CONFESIUNI (nuvelă)

1*
Dacă aceste rânduri au ajuns la tine, înseamnă că
lucrurile au atins un punct critic pe care tu ai nevoie să îl
depășeșeti. Nu știu dacă vei vrea cândva să lămurești tot ce este
de lămurit între tine și mama ta. Cuvintele de aici nu sunt
menite decât să te încurajeze să faci doar ceea ce crezi că este
cel mai bine pentru tine. Tot ce urmează să-ți mărturisesc aici,
totuși, ar putea fie să-ți complice oarecum viața, fie să te
liniștească ori, dimpotrivă, să-ți creeze oarecare confuzii.
Decizia de a citi toate aceste pagini îți aparține numai ție, iar,
dacă o vei face, îți doresc să treci cu ușurință peste eventualele
neplăceri. M-am hotărât să-ți fac aceste mărturisiri împins de
impresia indisponibilității tale de a discuta deschis cu mama ta
tot ce aveți nevoie să vă clarificați. V reau să te asigur de
deplina mea onestitate în cele ce vei citi, întărindu-mă în
credința zicalei: „Vorbele zboară, scrisul rămâne”. Și, dacă ai
cea mai mică îndoială în ceea ce mă privește, ești liberă să rupi
aceste pagini și să crezi ce vrei. Însă, dacă te hotărăști să citești
până la capăt, află că gestul meu de confesare se datorează în
primul rând iubirii ce i-o port mamei tale și dorinței de a nu o
mai vedea supusă nedreptăților.
Poate că ai crescut cu convingerea că divorțul
părinților tăi s-a datorat înscrierii mamei tale într-o relație
extraconjugală; ba mai mult, poate că ți s -a spus în repetate
rânduri că mamei tale nu i-a păsat deloc de tine și că te -a
abandonat ca pe un copil nedorit, un copil de care i-a fost
rușine. Căsnicia părinților tăi a fost sortită eșecului cu mult
înainte ca tu să te naști; lucrurile se îndreptau către acest final
din pricina unui joc al aparențelor la care au participat atât
părinții tăi, cât și bunicii . Drept pentru care, dacă vrei să
înțelegi adevărul, începe prin a discu ta cu bunicul tău, apoi cu
tatăl tău și în final cu mama ta, fără a dezvălui vreunuia ce ai
vorbit cu ceilalți; după aceea pune informațiile cap la cap,
trece-le prin filtrul raționamentului exigent și ai să vezi ce iese.
Fără doar și poate, mama ta a ieșit cea mai șifonată din toată
treaba asta deoarece tuturor le-a fost mai la îndemână să spună
că este o femeie ușoară decât să dea socoteală pentru faptele
lor. Reține totuși un lucru: ești femeie în devenire, silită să
trăiești într-o lume a prejudecăților. Știu că te gândești că îți vei
alege un bărbat care îți va arăta cât de mult te iubește, care va
demonstra că nu te va face niciodată să suferi; cam toate fetele
gândesc la fel! Din păcate, cele mai multe femei ajung să se
degradeze lăsându-se exploatate, bătute, silite să se supună
unor convenții care nu fac decât să le încarcereze în nefericire.
În ce privește femeile puternice, ia orice exemplu vrei
din istorie, din religie, din actualitate; toate femeile puternice
au fost considerate curve. Și spun asta desprins de orice nuanță
literară! Despre o femeie de carieră, care a reușit în viață cu
propriile forțe, deseori se crede că a dat cu dosul, că a oferit
plăceri ca să ajungă acolo unde se află. Foarte rar vei întâlni
bărbați care să -și asume vina unor relații destrămate; mulți
spun că au fost prea buni, prea liberali cu soțiile lor și că nu le-
au bătut la timp, iar unul dintre aceștia mulți este chiar tatăl tău.
Este adânc înrădăcinată prejudecata că femeia căsătorită devine
un bun ce intră în patrimoniul soțului, ca și cum el ar avea
drept de decizie asupra sentimentelor ei, asupra vieții și
personalității ei. Aceste mentalități masculine, deși par vechi,
putrede și apoteme ale unor secole depășite, ele persistă și se
transmit cu consistență, perpetuând aceeași tendință de exaltare
a eului despotic prin dominare și simț al proprietății. Din
nefericire, sunt destule și femeile care încurajează asemenea
practici, cum ar fi mamele de băieți sau cele care își refulează
propriile frustrări asupra celor mai tinere; femei frigide care nu
concep actul sexual ca pe o satisfacere a unei necesități firești,
căci aceasta ar fi un păcat, ci ca pe un mijloc de a reproduce
egoul masculin în progenituri cu penis. Am observat un lucru
clar în viață: de cele mai multe ori, oamenii abuzați în repetate
rânduri ajung să gândească și să se comporte la fel ca
abuzatorii lor. Așadar, caută să te vindeci de orice urmă de
naivitate și să înveți din experiența celor din jur, cu atât mai
mult pentru că între aceștia sunt și părinții tăi! Tu ai suferit
enorm și pe nedrept; sper doar ca durerile tale să nu se fi
transformat într-o ură încrâncenată. Dar ai ajuns la vârsta la
care poți începe să -ți faci ordine în gânduri și să te ocupi în
primul rând de sufletul tău.
Gestul mamei tale de a pune capăt unei legături
conjugale defectuoase își află justificarea chiar în primii ei ani
de viață. Copil dornic de afecțiune fiind, așa cum îmi amintesc
că erai și tu, nu a înțeles niciodată de ce m ama ei refuza să o
țină în brațe, mereu acuzând dureri de cap. Adolescența ei a
fost deseori umbrită de scandaluri domestice provocate ba de
escapadele neortodoxe ale tatălui, ba de consum excesiv de
alcool. Dar, de cele mai multe ori, certurile apăreau după vizita
mătușilor fandosite, ori după o conversație dintre tatăl său și
una dintre surorile lui. Sigur, nu rare erau ocaziile în care acele
certuri se soldau cu lovituri; un bărbat care își lovește soția în
fața copilului, cu siguranță este o brută în absența acestuia.
Astfel, a devenit un obicei ca mama să se plângă fiicei de ceea
ce face tatăl. Bineînțeles, adolescenta de atunci își spunea că se
va mărita cu un om extraordinar și că îi va demonstra mamei ei
cât este de puternică. Dar, vorba aceea, una este socoteala de
acasă și alta e la târg.
Atunci când se strângeau mătușile în curtea lui Ițenco ,
se trezea câte una să îi spună Dianei, mai în glumă, mai în
serios, că este proastă și că va ajunge un om de nimic din
pricina atitudinii sale libertine. Totuși, trebuie să știi că mama
ta a fost un copil bun, cuminte și conștiincios, căruia nu i s-au
permis în mare parte chiar și acele petreceri inerente vârstei,
cum ar fi, de pildă, participarea la „Balul bobocilor”. Tatăl ei,
probabil pentru că și -ar fi dorit un băiat, a avut față de Diana o
atitudine militărească, de multe ori nejustificată, dar în cele mai
multe cazuri pentru că lui îi plăcea să-și știe cuvântul auzit. Așa
a fost cam peste tot, nu numai acasă. Deci, sub auspiciile unui
obtuz egocentrist, îți poți imagina o adolescentă libertină?
Mătușa aceea ar fi vrut să spună, în limbajul ei deficitar și
schilodit de incultură, că Diana avea un comportament
golănesc. Părinții ei, prezenți acolo, deși au înțeles foarte clar
unde bătea individa, au tăcut mâlc, rumegând chibrituri. Atunci
Diana i-a spus mătușii să-și vadă de propria odraslă, ale cărei
scăpări prin București deveniseră capitole din manualul de
istorie a familiei, moment în care hoașca, surprinsă de această
insolență, își dădu ochii peste cap, cerând apă printre sughițuri
și făcându-și vânt cu batista. Diana s-a dus în camera ei,
mulțumită de această ispravă. Cotoroanța furibundă îi reproșă
fratelui insolența nepoatei, deducând că asemenea cuvinte se
spun în urma unor discuții pe la spate. Ițenco, care nu sufla o
vorbă în fața matroanei mai vârstnice, își injectă ochii cu sânge
și așa îi avu cam două săptămâni, neputând să uite mustrarea
surorii. Mama Dianei veni atunci în dormitorul ei, vădit
îngrozită, rugându-și fiica să-și ceară scuze femeii, căci altfel
își va lua papara de la soț. Atunci ea a spus:
— Oricum te bate, numai pentru că au venit astea aici
și îi fac capul dâmburi cu tot felul de prostii! Dar, dacă voi tot
nu îmi apărați onoarea și le permiteți să mă facă albie de porci
fără ca eu să le fi greșit cu ceva, lasă că îmi fac singură
dreptate!
 Bineînțeles că Ițenco a avut grijă, în urma acestui
eveniment, să-și pedepsească într-un fel fiica, iar neveste-sii să-
i aplice tratamentele de rigoare. După consumarea unor astfel
de vizite, tatăl Dianei părea turbat, câteodată ajungând să-și
smulgă părul din cap. Sigur, avem pretenția să credem că
bătrânețea îi temperează pe oameni, dar în cazul lui Ițenco sunt
multe goluri de acoperit. Mi-am pus și eu deseori întrebarea de
ce nu au divorțat, de vreme ce căsnicia lor era un calvar? Sigur,
nu întotdeauna divorțul rezolvă lucrurile, deși poate că spun
lucruri relative acum. Îndrăznesc totuși să cred nu că erau alte
vremuri, ci că, în comunitatea rurală, preceptul de femeie
vinovată de divorț este mul t mai strident verbalizat decât la
oraș, unde oamenii nu se cunosc îndeaproape unii pe alții și
unde rutina îi mai împinge uneori pe indivizi să-și vadă de
lungul nasului. Dar, când elementul bucolic, pitoresc, rural cu
alte cuvinte, se desfășoară în deplina sa grandoare pe plan
urban, bomba de la Hiroshima își merită titlul de mic copil!
Vom ajunge și la aceste detalii, însă deocamdată vreau să
păstrez o oarecare cronologie a lucrurilor.
Spuneam ceva mai sus de un concurs al aparențelor;
aici îi găsim pe bunicii tăi care, în societate, afișau o relație
armonioasă, ca și cum la fel ar fi fost și acasă. Păi să-l vezi pe
domnul Ițenco cum îi deschidea iubitei sale soții portiera la
mașină când se întrunea clanul de lorzi la un chiolhan –
desigur, nu fără să-i spună înainte de a opri motorul:
— Nevastă, nu cobori decât după ce îți deschid eu!
Trebuie să facem impresie bună și să le arătăm acestor țărănoi
cum să-și trateze nevestele!
— Da, da! gândea femeia. Te pomenești că toți te văd
ca pe un sfânt!
Prin atitudinea lui, Ițenco voia să dea lecții de bună
conduită cumnaților, care îi făceau impresia că nu-și tratează
soțiile cu eleganța cuvenită! Ipocrizia lui nu se fructifica doar
în asemenea momente, ci și în societatea largă, necunoscută,
când își ajuta consoarta să-și dea jos haina la intrarea în
restaurant, când îi trăgea scaunul de la masă întrebând-o pe un
ton ostentativ mieros dacă stă confortabil. Ce cuplu, demn de
invidiat! Dimpotrivă, tonul ridicat cu care își complimenta
soția în auzul tuturor necunoscu ților îl făcea de-a dreptul
ridicol. Iar violența cu care reproșa ospătărițelor proasta
servire, ținând mereu să puncteze că și el avea oameni în
subordine, adică era un șef exigent și cu așteptări la înalte
standarde, vădeau latura necioplită și îngroșau conturul
tiparului de țărănoi parvenit ce se crede buricul pământului.
Alteori, tot în public, afișând un zâmbet placid, ca de politician
în plină campanie electorală, onorabilul domn își făcea datoria
de părinte ideal, învățându-și fiica lucruri prețioase precum
acela că femeia trebuie să fie o doamnă în societate indiferent
de necazurile de acasă. Dar nu lipseau și chiar nu întârziau
niciodată ocaziile ca distinsul pair să trântească mucii în fasole
făcând scandal că nu suporta să stea la coadă, firește, în dulcele
stil provincial, poate numai lui specific, uneori împins până la
limita mitocăniei. Cert este că mama Dianei s-a complăcut în
acest soi de ipocrizie, încurajând-o tocmai prin lipsa ei de
reacție, veșnica scuză fiind aceea că o ia nebunul razna și încep
să sară scântei.
În conflictul de țâfnă și hachiță dintre părinți, Diana a
fost mereu la mijloc. Când ea avea cam douăzeci și doi de ani,
a asistat la un impact dintre Ițenco și mama ei, în urma căruia
femeia a căzut peste pragul casei izbindu-se cu capul de una
dintre treptele scării de la intrare. Diana, șocată să-și vadă
mama astfel maltratată, îi trase o palmă bădăranului, moment
în care acesta, înțepenit sub presiunea oripilației, întrebă:
 — Îndrăznești să ridici mâna la tatăl tău, părintele tău,
care te-a crescut?!
Vecina, madam Rațiu, care asistase la eveniment,
interveni:
— Dar ție nu-ți e rușine să-ți bați soția de față cu
copilul?!
