4 5965284535590455194 PDF

„Corina Ozon e o scriitoare care
are deja succes. Unii au scris chiar

că se poate vorbi de «un feno
men Corina Ozon», pe de o parte
pentru ritmul uluitor în care scrie
şi publică, pe de altă parte pen
tru dezinhibarea şi sinceritatea
scrisului ei.“
(Stelian Ţurlea, Amosnews.ro)
„Corina Ozon este un fenomen [...]

o femeie care sparge barierele, o
«scormonitoare de suflete»."
(Anca Murgoci, DC News)
CO R IN A OZON
Despre iubire,
cu instrucţiuni de folosire
CORINA OZON
Despre iubire,
cu instrucţiuni
de folosire
f
EDITURA UNIVERS
Redactor Diana Crupenschi
Corectură LorinaChiţan
Tehnoredactor Constantin Niţă
Coperta Cristiana Radu
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

OZON, CORINA
Despre iubire, cu instrucţiuni de folosire /
Corina Ozon. - Bucureşti: Univers, 2017
ISBN 978-973-34-1000-3
821.135.1
CORINA OZON
DESPRE IUBIRE, C U INSTRUCŢIUNI DE FOLOSIRE
© Editura UNIVERS, 2017

EDITURA UNIVERS
www.edituraunivers.ro
ISBN 978-973-34-1000-3
De unde vine iubirea....................................................... 7
Declaraţia de iubire ca formă de comunicare liberă . . . 1 9
Intimitatea ca formă de cunoaştere............................. 25
Singurătatea şi serotonina............................................ 31
Sinceritatea în comunicarea iubirii şi inimile „păzite". . 41
Trecutul ca balast şi desprinderea............................... 49
Mediul înconjurător al iu b irii......................................57
Despre neuitarea ce va fi uitată....................................62
Exorcizarea poveştilor...................................................70
Când nu ajunge iubirea.................................................74
Iubire sau confuzie?....................................................... 81
Prietenie, iubire şi kituri de supravieţuire...................95
Iubirile pe furiş ca un praf de stele în o c h i................ 99
Timpul iubirii..............................................................102
Iubire: întâmplare sau destin...................................... n o
Iubirea si
> fericirea........................................................118
Căderile necesare..........................................................123
Teama de schimbare................................................... 133
Despre rupturi şi dureri...............................................145
Cât durează o iubire................................................... 151
5
C o r i n a O zo n
Cum se menţin cuplurile longevive........................... 156

îmblânzirea iubirii....................................................... 161
Ce este după despărţire...............................................166
Despre iubire ca vânătoare.......................................... 172
Despre complexitatea sentimentului de dor...............178
Despre tot ce ne atinge...............................................185
Instrucţiuni de buzunar...............................................193
idt urne iu bL irea
e uncie
„întâlnirea dintre doi oameni este

precum contactul dintre două sub
stanţe chimice: dacă există o reacţie,
amândoi suferă o transformare."
(C a r l G u stav J u n g )
/ / n bărbat iubeşte o femeie, iar o femeie iubeşte

L / / un bărbat. Cum de poţi să mergi pe stradă
printre zeci, sute de bărbaţi şi să nu ai decât unul în
inimă sau cum să treci zilnic atât de aproape printre
zeci, sute de femei şi doar una să îţi locuiască în
cortex? D e unde ştiu un bărbat şi o femeie că se plac?
Mirosul, feromonii, matematica, m agia... Fără îndo
ială că atracţia este primul contact şi nu are de-a face
cu raţiunea. Este şi explicaţia pentru poveştile în care
oamenii se întâmplă să se îndrăgostească de cineva
fără să aibă multe afinităţi. Fără îndoială, şi oricât nu
ne place, iubirea, ca şi alte legături care se creează între
oameni, este o reacţie chimică ce duce la un proces de
7
C o r i n a O zo n
transformare. Iubirea umană este un sentiment trăit

şi apoi conştientizat, dar, mai mult decât atât, este o
formă de comunicare.
In paralel cu evoluţia tehnologiei, iubirea este ana
lizată tot mai mult cu lupa oamenilor de ştiinţă şi
scoasă din zona romantismului cliseizat, asa cum am
fost obişnuiţi. Acum iubirea se citeşte în A D N şi în
conexiunile neuronale, bătăile de inimă rămân pentru
diagnosticarea unor dereglări de puls. Asistăm la o
enclavizare a iubirii romantice si
» la o traducere a ei în
calcule matematice, fizice şi chimice. îndrăgostirea a
fost clasificată drept „boală“, fiind încadrată în zona
dependenţelor care, necontrolate, provoacă obsesii.
Spuneam de atracţie: ca prim impact, e ca atunci când
simţi aburii unei mâncări şi ţi se face poftă. Se de
clanşează dorinţa de a o gusta. Dacă îţi place, o devo
rezi şi o mai vei consuma. Dacă gustul nu e pe măsura
aşteptărilor stârnite de senzaţia olfactivă, o vei ţine
minte o vreme, apoi o vei uita. E doar o paralelă pen
tru atracţia dintre oameni bazată pe stimuli chimici.
Iubirea ca mod de comunicare este nivelul urmă
tor si are o bază solidă de instrumente de cunoaştere
y y
prin care ne dăm seama dacă persoana de care ne

simţim atraşi este cea potrivită. Poate include o stra
tegie ce conţine un set de activităţi, cum ar fi întâl
nirile, discuţiile pe diverse teme, sexul. A m pus în
această ordine sexul, deoarece atracţia, la primul
8
Despre iubire, cu instrucţiuni de folosire
impuls, se bazează pe strigătul hormonilor care se

cer eliberaţi, „şeful" responsabil de acest mecanism
fiind unul dintre hormonii fericirii, cunoscut ca do-
pamină. Aceasta este ţinută în frâu, la rândul ei, de
serotonină, o substanţă chimică din corp care dic
tează starea noastră de spirit. Excesul, ca şi deficitul
serotoninei, produce dezechilibre în comportament,
reacţii şi gândire. Este una din situaţiile când „iubi
rea e oarbă", când orice observaţie critică la adresa
obiectului adoraţiei noastre e luată ca pe un atac
personal sau pur şi simplu ignorată. Nivelul comu
nicării în iubire este nivelul superior, în care obiec
tivele sunt setate după un cumul de valori şi principii
dobândite pe baza experienţei de viaţă. De aici, înce
pe o călătorie în doi al cărei drum nu e scutit de com
plicaţii, dileme, frământări, ispite, alegeri. Traseul
călătoriei are un punct de pornire ce stă într-adevăr
în înlănţuirea cromozomilor, sensul biblic al „păca
telor părinţilor", tradus ca bagaj genetic. Aşadar, să
ne întoarcem în pântecele mamei, pentru a ne da
seama cine suntem si
» cum ştim
} să iubim.
îm i povestea tata despre bunici cum s-au dus, tăcuţi,

fă ră să deranjeze pe nimeni. F ie că au plecat subit sau
şi-au purtat cu demnitate suferinţa. M i-a povestit tata
şi cât de săraci au fost şi lipsiţi de carte, dar prezenţi la
datorie în război, fă ră să ceară ceva în schimb şi lăsând
9
C o r i n a O zo n
pe câmpul de luptă bucăţi din trup. Bărbaţii acelei gene

raţii s-au întors de pe fro n t şi mai săraci, s-au însurat,
au făcut copii, au îngrijit câteva păsări şi un purcel. Pe
copii i-au dat la şcoală, puţin, cât au putut. D ar mândri
că ştiau scrie şi citi. Copiii săraci s-au căsătorit cu alţi
copii săraci şi au făcut şi ei copii. Pe care i-au trimis la
şcoală. M ai mult decât îi trimiseseră părinţii lor pe ei şi
mai mândri decât aceştia că pot mai mult. Cromozomii
noştri se unesc după cum se recunosc, programaţi săfacă
mai mult decât cei de dinaintea noastră, purtând povara
şi frumuseţea strămoşilor noştri, şi se aşazâ într-o spi
rală care nu e decât un strigăt de eliberare. Te bucuri, dar
uneori îţi doreşti să se deschidă opoartă în timp şi săfugi,
s ă fii altcineva...
Copilăria este un cufăr cu „balauri" şi iubire, aco

lo adunăm toate bucuriile şi spaimele noastre, dar şi
toate visurile. Când vine vorba de copilărie, adulţii
sunt cuprinşi de o nostalgie irem ediabilă. C red
că sunt puţini oameni care să nu mai dorească să-şi
amintească deloc perioada când erau copii. Există în
acea etapă din viaţa fiecăruia clipe magice, asociate
cu inocenţa, basmele şi lipsa de griji. Ne amintim
joaca de atunci, fructele mâncate din copaci sau de
pe jos, sărbătorile cu familia, aniversările cu prietenii.
M ai puţin corvoada orelor de şcoală, neajunsurile.
Amintirile neplăcute încercăm să le ştergem, cu timpul
io
se estompează, dar se pare că nu dispar niciodată.

Adesea se transferă în alegerile de la maturitate, în
temeri, în frustrări. Copilăria, această bucată din
existenţa noastră, este generatoarea reacţiilor din vii
torul nostru, este cufărul din care mai târziu fie scoa
tem comori, fie îl închidem, cu balauri cu tot.
Paradoxal, perioada după care tânjim cel mai mult
ascunde, pe lângă clipele magice, lucrurile începute,
visurile şi fobiile noastre. Pentru a putea supravieţui,
oamenii îşi resetează memoriile şi merg mai departe.
Uitarea este singurul leac pentru a reconstrui ceva. De
fapt, nu uităm niciodată. Totul rămâne arhivat nemilos
şi iese la iveală când ne aşteptăm mai puţin. Este con
statat că orice traumă din copilărie ne afectează să
nătatea fizică, emoţională şi relaţională. Ceea ce
credem că uităm se transformă, de fapt, într-o mâzgă
ce se aşterne pe suflet şi, cu cât încercăm să o igno
răm, cu atât se lipeşte mai tare şi capătă consistenţă.
Se hrăneşte mereu din fricile şi nesiguranţa noastră.
Uneori provoacă furie şi gesturi necontrolate.
Modul în care ne-am înţeles cu părinţii ne defi
neşte mai târziu tipul de relaţionare. Dacă am avut
părinţi care nu ne-au arătat afecţiune, cu atât mai
mult ne vom dori ca adulţi să fim iubiţi, dar ne vom
teme să ne lăsăm iubiţi. Dacă am avut părinţi care nu
ne-au impus limite, cum ar fi să spună „nu“, vom găsi
greu un partener care să dorească să fie la fel ca ei.
ii
C o r i n a O zo n
Dacă au luat părinţii decizii în locul nostru, vom fi

dependenţi de partener în viitoarele relaţii. Dacă am
avut părinţi abuzivi, vom creşte cu o stimă de sine
foarte scăzută si
> vom crede că nu merităm să fim iu-
biţi. Dacă am crescut într-o familie echilibrată, vom
putea face în viaţă alegeri raţionale şi benefice nouă.
Desigur că armonia e discutabilă, iar multe lucruri
pierdute în copilărie se pot recupera pe parcurs după
o cunoaştere de sine amplă. Introspecţia este cea mai
grea încercare pentru un om. Dintre toate întâlnirile,
cea mai dificilă e cea cu tine însuţi. Pentru că acolo
sălăşluiesc toate firele care duc la începuturi, când nu
erai pervertit. Şi unele lucruri nu-ţi plac. Avem ten
dinţa de a acţiona uneori aşa cum nu ne plăcea să
vedem la alţii, deşi ştim că e greşit. Suntem o sumă
de contradicţii tocmai pentru că balaurii din cufăr nu
dorm mereu. Iar poveştile din copilărie au rolul lor,
de iniţiere şi de modelare a caracterului.
Nostalgia profundă a copilăriei este asociată cu iu
birea pe care am primit-o. Capacitatea de încărcare a
acestor resurse ne va folosi pentru a putea iubi la rân
dul nostru. De aceea redevenim copii, indiferent de
vârstă, atunci când ne îndrăgostim. De aceea ne place
să ne reîntoarcem la copilărie, la ceea ce eram odată,
neatinşi de lucruri negative, neîmbâcsiţi şi neperver
tiţi. Când ne îndrăgostim, cufărul copilăriei se des
chide şi scoate ceea ce am strâns în el pe parcursul
12
dezvoltării noastre. Modul în care ne comportăm cu

partenerul şi ceea ce dorim să construim alături de el,
cu copiii noştri, cu cei apropiaţi au la origini ceea ce
ne-a afectat odinioară, când eram inocenţi. Tot ce ne
atinge lasă urme. Iar iubirea le cicatrizează, ca atunci
când ne imaginăm cum mama ne ţinea în braţe sau,
mai departe, cum pluteam în burta ei fără griji.
Am putea vorbi despre „cei şapte ani de acasă" ai

iubirii care, dacă nu-i parcurgi la vremea lor, vor fi
resimţiţi mai târziu prin reacţiile nefireşti sau luarea
unor decizii greşite. Insă această educaţie a iubirii o
putem primi de la cei instruiţi, la rândul lor, în acest
sens. Şi din nou sunt importante comunicarea între
generaţii şi moştenirea pe care o generaţie o lasă ur
mătoarei. Setul de valori inoculat după propria viziu
ne asupra vieţii, dobândită şi filtrată prin experienţele
proprii, cu reuşitele şi eşecurile fiecăruia.
Pe drum spre casă am luat nişte chifle proaspete şi,

când am ajuns, le-am băgat în dulap şi am scos pâinea
pe care o aveam de câteva zile, ca să mănânc. în acel mo
ment, mi-am am intit cum tatăl meu, când eram copil,
aşa ne punea săfacem. Să mâncăm mai întâi ce era mai
vechi, ca să nu aruncăm. Şi ce era proaspăt se învechea,
aşa că nu apucam niciodată, defapt, să mâncăm ce luam
proaspăt. Am aruncat imediat pâinea veche la gunoi şi
13
C o r i n a O zo n
am mâncat chiflele. M i-am dat seama atunci câte meteh

ne am dus cu mine din copilărie şi cât erau de dăunătoare.
Cât de mult m-au împiedicat să mă bucur de viaţă. Am
realizat că părinţii mei, de fapt, nu au avut o căsnicie
bună, că s-au suportat reciproc, cu certuri dese şi rare zile
de linişte. Dar, pentru cei din jur, chiar şi pentru mine,
erau ofam ilie armonioasă. Deşi mai vedeam, în vizitele
pe la prieteni, căpărinţii lor erau altfel. Şi asta m-a afec
tat pe mine la nivel inconştient în alegerile mele. Pentru
că am făcut ceea ce am văzut în casă, aşa credeam că e
bine, mi-a povestit un bărbat 40+. Vorbeam despre
traumele din copilărie şi despre cum ne influenţează
ele viaţa. E l mi-a spus că mult timp nu le-a conştien
tizat, dar a avut brusc o revelaţie când în familie a avut
loc un eveniment neplăcut. A fost ca o undă de şoc
care l-a trimis înapoi în timp şi şi-a revăzut toate răni
le neînchise. A înţeles de ce nu a reuşit până la o vârstă
să găsească persoana potrivită şi a suferit în urma unor
rupturi. Se spune că nu e bine să-ţi judeci părinţii, însă
cu siguranţă că a lor este responsabilitatea bagajului pe
care începem să-l purtăm încă de la naştere, la fel cum
noi suntem răspunzători de cel al copiilor noştri. „Cei
şapte ani de acasă" sunt temelia construcţiei care vei fi
la maturitate. Şi nu cred că este vorba doar despre
educaţie, ci şi despre modul în care eşti învăţat să
apreciezi ce e frumos, să te bucuri de viaţă şi, mai ales,
să iubeşti.
» Pentru că iubirea stă la baza acestora.
14
Ne nastem cu cromozomul iubirii, strecurat cu

grijă în spirala A D N , însă, dacă nu ştim cum să o
folosim, va acţiona instinctiv şi haotic. Părinţii sunt
cei care transmit acest pachet genetic, preluat de la
generaţiile anterioare. Câţi dintre noi am fost învă
ţaţi să vorbim despre iubire şi cum să o facem?
Pentru generaţia noastră, iubirea a însemnat de cele
mai multe ori respectarea unui set de reguli, care nu
avea de-a face cu sentimentele. Iubirea era despre cum
să nu-ţi faci de râs familia şi pe tine. Iubirea era des
pre orice altceva în afară de tine. Cei tineri, care vin
acum, sunt atât de diferiţi de cum eram noi, şi în bine,
tocmai pentru că mulţi dintre părinţii lor sunt ca băr
batul care mi-a spus povestea lui dintr-o suflare.
Adică au crescut bâjbâind sentimentele şi au ajuns să
le distingă mult mai târziu, ca atunci când înveţi culo
rile. Şi abia atunci au conştientizat ce li s-a întâmplat.
Dar e un semn bun al unei treziri, iar aceşti oameni
au putut să le transmită copiilor lor, tinerii de azi, ceea
ce ei nu au învăţat la timpul lor. Şi anume că, pentru a
învăţa despre iubire, nu e niciodată târziu.
O amică, mamă de adolescenţi, îmi povestea cum

în copilărie a fost bătută pentru orice: că nu făcea cu
rat în cameră, că nu lua note bune, că se îmbrăca nu
ştiu cum. S-a măritat în pripă, ca să plece de acasă, a
făcut copii, dar a jurat să nu-i traumatizeze în nici un
15
C o r i n a O zo n
fel. A învăţat despre iubirea care i-a lipsit iubindu-i,

însă relaţia cu soţul ei s-a deteriorat, şi-a dat seama că
nu au mai nimic în comun si » locuiesc ca doi străini.
Ne învârtim în cercuri şi ne mutăm axele. Periodic
vine peste tine un taifun, care te scoate din albie şi te
împrăştie pe toate cărările. Nu reuşeşti să te aduni,
sunt urme peste tot. După fiecare revărsare, ne min
ţim că ne e bine, dar ne retragem tot mai mult în
noi. Sistemul de autoapărare lucrează şi celulele ţes
harnice, zi şi noapte, la pânza sufletului, grav afectată
de furtună.
Se întâmplă să cunoaştem oameni cărora aparent
nu le-ar lipsi nimic să iubească şi să fie iubiţi. Dar,
într-un mod inexplicabil, fac alegeri nepotrivite ca-
re-i cufundă în drame şi tristeţi. Despărţire după
despărţire, încât te întrebi dacă nu e ceva în neregulă
cu ei, până la urmă. Sigur, nimeni nu poate judeca
pe altcineva, pentru că nimeni nu poate intra în su
fletul celuilalt. Dar probabil că totul are un punct de
pornire în copilărie, în modul în care părinţii i-au
spus bărbatului sau femeii, pe atunci copil, cât e de
deştept, de frumos, de talentat sau cât e de idiot şi
urât, vorbe însoţite şi de o pereche de palme, ca să-i
intre în cap rodului dragostei lor. Copilul ajuns adult
va dori mereu să le dovedească părinţilor că nu e
prost, va face şcoli, va avea joburi cu salarii mari, ca să
le poată oferi cadouri şi, eventual, să-i ajute. Bătăile
16
din copilărie sunt compensate cu lucruri materiale,

nu cu sentimente. Dar, undeva, într-un colţ al sufle
tului, rămâne stima aceea de sine scăzută, ireparabilă.
Pentru că trauma s-a produs exact când ea se con
struia. Iar cărămizile au fost luate una câte una, în
fiecare zi. Pe un fond deteriorat, iubirea greu îşi face
cuib. Cinismul sapă tot mai adânc, inima strigă că îi
este sete, se încropesc relaţii din ciudă şi orgoliu sau
de gura lumii. Se desfac la fel cum s-au făcut. Iubirea
devine un privilegiu, ca o vacanţă în zone de lux,
pentru care trebuie să munceşti o viaţă ca să ajungi
acolo câteva zile. Ajungi obosit, neîmplinit şi te în
torci mai sărac, din toate punctele de vedere.
Iubim traumatizaţi, facem festivaluri dedicate dragos

tei, ca şi cum a rfi vorba de un produs care nu mai are succes
pe piaţă şi trebuie să-i creştem cota, ca să se vândă mai bi
ne. Iubim aleatoriu, ca să nu fim singuri, şi citim multe
articole despre suflete pereche, despre compatibilităţi în
funcţie de zodii. Flirtăm cu uşurinţă,fă ră să avem nici o
intenţie sau sentiment real, doar din joacă, ne scoatem
noi înşine pe piaţă, ca să vedem cât valorăm. Devenim
încet produse care se consumă unul pe altul, care se calcă
în picioare, o cruciadă a sexelorfără nici un scop. Focurile
de tabără, unde mai puteai cunoaşte ofa tă drăguţă sau
un băiat cumsecade, s-au stins de mult. Acum se poartă
războiul, cu armele la vedere, cât mai încărcate şi de
17
C o r i n a O zo n
ultimă generaţie. Rămân în urmă câmpuri de luptăfu -

megânde. Ici-colo, se aude o voce rănită care se întreabă:
De ce eu? Tu, pentru că ai avut curajul să iubeşti.
ftlnstrucţiune
A se merge cât mai departe în timp, acolo unde nu
aveam nume, ci doar soartă. A se merge pe firul lu
minii, de când am văzut-o pentru prima oară şi până la
noi, cei de acum. A se vedea fricile şi fericirile, a se bifa
setările care le-au provocat. A se măsura cât a fost iu
bire şi cât a rămas..
2 ) eclaraţia de Iubire ca
formă de comunicare liberă
_ f \ e ce nu-m i scrii că ţi-e dor de mine, cuvinte

frum oase... ?
- Pentru că nu vreau să se piardă prin scris vorbele
pe care vreau să ţi le spun.
—Atunci de ce nu mi le spui când ne întâlnim ?
—Pentru că tăcerile noastre suntfoarte frumoase şi
nu vreau să le tulbur rostind vorbele pe care le tăcem
amândoi...
Prima barieră ţine de exprimarea sentimentelor

şi nu e neapărat apanajul persoanelor introvertite.
Deficitul de dopamină poate duce la depresie, când
nu e echilibrată de serotonină, care necesită si ea
anumite condiţii ca să fie secretată la parametri nor
mali. Dar nu despre depresie e vorba: a fost doar un
exemplu extrem.
19
C o r i n a O zo n
„Vreau să ştiu sigur dacă mă iubeşte", mi-a spus o

prietenă. „Suntem de mai bine de jumătate de an îm
preună şi nu mi-a spus niciodată că mă iubeşte." Am
întrebat-o dacă se înţeleg, dacă simte că pot construi
împreună ceva, dacă sunt compatibili. M i-a spus că da,
dar îi lipseşte acea declaraţie ca un cui care să agaţe
o proclamaţie pe perete, avea nevoie de un statement.
Eram la curent cu evoluţia relaţiei lor, cu toate îndo
ielile fiecăruia, temerile de moment, inevitabile în
cimentarea aleii pe care să meargă mai departe. Şi-au
tatonat firile, şi-au testat încrederea, şi-au pus la în
cercare limitele răbdării, ale toleranţei, şi-au strigat
în faţă nemulţumirile. S-au alungat şi s-au chemat de
tot atâtea ori. I-am spus că mie mi se părea că reuşi
seră să ardă nişte demoni şi că se comportau ca o
echipă. Şi mi-am amintit că există şi relaţii presărate
cu multe promisiuni trâmbiţate la început şi care
sfârşesc prin a muri înainte de termen. Or, la ei ve
deam acţiunea mai evidentă decât vorba.
Sigur, există blocaje în a ne exprima gândurile cu

VOce tare în prezenţa cuiva de care ne pasă, dar am
putea începe printr-o şoaptă la ureche, ca să evităm
privirea. Ne temem de privire poate mai mult decât
de vorbe. îm i amintesc că în copilărie îmi plăcea foar
te mult să cânt. Cine venea la noi în casă se minuna
ce frumos cântam. Nu mă lăsam uşor înduplecată să
20
cânt, o făceam cu o singură condiţie: să stau ascunsă

după un fotoliu. Doar de acolo cântam. îm i era tea
mă de priviri; vorbele îmi plăceau, erau de laudă. Nu
toţi părinţii noştri au fost trainuiţi In public speaking şi
nu toţi îşi manifestau tandreţea în faţa noastră. Poate
aşa am rămas cu impresia că acest lucru ar fi ceva
ruşinos. Ne place să ni se spună că suntem iubiţi, dar
nu toată lumea poate să plimbe cu uşurinţă din ini
mă până la creier sentimentele şi să le transpună în
vorbe. Până să fie gâdilat auzul, sunt activate cele
lalte simţuri care ne dau de ştire că dragostea există.
E o chestiune de răbdare până la dezgheţul total.
Declaraţia este o chestiune de încredere în sine. în
tâmplător, până la discuţia cu prietena mea, deja scri
sesem despre asemenea sincope emoţionale care pot
duce la perceperea iubirii ca un sentiment jenant şi
nesigur. Nesiguranţa vine din interior, în primul
rând, apoi din mediul în care ne formăm. Uneori, de
exemplu, nu ştim dacă oamenii spun sincer „Te iu
besc!". Dacă acesta nu a devenit un corespondent al
ticului verbal din filmele americane, „Honey, swe-
eth earf, sau un fel de „Bună, arăţi bine azi“ ori „E
soare şi ne putem plimba".
O amică, din categoria „stâncă" (creşte singură un
copil cu dizabilităţi şi mie îmi place că a rămas fe
meie), îmi spunea că un bărbat a bulversat-o com
plet. „îl iubeşti?", am întrebat-o direct. „Pffuai!", a
21
C o r i n a O zo n
venit răspunsul. Eu am dedus că-1 iubeşte şi că tot el

i-a încurcat şi cuvintele în ultimul hal. „El te iubeşte?"
(deja părea un interogatoriu). „Eu zic că da." Apoi
mi-a dat ca exemplu câteva gesturi şi atenţii de-ale
lui, care puteau sau nu să exprime iubirea. M i le spu
nea cumva ca să se convingă pe ea. Aşa cum mi le
spunea, puteau exprima grijă, preocupare, dar şi iubi
re. Cel mai probabil e că trăim în confuzie de dimi
neaţă până seara, doar noaptea, în focul aşternuturilor,
suntem siguri că iubim. Ori oamenii se simt ridicoli
când e vorba să declare ferm şi convingător ce simt,
ori se produce undeva un bruiaj.
Poate nu mai avem destulă răbdare unul cu altul,

poate cerem prea mult sau poate suntem doar amor
ţiţi. JM -au năpădit toate amintirile alea în care te în
drăgosteai până peste urechi, de nu vedeai sfârşitul. Şi
stările alea de iubire oarbă. Nu ca acum...", mi-a spus
o altă prietenă într-o seară. Şi ea are răni deschise.
„Bărbaţii nu mai au încredere în femei şi invers."
Venim traumatizaţi, cu toate iubirile agonizând, şi
vrem să ne fie bine, ba chiar să fim fericiţi. Jinduim
după iubire, dar nu recunoaştem nici morţi. Se vede
de pe planeta Marte că fericirea e un lux şi lumea se
fereşte
» să mai facă din ea un obiectiv.
Tot mai mulţi prieteni de 35 sau 40+ îmi spun că
au relaţii bazate pe nevoi diverse, că iubirea nu e
22
prioritară. Se întâlnesc în scop terapeutic, se ajută reci

proc şi stau unul cu altul ca să nu fie singuri. Acest
model de neîncredere într-o relaţie şi în modul în care
se poate raporta ea la societate a stat la baza promovă
rii prieteniei „cu beneficii'*. Nu poate exista o fericire
continuă, altfel ne-am plictisi. Tuturor ni s-a întâmplat
să avem o dezamăgire legată de o dragoste şi, la rândul
nostru, i-am dezamăgit pe alţii. Dar a spune că nu e
bine să aştepţi mare lucru de la celălalt, când faci parte
din viaţa lui şi invers, mi se pare împotriva logicii.
Orice tip de legătură se bazează pe un transfer, fie
că e verbal, chimic, educativ, informativ, emoţional,
financiar. Comunicarea tranzacţională este una din
tre multele faţete ale relaţionării interumane. Orice
proces de comunicare este întreg atunci când există şi
feedback. Intr-o relaţie fiecare investeşte şi e firesc să
aştepte să primească înapoi ceea ce a cultivat. Am fi
ipocriţi să spunem că nu ne pasă.
Nu am nimic cu relaţiile de tip deschis şi cu cei
care le practică, însă acolo este vorba despre altce
va. E ceva asumat şi practicat de câţiva membri ai
unei comunităţi închise. Nu oricine e pregătit pen
tru asa
> ceva.
Insă, când vorbim despre relaţia dintre doi oa

meni, lucrurile stau altfel. M odelul acesta „fără
aşteptări" este şi rodul unei societăţi constituite din
23
C o r i n a O zo n
oameni mereu pe fugă, foarte implicaţi în cariera lor.

