Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
ISABEL ALLENDE
roșie, portretedin
praf. Aripa oribile
față ale rudelor
a casei erarăposate și grămezi
seniorială. Cineva de se cărți pline de
străduise să
confere un aer de eleganță salonului, bibliotecii și sufrageriei – dar
erau arareori folosite. Restul casei era regatul dezordonat al bunică-
mii, al copiilor (cei doi frați ai mei și cu mine), al slujitoarelor, al celor
doi sau trei câini de rasă incertă și al pisicilor pe jumătate sălbăticite
care se reproduceau necontrolat sub răcitor; bucătăreasa îneca puii
ntr-un lighean din curte.
Veselia și lumina acestei case au dispărut odată cu moartea
prematură a bunicii. Îmi amintesc de copilărie ca de o perioadă de
teamă și întuneric.
De ce mi-era frică? Să nu moară mama și să ajungem la orfelinat, să
nu mă fure țiganii, să nu-mi apară diavolul în oglindă – n-are rost să
continui. Sunt recunoscătoare acestei copilării nefericite pentru că mi-
a dat material pentru scris. Nu știu cum se descurcă romancierii care
au avut o copilărie fericită într-un cămin normal…
La o vârstă foarte fragedă mi-am dat seama că mama se afla în
dezavantaj față de bărbații familiei. Se măritase împotriva voinței
părinților, dăduse greș, așa cum o preveniseră, își anulase căsătoria –
singura soluție posibilă într-o țară în care divorțul a fost legalizat de-
abia în 2004. Nu avea pregătire ca să muncească, nici bani, nici
libertate, era calul de bătaie al gurilor rele pentru că mai era și tânără,
frumoasă și cochetă, nu numai despărțită de bărbat.
era aprobată
patologie. ca osetrăsătură
Și nu întâmplăesențială de bărbăție,
așa mereu? Fetițelor liînsecazul meu
refuză era o
dreptul
de a se supăra și a da din picioare. Psihologi existau în Chile, poate
chiar și specialiști în psihologia copilului, însă, în acea perioadă
dominată de tabuuri, la ei apelau doar nebunii incurabili, iar în familia
mea nici aceia: ticniții noștri erau suportați în privat și gata. Mama mă
ruga să fiu mai discretă: „Nu știu de unde îți vin ideile astea, vezi să
n-ajungi să ți se zică bărbățoi”, dar nu mi-a lămurit semnificația
cuvântului.
Avea dreptate să fie îngrijorată. La șase ani, măicuțele germane mă
dăduseră afară pentru că eram neascultătoare, un preludiu pentru ce
avea să fie traiectoria mea viitoare. Acum cred că motivul real era că
Panchita era în fața legii mamă singură cu trei copii. Ceea ce n-ar fi
trebuit să le scandalizeze – majoritatea copiilor din Chile se nasc în
afara mariajului –, dar nu și în clasa socială din care făceau parte
elevele acelei școli.
Decenii la rând m-am gândit la mama ca la o victimă, dar am
nvățat că definiția victimei se referă la cineva care e lipsit de control și
putere asupra propriilor circumstanțe, și nu cred că era cazul ei. Sigur
proastă pentru
– al doilea numetotpececare
era negativ,
îl port – încât
și mălaruga
bătrânețe îmipezicea
să dorm Angélica
o parte ca să
nu-mi strivesc aripile. A ținut-o așa până la sfârșit, când demența și
oboseala unei vieți întregi l-au redus la umbra celui ce fusese.
Cu timpul, unchiul Ramón a devenit prietenul și confidentul meu
cel mai bun. Era vesel, poruncitor, orgolios și machist, deși nega
aducând argumentul că nimeni nu era mai respectuos cu femeile
decât el. N-am reușit să-i explic exact în ce consta teribilul său
machism. Își părăsise nevasta cu care avea patru copii și n-a obținut
nulitatea matrimonială care i-ar fi permis să legalizeze legătura cu
mama, ceea ce nu i-a împiedicat să trăiască împreună timp de
șaptezeci de ani, mai întâi în scandal și bârfe, apoi fără ca lumea să se
opună legăturii lor, pentru că obiceiurile se relaxaseră și, în lipsa
posibilității divorțului legal, cuplurile se formau și se desfăceau fără
birocrație.
Panchita suferea de pe urma defectelor partenerului ei în aceeași
măsură în care îi admira călitățile. Și-a asumat rolul de nevastă
dominată și adesea furioasă, căci se simțea incapabilă să-și crească
copiii singură. A fi întreținută și protejată avea un preț inevitabil.
De tatăl meu biologic nu mi-a fost niciodată dor și nici n-am fost
curioasă să-l cunosc. Pentru a-i concede nulitate matrimonială
Panchitei a pus condiția să nu se ocupe de copii și a dus-o la extrem:
nu ne-a mai văzut niciodată. În rarele ocazii când numele îi era
pomenit în familie (era un subiect evitat de toată lumea), pe mama o
apuca o migrenă cumplită. Mi s-a spus doar că era extrem de
inteligent și că mă iubise mult, mă punea să ascult muzică clasică și-
mi arăta albume de artă, astfel că la doi anișori eram în stare să
identific pictorii: el rostea Monet sau Renoir, iar eu deschideam la
pagina cu pricina. Mă îndoiesc. N-aș putea-o face nici acum, în
deplinătatea facultăților mele. Oricum, dat fiind că asta se întâmpla
nainte de a fi împlinit trei ani, nu-mi amintesc nimic, însă dezertarea
subită
iubesc așitatălui
mâine m-a marcat.
dispar Cum să ai încredere în bărbați, care azi te
în ceață?
Plecarea tatălui meu nu era ceva excepțional. În Chile, stâlpul
familiei și al comunității e femeia, mai ales în mediul muncitoresc,
unde tații vin și pleacă și adesea dispar uitându-și copiii. În schimb,
mamele sunt copaci cu rădăcini adânci. Au grijă de copiii proprii și,
dacă e nevoie, și de ai altora. Sunt atât de puternice și de organizate,
ncât se spune că Chile e un matriarhat – o spun fără a se rușina până
și tipii cei mai cavernicoli –, dar e departe de a fi adevărat. Bărbații
dețin puterea politică și economică, fac legile și le aplică după bunul
lor plac, iar dacă e cazul, intervine Biserica, cu binecunoscutul ei stil
patriarhal. Femeile conduc doar acasă… uneori.
valuri, curenți,
feminismul maree, uneori în furtuni furioase. La fel ca oceanul,
nu tace.