Rămas fără cuvinte, Ițenco a plecat la servici,
căutându-și singur de lucru duminică. Tu știi cam ce fel este
bunica ta și ești în măsură să cântărești dacă a fost una dintre
acele femei care suportă ieșirile inumane ale soților. Eu pot să
spun că da, a suportat încă prea multe. Dar în acea zi de
duminică s-a întrevăzut posibilitatea ca paharul să se reverse.
Madam Rațiu a încurajat-o pe mama Dianei să divorțeze, i-a
oferit tot sprijinul necesar, inclusiv găzduire, i-a înlesnit
convocarea unui avocat, atrăgându-și astfel acuze din partea
multor consăteni că se bagă să destrame familii. Diana a fost
întru totul de partea divorțului, exprimându -și deschis orice
opinie. Într-o săptămână, nefericita soție s-a întâlnit cu
avocatul, a întocmit primele acte și formalitățile implicite, în
semn că hotărârea era luată irevocabil. Dar toate aceste
demersuri au sfârșit în coadă de pește, căci iată, într -o zi cu
soare, când Diana se întorcea acasă de la Galați, văzu în fața
porții mașina cu care venise în vizită sora senioară a lui Ițenco.
Matroana era, de data aceasta, însoțită de ginerele ei, vestitul
Marius arhitectul, securistul și afaceristul. Desigur, Diana
conchise în gând:
— Tipic, se poate întâmpla ceva în casa noastră fără
să-și bage nasul jupâneasa?!
Dar ce avea să vadă în sufragerie, când intrase, întrecu
orice așteptare. Marius, față de care Ițenco nutrea un cult
considerabil, dată fiind imaginea lui de bărbat bine,
descurcăreț, plin de bani și cu relații, sorbea liniștit o cană cu
ceai. Ițenco , ușor stingherit de memoria ultimului său gest față
de soție, gospodărea de colo -colo, făcând pe gazda bună. Iar
într-o parte, mama ei, ținută de după umăr de jupâneasa en-
titre, asculta sfaturile înțelepte ale matroanei, având pe față un
aer de liniște amestecată cu amar. Remarcând prezența
proaspăt-sositei, sora senioară spuse:
— Familiile trebuie să stea mereu închegate, că aș a
lasă Dumnezeu lucrurile pe Pământ; iar ce se leagă în cer,
acolo se și dezleagă!
A urmat apoi un schimb de replici seci, scurte, menite
să țină ascuns istoricul acelei întruniri. Iar acest dialog forțat a
degenerat până acolo încât mama Dianei a strigat:
— Tu mi-ai băgat în cap prostia cu divorțul! Tu și
Rățoaica! Uite ce zice cumnata, că bați piatra în Galați în loc
să-ți vezi de școală! Așa cum ai făcut și la București!
Marius clătină liniștit din cap, în semn că nu se aștepta
la un asemenea deznodământ al vizitei, apoi bâigui:
— Tanti Ileana...
Dar femeia era preocupată să-și strige frica de divorț și
consecințe, astfel că nu era nimic de auzit în jurul ei. Apoi intră
în scenă Ițenco care, atingându-și pe umăr soția, spuse:
— Gata, Ileana, lasă...
Îngrozită de subînțelesul acestor cuvinte, Diana
izbucni pe ușă, rătăci prin sat vreo două ore cu ochii înlăcrimați
și, după ce se mai întări, se întoarse acasă, hotărâtă să-i spună
jupânesei băgăcioase toate cele verde-n față. Dar musafirii deja
plecaseră. Atunci ea a intrat ca taifunul în casă, își apucă mama
de mână și, trăgând-o spre ușă, spuse:
— Hai acum la un ginecolog să-mi faci controlul de
castitate! Hai apoi și cu nepoatele, ca să vezi cine-i curvă!
— Mamă... stai! tot repeta femeia.
 — Nu stau deloc! Hai să vezi dacă mai sunt virgină
sau nu!
Apăru și Ițenco care, păstrând același ton calm, zise:
— Măi, tată, noi știm că ești fată bună și că-ți vezi de
treabă, că doar noi te-am crescut. Mă-ta a vorbit la supărare,
înțelege-o!
— La supărare?! Și atunci c um de le permiți
cotoroanțelor să mă facă în toate felurile? Cu ce le-am greșit,
că nici măcar nu le bag în seamă?!
— Măi, tată, nu te preocupa tu de niște p...
— Uite, vezi? Niciun cuvânt de rău despre ele, dar să
mă facă pe mine cum vor...
În sfârșit, s-au spus ofuri, s-au stors lacrimi, s-au
reproșat și iertat o mulțime de lucruri, iar de a doua zi viața
părea că-și revine la făgașul cel drept. Însă orice minune ține
doar trei zile și, ca nu cumva să devină plictisitoare, uneori ia
față de coșmar. Aruncate în pripă sau nu, cuvintele acelea s-au
înfipt în sufletul Dianei și aveau să rămână acolo pentru
totdeauna.

2*
Se spune că o căsătorie grăbită atrage după sine o
despărțire zgomotoasă, deoarece tinerii se cunosc prea puțin ca
să facă pasul cununiei și, cu timpul, ajung să se urască prea tare
pentru a lăsa loc unor concesii. O parte din aceste generalități
se întrevede în cuplul părinților tăi. Sigur, îmi vine greu să cred
că această căsnicie a început fără un strop de iubire și că, în loc
să salveze acel strop de la pieire, ei ar fi putut îmbrățișa o
realitate forțată care se cheamă cuplul marital. Și totuși, timpul
are capriciile sale, uneori chiar greu de suportat, iar orgoliile și
fățărnicia dau o mască aparentă cuplului stabil, matur,
conciliant. Oarecum, tatăl tău nu s-a căsătorit cu Diana, ci cu
Ițenco ! Iar de aici lucrurile au pornit inevitabil pe calea unui
tumult inutil, dar ale cărui urmări se întind pe toată durata
vieții. Nu știu prea multe despre primii ani și despre familia
tatălui tău, așa cum nu știu preceptele sub auspiciile cărora el s-
a format ca individ în societate, dar consider că, atât cât l-am
cunoscut, îmi este suficient ca să mă edific în evocarea celor ce
vor urma.
În clanul Ițenco, mai exact în generația bunicilor tăi, s-
a instalat un sentiment de mândrie asemănătoare sorginților
aristocratice. Dar nici vorbă de asemenea apartenențe; la
origine, primii Ițenci se trăgeau dintr-un neam de negustori
veniți din Bulgaria și instalați în mirificul ținut al Moldovei,
unde au reușit, cu timpul, să dobândească vaste domenii. Fiind
muncitori și de o vigoare fizică rar întâlnită, străbunii au
prosperat, s-au îmbogățit și astfel au primit titlul de chiaburi.
Nu este un titlu nobiliar, ci o distincție dată deținătorilor de
pământuri, latifundiari și cu un oarecare renume prin partea
locului. După procesul de colectivizare forțată, familia Ițenco a
rămas fără acele domenii, dar a păstrat în schimb mândria de
falsă nobilime. Îți dai seama că domnișoarele arogante, surorile
lui Ițenco, se prezentau pretutindeni sub blazonul chiaburiei
mutilate de comuniști. Nu aveau nimic, ci doar memoria unor
posesiuni vigilent etatizate, mândria de a fi progeniturile unor
negustori înstăriți, ceea ce în vremurile de atunci se confunda
cu aristocrația. Și, de parcă ar fi depus un jurământ secret,
urmașii lui Trifan, căci așa se numea străbunicul tău, au
continuat tradiția de conservare a unui statut închipuit
asemănător celor cu sânge albastru. Din acest motiv, surorile
mai mari ale lui Ițenco s-au măritat numai cu bărbați care,
pretind ele, corespund exigențelor renumelui, ingineri, oameni
cu venituri salariale considerabile în acei ani ai României
industriale de după 1944. Desigur, această tradiție nu trebuia
știrbită în vreun fel, așa că următoarea generație fu educată în
spiritul acelorași considerente mercantile, pseudonobiliare.
Vezi bine că, dacă nu au avut noroc în România, fetele au tras
un loz câștigător în străinătate, unde nu le putea trăda nimeni
un eventual istoric dubios.
Este drept că cei din familia Ițenco dovedesc o
inteligență nativă, dar acest lucru nu trebuie confundat cu
cultura. Din pricina acestei educații mercantile, strict bazată pe
interese economice primând în fața relațiilor frumoase dintre
oameni, această inteligență a luat uneori proporții colosale, însă
cu scop diabolic, dacă pot spune așa. Snobismul și pedanteria
au inhibat orice dram al spiritului estetic în favoarea
ridicolului. Ba mai mult, acolo unde se întrevedeau înclinații
artistice și culturale, acestea erau încurajate pe aceeași direcție
a înavuțirii și, dacă scopul își amâna atingerea, deveneau
simple amăgiri trecătoare, ilare. Așa a fost privită căsătoria
dintre Ițenco și bunica ta: o uniune nefastă a unicului băiat
nobil cu o învățătoare fadă, lipsită de zestre și fără renume în
partea locului. Zestrea miresei era de fapt prețul propriei
vânzări, un obicei care continuă să se practice în detrimentul
recunoașterii și aprecierii femeii.
Dar nu acesta este unicul motiv pentru care Diana a
fost pe nedrept denigrată și deseori hulită de către mătușile ei.
Departe de orice apreciere subiectivă, pot spune că inteligența
nativă a Ițencilor s-a cristalizat la Diana în cel mai bun sens al
cuvântului încă din copilărie. Înzestrată cu un foarte bun spirit
de observație, cu o capacitate de procesare a informațiilor ce
depășea orice așteptări specifice vârstei, Diana a fost un copil
cu minte de adult. Iar, pentru a respecta regula nescrisă a
oamenilor excepționali, această inteligență a forțat-o să se
maturizeze înainte de vreme, astăzi ea fiind un adult cu suflet
de copil. Este o caracteristică a oamenilor de geniu, care
posedă minți dumnezeiești și comportamente infantile. Chiar și
tatăl tău se încadrează cumva în această tipologie; așadar, pot
spune că tu ești copilul a două genii! Să ai totuși în vedere
faptul că omul de geniu nu este acela care posedă capacitatea
de a gândi intens la nivel înalt, întrucât acest șir neîntrerupt îl
face doar un om capabil de înalte rezoluții cu care ceilalți se
obișnuiesc foarte repede. Omul de geniu este acela care
„sclipește” pentru o clipă, cuprinzând în acea străfulgerare
esența superioară a lucrurilor, a tuturor lucrurilor din univers.
Ei par niște naivi la prima vedere, iar puterea contemplatoare
nemaiîntâlnită le atrage de cele mai multe ori aprecierea
meschină, uneori chiar inhibitoare, speriindu-i. Iată de ce este
răspândită concepția că adevăratele genii sunt copiii, indiferent
că vorbim de copii cu vârsta de zece sau de cincizeci de ani!
Cu siguranță ai observat la mama ta o oarecare
precipitare în vorbire, lucru care ar însemna că vrea să exprime
foarte multe într-un timp care nu-i permite aceasta. Dar el este,
de fapt, rezultatul unui îndelungat proces de înăbușire a
personalității. Acest proces a început în copilăria ei, când i se
interzicea să se exprime liber și s-a derulat pe toată durata vieții
de până acum, ea fiind deseori inhibată de refuzul celor mai
apropiați oameni de a o asculta. Și, culmea, sinceritatea i -a fost
mai mereu pedepsită, ridiculizată ori acuzată de minciuni și
exagerări. Ori, când ea întâlnește un bun ascultător, excelează
prin volumul, puritatea și mai ales înălțimea cuvintelor! Dar să
fie ascultată cu dedicație, doar atunci este înțeleasă și apreciată!
Altfel, se închide în propriul univers, acolo unde habitează în
vecinătatea sclipirilor inalienabile, ca un copil înconjurat de
jucăriile preferate. Tocmai acest lucru nu a înțeles tatăl tău și,
cu atât mai tragic, părinții ei.
Recent, mama ei a spus că întotdeauna a văzut clar ce
se petrece cu Diana, dar că s-a mulțumit a fi doar un simplu
observator din pricina unui soț prea îndrăgostit de egoul
personal pentru a se înclina mai mult asupra lucrurilor
esențiale. Diana, datorită finului spirit de observație, făcea în
copilărie remarcile cele mai clare la adresa lumii din jur, dar
acest lucru, în loc să-l tragă de nas pe Ițenco ca să vadă și jos, îl
irita la culme. Pentru că el refuza nu tocmai să vadă ipocrizia
surorilor, ci să fie distinct punctată. Dar nici nu lua atitudine
față de acea ipocrizie, deoarece permanent s-a lăsat măgulit de
propria imagine divină, pe care surorile viclene au speculat-o,
împodobind-o cu diverse artificii, falsa lor apreciere având ca
unic scop alimentarea unei vanități aristocratice originare. Și,
pentru că Diana era singurul copil care amenda fățiș carențele,
punctând adevărata natură a cucoanelor, acest lucru avea să nu
îi fie iertat niciodată. Dacă la început s-a spus despre ea că este
doar un copil obraznic, mai târziu a fost lovită în punctul cel
mai sensibil: demnitatea feminină. Și încă lovită cu cruzime,
chiar și atunci când cădea istovită, lipsită de puterea de a-și
striga propria durere; nici măcar nu i s-a dat răgazul să respire.