D in cauza timpului liber limitat, oamenii nu au
timp suficient să se cunoască, deşi îşi doresc, şi nu
vor să experimenteze eşecuri. Este firesc ca societa
tea să se adapteze din mers la nevoi şi să creeze noi
cutume pentru ca oamenii să nu se înstrăineze. Cel
mai popular stil de viaţă este cel numit friends wih
benefits, în care partenerii nu se implică emoţional,
lucru stabilit de comun acord înainte. E i îşi pot pe
trece timpul liber împreună, pot merge în vacanţe,
apoi fiecare se întoarce la viaţa lui şi nu e musai să se
mai caute, ca doi îndrăgostiţi. Peste un timp, repetă
povestea fără resentimente. Pot ieşi de aici şi cupluri
sudate sau poveşti de dragoste, habar n-am. Dincolo
de analiza acestui tip de legătură, un lucru e cert:
când vibraţiile a doi oameni se ciocnesc, asta nu are
cum să rămână fără urmări.
Înstrucţiune
A se căuta în rănile adânci, care au închis în ele cuvin
tele frumoase. A se umbla cu grijă, cu cel mai ascuţit
bisturiu, ca să doară mai repede. Crestătura să nu fie
prea mare, există risc de pierderi iremediabile.
ca ţormă
de cunoaştere
9
ntr-un interviu, când am fost întrebată ce aş
J picta intr-un tablou numit IU B IR E , am răs

puns astfel: „Un bărbat si ofemeie îmbrăţişaţi. îm bră
ţişarea este cea maifrumoasă form ă de cunoaşterefă ră
cuvinte. P rilejul de a veni în contact cu celălalt pe o su
prafaţă mare a corpului este de nepreţuit şi e atât de
intimă, încât mă mir că nu afost interzisă în public. De
aceea ar trebui să ne îmbrăţişăm des. Nu se ştie ce vre
muri vor ven i1.
Pentru cine a împărţit mai mereu spaţiul cu cineva

este greu de înţeles cum alţii pot să stea singuri.
Cunosc amici, atât femei, cât şi bărbaţi, care locuiesc
singuri de ani întregi. Mare parte dintre ei au joburi
solicitante si
» vin foarte târziu acasă. în weekenduri fac
călătorii sau merg la spectacole. Ies cu prietenii lor,
singuri sau nu. Nu sunt izolaţi social. Recunosc şi că
*5
C o r i n a O zo n
uneori le-ar plăcea să respire în dormitor aerul alături

de cineva, însă aceste momente sunt mai puţine decât
cele din viaţa confortabilă single. Câţiva au avut tenta
tive de relaţii serioase, dar au dat înapoi când s-a pus
problema mutatului împreună. Unii au relaţii clan
destine care se desfăşoară pe rând la domiciliile parte
nerilor sau prin hoteluri, dacă există o căsătorie la
mijloc. Spun că au în jur atât de puţine exemple de
căsnicii fericite, încât un asemenea demers îi descura
jează. Sau au avut deja eşecuri. Majoritatea invocă
obişnuinţa. Ritmul nebunesc al vieţii, programul în
cărcat, libertatea de a face ce vor la orice oră, liniştea,
lipsa complicaţiilor. Şi nivelul de confort.
M ă gândeam că, de fapt, cu cât te cufunzi mai
mult într-un confort care-ţi permite să fii mobil şi
nu te frustrează de plăceri, cu atât e mai greu să
schimbi lucrurile din viaţa personală. A sta împreu
nă cu cineva 24 de ore din 24 presupune să împărţi
intimitatea, mai mult, să o expui pe a ta şi, în acelaşi
timp, să o vezi şi pe a celuilalt. Intimitatea în doi
este un nivel de cunoaştere, partenerii se percep la
nivel uman primar, ca să spun aşa. Gesturile pe care
le controlăm în public, de exemplu, limbajul, miro
surile, toate se transferă de la unul la celălalt. Există
o obişnuinţă de a împărţi intimitatea, la fel cum
există obişnuinţa de a nu o împărţi. Sau a o împărţi
pe termene limitate. Statul împreună pe termen
26
lung implică obligaţii şi responsabilităţi, dar este şi o

sursă de conflicte inerente. L a fel cum are si » multe
aspecte plăcute.
Nivelul acesta de confort presupune o noninva-
dare a intimităţii. L a fel cum oamenii care locuiesc
împreună nu mai pot concepe să se ferească unul de
celălalt. Astfel se explică de ce oamenii care au relaţii
adultere, să zicem, pleacă greu din confortul în care
au trăit mult timp. Şi în cazul lor, şi în cazul celor
care preferă să stea singuri, confortul primează în fa
ţa sentimentelor. Aşa pare la prima vedere. Poate e
vorba doar de o prioritizare a lor în armonie cu pro
priul lor confort. Despre cei care stau singuri şi nu îşi
doresc acest lucru nu discut aici. Iubirea presupune
şi efort, efortul de a face mici schimbări, care duc la
o schimbare mai mare. Dar nimeni nu e în pielea ce
luilalt şi, pentru fiecare, iubirea are ritmul ei.
Acum câţiva ani, scriitoarea franceză Sophie
Fontanel a povestit cum s-a decis pentru abstinenţă
sexuală şi ce schimbări a adus acest lucru în viaţa ei.
In urma unor eşecuri amoroase, Sophie Fontanel a
renunţat de bunăvoie timp de doisprezece ani la rela
ţiile sexuale. Şi-a asumat toate dezbaterile ulterioare
pe care le-a declanşat prin declaraţiile şi cărţile ei,
mărturiseşte că nu e nici frigidă, nici nevrotică, nici
lesbiană, că a avut o viaţă personală interesantă, cu
relaţii lungi cu parteneri seducători, dar care nu au
27
C o r i n a O zo n
mulţumit-o. Autoarea franceză a mărturisit că sexul i

se părea ceva mecanic şi mereu trebuia să răspundă
favorabil la dorinţele erotice ale partenerilor ei, indi
ferent de oră şi stare, fapt care a determinat-o să
aleagă să trăiască singură. Are o viaţă socială, o mese
rie de jurnalist care o solicită, călătoreşte mult, însă a
rupt orice legătură cu palierul erotic. întrebată ce i-a
lipsit mai mult în această perioadă, Fontanel a spus
că, în afară de „pierderea de sine" din timpul actului
amoros, au fost „mângâierea, îmbrăţişarea unui bărbat
pe al cărui braţ să-ţi sprijini capul".
Nu ştiu dacă Sophie Fontanel a recurs intenţionat
la un experiment personal sau chiar a fost o experi
enţă serios motivată, timp în care a scris douăsprezece
cărţi, cert este că ea confirmă că oamenii au nevoie să
fie conectaţi şi, mai ales, să se atingă. Dincolo de co
mentariile răutăcioase, de care nu a fost scutită, cartea
ei a stârnit un val de mărturii ale celor care nu avu
seseră până atunci curaj să vorbească public despre
intimitate. Când hard diskul începe „să facă figuri",
programele noastre trebuie rescrise. Ca să nu uităm ce
anume ne provoacă starea de bine şi bucuria.
Sunt inevitabile momentele stânjenitoare din inti
mitate. Desigur că, dincolo de romantismul roz cu flu
turi şi harfe de îngeri, momentele intime au şi părţile
lor lumeşti, care te aduc rapid la stadiul de biped mu
ritor, cu nevoile sale. Un amic îmi mărturisea odată că
28
el evită să rămână toată noaptea după partida de amor

împreună cu partenera, pentru că dimineaţa obişnu
ieşte să se uşureze. Şi nu oricum, ci după un adevărat
ritual, stând cu orele în baie şi citind. L a fel îmi spu
nea că face şi o amică, mica diferenţă fiind că ea navi
ghează pe net. De fapt, multe femei au acest obicei,
dar îşi folosesc timpul şi pentru a-şi da unghiile cu ojă
sau pentru a face agenda pentru ziua respectivă. Cu
alte cuvinte, nu doresc să fie deranjate şi presate.
M ai mult, amicul îmi spunea că pur şi simplu i-a fost
ruşine să se întâlnească din nou cu o femeie după ce
aceasta a intrat imediat în baie după el şi s-a ţinut cu
mâna de nas.
Cunosc un caz în care ei îi chiorăiau maţele atât de
tare în timp ce se sărutau, încât el s-a oprit speriat de
câteva ori. Nu era de la foame, ci de la o problemă di
gestivă. Apoi mai sunt şi năbădăioasele crampe, nu
generate de emoţie, ci cele prevestitoare de... avalanşă.
Şi aici amintesc o întâmplare în care protagonista nu a
mai ajuns la baie, iar el nu ştiu dacă s-a dus să joace la
loto după aceea, dar ea s-a grăbit să arunce la ghenă
aşternutul maculat. Nu sunt chestii plăcute de poves
tit, dar cui nu i-a venit să tragă măcar un vânticel ne
vinovat în timpul încleştării amoroase sau în preludiu?
Dacă ai simţit că partenerul e deodată încordat şi în
cepe să transpire subit, să te gândeşti că poate fi nu
doar de la dorinţă, ci şi de la presiunea gazelor.
29
C o r i n a O zo n
C a să fie tabloul ridicolului complet, unei amice i

s-au eliberat fosele nazale în timpul orgasmului, astfel
că şi-a ornat iubitul pe frunte cu nişte muci de toată
frumuseţea. Dar dragostea învinge tot, iar mai târziu
râdem de aceste momente stânjenitoare, căci la 35+ şi
40+ ai umorul care te salvează în orice situaţie. Cum
ar fi să te gândeşti că şi Brad Pitt sau Monica Bellucci
au trecut sigur printr-un asemenea moment.
instrucţiune
A se privi în oglindă propria imagine câteva minute pe
zi şi a se vedea unde stau mâinile încrucişate. Acolo e
ceea ce aperi, dar şi ceea ce simţi că te face vulnerabil.
De exersat de câteva ori pe zi desfacerea braţelor, pâ
nă când acestea simt nevoia să îmbrăţişeze.
S i urătatea âi derotonina
uiţi sunt plictisiţi şi resemnaţi cu ideea mult

vehiculată că „după o vârstă îţi găseşti greu
pe cineva". Lucrurile s-ar simplifica dacă ne-am
gândi că e vorba, de fapt, de dificila modelare a ce
luilalt, cu personalitatea deja formată. După o vârstă,
când ai deja un rost, cum se spune, cauţi completări
ale golurilor tale. D e aceea mai apar confuzii între
iubire şi satisfacerea unei nevoi. Căutările pot fi
multiple, iar nevoile poartă numele partenerilor. Ne
dorim să trăim iubirea de la 20+ în condiţiile de la
40+. Doar că la 20+ nu aveam nevoi, nu ne temeam
de singurătate şi de compromisuri, pentru că aveam
timp. La 40+ suntem împărţiţi între confortul în ca
re trăim de ceva vreme şi dorinţa de a fi vii.
Un amic însurat de mulţi ani iubeşte o altă feme
ie, nemăritată. Recunoaşte senin că nu vrea să di
vorţeze, pentru că soţia lui îi oferă linişte, şi, deşi îl
3i
C o r i n a O zo n
bănuieşte de infidelitate, nu i-a reproşat ceva nicio

dată. Iar el crede că e o dovadă a faptului că îl iubeşte,
deşi şi-ar dori ca ea să-şi găsească pe altcineva, pen
tru că astfel i-ar fi uşor să se rupă de casă. D e la fe
meia nemăritată primeşte ceea ce nu are de la soţie: o
iubire pasională, materializată prin atingeri, dialoguri
în care găseşte sens, reconfirmarea că bărbatul din el
nu a murit. Insă i-a spus franc că nu doreşte cu ea o
replicare a căsniciei sale, ci doar partea frumoasă a
unei relaţii. Este evident că şi femeia nemăritată îl
iubeşte, dacă a acceptat legătura în aceste condiţii, şi
încă îşi face speranţe. Dacă stăm să analizăm la rece,
fiecare dintre personajele acestei poveşti de viaţă se
agaţă unul de celălalt dintr-o anumită nevoie. Soţia
pentru siguranţă, bărbatul pentru resuscitarea pasiu
nii, amanta din teama de singurătate.
Poate părea cinic, dar iubirea nu apare pe un sin

gur plan. Ştim cu toţii că este o stare atotcuprinză
toare, o ştim din vremea iubirilor de la 20+, când ne
dădeam cu totul şi eram în stare să trecem prin foc şi
sabie şi să mergem până la capătul lumii pentru per
soana iubită. Şi simţeam acelaşi lucru şi de partea
cealaltă. Când fugeam dintr-un loc fără să dăm ex
plicaţii sau să anunţăm, pentru că în faţă aveam un
orizont nemărginit. Şi nu ne temeam de consecinţe,
pentru că nu aveam case, joburi stabile, copii, profit
32-
şi pierderi. Balanţa ne dădea mereu pe plus, de fapt

nici nu ne păsa. Nu eram nevoiţi să minţim, să con
cepem strategii, nu doream să-l schimbăm pe celă
lalt, nu purtam nici un balast. Toţi ne dorim să
retrăim iubirile acelea, dar acum suntem mereu cu
cel puţin un pas în urma lor. Obosiţi, calculaţi până
la sânge, suntem capabili să suferim până la măduvă,
paradoxal, chiar atunci când ne dăm seama că iubim
şi trebuie să renunţăm. Şi atunci alegem calea de
mijloc, cu nostalgie şi cu amăgirea că suntem iubiţi
şi încă putem iubi. Rana produsă de iubire este cel
mai greu de vindecat. Pansamente peste pansamen
te, răni peste răni.
Asistăm la atomizarea iubirii şi contemplăm mul

ţimi însingurate. După ani, când fiecare a luat-o pe
drumul lui şi şi l-a trasat dală cu dală, vine nostalgia
vremurilor în care nu erau grijile de acum, iar senti
mentele nu intrau cu bisturiul în suflet. Atunci oa
menii încep să se caute, să întrebe unul de altul ce
mai fac, pe unde mai sunt, dacă s-au schimbat. Se
creează nuclee de oameni care se văd periodic, dea
pănă amintiri şi îşi vorbesc de planurile, succesele
sau nereuşitele lor. Un fel de grupuri de terapie, me
nite să dezvăluie rănile şi cicatricile, ca într-un experi
ment before & after. Ne adunăm în jurul unei mese,
ca nişte soldaţi răniţi în urma bătăliilor cu viaţa.
33
C o r i n a O zo n
Entuziasmul ţine o perioadă, cât timp radiază ener

gia, apoi se aşterne din nou liniştea. Suntem prea
divizaţi ca să mai păstrăm legături constante între
noi, deşi ele există şi sunt solide, unele - indestructi
bile. Fiecare dintre noi a devenit o mică mulţime, cu
gândurile şi ţelurile lui. Ne-am concentrat pe ce ne
pricepem mai bine şi ne dedicăm acestui lucru
aproape tot timpul. Intr-o competiţie nemiloasă,
mereu cu teama de a nu fi scosi din circuit. Ne ere-
y
dem independenţi prin ştiinţa noastră, dar ne divi

zăm încetul cu încetul unii de alţii, şi, când ni se
întâmplă să evadăm, constatăm că nu ştim multe
despre lume. Suntem schizoizi şi în iubire, pulsăm
când se creează chimia, simţim cum ne explodează
creierul şi ni se deschid toţi porii, dar o lăsăm să
agonizeze până la pâlpâire, pentru că e prea groasă
carcasa, prea greu de spulberat cetatea în care ne-am
închis. Suntem mici fortăreţe, iar dincolo de ziduri
se aud strigătele înăbuşite ale inimilor, trăim viaţa la
fă ră frecvenţă, pentru că în cea de zi cu zi cu greu
mai reuşim să fim noi. Aud tot mai des oameni că-
y
rora le e dor de iubire, care se miră de ce li se pierd

paşii sau de ce nu mai poate exista prietenie adevă
rată, aşa cum am citit în cărţile copilăriei.
A m luat lumea în braţe şi am început să o iubim,
apoi am închis-o într-un vis ca de sticlă, prin care
privim când ne e dor de vremea în care visul se
34
plimba liber, când nu eram cetăţi. Când nu eram noi

înşine mulţimi însingurate, care se plimbă unele pe
lângă altele, cu iluzia libertăţii.
E stabilit că senzaţiile sunt mai întâi reacţii chi

mice, apoi devin sentimente procesate prin inimă.
D e exemplu, s-a dovedit ştiinţific că, atunci când
oamenii dăruiesc, sunt fericiţi, pentru că se declan
şează serotonina si oxitocina, hormonii fericirii.
Practic, în momentul în care dai cuiva ceva şi vezi/îţi
imaginezi bucuria celuilalt, te hrăneşti cu aceasta şi
te bucuri şi tu. Facem gesturi pentru a urmări reacţii,
totul este un mecanism de comunicare bine stabilit,
menit să creeze legături. Se pare că vara suntem mai
fericiţi, pentru că ziua este mai lungă, iar celulele ca
re produc serotonină funcţionează în legătură cu al
ternanţa zi-noapte. Vara mergi în vacanţe, ieşi mai
mult cu cei dragi, există o senzaţie de libertate, care
pe timpul lunilor de toamnă şi de iarnă se diminuea
ză. Apar stările de somnolenţă, grijile parcă ies toate
dintr-un cufăr ţinut închis până atunci. L a sfârşitul
anului ne facem bilanţuri şi devenim nostalgici. S-a
vehiculat ideea că sărbătorile de iarnă au un efect
terapeutic, pentru a ieşi din amorţeală şi pentru a
face gesturi care ne provoacă bucurie. Celulele sunt
puse la treabă, ca să producă serotonină şi endorfine.
Noi, generaţia vitregită de unele bunătăţi, am asociat
35
C o r i n a O zo n
mult timp portocalele, bananele şi ciocolata cu

Crăciunul. Celulele au rămas programate să se bu
cure în anumite perioade.
D ar tot de sărbători sunt şi oameni singuri. De

fapt, de la ideea aceasta a pornit şi prima mea carte,
Zilele amanţilor, când am auzit o ştire despre oame
nii singuri de sărbători, printre care erau enumerate
şi amantele. Şi, credeţi-mă, când zic „singuri", nu mă
refer doar la cei care nu au o relaţie stabilă. Sunt oa
meni dintre noi. Pentru ei, bilanţul de sfârşit de an
este resimţit mai dureros şi regretele sunt pe plus.
Bradul de Crăciun, dacă există, e un obiect de decor,
iar mâncarea este în aceeaşi porţie ca pentru vrăbii,
ca de obicei. Serotonina lucrează în continuare, dar
bucuria nu e împărtăşită. Nefericirea constă în bucu
ria neîmpărtăşită. Aşadar, dăruiţi cât puteţi oricui
primeşte, fie că e om sau animal. Faceţi cât de mult
puteţi doar lucruri care vă plac, ajutaţi doar când
sunteţi siguri că puteţi face asta, fără promisiuni
neonorate. Nu fiţi invidioşi pe cei aparent fericiţi,
nimeni nu ştie ce se ascunde în spatele unei ima-
gini-model, impecabilă. O asemenea imagine cere
eforturi mari, iar cantitatea de endorfine e modestă.
Selectaţi dintre cei pe care-i credeţi prieteni şi dintre
cei care se declară că vă sunt prieteni. M ai bine câţiva
oameni cărora le pasă cu adevărat şi dezinteresat,
36
decât o colecţie de relaţii de conjunctură cu oameni

neinteresaţi să vă cunoască de fapt.
Calitatea celor care ne înconjoară ne creează echi

librul de care avem nevoie. Acţiunea endorfinelor du
rează 30 de ore. Adică o zi, o noapte şi ojumătate de zi.
Isi
» fac efectul atunci când li se iveşte» ocazia. Si » nu mă
refer la exerciţiile de sală şi la sex, ci la legăturile sin
cere care se creează atunci când ne împărţim bucuri
ile. D ar există oameni singuri chiar şi atunci când
cred că se află într-o relaţie.
Singurătatea apare şi când ai pierdut pe cineva
drag, indiferent sub ce formă, şi nu mai crezi în iubire.
Singurătatea apare şi când ai fost rănit de atâtea ori,
încât ţi-ai pierdut încrederea în oameni. Singurătatea
apare când nu te mai iubeşti deloc pe tine, deşi îţi
doreşti să fii iubit. Dar te-ai resemnat, pentru că nu
mai ai energie. Şi nu, acum nu e vorba de singurătatea
ca reculegere de sine, ci ca o rătăcire de sine, când re
zerva amintirilor nu mai ajunge ca să poţi trăi.
De ce sunt unii oameni singuri? Fiecare are în spa
te un trecut care l-a adus în această ipostază, agreată
sau nu, la un moment dat. Una dintre cauze este ata
şamentul faţă de un părinte căruia i-au dedicat timp
şi îngrijire, creându-se o dependenţă motivată de res
ponsabilitatea asumată. Altă cauză este decepţia în
relaţii, care a dus la descurajare. Eşecul urmat de eşec
37
C o r i n a O zo n
este interpretat ca o stare de fapt şi se instalează re

semnarea. Şi dezamăgirile pe plan profesional pot du
ce la însingurare. A şa cum alţii se retrag în muncă
pentru a-şi umple timpul, tot astfel există persoane
atât de nemulţumite de ceea ce lucrează, încât nu mai
au resurse pentru a-şi schimba jobul sau pentru o re-
conversie profesională. In general, pierderile de orice
fel, pe diferite paliere ale vieţii, pot duce la izolare, de
oarece pot provoca blocaje mentale. Persoanele singu
re îşi asumă faptul că se pot descurca singure, ceea ce
e foarte greu; omul, ca fiinţă socială, nu poate funcţio
na rupt de un sistem. Iar cei singuri se descurcă, însă
cu eforturi mari, care le consumă atât de multe resur
se, încât nu le mai rămân şi pentru alte activităţi care
să-i resusciteze. Nivelul de serotonină scade, iar bucu
riile vieţii nu mai sunt resimţite la fel ca altădată.
M ai există teoria că unii oameni sunt programaţi
genetic să fie singuri, că ar exista o „genă a singurătă
ţii", care funcţionează prin scăderea concentraţiei de
serotonină. Astfel de persoane nu se simt confortabil
în relaţia de cuplu şi chiar presiunea făcută de părinţi
asupra lor de a se căsători a avut acest efect.
A D N -u l nostru este influenţat de cuvinte şi senti
mente şi de legăturile cu tot ce e în jur. Iar moştenirea
genetică se referă şi la traumele transmise urmaşilor
peste generaţii. Astfel şi relaţiile, căsătoriile, partenerii
sunt influenţate de A D N -urile noastre. însingurarea
38
duce la o modificare a A D N -ului şi la o altă percep