Strigând.
MIGUEL GANE
„Arde”
epoca aceea.
„Vei avea parte de multă agresivitate și vei plăti un preț foarte mare
pentru ideile tale”, mă avertiza mama, îngrijorată. Cu firea mea, n-
aveam să-mi găsesc un bărbat, iar cel mai rău era să rămâi fată
bătrână, etichetă care se aplica după vârsta de douăzeci și cinci de ani.
Trebuia să mă grăbesc. Ideea era să mă străduiesc să prind în laț un
logodnic și să mă mărit rapid, înainte ca alte fete mai istețe să pună
gheara pe partidele cele mai bune. „Și pe mine mă enervează
machismul, Isabel, dar ce să-i faci, așa e lumea și așa a fost mereu”,
mi spunea Panchita. Cititoare asiduă, învățasem din cărți că lumea se
schimbă neîncetat și că omenirea evoluează, numai că schimbările nu
vin singure, se obțin cu multă luptă.
Sunt nerăbdătoare de felul meu; înțeleg acum că voiam s-o injectez
pe mama
venea cu feminism
din altă epocă. Euîmpotriva voinței ei,
aparțin generației neluând între
de tranziție în calcul că ea
mamele și
fiicele și nepoatele noastre, o generație care a imaginat și a
impulsionat cea mai importantă revoluție a secolului XX. Zic unii că
Revoluția rusă din 1917a fost cea mai importantă, dar cea feministă a
fost mai profundă și de durată, a angrenat o jumătate din omenire, s-a
extins și a atins milioane și milioane de suflete și reprezintă speranța
cea mai solidă că civilizația în care trăim poate fi înlocuită cu alta mai
evoluată. Vorbele astea o fascinau și o îngrozeau pe mama. Fusese
crescută cu altă axiomă a bunicului meu Agustín: mai bun e răul
cunoscut decât binele necunoscut (omul prevenit face cât doi).
Poate credeți că mama era un fel de matroană convențională tipică
generației și clasei ei sociale. Nici gând. Panchita nu se încadra în
tiparul clasic al doamnelor din mediul său. Nu se temea pentru mine
din pudibonderie sau pentru că era demodată, ci din dragostea pe
care mi-o purta și bazându-se pe propria experiență. Sunt sigură că,
fără măcar să știe, a sădit în mine sămânța revoltei. Deosebirea dintre
noi este că ea nu a putut duce viața pe care și-ar fi dorit-o – la țară,
nconjurată de animale, pictând și făcând plimbări lungi – și s-a pliat
după dorințele bărbatului ei, care hotăra, uneori fără s-o consulte,
destinațiile diplomatice și i-a impus un stil de viață urban și gregar.
Au avut o dragoste foarte lungă, dar conflictuală, printre altele și
pentru că profesia lui avea exigențe care erau contrare sensibilității ei.
ÎnPanchita
schimb, eu
s-aam fost independentă
născut cu douăzeci dedeani
foarte tânără.
înaintea mea și n-a apucat să
crească pe valul feminismului. A înțeles conceptul și cred că și-l dorea,
măcar în teorie, numai că cerea prea mult efort. I se părea o utopie
periculoasă care putea să mă distrugă. Aveau să treacă aproape
patruzeci de ani până să vadă că, departe de a mă distruge, mă călise
și-mi permisese să fac aproape tot ce-mi propusesem. Prin mine,
Panchita și-a văzut unele visuri împlinite. Nu multe fiice au avut
șansa să trăiască viața pe care mamele lor n-au putut-o trăi.
Ramón avea de întreținut patru copii ai lui și trei ai mamei, drept care
nu se scăldau în bani. Însă argumentul Panchitei era că rafinamentul
nu apare prin generație spontanee și nu e nici ieftin. Fiecare achiziție
se lăsa cu o ceartă. Obiectele acelea au călătorit atât de mult prin lume,
că,
costadacă acest amănunt ar reprezenta o valoare adăugată, acum ar
o avere.
Îmi plăcea să o văd pe mama în decorul pe care și-l crease, exact ca
păsăroiul cu piept verde. De la ea am moștenit dorința de a-mi aranja
casa, deși sunt conștientă că nimic nu e veșnic, totul se schimbă, se
descompune, se dezintegrează sau moare, drept care nu mă agăț de
nimic.
Împărțind lucrurile părinților, mi-am dat seama că multe din câte
adunaseră nu mai aveau valoare, căci cine în ziua de azi mai are timp
să bată covoare persane, să frece argintăria sau să spele de mână
obiectele de cristal; nu mai e nici loc pentru tablouri, pian cu coadă
sau mobilier vechi. Din toate, am păstrat doar ceva fotografii, un
tablou pictat de mama la Lima, pe când era tânără și nefericită, și un
vechi samovar rusesc ca să le fac ceai Surorilor Dezordinii Perpetue,
un cerc de prietene cu care formez așa-zisul grup de rugăciune, deși
nici gând să ne rugăm.
Acelnebunii.
făcut „fluierașÎndin Hamelin”
1987, nu a fost
într-un turneu singurul
literar, l-amiubit pentrupecare
cunoscut am
Willie,
incluși în categorii de gen, rasă, vârstă etc., însă mulți tineri sfidează
aceste diviziuni.
Pare-se că a trecut moda rolurilor feminin și masculin, se poate
alege între diverse alternative în funcție de starea de spirit, dar eu sunt
fatalmente
c-ar fi mai heterosexuală, ceea ce-mi
bine să fiu bisexuală saulimitează
lesbiană, serios
pentruopțiunile; poate
că femeile de
vârsta mea sunt mai interesante și îmbătrânesc mai frumos decât
bărbații. Credeți că exagerez? Priviți în jur.
genitală
controlezeși caburka. Femeia că
să se asigure sexuală
nu aresperie
relații bărbatul.
multiple, Și
că trebuie s-o
nu îl poate
compara cu alții și renunța la el. Dacă ea caută plăcere și varietate,
cum poate fi el sigur de paternitate?