Iar lucrul cel mai dureros este că tatăl ei a căzut în capcana
acestei cruzimi, aliat al surorilor hulitoare, iar mama nu a făcut
decât să-și pună mâinile în cap, păzindu-se de lovituri. Poți să
crezi ce vrei, poți să te oprești din citit, poți să iubești și să
urăști pe cine vrei, să apreciezi cum vrei care este adevărul, dar
să știi că întotdeauna mama ta a fost singură și nevinovată!
Îmi cer scuze pentru verva cuvintelor de mai înainte,
dar nu mă pot preface că sunt puternic în fața unor asemenea
evocări. Deși mă dor cele ce îți spun, așa cum ar putea să te
doară și pe tine, voi continua totuși să îți expun faptele în
veridicitatea lor, pledând cu vehemență pentru dezvăluirea
trecutului adevărat. Și ai să vezi cum simple cuvinte, dintre
cele mai nedrepte, au prins viață, adică au prins în ghiarele lor
un suflet minunat și pur. De aceea Diana spune adesea că, în
loc să audă remarci usturătoare, preferă o palmă.
Poate știi că Ițenco ține o legătură foarte strânsă cu
surorile lui, ceea ce nu este rău sub spectrul relațiilor familiale.
Nimeni nu poate priva nimănui dreptul la iubire frățească, atât
timp cât ea întărește legătura dintre suflete și aduce o rază de
lumină în viața oamenilor. Recent, însă, într-o zi apropiată de
cea în care am început să-ți scriu aceste gânduri, când Ițenco
era pornit pe scandal, bunica ta i-a spus:
— Bine că îți divinizezi surorile, iar pe mine și pe fiica
ta ne-ai dat la rahat!
Ițenco a rămas perplex câteva clipe, după care și -a
căutat de treabă prin gospodărie, căci urma să plece la
București ca să-și ajute sora senioară într-o afacere personală.
Am consemnat acest eveniment pentru cuvintele bunicii tale,
care își vor dovedi importanța pe parcurs. Ele însă exprimă un
adevăr ce trebuia semnalat de multă vreme, chiar înainte de
căsătoria lor. Spuneam că Ițenco obișnuia să converseze cu
surorile lui prin telefon zilnic; dar nu pentru că le era dor să-și
audă glasul, ci pentru a se informa unii pe alții ce a mai făcut
cutare, pentru a se mustra și a se ajunge la vreo hotărâre
împreună. Nimic nu se întâmpla fără să-și transmită bârfele,
acuzele și soluțiile. Ceea ce nu știa Ițenco despre fiică-sa afla
de la una dintre surori, deci, se practica o monitorizare
permanentă a tuturor membrilor familiei. Dacă Ițenco era la
Tecuci, afla de la sora din Galați ce a făcut nepoata din
București. Tot așa, aveau grijă ca nimeni să nu rămână
dezinformat. Vezi și tu cum stătea treaba în această familie de
aristocrați, care nu avea altă ocupație decât să monitorizeze ce
fac odraslele.
În vremea anilor de liceu, la vârsta pe care o ai tu
acum, Diana s-a îndrăgostit de un coleg de clasă, Mihai, cu
care a trăit o idilă de câteva luni. Ea frecventa liceul la Tecuci,
cum bine știi. Nu din pricina lui Ițenco s-a încheiat povestea lor
de dragoste, ci așa cum se încheie multe idile din anii
adolescenței, dar nici nu a lipsit prilejul ca tatăl ei să interfereze
în stilul său brutal, iremediabil. Mihai era consacrat în liceu, el
fiind Mister Boboc al generației, astfel că idila lui cu Diana s-a
zvonit cu ușurință în rândul tinerilor. Mătușa la care ea locuia
în gazdă la Tecuci mai trecea pe la liceu să se intereseze de
situația notelor nepoatei și să afle vești despre activitatea ei în
general când nu era acasă. Așa că nu a fost greu să afle de
amorul secret al Dianei și să-l informeze numaidecât pe Ițenco .
Bineînțeles, tovarășul a sărit în mașină și a venit la Tecuci cât
ai bate din palme. Dar nu a vorbit nimic cu fiica lui, ci a stat
dosit pe undeva, urmărind traseul ei de la școală spre casă.
Cum era de așteptat, tinerii îndrăgostiți au lungit drumul, timp
în care Ițenco nu i-a scăpat deloc din vedere. Mai târziu, în
urma unui dialog în care s-a insistat pe atenția sporită ce
trebuie adusă situației școlare, Ițenco a condamnat violent orice
idilă, singurul argument fiind acesta:
— Vrei să mă faci de râs în toată lumea, să știe toți că
îți fuge mintea la prostii?! Dar ce, deja îți miroase a pantalon?!
După cum vezi, Ițenco nu avea nicio rezervă în
exprimarea celor mai josnice cuvinte. Cum am mai spus, el nu
a avut o prea mare influență în încheierea acestei povești de
iubire, în schimb ea s-a sfârșit lăsând răni adânci în sufletul
Dianei. Mihai nu a suportat indiferența cu care era tratat de ea,
așa că a încercat să-i atragă atenția prin cele mai grosolane
mijloace, toate având ca unic scop rănirea ei și măgulirea
vanității lui masculine. Când un băiat își trăda simpatia pentru
Diana, Mihai mergea la el spunând:
— Ție de asta îți place?! Să știi că eu i-am pus-o și nu-
i bună de nimic!
 Băieții de bun simț nu acceptau asemena inepții, pe
când al ții, mai gălăgioși de fel și cu apucături golănești,
spuneau:
— Dacă e începută de tine, are experiență și nu strică
să dau și eu la buci!
Atunci Mihai își trăda gelozia sărind la bătaie. Cum
poți interzice cuiva să aibă o relație cu fata pe care o
desconsideri? Dar nu aceasta urmăresc eu să expun, ci faptul că
lucrurile au luat o amploare nefastă pentru Diana. În următorul
an școlar, ea a suferit o operație de extirpare a apendicelui,
motiv pentru care a lipsit de la școală trei săptămâni. Când a
revenit la cursuri, a fost întâmpinată de aceleași inepții ale lui
Mihai:
— Am auzit că ai stat în spital ca să avortezi!
Pe vremea aceea avortul era interzis prin lege în
România, era aspru pedepsit. Diana nu a făcut decât să-l ignore
pe acest bădăran, până într-o zi când fu nevoită să arate unor
fete cicatricea rămasă după operație. Chiar și așa, mitocănia
cronică nu s-a putut lecui. Pe atunci Diana nu mai locuia la
mătușa ei, ci la o rudă a dirigintelui, doamna Dămăceanu, o
femeie extraordinară și demnă de cele mai luminoase memorii!
Dar asta nu înseamnă că mătușa nu continua să se intereseze de
situația școlară a nepoatei. Așadar, când venea să stea de vorbă
cu dirigintele, ea nu ridica doar problema notelor, ci o interesa
mai mult partea extrașcolară, latura ocultă! De aici a aflat
zvonurile obraznice puse pe seama Dianei și pe care dirigintele
le amenda cu toată convingerea. Dar baba a întrezărit în acest
lucru prilejul de a se mai întinde la bârfă cu surorile, ivindu-se
astfel un scandal de proporții. Odată ajunsă discuția la urechile
lui Ițenco, acesta se simți iar împroșcat cu noroi și îi spuse
Dianei:
 — Ți-am zis să nu mai ai treabă cu băiatul ăla! Uite, ai
reușit să mă faci de rușine!
— Ce vrei să spui, că tu crezi toate măgăriile alea?
— Gata, încheiem discuția!
Așa proceda Ițenco cel obtuz și încăpățânat, care cerea
lămuriri și desființa adev ăruri după bunul plac. Asemenea
subiecte, rămase neclarificate, în momente de furie au căpătat
proporții colosale, devenind arme de război pentru Ițenco,
pentru tatăl tău și pentru toți cei care au lovit în Diana și în
mama ei, cei care nu vor întârzia să te lovescă și pe tine, care
oricând, din motive josnice, te vor numi fiică de curvă. Poate
că ți s -a spus de câteva ori că semeni cu mă-ta, ți s -a reproșat
că ai apucăturile ei și numai tu poți distinge în ce măsură au
aceștia dreptate. Dacă îți este cumva rușine că ești fiica unei
femei cu renumele pătat, ai dreptul de a alege între a cunoaște
adevărul sau a te amăgi că îl cunoști și a nu te mai gândi la
nimic, preferând să uiți că există femeia care merită cel mai
mult prețuirea ta, așa cum tu o meriți pe a ei. Sper că îți
amintești momentul în care ți-am spus că semeni enorm cu
mama ta; crede-mă, am spus-o cu toată convingerea și cu cea
mai bună intenție. Dar vei descoperi, poate, că asemănarea
dintre voi două este una de ordin sufletesc, de o finețe
spirituală pe care numai voi două o puteți identifica în
deplinătatea ei. Eu îți doresc ca acest lucru să se întâmple cât
mai repede. Dacă nu se va întâmpla vreodată, voi putea spune
că efortul tatălui tău de a-și denigra fosta soție s-a fructificat,
având consecințe pe termen lung. Denigrarea este, totuși,
efectul cel mai blând pe care l-am ales din lungul șir de josnicii
ce aparțin tatălui tău și clanului Ițenco.
Așa că, iată, ceea ce a început a fi o simplă vorbă
școlărească, aruncată în vânt de un puțoi fru strat că i s-au dat
papucii, prin intermediul mătușilor a devenit titlu cu rezonanță
pe care Ițenco l-a invocat în repetate rânduri în fața ta. Îmi pot
explica foarte clar de ce tatăl tău a fost atât de virulent în
acuzațiile nedrepte aduse Dianei, deși nu există justificare
pentru violență. Dar faptul că Ițenco a intrat în acest joc murdar
nu îl poate exonera de suspiciunea lipsei de integritate mintală.
Mai bine mă opresc aici, căci nu vreau nici să anticipez, nici să
epatez în fervoarea mea. Sper doar să înțelegi impulsul sub
presiunea căruia aștern fiecare cuvânt din această scrisoare.
Îți amintești după-amiaza aceea în care mama ta ți-a
povestit despre idila ei cu Mihai? Mă privisei atunci ca și cum
ai fi vrut să vezi dacă mă deranjează trecutul ei amoros. Nu!
Nu mă deranjează aceste lucruri, nici măcar faptul că a existat,
totuși, un dram de iubire din rodul căreia ai crescut tu. Este
absurd din partea noastră să trăim într-o stare vegetativă, ca și
cum am ști că undeva, cândva, vom întâlni sufletul pereche.
Toți ne îndrăgostim de mai multe ori în viață și tot de atâtea ori
trăim decepții până în clipa în care ne legăm definitiv sufletul
de iubirea supremă. Nu aș putea fi gelos pe nimic, întrucât ar
însemna să regret chiar și micile fericiri de care Diana a avut
parte, oricât ar vrea ele să pară azi doar vise fugare abandonate
din mers. Regret numai suferința ei, acea suferință de care mă
simt legat parcă printr-un fir transcendental, chiar dacă multe
lucruri s-au petrecut într-un timp în care nu știam unul de altul.
Deseori mă surprind îngrozit de convingerea că, până
la urmă, răul învinge, iar nouă nu ne mai rămâne decât să ne
vindecăm cu uitare, amândoi lăsând în urmă lumea și, la un
moment dat, să ne spunem că suntem prea bătrâni pentru a mai
conta ceva. Dar, vezi tu, oamenii sunt așa cum sunt și, poate
numai pentru a gusta puțin din sentimentul victoriei, vin peste
noi arborând steagul alb al eticii, al adevărului, al dreptății.
Rămâne de văzut dacă albul este pur, original, sau doar o
nuanță bine aplicată peste adevărata culoare a flamurei. Iar
pentru asta vei avea ocazia să cântărești cu propria minte tot ce
urmează să-ți scriu.

3*
Diana l-a cunoscut pe Arșinel când el era student în
anul trei la Universitatea „Dunărea de Jos”. Ea pe atunci urma
cursurile Institutului Pedagogic din orașul Galați. Una dintre
colege, Georgiana, care îi era și prietenă, o rugase să o
însoțească la căminul studențesc, unde era cazat logodnicul ei.
Se făcea că logodnicul Georgianei era coleg de cameră și de an
cu Arșinel . Întâlnirea dintre părinții tăi nu a fost una ieșită din
comun, cum ades sunt evocate cele din romanele de dragoste
sau din filmele de duzină. S-au văzut, s-au plăcut și au petrecut
clipe frumoase împreună, ca orice cuplu de tineri din întreaga
lume. Arșinel era un bărbățel cu chip de copil, cu priviri
inteligente, spontan și cu simțul umorului, cuminte, puțin cam
timid și rușinos ca o fetiță. Când nu era ursuz și se lăsa
angrenat în dialoguri libere, devenea chiar o companie
savuroasă, numai că deseori devenea arogant, luând poziția
celui atoateștiutor care, fie ignoră prin absență, fie critică prin
spate. Mai rar avea tăria de a spune ceva omului direct în față,
lucru care anula posibilitatea de a lămuri unele chestiuni care
poate au fost greșit interpretate. Oarecum el trăia în lumea lui,
pe care și-a creat-o meticulos cu propriile gânduri, iar asta îl
făcea să pară un ciudat. Și tocmai această umbră misterioasă a
personalității sale a fascinat -o pe Diana, ea fiind atrasă de
oamenii mai puțin obișnuiți. Ea, însă, privea oamenii normali
ca pe o repetare monotonă și inutilă a unor tipare canonice,
obositoare, fără conținut. Pentru ea, poziția ușor antisocială a
lui Arșinel presupunea zbuciumul interior al unui om neînțeles
de către lumea captivă în normalitate. Abia mai târziu avea să
înțeleagă, de fapt, că așa -zisul atotateștiutor prefera viața în
anonimat, care trece umil prin lume cu riscul de a fi strivit. Dar
atunci lucrurile se vedeau prin lentile frumos colorate, pe care
numai anii primei tinereți și ai copilăriei întârziate le
ornamentează cu cele mai înalte aspirații.