ţie a realităţii. „Moştenirea" de care vorbeam.
Se pare că singurătatea este contagioasă, mai exact,

persoanele singure au o legătură cu o altă persoană
(vecin, coleg, prieten) tot singură. Legăturile sociale
se subţiază, pentru că cei singuri se simt neînţeleşi.
Internetul, o fantă de socializare pentru cei solitari,
creează o falsă realitate. Oamenii extrem de activi
online pot fi de fapt foarte singuri, se retrag într-o
lume care umple goluri, dar este ceva temporar. Sen
timentul singurătăţii poate fi mai apăsător după ce
părăsesc online-\A şi trec în viaţa offline.
C ei care gândesc mult au o problemă de conflict
cu inima prea sensibilă. îm i povestea o amică des
pre eşecurile sentimentale, i se reproşa că este foarte
organizată, şi acest lucru nu era pe placul parte
nerilor. C ei care gândesc prea mult au tendinţa de
a analiza fiecare lucru, de a lua uneori prea în se
rios anumite replici, se emoţionează repede şi sunt
sensibili. De obicei, se izolează în rutina lor şi aleg
să fie singuri.
Eşti singur când acorzi mai multă atenţie neajun
surilor decât realizărilor, când nu accepţi nici un fel
de sfat pentru că spui că te descurci. Eşti singur când
porţi traume în mod inconştient cu iluzia că s-au vin
decat, şi nici nu doreşti să vorbeşti despre ele. Pentru
39
C o r i n a O zo n
că te simţi neimportant pentru ceilalţi. Eşti singur

când stai nopţile cu visele pe care le-ai avut cândva şi
îţi verifici e-mailul, intri pe W hatsApp şi Facebook,
dar vezi că nimeni nu îţi scrie. Când trec zile în şir şi
nu te caută nimeni la telefon şi eşti convins că nu pre
zinţi interes pentru nimeni. Eşti singur când lăcrimezi
ascultând o melodie şi nu ai cui să-i povesteşti ce te-a
răvăşit, când nu ai cu cine să ieşi la un film. Undeva, în
trecut, s-a întâmplat ceva ce te ţine blocat.
instrucţiune
A se regândi singurătatea, când ţi-e bine cu ea ţi când
nu. A se săpa tunele până la inimile care se deschid
greu, atenţiei, fără a le răni. Cineva poate tocmai sapă
un tunel către inima ta. Caută în istoricul ei când a
bătut cu bucurie, reconstruieşte ce a fost atunci. A se
vedea dacă se întâmpla în singurătate sau nu; când în
cepe să bată la fel, nu mai pleca de lângă ea.
S in cerita te a in comunicare
iubirii âi inimile „păzite
„Inimile oamenilor nu se leagă

numai prin armonie. Se leagă şi mai
adânc prin răni. Se unesc prin dureri
le şi fragilitatea fiecăreia dintre ele.“
(H a r u k i M u r a k a m i )
n copilărie obişnuiam să minţim, ca să ne pro
J tejăm, şi, ca orice faptă repetată, a devenit obi

cei. Cu cât pedeapsa era mai mare, cu atât ne rafina
minciunile. M ai târziu, am minţit tot ca să ne prote
jăm. De data aceasta interesele, integritatea, imagi
nea. Uneori minţim ca să-i menajăm pe cei dragi:
acelea sunt minciuni necesare. M ai sunt si
> minciuni-
le nevinovate, spuse într-o anumită conjunctură. însă
a fi sincer, a spune ceea ce gândeşti despre un lucru,
o situaţie, implică dezinvoltură. în general, oamenii
sunt atraşi de genul sincer, pe care-1 asociază cu
4i
C o r i n a O zo n
curajul. Temeritatea exprimării unei idei pe care ei

s-au temut să o spună le dă aripi şi se simt părtaşi la
acel act de sinceritate. Asistăm astfel la o fascinaţie a
sincerităţii, ca fiind ceva rar şi deloc comod.
M ai toţi cei care sunt părinţi îşi cresc copiii în
spiritul adevărului, uitând să le spună că pe parcurs
principiile care formează copilul sincer nu sunt la fel
cu cele care formează adultul sincer. Interacţiunea
umană permanentă, teama de a nu pierde o oportu
nitate sau o persoană ne îndeamnă adesea la nesin-
ceritate, tocmai în timp ce noi cerem de la celălalt să
fie deschis. Oamenii care se plac, indiferent de sta
diul legăturii lor, îşi apreciază naturaleţea la primul
impact. Se creează punţi pavate cu intenţii bune.
Când sinceritatea e doar un joc mimat, duce la obo
seală şi la ruperea punţilor. Cei care fac eforturi de a
menţine o stare de francheţe vor fi deranjaţi la pri
mul adevăr dur rostit, chiar dacă e doar un adevăr în
ochii celui care l-a enunţat.
Sinceritatea unei persoane devine supărătoare
când nu mai corespunde aşteptărilor noastre şi acea
persoană nu ne mai spune ce dorim să auzim. Aceasta
e o pseudo-sinceritate, pentru că e apreciată în func
ţie de nevoi. A fi sincer nu presupune a-ţi pune viaţa
şi sentimentele pe tapet neapărat, cât a fi exact şi
corect în raport cu un moment al unei evaluări ne
planificate. Astfel, dacă cerem cuiva părerea despre o
42
persoană sau o stare de fapt, iar răspunsul nu e cel

scontat, ne calificăm interlocutorul drept nesincer,
când de fapt a expus ceea ce gândea, cu argumentele
de rigoare.
Vieţile, trecuturile secrete pe care toţi încercăm să
le ascundem nu ar trebui să facă obiectul sincerităţii
în sensul de a fi judecate şi nici folosite ca monede de
schimb pentru a construi un viitor iluzoriu. Sinceri
tatea se referă la prezent, ca stare de fapt, şi poate
conţine erori doar din lipsa unor date complete.
Lecţia sincerităţii e grea, pentru că parcurge eta
pe de confruntare cu subiectivismul, frustrările şi
stările personale. Clamarea sincerităţii şi asocierea ei
cu atingerea unui obiectiv este vecină cu intriga. A
fi sincer când ţi se cere necesită un set de principii
îndelung rulate, însă sinceritatea de multe ori este
motivul ruperii unor legături, tocmai pentru că nu e
comodă şi e non-negociabilă. Onestitatea merge
mână în mână cu încrederea si loialitatea, aceasta es-
te echipa completă care nu va dezamăgi niciodată.
Iar încrederea se dobândeşte după cunoaştere, care
se realizează în funcţie de deschiderea persoanei. Un
cerc nu neapărat vicios.
A m ajuns să cred că, azi, cel mai greu exerciţiu
este cel de sinceritate, mai întâi cu noi înşine, apoi cu
cei cu care interacţionăm. Desigur, nimeni nu spune
să ne oferim viaţa pe o tavă, însă ar fi bine ca măcar
43
C o r i n a O zo n
cu cei pe care-i considerăm importanţi să fim în ma

re parte sinceri. Sunt convinsă că, într-un fel, toţi ne
dorim acest lucru pentru că, la rândul nostru, şi noi
le cerem celorlalţi să fie sinceri cu noi. Psihologii
afirmă că primele zece secunde în interacţiunea din
tre doi oameni care se întâlnesc pentru prima oară
sunt decisive si
j suficiente ca să-si
» dea seama dacă se
simt atraşi unul de celălalt sau dacă pot construi o

afacere, un proiect împreună. Pentru o întâlnire, de
exemplu, oamenii se pregătesc cu atenţie, se îmbracă
bine, îşi aranjează părul, au grijă să miroasă frumos,
cu alte cuvinte îşi activează toate semnalele de atrac
ţie, pentru a transmite mesaje pozitive asupra propri
ei lor persoane. La fel se întâmplă şi când îşi vorbesc,
când gesticulează. Unii bărbaţi îşi scot din arhivele
memoriei câteva reguli de bune maniere, auzite pe
unde au mai umblat, unele femei parcurg în minte
ponturi pentru a fi seducătoare, citite pe site-urile ce
se întind ca un pomelnic după căutarea pe Google,
oricum parcurse pe diagonală şi după cuvinte-cheie.
A lţii sunt naturali. Diferenţa stă în modul în care
am fost crescuţi şi în puterea cu care ne gestionăm
emoţiile. Dacă am avut o copilărie presărată de con
diţionare şi restricţii, folosim minciuna ca metodă
de autoapărare. Câţi dintre noi nu ne-am modificat
notele în carnetul de elev, de teama să nu fim certaţi
sau bătuţi acasă? Câţi nu am spus că dormim la un
44
prieten/prietenă, ca să mergem la petrecere? Sau am

plecat de acasă, cu trenul, ca să ne vedem cu cineva şi
am inventat tot felul de poveşti? Eu, de exemplu, am
motivat o dată că merg la o olimpiadă în alt oraş.
Sigur, acte inconştiente la acea vârstă, dar nici unul
dintre noi nu ar fi făcut astfel dacă ne-am fi simţit în
siguranţă în raport cu noi şi cu părinţii. Nici mai de
parte, la şcoală sau la serviciu, nu eşti încurajat foarte
mult să fii sincer. Insă, dacă structural ai fost crescut
în acest spirit, nu vei abdica uşor, în nici un fel de si
tuaţie, de la principiul sincerităţii. Sinceritatea se cul
tivă de mic copil, ca orice alt principiu. în plus, în
copilărie funcţionează mimetismul şi eşti mai încli
nat să preiei ceea ce nu este prea bun de la alţii, toc
mai ca în timp să poţi face diferenţa. Cu o asemenea
armură peste care s-au aşezat alte straturi de protec
ţie, este greu să fii tu însuţi şi sincer cu celălalt. Dacă
în primele zece secunde am fi noi înşine, multe lu
cruri s-ar simplifica pe parcursul unei legături. La
lipsa de sinceritate se adaugă şi alte complexe, iar re
spectivul va deveni un erou fiindcă a avut curajul de a
face un gest social. întâlnirea dintre doi oameni este
un gest social. Poate nu degeaba, pe vremuri, la ţară,
tinerii se cunoşteau la hora din sat sau cu ocazia di-
verselor sărbători. Era un context deja creat, care-i
obliga să respecte cu toţii diverse obiceiuri, într-un
mediu relaxant, care nu excludea naturaleţea.
45
C o r i n a O zo n
Sinceritatea presupune relaxare şi se învaţă, iar

puterea exemplului funcţionează. M im etism ul la
vârsta maturităţii e prezent la celălalt pol. Sau cel
puţin aşa ar trebui să fie.
Uităm tot mai mult să fim naturali, suntem tot
mai vulnerabili, din cauza oboselii ne lăsăm influen
ţaţi uşor, cel mai mic fir de nisip în ochi şi o vorbă
spusă tare ne scad încrederea de sine. Poate ar trebui
să exersăm câte zece secunde de sinceritate pe zi, ca
să fim pregătiţi pentru cele mai frumoase ore sau
chiar ani din viaţa noastră.
Fiecare dintre noi avem ziduri, mai puternice sau
mai slabe, cu care ne înconjurăm pentru e ne simţi
protejaţi. Unele persoane par intangibile, astfel încât
ai impresia că un pas, din cei trei câştigaţi într-o zi
spre sufletul lor, îl pierzi în ziua următoare. Se pare
că persoanele care-şi păzesc cel mai bine inima sunt
şi cele extrem de sincere, pentru că sensibilitatea lor
reclamă o protecţie maximă. Tocmai pentru că au
fost situaţii în care şi-au lăsat zidurile jos şi au fost
rănite. Este un mod de apărare împotriva celor care
dărâmă ziduri doar pentru distracţie. Cine are de-a
face cu o persoană care-şi păzeşte inima trebuie să
dea dovadă de multă răbdare si să vrea cu adevărat
să o cunoască. Cine îşi ţine inima ascunsă face o se
lecţie şi o va deschide doar celor care simte că meri
tă acest lucru.
46
Despre iubire, eu instrucţiuni de folosire
O persoană cu inima închisă este cineva care a

fost odinioară vulnerabil, rănit de multe ori, dar care
a devenit un supravieţuitor. De aceea te va asculta cu
răbdare, va aprecia nu aspectul material, cât bunăvo
inţa şi naturaleţea. Se va îngriji mereu de tine, uneori
CU o insistenţă puţin deranjantă, doar ca să se asigure
că eşti acelaşi şi nu te joci. Iţi va accepta defectele şi
va suporta uşor situaţiile de criză. Câteodată se va re
trage brusc şi va trebui să-i dai pace, pentru că va reve
ni, Pe o persoană cu inima păzită te vei putea baza
mereu, deşi nu îţi va spune totul despre ea. Este o fire
luptătoare, tocmai pentru că a fost nevoită să-şi con
struiască şi reconstruiască zidurile. Ţ i se va părea o fire
dificilă, dar în acelaşi timp te va atrage prin „nebunia*
pe care o emană şi te va face să simţi că trăieşti. Nu
vrea să fie dependentă de tine şi poţi să-i pierzi încre
derea într-o clipă. Este sinceră în toate trăirile, dar îşi
va ţine inima închisă cât timp nu va fi sigură că eşti
sigur pe ce simţi şi va trebui să-i transmiţi asta prin
diverse căi. Nu înseamnă că nu te iubeşte, dimpotrivă,
e în stare să te iubească aşa, doar în inima ei, mult
timp, fără să-ţi declare prin vorbe. Dar toată iubirea ei
se află în fiecare gest pe care-1 face pentru tine, în fie
care întrebare, doar că-şi păstrează câteva părţi din
suflet pe care nu le împarte. Ţ i se va părea că gândeşte
prea mult: este doar un transfer către raţiune pe care-1
face din inimă, tot pentru a o proteja.
47
C o r i n a O zo n
Te întrebi de ce ai iubi o asemenea persoană şi de

ce ar merita răbdare să ajungi aproape de inima ei.
Tocmai pentru că sinceritatea este un lucru nu foar
te des întâlnit în relaţiile dintre oameni, inima ei as
cunde o comoară, dacă ştii să descui lacătul. Oamenii
îşi pot face rău iremediabil unul altuia, fără să con
ştientizeze urmările şi cât timp ar trebui să curgă ca
să se reconfigureze. Cei cu inima păzită sunt purtă
tori de lecţii, uneori enervant de prudenţi şi reci, dar
de neînţeles doar pentru cine nu rezonează cu ei.
#lnstrucţiune
De purtat sinceritatea peste tot, într-un buzunar din
inimă. Doar pentru cei care i-au auzit bătaia cu dedica
ţie. Cei cărora le pasă şi nu sunt trecători curioşi. A nu
se rătăci când se întorc hainele pe dos! Sinceritatea se
poate sparge în tăcere.
^ Jrecu ta l ca bafaât
âi deâprinderea
/ j re 35+, e frumoasă, spirituală, are un job

stabil care-i place şi hobby-uri datorită că
rora călătoreşte, socializează şi participă la eveni
mente. A avut relaţii de scurtă durată doar cu bărbaţi
care i-au plăcut. Pe fiecare l-a iubit, dar cu nici unul
n-a fost să fie pe termen lung. Unii erau prea depar
te, alţii doreau să fie doar în trecere, păstrând limite
le unei prietenii „cu beneficii". A învăţat să nu se
agaţe emoţional şi să meargă mai departe. Şi-a edu
cat suferinţa astfel încât să nu o domine şi să nu-i
usuce inima. Poate şi pentru că, undeva, într-un colţ
al sufletului, simţea că nici o legătură nu va dura
mult timp. Poate şi pentru că mintea păstra mereu o
bună parte din ea lucidă şi veşnic în gardă. Nu îşi
făcea iluzii si nu cerea mai mult, acolo unde nu se
putea. Insă, de ceva timp, a cunoscut un bărbat care
i-a reorganizat un pic neuronii şi bătăile inimii. Pare
49
C o r i n a O zo n
să nu fie nici aşa de departe şi nici foarte grăbit.

Conversaţiile lor sunt molcome, fapt ce a derutat-o
puţin la început. Obişnuită cu arderea etapelor, era
intrigată că noul intrat în viaţa ei nu o asalta cu pro
puneri şi nici nu o căuta frenetic la telefon. Ceea ce a
facut-o apoi un pic suspicioasă. Dar omul îi plăcea şi
instinctul îi spunea că merita răbdarea.
Atunci a realizat pentru prima oară că ea, de fapt,
nu avea răbdare. Era produsul relaţiilor pe care le
avusese, toate în acelaşi mod, grăbite, frenetice, libere.
A căutat sau a lăsat să vină către ea, inconştient, băr
baţi din aceeaşi categorie, cu aceleaşi nevoi. S-a bu
curat de toate acele legături, dar nimic durabil. Acum
simţea că trăieşte altceva, pentru că, brusc, drumul
pe care o luase nu mai semăna cu cărările bătătorite.
Nu ştia cum să se poarte, cum să răspundă la mesaje,
cum să-şi ascundă nerăbdarea şi îndoielile. „Până
acum, am fost o femeie ascunsă, nu mai vreau asta“, a
spus decisă. Şi s-a lăsat în ritmul bărbatului care do
rea să o cunoască cu adevărat. Este deşteaptă şi nu îi
impune celuilalt să se schimbe, aşa cum vrea ea, cum
a fost obişnuită. „Instinctul îmi spune că acest bărbat
nu mă va lăsa să stau ascunsă."
Se întâmplă ca metehnele cu care venim din rela
ţiile anterioare să ne producă blocaje şi să nu ştim
cum să reacţionăm. Sinceritatea cu noi înşine este
un factor ce ne readuce pe linia de plutire. C a orice
5°
preocupare uitată ca o carte veche abandonată pe

raftul unei biblioteci, şi iubirea se reînvaţă. La fel ca
şi cântatul la pian sau mersul pe bicicletă neexersate
multă vreme. Diferenţa dintre o relaţie „pentru dis
tracţie" şi una „serioasă" este dorinţa de cunoaştere
reciprocă. Sentimentele ne pot păcăli, pentru că pot
exista în ambele variante. Indiferent cât si ce ne asu-
y
măm la început, pe parcurs nu ne mai dorim doar

frânturi de relaţii şi iubire.
Oamenii aleg căi nebănuite ca să se separe de ceea
ce le face rău. Asta după ce au încercat toate varian
tele posibile ca să se mai agaţe de un fir, de la mân
drie până la umilinţă. Când toate uşile au fost închise,
iar ferestrele asediate, urmează retragerea. Fiecare o
face în felul lui. Prea afectat de traumă, creierul nu
realizează că e vorba de un nou început, de o schim
bare. Apărătorii discreţi, celulele responsabile să ne
protejeze de ceea ce numim „ceva care ar putea să ne
ia minţile", acţionează în stiluri neaşteptate şi sur
prinzătoare. Instinctiv, facem schimbări. Pornind de
la aspectul fizic (tunsoare, îmbrăcăminte) şi până la
schimbarea locului, a spaţiului în care amintirile ne
ţin captivi. Unii chiar trec prin reconversie profesio
nală, fac cursuri, se perfecţionează sau îşi schimbă
locul de muncă. Fiecare cu dorinţa de a demonstra,
sieşi de fapt, că poate mai mult. Este modul de a su
pravieţui şi de a merge mai departe.
5i
C o r i n a O zo n
Mereu vor fi frământări, întrebări, stări nedefini

te, îndoieli. Mereu va fi o ispită, ceva care să îi tragă
înapoi. Mereu aceasta va fi o persoană care nu a fost
închisă într-un cerc. Cercurile închise sunt poveşti,
iar poveştile nu te trag în urmă, se duc pur şi simplu
la culcare, la fel ca păsările călătoare. Dacă ceva te
ţine pe loc, deşi simţi nevoia vecină cu durerea să
faci un pas înainte, verifică cercurile, vezi care nu s-a
închis. Apoi stinge lumina şi ieşi încet. Nu e greu să
te decizi să pleci, trebuie doar să închizi cercul şi să-i
pui lacăt. Iar un nou început poate fi şi este de cele
mai multe ori ceva mai bun, deşi nimeni nu crede
asta. Inima înecată în sânge nu poate simţi aşa ceva,
şi nici mintea învăluită în supărare. Chimic şi biolo
gic, totul este normal. Şi toate trec, dar marea între
bare este: Când? Nimeni nu are o formulă de calcul
pentru asta, nu poţi să faci ce-ţi place, pentru că ni
mic nu-ţi mai place. Nu întrevezi nici o speranţă,
dar „centrul de comandă" lucrează pentru tine. La
fel cum a lucrat şi când ţi-a fost bine.
Ecosistemul unei iubiri pierdute. O prietenă din

copilărie este aproape „vindecată" după un divorţ, ca
re, deşi s-a produs cu ani în urmă, a marcat-o pro
fund. L a mijloc, un copil, acum mare, şcolit, cu un
serviciu în străinătate. Lucrurile în căsnicia lor nu
mai mergeau de multă vreme şi, în ciuda eforturilor,
52
încercărilor de împăcare, a eşuat. Fostul soţ i-a spus

sincer: „Vreau să mă rup cât mai sunt tânăr şi pot să
fiu fericit". Vorbe care au durut-o pe cea care cândva
a fost aleasa. Prietena mea a trecut prin ani foarte
grei, cu lacrim i şi singurătate, îm părţită între
Capitală, unde lucrează, şi oraşul natal, pentru a avea
grijă de casa mare, care nu i-a adus fericirea, de tatăl
bătrân şi de doi câini jucăuşi. Pentru că fostul, atunci
când a plecat, nu s-a mai uitat în urmă. Casa era
într-adevăr foarte mare şi frumoasă, dar atât de rece,
încât îti făcea sufletul să ti se subtieze. Costuri mari
y y y
de întreţinere, efort şi nervi. Dar, peste toate aces

tea, amintiri dureroase. Acum aproape doi ani, când
m-am întâlnit cu prietena aceasta, încă suferea.
Căuta o cale de reconciliere cu fostul soţ şi, probabil,
în străfundurile inimii ei, spera la mai mult. Era evi
dent că el nu mai dorea de mult nimic de la ea şi fie
care vorbă dură pe care i-o arunca, cu orice prilej, era
un cui în suflet pentru ea. I-am spus atunci că trebuie
să scape de acea casă, pentru că o ţinea doar pentru a
păstra o punte cu el. Era un bun comun, iar singu
rele discuţii, în afară de copil, erau despre casă. Pe
care ea le accepta, oricât de dure erau, doar pentru a
vorbi cu el. M i-am permis să-i spun asta tocmai
pentru că ne ştim de copile. După un alt an, în care a
avut o problemă de sănătate, şi-a pierdut tatăl, iar fii
ca ei a anunţat-o că e fericită cu viaţa din Occident, a
53
C o r i n a O zo n
luat decizia de a vinde casa. Era epuizată fizic şi psi

hic. A m revăzut-o (am păstrat legătura tot acest
timp) schimbată în bine, senină. A vândut casa rece,
şi-a luat un apartament, şi-a reglat conturile cu fostul
soţ şi e eliberată.
Până nu scapi din tot ecosistemul creat în jurul cui
va de care ai fost foarte legat, nu poţi merge mai de
parte. Pentru că vei fi mereu captiv şi nu poţi intra în
alte cercuri. Acesta include nu doar persoana respec
tivă, ci şi spaţiul pe care l-ai împărţit cu ea, obiectele,
anturajul. Selecţia este necesară, iar pe moment re
nunţarea, de exemplu la anumite persoane, pare di
ficilă. Insă ea oricum se va produce de la sine mai
târziu. Pentru cineva e greu să fie prieten cu ambii
soţi care au divorţat. Nu este un semn de aroganţă,
nici de orgoliu, ci pur şi simplu o nouă etapă. Iar ci
ne te-a înţeles cu adevărat o va face şi în continuare.
Desigur că fiecare trăieşte această eliberare în ritmul
lui şi va acţiona când îşi va aduna puterile. Nimeni
nu zice să incendiem tot ce-a rămas în urmă si > să
fugim, ci să păstrăm ceea ce poate fi aşezat la temelia
sufletului nostru şi ne foloseşte mai departe pe drum.
Dacă te naşti şi creşti într-un mediu care promo

vează respectul faţă de propria persoană, aşa îţi vei
creşte şi copiii. în lipsa acestui principiu, te dezvolţi
purtând mult balast. D e ce spun acest lucru? Pentru că
54
respectul de sine presupune să faci ceea ce îţi place,

implică lucrurile de la care nu faci rabat, oricât îţi este
de greu. Şi, când îţi este greu, găseşti variante. Când
nu ai această educaţie, poţi ajunge pe un drum înfun
dat de propriul tău balast. Ce faci atunci când nu ai
fost învăţat că tu eşti cel mai important pentru tine?
Eşti permanent plin de neîncredere în tine şi în cei
lalţi. încerci diverse forme de apărare, care se întorc în
final împotriva ta, pentru că şi atacurile sunt imagina
re. Formele de apărare sunt, de fapt, bariere între tine
şi ceilalţi. Se ridică fortăreţe în care creăm un univers
aşa cum ni l-am dori, dar care nu e funcţional fără a-1
împărtăşi cu cei din jur. Ceea ce am strâns devine inu
til, devine balastul de care vorbeam. Frica duce la
strângerea de balast, balastul ne ţine pe loc şi ne trage
înapoi. Uneori există riscul de a ne scufunda în pro
priul nostru balast. Lipsa respectului de sine ne afec
tează gusturile culinare şi pe cele vestimentare, ca şi
viziunea despre confort. Noţiunile devin confuze, de
aceea, spre exemplu, unele persoane confundă confor
tul cu spaţiul cât mai generos, fără să se gândească şi la
eforturile de a-1 întreţine. Sau eleganţa cu numărul cât
mai mare de haine scumpe. în privinţa mâncării, poate
fi vorba de traume legate de lipsuri şi există tendinţa
achiziţionării unor cantităţi mari de alimente, din care
o parte se consumă învechite sau se aruncă. Gustul cu
linar implică echilibrul şi dozarea, ca şi combinaţiile.
55
C o r i n a O zo n
Iarăşi mă întorc la „cei şapte ani de-acasă ai iubi-

rii“, pentru că educaţia ţine de modul de a trăi simplu
şi de a gusta viaţa. O viaţă care nu e complicată ne dă
mai mult timp pentru noi. Simplitatea este cu adevă
rat cel mai rafinat lucru, iar dacă ea nu există la nive
lurile de bază ale existenţei (dormit, mâncat, locuit),
nu va putea exista niciodată cu adevărat la cele supe
rioare. A trăi simplu este, de fapt, a te respecta pe tine
şi propriile-ţi forţe. L a fel cum alegerile partenerilor
le facem în funcţie de cum am fost învăţaţi să trăim,
cu sau fără încredere în noi. Sunt de acord că o con
ştientizare a balastului şi desprinderea de acesta pot
da multe şanse simplităţii. Dar câţi dintre noi îl con
ştientizăm? Poate că - nu-i aşa? - se întâmplă să-l
ascundem sub un alt balast.
Înstrucţiune
Bagajele la drum să fie uşor de purtat, să nu te înco-
voaie, să nu-ţi facă bătături în palme şi să le doară
atunci când mângâie. A se păstra ceea ce e folositor şi
necesar, a se adăuga ce ne ajută să urcăm şi a se arun
ca ce s-a stricat, altfel totul se contaminează. Surplusul
de bagaj se plăteşte, vezi să nu te coste rămăşiţele!
d iu l înconjurător
/• Lu ra
a l iubi
w / J e înconjurăm cu oameni care ne completează sau

f / nu, iar asta ne influenţează deciziile şi, când
asocierea e una toxică, ne macină interior. Eu susţin
că omul nu poate trăi în afara iubirii. Şi nu mă refer
acum doar la cea din cuplu, ci la iubirea oferită de
cei din jur, familie, prieteni. Orice copil înfloreşte
când e înconjurat de dragostea părinţilor săi, orice
femeie e mai frumoasă atunci când e iubită si > orice
bărbat se simte mai puternic când e îndrăgostit. A ş
mai spune că un om cu prieteni străluceşte. M ă refer
la legătura dintre oameni care poartă numele de p ri
etenie, ca termen generic. Pentru că şi prietenii pot fi
de mai multe feluri. Ceea ce nu ştiam noi când eram
copii este că toţi cei cu care intrăm în contact în
timp ne pregătesc pentru o nouă etapă, în care învă
ţăm să cunoaştem. Şi toate prieteniile te pregătesc
pentru viaţă şi te definesc ca om.
57
C o r i n a O zo n
Oricare dintre noi a fost dezamăgit de un prieten,

dar acest lucru a deschis noi ferestre şi noi percepţii,
chiar dacă la momentul respectiv nu am realizat alt
ceva decât o mare dramă. Prieteniile ne frământă si »
ne dospesc pentru a putea iubi cu toată fiinţa şi, câte
odată, ne influenţează alegerile.
Este nevoie să parcurgem un drum sinuos până să
putem distinge calitatea oamenilor, dar tocmai aceas
ta este provocarea vieţii. Fiecare persoană pe care o
consideri prietenă îţi conturează personalitatea şi îţi
întinde una dintre corzi până la limita suportabilită-
ţii: curajul, sinceritatea, bunătatea. Desigur că printre
acestea se insinuează laşitatea, minciuna, ipocrizia,
dar altfel cum am putea face diferenţa? Şi nu, nu
trebuie să renunţăm la nimic şi la nimeni, ci să le
dăm drumul, pur şi simplu. Pentru că, dacă greşim
undeva, nu e neapărat în decizii; e bine că luăm de
cizii, punct. Greşim atunci când ne agăţăm de per
soane şi de lucruri care nu ne fac bine şi ne ţin pe
loc. C a lecţie de viaţă, şi acest lucru se pare că e ne
cesar, pentru că şi răbdarea e o virtute, iar încăpăţâ
narea e uneori vecină cu prostia.
Oamenii se aleg singuri în jurul tău, pentru că aşa