În Occident aceste forțe ale obscurantismului au fost silite să dea
napoi, dar stau și acum la pândă. Eu am crescut într-o epocă a
machismului în plin avânt, când dorința sexuală și promiscuitatea
erau apanajul exclusiv al bărbaților. Se presupunea că femeile sunt
caste prin natura lor și trebuie seduse. Nu puteam contribui la propria
seducere: trebuia să ne prefacem că cedăm din oboseală, ca să nu fim
numite deșănțate. Dacă greșeam și masculul își povestea mai departe
isprava, o încurcam, intram în categoria nerușinatelor. Impulsul
sexual feminin era negat, orice alternativă la relația heterosexuală sau
monogamă era considerată o deviere sau un păcat.
nici
melenu voi ajunge. Încerc
heterosexuale, să-miiese
dar nu-mi imaginez ce iubit
compendiul de și-ar dori
virtuți cititoareleE
masculine.
de presupus că idealul ar fi un tip chipeș, puternic, bogat sau puternic,
inteligent, dezamăgit de iubire, dar gata să se lase sedus de
protagonistă și așa mai departe. Nu cunosc pe nimeni care mi-ar putea
sluji drept model.
Dacă reușesc să creez un amant ca de cinema, să zicem un tânăr
idealist și curajos, numai mușchi și piele bronzată, plete negre și ochi
de catifea, precum Huberto Naranjo din Eva Luna , tipul se dovedește
periculos sau alunecos și ar fi fatal pentru personajul feminin, care ar
sfârși cu inima sfâșiată dacă nu l-aș omorî în mod oportun la
jumătatea romanului. Uneori eroul meu e băiat bun, dar dacă devine
prea romantic trebuie să moară ca să evit finalul fericit de roman de
amor; a fost cazul lui Ryan Miller din Jocul Ripper, am avut de ales
ntre a-l omorî pe el sau pe câinele lui, Atila. Voi ce-ați fi făcut?
Amanții din cărțile mele sunt războinici fanatici, negustori cu buză-
de-iepure, profesori vegetarieni, octogenari invizibili, soldați cu
membre amputate etc. Printre rarele excepții care supraviețuiesc
instinctului meu asasin se numără căpitanul Rodrigo de Quiroga și
Zorro. Primul e un personaj istoric, viteazul conquistador al Chile,
soțul lui Inès Suárez. A scăpat pentru că nu l-am inventat eu; în viața
reală a murit la bătrânețe, pe câmpul de luptă. Nici Zorro nu e creația
mea: mascatul din California are o existență de peste un secol și
escaladează și acum balcoanele pentru a seduce domnișoare inocente
și doamne plictisite. Nu-l pot omorî pentru că o corporație cu avocați
buni deține copyrightul.
dintotdeauna. În tinerețea
nsă m-au asigurat că nu emea, în anii
același ’60 și
lucru, ’70, secănumea
pentru mulți amor
nu seliber,
mai
definesc ca binari – masculin/feminin –, iar combinațiile de perechi și
grupuri sunt mult mai interesante decât pe vremea mea. Turbez când
aud expresia „pe vremea mea”. Vremea mea e aceasta! Însă, din
păcate, mă văd nevoită să recunosc că nu mai am vârsta la care m-aș
putea aventura pe terenul modernelor relații poliamoroase nonbinare.
Și pentru că veni vorba de amorul modern, nu pot lăsa pe dinafară
relațiile online, atât de întâlnite azi. În 2015, când am divorțat de
Willie, al doilea soț al meu, după douăzeci de ani de mariaj, m-am
mutat singură într-o casă mică. A mă recăsători și a o lua de la început
cu un moș doldora de manii și beteșuguri mi se părea un coșmar, iar
a-mi găsi un iubit – o posibilitate la fel de absurdă ca aceea de a-mi
crește aripi. Totuși, câteva prietene mai tinere mi-au sugerat să apelez
la internet.
Cam greu s-o fac, nici să comand ceva pe Amazon nu prea sunt în
stare. Și nimeni nu ar fi răspuns la un anunț care ar fi sunat așa:
unicuță de șaptezeci și doi de ani, imigrantă latino cu acte în regulă,
eministă, mărunțică și lipsită de talente domestice caută partener curat și
civilizat pentru ieșiri la restaurant și la cinema.
Eufemismul pentru disponibilitate sexuală e „spontan” sau altceva
la fel de vag. Eu nu sunt „spontană” la modul abstract, am nevoie de
intimitate, penumbră, simpatie și marijuana. La femei pasiunea
sexuală se diminuează sau dispare cu vârsta dacă nu suntem
ndrăgostite. La bărbați pare-se că e altfel. Am citit undeva – o fi un
mit, nu știu – că ei se gândesc la sex din trei în trei minute și se agață
de
e o fanteziile lor erotice
erecție. Chiar până la
e de mirare cummoarte, chiar să
de reușesc dacă
maiaufacă
uitat de în
ceva mult ce
viață
n asemenea condiții.
Orice sexagenar pântecos și bombănitor se crede îndreptățit să
aspire la o femeie cu douăzeci sau treizeci de ani mai tânără, după
cum vedeți tot timpul, dar o femeie matură alături de un tip mai tânăr
continuă să pară șaptezeci
Contabil pensionar, ceva obscen.
de ani,Iată un înexemplu
expert vinuri șide anunț online:
restaurante, caută
emeie între douăzeci și cinci și treizeci de ani, bine dotată, cu libido ridicat,
pentru distracție. Mă întreb cine răspunde la așa ceva. Și dat fiind că
majoritatea bărbaților caută femei mult mai tinere decât ei, dacă
vreunul ar fi răspuns anunțului meu ar fi trebuit să aibă în jur de o
sută de ani.
Curiozitatea mea de jurnalistă m-a împins să discut cu o serie de
femei de diferite vârste care apelaseră la internet ca să-și găsească un
partener. Am făcut cercetări și la câteva agenții matrimoniale, dar care
s-au dovedit frauduloase. Pentru o sumă astronomică îți garantau opt
ntâlniri cu bărbați potriviți. Mi-au oferit bărbați între șaizeci și cinci și
șaptezeci și cinci de ani, care aveau o profesie, erau culți, progresiști,
sănătoși etc. Am ieșit cu trei sau patru domni – îndeplineau toate
condițiile anunțate – până mi-am dat seama că lucrau pentru agenție.
Erau aceiași care ieșeau cu toate clientele ca să-și facă norma de opt
ntâlniri.