După nici două luni, părinții Dianei l-au cunoscut pe
Arșinel , care, firește, făcuse o impresie bună. Vestea că fata lui
Ițenco a cunoscut un viitor inginer a creat frenezie în tot clanul,
dar cel mai extaziat era însuși Ițenco, ca și cum fiica lui va
deveni inginer sau, dacă nu cumva, chiar el. Prima impresie a
devenit o boală cronică pentru el, care, cu timpul, nu a făcut
decât să pulseze contururi idealizate, boală de care nici astăzi
nu se lasă lecuit, iar el rememorează non-sensul unei povești al
cărei final refuză să accepte că s-a petrecut demult. Orbit de
glasul propriului ego, Ițenco nu va realiza niciodată că a sporit
precipitarea lucrurilor și a grăbit sfârșitul care, în alte
circumstanțe, nu ar fi fost atât de zbuciumat. Încă din ziua în
care l-a cunoscut pe Arșinel , el începuse să facă planuri de
nuntă, deși Diana i-a spus:
— Tata, nu este cam devreme pentru căsătorie? Cred
că îți place Arșinel, dar eu mă mărit cu el și vreau să-l cunosc
suficient de bine înainte de a face pasul.
— Lasă, că știu eu! Este băiat bun și cumsecade!
Bineînțeles, surorile și-au dat la rândul lor cu părerea:
— Să facă nunta mai repede, că altfel trăiesc în păcat!
Așadar, la următoarea întâlnire, Ițenco i-a propus lui
Arșinel să vină cu părinții lui la pețit. Datina modernă a
pețitului presupune ca ginerică să vină cu tatăl lui și cu alai în
cântec să ceară mâna fetei. După ce se face cererea și se dă
consimțământul, urmează o petrecere la care se anunță data
nunții. Ori Ițenco, crezându-se un om practic, privea altfel
lucrurile. Pețitul a fost doar o formalitate peste care s -a trecut
cu viteză supersonică, după care viitorii cuscri s-au retras să
discute chestiuni de logistică, detalii tehnice și altele asemenea.
Părinții lui Arșinel au fost mai rezervați, dat fiind faptul că nu
prea agreau mediul zgomotos, dezinvolt și ușor agresiv al
moldovenilor. Bâiguiră printre cuvinte seci că relația copiilor
este fragedă și că se cuvine să mai lase ceva vreme. Dar Ițenco
așternea mese peste mese, turna întruna în pahare, își punea
argații la treabă și o ținea numai într -un zâmbet. Musafirii nu
au putut fi categorici înaintea unui ospăț pentru care s-au făcut
atâtea cheltuieli. Atunci tatăl lui Arșinel a spus că nu au timp să
strângă banii pentru nuntă, pentru hainele ginerelui și nici
pentru dar.
— Las' pe mine, spuse Ițenco . O fată am, pe care am
crescut-o cu toată sudoarea și vreau să îi fac nuntă frumoasă ca
ea! Îi cumpăr și costum lui Arșinel, dacă voi nu vă permiteți!
Musafirii fură ușor jigniți în amorul propriu, căci nu le
convenea să fie considerați niște sărăntoci, dat fiind faptul c ă,
la rândul lor, își dădeau ae re de aristocrați: el era colonel în
rezervă la Marină, iar ea era proaspăt pensionată după o carieră
de asistent obstetrician. Dar mai erau și zgârciți din cale afară,
meteahnă pe care Arșinel a moștenit-o deplin, așa că
perspectiva de a fi exonerați de cheltuieli era mai mult decât
atrăgătoare. Și iată că s -a ajuns la nuntă. Poate vei avea ocazia
să vizionezi filmarea petrecerii ca să urmărești chipurile
oamenilor, care nu păreau prezenți la o nuntă, ci la un
eveniment solemn. Nu îl știu pe Ițenco un adept al dansului,
dar atunci am observat că nu trăia în niciun fel semnificația
măritișului fiicei lui . S-a agitat într-o parte și alta, dând
comenzi oamenilor de serviciu, în timp ce Diana s-a distrat la
culme. Nu știu de ce, dar vizionarea acelui film mi-a sădit în
suflet un soi de tristețe implacabilă – și nu din gelozie, ci din
impresia pe care mi-au lăsat-o oamenii. Cred că operatorul fie
nu a fost deloc inspirat să prindă momentele cele mai
luminoase, fie nu a avut ce altceva să prindă sub obiectiv. Cert
este că părinții lui Arșinel păreau obosiți, indispuși, absenți, în
vreme ce fiul lor, la fel de timid, părea că strâmbă mereu din
nas ca și cum ceva nu i-ar conveni. La nuntă fu prezent și
Cătălin, fratele tatălui tău, care, prinzând un moment separat cu
Diana, o întrebă:
— Ești sigură că vrei să te măriți cu ăsta? Eu nu cred
că te merită.
Semnificația acestor cuvinte este și astăzi un mister. În
fine, ajungem spre dimineață, spre încheierea petrecerii, când
nuntașii aduc daruri mirilor. Pe lângă diverse obiecte necesare
începerii unei căsnicii, mirii au primit și daruri în bani. Ei nu au
numărat banii, ci i-au strâns într-o sacoșă pe care mai apoi au
lăsat-o în grija soacrei mari. Dar au constatat după un ceas că
sacoșa pierduse în volum și greutate, lucru care, de asemenea, a
rămas un mister. O veche superstiție din popor spune că, dacă
așa se petrec lucrurile la nuntă, ele se vor perpetua pe toată
durata căsniciei. După încheierea petrecerii, mirii s-au dus, ca
toată lumea, la culcare, căci erau obosiți. Dormiră împreună,
într-o cameră pregătită pentru ei; oboseala de la nuntă era
apăsătoare, așa că n u a mai fost loc de obiceiul străvechi al
rachiului roșu. Tradiția cere ca tinerii căsătoriți să aibă contact
sexual în prima noapte de după nuntă; în dimineața următoare
se verifică așternutul și cămașa de noapte a miresei și, dacă se
găsesc pete de sânge, înseamnă că mireasa a fost atunci
deflorată, asigurându-și astfel onoarea în noua familie în care
intra. Prin urmare, la ciorba de potroace se va servi rachiu roșu.
Cum spuneam, mirii erau prea obosiți pentru așa ceva și
adormiră numaidecât. Însă soacra mare nu avea liniște, așa că
păși tiptil pe holuri până la camera lor, trăgând cu urechea la
ușă, sperând că va auzi geamătul de durere al fetei
dezvirginate. Nimeni nu știe cât timp a stat curioasa acolo, dar
fu surprinsă de mama Dianei, care întrebă:
— Dar ce faci, cuscră, asculți la ușa copiilor?
— Eh, am vrut să văd dacă s-au culcat.
— Dorm de vreo trei ceasuri!
Apoi femeia se duse în camera ei, dar nu putu dormi.
Rămase de strajă în așteptarea ceasului la care i se va trezi
nora. Aproape de ora cinci seara, când reîncepu forfota prin
casă, iată că soacra mare sări ca arsă. Diana și Arșinel, însoțiți
de vreo trei persoane, erau la bucătărie, sorbind o cafea caldă.
— Ah, aici erați? Nu știam ce se aude!
— Aici eram, mamă soacră! Nu stai să bei o cafea cu
noi?
— Eh, lasă, că mă întorc lângă soțul meu.
Cum închise ușa în urma ei, o zbuchi spre odaia
mirilor, cercetând detaliile. Așternuturile patului erau răvășite,
dar curate. Privi apoi cămașa de noapte a nurorii, care zăcea
imaculată pe spătarul unui scaun. Ar fi vrut probabil să miroasă
urmele unui contact sexual, dar fu din nou surprinsă de mama
Dianei, care spuse:
— Cuscră, noi pregătim ciorba de potroace.
Se priviră cercetător una pe alta, moment în care
soacra mare acuză o indigestie și se întoarse lângă soțul ei.
Acolo, socrul mare, părând nerăbdător, întrebă:
— Și? Bem rachiu roșu sau alb?
— Este alb, bețivanule!
Pe fețele lor se întipări un aer de îngrijorare, fără ca el
să ia în seamă jignirea care i se aduse. Da, tatăl lui Arșinel era
un pensionar căzut în patima băuturii, mereu manipulat de soția
care, dându-se mare expert ginecolog, nu se obosea să dea prea
multe explicații, spunând fie că meseria o recomandă, fie că
sunt chestiuni femeiești pe care bărbații nu le pot pricepe.
Madam era ambițioasă din fire, narcisică și de o invidie fără
margini. Ca să mai treacă timpul, domnul ofițer în rezervă își
lua o carte de citit, întindea o minitonetă în fața blocului și
vindea lozuri. Diana se mutase cu soțul ei în casa patriarhală,
după cum cerea obiceiul. A cumpărat un loz de la socrul ei și,
după ce îl desfăcu, văzu că acesta era câștigător. Aceasta se
întâmpla seara, înainte de culcare. Peste noapte, câteva sunete
ciudate treziră casa din adormire. Ce crezi că se întâmpla?
Madam Bița, soacra mare, desfăcea lozurile în bucătărie și,
negăsind niciunul câștigător, azvârlea bucățile de hârtie
șuierând de pizmă. Văzând acest lucru, Diana se cruci
ostentativ, deși știa că nu prea era la inima soacrei ei. Hoașca
cea isterică se culcă plângând ca un copil, reamintindu-și marea
descoperire din noaptea de după nuntă. Își înghionti soțul să-l
întrebe pe Arșinel dacă a fost bărbat în acea noapte. Mai pe
ocolite, mai direct, tatăl își întrebă fiul care, cu aceeași
zgârcenie în cuvinte, îngăimă:
— Până la urmă pentru ce m-am însurat?!
Dar nu a specificat clar că primul lor contact erotic a
avut loc în stațiune, unde au petrecut săptămâna de miere, cu
ceva timp după nuntă. Așa că între cei doi pensionari se iscă un
dialog aprins, pătimaș, de pe urma căruia s -au tras cele mai
absurde concluzii. Diana nu înțelegea de ce de la o vreme socrii
ei o priveau cu vădit oprobriu, mascând între cuvinte
deplângerea sorții tragice pe care se temeau că o va avea fiul
lor cel drag. Ca o Penelopă falsă, madam Bița împletea un
ciorap câte două luni, strigând în gura mare că face asta pentru
fiul plecat la facultate. Dar nici vorbă de așa ceva! Sper că
sincerul, corectul și pudicul de Arșinel nu s-a înstrăinat de
deprinderea calculelor multiple și nu a uitat cine a acoperit
costurile ultimului său an de facultate. Bursa de merit pe care o
primea era expediată spre casa părintească, pentru aceasta
neprimind în schimb nici măcar acel ciorap sisific cu care
adormea în mână scumpa lui mamă. S-a însurat doar cu ce avea
la el: o cămașă, un pantalon, un pulover, două perechi de
ciorapi sintetici și doi chiloți. Acum omul avea un statut social,
da? Numai că socrul lui avea grijă să nu-i lipsească absolut
nimic: nici hainele de plimbare, nici găina din frigider, nici
vinul din cămară, nici măcar costumul de absolvire! Și toate
astea pentru ce?! Pentru că fata lui, măritându-se cu un viitor
inginer, șef de promoție, aducea o culoare optimistă în portretul
de familie al Ițencilor.
Lucrurile, deși aparent erau așezate, nu aveau să se
încheie aici. Eu sunt de părere că toate intențiile ascunse,
ipocriziile și minciunile care se vor nedescoperite se transformă
în energii negative ce guvernează viața unui om în vecinătatea
altuia. Convingerea greșită, nespovedită și nelămurită se
transformă, de asemenea, într-o ură încrâncenată ce nu mai lasă
loc niciunui moment de conciliere. De aceea, atât cei care
urăsc, cât și cei care sunt urâți, ajung atât de confuzi, încât își
revin foarte greu din inerția care i-a prins atâția ani. La fel au
stat lucrurile și în ce îi privește pe părinții tăi. Nu voi comite
prejudecata de a spune că au fost răi unul cu celălalt; dar au
descoperit că nu se potrivesc, lucru care pe Diana a îngrozit-o
și peste care tatăl tău nu a putut trece din pricina fricii de
singurătate. Vei descoperi pe parcurs cine a jucat murdar în
această căsnicie și cine a avut cel mai mult de suferit, luând
asupră-și povara prejudecăților adânc înrădăcinate în pornirile
diabolice ale oamenilor.