e firesc. Iţi rămân alături mereu cei care nu se simt
obligaţi sau nu au alt interes decât să fie cu tine, pen
tru că aşa le e bine, şi să te accepte aşa cum eşti. Iar tu
58
realizezi asta atunci când eşti deja pregătit. Şi nu e

frumuseţe mai mare decât să le arăţi, la rândul tău, cât
de mult îi iubeşti. Pentru că, de fapt, şi tu îi comple
tezi pe ei. Aşadar, nu e nevoie de curăţenii mari în
viaţă, oamenii şi toate acţiunile lor vin şi pleacă de la
sine. Rămân „pietrele tari", cu care poţi construi. Şi
repet ceea ce am mai spus: adevăraţii prieteni sunt cei
care îţi stau alături mai ales atunci când îţi este bine.
S-a mai întâmplat să te uiţi în urmă şi să te apuce

un hohot de râs la ceea ce odată credeai că e „dra
goste". Nu doar atât, ci să te cuprindă efectiv jena,
ruşinea că ai consumat atâtea resurse pentru o per
soană cu mult sub nivelul tău. Dar de unde să fi ştiut
»
tu atunci asta, dacă toţi porii îţi strigau că acela e
alesul şi nu va mai fi altul niciodată, că e factotumul
proiecţiilor tale. Ce se întâmplă cu noi în acele mo
mente, când părem căzuţi sub o vrajă indestructibilă
şi ne lăsăm manipulaţi de vorbe meşteşugite, când
nu părem disperaţi, ci doar cu garda căzută? Ne spu
nem că sentimentele nu ţin cont de şcolile absolvite,
ci de caracter.
De ce scriu toate acestea? îm i povestea o prietenă
ceva hazliu. Când era inginer stagiar într-un târguşor,
i-a picat cu tronc, inexplicabil, şoferul unicei maşini
de salvare a unicului spital din zonă. E a locuia
într-un bloc împreună cu mai multe fete stagiare, iar
59
C o r i n a O zo n
el îşi croia drum regulat până la ele, ca să le aducă

vată, produs de negăsit şi indispensabil femeilor de
atunci. Cobora triumfător din maşină > cu un balot
imens în braţe, iar fetele îşi împărţeau fericite între
ele pachetele cu vată, sub privirea lui blajină. Amica
mea i-a spus franc că îl place. L a care bietul om, luat
prin surprindere, învârtind un pachet cu vată în
mâini, i-a răspuns cu obrajii în flăcări: „Haide, dom
nişoară inginer, vă râdeţi de mine! Nu se uită una ca
dumneavoastră la un şofer!" Sigur că era viaţa plicti
coasă a unui târg minuscul, iar tinereţea lui chipeşă,
completată de efortul de a le livra o marfa necesară,
a fost suficientă pentru ca în mintea amicei mele
bărbatul să se redeseneze într-un adevărat cavaler,
nu călare pe cal, ci la volanul unei maşini de salvare.
Povestea s-a oprit aici, la stadiul de capriciu de mo
ment. D ar pentru mine a fost un preambul la alte
poveşti din zilele noastre despre dragoste între oa
meni aflaţi la niveluri diferite şi care, inevitabil, s-au
terminat prost.
Intr-o relaţie nu eşti, de obicei, singur, ci adesea

te laşi influenţat şi de ceea ce spun cei din jur, pe
care-i consideri apropiaţi. „X e un băiat grozav, dar
n-a avut noroc de o femeie ca lumea!" N -o fi avut
el noroc, dar ţie ţi se pare după o vreme că nu ar fi
bărbatul minunat zugrăvit de ei. Sau: „Y nu e bună
60
pentru tine!“, dar tu simţi contrariul. Când ceva nu

merge şi acelaşi lucru se repetă, poate că nu este vor
ba doar despre tine, ci şi despre oamenii cu care te
înconjori. Cei care vor să îşi facă drum spre inima ta
vor avea de străbătut cărarea prin acest alai de pri
mitori ale căror gusturi şi obiective nu coincid cu ale
tale. Dacă poveştile se repetă, e timpul să faci o se
lecţie. Oamenii se apropie unul de altul prin structu
rile lor asemănătoare si
i mereu se vor căuta ca într-o
mişcare browniană. După o reaşezare sănătoasă, poţi
să râzi de ceea ce odinioară ţi-a provocat chiar sufe
rinţă. Important e să simţi structural.
instrucţiune
De văzut cine a râs mereu cu tine la bucurie şi te-a as
cultat la tristeţe. Cine a ţinut suflul când ai gonit şi nu a
plecat la prima invocare a răului pus pe seama ta. A se
ţine aproape, fără sufocare, va fi oricum acolo.
2 )e 4pre ne uitarea
ce va ţ i uitată
I J iaţa nu vine doar cu dorinţe împlinite şi drumuri

W presărate cu dragoste. Felul în care eşti muşcat de
suferinţă, după diverse încercări, îţi lasă amprenta a
ceea ce odinioară tefăcea fericit. Urma îţi arată mereu
cât aifost de slab şi cât de tare. Ş i nu înseamnă că nu te
va mai durea la următoarea muşcătură, însă atunci ştii
deja cum e.
Se spune că ura este la fel ca dragostea. Că, atunci

când urăşti o persoană, nu faci decât să creezi o legă
tură cu ea, la fel cum e si când iubeşti. Astfel, ura nu
este decât o formă de continuă dependenţă, iar pen
tru eliberare e indicată indiferenţa. Sigur că oricine
şi-ar dori să nu-i mai pese de o persoană care i-a
provocat suferinţa, să dea delete şi să-şi vadă mai de
parte de viaţă. Dar cred că, la fel ca în iubire, şi sufe
rinţa are etapele ei care trebuie parcurse, inclusiv
62
etapa urii. E o trăire necesară şi nimeni nu-ţi poate

lua cu mâna durerea. Specialiştii nu te vindecă de
suferinţă, ci te ajută să ţi-o organizezi, în momentele
în care simţi că nu mai ştii încotro s-o apuci. Sunt
create supape pe unde tot ce ţii în tine şi îţi face rău
să poată ieşi şi să se poată converti în ceva construc
tiv. Nu poţi fi indiferent la comandă, nesimţitor.
Nu-m i imaginez, spre exemplu, cum ar putea trece
cu indiferenţă o femeie care se afla încă în materni
tate, după ce născuse, peste momentul când soţul ei
a venit nu cu flori, ci cu anunţul sec că vrea să divor
ţeze. Deşi îşi doriseră amândoi acel copil.
I-am spus celei care mi-a povestit asta că am mai
auzit şi cazuri în care soţul a dispărut cu amanta în
vacanţă, în timp ce soţia se afla cu bebeluşul la sân,
în maternitate. Nu că acest lucru ar fi mai rău, şi nici
ca să o consolez, dar ei i se părea că trăia ceva de
domeniul fantasticului. Trecuse de etapa urii, însă
soţul ei nu îi era nici în momentul discuţiei noastre
total indiferent. Părea resemnată şi dornică să facă o
schimbare cu viaţa ei. Nu mai credea că există şi băr
baţi buni, dar acesta era un mod de autoapărare al ei.
Unii o numesc lupta cu orgoliile, alţii, disperare
sau prostie, resemnaţii spun că „n-a fost să fie“ .
Orice nume sau motiv i s-ar da, decurge la fel, par
curge aceleaşi etape, incontrolabile şi ireversibile.
Urăşti oraşul, locurile unde aţi fost fericiţi împreună,
63
C o r in a O zo n
ai vrea să schimbi geografia, să ştergi totul de pe

hartă şi să faci o câmpie. Unde să se cultive mult
hamei, ca să se producă multă bere. Simţi presiune
în urechi când îi auzi numele, chiar dacă e vorba de
altă persoană, pentru câteva secunde îţi pierzi toate
reperele, se zguduie lumea. Iţi arde inima la primele
acorduri ale A C E L E I melodii şi fugi de acolo, ai
vrea o petiţie, ceva, să nu se mai cânte melodia aia în
prezenţa ta niciodată. Pentru că este inadmisibil ca
alţi oameni să se bucure de ea, când tu nu poţi.
Păstrezi obiecte de A T U N C I, pe care le ascunzi în
adâncul sertarelor. Şi, de câte ori cauţi ceva şi le sim
ţi cu degetele, le retragi de parcă te electrocutează.
A i aruncat din balast, din care ai aruncat balastul şi
a rămas balastul balasturilor. Un fel de creme de la
creme a balasturilor.
Te gândeşti că peste un timp vei fi pregătit să
scapi definitiv. Deşi nu poţi arunca la gunoi o parte
din tine, căci dacă peste ani se întâmplă ceva şi te
loveşte amnezia şi poate vă întâlniţi întâmplător, iar
tu nu mai ştii cine e? Lasă, să fie acolo nişte fărâme
pentru aducere aminte! Ştii că vei râde mai târziu de
tine, de ridicol, dar acum nu-ţi pasă. Cauţi persoa
nele cu care ştii că vorbeşte, inspiri adânc aerul din
preajma lor pentru că ştii că a fost acolo, apoi încep
să te enerveze, să ţi se pară nedreaptă şi perversă le
gătura lor. Cauţi sensuri care nu există în cuvinte şi
64
cuvinte acolo unde sunt pauze. Toată lumea spune

că va trece si
> asta te înfurie. Eşti
> între două lumi.
Citeşti o ştire despre o mamă care spune că „fin
landezii îşi închid copiii într-o cameră izolată dacă
plâng după părinţii lor“ . Nu crezi asta nici o secun
dă, nu, nu finlandezii care trăiesc în aerul lor curat!
D ar ţi-ai dori ca în copilărie să fi fost şi tu pedepsit
în felul acesta, ca să nu mai simţi nimic acum. Dacă
te-ai regăsit în acest text, eşti normal şi, da, va trece!
D ar în ritmul bătăilor tale de inimă.
Nu e om care să nu fi trăit o despărţire. Şi să nu

ştie cât de greu a fost să accepte ideea rupturii şi să
meargă mai departe. In jurul lui s-au găsit mereu
voci consolatoare şi mâini care să-l bată pe spate, de
parcă s-ar fi înecat cu o bucată de carne. Mereu se
oferă un umăr pe post de batistă, dar nimănui nu îi
trece prin cap câte feţe de pernă ude a schimbat seri
la rând suferindul. Pierderea rămâne pierdere şi lasă
un gol ce nu poate fi umplut cu nimic o vreme. Şi,
de fapt, acest gol nu se umple niciodată, doar se în
gustează şi rămâne o firidă purtată mereu în suflet.
E ca şi cum ai lua o perioadă un tratament şi brusc
ţi s-ar tăia accesul la el. D in lipsă de resurse emoţi
onale sau de orice altă natură, detaliile nu contează
acum. Intri într-o letargie care-ţi taie cheful de mân
care, muzică, oameni, viaţă, în general. Dar cea mai
65
C o r in a O zo n
enervantă sugestie este cea pe care mulţi ţi-o dau,

din bună intenţie, desigur, şi anume: „Lăsări dracu
lui în pace şi nu te mai gândi la el!wC u varianta şi la
feminin. Dacă ar fi fost aşa de simplu, ai fi facut-o
din prima clipă. Şi îţi zici că oamenii au dreptate.
Aşa e, trebuie să-l uiţi naibii şi să îţi vezi de viaţa ta.
Şi începi să te prefaci că uiţi, ca să nu ţi se mai spună
asta. Dar, după câteva zile, clachezi şi iar aduci în
discuţie suferinţa care poartă un nume de bărbat/
femeie. Umerii-batistă se retrag, palmele pe spate
devin pumni, iar vocile consolatoare capătă tonali
tăţi acute. Lumea nu mai are răbdare. In Africa mor
oameni, au loc zilnic accidente, dispar urşii polari,
iar tu te văicăreşti că nu mai eşti iubit? P a r cât poţi
fi de meschin şi de nesimţit? Ce e aia că ai suferit q
despărţire? Uită -1 şi gata! Uit-o şi gata! în tine se
petrece ceva inexplicabil, probabil de la feţele de
pernă schimbate de atâtea seri ţi se trage, te revolţi
şi strigi cât poţi: „O să uit când am eu chef!" Abia
acum se produce eliberarea şi mergi mai deparţe. Nu
contează dacă numărul celor care erau cândva aproa
pe e acelaşi. Asta se va vedea când vei avea o bucurie.
C ă doar tot ţi s-a spus: „Lasă, că trece şi va fi bine!w
Ideea este că, la fel cum o răceală nu trece cu toate
pastilele şi ceaiurile din lume, până nu-şi face ea
damblaua, la fel nu trece nici boala asta după dragos
te. Pentru că, nu uitaţi, dacă aveţi un prieten care a
66
trecut prin aşa ceva, aveţi de-a face cu un om bolnav!

Iar terapia nu implică uitarea rapidă, ci rememorarea
permanentă întru obişnuirea cu ideea şi cu şinele ră
nit. Etapele trebuie parcurse până la capăt, oricât e de
greu, pentru că trebuie să treacă prin toate fazele, de
la ura atroce la mica supărare şi apoi la iertare. Şi ni
meni nu poate trăi toate acestea în locul celuilalt.
Insectarul cufluturi. Sunt lucrurile cu care venim

fiecare dintre noi, iubiri moarte sau încă agonizând,
bagajul pe care-1 ducem şi care spune despre puterea
noastră de a lăsa trecutul să se odihnească liniştit
»
în cutia cu capac de sticlă a memoriei. D acă ar fi
posibil, le-ai închide pe toate într-un seif cu şapte
coduri, să stea acolo şi să se lupte între ele, să se
devoreze până la ultima celulă. Le-ai vâna cu plasa
de fluturi în timp ce te plimbi cu el prin parc şi îl
vezi că se întristează fără motiv. A i pune o cutie cu
pantofi ca pe o capcană pentru şoareci, ca să vină
singure şi să rămână prinse acolo, când îl surprinzi
că îşi verifică pe ascuns telefonul. Iar tu să arunci cu
satisfacţie capcana pe geam sau de pe podul care tra
versează cea mai adâncă apă. Noaptea, i-ai face lui
pase peste creştet, când visează şi spune un alt nume
de femeie în somn, i le-ai scoate din creier într-un
mănunchi pe care l-ai înnoda. Sau mai bine le-ai bă
ga într-un prezervativ şi l-ai înnoda. C a să fii ironică
67
C o r in a O zo n
şi cinică până la capăt. Relaţii tulburate de um

bra fostelor, asumate doar la început, pentru că sita
de sentimente nu s-a cernut până la capăt. „Ce şanse
sunt la 35+ şi la 40+ să găseşti pe cineva care nu e
legat emoţional de o fostă?", întreba o amică.
„Cineva virgin", am replicat în glumă. Dacă o per
soană e singură, ori a ieşit recent dintr-o legătură,
deci are o rană proaspătă, ori e ceva în neregulă cu
ea. E o prejudecată, poate ar fi interesant dacă ai do
ri să o cunoşti mai bine.
y
Sunt persoane care ajung să transfere obligaţi

ile de după ruptură (cazul celor cu copii) în legături
mai puternice decât în timpul căsătoriei, de exem
plu. Nu e nevoie ca acestea să implice şi sentimente.
D ar există probabilitatea ca suma orelor petrecute
în preajma fostei, din considerentele de mai sus, să
reprezinte o sumă de frustrări pentru actuala parte
neră. Sau femeia vede că bărbatul vrea, dar ceva îl
reţine şi nu vine cu sufletul deschis către ea: e teama
de un trecut care se poate repeta. Venim cu bagajul
emoţional lăsat de cei cu care ne-am intersectat în
viaţă, un insectar de fluturi dintre care unii încă ago
nizează, nu se ştie până când. Şi nici unul dintre noi
nu vrea să fie martor la asta.
Inima în lacrimi nu poate vedea limpede. Sunt
procese care trebuie să-şi urmeze drumul, să parcurgă
toate etapele, să treacă prin toate nuanţele. Nu toată
68
lumea iese dintr-o legătură cu fruntea sus şi repede

după o ruptură, mai ales când la mijloc sunt o familie,
lucruri construite împreună, promisiuni şi speranţe.
E ca o afacere în care ai investit si a dat faliment. Vei
y
căuta căi să o resuscitezi, până când îţi vei da seama că

trebuie să o iei pe alt drum. Sunt căderea şi arderea
fiecăruia, pentru că orice întâmplare pe care o trăim
suntem noi, în variantele mai mult sau mai puţin do
rite. Le vom căuta cândva, ca să reîntregim ce am lă
sat în urmă, şi atunci le vom privi cu detaşare totală.
Până atunci, ce trebuie să se întâmple se va întâmpla.
Dar să nu uităm că totul se petrece în timpul nostru,
pe care nu-1 mai putem recupera.
Înstrucţiune
A se parcurge toţi păţii pentru a rescrie programul de
uitare. Unde sunt încremeniri, s-a produs o ruptură de
timp care până la urmă te va aduce în prezent. A nu se
da uitării în paşi alergători, ci cu mers firesc, mai depar
te. Găseşte constanta şi mergi pe ea.
xorazarea p 9 or
ă nu te amăgeşti vreodată că nu -ţi vei mai

____ / aminti tot ceea ce nu ai avut curaj săfaci. Peste
tot sunt semnale care au grijă de asta. E ca şi cum intri
într-o cameră plină cu ceasuri şifiecare bate ora la care a
fost fix a t de cineva odată. O picătură de vin pe vârful
lim bii poate să te întoarcă în timp şi să tefacă să recu
noşti: „Da, asta am băut şi atunci când eram... şi aşf i
putut să... “ M irosul de ploaie, da, îţi intră în nări şi,
oricât te prefaci, nu poţi readuce Sahara. „Şi atunci plo
ua", tefulgeră gândul. Stop. Delete. Doar până la ur
mătoarea ploaie cu acelaşi miros. Totul e ciclic şi îţi dă
iluzia unei pauze de memorie, până la următoarea bă
taie de ceas. Nu te amăgi că toate vor trece. Dimpotrivă,
memoria unei clipe se va suprapune cu cea care va veni şi
tot aşa, când vei avea curajul să rosteşti în gând: „îm i
pare rău pentru ceea ce n-am fost şi aşf i p u tu tfi". M ai
mult, aducerile aminte vor f i perna pe care vei pune
capul în fiecare seară, pentru că, mai târziu, tu le vei
chema. Ca să poţi să adormi.
70
S-au găsit după ani, în care fiecare a iubit şi a fost

dezamăgit. Colecţionaseră adevărate lecţii, împărţite
în boluri, etichetate cu „succese" şi „eşecuri". încă
existau acele poveşti pe care nu se hotărau unde să le
pună. Au acordat încă o şansă, o ultimă speranţă că
totul se va putea relua. Eventual arde şi reclădi.
Purtau holurile în braţe, atunci când s-au întâlnit,
între ele pluteau poveştile, indecise şi neînchise. S-au
îmbrăţişat din prima clipă, foamea trupurilor nu ţinea
cont de poveştile lor. Era frumos, era cu fâlfâit de
aripi, nu mai erau singuri. După câteva întâlniri, când
fiecare îşi marcase deja teritoriul la celălalt acasă, au
început îndoielile, urmate de temeri. Poveştile ne
terminate interveneau mereu în discuţiile lor, bruiau
mesajele, schimbau sensul cuvintelor. Ea l-a alungat
de mai multe ori, el a fugit de tot atâtea ori speriat.
D ar nu rezistau nici câteva zile fără să-si vorbească
din nou. Simţeau că pericolul e aproape, că totul
atârnă de un fir de aţă, ca să fie distrus chiar de ei. Se
iubeau, dar poveştile din trecut trebuiau încheiate,
într-o seară, când el a venit dornic să o vadă, dar cu
temeri în suflet, ea a strigat la el, i-a aruncat cuvinte şi
i-a dat pilde. Era ultima zvâcnire şi ştia că riscă. E l
nu s-a clintit nici o clipă, a ascultat-o, apoi i-a spus
de toate traumele din copilărie, care l-au bântuit în
toate poveştile pe care le purta cu el, deşi ar fi dorit să
le închidă undeva pentru totdeauna. Strigătul ei le-a
zdruncinat, brusc au devenit nesigure şi au început să
71
C o r in a O zo n
se destrame. Fiecare i-a promis celuilalt că va renunţa

la tot ce ar putea să le facă rău.
Ne întâlnim în conjuncturi frumoase, în care dăm
la început tot ce avem mai bun din noi, dar cu un ba
gaj de schelete invizibile, care ne trag în urmă. Apoi
ne mirăm că ceva nu merge, dispare sclipirea când ne
trezim dimineaţa, în pijamale, nespălaţi pe ochi. La
lumina zilei se văd toate cutele, încep să ne deranjeze.
Şi vorbele, şi gesturile. Parcă nu sunt din acelaşi film.
C a să se ştie mai bine, oamenii au nevoie să se cu
noască în momentele lor nu tocmai bune, chiar la
nivelul cel mai jos. E bine să strigi, ca să exorcizezi.
Dacă celălalt te ascultă, se ard şi poveştile netermina
te. Poţi să mergi mai departe şi să trăieşti.
Stătea descumpănit în picioare lângă fotoliul pe care

ea leşinase. Avusese încă o cădere de calciu. A treia de
când se cunoşteau. O sufocau noile senzaţii şi o apăsau
remuşcările. Trebuia să aleagă, nu mai putea trăi în do
uă lumi. Cel mai dureros era că nu avea ce să-i reproşeze
bărbatului de lângă ea. II iubise cu tot sufletul, i se dăru
ise cufiecarefibră, dar acum nu mai simţea decât o milă
care îi sfâşia inima. î l înşela în fiecare clipă şi îi era tea
mă că avea să se obişnuiască aşa. A luat decizia şi apoi
tot sufletul i s-a scurs din corp şi s-a prăbuşit.
E l oprivea speriat şi îi ducea paharul cu limonadă la
gură. E a a întredeschis ochii şi 1-a privit. Pe tâmple avea
broboane de transpiraţie, iar părul i se lipise de creştet.
72
Seara s-au dus împreună ca să-şi ia ea toate lucrurile.

Hainele erau deja împăturite. Celălalt ştia deja şi îi fă
cea plecarea mai uşoară. „Să ştii că te iubesc mult“, i-a
spus el la plecare, strângându-i degetele. „N u-m iface as
ta, nu mă trage înapoi“, i-a răspuns ea aproape plân
gând şi a ieşit aproape fu g in d pe uşă. Când a urcat în
maşină, el a îmbrăţişat-o, dar ea s-aferit.
în noua locuinţă aproape goală, se făcuse seară. Cu
ochii în întuneric, ea plângeafă ră să o vadă noul bărbat
din viaţa ei. D efiecare dată aştepta ca el să adoarmă. Şi
atunci plângea tăcut şi ş i-l imagina pe celălalt cum stă
singur cu dulapurile goale. Nu fusesefericită? Acum era
fericită? întrebările astea pur şi simplu o despicau. Odată
el o surprinsese plângând. Atunci ea a rostit întrebările
cu voce tare. E l a mângâiat-o pe p ă r şi i-a spus şop
tit: „Tu eşti ca o icoană pentru mine. Avem tot ce ne tre
buie ca săfim fericiţi“.
într-o zi el i-a adus un p u i de căţelpărăsit pe stradă.
Voia să o înveselească.
Peste ani, când plim ba câinele pe străzi liniştite, 1-a
văzut pe celălalt. E l s-a oprit şi a p rivit-o. Ia r ea i-a
văzut ochii scânteietori şi aceeaşi iubire. A simţit cum
sufletul i se scurgea din corp şi a trecut mai departe.
ttlnstrucţiune
A nu se lăsa nici o poveste neterminată, cu excepţia ce
lor în care trăieşti sau care te fac să-ţi crească aripi. Te
vei întoarce mereu într-un cerc care nu s-a închis, chiar
şi în somn. A se trage linie şi a se lua pulsul iubirii.
ajunge i
iu b ire a
/ j tund când ne dorim mai mult decâtputem re-

aliza pe termen lung, ne scrijelim câte o peri
oadă în răbojul timpului. Chiar dacă se va acoperi de
praf, nu se va şterge niciodată. Şi, când suntem la limită
şi nu ştim încotro să o apucăm, ne amintim că e acolo şi
că odată am putut s-o luăm de la capăt.
O fată frumoasă s-a despărţit de iubitul ei. Am

fost atât de mirată când mi-a dat vestea, încât am
pus-o să repete. Ii ştiam nedespărţiţi, se ajutau reci
proc, se potriveau, nu doar mie mi se părea asta. Şi
nu faptul că e ea frumoasă contează aici, pentru că şi
sufletul poate fi frumos, şi asta e important, de fapt.
Insă când ambalajul pare aproape impecabil nu poţi
să nu te întrebi mai acut: de ce?
E l era arătos şi un om bun, deştept, chiar ea mi
l-a descris aşa şi a susţinut asta şi după ruptură. Că
era un om extraordinar. Bine, şi atunci „D E C E ?“ .
74
Aşadar, cei doi erau compatibili pe multe planuri,

construiseră lucruri (mie mi se pare remarcabil
într-o relaţie, pentru că denotă spiritul de echipă), se
iubeau, aveau unde să stea (aspect important pentru
confortul psihic, nu doar fizic), şi totuşi s-au despăr
ţit. Sigur că exista un motiv şi sigur că eram curioasă
să-l aflu. Pentru că, dacă şi doi oameni care se iubesc
şi au atâtea în comun se despart, nu mai ştii ce să
crezi despre cum e mai bine să alegi să trăieşti. De
aceea ascultăm/citim astfel de întâmplări, ca să ne
răspundem unor întrebări, să ne consolăm, să ne liniş
tim că am procedat bine sau să înţelegem şi noi de ce?,
atunci când am fost părăsiţi.
C ei doi avuseseră de la început o înţelegere: ca,
în decurs de un an, dacă lucrurile merg bine între
ei, să se decidă dacă vor face împreună o familie.
Lucrurile între ei au mers foarte bine, dar, când s-a
apropiat termenul, el i-a spus că nu poate să-i ofere
ceea ce îşi dorea ea. Adică un copil şi toate cele care
decurg de aici. E a i-a spus că are 35+ şi nu mai are
timp. Ceasul biologic a ticăit cu zgomot, iar el s-a
retras discret din viaţa ei. C u siguranţă că el a avut
motivele lui ca să ia această decizie. M ai avusese
înainte de relaţia cu ea o legătură din care rezultase
un copil. Ceea ce nu dusese la întărirea legăturii cu
mama, ci la ruptură. Se temea ca acum să nu se în
tâmple la fel.
75
C o r in a O zo n
Este paradoxal cum lucrează creierul şi inima