Internetul e mai cinstit și mai dătător de speranțe având în vedere
numărul de cupluri care se formează online. Deși mai există și
abuzuri. Judith, o tânără atrăgătoare de treizeci și unu de ani, aștepta
ntr-un local de patruzeci de minute. Când era gata să plece și
chemase mașina, a primit un SMS: „Eram la bar, dar nu m-am
apropiat pentru că ești urâtă, grasă și bătrână”. La ce bun atâta
răutate, zic eu? Judith a trecut prin câteva luni de depresie din cauza
unui dement care juisa mental rănind o necunoscută.
orar
fi zisșicăzece de avion,împreună.
crescuseră dar îi uneau atâtea idei
Arhitectul și preferințe
și Brenda comune,dec-ai
împărtășeau la
gusturile muzicale până la iubirea pentru pisicile persane. De vreo
două ori el a vrut să vină în California s-o cunoască, dar s-au interpus
diverse chestiuni legate de muncă. Apoi i-a propus ea să vină la
Londra, însă el dorea s-o vadă în ambianța ei, cu prietenii ei și cu
pisicile ei de expoziție. În cele din urmă a rămas să se întâlnească
după ce el s-ar fi întors din Turcia, unde avea un contract important.
Așa stăteau lucrurile când Brenda a fost sunată de un avocat care i-a
spus că arhitectul călcase cu o mașină închiriată pe cineva la Istanbul,
că era arestat și disperat, condițiile din închisoare erau înfiorătoare și
avea nevoie urgentă de bani pentru a ieși pe cauțiune – i-a dictat și
contul.
Brenda era îndrăgostită, dar nu proastă. Suma era foarte mare, chiar
pentru cineva cu resursele ei, așa că a consultat înainte de a trimite
banii un detectiv local. „Uitați, doamnă, nu vă cer niciun ban, nu e
nevoie să cercetez cazul pentru că-l știu pe de rost”. Și i-a explicat că
era vorba de un șarlatan profesionist, un fost actor din Los Angeles
specializat să găsească pe net femei singure și bogate. Afla tot ce se
putea despre ele pentru a crea pretendentul ideal. Brenda avea o
pagină web doldora de informații, restul l-a aflat în lungile conversații
purtate cu accent fals de aristocrat englez. O sedusese așa cum le
sedusese și pe altele.
Brenda nu a trimis banii și n-a mai auzit de tip. Dezamăgirea a fost
atât de mare, încât n-a regretat pierderea sentimentală și a fost fericită
că a scăpat la timp. Morala fabulei: să n-ai încredere în arhitecții
englezi,
Eu nuspunea ea.
am istețimea Brendei. Nu numai că aș fi adunat banii de
irezistibilă
mea e maicare poate
puțin duce pasiune
sumbră: la acte obsesive
înseamnăsauentuziasm
periculoase.
de Definiția
neoprit,
energie exuberantă și dăruire asumată pentru ceva sau cineva. Partea
bună a pasiunii e că ne împinge înainte și ne ține în
î n priză și tineri. M-
am antrenat ani în șir să devin o bătrânică pasionată, așa cum alții se
antrenează să escaladeze munții sau să ajungă șahiști profesioniști. Nu
vreau ca anii să-mi distrugă pasiunea pentru viață.
Am pomenit mai devreme de Eliza Sommers, protagonista din
romanul Fiica norocului. Neîndoielnic, e curajoasă și vitează, pentru că
se îmbarcă clandestin pe un cargou și navighează mai multe
săptămâni pe Pacific până în California, dar spre deosebire de
aventurieri, bandiți, fugari din fața legii și alți bărbați mânați de
ambiția de a găsi aur, ea o face din iubire. O dragoste pasională pentru
un tânăr care poate că nu o merita. Îl caută pretutindeni cu o pasiune
tenace, îndură condițiile cele mai grele într-o regiune ostilă și plină de
pericole unde umbra violenței și moartea stau la pândă.
Aproape toate protagonistele cărților mele sunt pline de pasiune,
astfel de persoane mă interesează pe mine, care riscă și sunt în stare de
acte obsesive sau periculoase, cum scrie în dicționar. O viață tihnită și
n siguranță nu e material bun pentru ficțiune.
S-a spus adesea despre mine că aș fi o persoană condusă de pasiune
– asta pentru că nu stăteam cuminte în casa mea, dar trebuie să
subliniez că nu mereu acțiunile mele riscante au fost motivate de un
temperament pasional: circumstanțele au fost cele care m-au dus în
direcții neașteptate; n-am avut încotro și am înotat. Am trăit pe o mare
furtunoasă, cu valuri care ba mă ridicau, ba mă trăgeau în hău. Și erau
atât de mari,pentru
pregăteam că atunci când totulprăbușire,
următoarea mergea bine,
mi seîn părea
loc să ceva
mă relaxez, mă
inevitabil.
femeilor. A fost să
serie de femei nevoie de mișcarea
îmbrățișeze de eliberare
conceptul, a femeilor
cu furie, pentru ca și
cu agresivitate o
poftă de competiție, de putere, de erotism și cu hotărârea de a spune
NU. Cele din generația mea ne agățam uneori de oportunitățile
apărute, care erau puține, dar fără să ne facem un plan de victorie.
În lipsă de ambiție, am avut noroc. Nimeni, cu atât mai puțin eu, nu
putea prevedea acceptarea instantanee de care s-a bucurat primul
meu roman, apoi cele care au urmat. Poate că bunica mea a avut
dreptate când prevestea că nepoata va fi norocoasă, pentru că s-a
născut cu un semn în formă de stea pe spinare. Ani la rând am crezut
că asta mă singulariza, până am aflat că e ceva destul de obișnuit; în
plus, dispare cu timpul.
Am fost mereu disciplinată în muncă, marcată fiind de dăscăleala
bunicului cum că trândăvia înseamnă timp irosit din viață.v iață. Decenii în
șir așa am fost, însă am învățat că și trândăvia poate fi un teren fertil
pentru creativitate. Acum nu mai exagerez cu disciplina, scriu din
plăcerea de a povesti ceva cuvânt cu cuvânt, pas cu pas, scrisul îmi
face plăcere și nu mă gândesc la rezultat. Nu mai stau pironită în
scaun cu zilele, nu mai scriu concentrată precum un notar. Pot să mă
relaxez pentru a mă bucura de rarul privilegiu de a avea cititoare
fidele și editori buni, care nu încearcă să intervină în ceea ce scriu.