4*
S-a împlinit un an de la căsătorie. Diana era
învățătoare în Coro d, iar Arșinel absolvise examenul de licență,
urmând a-și găsi un loc de muncă. Și, pentru că lucrurile
păreau bine așezate până aici, cele două familii își dădură
prilejul de a sărbători împreună primul an de căsnicie a
copiilor. Socrii mari făcură o grimasă la gândul de a-i mai
suporta o zi pe moldovenii gălăgioși și înapoiați, dar se
îndurară să meargă la Corod, întrucât li s-a propus discutarea
unui aranjament privind angajarea lui Arșinel . De acest
aranjament se ocupa Costel, fratele bunicii tale, cu care Ițenco
era ades în clinciuri ori în termeni buni doar când se punea
vorba de vreun interes. Toate bune și frumoase, până când s-a
discutat posibilitatea ca tatăl tău să plece din casa părintească și
să se mute în Corod, unde mama ta profesa. Reacția de
stupoare fu îndepărtată de Ițenco , cel care vorbea peste toți cu
autoritatea unui tribun și care și-a exprimat planul de a se
privatiza. Cuscrii ciuliră urechile atunci când Ițenco spuse:
— Vreau să deschid o consignație, un magazin
alimentar, care o să fie afacerea familiei! Toate beneficiile vor
ajunge la copii! Mai întâi, ne ocupăm noi de vânzare, pe rând,
până angajăm pe cineva!
Madam Bița interveni:
— Eh, dar nu se găsește altceva? Băiatul meu este
inginer și mi se pare înjosit or pentru el să vândă biscuiți.
— Nu numai biscuiți, spuse Ițenco , ci și pâine, ulei,
zahăr – tot ce trebuie la casa omului! Nu este nimic înjositor în
asta, pentru că o să fie afacerea noastră, a familiei!
Atunci Diana interveni:
— Am să vând eu după program, dacă lui Arșinel îi
cad galoanele!
— Ia lasă băietu-n paci! sări ca arsă mama ei.
Diana își arătă indignarea, dar nu fu luată în seamă,
întrucât părinții ei își îndreptară zâmbitori fețele către cuscri. În
tot acest timp, Arșinel zăcea mut, calculând cuminte și
transpirat în locul lui, căscând ochii ostentativ ca să pară un
copil neajutorat și vulnerabil. În mintea lui, însă, izbucneau
vulcani de ură și furie atât față de socrii provinciali, cât și față
de soția care îl amenința cu castrarea personalității. De aici,
lucrurile au început să-și arate latura întunecată, poate singura
adevărată, cu rânjetul lor vitreg și ticălos, necruțător. Diana nu
rezistă presiunii momentului și se adresă lui Arșinel:
— Tu de ce taci ca un pămpălău, te doare gura?!
Spune clar ce preferințe ai!
Arșinel căscă ochii cu același aer nevinovat, prefăcut
nepricepător, apoi își bosumflă buza de jos, de parcă ar fi dat să
plângă. Gestul avu efectul scontat, așa că, de atunci, îl repeta
ori de câte ori avea ocazia. Era singura cale de a ieși din impas,
de a se strecura pe sub răspundere, de a se exonera de
justificări, de a atrage compasiunea celor din jur. Și totuși, ai
auzit vorba aceea cu ce face mutul Pământului? Aceasta este
atitudinea unor oameni frustrați și care, în lumea lor, acolo
unde se simt la adăpost, sunt foarte agresivi, obsceni și
nemernici. Asemenea metehne au fost favorizate de părinții
Dianei, care, câștigând un ginere, și-au abandonat fiica. Mai
precis, este un abandon proximal, care a început chiar din
copilăria ei, potrivit căruia părinții își susțin material copilul,
dar nu îi oferă acestuia afecțiune, prezență sufletească. În
pornirea sa diabolică, Arșinel a înțeles repede acest lucru și l-a
folosit cu scopul de a-și îndepărta soția de părinți, de a o
domina și de a-și satisface capriciul gregar.
Există o zicală binecunoscută: „Îi poți minți pe toți
pentru un timp. Îi poți minți pe unii tot timpul. Dar nu îi poți
minți pe toți tot timpul”. Psihicul uman este înzestrat cu un
instinct de autoapărare, cu ajutorul căruia elimină, treptat,
informații vechi, neactualizate, considerate inutile în
procesarea rutinei recente, imediate. Cam la fel se petrec
lucrurile și cu conștiința, deși vorbim aici de lucruri care,
aparent, nu se întâlnesc pe același teren. Poți manipula pe cine
vrei, cât vrei; poți să te bucuri de numeroase reușite! Dar să nu
scapi din vedere că psihicul este o substanță imprevizibilă,
maleabilă, versatilă, care scapă oricărei categorisiri, care nu se
limitează la concepte sistematizate de tipul cauză-efect, impuls-
răspuns! Și, cu cât te ambiționezi mai tare să așterni de unul
singur mantia falsei limpezimi asupra lucrurilor, cu atât mai
repede ajungi la o criză de personalitate, astfel încât nu te vei
trezi un străin doar față de ceilalți, ci, mai ales, față de tine!
Deoarece este cel mai greu să lucrezi cu propriul tău psihic!
Am făcut această paranteză, cu riscul de a fi anticipat
câteva confesiuni esențiale, pentru a privi, cât de cât mai de
aproape, omul Arșinel, acest personaj destul de controversat
atât în povestea vieții lui, cât și în povestea celor care l-au
cunoscut. Cum spuneam, în seara aceea în care se discuta
posibilitatea deschiderii unei noi afaceri, el a luat poziția
băiețelului vulnerabil, neajutorat, dar nu fără a ciuli urechile pe
aceeași linie cu părinții lui, chiar dacă nu prea credea în reușita
acestei ambiții a lui Ițenco. Poate ai observat că femeile, în
general, sunt mai pătimașe, mai vulcanice, în vreme ce bărbații
sunt mai rezervați, aparent mai cerebrali. În realitate, această
rezervă a bărbaților , uneori, nu este altceva decât un laborios
proces de prelucrare a egoului masculin, menit să suprime
energia și vitalitatea feminină. Este, în fond, un conflict de
orgolii care, nelăsate să ajungă la un consens, se vor izbi unul
de altul până își vor pierde direcția. Arșinel a înțeles astfel să
fie cel puternic: tăcere, analiză, planificare. Tăcerea, cu prețul
căderii în ridicol; analiza, influențată de frustrare și ură;
planificarea, susținută de o răbdare diabolică. De ce îți spun
toate acestea acum? Pentru că, în acea seară, s-a instalat criza
definitivă. Iată cum:
 Tatăl lui, tovarășul marinar, deși se mai irita când și
când, nu era unul dintre acei alcoolici scandalagii, care urlă pe
margine de trotuar. Lui îi plăcea să bea în liniște, să fie lăsat în
voia lui. Dar, vrând-nevrând, alcoolul se adună în sânge, urcă
la cap cu înverșunare și, dacă nu dă de o barieră, se transformă
în om grăitor! Este unul dintre acele momente în care psihicul
declară război de autoapărare! Îți dai seama că pătimașa Diana
tot încerca să amendeze simpatia exagerată a lui Ițenco – și o
făcea, poate, în stil carcateristic: țipat, moldovenește, adică
necioplit!? Nu gura ei țipa la un soț de care se temea că va fi
dezamăgită, ci sufletul striga la părinții care riscau să-i
confirme vechea temere că ea nu a fost dorită niciodată. Din
locul tău, poate că te vei răzvrăti, cerând să ți se dea o
explicație în ce privește viața ta. Nu ești unicul copil care a
trecut prin asemenea drame, de aceea, ca să înțelegi mai
deslușit, privește cu rigurozitate trecutul oamenilor care te
înconjoară cel mai de aproape.
— Lasă băietu-n paci! se auzea din dreapta.
— Afacere de familie! se auzea din stânga.
Arșinel, taciturn, mai că dădea să plângă. Putea să-și
muște limba ca să -și provoace durere – adevărații ochi triști nu
mint. Și se tot învinețea el la obrăjori de crispare, fruntea îi
asuda de disperare, dar moldovenii gălăgioși o țineau pe una și
bună a lor! Într-un târziu, tovarășul marinar, înghiontit de
consoarta oripilată, strigă:
— Da' de ce să vândă fiul meu pâine și biscuiți?!
Se făcu o liniște de antract. Diana șopti:
— Pentru că, deocamdată, nu are servici!
Madam Bița ceru un pahar cu apă, făcând semne
disperate că nu poate respira, mai să izbucnească în plâns.
Îngrijorat de starea soției, marinarul urlă acuzator:
 — Dar ce vină are fiul meu, UN INGINER, că s-a
însurat cu o curvă ca tine?!
Vezi tu? Trăim într-o lume a prejudecăților și, fie că ne
convine sau nu, uneori trebuie să acceptăm că binele nu
învinge răul. Ițenco, în momentul de față, nu a văzut decât
perspectiva destrămării propriilor iluzii și a ieșit din bucătărie,
nu înainte de a-și înghionti soția să ducă situația mai departe –
era, mai degrabă, un preludiu la scandalul în care el avea să
reproșeze soției că numai ea este vinovată de toate situațiile de
acest gen. Observând această organizare stângace, Diana trânti
cana de ceai, strigând:
— Băi, eu m-am băgat în familia asta de dobitoci! Voi
de ce fugiți ca niște găini?!
Apoi se ridică de pe scaun, vrând să părăsească
încăperea, dar fu apucată de mână de către mama ei, care îi grăi
zâmbitoare și isterică:
— Nu, Didi, nu pleca!
Diana s-a așezat pe scaun, răbdătoare, dar fu și mai
iritată de privirea mamei ei care cerșea supunere și milă. Milă
pentru ceea ce ar urma; supunere pentru că trebuia să fie și
supunere... Greșeala cea mai mare a oamenilor este aceea că -și
rezervă prea mult timp pentru altădată; ei decid să spună
lucrurilor pe nume la timpul lor, să facă unele și altele cum le
dictează momentul. Nu! Iată unde au ajuns amânările. Diana,
totuși, avu un moment de maximă străfulgerare și se ridică,
spunând:
— E prea mult! Am să divorțez, căci nu vreau să am
de-a face cu niște nebuni!
Și plecă pur și simplu spre camera ei, fără să bage de
seamă că era aproape să-l dărâme pe Ițenco, care zăcea
camuflat în întunericul holului. În tot acest timp, Arșinel a fost
non-prezent, chiar și atunci când i s-a sugerat să se culce lângă
soția lui. Părinții Dianei și-au cerut scuze pentru toate, după
care el, mimând aceeași vulnerabilitate, ceru lămuriri cu
jumătăți de silabă. Ileana și Ițenco vorbeau într-un glas, ca la
maraton:
— Îi bini, las-o pi Didi cî-i proastî, nu știii și zâși!
Pacați -vă-ți!
Eu, personal, înțeleg că jignirile sunt complimente
într-o situație care se încheie astfel. Atunci, ce ar trebui să audă
un om ca să se simtă jignit? Păi, nu cred că este nevoie de
urechi în unele cazuri. Câteodată, când cred că viața își alege
oamenii, mă gândesc că este neinspirată. Oare așa să fie? De
cele mai multe ori, răspunsul la această întrebare ne sădește,
frumușel, meticulos, disperarea... În acea noapte, Arșinel se
strecură timid în pat alături de soția lui, dar Diana, simțindu-i
prezența, răbufni într-un icnet de greață, apoi se ridică, scoase
din sertar o pătură și își aran jă culcușul pe un fotoliu. Arșinel
nu a reacționat în niciun fel, părând a lăsa un aer de
autoîmpăcare, iar Diana, prea obosită, adormi numaidecât.
Ceva mai târziu, peste o oră sau două, Diana fu trezită de o
atingere pe genunchi însoțită de câteva șoapte:
— Iepuraș, iartă-mă!
Șoaptele se repetară, până când Diana deschise larg
ochii și își văzu soțul dezbrăcat de la mijloc în jos, care încerca
cu o răbdare isterică să-i depărteze coapsele.
— Băi, potolește-te! strigă ea.
Arșinel fugi înapoi în pat, se aș eză în poziție de
adormit, într-o parte, cu genunchii trași spre piept, ca un copil
care cerșește afecțiune. Nu știu dacă, dincolo de ușa camerei, a
auzit cineva acest strigăt, dar, dacă a fost așa, mai mult ca sigur
s-a considerat că tinerii trebuie lăsați să se înțeleagă. Îmi pare
rău că ești nevoită să citești asemenea lucruri despre tatăl tău,
dar vreau să înțelegi că la divorț nu s -a ajuns dintr-un capriciu
al Dianei. Continuând să citești această scrisoare, vei descoperi
lucruri care poate că te vor convinge să abandonezi lectura. Nu
promit nimic ușor, știi asta; am tendința de a fi vulgar în
reprezentarea lumii așa cum este, căci nu am alternativă.
Uneori mi se acrește să îmbrac viața cu metafore, mi se face
silă chiar să visez, mă obosesc pe mine însumi cu speranțe.