atunci când trebuie să aleagă sub presiune. Cedează
în faţa temerilor, toate eşecurile din trecut se adună
într-un ghem şi se derulează în faţa ochilor în câteva
secunde. Suficient cât să facem paşi înapoi, nu înain
te. Desigur că nu putem judeca pe nici unul dintre cei
doi, fiecare are reperele sale, iar faptul că stabiliseră de
la început regulile a făcut mai suportabilă despărţi
rea, mai exact perioada de după. Pentru ea, a fost un
an-proiecţie, în care a fost fericită, pentru el a fost
miracolul de a o întâlni şi speranţa că va fi mai mult.
Şi nu, iubirea nu e suficientă dacă încă te lupţi cu sta
fiile trecutului. Iar condiţionarea uneori e un instru
ment de a atinge obiective, după o anumită vârstă.
Am întâlnit situaţii în care cupluri căsătorite de

mulţi ani s-au despărţit pentru că nu s-au mai regă
sit în relaţia lor. M ai exact, unul dintre soţi a evoluat
pe plan profesional, a intrat în alte cercuri, iar parte
nerul lui a rămas în urmă. Am în jur destui amici
plecaţi de acasă după liceu, cu o valiză, căsătoriţi de
tineri şi ajunşi acum oameni de afaceri, avocaţi de
succes, jurnalişti de renume, artişti. M ajoritatea
acestor oameni au trecut prin cel puţin un divorţ. In
rarele cazuri în care au rămas împreună cu prima
alegere, acest lucru este de convenienţă, însă au re
laţii extraconjugale de ani întregi. M ai este şi acel
76
procent foarte mic format din cei care au rămas în

prima căsnicie din recunoştinţă, pentru că partene
rul le-a fost alături în evoluţia carieristică.
Când eşti în afara problemei şi auzi de o ruptură
având ca motiv nepotrivirea statusurilor sociale, eşti
tentat să judeci aspru. Tocmai din motivul invocat în
procentul mic care rămâne fidel, şi anume acela că
unul dintre soţi s-a sacrificat (de cele mai multe ori
e femeia), nu şi-a continuat studiile, a ţinut casa şi
copiii şi a avut grijă ca partenerul să reuşească în
proiectele lui. Apoi, drept mulţumire, a primit o pal
mă metaforică peste obraz, deşi uneori e şi reală pal
ma. Pentru că nu a mai corespuns: partenerul făcea
parte dintr-o altă lume, îşi dorea pe cineva de cali
brul lui şi îşi dorea să înceapă o nouă viaţă. Gesturi
condamnabile de/pentru cei din jur, tentaţi să ţină cu
cel slab, de obicei. S-a întâmplat să fie şi invers, adică
femei care să evolueze social, iar soţii să le fie inferi
ori din punct de vedere salarial, şi nu numai asta.
Vestimentaţiile lor încep să difere, descoperă ges
turi mai puţin civilizate, pe care cu ceva timp în ur
mă nu le băgau în seamă. Se produce o falie, soţii
dorm separat, îşi vorbesc tot mai puţin, până când
unul dintre ei ia decizia să plece. Bănuiţi cine o fa
ce de obicei - cel cu salariu mai mare, desigur.
Părerea mea este că diferenţa a existat dintotdeau-
na; de fapt, condiţia socială a partenerilor implicaţi la
77
C o r in a O zo n
început de drum în viaţă este cea care i-a unit pentru o

perioadă. Când unul a luat-o pe alt drum, iar celălalt a
stat pe loc, s-a văzut diferenţa. Excludem aici cazurile
de gelozie şi control când soţia stă acasă obligat-forţat,
fiindcă aşa vrea soţul. De ce spun că a existat o dife
renţă? Pentru că sunt situaţii în care el a urcat pe scara
socială şi soţia a rămas acasă, însă i-a fost mereu un
veritabil consilier, a avut grijă să arate mereu bine, să îl
aştepte îmbrăcată în haine frumoase şi să miroasă bi
ne, nu a cantină. Acest tip de soţie se ocupă de traseele
de vacanţă şi caută mereu ocazii de recreere în week-
enduri. Cumpără bilete la concerte şi spectacole şi e la
curent cu ultimele noutăţi. Spiritual şi emoţional, cei
doi s-au aflat pe acelaşi palier încă de la început şi nu
s-au gândit la despărţire. Doar că modul de evoluţie
profesional e diferit. C a să nu mai spun de situaţiile în
care soţii au evoluat împreună şi formează o echipă.
Nu putem judeca pe nimeni că nu se mai regăseş
te într-o relaţie şi nici nu poate fi condamnat să ră
mână în ea doar pentru că în tinereţe decizia
căsătoriei a fost luată în circumstanţe poate pripite.
Evoluţia profesională nu se datorează doar faptului
că ai avut o masă caldă si o cămaşă călcată în fiecare
zi. Maslow ar răspunde mai bine la asta.
Auzim adesea că X si Y , deşi se iubeau mult, nu

au rămas împreună. Avem cu toţii perioade când
78
visăm la poveşti de dragoste care să nu se termine

niciodată, să găsim persoana care să reuşească să ne
înalţe deasupra norilor, să ne poarte pe aripi de zefir
când ne spune cuvinte de dragoste. Toţi visăm, câte
odată, la o mare iubire care să ne umple sufletele. Ce
mai încoace şi încolo, trăim cu speranţa unei mari
iubiri care să se scrie în cartea vieţii noastre. Şi mulţi
am şi trăit o asemenea poveste. Dar mult ne-a trebuit
ca să ne dăm seama că iubirea nu înseamnă potrivire.
Ştiţi cum era vorba aia din bătrâni, „să-ţi iei pe cine
va de rangul tău“ . Şi, dacă staţi un pic să analizaţi
acele cupluri despărţite pe care le-aţi crezut indes
tructibile, veţi constata că nu exista şi o potrivire de
rang. Fără referire strict la statutul social, la profe
sie, ci la mediile din care provin şi s-au format apoi
cei doi parteneri. Când există diferenţe, apar bariere
în comunicare. Chiar dacă la început totul pare ar
monie, când sentimentele obosesc, apar defazajele.
Se ştie că dragostea orbeşte, că, atunci când întâlneşti
pe cineva nepotrivit, oricât ţi se spune, nu realizezi
acest lucru. După uzură intervine o concurenţă între
parteneri, care de fapt devin rivali. Când războiul e
declarat, se încarcă toate armele.
A iubi nu înseamnă întotdeauna că te şi potriveşti

cu persoana respectivă. Pare ireal la prima vedere, dar
79
C o r in a O zo n
chimia dintre oameni ţine de puncte comune, pe di

verse paliere, pe experienţe de viaţă asemănătoare,
pe un background conştientizat şi selectat. Obiec
tivele şi viziunea asupra vieţii ar trebui să fie mai
relevante decât declaraţiile repetate de iubire, fără
nici o susţinere. Pentru că importantă este cunoaşte
rea reciprocă. Pentru că doi oameni care se întâlnesc
şi îşi doresc să rămână împreună sunt meniţi să con
struiască, nu să dărâme.
instrucţiune
A nu se agăţa sufletul într-un cuier ce se crede brad de
Crăciun. Va promite multe doar ca să fie împodobit ţi
nu te va urma, pentru că nu poate. A nu se uita sufle
tul agăţat la plecare!
t ire âau c o nAfu z ie i?
J
ubirea nu e un câmp de măsurare a forţelor şi nu
e obligat nimeni să stea în ea dacă nu îi dă o sen
zaţie de bine, o putere de a mişca lucruri. N u confund
bătaia de inimă a iubirii cu cea dată de urcatul scărilor!
Prim a apare natural şi te energizează, cealaltă e provo
cată de efort şi te oboseşte.
O amică a mai ars alte poveşti până să ajungă în

relaţia de acum, cu marea dorinţă de a avea o fami
lie. Copilul a venit, dar soţul a început să lipsească
de acasă. Discuţii, reproşuri aruncate între feţele lor
care, cu puţină vreme în urmă, se apropiau des.
împăcările au devenit tot mai dificile, iar nervii în
cordaţi i-au făcut să spună lucruri ireversibile. Cum
fac toţi oamenii, şi până s-au găsit căutaseră să fie
iubiţi şi să iubească. Şi-au întâlnit destinele când
crezuseră că s-au vindecat de trecut şi că, dacă acesta
se va intersecta cumva cu prezentul, vor şti cum să-l
81
C o r in a O zo n
direcţioneze. E a a obosit atât de tare, încât i se pare

că e lipsită de orice farmec care ar putea să-l întoarcă.
E l nu mai are răbdare si e măcinat de sentimentul de
y
vină pentru trecut. Pentru că are un alt copil dintr-o

relaţie anterioară. Nimeni nu este vinovat, de fapt. Iar
pe moment, li se pare că situaţia nu are o rezolvare.
Este adevărat, îndemnul biblic dat familiei este
„Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supu-
neţi-l“, dar nu se pomeneşte nimic despre iubire. Se
presupune că vii cu ea. Sau poate trebuie să o înveţi
singur. Să arzi poveşti, să-ţi spui că tu niciodată...,
dar să arzi din nou. Poate secundele sunt mai puţine
decât în povestea precedentă, dar ieşi altfel de fieca
re dată. A u mai rămas porţiuni de piele neatinse,
crude, unde atingerile ţi se pare că sunt întâia oară.
C a şi oamenii, ca şi povestea. Când crezi că iubeşti
doar pentru că reuşeşti să-ţi realizezi câteva dintre
visuri, iar celelalte rămân blocate în trecut. Când tu
îţi faceai proiecţii despre cum vei iubi şi vei fi iubit.
Simţi că îţi crapă sufletul, auzi pârâind în noapte

pojghiţele de gheaţă care s-au format de la ultima
discuţie. Clocotesc vulcani de revoltă, aceiaşi care
fierbeau cândva de fericire. Lava lor acum e rece, ca
aşternutul în care te strecori noaptea, precum un
hoţ, să nu te vadă nimeni că plângi în pernă, să nu te
audă nimeni cum oftezi. Te trezeşti des din somn,1
y
82
vezi umbre mişcându-se pe la colţuri şi într-un final

adormi chinuit. Dimineaţa îţi aminteşti iar şi totul ţi
se pare lipsit de culoare şi de gust. Mergi pe stradă, iar
clădirile din jur se prăbuşesc pe unde păşeşti, şoselele
se deschid şi înghit copaci şi maşini. Lumea s-a ter
minat, iar tu eşti martorul propriei tale suferinţe.
Două despărţiri într-o săptămână. După poveşti

frumoase şi promisiuni. Iubiţii au devenit rivali, pe
câmpuri de luptă diferite, mereu cu săbiile scoase şi
săgeţi otrăvite în arcuri tensionate. Tăcerea în aceeaşi
încăpere e atât de electrizată, încât o lamă de fierăs
trău ar putea scoate sunete singură. II întreb pe fiecare:
„Eşti sigur/sigură că ai iubit? Nu ai confundat senti
mentul cu o nevoie, cu o agăţare emoţională, poate cu
orgoliul, cu dependenţa?" Terenul e acum atât de nesi
gur, încât e greu de analizat lucid. Intr-unui dintre ca
zuri acum e furie, în celălalt e tristeţe. Dacă am avea
puterea să acceptăm că unii oameni pur şi simplu nu
se potrivesc cu noi şi că orice efort de a-i readuce nu e
iubire! C i doar un exerciţiu de demonstraţie că e aşa
cum vrem noi, că ne-a ieşit cum ne-am dorit. M ai
exact, cu ceea ce am proiectat că va ieşi. Poate realita
tea a fost mereu alta, dar am refuzat să ne uităm în jos,
ca să nu ieşim din lumea cu nori. Rupturile sunt cu
atât mai dureroase cu cât suprapunem ce am proiec
tat pe ceea ce a fost. Apoi vine perioada de sevraj şi
83
C o r in a O zo n
constatăm că nu e de vină nici luna plină, nici toamna.

C ă nu ne-a forţat nimeni, că e greu să renunţi, că e
greu de acceptat ideea că trebuie să renunţi.
Pentru noi, cea mai mare presiune venea mai întâi

din partea familiei. Cum începeai să scoţi capul în
lume, auzeai: „Trebuie să fii atentă!", de parcă urma
să intri pe o arenă a leilor şi să fii vânată. Mersul la un
chef sau la o discotecă, echivalentul clubului actual,
era precedat de un întreg interogatoriu, cu datele
de dosar ale fiecărui participant şi cu grafic orar de
venire acasă. Şi, peste toate acestea, era grija să „te
păstrezi" pură până la căsătorie. Bineînţeles că doar
părinţii credeau asta. Pe scurt, cu cât se apropia vârsta
la care „trebuia să te aşezi la casa ta", cu atât te apuca
groaza. Şi atunci, singura variantă era să pleci. Fie din
ţară, fie din oraş. Ceea ce au făcut mulţi prieteni de
vârsta mea. Desigur, nu au plecat toţi din cauza părin
ţilor; să fim înţeleşi, erau multe motive şi sunt ştiute.
Dar plecarea, indiferent unde a fost, a avut ca motiva
ţie evadarea şi libertatea. Venită cu bagajul de mână în
alt oraş mai mare, cu alt dialect şi obiceiuri, cu puţine
cunoştinţe despre viaţă, şi alea furate din ce ai auzit la
prietenii mai emancipaţi, te-ai dat primului venit care
ţi-a zâmbit frumos şi te-a ajutat să găseşti o stradă
într-un labirint. Nu ai avut ocazia să cunoşti bine băr-
y
baţii, pentru că erai permanent copleşită de grija să
84
ajungi acasă la timp de oriunde mergeai. Şi, atunci

când ai avut ocazia să-i cunoşti, a fost în grabă şi pe
furiş. Problema noastră, a acestei generaţii, este că am
fost învăţaţi să minţim, ca să nu ne supărăm părinţii,
dar să facem şi ce ne place. Nu vreau să reiasă de aici
că părinţii noştri au vreo vină, pentru că aşa apucaseră
şi ei să afle despre viaţă şi la fel fuseseră presaţi, la
rândul lor, de rude. Sunt sigură că, dacă ar fi ştiut cum
să procedeze, ar fi facut-o, la fel cum ne străduim noi
acum să facem cu copiii noştri. Şi să nu credeţi că un
control sau o oprelişte împiedică pe cineva să găseas
că portiţe de scăpare: să fugă de acasă pentru un spec
tacol sau să mintă că doarme la o colegă, ca să meargă
la o petrecere. Dar ştiu că escapadele astea nu au gus
tul la fel ca atunci când mergi deschis, liniştit şi cu
scopul să te simţi bine. Când nu numeri pe ceas orele
rămase până la consemn, când nu faci dragoste în gra
bă, ca să nu dea cineva peste tine.
Cu aceste traume am luat mulţi viaţa în piept şi
ne-am făcut alegerile, nu tocmai potrivite. Am con
fundat iubirea cu alte lucruri şi s-a ajuns la divorţul de
azi. Iar cei care nu au apucat să se căsătorească au fost
descurajaţi de ceea ce văd în jur. Astăzi am şti ce ale
geri să facem, dar poate pentru unii este prea târziu.
S-a întâmplat şi încă se întâmplă să îmi povesteas

că diverse prietene că relaţiile începute de curând s-au
85
C o r in a O zo n
deteriorat rapid şi inexplicabil. Inexplicabil este doar

în aparenţă, când nu frizează patologicul. Iar eu nu
cred deloc în etichete colective de genul „bărbaţii sunt
porci" sau „femeile sunt proaste", deşi mai glumesc cu
chestiile astea. Dar să le luăm pe rând. Ce înseamnă
„relaţie" în aceste cazuri: de obicei, între una şi câteva
partide de sex, intercalate de ieşiri împreună prin
oraş sau weekenduri. Deci nu invers: ieşiri intercala
te cu sex. C a să fim obiectivi, vorbim de un pachet
a ll inclusive. De obicei, când ne avântăm în astfel de
relaţii, uităm şi motivul, adică ce căutăm şi ce ne lip
seşte. Facem asta ca să umplem un gol. Ştiu, e mai
uşor de vorbit despre asta. Atunci când se întâlnesc,
oamenii uită de ce o fac şi, mai ales, conjunctura în
care s-au întâlnit. Fiecare i-a fost oportun celuilalt. De
ce asta nu a funcţionat şi pe termen lung? E o întreba
re care le frământă şi pe prietenele mele. Cu „împrici
naţii" nu am stat de vorbă. Insă ca numitor comun
toate aceste tipuri de relaţii înfierbântate şi rupte
brusc s-au consumat pe fondul nevoii de moment a
ambilor parteneri. Şi nu neapărat de natură sexuală.
Sexul, de multe ori, e doar un mod de defulare, nu
de cunoaştere, comunicare. Nu sună elegant, dar nu
e nimic peiorativ. Amicele mele şi-au întâlnit parte
nerii în momentele lor de pauză, adică atunci când nu
aveau pe nimeni sau erau căsătorite de ani, fără spe
ranţa unui update calitativ. Bărbaţii au venit către ele
86
tot pentru a compensa o lipsă de moment. De obicei,

după o despărţire echivocă, adică asupra căreia sunt
gata să revină. Sau atunci când se simt plictisiţi în
căsnicie ori când vor să o facă si
> nu au cu cine. Nu
toate variantele sunt plăcute, însă nu putem nega că
sunt reale. Spre deosebire de bărbaţi, femeile se agaţă
emoţional mai repede şi pretind lucruri. Şi atunci in
tervine defazajul. E i nu sunt pregătiţi să dea explica
ţii, să reconfirme sau să certifice sentimente. Femeile
au aşteptări, bărbaţii lasă lucrurile să vină şi iau decizii
pe parcurs. Adesea, în contextul descris aici, aleg să
fugă. Femeile suferă o perioadă şi le trece. Dar rămân
întrebările: Ce a vrut de la mine? D e ce tocmai eu?
Nimeni nu se poate declara victimă, cât timp a ac
ceptat de bunăvoie o altă persoană în viaţă. Da, poţi
fi victimă când ţi se promit lucruri ce se dovedesc a
fi iluzorii si monedă de cucerit. Insă aventurile se
y
asumă de ambele părţi. E greu să accepţi, ca femeie,

că ai fost un instrument de plăcere sau o supapă, dar
poate aceasta a fost nevoia celuilalt atunci.
Când ai anumite aşteptări de la o relaţie, înainte

să te arunci cu capul şi inima în ea, ar fi bine să vor
beşti mai mult înainte de sex şi după. Să afli mai
multe despre celălalt, să ştii datele elementare din pro
fil. Trecutul unui om spune multe şi despre caracte
rul acestuia: modul în care îşi tratează părinţii, copiii,
87
C o r in a O zo n
felul în care se exprimă când vorbeşte despre femeile

din viaţa lui.
Cineva mi-a spus un lucru foarte interesant, pe
care nu îl uit: ni se întâmplă să rămânem uimiţi de
schimbarea de comportament a unor oameni care ne
declarau iubire. Insă noi nu i-am cunoscut decât în
clipele lor bune, de fericire cu noi, nu şi în mediul
lor, nu în gestionarea unei crize.
Aşa cum am mai spus, oamenii, ca să formeze re
laţii durabile, trebuie să se cunoască până la nivelurile
cele mai de jos; în cele de sus se află deja fix înainte
de a face sex, pentru că dau ce e mai bun din ei. Uneori
femeile greşesc, pentru că dintr-o oarecare disperare
evită să-l cunoască mai mult pe celălalt, de teamă să
nu pună întrebări care să supere. Supărătoare sunt,
însă, întrebările de după. Iar bărbaţii poate greşesc şi
ei că se mulează după atitudinea aceasta şi nu sunt
sinceri de la început. Tot din teama de a nu pierde
momentul revalidării propriei lor masculinităţi. Şi,
vorba aia, cine are chef de interogatorii, când tropăie
hormonii? Dacă din tot pachetul îţi aminteşti doar
partida de sex, atunci nu are rost să mai ai aşteptări şi
să ceri explicaţii. Mulţumeşte-te şi dacă ai parte doar
de orgasme, pentru că poate fi şi mai rău! Asta nu
înseamnă că nu poate ieşi ceva bun după o noapte
fierbinte. Relaţia lungă va fi cu cel/cea care doreşte să
te cunoască intr-adevăr.
88
într-o discuţie cu nişte prieteni (un cuplu), a fost

pusă pe tapet tema singurătăţii, iar ei spuneau că li se
pare că, în ultima vreme, se pedalează mult pe ideea
de încurajare a acestui stil de viaţă. C ă sunt multe ar
ticole motivaţionale în sprijinul traiului de unul sin
gur, ca o formă potrivită de cunoaştere de sine. Le-am
dat dreptate în privinţa fluxului informaţional în
această direcţie, apoi m-am gândit că poate este efec
tul vremurilor avansate tehnologic, când, având mai
mult acces la informaţii, am ajuns să privim cu o oa
recare detaşare relaţiile şi să ne analizăm sentimentele
mai mult decât să le trăim. Aşa se explică de ce există
oameni care evită să se îndrăgostească, pentru a nu
suferi dezamăgiri. Un control al emoţiilor nu strică,
însă problema este că ajungem să asociem o legătură
cu un final deja ştiut cu o despărţire ipotetică şi tra
gem concluzia că mai bine nu mai începem nimic. Sunt
tot mai multe despărţiri. .. este ceea ce aud tot mai des.
Sau poate noi le vedem peste tot, pentru a ne întări
zona de argumente care ne convin.
întrebarea este dacă poţi controla iubirea. Eu cred

că până la un anumit nivel este posibil. Definiţiile iu
birii pot fi subiective, fiecare o vede prin filtrul lui,
însă descrierea senzaţiilor e cam aceeaşi. Cred că acel
control se referă la dozarea emoţiilor, a gândurilor, şi
nu la a nu iubi deloc. Nu poţi împiedica senzaţia de
89
C o r in a O zo n
foame, dar o poţi cumva amăgi. Ceea ce nu se poate

controla în iubire iese din zona sentimentelor si
> intră
intr-o parte, să-i zicem, mai întunecată: obsesie, dis
perare, orgoliu excesiv. Graniţa este foarte subţire, dar
eu cred că doar astfel putem distinge sentimentul real
de iubire de altceva. Când ai o stare de bine si i de
echilibru, când poţi comunica deschis, de parcă ai
vorbi cu tine, când nu există la mijloc interese ascunse,
când ai încredere, când ştii că poţi face orice, pentru
că ai mai multă energie, când cel mai mic gând la sur
sa acesteia te face să zâmbeşti. Poţi iubi în orice con
diţii, dar nu în orice context. Iubirea are nevoie de o
poveste în care să se desfăşoare, fără presiuni de timp
şi spaţiu. Altfel e doar un foc de paie sau unul de arti
ficii. Obiectivul prioritar este cunoaşterea reciprocă a
actorilor, iar iubirea are antene pentru asta. Dacă între
oricare doi oameni de pe planetă sunt şase paşi până
să ajungă unul la altul, conform teoriei lui Milgram
privind conexiunile interumane, gradul de conectivi
tate în iubire variază în funcţie de istoricul nostru
emoţional şi relaţional. De câte iubiri reale ai mai avut
si cât te-au maturizat. Si, indiferent de nivelul de ma-
turizare, de iubire nu te poţi ascunde sub un clopot de
sticlă, ca să nu te atingă. Poţi minţi că nu ai nevoie de
iubire, dar este o biată strategie de apărare. Iar iubirea
nu e un duşman; în iubire este vorba mereu despre
noi, aşa cum suntem la un moment dat al vieţii.
90
Ceai de tei sau băutură tare? Tot manta de vreme

rea. Este foarte uşor să confunzi iubirea cu orice altă
situaţie în care ţi se face multă curte, eşti ascultat,
ţi se cer sfaturi, schimbul de mesaje de pe chat se
transformă în ore de stat pe Skype sau la telefon,
încep complimentele cuminţi, apoi declaraţii voalate.
Te trezeşti în salutul de dimineaţă şi adormi în cel
pufos de seară, începi să visezi la vacanţe, ba chiar se
profilează nişte pui de planuri de viitor. S-a conturat
sentimentul, ai confirmarea că e reciproc şi îţi spui
că a venit momentul marii întâlniri. C ă vorbă multă
Online, sărăcia omului. Arunci ideea de bun-simţ,
pentru că te gândeşti că dincolo de computer e vre
un om timid, iar tu pari aşa, mai intangibilă, ca orice
femeie care nu vrea să cadă, ci eventual să se împie
dice. Primeşti o confirmare entuziastă, dar imper
sonală, de genul „Sigur că o să ne vedem". O K. Dar
când? Şi încep răspunsurile nuanţate: „Ştii, acum
trec printr-o perioadă ocupată", „Nu ştiu când, dar
sigur te anunţ", „Poate în vacanţa aia de care am vor
bit", „O să ieşim noi odată la o cafea" etc. Toate au
ca punct comun faptul că nimic nu e cert.
Tim pul trece, conversaţiile încep să lălăie, nu mai
ai răbdare şi te întrebi de ce nu primeşti o propunere
concretă, dacă există atâta sentiment şi dorinţă de
clarate la mijloc. Iei tu taurul de coarne şi spui di
rect că vrei să-i faci o surpriză şi vii la el la serviciu
9i
C o r in a O zo n
sau acasă. Se lasă o pauză lungă, apoi te anunţă că,

de fapt, nu mai lucrează acolo şi e plecat de acasă.
Discuţiile se răresc şi afli că s-a împăcat cu fosta iu
bită şi îi şi vezi în poze pe Facebook cum râd fericiţi
împreună, de parcă tot timpul a fost aşa, iar tu nu ai
făcut parte din viaţa lui nici ca intenţie măcar. Nici
când îţi plângea pe umăr despre femeile rele, nici
când făcea sex cu tine Online, folosind cuvinte exci
tante. A i fost o terapie sau un sbot dat pe gât rapid.
Ce contează că tu te-ai îndrăgostit, că ai crezut ca
proasta? Cine te-a pus să-i ceri să vă vedeţi? Rahat!
Nu ţi-era bine aşa, ordine, cu planuri şi visuri ţesute
din fire de păianjen? Iubirile online afectează grav
încrederea de sine, deşi pare că nu e aşa. M odul în
care se sfârşesc, uneori brusc şi fără explicaţii, poate
lăsa urme greu de şters şi care vor influenţa aborda
rea în relaţiile următoare.
Sunt oameni care si-au ucis iubirile din faşă, ca să