Scriu despre ce mă interesează și în ritmul meu. Iar în orele de
trândăvie, pe care bunicul le socotea pierdute, fantomele imaginației
mele se transformă în personaje bine definite, unice, cu voce proprie și
dispuse să-mi vorbească dacă le las destul timp. Le simt în jurul meu,
sunt atât de vii încât mă mir că nu le văd și alții.
Să scap
mâine, de disciplina
mi-au obsedantă
trebuit ani. nu terapie
În orele de e ceva ceși s-a întâmplat
în cele, de azi pe
mai puține, de
fenomen masculin.
critici, profesori, Scriitoarele
studenții din America
de la Litere Latină
și edituri, care, erau
dacă ignorate de
le publicau,
o făceau în tiraje minuscule, fără promovare și distribuție adecvată.
Acceptarea cărții mele a fost o surpriză. S-a spus că luam cu asalt
lumea literară. Ca să vezi! Și brusc a devenit limpede că publicul
cititor de romane era preponderent feminin: exista o piață consistentă
care aștepta ca editurile să se trezească. Așa a fost, iar acum, după ce
au trecut mai mult de trei decenii, ficțiune publică atât femeile, cât și
bărbații.
E momentul să aduc un omagiu postum lui Carmen Balcells, altă
femeie de neuitat dintre cele care m-au ajutat să înaintez pe drumul
vieții. Carmen, faimoasa agentă literară din Barcelona, era nașa
tuturor marilor scriitori ai Boom-ului și a sute de alți autori de limbă
spaniolă. Ochiul ei a decelat oarece merit primului meu roman și a
reușit să-l publice mai întâi în Spania, apoi în multe alte țări; ei îi
datorez faptul de a fi reușit în ciudata meserie a scrisului.
Eram o necunoscută care scrisese un prim roman în bucătăria ei din
Caracas. Carmen m-a invitat la Barcelona la lansarea cărții. Nu mă
cunoștea, dar m-a tratat ca pe o celebritate. A dat o petrecere la ea
acasă ca să mă prezinte elitei intelectuale a orașului: critici, ziariști și
scriitori. Nu cunoșteam pe nimeni, eram îmbrăcată ca o hippie și nu
eram defel în largul meu, dar ea m-a liniștit cu o singură frază: „Aici
nimeni nu știe mai multe decât tine, improvizăm cu toții”. Ceea ce mi-
a readus în minte sfatul des repetat de unchiul Ramón: „Nu uita că lor
le e mai frică decât îți e ție”.
Cina aceea a fost singura la care am văzut caviar rusesc servit cu
polonicul.
aceea La masă, curentul
s-a întrerupt a ridicat șipaharul în cinstea
am rămas cărții„Spiritele
în beznă. mele și înacestei
clipa
plăcut
cineva să
maifiepuțin
femeie-obiect, după
dotat pentru un cum
astfelspunea. Nu-miea.)
de rol decât potCarmen
imagina pe
mi-a
fost alături în toate momentele semnificative, de la boala Paulei până
la căsătoriile și divorțurile mele, necondiționat, mereu prezentă.
Femeia asta în stare să înfrunte orice agresor își consulta astroloaga,
credea în vrăjitori, guru și magie, se emoționa și plângea din orice.
Plângea atât de des, încât Gabriel García Márquez i-a dedicat una
dintre cărțile sale: „Pentru Carmen Balcells, scăldată în lacrimi”.
Era generoasă până la nebunie. Mamei i-a trimis în Chile optzeci de
trandafiri albi când a împlinit această vârstă, unchiului Ramón
nouăzeci și nouă de ziua lui. Nu uita datele pentru că ambii erau
născuți în aceeași zi de august. O dată mi-a făcut cadou un set complet
de valize Vuitton, pentru că era de părere că ale mele erau banale și
nvechite. Mi-au fost furate toate pe aeroportul din Caracas prima și
singura dată când le-am folosit, dar nu i-am spus: mi-ar fi luat altele
imediat. Și-mi mai trimitea atâta ciocolată că mai găsesc și acum câte
una în locurile cele mai neașteptate din casă.
Moartea surprinzătoare a acestei catalane formidabile mi-a lăsat
mult timp senzația că-mi pierdusem colacul de salvare care mă ținea
la suprafața mării furtunoase a literaturii; din fericire, agenția pe care
a format-o cu talent și viziune continuă să funcționeze impecabil sub
conducerea fiului ei, Lluís Miguel Palomares.
Țin pe birou fotografia lui Carmen ca să nu-i uit sfaturile: oricine
poate scrie o primă carte bună, dar un scriitor se confirmă după a
doua și următoarele; tu vei fi judecată aspru, pentru că nouă, femeilor,
nu ni se iartă succesul; scrie ce vrei, nu lăsa pe nimeni să intervină în
munca
merită; și banii tăi;uncusoț,
mărită-te, copiii tăi de
oricât să tont,
te porți de parcă ar fi niște prinți, o
dă bine.
făcut Olga Murray. Jampolsky pledează pentru iubire: e cel mai bun
leac, iubirea pe care o dai din plin. Trebuie să uiți supărările și să te
lepezi de negativitate, pentru că ranchiuna și furia consumă mai multă
energie decât iertarea. Iar cheia fericirii este să-i ierți pe ceilalți și pe
tine însuți. Ultimii ani pot fi cei mai buni, cu condiția să alegem
iubirea, nu frica, spune el. Dar iubirea nu crește spontan, ca o bălărie,
ci se cultivă cu multă grijă.
Un ziarist l-a întrebat pe Dalai Lama: „Va amintiți viețile pe pare le-
ați trăit înainte?”
Dalai Lama a răspuns: „La vârsta mea îmi e mai greu să-mi
amintesc
ce s-a petrecut ieri”.
ritmul vieții sunt susținute și, culmea, bătrânii trăiesc prea mult.