Poate că sunt slab așa, dar asta face parte din mine, din Diana,
din destinul mizerabil pe care ni l-am câștigat, căci doar așa
facem față încercărilor și ne întărim. Tu, dacă vrei, ai
posibilitatea să alegi încotro vei merge: spre tine sau spre
ceilalți. Este greu, anevoios și obositor, dar eu nu te voi păcăli
cu iluzia că vei face față. Depinde numai de tine în ce fel de
lume alegi să trăiești, cu ce fel de ochi să privești rutina și cum
vei discerne între faptele oamenilor și imaginea pe care și-au
creat-o înaintea ta. Observ că ești un copil sensibil, ușor de
rănit, de aceea, te rog de acum să mă ierți pentru intransigența
necruțătoare cu care voi trece prin șirul evenimentelor, fără să
cosmetizez societatea și acțiunile ei. Lucrurile se vor precipita
în felul lor în povestea asta, iar, dacă decizi să ții pasul, tu vei
merge înapoi și înainte; te vei enerva, te vei răzvrăti, te vei
supăra chiar și pe tine însăți, pe toți! Mai ales pe mine te vei
supăra, deoarece ți -am azvârlit sub nas porcăria asta de
confesiune. Supără-te pe lume, pe Dumnezeu, pe mama ta, pe
atei ca mine, pe consilierii smulși din cărțile pe care le citești,
pe formatorii care îți induc teoria tăcerii; supără-te și pe tine
dacă asta te eliberează! Nu mai ești la vârsta la care pot fi
selectate adevărurile care să ți se pună la dispoziție; de fapt,
niciodată nu a trebuit să ți se ascundă adevărul.
Dacă reușești să te întorci, acum, la numeroasele
momente ale primei copilării, să te eliberezi de sub povara
uitării influențate de propriile tale negații, rușini și, mai ales, de
sub tăcerea autoimpusă și impusă de cei care ar fi trebuit cel
mai mult să te protejeze, poți să crezi că portalul începutului de
drum ți s-a deschis. Reține, totuși, că acest lucru depinde în cea
mai mare măsură de tine și, dacă vei avea nevoie, de restul
oamenilor care te înconjoară. Asta este lumea, cea pe care o
vezi, pe care o văd, dar mai ales cea pe care o văd toți. Dacă îți
este teamă să o cunoști, camuflează -te în teoriile tale; dacă te
temi să o trăiești, baricadează -te in filozofii de familie; dacă nu
știi cum se trăiește, cunoaște mizeria și vei învăța! Dar
cunoaște mizeria aceea crasă, grobiană, în care gândacii sunt
musafiri și numai sinele tău este primul alungat. Cunoaște
lumea fără teorii semnate de experți! Cunoaște-o cu prețul
dezgustului, cunoaște -o cumva la mama dracului! Măcar
cunoaște-o! Nu îți lua toată răspunderea asupra ta! Întreabă pe
oricine, de câte ori vrei, dar pregătește-te să primești cele mai
dure lovituri. Mai ales când tac, atunci când lasă prea multe
lacune în ceea ce spun, oamenii se scapă – vorba veche, și
tăcerea este un răspuns! Oh, nu... chiar nu ai descoperit piatra
filosofală, nu știi nimic! Cel puțin, nimic din ceea ce pretinzi că
știi și înțelegi! Oamenilor le vine cel mai ușor să se camufleze
în tăcerea sobră, pentru a se sustrage de la adevărata lor
imagine. Așadar, află că eu îți prezint doar partea mea de
realitate; celelalte piese din acest tablou sunt păzite cu
înverșunare de cei care cred că, până acum, te-au modelat în
spiritul eternei tăinuiri, făcându-te să crezi că nu mai este
nevoie de alte adăugiri. Este drept, eu noi voi scăpa de tonul
pătimaș, dar voi încerca să mă abat cât mai mult de la calea
subiectivă. Prin urmare, nu este povestea mea, ci a mamei tale
și a începutului tău de drum. Implicarea mea emoțională se va
dezvălui treptat, în măsura în care voi primi un loc în cerdacul
acestor amintiri, cu toate durerile și îndoielile lor. Mă voi opri
deocamdată aici, întrucât am nevoie să respir...
 5*
În urmă cu câteva rânduri, spuneam ceva de o replică
pe care bunica ta i-a dat-o lui Ițenco:
— Bine că îți venerezi neamurile, iar pe mine și pe
fiică-ta ne-ai dat la rahat!
Replică la ce? Păi, cam la tot ce-a fost de-a lungul
căsniciei lor. Repet, jocul aparențelor a fost principalul factor
care a sporit atât drama lor, cât și a părinților tăi în perioada
căsniciei, dar mai ales drama ta. Copilăria mutilată de acest joc
imbecil te va urmări și influența toată viața. De aceea înțeleg că
te grăbești să te matur izezi, crezând că vei fi mai stăpână pe
dicizia de a uita nefericirile trăite. Dar asta este o amăgire! Știu
că sunt necruțător scormonind prin răni necicatrizate, dar
numai șocul acestei dureri te va elibera. Nu te teme, am
încredre că ai moștenit tăria sufletească a mamei tale! Ești
femeie și nu cred că se poate altfel!
Nu te voi ruga să zâmbești, nici să-ți ștergi lacrimile
dacă îți curg, căci, în definitiv, vorbesc câte puțin despre viața
ta. Dar te voi ruga să te întorci la acea noapte din septembrie
1994, așa cum am lăsat-o sub tensiunea dialogului lacunar,
vădit reținut din partea tuturor. Cea mai mare greșeală pe care o
fac părinții este excesul de zel, fiecare cu ambiția lor, fiecare în
vanitatea lor. Tradiția ne arată că părinții de băieți sunt mai
vanitoși, dar ce te faci cu vanitatea celor care se prefac că au un
băiat? Nu îți ofer un răspuns la această întrebare, pentru că nici
eu nu îl am, ci te voi trimite la dimineața următoare, când
Diana s-a ridicat din fotoliul în care dormise. În bucătărie,
veselie mare. Arșinel ajuta la spălatul vaselor, cuscrii își
adresau vorbe drăgăstoase, fără ca vreunul să se sinchisească
de noaptea trecută. Când Diana își făcu apariția printre ei, fu
înconjurată de alintări și îmbrățișări pasagere, pe care ea le
respinse printr-o preocupare rece însoțită de priviri ce reproșau
tacit părinților ei și zgomotos socrilor. Atmosfera călduroasă fu
întețită de câteva bancuri, de poveștile moldovenilor care, între
timp, se făcură simpatici dobrogenilor și de aroma de cafea
care plutea pacifist în încăpere. Din nou, Diana strâmbă din nas
ca un fin observator, gest pe care Ițenco îl remarcă cu ușurință.
Ileana fu iar înghiontită să ia atitudine și, atunci, se adresă
fiicei:
— Didi, tu nu vrei cafea?
Ea știa că numele de Didi i se adresa doar atunci când
existau situații tensionate de care Diana era cel mai des
învinovățită. Își privi țintă mama în ochi, spunând:
— Așteptam să vă terminați discuțiile constructive!
Ițenco vru să se ridice de pe scaun, dar soția lui îl
apucă disperată de umăr zicând:
— Coco, eu mă duc la baie! Nu pui tu cafea în cești?!
Diana urmări această scurtă scenetă în tăcere, la fel și
Arșinel , care obișnuia să privească asemenea lucruri cu coada
ochiului. Vezi tu, deși întâmplări precum cele de mai înainte își
lasă definitiv amprenta în sufletele noastre, îmi vine greu să îmi
imaginez cum pot oamenii să le treacă ușor cu vederea, ca și
cum nu ar fi cine știe ce mare scofală. Este drept, oamenii mai
greșesc; eu însă nu înțeleg de ce ei își azvârl faptele sub ma ntia
tăcerii ca pe gunoiul de sub preș. Poate ai observat că mama ta,
uneori, este inexactă și chiar anacronică în evocarea anumitor
evenimente din trecutul ei alături de Arșinel. Dacă pentru
cineva aceasta s-ar datora unor interpretări subiective, chiar
mincinoase, a faptelor, eu sunt convins că este cauza unei
repetate tendințe de a uita cât mai repede. Face parte din
instinctul de conservare, din vigoarea psihică și sufletească,
fără de care cu toții am lua-o razna. În timp, Arșinel a înțeles și
a speculat acest lucru, lansând un tir diabolic asupra psihicului
ei zicând:
 — Ai memorie selectivă, îți amintești doar ce-ți
convine! Mergi la un psihiatru, căci nu ești în regulă!
În sfârșit, tulcenii s-au întors cu toții acasă, însoțiți de
Diana, dar nu înainte de a se asigura că vor cântări mai limpede
perspectivele, mai calm și cu mai multă chibzuință. Ajunși
acasă, în Tulcea, Diana își surprinse soacra lovindu-și fiul cu
papucul în cap și repetând:
— Nu pleci la Corod! Nu pleci la Corod!! Nu pleci la
Corod!!!
Firește, orice om la vârsta lui ar fi ripostat într-un fel,
dar asta ține de personalitatea fiecăruia. Diana, văzând această
minune, se cruci ostentativ, dar în același timp fu potopită de
milă pentru acest băiețandru lipsit de experiențele sociale. Să
nu ne amăgim: Arșinel i-a fost drag mamei tale, însă timpul
petrecut împreună a revelat și a dezvoltat o latură ascunsă care
Dianei i-a stârnit un dezgust iremediabil. Eu sunt convins că,
de-a lungul căsniciei, Diana a fost o femeie virtuoasă, lipsită de
tentații, complăcându-se totodată în necunoașterea adevăratelor
valori ale vieții. Sigur, automutilarea personalității prin
sporirea unei imagini false a statutului femeii în societate s-a
datorat în primul rând educației pesimiste primită de la mama
ei. Dar, inevitabil, au loc și acele ore astrale care își aleg
oamenii. Da, a fost crescută în spiritul supunerii necondiționate
față de bărbat, în spiritul pierderii individualității sub singura
justificare că femeile nu au de ales, altfel ar sfârși prin a fi
considerate femei stricate. Într-un fel, depărtarea Dianei de
casa părintească a fost de bun augur, întrucât, ieșind de sub
imperiul educației gregare primită de la mama ei, avu ocazia
să-și descătușeze viziunea de principiile anterioare, să vadă cu
proprii ochi cu ce se mănâncă relațiile dintre oameni și, astfel,
să discearnă liber între bine și rău. Cum spuneam, sufletul ei
puternic a ajutat-o să reziste în viața vegetativă în care a ales să
se complacă mutilându-și propria fericire doar pentru fericirea
unui ticălos care nu o merita. Dar, spune vorba înțeleaptă:
„Nebănuite sunt căile Domnului”, pe care te asigur că nu o
interpretez în accepțiune religioasă. În viața omului se petrec
deseori minuni care îl ajută să se desprindă de bezna ignoranței
și numai spiritele curajoase fac acest pas. Oamenii lași se
ascund sub flamura educației defectuoase primite, sub mantia
rigorilor morale canonate de alți lași asemenea lor. Ei, da, în
viața Dianei s-a petrecut ceea ce ea a privit ca pe o minune și
spun asta fără să-mi măgulesc propria vanitate, ci mulțumindu-
i mai ales ei că, în aceeași măsură, m -a salvat pe mine. Despre
astea, însă, voi vorbi mai târziu, căci altfel risc să mă abat de la
cronologia faptelor.
Nu știu prea clar care este sistemul de valori după care
tu te ghidezi, însă am observat că ai tendința de a nega până la
desființare valorile celor din jur cu scopul de a le promova pe
ale tale. Așa era și tatăl tău când l -am cunoscut și, judecând
aroganța pe care ți-o etalezi fără rezerve, conchid că el nu s-a
schimbat deloc, ci dimpotrivă, ți-a insuflat aceeași meteahnă
care nu face altceva decât să te îndepărteze de oamenii cei mai
dragi. Din fericire, o ai pe mama ta, care s-a dedicat întru totul
descătușării sufletului tău de această falsă morală și, acum,
depinde de tine ce cale alegi. Nu este nevoie să distrugi un
sistem pentru a crea unul nou, ci să îl adaptezi pe cel existent la
speranțele și intențiile tale. Dar asta vei înțelege mai bine
atunci când clipa te va găsi pregătită să o faci. Între timp,
învață de la oamenii din jur în aceeași măsură în care ei ar
putea învăța de la tine și, ținând să amintesc o vorbă a lui
Socrate, află că, de câte ori ieși în lume, te întorci mai mică
acasă. Nu te grăbi să judeci valorile celorlalți; nici măcar nu
este nevoie să ți le însușești; dar află că trebuie să le respecți
lor principiile în aceeași măsură în care pretinzi să -ți fie
respectate.
Este drept, cine țintește jos acolo rămâne, însă nu este
cazul să-ți trâmbițezi propriile viziuni de vreme ce nu te-ai
asigurat de deplina lor conturare. Exprimă-te deschis și liber,
dar fă-o ținând cont de faptul că vei învăța de la oamenii la care
te aștepți mai puțin. Sigur, elanul adolescenței anulează
răbdarea, dar depinde de tine în ce măsură te poți stăpâni,
având în vedere faptul că, mai ales, anii adolescenței își vor
lăsa semne adânci asupra viitorului tău. Eu, sincer, mă tem că,
deocamdată, nu îmi vei da ocazia de a-ți oferi această scrisoare
spre citire. Și sper că înțelegi foarte clar ce vreau să exprim
prin această temere. Voi continua, totuși, să scriu pentru tine,
sub imperiul speranței că natura te-a înzestrat cu cel puțin un
sfert din calitățile mamei tale. Și, dacă aceste rânduri nu vor
ajunge la tine cât timp voi trăi, nu pot altceva decât să-ți cer
iertare pentru neîncrederea pe care mi-o vei fi inspirat, dar și
pentru celelalte cauze la care nu vreau să mă gândesc.