nu sufere mai târziu şi mai mult. I-au adus împreună
întâmplarea, conjunctura şi dorinţa de nu fi singuri.
S-au cunoscut mai bine, s-au plăcut. Şi-au făcut pla
nuri împreună, apoi au început să vadă lucruri pe
care nu le mai văzuseră până atunci. Vorbim de în
tâlnirile intermediare, „între două lumi". Una în ca
re tocmai au lăsat un univers din care au făcut parte
o perioadă bună, şi alta în care tocmai au păşit
92
încrezători. Problema este că unii nu s-au desprins

cu totul de lumea lor veche. O bucată din sufletul lor
mai bântuie prin fostul cămin, îi zgândăre să îşi mai
facă drum pe strada care figura ca domiciliu în bule
tin şi să arunce un ochi peste gard la iarba crescută
în uitare. „Parcă ar mai trebui niţel tunsă", îşi spun
ei. Şi intră pe poartă, ca la ei acasă, doar asta a şi
fost!, şi se apucă de treabă. Se întorc seara în lumea
nouă, obosiţi, eforturile de a trăi sentimentele sunt
tot mai mari, iar oftaturile din pernă sunt tot mai
adânci. Gândul e la fosta, ea intervine mult în discu
ţii, cum-necum, marea parte a telefoanelor ei îi sunt
alocate. Pe motiv de copii, bani, reparaţii în casă.
Atunci vine decizia, dureroasă, dar necesară. „Pleci şi
te întorci după ce te vindeci."
Să fii colacul de salvare, salteaua pentru terapie
nu este cel mai plăcut rol. Răbdarea nu rezolvă totul,
pentru că este vorba de timing. Tu eşti pregătită, el
nu este ieşit din „doliu". Tu vrei mai departe ceva
concret, el încă bâjbâie. Ruperea este grea, dar te
poate salva de la un compromis cu tine şi cu cel de
lângă tine. E grea pentru că vasul inimii a luat forma
celuilalt. „De ce doare atât de mult?", mă întreba o
prietenă. Doare, pentru că în iubirile la 40+ ai o di
mensiune tragică asupra sentimentelor, resimţi fie
care emoţie la puteri mari, tocmai pentru că nu-ţi
mai permiţi luxul să faci slalom printre ele. Gândeşti
93
C o r in a O zo n
mai mult, cântăreşti, analizezi. Unii spun că asta ar fi

din suspiciune sau obsesie, dar e doar o altă etapă în
care, în locul fluturilor din primele zile, se reactivea
ză neuronii. Poate de aceea, la 40+, îţi pui întrebarea
dacă te mai poţi îndrăgosti. Tocmai fiindcă te în
trebi, deja lucrurile se complică.
instrucţiune
A se pune întrebări pentru cunoaştere, chimia fără for
mule nu se poate exprima. Se recomandă cunoaşterea
iubirii atât în forma de granit, cât şi în cea de cristal.
f^rLetenLe, iubire âi bituri
de Supravieţuire
O
amenii suntfiinţe sociale, nu pot trăi izolaţi mult
timp. Leagă relaţii între ei tocmaipentru un trans
fe r de energii necesar. Şi, dacă s-ar întâmpla să rămâi s
gur pe planetă, ai găsi orice cale să comunici cu cineva din
Univers, iar pentru acest lucru poţi aştepta şi o viaţă.
Prietenia este un subiect de care oamenii sunt in
teresaţi, pentru că, deşi e în vocabularul nostru zilnic,
nu ştim exact ce defineşte. M ă refer acum la priete
nia dintre un bărbat şi o femeie. M ulţi bărbaţi se la
udă că au prieteni femei şi invers. Dacă întrebi,
prietenia se rezumă la confesiuni de viaţă, discuţii
despre probleme, frământări, realizări. Sau se identi
fică şi cu alte sentimente, neexprimate, dar simţite.
Sunt şi cei pentru care prietenia înseamnă ieşitul pe
riodic la o cafea cu poveşti, ca un ritual de igienă per
sonală, terapie. Toată lumea e de acord că într-o
prietenie este permis să vorbeşti fără reţineri, să spui
ce e bine si ce nu, să ceri sfaturi, să fii ascultat. Si în-
jurăturile sunt permise într-o prietenie, şi lacrimile,
95
C o r in a O zo n
şi râsul. Căci, dacă te abţii şi te controlezi, ce dife

renţă ar fi faţă de buna purtare în biserică, de exem
plu? A m spus că în prietenia dintre un bărbat şi o
femeie apar inevitabil tensiuni sexuale, oricât ai con
trola relaţia; apar glume, aluzii sexuale, un fel de joa
că de comun acord, care poate devia într-o legătură
sentimentală serioasă. M ă refer aici, desigur, la pri
eteniile în care cel puţin unul dintre actori este într-o
relaţie cu altcineva sau căsătorit. Dacă există un re
fuz, prietenia se strică, se poate ajunge la vorbe grele,
ce lasă şanţuri în suflet. Vorbim atunci de o prietenie
imatură, în care cel puţin unul dintre actori nu e sigur
pe sentimentele sale. în prietenia matură, oamenii
vorbesc deschis despre ceea ce simt şi, atunci când
condiţiile nu permit mai mult, ea poate continua toc
mai îndulcită de acel what if.
Prieteniile imature sunt iubiri incipiente, neconsu
mate, care se refulează în pseudo-prietenii şi sfârşesc
urât. Cel puţin unul dintre actori clachează, pentru că
presiunea este atât de mare, încât nu-şi poate regla
setările cu noua perspectivă. Cu alte cuvinte, aceşti oa
meni şi-ar dori o asemenea prietenie, dar au un pro
fund sentiment al culpabilităţii că nu pot oferi mai
mult. Iubirea sub masca prieteniei nu este un păcat,
iubirea este nevoită să poarte adesea măşti pentru a
respira. Este mai rău atunci când rămâi şi fără priete
nie, şi cu frustrarea că iubirea nu ţi-a fost împărtăşită.
Nesinceritatea, disimularea folosite pentru a atrage pe
cineva într-o legătură declarată ca fiind prietenie se
96
vor întoarce împotriva celui care a iniţiat-o. Obosit să

gestioneze sentimentele contradictorii generate de
comportamentul potrivit principiilor prieteniei, va
prefera să fugă. Obiectul răbdării şi al investiţiei sale
emoţionale nu mai prezintă interes.
Despre prietenie se poate vorbi la nesfârşit. De
fapt, se vorbeşte atât de mult, încât o am banalizat-o
şi o aruncăm în derizoriu, iar când facem parte din
ea, nu ştim să o preţuim. Când oamenii sunt siguri
pe sentimentele lor şi îşi doresc cu adevărat prietenia
cuiva, cu siguranţă o vor avea. Prietenia dintre o fe
meie şi un bărbat este posibilă şi e un exerciţiu bun
pentru minte şi inimă.
O prietenă e bucuroasă, pentru că l-a întâlnit pe

El. în fond, să iubeşti este principala împlinire care
împlineşte celelalte lucruri împlinite. Iar când se întâm
plă asta la 45+, când nu aveai mari speranţe, viaţa de
vine şi mai frumoasă şi plină de sens. Acum se află în
plin proces de integrare a bunurilor lui în bunurile ei.
După schimbul de fluide şi marcarea teritoriului, ur
mează vărsarea fluviului în mare. Nu se ştie sigur ni
ciodată cine pe cine înghite de fapt. Aşadar, a urmat
marea mutare a lui în casa ei, pentru că aşa au căzut
de acord. C ă e mai bine pentru ea. în dressing a fost
eliberat un colţ pentru hainele lui, iar în bucătărie a
fost creat un tablou cu natură moartă cu borcanele lui
şi oalele ei. Peste toate tronând un corn de ren, găsit
de el prin călătoriile pe care le face. E l este un tip
97
C o r in a O zo n
pasionat de expediţii, iar ea îi acceptă cu încântare

acest hobby. „Este bărbat până în măduva oaselor",
mi-a spus ea. Se dezobişnuise de prezenţa masculină
în casă şi în aer pluteşte o atmosferă de sărbătoare.
M i-a spus că lucrul care a uimit-o cel mai tare esţe
că el a adus multe kituri de supravieţuire. Are kituri
pentru diverse cataclisme, accidentări şi alţe situaţii
neprevăzute. Şi-a băgat şi ea nasul prin ele, ca orice
femeie, şi a dat peste lanterne, sfori, pungi cu gheaţă,
unelte. Evident că el, un fan al călătoriilor, e instruit
ca la carte. Şi la fel de evident i-a fost şi ei că, atâta
timp cât va fi cu el, nu va rămâne pe întuneric nicio
dată şi, la o entorsă, va avea cine să-i acorde primul
ajutor. A fost pentru prima oară când a înţeles ce în
seamnă pentru el acele expediţii, că orice călătorie
implică riscuri şi, cât timp eşti pregătit, nu te temi. Iar
el a lăsat-o să vadă că amândoi pot fi şi vulnerabili.
E bine să avem un kit de supravieţuire în drumuri

le noastre. Nu se ştie cine va avea nevoie de el şi câţ de
mult ne ajută să ne reîntoarcem la lucrurile simple,
care ne compun. Uneori, ajunşi în vârful piramidei,
uităm să mai privim în jos, să ne vedem slăbiciunile,
temerile şi nevoile. Pentru ca iubirea să ştie ce are de
hrănit şi de protejat.
instrucţiune
A recunoaşte din când în când nevoia de protecţie.
Slăbiciunea atrage forţa şi apoi se aşază împreună la
masă. Se vor hrăni una pe alta.
iu b ir i le pe ţuriâ ca an
de dtefee în
m ochi
ock
/ ^ u greu a ajuns cel de-al treilea taximetrist la care

___ apelase. Ceilalţi doi nu reuşiseră să găsească stra
da. N ici şoferul cu care venise, deşi era mai bătrân, nu
auzise de acel conac ce adăpostea expoziţia de pictură.
Rătăcise cu maşina p rin hăţişul străzilorfără să găseas
că adresa. Ploua mărunt şi rece, iar pe ploaie toate casele
seamănă între ele. Si i străzile. E a nu a mai avut răb-
dare. I-a spus şoferului să oprească, i-a p lă tit şi şi-a
continuat drumulpe jos. Nu trebuia să fie acolo. Făcuse
schimb cu o colegă doar pentru a putea pleca mai devre
me ca să ajungă la întâlnirea cu el. In ultimele săptă
mâni, s-au văzut rar, el invoca mereu câte o şedinţă
inopinată, o deplasare neprevăzută, obligaţiifam iliale
ce nu suportau amânare. „Parcă aş f i o nevastă“, i-a
spus ea odată pe un ton glumeţ. D ar lui nu i-a plăcut,
pentru că a tăcut şi a evitat să o privească în ochi. De
99
C o r in a O zo n
obicei, aveau replicile lor, iar tăcerea a fost pentru ea

p rim u l semnal de alarmă. In ultima vreme, tăceau
mult. Şi cândfăceau dragoste, şi când stăteau unul lângă
altul, şi când beau cafea. Se iubeau încă, asta ştia sigur,
dar amâna întrebările, ca şi cum răspunsurile a r fi des
chis alte şi alte întrebări. Nu o deranja că se întâlneau
doar când avea el timp; ştia că, atât cât era, îi aparţinea
doar ei. N ici când schimbau camerele închiriate cu ora,
ca nişte păsări care îşi pierduseră cuibul. Doar dorul du
p ă el o sfâşia, şi simţea asta tot mai des.
L a plecare nu a mai ştiut pe unde să o apuce. Ploua şi
mai tare, şi mai rece. Taximetristul care găsise adresa
şi-a cerut scuze că întârziase. E a a spus că nu-i nimic,
însă rămăsese cu o mână încleştată pe mânerulportierei,
gata să sară din maşină, la o adică. în maşină mirosea a
ţuică, iar şoferul părea ameţit. E ra complet chel, cu un
început de barbă şi îi lipsea un canin. Când s-a întors cu
trunchiul spre ea ca să o întrebe „încotro?", i-a văzut
braţul drept tatuat în întregime. Obosise de atâta stat
în ploaie şi de foiala tristă de la centrul pentru toxico
mani aflat lângă conac, încât singurul gând era să plece
cât mai repede din zonă. Şi-a dat seama mai târziu că
şoferul nu era nici beat, nici drogat, ci angajat în taxi-
metrie de trei zile şi nu ştia pe unde să o ia.
A coborât din maşină în grabă, simţea nevoia săfu
meze o ţigară. Cafeneaua era plină, dar a găsit o ma
să mică liberă, lângă geam. A fum at cu poftă o ţigară
ioo
p rivin d ploaia, apoi s-a uitat în jur. Era ora prânzului,

ora când corporatista luau masa. Pentru ea era ora la
care îşi programase fericirea. L -a văzut pe geam prin
ploaie. A intrat şi s-a aşezat în faţa ei la masă.
-îm ip a re rău, n-am găsit nimic liber. Toată dim i
neaţa am încercat şi nimic.
Apoi a p rivit-o cu atenţie:
- De ceplângi?
-N u plâng.
—Ba da, ai lacrimi în ochi.
—Nu sunt lacrimi. E p r a f de stele. Sunt miile de
ani-lum ină de când alergăm neîncetat ca să ne găsim
unulpe altul.
- Ne-am găsit, i-a spus elpunăndu-şi palma pe p al
ma ei. Promit că voi găsi un loc doar pentru noi.
E a tăcea, iar el a văzut în ochii ei cum se nasc stele şi
mor fărâm iţate în granule, transformându-se apoi în
picături de ocean.
#lnstrucţiune
A nu fugi de iubire când e timpul ei! Spaţiul de refugiu
este temporar, te va găsi indiferent cât îi va lua asta şi
când credeai că ai uitat-o.
n i iui?L r u
/ ’ u aţi-vă toate bagajele cu am intirifrum oase şi

Os, fu g iţi în locuri unde nu există anotimpuri! Vine
vremea celor carefu g de propriile lor iubiri. Se vor recu
noaşte între ei, vor purta la piept o inim ă desenată cu
fra n ju ri de mătase albastră, de culoarea nopţii înstela
te. Iar deasupra lor vor duce cu ei câte un nor de ploaie de
vară. L e v a fi teamă să recunoască de ce au iubit şi de ce
vor lăsa totul în urmă.
L u aţi-vă bagajele cu visefrumoase şifu giţi în locuri
neştiute
t de inim ă! Pentru că în lumea asta nu mai e loc
de dezamăgiri şi de ilu zii frânte. Devenim o oglindă a
celorlalţi, care vor să se reflecte aşa cum le place. Şi care,
la fiecare încercare de apropiere, vor zgâria imaginea
reflectată. Vine vremea îm brăţişărilor de rutină, a
strângerii de mâini cepecetluieşte un pact. Nim ic despre
suflet, nimic despre şoapta de dragoste. Vine vremea în
care sărutul e ceva desuet şi nepotrivit, ofrivolitate de
care, parcă, îţi aminteşti din copilărie. Când părinţii se
10 2
sărutau pe ascuns, pentru că aşa văzuseră la părin ţii

lor. Ne vom săruta şi noi pe ascuns, în cotloaneferite de
ceilalţi. Vom însemna iubirile cu scrijelituri pe copaci,
sau cu cernealăfluorescentă, ca să nu îi rănim. Aşa cum
au fo st rănite inim ile noastre. Vom deveni nişte pro
tectori ruşinaţi ai copacilor sub care p ă rin ţii noştri se
sărutau. înainte de a ne concepe pe noi, înainte de a ne
întâlni unul cu altul. N u va f i uşor, pentru că există
din ce în ce mai puţini copaci. Iar noi nu suntem decât
pasdedoicareînvaţădragosteadinmers.
L a o emisiune radio, am fost întrebată care e pă

rerea mea despre iubire. Dacă avem o singură iubire
în viaţă, care ne face să comitem acte nebuneşti, aia
pe care o ţinem minte şi care ne e reper pentru cele
lalte iubiri. Cred că suntem capabili să comitem acte
nebuneşti la orice vârstă, în numele iubirii. A r fi trist
dacă am iubi o singură dată în viaţă cu adevărat, şi
nu cred că e asa.
y
In mod firesc, când trăim mai multe iubiri, ne ra

portăm la ultima. In mod nefiresc, avem păstrate în
memorie emoţii puternice pe care le-am avut faţă de
cineva. Important este şi cum s-au încheiat iubirile
şi dacă au fost la rândul lor împărtăşite. Dacă rămâ
ne amintirea emoţiilor, este cert că fiecare iubire am
resimţit-o cu intensitate la vremea ei. Şi atunci cum
le măsurăm între ele, cum le diferenţiem, ca să ştim
10 3
C o r in a O zo n
care iubire a fost cea mai cea dintre toate? Nu putem

face acest lucru. O dată, pentru că iubirile nu seamă
nă între ele, pe alocuri se regăsesc puncte comune,
dar în ansamblu nu. Nici ca intensitate nu pot fi
cuantificate, pentru că senzaţiile se reconfigurează
greu şi preţ de câteva clipe, doar la declanşarea unei
amintiri. Şi se întâmplă să realizăm mai târziu că a
fost doar o explozie hormonală, sau o nevoie, ceea ce
am crezut că este o iubire intensă. Sentimentele sunt
amestecate şi se confundă uşor. Nu înseamnă că nu
poate fi şi iubire în doze mici, într-o asemenea legă
tură. Cel mai adesea intervine subiectivismul în le
gătură cu persoana pe care am iubit-o.
Ne rămân ca memorabile acele iubiri pline de
substanţă şi consistenţă în care, mai mult decât lu
cruri materiale, s-au construit stări sufleteşti. Ceea
ce ne-a provocat pe un termen lung o stare de spirit,
ne-a făcut să ne vedem altfel este un exemplu de
substanţă. Persoanele care reuşesc să ne intre în
structura personală şi să ne ajute să ne descoperim
sunt cele pe care le asociem cu o iubire-reper. Pentru
că, atunci când se întâmplă acest lucru, procesul e
reciproc. Intersectarea în metamorfoza sufletelor es
te ceea ce duce la consistenţa legăturii. L a un bilanţ
al iubirilor, făcut „la rece“, putem constata ce am ob
ţinut din fiecare în raport cu ce am dat. Cele care
ne-au mutat din loc şi ne-au împins spre devenire
10 4
sunt iubirile mari. Consistenţa lor poate forma un

fond solid, pe care se pot dezvolta şi alte lucruri, şi
creează liantul într-un cuplu atunci când şi alte con
diţii au fost îndeplinite. Şi, ceea ce este mai impor
tant, iubirile pline de substanţă nu lasă răni, cel mult
regrete. Poate de aceea le considerăm reper, tocmai
pentru că, de fapt, nu au fost lăsate să se stingă, ci să
se transforme. De aceea cred că autenticitatea unei
iubiri o putem evalua la maturitate şi că iubirile mici
le pregătesc pe cele mari.
Nu cred într-o singură iubire până la moarte ca
şablon universal. îndrăznesc să spulber motivul ro
mantic şi să îngrop secole de iubiri eterne care au
inspirat poeţi suferinzi. Cred în legătura puternică
numită prietenie ca singura care îi leagă pe oameni
pe viaţă şi care poate continua şi dincolo de moarte.
Prietenia e singura relaţie care uneşte neuronii şi su
fletele care empatizează. Iubirea e pumnalul înfipt
în cap, uneori strică prietenii, vine şi pleacă purtân-
du-ne în iluzia că e nesfârşită. Cere si consumă, dar
dă puţin şi pe moment. Te poate face precum un flu
ture purtat de vânt de primăvară sau un duşman urât
în oglindă. Chiar în aceeaşi zi. Te poate înălţa şi da
cu tine de pământ. în aceeaşi oră.
Suntem suma iubirilor noastre, a amintirilor pe ca
re le triem pe drumul nostru, „pe asta o iau cu mine, pe
asta o las“. Fiecare iubire o pregăteşte pe următoarea.
10 5
C o r in a O zo n
Se căleşte din supărări şi dezamăgiri, se hrăneşte din

lacrimile celei care a trecut. Curăţă răul de dinainte şi
face loc unei noi iubiri. Ştii, e ca atunci când înveţi să
mergi pe gheaţă şi cazi şi te ridici şi iar cazi. Uneori te
doare. De fapt, te doare de fiecare dată.
M ai cred că uneori oamenii se plictisesc repede în
iubire şi că au periodic nevoia de revalidare şi resusci
tare. Cred în iubirea coaptă, pregătită de nu se ştie
câte predestinate iubiri anterioare. Cea care are din ce
în ce mai puţine îndoieli şi doar un gram de neîncre
dere. Pentru că mai cred că iubirea fără o fărâmă de
îndoială e proastă şi oarbă. Nu te poţi da cu totul cui
va, oricât îl iubeşti. Iţi aparţine măcar propriul tău
suflet. Nu e bine să ţi-1 dai pe tavă, fără ca măcar să-l
înveleşti într-o foiţă protectoare de prudenţă. Se scriu
texte motivaţionale pentru libertatea celuilalt. Dar cu
libertatea ta cum e? Când poţi fi tu liber, atunci îi
poţi înţelege libertatea celui de lângă tine. Dar, ca să
fii capabil de asta, trebuie să ai resurse. Şi de unde le
poţi lua, dacă nu din altă iubire? Iubirile nu se termi
nă niciodată, ci continuă dintr-una într-alta.
Despre timpul iubirii... C u siguranţă că nimeni

nu poate şti când e mai bine să alegi în dragoste. La
vârste tinere iubim de-a valma, pe măsură ce trece
timpul încercăm să înţelegem unde am greşit, atunci
când dragostea ne-a rănit. Am mai spus că îţi poţi
10 6
evalua iubirea doar la maturitate, însă paradoxul este

că, ajunşi în această etapă a vieţii, devenim extrem
de prudenţi şi de suspicioşi. Există un permanent
conflict între vârstă şi ceea ce poţi oferi în dragoste.
Iar toate vin în conflict uneori cu prejudecăţile. Cum
ar fi că e ridicol să fii îndrăgostit când eşti tomnatic
şi că întregul repertoriul al iubirii ţine de tinereţe.
Iubirea, de fapt, întinereşte sau te menţine tânăr.
Poate una dintre probleme ar fi că la maturitate
gândim prea mult, devenim analitici şi critici. Pe
fondul experienţelor, cu reuşite şi eşecuri, ne apărăm
de alte răni. Se întâmplă să nu trăim clipele iubirii
din aceste motive.
Sentimentul de dor este profund la maturitate şi
adesea foarte dureros. Uneori îl preferăm în locul
unei iubiri, ca o extensie a acesteia sau ca o amânare.
Este adevărat că la maturitate ne putem controla mai
bine impulsurile, dar tot adevărat este că suntem la
fel de apţi de iubire cum am fost şi prima oară.
Registrul verbal se m odifică şi el în dragoste
odată cu vârsta. Notelor acute le iau locul cele grave.
Suntem mai consistenţi în exprimare şi de multe ori
folosim vorbele ca scut sau ca modalitate de a-1 cu
noaşte pe celălalt. Ne interesează nivelul intelectual,
caracterul, spiritul. Comunicarea este importantă şi
poate uneori vorbim prea mult, la fel cum gândim
prea mult. Tot din instinct de apărare. Cuvintele
C o r in a O zo n
sunt supapa de eliberare a emoţiilor ascunse, dar ne

rostite. Adesea vorbim despre multe lucruri, de la
apariţia primei stele din Univers până la bursa de
valori, doar ca să nu spunem ceea ce simţim. Pentru
că am mai jucat în filmele acestea şi s-a întâmplat
uneori ca vorbele să nu conteze.
Lipsa feedbackului este dezamăgitoare, indife
rent de canalul pe care a fost transmis mesajul. R is
căm astfel să devenim sclavii unor clişee
» doar ca să
nu ne rănim. Lim bajul trupului însă e folosit in
tens, uneori involuntar, ca mişcările unui exerciţiu
efectuat în mai multe rânduri, pe scene diferite.
Adevărul este că, pe măsură ce trec anii, fugim de
dragoste în timp ce ne-o dorim foarte tare. Un mo
tiv, poate, pentru care odinioară oamenii se căsăto
reau devreme, ca să nu ajungă la vârsta la care
analizează prea mult şi să-şi găsească greu perechea.
Nu însemna că oamenii erau şi neapărat fericiţi, da
că se căsătoreau de timpuriu; dar problema fericirii
nu era prioritară.
Acum ne pasă de fericire, dar nu suntem mereu
pregătiţi pentru ea. M ai avem mici demoni, îndoieli şi
temeri, bariere şi blocaje, setări şi frământări. Nimeni
nu ştie când eşti pregătit pentru a alege să iubeşti, dar
se ştie sigur că te face mai luminos şi că nu te face să
suferi decât dacă iubirea e respinsă şi jignită. C ă te
stimulează să faci planuri, să-ţi imaginezi, să visezi.
10 8
Iubirea reaşază reperele şi schimbările ne pot speria.