Noi, cei care am trecut pragul celor șaptezeci de ani, trăim cu
teroarea de a nu ne sfârși zilele într-o casă de bătrâni, în scutece,
drogați cu medicamente și legați de scaunul cu rotile. Vreau să mor
nainte de a avea nevoie de ajutor ca să fac duș. Prietenele mele și cu
mine visăm să creăm o comunitate de văduve – bărbații trăiesc mai
puțin. (Prefer să nu mă gândesc la așa ceva, abia m-am căsătorit și mă
deprimă ideea de văduvie). Am putea, de exemplu, să cumpărăm un
teren pe aici, prin zonă, nu departe de un spital, să construim cabane
individuale cu servicii comune, un loc în care să ne aducem animalele
de companie, cu grădină și alte facilități. Vorbim des, dar amânăm
acțiunea concretă, nu numai pentru că e un proiect costisitor, ci pentru
că, în fond, credem că vom fi independente cât e lumea. Gândire
magică.
pentru a face rost de femei, spre exemplu: Femeile vor tipi duri, arată-te
agresiv și sigur pe tine, nu le da putere, fii poruncitor și exigent, nevoile tale
au prioritate, asta le place lor.
Mă îndoiesc c-ar fi așa, cel puțin dacă socotesc femeile pe care le
cunosc, și sunt multe, dacă le adun pe cititoarele mele fidele și pe cele
cu care intru în legătură prin fundația mea. Cred că am un răspuns
mai potrivit la întrebarea Califului. Femeile își doresc în general
următoarele: siguranță, să fie apreciate, să trăiască în pace, să dispună
de resurse proprii, să fie conectate și, mai ales, își doresc dragoste. În
continuare voi încerca să lămuresc aceste lucruri.
a venit în fugă, mi l-a luat din mâini și l-a înapoiat altei femei. Apoi m-
a apucat de braț, m-a luat aproape pe sus până la mișină și a pornit în
trombă. Au trecut câteva minute până să pot reacționa: „Ce s-a
ntâmplat? De ce-a vrut să-mi dea copilul?” am întrebat nedumerită.
„Era fetiță. Nimeni nu vrea o fată!” a răspuns el.
Pe fetița aceea n-am putut-o salva; o visez și acum. Visez că a avut o
viață de mizerie, că a murit tânără, visez că e fata sau nepoata mea. Cu
gândul la ea am decis să înființez o fundație care să ajute femeile și
fetițele pe care nu le vrea nimeni, care sunt vândute pentru o căsătorie
prematură, supuse muncii forțate și prostituției, fetițe bătute și violate,
care nasc la pubertate, fetițe care vor naște alte fetițe într-un ciclu
etern de umilință și durere; fetițe care mor prea tinere, sau altele care
nici măcar nu au dreptul să se nască.
Acum când se poate afla sexul fătului, milioane de fetițe sunt
avortate. În China, unde politica unui singur copil menită să
controleze creșterea populației – aplicată până în 2016 – a produs o
penurie de fete de măritat, mulți bărbați le importă din alte țări,
uneori cu forța. S-a calculat că douăzeci și una de mii de fete au fost
victima traficului de persoane în mai puțin de cinci ani, din Myanmar
(fosta Birmania) până în provincia Henan, unde există cea mai mare
disparitate de gen: se nasc o sută patruzeci de băieți și doar o sută de
fete.
mameDrogate, violate,
împotriva voințeibătute, aceste
lor. S-ar puteafete devincăneveste
deduce captive
dată fiind și
cererea
fetele ar avea aceeași valoare ca băieții; încă nu este cazul. În multe
zone a avea o fetiță e încă o nenorocire, în vreme ce băieții sunt o
binecuvântare. Moașa e plătită mai puțin dacă ajută la aducerea pe
lume a unei fetițe.
bărbatului
obosite și nu ajunge
o iau de ladecât în rare
capăt: cazuri
copii, să ținăcurățenie.
mâncare, familia, deci se întorc
Trebuie să
schimbăm cutumele și legile.
Trăim într-o lume dezechilibrată. Sunt locuri unde femeia se bucură,
cel puțin în teorie, de autodeterminare, sunt altele unde e supusă
bărbatului, exigențelor, dorințelor și capriciilor sale. În unele regiuni
nu poate ieși din casă decât însoțită de o rudă apropiată de sex
masculin, e lipsită de opinie, de putere de decizie asupra destinului
propriu și al copiilor, de educație, de asistență medicală adecvată și de
venituri; nu participă defel la viața publică și nici măcar nu decide
când și cu cine să se mărite.
scăpat
chiar șidecopiii
la moarte
și i-aușipierdut,
au suferit
dartraume cumplite,
merg mai au Nu
departe. pierdut totul,
numai că
supraviețuiesc, dar merg înainte, unele ajung să fie lideri în
comunitatea lor; se mândresc cu cicatricele de pe trup și din suflet,
care stau mărturie rezistenței lor. Aceste femei refuză să fie
considerate victime, au demnitate și curaj, se ridică și înaintează fără
a-și pierde capacitatea de a viețui în iubire, compasiune și bucurie. Cu
puțină empatie și solidaritate se recuperează și înfloresc.
Am și momente de descurajare. Când îmi spun că ceea ce face
fundația este doar o picătură de apă într-un deșert de nevoi. Când
sunt atâtea de făcut și resursele noastre sunt atât de limitate! Dar e
unde probabil
milioane vor fi primiți
de refugiați cu ostilitate.
câți erau Jumătate
în 2018 erau femeidinși cei șaptezeci
copii, de
iar cifra
crește an după an.
Un refugiat se hrănește cu amintiri și nostalgie, privește spre trecut
și visează să revină acasă, însă media de vârstă a celor care pleacă
departe se situează între șaptesprezece și douăzeci și cinci de ani.
Mulți nu vor reveni niciodată și vor fi mereu străini. Iar actuala criză
globală, care în curând va fi agravată de schimbarea climatică, nu se
nfruntă ridicând ziduri, ci ajutând la rezolvarea cauzelor care îi
determină pe oameni să plece din locurile de baștină.
că ne rătăciserăm,
Roma. Eram gata sănumai căbocesc
încep să Lori crede că când
în hățiș, toate am
drumurile duc lao
auzit glasuri:
melopee ondulatorie de voci feminine, precum valurile la malul mării.
A fost busola care ne-a dus la Kibison.