Am văzut, recent, câteva fotografii în care apăreai tu la
o scurtă perioadă de la declanșarea procesului de divorț al
părinților tăi. Zâmbeai frumos în ele, așa cum zâmbesc toți
copiii, știrbă și cu farmecul inocenței. Totuși, ochii triști nu
mint niciodată, Arșinela! În loc să te protejeze, oamenii care au
pretins că-și asumă responsabilitatea siguranței tale au creat un
ambient nociv care te-a marcat profund și care, între timp, mă
tem că s-a transformat într-o puternică dorință de răzbunare, ca
și cum ți-ai aștepta un ceas al răzvrătirii greșit înțelese. Intuiesc
că această traumă te-a urmărit vreme îndelungată, iar plânsul
excesiv ți-a afectat glandele lacrimale și apoi vederea. Nu este
nicio diferență între acei ochi din fotografii și cei de azi, atunci
când nu porți ochelari. Aceasta uneori mă îngrijorează în ceea
ce privește tendințele tale față de mama ta și mă determină să te
analizez cu suspiciune și precauție. Prin aceasta, sper că am
fost suficient de clar asupra uneia dintre temerile în pofida
cărora ezit să cred că vei pune preț pe această scrisoare. Poate
că dorința mea de a mă convinge în ceea ce te privește în
relația cu Diana ți se pare o ambiție egoistă și chiar obraznică.
Ai libertatea de a crede ce vrei, dar să știi că Diana este mai
pregătită ca niciodată să înfrunte un al doilea Arșinel , mult mai
motivat și înverșunat, adică pe tine!
Ea te iubește, desigur, dincolo de orizontul metafizic la
care ne limităm noi în interpretarea vieții și a realității; chiar
este dispusă să primească și din partea ta câteva palme
simbolice, dar cauza vieții nu o va obliga să se lase iar călcată
în picioare doar de dragul aparențelor. Să nu-ți faci vreodată
iluzia că Diana va lua poziția de „Drepți!” în fața ta și va
răspunde cu DA și NU la întrebările care te macină. Pentru
binele tău ar renunța la tot, chiar și la mine, dar nu ar renunța la
ea! Așadar, pregătește -te să cunoști o femeie adevărată, care își
merită titlul de miracol de femeie și pe care tu îl vei atinge
numai cu aripa sufletului imaculat. După cum vezi, sunt
exigent în ceea ce te privește pentru că, în oarecare măsură,
faci parte și din viața mea. În sfârșit, sper ca în cele ce urmează
să te găsești pregătită de a -ți înfrunta propria beznă, proprii
demoni și să răsari din catacombele necunoscutului.

6*
Legat de moartea părinților lui Arșinel mi se pare că
știi povestea cea de suprafață. Nu știu dacă au ajuns la urechile
tale acuzele aduse Dianei și familiei ei legate de acest trist
eveniment. Mama lui Arșinel suferea de mulți ani de o boală de
inimă, pe lângă alte dureri fizice care, spun medicii, când devin
insuportabile pentru organism, duc la imbecilizare. Este drept,
mama lui Arșinel nu i-a înghițit deloc pe părinții Dianei, ar fi
vrut o familie mai nobilă pentru fiul ei astral, în vreme ce tatăl
lui era indiferent din acest punct de vedere. Probabil Arșinel se
gândea la ultimii ani tensionați ai madamei Bița când a acuzat
familia Ițenco de băgarea în pământ a părinților lui. Dar hai să
lămurim acest aspect: Ițencii erau la Corod, deci nu se
întâlneau prea des cu Mihailovii ca să putem presupune că
existau momente neplăcute de o oarecare frecvență între ei.
Arșinel și Diana locuiau într-o garsonieră la o distanță
considerabilă de reședința Mihailov, ceea ce le dădea acestora
prilejul să-și trăiască în tihnă bătrânețile. Totuși, ce motiv a
avut Arșinel să emită asemenea inepții? Păi, nu a avut decât un
singur motiv: adevărul. Mai precis, acela că de îngropăciunea
părinților lui s-au ocupat părinții Dianei, cu toate cheltuielile
implicite, în vreme ce lui Arșinel i-a cam tremurat mâna când a
trebuit să participe financiar la acestea. Tot el își acuză fratele
că a venit la pomană cu un platouaș de colivă, când tocmai el o
lua razna știind că trebuie să suporte cheltuieli?! El, care turba
în tăcere, pistonându-și soția cu tot felul de dobitocii?!
Din poziția celui veșnic tăcut, misterios și inactiv, este
cel mai simplu să manipulezi și apoi să-i acuzi pe ceilalți de a
fi făcut prea multe greșeli! Să o spunem în mod direct: uneori,
Arșinel intuia încotro se îndreaptă faptele celor alături de care
refuza să se situeze; dar nu a făcut nimic să contracareze
posibile urmări neplăcute. De ce? Ca să-și ofere încă o dată
ocazia de a arăta cu degetul. Este drept că încăpățânarea lui
Ițenco nu prea lăsa teren liber celor cu care interacționa, dar
asta nu este o scuză pentru atitudinea lui Arșinel de a se
camufla în vulnerabilitatea străduită, autoimpusă. Cu atât mai
mult că, în absența lui Ițenco, dovedea față de Diana o
limbarniță fără pereche. Așa a înțeles el să pară stăpân pe
situație, el care, de la înălțimea propriei inteligențe, poza
ignorarea celor la care nu se putea coborî. Dacă părinții lui
Arșine l nu și-au suportat niciodată cuscrii, iar el a știut asta,
atunci este numai vina lui că nu a luat atitudine în acest sens.
Diana nu a greșit niciodată față de socrii ei și, deci, cel puțin
din acest punct de vedere, Arșinel ar fi trebuit să se impună față
de părinții lui.
Dar, așa cum au dovedit loviturile cu papucul în cap,
Arșinel a fost, față de părinții lui, un castrat psihologic. De
aceea lipsa lui de reacție a primit justificarea învinovățirii
celorlalți, mergând pe principiul: „tace și face”. Și, hai să o
spunem pe șleau: Arșinel ar fi fost în stare să-și acuze socrii și
pentru furtuna care strică recoltele somalezilor, și pentru că
Shakespeare a fost afemeiat, și pentru că oamenii își fac
nevoile pe jos și nu pe sus! În schimb, socrii lui, care l-au privit
ca pe un mielușel, cuminte și neajutorat, nu au bănuit niciodată
considerentele lui față de ei. Diana le atrase atenția de câteva
ori, dar i s-a răspuns că exagerează, că totul este în închipuirea
ei. Pentru că mielușelul s-a adresat mereu socrilor cu „Mami”
și „Tati”, ceea ce nu putea să nu atingă o coardă sensibilă. Ei
bine, Mami și Tati îl scuteau de la cheltuieli prin asigurarea de
bunuri din gospodăria proprie, în vreme ce el îi desconsidera
așa cum am văzut. Culmea, chiar și Costel, unchiul Dianei le-a
atras atenția în ce privește atitudinea lui Arșinel , dar i s-a
reproșat că se bagă să distrugă familii și atunci omul i-a lăsat în
propria ignoranță. De ce, totuși, Diana nu îl dădea de față cu
părinții ei? Păi, înainte de orice întâlnire, Arșinel pregătea un
climat aparent destins, dând impresia că abia așteaptă
revederea. Pe de altă parte, Diana și-a acuzat părinții de
superficialitate și a decis că, dacă ei vor să se frigă singuri, nu
au decât să o facă.
Am să deschid o scurtă paranteză pentru edificare.
Când Arșinel și Diana s-au mutat în garsonieră, el a deschis
subiectul întreținerii din propriile salarii. Diana a spus:
 — Lasă, că ne mai ajută ai mei cu câte ceva de la țară.
— Cu ce să ne ajute, cu o găleată de roșii?
Diana s-a iritat, zicând:
— Dar cu ce o să ne ajute ai tăi, care nu au fost în stare
nici să-ți ia costum de nuntă?!
— Lasă, nu-i băga pe ai mei în discuția asta.
— Să nu-i bag în discuție?! Pentru ce, ca să nu
lămurim de ce m-a făcut tac-tu curvă?!
— Lasă, mă, taică-miu e un tâmpit, vorbește aiurea!
Se subînțelege faptul că dragul Arșinel nu prea nutrea
respect față de tatăl lui, da? Așadar, când Diana avea ultimul
cuvânt în fața lui, el tăcea ca și cum ar fi vrut să înceteze
cearta, în vreme ce ea trăia sentimentul că are dreptate. În
tăcerea lui, de fapt, Arșinel închega strategii de dominare a
unor situații viitoare. Această aparentă slăbiciune a lui a
determinat-o adesea pe Diana să-și manifeste opinia că el este
un bărbat incapabil și prost, care nu se impune în viața de
familie și așteaptă ca ceilalți să facă totul. Ițenco contracara
spunând că Arșinel nu este prost, de vreme ce a absolvit o
facultate importantă, ca șef de promoție și care lucrează ca
inginer. Tu, însă, vei înțelege mai târziu ce înseamnă pentru o
femeie un bărbat adevărat. Drept pentru care nu voi mai da
detalii dureroase din cuplul părinților tăi, ci îți voi propune să
vorbești cu mama ta, ca de la femeie la femeie și să o asculți în
măsura în care te interesează. Mă refer la detalii de natură
intimă, pe care le vei înțelege atunci când nu vei mai trata
lucrurile cu superficialitate. Vei suferi, cu siguranță, diverse
transformări fizice și spirituale, trupul și sufletul tău își vor
dezvolta o mulțime de nevoi și, în măsura în care vei înțelege
aceste necesități, vei privi lucrurile mult mai limpede. Până
atunci, eu mă voi limita doar la aspectul exterior al acestor
lucruri, lăsând ca esența lor să ți se releve de la sine. Și spun
toate acestea privind ceea ce a trăit Diana alături de mine și i -a
lipsit alături de tatăl tău. Să nu te gândești la lucruri vulgare,
teribiliste sau de natură sexuală, căci astfel judeci pripit și te
înșeli amarnic.
Sigur, nu urmăresc să-l fac pe Arșinel singurul vinovat
de destrămarea acestei căsnicii. În vremea în care l-a întâlnit,
Diana era, de asemenea, o tânără superficială și arogantă, cu
impresii de visătoare norocoasă, dar nu lipsită de noblețe
sufletească. Am mai spus, poate, că ea se afla sub influența
unor clișee insistent perpetuate în societatea acelor ani, iar,
pentru o vreme, spiritul ei de observație și inteligența deosebită
și-au pierdut strălucirea sub presiunea prejudecăților adânc
înrădăcinate în familie, precum și în actualitate în general.
Dar mintea ta de copil nu este pregătită să pătrundă
aceste lucruri, întrucât te văd incapabilă să citești printre
rânduri. Vei ajunge, desigur, să le faci și pe acestea doar dacă
îți vei permite dezvoltarea viziunii prin deschidere față de cei
din jur. Încă ceva: poveștile nu se învață pe de rost, așa cum
înveți Tabla înmulțirii, ci se dezvoltă prin pătrunderea tâlcului
lor. Simpla capacitate de memorare și spontaneitatea
reactualizării îți oferă doar masca vorbirii erudite, nu și
distincția înțelepciunii. Poți reproduce cu acuratețe citate oricât
de lungi, aparent potrivite întrebărilor ce ți se pun; asta nu va
dovedi puterea ta de a depăși bariera literelor. Este ca și cum ai
oferi proverbe fără să le cunoști tâlcul; ca și cum ai respecta o
lege doar pentru că e scrisă, fără să importe dacă ea este cumva
în contradicție cu valoarea morală, fără să iei în calcul că
întotdeauna vor apărea noi rezoluții care să ateste nulitatea ei.
Sigur, nu pretind de la tine să înveți deodată aceste
lucruri, dar ți-aș cere ca, înainte de a da un verdict la tot ce
auzi, să cântărești mai mult și, eventual, chiar să pui întrebări.
Și țin să te asigur că în mama ta vei găsi un mentor prețios, cel
mai potrivit să te pregătească pentru marea aventură a vieții cu
toate beznele și strălucirile ei. Altfel, riști să repeți greșelile
tatălui tău, ceea ce ți-ar dăuna și mai mult, întrucât el,
neînțelegându-se pe sine, neînțelegând lumea, cu atât mai puțin
va înțelege femeia; iar, dacă tu urmezi exemplul lui în felul de
a privi totul, ești pierdută. Nici pe tine, care poate că ești
modelată după chipul și ase mănarea lui, sub exercițiul a tot ce
crede că este o investiție de viitor, nu te va înțelege. Poate că,
la fel ca el, vei ajunge să nu-ți dorești compania lumii,
respingând oamenii pe motiv că sunt prea mărunți în fața
geniului tău. Neînțelegându-i, nu le dai prilejul să te înțeleagă.
Privește lumea ca pe o carte deschisă pe care, de câte
ori o citești, de fiecare dată o înțelegi altfel și, așa, îți vei
dezvolta spiritul. Nu te lăuda cu volumul de pagini parcurse,
întrucât cei de la care ai așteptări nu te vor admira pentru
aceasta, ci te vor iubi pentru cuvintele calde pe care ți le -ai
însușit pătrunzând această minunată carte, numită viață.