Iubirea nu are un timp anume şi tocmai de aceea nu
cred că suntem pregătiţi vreodată pentru ea. Mereu
vor fi alţi fluturi ce vor ieşi din cocon.
Înstrucţiune
Se recomandă un registru de evidenţă al iubirilor. Cu
data de sosire şi cea de plecare. A se completa rubrica
scopului, pe ce cale a venit şi dacă a lăsat gust dulce sau
amar. Dacă mai sunt restanţe de achitat sau datorii şi
dacă se mai aşteaptă un răspuns. După ce ai terminat
de scris, întoarce foaia şi închide registrul. Vezi ce a dat
cu plus şi ce a dat cu minus.
*$ubire: întâmpleare
Sau destin
/ f êrK mereu după timp, iar timpul mă aleargă

.__ / V pe mine. Nu e decât acest efort permanent de a
regla defazajul. N u-m i pare rău când mi se întâmplă
lucruri, îm i pare rău când se întâmplă prea târziu sau
prea devreme. Ia r lucrurile care se întâmplă când tre
buie se cheamă fericire. De aceea nici nu se potrivesc
mereu. Unde arf i fericirea, dacă ceasul meu n-ar mai
rămâne în urmă sau n-ar lua-o razna câteodată? Cum
m-aş mai simţi eu, mică şi slabă, în acest Univers mare
şi puternic care îşi trim ite armata de secunde, minute,
ore şi ani să mă vâneze? As f e l ştiu sigur că, atunci când
ne-am întâlnit prim a oară, ceasul meu era reglat după
ceasul lui Dumnezeu...
Suntem capabili să iubim de mai multe ori per

soane diferite. Uneori la intervale foarte scurte de
timp. Revenim rar la iubiri stinse şi, dacă o facem,
iio
marcăm un parteneriat. Va fi mereu o mare iubire, cel

mai adesea ultima, care le aşază pe toate celelalte pe
acelaşi nivel. După câmpie vine deal, apoi cobori din
nou. Cât durează această căutare? Totul e o chestiune
de timp, când axele se intersectează, apoi devin para
lele. Când nu mai sunt paralele şi rămâi prins în in
tersecţie? Pe lângă spaţiu şi timp, aici vine ceva, care
bate orice noţiune de matematică şi fizică. Senzaţii în
stomac, pe care le vizualizezi drept cercuri concentri
ce ce se transformă în tornadă. Rămân cei curajoşi.
M -a întrebat odată cineva, mai exact un bărbat,

dacă eu cred că după o anumită vârstă mai iubim.
L-am întrebat ce înţelege printr-o „anumită vârstă"?
„ 35+“, a răspuns el. M -a amuzat că m-a luat prin
învăluire, întrebându-mă mai întâi când am fost ul
tima oară îndrăgostită.
Eu chiar cred că iubim la orice vârstă, am întâl
nit şi oameni de 50+ şi 60+ care s-au îndrăgostit.
Interlocutorul meu voia să ştie dacă e posibil să mai
simţim fluturi, aşa ca la 18 şi 20 +. A m zis că da,
dar mai cuminţei, aşa. E l a continuat să-mi spună
că nu crede decât într-o singură iubire şi că, după
ani, primează raţiunea. Este şi firesc, la maturitate ai
obligaţii, responsabilităţi, în jurul tău e creat un univers
care depinde de tine şi tu de el. Cumva trebuie să echi
librezi substanţele chimice şi avantajele materiale. Este
iii
C o r in a O zo n
foarte adevărat că iubirea provoacă şi suferinţă, există

situaţii în care trebuie să renunţi sau să alegi, iar dis
confortul creat e resimţit ca un mare gol. Greu de re
mobilat si
> care fură din bucuria iubirii.
Cu cât eşti mai tânăr, cu atât e mai uşor să faci
alegeri în emoţii, pentru că nu duci după tine o suită
de consecinţe. D a, devine tot mai greu să iubeşti,
pe măsură ce trec anii. C a un test de supravieţuire, cu
multe probe şi obstacole grele, în care abilitatea este
desăvârşită cu fiecare experienţă trăită. Poate de ace
ea cel care m-a purtat în această discuţie a spus că el
nu mai crede în dragoste şi nu crede că mai poate
iubi, că iubirea e doar story. Eu l-am contrazis, am zis
că fiecare iubire vine la vremea ei, însă nu si dacă ai
inima ocupată cu o iubire trecută şi neîmpărtăşită,
pentru că atunci şi creierul e blocat. Dar sunt convin
să că învăţăm să vedem şi cu inima, acolo unde ochii
trebuie să stea legaţi. Iar acelea sunt iubirile care in
tră cel mai adânc si
i rămân cel mai mult.
N u ştiu dacă de fapt iubeşti o singură dată în
viaţă, adică dacă se poate şi aşa, dar ştiu că fără iubi
re ai sufletul secat şi că depinde doar de noi să vrem
asta, mai ales „după o anumită vârstă". Pentru că iu
birile ne marchează evoluţia.
Dar până la urmă revenim la o întrebare obsesivă,

şi anume dacă iubirea ţine de un destin deja trasat
112
sau e o chestiune născută dintr-o întâmplare. Interco-

nectivitatea umană, adică modul în care oamenii se
întâlnesc, a fost cumva demonstrată prin intermediul
unor experimente menite să numere câţi paşi îi sepa
ră pe oameni indiferent unde se află pe planetă. Am
mai amintit de teoria aceasta. Astfel, s-a constatat
că în viaţa reală există şase „trepte de separare'1 între
doi oameni, iar în cea virtuală media e de 5,72 paşi.
Prin „paşi" înţelegându-se „conectori", adică per-
soane-verigă. Conectivitatea nu are nevoie deci de
multe legături pentru ca două persoane să ajungă
una la cealaltă. Intervine momentul întâlnirii ca
oportunitate. Rămâne în memorie, aproape de ne
şters, cum am cunoscut-o pe persoana de care ne-am
îndrăgostit şi, indiferent de evoluţia lucrurilor, acea
clipă nu se pierde. Este o dovadă a consecinţelor in
tersectării a două persoane care empatizează şi co
munică pe diverse căi. O demonstrează impactul
puternic al primei întâlniri, pe care nu-1 conştienti
zăm, dar care produce schimbări în viaţa noastră.
Revenind la momentul potrivit al întâlnirii, fiecare

are cel puţin un exemplu. O femeie plecată în străi
nătate, după pierderea soţului, doreşte să închirieze o
locuinţă şi apelează la un agent imobiliar care-i spune
însă că oferta nu mai e valabilă, deoarece proprietarul
s-a răzgândit. Femeia vrea să apeleze la altcineva, dar
C o r in a O zo n
agentul respectiv o roagă să îi acorde un răgaz de câ

teva zile pentru a-i găsi ceva corespunzător. Astfel
ajunge la o locuinţă intermediată de o altă persoană
care-i va face cunoştinţă cu cel care avea să-i devină
soţ. Dacă proprietarul locuinţei din prima ofertă nu
s-ar fi răzgândit, dacă femeia nu accepta să continue
colaborarea cu agentul respectiv, nu şi-ar fi întâlnit
soţul la acel moment sau poate niciodată.
' O altă femeie, ieşită dintr-o relaţie toxică şi cu su
fletul rănit, emigrează cu dorinţa uitării. L a un spec
tacol cunoaşte un bărbat prin intermediul fostei iubite
a acestuia. E l pleacă din localitate, cu un serviciu mo
bil, care-1 poartă prin diverse oraşe ale lumii. După o
perioadă ea decide să-l urmeze abandonându-şi locul
de muncă pe care îl avea. Acum formează o familie şi
au doi copii. Acest caz dovedeşte că, pe lângă întâm
plare, investiţia personală şi alegerile joacă un rol im
portant. „Universul îţi dă, dar nu-ţi bagă în traistă."
Desigur că întâlnirea dintre doi oameni are drept

vectori spaţiul şi timpul. L a momentul potrivit, în
locul potrivit. Dar aceste componente nu asigură du
rabilitatea relaţiei dintre ei. Cert este că, odată inter
sectate personalităţile lor, ei nu vor mai fi aceiaşi. A r
mai fi acele presimţiri explicate prin simpla coinci
denţă, dar dezvoltate de teoria sincronicităţii a lui
Cari Jung, acţiunea unor lucruri menite să ne apropie
sau să ne îndepărteze de o situaţie ce se dovedeşte pe

parcurs favorabilă sau nefavorabilă. O femeie este pe
punctul să se mărite cu un bărbat, deşi deja a văzut
unele semne în comportamentul lui care nu-i erau pe
plac. îşi spune că îl va schimba ea. Când vrea să de
pună actele pentru legalizarea căsătoriei, constată că
nu-si mai O
y
eăseste
> certificatul de naştere.
j Cununia es-
te amânată, ea face demersuri ca să scoată un dupli
cat al actului, însă între timp se ceartă cu logodnicul
şi decid să rupă relaţia. Cunoaşte un alt bărbat care-i
devine soţ, iar după o vreme găseşte certificatul pier
dut, după frigider.
în interacţiunea umană, comportamentul este
similar particulelor care se află o perioadă de timp în
legătură, apoi sunt separate. Teoria inseparabilităţii
cuantice ar putea căpăta un veşmânt poetic într-o
explicaţie a modului în care oamenii care se iubesc
se regăsesc după multă vreme. Sau mult timp se află
unul în mintea celuilalt.
Un mare proiect al iubirii pierdute, început în
anul 1993 în America, a selectat o mie de poveşti.
Două treimi dintre protagoniştii acestora au luat le
gătura cu marile iubiri, iar 70% au păstrat legătura cu
acestea după reconectare. Se pare că vechile senti
mente au revenit şi s-a reconstruit momentul magic
al primei întâlniri. Au fost reactivate memoriile celu
lelor ce au stocat clipele marcante din punct de
C o r in a O zo n
vedere emoţional ale existenţei, iar reacţiile chimice

au fost pe măsură. Celulele purtătoare de amintiri nu
au vârstă, iubirea nu are vârstă.
Relaţiile bazate pe sentimente puternice au şi o
doză de dependenţă, care în exces poate duce la
schimbări de comportament. Este încă o dovadă a
influenţei pe care întâlnirile dintre oameni o au asu
pra amândurora. Amintirile care dăinuie se transpun
din energiile emise de celulele purtătoare de acele
senzaţii puternice. Prin reactivarea lor apare dorul.
Interconectivitatea este dovedită în mod neîndo
ielnic în cazul cuplurilor care stau împreună de mult
timp. Se pare că acestea posedă un sistem cognitiv
interconectat, astfel încât fiecare îi umple celuilalt
golurile din memorie. D e exemplu, atunci când doi
parteneri povesteau amintirile lor din vacanţă, fieca
re venea în completarea celuilalt. După mult timp
de convieţuire, acest sistem comun funcţionează ca
un fel de resursă partajată, astfel încât doi oameni
ajung să depindă unul de celălalt în organizarea me
moriei. Compatibilitatea dintre parteneri aşază şi
amintirile într-un anumit fel. Cuplurile pasive sau
critice au probleme în evaluarea amintirilor comune,
spre deosebire de cele care şi-au preţuit intimitatea.
Spaţiul şi timpul sunt axele pe care se scrie gra
ficul relaţiilor noastre din momentul în care ne-am
întâlnit. Punctul de intersectare, ca si modul în care
116
cineva dintr-o mulţime alege pe altcineva dintr-o

altă mulţime, apoi creează o funcţie (la fel ca şi noţi
unea matematică) devenită relaţie, poate fi tratat ca
întâmplare sau destin, dar este o întâmplare sau un
destin la care contribuie şi implicarea noastră după
momentul declanşării atracţiei. Cert este că simpto-
mele pot fi descrise, unele chiar previzibile, într-un
desen ce reprezintă modul în care bătăile noastre de
inimă se armonizează în decursul timpului şi în
funcţie de emoţii. La fel de cert este că, după ani, ne
vor contopi într-un sistem cognitiv interconectat, pe
care doar moartea îl va despărţi.
Înstrucţiune
A se măsura păţii în iubire cu delicateţe ţi a se păstra
amintirea verigilor care ne-au dus la ea. Fiecare verigă
este o poveste care are legătură cu noi.
JU irea şl fericirea
„Măsurăm iubirea după nivelul de suferinţă.
Insă iubirea este despre cât eşti de fericit."
(M ih a il L a b k o v sk i )
/ j lergăm continuu după fericire şi nu accep-

*__/ V tăm în ruptul capului că ea nu există con
cret şi material. Poate suntem fericiţi chiar în timp ce
alergăm după ea şi nu ne dăm seama, poate am trecut
pe lângă ea, poate am alungat-o pentru că nu avea
figura pe care ne-am proiectat-o. Starea de fericire e
atât de perisabilă, încât poate să aibă durata unei cli
pe de atingere de aripi. Poate tocmai asta ne întărâtă
să o căutăm permanent, pentru că nu e ceva palpabil,
dar dorim să-i simţim textura. Ne încăpăţânăm să
sperăm că o putem prinde şi închide undeva, ca să o
putem măcar adulmeca atunci când avem nevoie. Să
o facem şal şi să ne înveUm în ea.
Permanenta interacţiune umană vizează fericirea
în diverse forme. Şi ele există, dar se duc precum vin.
118
Suntem nişte purtători de dorinţe şi iluzii în călăto

ria printre stele. Ce facem şi ce lăsăm în urma noas
tră? Câte dorinţe neîmplinite dintre cele cu care am
plecat la drum? Ceea ce rămâne concret sunt „factu
rile" pe care le vom plăti vieţii. Aici ai consumat mul
tă bucurie, se mai taie pentru că ai avut supărări.
Acolo ai construit un vis, dincolo erai trist şi plângeai
pe ascuns. M ai tăiem şi de aici. De câte ori ai iubit?
C e ai iubit cu adevărat şi ţi s-a întors cu iubire se
scade din ce n-ai iubit când ai fost iubit si» invers.
Vezi dacă rămâi cu minus sau cu plus. Nimeni nu
scapă măcar de o secundă de fericire. Nu-ţi dori să se
oprească timpul, ci opreşte-te tu când trebuie şi unde
trebuie. O pătrăţică de ciocolată îţi poate crea senza
ţia că eşti îndrăgostit, iar „beţia alergătorului" te face
actor într-o partidă de amor. Reacţiile chimice nu se
facturează, dar inima trece golită printre stele.
L a vârste tinere, mai ales, topim iubirea în acelaşi
creuzet cu fericirea si le tratăm ca sinonime. Credem
că fericirea e o stare continuă şi nu o fracţionăm pe
momente proustiene legate de gust, miros, auz. M ai
târziu, remarcăm că fericirea nu este un ambalaj veş
nic al iubirii. Proiectarea aceasta iluzorie este unul
dintre motivele pentru care unii oameni spun că nu
au noroc în dragoste. Aşteptarea unei persoane care
să stârnească o stare de fericire continuă, care de fapt
e o iluzie, duce la dezamăgire. Oamenii sunt atraşi
C o r in a O zo n
de relaţii complicate, dar iau decizii greu atunci când

sunt nevoiţi să aleagă. Atracţia pentru situaţiile oa
recum secrete, pe furiş, vine din dorinţa de revalida-
re şi de redeschidere a „cutiei cu fluturi". Ne place să
mâncăm ciocolată, pentru senzaţiile pe care ni le
oferă. De câte ori vrem să trăim acele senzaţii, con
sumăm ciocolată, cu gândul vinovăţiei că îngraşă,
dar cu consolarea că un pic, acolo, nu se pune. L a fel
e şi în asemenea relaţii, când eviţi să faci alegerile,
pentru că „gustul ciocolatei" s-ar estompa. Este doar
o setare. Când eşti pus în situaţia să alegi, deci să şi
renunţi la ceva, o faci în deplină cunoştinţă de cauză.
Gravitatea constă tocmai în faptul că provoci sufe
rinţă cuiva care nu e vinovat de alegerile tale. D e
aceea, cu cât se amână luarea deciziei, cu atât e mai
greu de făcut alegerea. De aici, complicaţiile.
Pare că se bagatelizează prea mult ideea că „iubi
rea îţi ia minţile", că pentru fiecare alegere a noastră
avem responsabilităţi. Şi sunt de acord cu acest lu
cru. D ar problema este câţi dintre noi gândesc cu
responsabilitate când intră într-o relaţie? C ât de
mult o definim de la început şi cât suntem de des
chişi să dăm explicaţii atunci când e cazul? Nu cum
va mulţi preferăm pur şi simplu să minţim sau să
dispărem din peisaj şi fugim, practic, de noi înşine?
Pentru că în orice poveste am fost noi. Fugind, şter
gem istoria, ne renegăm.
12 0
Da, iubirea este o reacţie chimică la temperaturi

înalte, asa cum am scris într-o altă carte. Dar are un
sistem de alarmă mereu treaz. Acelaşi care îţi aduce
aminte că trebuie să mergi la serviciu, să-ţi achiţi
facturile şi să mănânci. Am spus şi eu că „iubirea ca-
re-ţi ia minţile" este în ziua de azi, când suntem atât
de polivalenţi, doar o scuză perimată. L a vremuri
noi, poate ar trebui să găsim scuze noi, măcar acolo
unde curajul de a te vedea în oglinda realităţii lip
seşte. Iubirea nu ia minţile, la fel cum nu-ţi ia su
fletul, văzul sau auzul. Şi nici nu învinge tot de una
singură. C hiar m i-a atras atenţia observaţia unui
psiholog, M ihail Labkovski, citat într-un articol:
„Măsurăm iubirea după nivelul de suferinţă. Insă iu
birea este despre cât eşti de fericit". Cred că despre
asta e vorba când ezităm în alegeri; ne e teamă de
suferinţă şi de pierderea fericirii. Insă de multe ori le
avem pe amândouă.
Oamenii vor să stea împreună din diverse motive,
iar tocmai aceste motive stau la baza fericirii. Dacă,
spre exemplu, obiectivele ţin de interese, servicii, re
laţia nu va dura. Dacă la mijloc e o nevoie, se va crea
o dependenţă puternică. Rolul pe care fiecare parte
ner doreşte să-l aibă într-o relaţie dictează tonul fe
ricirii. Acelaşi
> M ihail Labkovski afirmă că oamenii
vor să stea împreună ca să se facă fericiţi unul pe al
tul. Orice om, oricât de multe resurse financiare ar
121
C o r in a O zo n
avea, oricât confort ar deţine, va căuta mereu pe ci

neva care să-l facă fericit. Singurătatea femeilor in
dependente, dar cu potenţial are explicaţia tocmai în
paradoxul că oamenii din jur văd aspectul glamour al
vieţii lor şi sunt convinşi că ele nu au nevoie de ni
mic. Astfel unele rămân izolate într-o mare de oa
meni care le cred fericite.
Înstrucţiune
A se trata iubirea cu balsam de fericire extras din
momente memorabile, ale căror efecte ne vor încărca
până la primele lacrimi de tristeţe. A nu se pierde spe
ranţa, balsamul e gratis ţi printre noi.
(C ă d erilee neceâare
„Dacă treci prin iad, continuă să mergi."

(WINSTON CHURCHILL)
/eama de eşec este unul dintre motivele pentru

care relaţiile nu se înnoadă atât de simplu după
o vârstă. Experienţele acumulate, schimbarea priori
tăţilor, selectivitatea sunt factori decisivi în relaţio-
nare. Prudenţa este cuvântul de ordine când dragostea
apare la 45+, atunci când lucrurile par să se fi copt,
când fiecare, de bine, de rău, şi-a făcut o situaţie, are
un job, însă şi rateuri personale. Rateuri, în sensul că
nu au o relaţie stabilă. Sunt femei care se întreabă
unde găsesc bărbaţi singuri la 45+, pentru că, şi dacă
sunt singuri, e ceva în neregulă, spun tot ele. Şi reci
proca e valabilă. Am auzit undeva despre temerile pe
care le traversează oamenii ieşiţi dintr-o relaţie tra
umatizantă. D e cât timp au nevoie până să-şi facă
curaj să intre în alta. Şi o fac, de cele mai multe ori,
12 3
C o r in a O zo n
doar pentru că noul partener insistă şi crede că poate

fi construit ceva.
Sunt tot mai multe persoane care afirmă că nu-şi
găsesc pe cineva, deşi sunt destui oameni care merg
singuri pe stradă, la evenimente, la cumpărături.
După o vârstă, e puţin probabil să dai de cineva care
nu a trecut prin dezamăgiri sentimentale, e normal
ca fiecare să-şi parcurgă etapele spre maturizare
emoţională. Poate toţi aceşti oameni singuri nu mai
au curaj tocmai pentru că au traversat arderile nece
sare, cum le spun eu.
A m mai spus că societatea de azi marginalizează

tot mai mult ideea de cuplu fericit. Presiunile soci
ale, cele legate de locul de muncă, facturi de plată,
prejudecăţile, lipsa toleranţei îţi consumă energia,
iar pentru a-ţi simţi propria viaţă rămâne tot mai
puţin. Eşti prea obosit să te bucuri. Poate ne-am
obişnuit cu viaţa trăită în fugă şi pe furiş, fără obli
gaţii şi garanţii de nici un fel, o imitaţie a unei vieţi
pe care ne aşteptam să o trăim. Problema este că,
atunci când crezi că asa cum trăieşti e bine, devii
superficial în ochii celorlalţi, care pretind mai mult.
Dar poate nu e decât o lecţie uitată, cea de a iubi şi
de a te lăsa iubit.
Dacă iubirea nu e exersată o perioadă mare de
timp, duce la amorţirea sufletelor. Se fac iască. Şi
12 4
astfel rămân pe două maluri separate cei care vor să

iubească şi cei care nu mai au curaj să se lase iubiţi.
Pentru că e mai comodă singurătatea, pentru că le
găturile sunt complicate, pentru că iubirea nu durea
ză mult oricum, iubirea tâmpeşte, deşi recunoaşterea
unanimă este că iubirea e un lucru mare, care te
înalţă şi te coboară.
După o vârstă, ne mai alegem cu ceva: toţi ne pri
cepem al naibii de bine să vorbim despre iubire. Oa
menii fug tot mai mult de iubire, ca să nu le provoace
suferinţă; se află într-un moment de cuplu nu toc
mai plăcut. Cu alte cuvinte, ne-am refuza sentimen
te doar ca să nu avem o dezamăgire.
Refuzul de a trăi sentimente naşte
> frustrări. Nu
poţi trăi indiferent printre oameni care se iubesc, se
îmbrăţişează şi se plimbă. Care fac cumpărături şi
mănâncă împreună. Eşti ipocrit dacă nu recunoşti că
te roade invidia şi te gândeşti măcar o clipă că ai vrea
să fii şi tu în acele tablouri de viaţă. Oare suferinţa
vine din iubire? Nu mai degrabă din incertitudine şi
suspiciune? Din indiferenţă şi neîncredere?
Dacă într-o zi am descoperi că multe dintre lu
crurile pe care le-am învăţat despre iubire şi oameni
nu sunt adevărate? C ă am cliseizat
» sentimentele ca
nişte produse de consum? L e măsurăm, analizăm,
facem un SW O T (mai ales avantaje şi ameninţări),
apoi le etalăm pe tarabă. Avem cerere şi ofertă, adică
12 5
C o r in a O zo n
dăm şi aşteptăm să primim pe măsură. A u loc deze

chilibre si atunci suferim.
Eşecurile sentimentale ar fi mai uşor de digerat

dacă ar fi privite ca nişte lecţii. E un clişeu, însă e
adevărul simplu. Parcurgerea unor etape în viaţă ne
modelează, acolo unde, pe alocuri, suntem materie
brută. Revin la ce am spus referitor la „cei şapte ani
de acasă" din iubire şi leg cu aceste dezamăgiri: acolo
unde nu am învăţat cum să procedăm în iubire se
produc rupturile. Alegerile nepotrivite, reacţia nea
decvată, nerăbdarea, condiţionarea, posesivitatea,
toate având rădăcini în copilul din noi, sunt herghelii
de cai sălbatici care nu se lasă uşor îmblânziţi. Toate
eşecurile e bine să fie asumate, ne reprezintă într-un
moment dat şi devin în timp repere de comparaţie.
La fel cum am mai spus că toate treptele unei supă
rări trebuie parcurse până la vindecare, la fel şi fiecare
deziluzie trebuie să fie eliberată. Pentru că se întâm
plă să ne creăm blocaje din încercarea de a le face
uitate. Arderile sunt aceleaşi, totul este să le transferi
energia în lucrurile pozitive pe care le faci. Altfel
frustrările se adună într-un strat gros şi mocirlos, ca
re te înghite. D in care vei ieşi greu şi îmbâcsit.
Căderile sunt necesare, pentru că atunci puterea de
selecţie este mare şi ţi se dă ocazia să alegi calitatea.
Căderile de orice natură sunt de fapt reaşezări şi,
într-adevăr, nimic nu se pierde, ci se converteşte în

altceva. Totul e o transformare până îţi găseşti direc
ţia. Nu există un buton de ştergere a ceea ce nu ne
place sau ne deranjează, dar nouă ne stă în putere să
ne canalizăm resursele spre lucruri şi persoane care
ne fac bine.
Atunci când treci printr-o supărare, gândeşte-te
la ceva ce ţi-ar fi plăcut să faci în viaţă şi nu ai făcut.
Ceva ce a stat mereu ascuns într-un cotlon al minţii
sub formă de vis. Nu e moment mai bun să-ţi pui pe
rană gândul unui vis la care să începi să faci planuri,
ca să-l aduci la realitate. Să deschizi uşi şi ferestre
ferecate, prin care să vină tot ceea ce merită iubit cu
adevărat. Pe acolo vor veni, cu siguranţă, şi cei care
te iubesc. Iubirile de pe acelaşi palier se atrag, năs
cute din cenuşa supărărilor.
Un amic îmi povestea că a făcut parte dintr-un fel

de frăţie unde se aduuau bărbaţi timizi şi îşi împărtă
şeau problemele. Acolo învăţau toţi paşii de abordare
a unei femei. De exemplu, pentru unii dintre ei era o
adevărată frământare să ceară numărul de telefon al
unei femei pe care o plăceau. Sau să stabilească o în
tâlnire. După însuşirea teoriei, treceau la pracţică,
apoi se întâlneau şi povesţeau despre reuşita sau eşe
cul lor. Tot acest amic îmi spunea că a părăsit grupul,
după ce a scăpat de neîncrederea în sine.
12 7
C o r in a O zo n
Despre spaima pe care unii o trăiesc în clipa când

realizează că iubesc am amintit. Si asta e uman.y
Important însă este modul în care gestionezi această

spaimă, pentru că rişti să pierzi oamenii care te plac
şi nu se mai apropie de tine. Spaimele sunt umbrele
traumelor din copilărie şi adolescenţă şi alimentează
lipsa de stimă de sine. Eşuăm în relaţii şi din cauza
acestor spaime, pe care nu le conştientizăm, pentru
că deja le purtăm cu noi ca pe ceva ce face parte din
persoana noastră. Astfel se explică situaţiile în care
oamenii se uzează mult în etapa de cucerire şi intră
obosiţi în relaţii.
Ne revenim mai uşor dintr-un eşec profesional

sau competitiv decât dintr-o cădere emoţională. De
cele mai multe ori, s-a dovedit că un rateu a fost
scânteia care a declanşat un progres, pentru că ne-a
ambiţionat să mergem mai departe. Oscar W ilde
spunea atât de bine că „ambiţia este ultimul refugiu al
eşecului'1, într-o propoziţie în care de fapt este vorba
despre provocarea limitelor. Fragilitatea emoţională
scade încrederea într-o nouă iubire, dar îşi găseşte re
fugiu în alte activităţi care solicită raţiunea şi creati
vitatea. Există un echilibru în toate şi am putea gândi
că există un câştig şi în orice eşec. Şi, la fel cum pier
derea unui loc de muncă ne stimulează să ne reprofi
lăm pe un domeniu în care avem şanse să excelăm,
12 8
aşa am putea direcţiona energia iubirii pierdute într-o

iubire de sine. Şi de fapt, inconştient, dintr-un in
stinct de protejare, asta şi facem. Renunţarea implică
mereu un risc. Iar dragostea nu vine unde e suferin
ţă, vine când e prea multă linişte, iar fluturii fostei
iubiri hibernează.
Când ne aflăm într-un impas, când suntem pără
siţi, când ceea ce iubim nu răspunde cu iubire, avem
impresia că nu există suferinţă mai mare decât a
noastră, simţim un acut sentiment că nu suntem în
ţeleşi şi că se produc pierderi iremediabile. Dramele
provocate de aceste frământări nu sunt generate de
iubire, ci de anumite tipuri de comportamente. Din
această confuzie ajungem să urâm iubirea fără să ne
dăm seama că este singura care vindecă.
Respiră adânc şifă opauză de ură!