Am ajuns într-o poiană unde erau câteva locuințe de bază și un fel
de șopron mare unde se gătea, se mânca, se făcea școală, se cosea și se
făcea artizanat. Urma să o cunoaștem pe Esther Odiambo, o femeie
care ieșise la pensie după anii de muncă de la Nairobi și hotărâse să
revină în satul ei din apropiere de Lacul Victoria. Unde dăduse de o
adevărată tragedie. Bărbații veneau și plecau în căutare de lucru ca
nomazii, nu exista stabilitate economică, prostituția prolifera, SIDA
continuă
Nu maisăștiu
fie foarte
cum am periculoase.
făcut rost de numele cuiva care putea rezolva
problema Celinei. Știu că am mers cu două autobuze până la un
cartier modest, apoi am mers pe jos mai bine de o jumătate de oră ca
să dăm de adresa pe care o aveam notată pe o hârtie. Am ajuns la un
apartament situat la etajul al treilea al unui bloc de cărămidă dintr-un
șir de alte zece identice de pe stradă, cu rufe puse la uscat pe balcoane
și pubele care se revărsau.
Ne-a primit o femeie obosită; ne aștepta pentru că o sunasem în
numele persoanei de contact. A strigat la cei doi copii care se jucau în
sufragerie să se ducă în camera lor. Ei au ascultat-o imediat, pesemne
sfert de mă
vrut să oră gândesc
găleata dela sub
ce-armasă eraintervenția
fi fost plină de cârpe însângerate.
aia fără anestezie,N-am
cum
se practica de obicei. Îmi tremurau mâinile, nu știu cum m-am
descurcat cu seringa. La sfârșit, i-am cerut voie să mă duc la baie și am
vomitat.
Celina s-a trezit după câteva minute; fără să-i dea timp să se
dezmeticească, femeia ne-a expediat, nu înainte de a-i înmâna niște
pastile învelite într-o bucată de hârtie: „Antibiotice, iei câte unul din
douăsprezece în douăsprezece ore, timp de trei zile. Dacă faci febră
sau ai hemoragie te duci la spital, dar n-o să fie cazul, am mână bună”.
Ne-a mai avertizat că dacă îi dăm numele sau adresa vom avea de
suportat consecințe serioase.
să se întâmple
avortului nici nuși se
trebuie să suporte
gândesc consecințele.bărbatului,
la responsabilitatea Cei care sefără
opun
de
care fecundarea ar fi imposibilă. Și nici nu se întreabă în mod serios de
ce femeia alege să ducă la bun sfârșit o sarcină, ce motive practice sau
emoționale au existat, ce ar însemna un copil în momentul respectiv
din viața ei.
Eu am avut noroc, pentru că n-am trecut prin ce a trecut Celina și
mi-am putut planifica familia – doar doi copii – mai întâi folosind
pilula, apoi un dispozitiv intrauterin. Dar la treizeci și opt de ani n-am
mai suportat niciuna dintre metodele clasice și mi-am legat trompele.
Atunci mi s-a părut o decizie inevitabilă, pe urmă am regretat, mai
În Statele
pentru cazuriUnite existăîntreizeci
de sarcină și două de mii de denunțuri pe an
urma violului.
O femeie din trei are parte în viață de un fel sau altul de abuz fizic
sau sexual, indiferent de vârstă sau înfățișare. Iată un cântec compus
n 2019 de patru tinere chiliene, care s-a răspândit în toată lumea ca un
imn feminist, a fost tradus în multe limbi și a fost cântat pe străzi și în
piețe de mii și mii de femei cu ochii acoperiți. Corpul Carabinierilor
(Poliția) din Chile, cunoscut pentru metodele sale agresive, a făcut
plângere penală la tribunal împotriva grupului LASTESIS pentru
„amenințări la adresa instituției, atentat la autoritate și incitare la ură
și violență”. Ceea ce a provocat o reacție internațională de sprijin
pentru autoare.
În puține cuvinte, cântecul rezumă experiențele și temerile oricărei
femei.
Îmi traumele
peste e greu să-mi imaginez
trecutului cum
și să se de-a putut
înțeleagă femeiacare
cu instituția astanusădoar
treacă
că
a instaurat un regim de teroare în țara ei timp de șaptesprezece ani,
dar i-a și ucis tatăl, le-a torturat pe ea și pe mama ei și a trimis-o în
exil. Unul dintre torționarii ei locuia în aceeași clădire cu ea și se
ntâlneau la lift. Întrebată de necesitatea reconcilierii naționale,
Michelle Bachelet răspundea că e vorba de o decizie personală; nimeni
nu poate obliga la iertare pe cei care au suferit de pe urma represiunii.
Țara trebuie să meargă mai departe spre viitor purtând pe umeri
povara grea a trecutului.
Este posibil să mai apuc să văd mari schimbări până să mor, pentru
că tinerii sunt aliații noștri, ai femeilor. Se grăbesc. Sunt sătui de
modelul economic, de distrugerea sistematică a naturii, de guvernele
corupte, de discriminarea și inegalitatea care ne separă și produce
violență. Lumea pe care o vor moșteni și pe care vor trebui să o
gestioneze li se pare dezastruoasă. Viziunea unei lumi mai bune o
mpărtășesc activiști, artiști, oameni de știință, ecologiști și grupări
spirituale independente de orice formă de religie organizată – care
sunt, aproape fără excepție, instituții retrograde și machiste – plus
mulți alții. Sunt multe de făcut, prieteni și prietene. Trebuie să facem
curățenie și ordine în casa noastră.
Mai întâi, trebuie să terminăm cu patriarhatul, cu această civilizație
milenară care exaltă valorile (și defectele) masculine și supune
jumătatea feminină a omenirii. Trebuie să punem sub semnul
ntrebării totul, de la religie și legi, până la știință și obiceiuri. O să ne
enervăm serios, în asemenea măsură încât furia noastră să facă praf
fundamentele care susțin această civilizație. Docilitatea, exaltată ca o
virtute feminină, este cel mai mare dușman al nostru, nu ne-a folosit
niciodată la nimic, le convine doar bărbaților.
Respectul, supunerea și teama care ni se inculcă încă din leagăn ne
fac atât de
noastră. mult rău
O putere atâtcădenici măcar
mare, încâtnuprimul
suntem conștiente
obiectiv de puterea
al patriarhatului
este să o anuleze prin toate mijloacele posibile, inclusiv cele mai rele
forme de violență. Iar metoda dă rezultate atât de bune, încât adesea –
prea des – marii apărători ai patriarhatului sunt femei.