Citește-o nu ca să cercetezi în ce curent literar se încadrează
autorii, nici ca să dai o interpretare tehnică stilului și nici cu
pizma că nu ți se citește propria carte, ci ca să înțelegi că ea are
un suflet care ți se destăinuie cu toată generozitatea,
pregătindu-te și întărindu-te pentru drumul tău, pentru cartea
ta! Astfel, nu te vei lăuda cu medalii pe care singură ți le
cioplești, ci cu recunoștința celor dragi, care te vor face demnă
de cele mai luminoase memorii! Dar, până acolo, va trebui să
lucrezi mult cu tine, să depui eforturi considerabile și,
bineînțeles, să ai multă răbdare. Căci nimic nu se face cu o
bătaie din picior, nimic nu se înțelege în raport cu ticăitul
ceasului, nimic nu se câștigă prin simpla sistematizare și
categorisire după reguli stricte, ordonate. În acest fel de a trăi
nu ai nici trecut, nici viitor, iar viața ta este doar un prezent
continuu a cărui singură perspectivă e prelungirea lui.
 La încheierea acestei scrisori, te voi ruga să ajungi la
anul 1996, anul în care Diana a rămas însărcinată cu tine.
Ambii părinți ai lui Arșinel căzură grav bolnavi, mama lui fiind
internată la Spitalul Județean, iar tatăl lui – la vechiul spital din
strada Gloriei, unde încă mai funcționa o aripă destinată
foștilor militari. Arșinel, care lucra opt ore pe zi, își rugă soția
să se ocupe de alimentația bolnavilor. Diana, care lucra la
școală câte trei sau patru ore după-amiază, făcu acest lucru cu
dăruire, deși nu a uitat felul în care fusese jignită de socrii ei.
Când madam Bița s-a recuperat și s-a trezit acasă, își văzu nora
însărcinată și spuse:
— Te duci și naști la ai tăi! Eu nu vreau să văd copii la
mine în casă!
Pe madam nu o interesa că va avea o nepoțică după
fiu, ci o îngrozea că se va naște un drac de copil după cățeaua
de noră-sa. Îți dai seama că Diana nu a îndurat acest afront, așa
că născu la Tecuci, apoi își petrecu concediul de îngrijire a
copilului în casa părintească de la Corod. Desigur, o scurtă
perioadă din acest concediu, căci, la aproximativ două luni de
la nașterea ta, a revenit alături de soț în garsonieră. Ai petrecut
și tu câteva luni în acea garsonieră. Mama lui Arșinel a murit în
vara anului 1997, fără să-și dorească și fără să apuce a te vedea
la față. Tatăl lui s-a arătat ceva mai uman, așa cum era el,
prizonier al viciilor. Madam Bița a murit neîmpăcată. De câte
ori îl vedea pe Arșinel la patul ei din spital, se întreba dacă cel
venit în vizită era Cătălin. Fiul cel mare nu și -a văzut mama
înainte ca aceasta să se stingă, dovadă a relațiilor de familie
grav șubrezite.
Tatăl lui Arșinel a simțit cel mai profund trecerea
soției lui în neființă, lucru care i-a agravat din nou starea de
sănătate. Înainte să devină complet senil, omul i-a oferit Dianei
500.000 de lei în semn de mulțumire că a purtat de grijă soției
lui în ultimele ei zile. Diana a acceptat banii în semn de
răscumpărare a păcatelor răposatei, așa cum cerea obiceiul, dar
nu a uitat nimic din câte pătimise. Așadar, cine știe mai bine
cum s-au stins acei oameni: Arșinel, care s-a sustras de la orice
răspundere, sau tatăl lui, care a ținut să mulțumească Dianei?
Este drept, mai greu poți pretinde ca un bărbat să -și spele la cur
mama muribundă; la fel de drept ca și faptul că madam Bița a
fost un pacient dificil de care se cam fereau asistentele din
spital. Dar cert este că, de câte ori intra Diana în salon, madam
își dădea drumul pe ea în toată splendoarea, ca un alt semn al
urii, al sfidării și desconsiderării resimțite față de nora ei. Diana
a suportat acestea cu stoicism, deoarece deja intrase în rutina ei
neagră, în care visele cele mai frumoase i s-au ofilit,
dezamăgirea de soțul ei nu mai conta, iar viața de femeie
măritată a devenit un gust amar cu care se obișnuise demult.
Așa se plafonează cele mai multe femei: măritându -se, părinții
își iau mâinile de pe ele, de parcă ar scăpa de o povară; iar ele,
abandonate în negura căsniciei total diferite de ce au visat,
devin nesigure, neajutorate și, speriate, nu mai au încotro,
acceptă să rumege iarba rea în speranța că acest coșmar se va
termina cât mai curând.
În vara anului 1998 a murit și tatăl lui Arșinel , lipsit de
motivația de a trăi în absența soției față de care el a nutrit un
cult considerabil. Și-a adorat soția până la ultimul strop de
răsuflare; nici la patul lui nu a venit Cătălin să aprindă o
lumânare. Iar de Arșinel ce să zic? Își scotea soția la plimbare,
din motiv că este prea cald în casă și muribundul miroase. De
fapt, nu voia să stea la căpătâiul tatălui său, mânat poate de
vreo superstiție ori de vreo temere ascunsă. Cert este că
muribundul ținea de cea din urmă răsuflare, până când, după
aproape o săptămână, probabil eliberat de sub povara unei
așteptări inutile, se stinse neîmpăcat și el, la fel ca soția lui.
Mai multe amănunte privind viața părinților lui Arșinel nu am
cum să-ți ofer, sperând că tatăl tău ți le va da cândva, deși mă
tem că nu le va expune în deplina lor veridicitate. Cum
spuneam, sunt multe mistere la mijloc, mistere pe care Arșinel
le păzește cu strășnicie sub pavăza tăcerii și, sincer, îi vine
foarte ușor, de vreme ce el nu a avut o viață socială bogată din
care să apară oameni ai trecutului ce pot elucida aceste taine –
cei puțini care au trecut prin viața lui își trăiesc propriul destin,
de parcă au și uitat că l-au cunoscut pe acel om neînsemnat
numit Arșinel. Sincer, nu mă interesează cum a ales să-și
trăiască viața de acum; îl privește! Dar, acolo unde tenebrele
trecutului se ridică să bântuie sufletul Dianei, sunt dispus să
scot lumina la suprafață. Despre astea, însă, altădată.
Spuneam în primele rânduri ale acestei scrisori că,
odată cu măritișul, Diana fu îndepărtată de părinții ei. Nu
deodată, se subînțelege, dar relația cu părinț ii s-a transformat,
treptat, într-un dialog telefonic sec, lipsit de orice trăire
constructivă. Arșineluș prima acum în fața Ițencilor, iar, după
ce te-ai născut tu, cu atât mai puțin Diana era luată în seamă.
Să nu înțelegi greșit: ai fost un copil pe care Diana și l-a dorit
cu toată ființa. Despre tatăl tău, însă, țin să reproduc o
mărturisire de-a lui, pe care ar fi matur și înțelept să și -o asume
fără alte interpretări epigonice. El nu și-a dorit să aibă copii. Și
nu pentru că nu era pregătit atunci să devină tată, ci pentru că,
pur și simplu, nu era dedicat căsniciei așa cum pretinde că o
face. Acest lucru s-a văzut clar la el atunci când, la câțiva ani
de la nașterea ta, îi reproșa Dianei că Ițencii i te-au lăsat pe cap,
spunând:
— Mă-ta e de vină că Arșinela este așa alintată și
melodramatică.
— Așa? Dar eu cu mama am făcut copilul?!
 Mă rog, voi dezvolta această chestiune pe măsură ce
contextul mi-o va permite. Deocamdată, revin asupra statutului
femeii în căsnicie așa cum a înțeles Arșinel să-l trâmbițeze.
Treptat, îndepărtată de părinți, părăsită de credința că bucuriile
vieții vin pe măsura mărimii sufletului, Diana s-a dedicat unei
lungi meditații mascată de un zâmbet fals. Această meditație,
însă, devenise vertiginos una pesimistă, într-o viață goală, în
care toată lumea părea că se complace de minune. Vedea, la tot
pasul, aceleași zâmbete false, mai ales pe cel al mamei ei și își
spunea că așa trebuie să fie, că asta este realitatea, nicidecum
cea evocată în romane și filme. Treptat, singurele ei amintiri
plăcute au rămas cele dinainte de căsătorie. Corvoada de a se
trezi în fiecare dimineață alături de un soț insensibil, care lătra
aceleași inepții la adresa tuturor, s-a transformat în nepăsare,
deoarece ea se simțea abandonată înainte de toți.
Ne vine să ne punem întrebarea: cum este posibil ca un
suflet de o inestimabilă vigoare să ajungă victima propriei
desconsiderări? Păi, lângă un astfel de soț, o femeie care se
pretinde fericită trebuie doar să fie asemenea lui, adică la fel de
meschină și cu suflet de hienă. Diana nu a putut să fie hienă și,
ca să-și apere sufletul de această boală, s-a camuflat în
nepăsare. A înțeles totodată că nașterea unui copil, în loc să -l
umanizeze pe Arșinel, l-a înverșunat în ura cu care condamna
tot ce se petrecea în jur. În loc să-l apropie de înțelesul curat al
cuplului marital, acel înțeles sensibil, altruist și de o bogată
încărcătură spirituală și divină, toate acestea au trecut pe lângă
el ca lumina prin fața orbului. Doi oameni care se iubesc și sunt
o entitate unică nu strivesc miracolul acestei comuniuni divine
sub greutatea uzanțelor, a conceptelor în virtutea cărora totul
devine o lege care înlocuiește frumosul cu supunerea, dăruirea
cu responsabilitatea, neprevăzutul cu dogma. Astfel,
jurământul de dragoste eternă devine un certificat spre care
soțul, acest corifeu al conduitei onorabile, arată cu degetul
invocând tot felul de norme. Poezia și cuvintele frumoase devin
infantilisme desuete, indecente, înlocuite de un canon de reguli
scrise în frunte. Doi oameni care se iubesc cu adevărat trăiesc
la nesfârșit poezia dinaintea jurămintelor și nu se rușinează de
aceasta ca de o înfierare. Dar, deh, acestea deveniseră pentru
Diana simple versuri de romanță, lipsite de sens și pe care ar fi
vrut să nu le știe, să nu le creadă niciodată.
Copiii sunt o mare fericire, firește, dar nu suficientă
cât să umple golurile din sufletul unei femei dornice de
dragoste, prețuire și afecțiune. Arșinel a înțeles greșit că a nu -și
înșela soția este suficient pentru a -l face pe el un soț onest. Nu
ajunge să te dedici statutului de soț ca la manual, respectând cu
scrupulozitate rigorile dogmatice. Lipsa de căldură sufletească
amenință integritatea căminului conjugal, iar, dacă această
răceală este însoțită de o tendință cronică de ex terminare a
valorilor celuilalt, acoperișul se va prăbuși mai repede decât se
pot aștepta cei doi. Persistând în eroarea gravă de a impune
modul nostru de viață și mentalitățile care ne convin, fără a
judeca în ce măsură aceasta aduce prejudicii celuilalt, devenim
suspecți de intenții meschine. Aceste mărunte meschinării au
scăpat când și când vigilenței lui Arșinel , dar Diana, neavând
cui să i le facă cunoscute, a trecut peste ele ca fumul peste ape.
Te vei întreba, poate: dacă era așa grav, de ce nu a
văzut nimeni aceste frământări pe chipul ei? Ei bine, Arșinela,
femeile înțeleg cel mai limpede la ce folosește concursul
aparențelor și numai ele știu cum suportă acest calvar. Cele
puternice duc povara până la capăt; cele slabe fie se sinucid, fie
ajung să se compromită căutând satisfacții materiale. Dar în
cazul celor care se sinucid se întrevede și un semn de virtute.
Prin urmare, Diana a ales să-și abată gândul de la rutina alături
de soțul ei dedicându-se carierei, ca o tendință de a preveni
tinerele generații să facă aceiași pași pripiți pe care i -a făcut ea
în viață. În timp, de câteva ori se gândise la perspectiva unui
divorț, dar se descuraja știind că nu o va susține nimeni. Când
prindea ocazia să-și spună păsul, mama ei contracara spunând
că asta este soarta femeilor, că nu se poate altfel și că lacrimile
lor în singurătate nu vor ușura acest blestem. De o vreme se
obișnuise cu ideea, dar un glas din străfundul sufletului îi
spunea că toate acestea trebuie să se schimbe. Însă despre
aceste fericiri ale ei, adevărate minuni, îți voi vorbi poate
altădată sau niciodată. Îți voi vorbi poate în altă scrisoare,
numai după ce voi fi deplin convins că meriți să le știi c hiar și
pe cele scrise aici. Dar până atunci, voi ține aceste rânduri în
tăcere, cu rugămintea, încă o dată, să mă ierți pentru
neîncrederea pe care tu, Arșinela, mi-o inspiri.
Când am întâlnit-o pe Diana, ea mi-a spus:
— Îți mulțumesc că mă iubești.
— Nu, nu! EU îți mulțumesc că te iubesc pe TINE –
am răspuns.
Puțini cunosc câtă fericire aduc toate acestea. Când o
vei afla, vei fi alt om.

SFÂRȘIT
8 ianuarie – 14 mai 2013