Activista Mona Eltahwy, care-și începe toate conferințele cu „Jos
patriarhatul!”, spune că trebuie să sfidăm, să ignorăm și să distrugem
regulile. Altă cale nu există. Există nenumărate motive care induc frica
de confruntare, după cum o dovedesc cifrele înspăimântătoare ale
femeilor vândute, bătute, violate, torturate și ucise cu impunitate în
lumea întreagă, ca să nu mai pomenesc celelalte modalități, mai puțin
Odată, pe când avea vreo douăzeci de ani, fiica mea, Paula, mi-a
sugerat să nu mai vorbesc atâta despre feminism pentru că nu mai era
la modă și nu era sexy. Se percepea atunci reacția de respingere din
anii ’80 a mișcării de eliberare a femeilor, care obținuse atâtea succese.
Am avut o ceartă monumentală în care am încercat să-i explic că
feminismul, la fel ca orice revoluție, era un fenomen organic, supus în
permanență schimbărilor și revizuirilor.
Paula făcea parte dintr-o generație privilegiată de tinere, care
primiseră beneficiile luptei mamelor și bunicelor și se așezaseră pe
lauri, imaginându-și că totul era rezolvat. I-am arătat că marea
majoritate a femeilor nu se bucură de aceste beneficii și își acceptă
resemnate soarta. Convinse, cum îmi spusese mama, că așa e lumea și
nu se poate schimba. „Dacă nu-ți place termenul feminism dintr-un
motiv sau altul, caută altul; numele nu contează, important e să
acționezi pentru tine însăți și pentru surorile tale din toată lumea”, i-
am mai spus. Mi-a răspuns cu un oftat și cu privirile în tavan.
Bărbații au fost tare isteți când le-au descris pe feministe ca pe niște
vrăjitoare isterice și păroase; pe bună dreptate, tinerele precum Paula
erau speriate de acest cuvânt care putea pune pe fugă orice
pretendent. Dar trebuie să vă spun că după ce a terminat facultatea și
alaptele
început să lucreze
matern. Aveaa un
îmbrățișat
logodniccudintr-o
entuziasm ideile
familie băute un
siciliană, odată cu
tânăr
ncântător, care o aștepta să învețe să gătească paste ca să se mărite și
să-i facă șase copii. A fost de acord că studia psihologia, putea să-i fie
de folos la creșterea copiilor, însă a rupt logodna când Paula a decis să
se specializeze în sexologie: îi era intolerabil gândul că va măsura
penisurile și orgasmele altor bărbați. Nu-i găsesc nicio vină, bietul
băiat.
Au trecut mulți ani de la moartea fiicei mele și încă mă mai gândesc
la ea în fiecare seară înainte de a adormi și dimineața la trezire. Mi-e
tare dor de ea… Ar fi fost bucuroasă să vadă că acum există un nou
Nu știu dacă aș fi reușit toate astea dacă n-aș avea succes cu cărțile
mele, ceea ce mă scapă de instabilitatea economică de care suferă
majoritatea bătrânilor. Mă bucur de libertate pentru că am resursele
necesare pentru a trăi așa cum vreau. E un privilegiu.
În fiecare dimineață, când mă trezesc, după ce le salut pe Paula, pe
Panchita și alte spirite prezente, când e încă întuneric și liniște în
cameră, îmi chem înapoi sufletul, care umblă pe tărâmul viselor, și
ridic mulțumiri pentru ceea ce am, mai ales dragoste, sănătate și scris.
Mulțumesc și pentru viața plenară și pasionată pe care am avut-o și
voi continua să o am. Nu sunt pregătită să-mi predau torța – sper să
nu fiu niciodată. Vreau să aprind cu ea torțele fiicelor și nepoatelor.
Care vor trebui să trăiască pentru noi, așa cum și noi am trăit pentru
mamele noastre, și să continue o treabă pe care am lăsat-o
neterminată.
China, unde s-a instituit pentru prima dată carantina, sute de mii de
cupluri au cerut divorțul.
Nimeni nu-și amintește o catastrofă globală de o asemenea
amploare. În situațiile extreme iese la iveală tot ce e mai bun și mai
rău în om, apar eroii și ticăloșii. Iese în evidență și caracterul
popoarelor: în Italia lumea iese la balcon și cântă arii din opere ca să-și
ridice moralul, în alte locuri se cumpără arme. Și tocmai am aflat că în
Chile au sporit vânzările la ciocolată, vin și prezervative.
Cum am fi putut să ne imaginăm că în câteva zile lumea pe care o
cunoșteam ar fi putut-o lua razna în halul ăsta? A dispărut viața
socială, s-au interzis toate adunările, de la meciurile de fotbal până la
ședințele Alcoolicilor Anonimi, s-au închis școlile, universitățile,
restaurantele,
călătorit, nici cafenelele, librăriile,
vorbă. Milioane magazinele
de persoane și multe
și-au pierdutaltele. De
slujbele.
Speriați, oamenii fac provizii de alimente și produse. Mai întâi s-a
terminat hârtia igienică; nu găsesc explicația. Cine are economii la
bancă își scoate banii și îi ține la saltea. Bursa de Valori s-a prăbușit.
Economiei de consum nesustenabile i-a sosit ceasul adevărului.
Străzile sunt pustii, orașele sunt tăcute, națiunile sunt speriate și
suntem mulți cei care punem sub semnul întrebării civilizația în care
trăim.
Totuși, nu există doar vești rele. Poluarea a scăzut, apa canalelor
Veneției e limpede, cerul deasupra Beijingului a redevenit albastru,
printre zgârie-norii din New York cântă păsărelele. Rudele, prietenii,
colegii și vecinii comunică între ei și își fac curaj. Îndrăgostiții indeciși
plănuiesc să trăiască împreună de cum se va termina izolarea. Brusc,
ne-am dat seama cât de importantă este dragostea.
Pesimiștii spun că e vorba de o distopie, de science-fiction, că
oamenii, divizați în triburi sălbatice, vor sfârși prin a se devora ca în
romanul terifiant Drumul de Cormac McCarthy. Realiștii spun că asta
va trece ca atâtea alte catastrofe din istorie și că va trebui să gestionăm
consecințele pe termen lung. Optimiștii credem că e zgâlțâiala de care
Mulțumiri
Notes
[ 1]
←
[ 2]
←
[ 3]
←