Cunoşti senzaţia aceea când îţi vine să bagi mâinile
în buzunare, dar descoperi că haina pe care oporţi nu are
buzunare. Când îţi vine să spui tuturor ce simţi, dar, în
acelaşi timp, săfugi, să nu vezi pe nimeni. Acea senzaţie
când nu găseşti cuvintefrumoase pentru a descrie specia
masculină, când îţi zici că urăşti bărbaţii şi pe cele care
i-au adus pe lume. D ar stai puţin, respiră adânc şifă o
pauză de ură. Da, acel bărbat este „încă unul". L -a i iubit
la fe l cum ai iubit defiecare dată. Cu aceleaşi promisiuni
şi investiţii de timp şi suflet. Apoi ai descoperit acelaşi
I29
C o r in a O zo n
lucru: că era altfel decât credeai tu, că te-a trădat şi ţi-a

înşelat aşteptările. Stop.
Cel mai bine înveţi chiar de la bărbaţi, ei îţi spun me
reu: „Setează-te să nu mai ai aşteptări!"La început, ca să
lefaci pe plac, s ă fii unică, prom iţi că nu, nu te grăbeşti să
te măriţi şi nici nu te interesează unde şi cu cine îşi mai
petrece timpul liber. După o vreme, te declari înfrântă în
faţa propriilor tale promisiuni şi devii ca o ciocănitoare.
Ştii că nu e bine, că asta îl enervează, că nici mâncarea cu
care altădată îl aduceai acasă în stilpavlovian nu-l mai
interesează. Ştii că îl îndepărtezi cufiecare vorbă ţipată.
Ştii şi nu te poţi abţine. Descoperi cufiecare z i că lui, de
fapt, îi place să mănânce în oraş şi iţi vine să blestemi
zilele în care ai stat în bucătărie îmbâcsită de prăjeli,
asudată de cuptor. Că nici nu observă rochia nouăpe care
ţi-a i luat-o şi nici că te-ai epilat. Apoi vine ziua pe care
nu mai aveţi cum să o evitaţi. Ziua aia în care îţi vine să
îţi bagi pum nii strânşi în buzunare. Nu mai ai chefsă te
speli, să mănânci, să te uiţi în oglindă. Stai cu ochii pe
telefon aşteptând un răspuns la zecile de apeluri si mesaje
pe care i le-ai dat. Ştii că nici acum nufaci bine, că e lafe l
de agasant ca atunci când suni insistent la soneria unei
uşi care nu ţi se deschide. D ar nu tepoţi abţine, mergi din
greşeală în greşeală. D evii rea şi urâtă. îţ i dai seama de
asta, dar nu te opreşti. Te ţii de şicane, inventezi minciu
ni şi ţeşi intrigi. întotdeauna se vor găsi binevoitori pen
tru asta. Mereu sunt pe la colţuri şi aşteaptă un semn ca
130
să sară. îşi freacă palmele de bucurie când o minciună

de-a lor şi-a atins ţinta. Ajungi şi tu să crezi că îţi sunt
prieteni şi nu îţi trece nici o clipă prin cap că, poate, mâi
ne, veif i tu ţinta lor. Inventaţi împreună poveşti menite
să-l dărâme pe „ticălos", scormoniţi printre albume vechi
şi liste şi urmăriţifiecare conversaţie. Fără să realizezi că
timpul trece în defavoarea ta, că te iroseşti, iar el estefe
ricit oricum, pentru că nu mai e cu tine.
Asta e ceea ce te seacă. începi să povesteşti, întrebată
sau nu, în stânga şi în dreapta, ce rău îţi merge. îţ i strigi
suferinţa în diverseforme pe toţipereţii. Nu eşti în stare
să te gândeşti cât de penibile ţi se vor părea toate peste o
vreme. Te gândeşti doar la tine şi la trecutul confiscat
dintr-odată.
Nu vrei să ieşi din papucii tăi, să te analizezi puţin;
poate nu există nici o vină şi nu a greşit nimeni. Poate e
vorba doar de chimie, ştii, chestia aia pe care o vezi la
tine pe telefon, „Low batteryP oate că aşa este cu toate.
Până la urmă şi noi, cafiin ţe, avem o perioadă de ga
ranţie. Da, bărbatul acela te-a învăţat bine, să nu ai
aşteptări. Pentru că îţi v o r fi spulberate când bateria se
va descărca. Ţ i-a spus cumva JV o more fucking, ju st
frien ds"? Foarte bine, ţi-a oferit o alternativă: între o
prietenie cu am intiri comune şi un deget mijlociu ridicat
cu zâmbet şi mers mai departe.
M ergi mai departe orice s-ar întâmpla! îmbracă-te
cu hainele care te avantajează, musai cu decolteu,
C o r in a O zo n
schimbă-ţi pieptănătura, obligatoriu ruj roşu, tocuri şi

parfum bun. Ridică bărbia şi imaginează-ţi când mergi
pe stradă că tocmai ai fo st invitată la o mare gală să
înmânezi prem ii celor care te-au supărat mai mult în
viaţă. Pentru că, aşa cum nici pe tine nu te atrage un
bărbat ponosit, ridicol şi pisălog, nici tu nu vei interesa
pe nimeni. Şi reţine, iubirile nu se termină niciodată, ci
continuă dintr-una într-alta.
Înstrucţiune
A se cădea în genunchi cu demnitate, a se dezinfecta
rănile ţi a se merge mai departe. în timpul ridicării,
vezi lumea aţa cum nu o ţtiai.
^ e a m a de dcliimbare
J
ntr-o zi de prim ăvară-vară ploioasă pe drumu
rile cotidiene, am acordat prioritate unei fem ei
vârstnice, în ju r de şaptezeci de ani. Mergea cu pas no
mal, nici încet, nici grăbit, puţin adusă de spate, dar cu
un aer trufaş şi indiferent în acelaşi timp.
—Ştii ce afostfem eia asta? mă întreabă persoana cu
care mă aflam la drum.
—Nu, de unde să ghicesc.
—A fost ziaristă pe vremea lui Ceauşescu, şi ea, şi băr-
batu-său. S-au despărţit la puţin timp după ce au avut
copilul. D ar au stat toată viaţa în acelaşi apartament de
dragul băiatului. Nici nu se băgau în seamă, se ignorau.
In timp ce auzeam toate acestea, mă uitam lafem eia
de pe stradă: slabă, p ăru l gri, pieptănat sobru; sigur
păstrase aceeaşi coafură din tinereţe. Ofustă maro şi o
jachetă cu croială masculină, gri. în mână avea o plasă
de pânză gri. E a toată părea gri. Mergeafă ră să se uite
în stânga şi în dreapta. Ca şi cum totul i se cuvenea sau
133
C o r in a O zo n
pur şi simplu nu-i păsa. Nimic din aerul unei bunicuţe

care tocmai îşi dusese nepotul la şcoală.
Sau poate ducea cu ea toată fu ria strânsă în atâţia
ani şi stinsă în resemnare. In clipele acelea în care op ri
veam, mi-au trecut prin cap o mie de gânduri. M i se
părea cumplit să stai zeci de ani cu cineva în acelaşi spa
ţiu şi săf i i ignorat. Acelaşi cineva pe care cândva îl iubi
se. Fusese şi ea iubită. F ie doar pentru câteva ore, dacă e
să reducem totul la absurd, dar afost iubită. Oricefeme
ie, oricât a r fi de urâtă, rea, grasă, slabă, tânără sau bă
trână, afost iubită măcarpentru câteva momente.
M -am întrebat pe loc cefel de om estef iu l ei, de dra
gul căruia părinţii au acceptat să rămână într-o închi
soare pe viaţă? A apreciat el vreodată decizia părinţilor
săi? Pentru că sigur a conştientizat mai târziu cum stau
defa p t lucrurile. Care a fost viziunea lui asupra fem eii
iubite, asuprafam iliei, crescând şi dezvoltându-se într-un
mediu în care respira indiferenţa şi nu vedea îmbrăţişări
tandre şi cuvinte duioase? Cu o mamă cu p rivire resem
nată şi un tată ca un musafir în casă? Cum îşi tratează
oare la rândul lui partenera de viaţă şi cum îşi educă
propriii copii? Dacă of i având.
Şi mi-am amintit că şi în vremurile de acum cunosc
fa m ilii „de ochii lum ii". Deosebirea este că fiecare are
viaţa lui, deşi trăiesc sub acelaşi acoperiş. Ba, mai mult,
cunosc cazuri în care ea încă îşi iubeşte soţul şi îl acceptă
oricum doar pentru că ştie că vine tot acasă, la copil.
134
„De dragul copilului" e doar un paravan pentru ne

putinţa de a zice „Nu “ şi de a merge mai departe pe alt
drum. Lăsând în urmă gura lumii, oprobriulfam iliei şi
comentariile prieten ilor.
0 priveam pe fem eia cu părul gri, care trecuse stra
da, şi m-am întrebat dacă ea s-a gândit vreodată că are
dreptul la fericire. Sau poate că a crezut că aceea era
viaţa ce trebuia trăită, pentru că societatea judecă după
tăbliţa de pe uşă: „fam. X . . . “
Clasica rutină, pe care am bagatelizat-o atât de

mult, încât o considerăm un fenomen firesc. Ce se
întâmplă când o relaţie, o căsnicie intră în rutină?
Se întâmplă ca oamenii să nu se mai iubească pe ei.
Atunci când eşti
) interesat doar de modul în care te
oglindeşti în ceilalţi sau când trăieşti mai mult pen
tru alţii, uitând de ceea ce te bucură pe tine cu adevă
rat, simţi că ai ajuns la un moment dat la capătul
drumului. Şi, când te uiţi în oglindă, vezi un om obor
sit, blazat, care nu mai are putere să ofere. Urmează
etapa promisiunilor neonorate, apoi tăcerea. E rutina,
în care zgomotul linguriţei care mestecă în cafea şi
atinge ceaşca devine asurzitor.
D e ce ajungem să nu ne iubim, când sensul vieţii
este să ne fie bine? Şi nu ne poate fi bine dacă nu sun
tem bine cu noi înşine. Cu alte cuvinte, dacă nu ne
simţim bine în propria piele. Orice disconfort pe
05
C o r in a O zo n
care-1 resimţim, orice nemulţumire nerostită şi orice

vis ucis îi vor afecta şi pe cei din jur. Care, la rândul
lor, se vor închide şi astfel vor deveni corpuri străine.
Ne retragem în noi, nu pentru a ne redistribui resur
sele, ci pentru a face un amar bilanţ, cu care ne resem
năm. Viaţa îţi oferă momente în care poţi face lucruri
care să-ţi placă. Insă multe dintre ele nu coincid cu
ceea ce am fost noi obişnuiţi sau învăţaţi. Obişnuinţele
duc la dependenţe, apoi la un control din partea celor
care ni le-au provocat. Fie că sunt părinţi, parteneri/
soţi sau persoane foarte apropiate. Această formă de
control duce la un fel de teroare mută, dar presantă.
Nu faci nimic, de teamă să nu superi pe cineva, sursa
obişnuinţelor tale, care, deşi nu-ţi fac mereu bine, le
duci mai departe. Doar schimbările periodice pot re
împrospăta această stare. Şi astfel ajungem la dorinţa
de schimbare si la teama de a o face.
D e ce ne temem să facem schimbări? D in cauza
acelor legături invizibile, dar extrem de puternice, cu
anumite persoane sau locuri din trecutul nostru. în
mod firesc şi logic, ar trebui ca, pe măsură ce trec anii,
desprinderea să fie mai uşoară, datorită capacităţii
date de maturitate. însă, atunci când pe o perioadă
lungă nu s-a întâmplat nimic care să ne facă sufletul
să tresalte de bine, se cheamă că ne-am complăcut,
iar firele acelea invizibile au făcut rădăcini adânci.
Astfel se explică nostalgiile care apar la un moment
136
dat după anii din adolescenţă şi de după, pentru că

pur şi simplu ne e dor de cei care eram atunci, când
luam decizii fără să facem analize complicate şi fără
să ne pese, ne e dor de acea inconştienţă frumoasă
care are mereu un înger păzitor. Ne e dor de cei care
eram şi am dori să putem face un salt în timp şi să
schimbăm ce nu am avut curaj să schimbăm.
Putem să facem schimbări oricând? Da, însă, în
formula schimbării, curajul trebuie să fie la fel de
puternic pe măsura prejudecăţilor. Care nu sunt de
cât nişte crampoane. D e care te poţi folosi în cursa
ta cea lungă, numită viaţă.
Copiii nu au nevoie de familii de convenienţă în

care comunicarea părinţilor, care dorm în camere se
parate, se reduce la salut, iar adulterul este parte din
organizarea familială. Copiii au nevoie de un mediu
echilibrat, liniştit, în care să-si dorească să locuiască
şi să revină permanent (de aici şi rătăcirile unor ado
lescenţi, neîmpăcaţi cu atmosfera de acasă), au nevo
ie de afecţiune, iubire şi înţelegere. Un copil nu poate
fi minţit la nesfârşit. Când va creşte, el nu va aprecia
prefăcătoria ridicată la rang de sacrificiu şi model
familial. Va aprecia în schimb întregul bagaj senti
mental cu care a fost dotat să plece la drum în viaţă.
Iar în afara copilului este vorba şi de părinţi. Care
sunt oameni cu suflet şi cu drept la fericire.
137
C o r in a O zo n
Situaţiile în care intervin alegerile apar pe diverse

paliere ale existenţei noastre. Multe schimbări au ca
imbold motive de ordin emoţional. Femei şi bărbaţi,
care au ales, de exemplu, să plece din oraşul sau ţara
în care trăiau, pentru a îngropa o iubire moartă. Nu
toată lumea are puterea să aleagă, pentru că noul
drum este mai anevoios decât cel pe care îl parcurg.
Dar, de fapt, călătoria contează.
Una din cele mai grele lecţii este cea a renun
ţării - să ştii când să te opreşti. Nu ştiu dacă e chiar
o lecţie, pentru că nu ştiu dacă se poate învăţa, oricât
îţi propui asta. Ne detaşăm mai uşor de locuri sau
joburi, dar foarte greu de oameni. Pentru suflet luăm
decizii mult mai greu, pentru că un salariu mai mic
sau mai mare e doar un venit; ne mutăm în case mai
mari sau mai mici, pentru că ştim că ne vom adapta
într-un fel. Dar să trăieşti fără cineva la care ai ţinut
este greu de imaginat.
Un bărbat mi-a povestit relaţia pe care a avut-o

cu o femeie de care s-a îndrăgostit. E însurat de
mulţi ani şi cu sentimente amestecate pentru soţia
lui, pe care a fost tentat să o părăsească de câteva ori.
D ar a revenit acasă, de fiecare dată, ca motanul de pe
străzi, la confort si căldură. Cu femeia de care s-a
îndrăgostit frenetic s-a cunoscut întâmplător. Fru
moasă şi plină de viaţă, dintr-un cerc de artişti, l-a
138
„hrănit" cu dragoste timp de câteva luni, în care el

umbla ca în transă, atras ca de un magnet. M i-a rela
tat câteva episoade inedite şi am găsit în vocea lui o
oarecare nostalgie şi acum. Deşi o iubea mult, poves
tea a început să-l sperie, pentru că soţia, care nu arăta
că ar şti ceva, deşi el mai lipsea de acasă, avea asupra
lui un fel de ascendent inexplicabil. A decis să re
nunţe la femeia pe care o iubea şi ceea ce m-a impre
sionat în relatarea lui a fost când a spus că a plâns
într-o noapte, de suferinţă. Iar eu i-am văzut sufe
rinţa pe faţă şi când povestea. Intr-un fel, l-am apre
ciat pentru sinceritatea de a-mi spune acest detaliu,
pe care alţi bărbaţi nu l-ar recunoaşte.
L-am întrebat de ce nu a ales schimbarea, dacă
acasă lucrurile erau gri şi nu existau alte complicaţii.
M i-a răspuns că a simţit că e obosit pur şi simplu,
mai exact, a simţit că nu ar fi făcut faţă valului de ex
plicaţii pe care ar fi fost nevoit să le dea familiei, celor
apropiaţi. Că, în afară de răceală, nu are ce să-i repro
şeze soţiei, cu care a şi construit multe lucruri. A recu
noscut că a suferit ca un câine după această ruptură,
dar crede că a făcut bine. Cel puţin aşa se consola.
Pentru că acum se află într-o altă relaţie, însă nu de
aceeaşi intensitate şi pentru care nu ar plânge.
Visătorii de nebunii. Nu putem să ştim de ce un

om a ales să se rănească, atunci când nouă ni se pare
că nimic nu putea să-i stea în cale. Poate raţiunea
139
C o r in a O zo n
care dictează, poate teama sau poate, pur şi simplu, a

ales să înrămeze o poveste frumoasă şi atât.
Aceştia sunt visătorii de nebunii. T in minte că
y y
mi-a spus cineva odată că e pe cale să comită o nebu

nie si m-a întrebat dacă eu cred că e o nebunie ce ur-
y
ma să facă: adică să meargă într-o călătorie-surpriză,

ca să se împace cu o persoană care e supărată. I-am
spus, mai în glumă, mai în serios, că din punct de ve
dere financiar poate fi o nebunie. Că, dacă persoana
nu voia să mai răspundă pe nici un canal, risca să aibă
o mare dezamăgire în acea călătorie, să bată drumul
de pomană. Dar îşi făcuse atâtea planuri despre cum
avea să decurgă revederea, încât mi-am dat seama că,
dincolo de dezamăgire, mai rău este să nu laşi un om
să viseze. Toate proiecţiile pe care le va face în toată
perioada până la plecare îi vor servi ca hrană, un fel
de balsam pe rana provocată de supărare.
D e fapt, toţi facem la fel. C a să putem supravie
ţui, încercăm să ne agăţăm de vise ca de un buştean
într-un vârtej. C a să stăm la suprafaţă, până ajun
gem în ape liniştite.
Interesant este că ne-a mai rămas o picătură de
luciditate, dacă avem îndoieli că este o nebunie sau
nu. Dar ce înseamnă să faci o nebunie, până la urmă?
Să ieşi din programul tău obişnuit, având ca repere
cafeaua de dimineaţă, masa de prânz şi serialul de
seară? Să renunţi la programul de weekend, ce inclu
de cumpărături şi curăţenie, şi să urci în avion sau în
14 0
tren, pentru că aşa simţi nevoia? Desigur, „obiectul"

nebuniei este cel care contează. Pentru că, astfel, o
călătorie planificată ad-hoc, dintr-un gând, care pare
cel mai bun la momentul respectiv, nu mai este ea
însăşi o nebunie. Cât ceea ce este la capătul ei.
Numim „nebunii" lucruri pe care alţi oameni le
practică des, iar „nebunia" noastră este în raport cu
curajul de a o comite. Te face să te minunezi de ce
eşti în stare. „Este prima oară când fac asta." Evident,
o „nebunie" are premiera ei. A doua oară spui „Am
mai făcut asta".
Eu am făcut călătorii pe nepusă masă, doar ca să
văd pe cineva sau anumite locuri. La unele m-am bu
curat, pe unele le-am regretat atunci, însă acum îmi
zic că altfel nu puteam şi, într-un fel, m-au dezvoltat.
Sigur, contează şi ce stil de viaţă ai. Eram obişnuită
cu deplasările, prin natura meseriei mele. Iar pentru
cineva care duce o viaţă după program fix şi condiţi
onat, ar părea aventura vieţii. Şi mai există şi visătorii
care nu-şi permit luxul unei „nebunii".
L a 20+, cam orice nebunie este permisă. L a 30+,
ne mai gândim o dată. L a 40+, e pusă pe seama crizei
de vârstă. Dar şi puterea de a visa devine mai mare.
Avem nevoie de o „nebunie", pentru că simţim cum
ne pune sângele în mişcare şi ne face tâmplele să zvâc
nească. Cum ne umple pieptul cu aer până la sufoca
re şi simţim că am putea să sărim cu paraşuta.
C o r in a O zo n
„Nebunie" este ceea ce visezi să faci, dar nu ştii da

că va avea finalul din setările tale. Şi, până nu o tră
ieşti, nu ştii. Fie că e vorba doar de o simplă schimbare
de program.
Cu ceva timp în urmă, a devenit viral un filmuleţ în
care Deshun Wang, un actor chinez care la aproape
optzeci de ani a făcut furori în lumea modeling-uhii, îşi
povesteşte în două minute căderea şi urcarea. După o
carieră de actor şi o iniţiativă eşuată în pantomimă, la
cincizeci de ani, Wang se trezeşte la limita subzisten
ţei. Adunându-şi resursele şi toată experienţa acu
mulată, se apucă să-şi remodeleze corpul, prin
exerciţii fizice la sală, realizează o expoziţie inedită de
manechine vii ca replici ale sculpturilor lui Rodin, de
vine coach pentru manechini, iar la şaptezeci şi nouă de
ani uimeşte lumea prin apariţia sa la o prezentare de
modă. Practic, şi-a exploatat tot talentul pe care-1
avea şi şi l-a upgradat, apoi l-a aplicat acolo unde ca
lităţile sale erau cerute.
întâmplarea a făcut ca tot în acele zile să ascult
povestea relatată de o prietenă despre o femeie de
carieră, cu portofoliu şi C V impresionant, relocată
pentru câţiva ani cu serviciul în străinătate. L a în
toarcerea în ţară, a avut surpriza să constate că nu
mai avea loc în fosta firmă, astfel că la 45+ s-a po
menit fără serviciu şi cu un copil de crescut. A avut
doar un moment de îndoială şi panică. Şi-a contactat
142
clienţii cu care a lucrat şi şi-a oferit serviciile de

consultant în domeniile în care avea experienţă. In
interacţiunea din business, a observat uzura interac
ţiunilor umane, provocată de ritmul nebun din cor
poraţii. A urmat Facultatea de Psihologie şi şi-a
deschis propriul cabinet, unde îmbină coaching-xA cu
consilierea de specialitate. O relansare de succes, ca
re a implicat un risc asumat. Insă nu i-a fost teamă,
deoarece experienţa ei era cea mai mare avere.
Toţi avem în viaţă câte o „cădere", iar toate acestea

ar părea doar nişte poveşti motivaţionale. însă, cât
timp sunt reale, nimic nu ne împiedică să ne uităm în
trecutul nostru şi să descoperim momentul de răscru
ce, când am fost puşi să facem o alegere. Sau să o lu
ăm de la zero fără nici o speranţă. Schimbare de casă,
oraş, ţară, job, divorţ, eşec în afaceri... C e mult ne-am
temut de acel salt, dar ce frumos a fost!
Reinventarea nu este doar un nou look, ci atitudi
nea şi curajul de a-1 afişa. Există riscul să nu placă, să
nu fie util nimănui, dar acest lucru este doar temerea
noastră. Dintr-un ocean de oameni, si unul dacă va
spune că e bine ce faci, merită să mergi mai departe.
Acela sigur va spune şi altcuiva şi nu vei fi singur. E
doar o chestiune de răbdare şi timp pentru ca drumu
rile tale să se întâlnească cu ale celor care te căutau.
Este suficient să te cunoşti foarte bine. Iar vârsta e
143
C o r in a O zo n
doar un reper pentru a-ţi organiza viaţa. Capacitatea

de a te ridica deasupra unei situaţii, ca să poţi lua o
decizie de schimbare, are nevoie de un imbold. între
barea reală este, de fapt, de ce nu luăm aceste decizii
independent de situaţiile care le generează? Dacă vrei
să faci un maşter în străinătate, îl faci pentru că asta îţi
doreşti. Te îngrijeşti, te îmbraci elegant, fără să fie ne
voie să treci printr-un divorţ, ca să schimbi asta.
Vrem să epatăm în situaţii care ajung să ne domi
ne sau să ni se pară comune. Sau în cele ce presupun
un soi de competiţie şi rivalitate, unde orgoliul şi
atenţia socială sunt mai presus. Nu e rău când cineva
îsi
t schimbă drumul si > doreşte
» mai mult. D e multe ori
şi societatea ne obligă să acţionăm astfel, să alegem
rute ocolitoare sau care nu se află în fişa postului. Iar
upgradarea este câteodată doar un compromis, nu o
decizie personală. Alegem dintr-o înlănţuire de emo
ţii, fiindcă gândim cu un mecanism care integrează
gândurile despre nevoile noastre pe diferite niveluri.
Oamenii au nevoie să se simtă iubiţi într-un mod sau
altul şi aleg orice cale pentru a ajunge la asta.
Înstrucţiune
A se lua decizie rapidă în orice drum care se bifurcă.
Indiferent pe unde o iei, te vei întâlni cu aceleaşi în
tâmplări pe care le atragi.
2 ) eâpre rup turi 6i diuren
\ tătea în trafic, în maşina micuţă, roşie, şi bătea

^ __s cu degetele nervoase pe volan, se gândea cât timp
din viaţă îşi p ierd oamenii blocaţi la semafoare şi în
intersecţii sufocate de vehicule. Nu auzea gălăgia stră
zii, claxoanele, înjurăturile, devenise imună. Nu o mai
supăra nimic, nu o mai bucura nimic. A simţit o bătaie
pe umărul drept. S-a întors brusc şi a văzut chipul mi
rat a lfetei ei:
—Mama, nu mai auzi? D e trei ori te-am strigat!
i-a zis micuţa cu un ton de reproş.
—Iartă-mă, draga mea! M ă gândeam, s-a scuzat ea.
—Mereu te gândeşti! a spusfata înciudată.
—Ce voiai să-m i spui? a încercat pe un ton împă
ciuitor.
—Vreau la Disneyland!
—Vorbim cu tata şi mergem!
Apoi a revenit la starea de dinainte. M aşina s-a pus
în mişcare şi, printr-un slalom abil, a reuşit să avanseze.
145
C o r in a O zo n
Tatăl era soţul ei, nu avea nici un chefsă discute ceva cu

el. O plictisea, o agasa cu bănuielile lui şi cufap tu l că o
urmărea. Ştia că a angajat pe cineva să vadă pe unde
merge în orele în carefetiţa era la şcoală. îşi dăduse sea
ma că îl înşela, dar nu avea nici o dovadă. O vreme, a
reuşit cu ajutorulprietenelor să găsească diverse tertipuri
ca să se poată întâlni cu amantul. Când pericolul deve
nise mare, ca un foc de care se apropia, a trebuit să re
nunţe. Iar acest lucru i-a frâ n t inimafă ră remediu.
Suferea în tăcere, pentru că, luată la rost de soţ, nega
se că are o aventură. Simţise atunci că-şi calcă în picioare
un jurământ, dar soţul ei puteafifoarte rău atunci când
îşi simţea lezate onoarea şi fam ilia. Pentru el, lucrurile
erau simple:fericirea stătea în fap tu l că se aflau toţi îm
preună, căplecau în vacanţe şi că îşi puteau permite cam
ce doreau. Cine nu împărtăşea aceste dorinţe era exclus.
E a a simţit de câteva oripe propria-i piele ce înseamnă să
f i i exclus. Amantul ei era şi el însurat, dar dispus să d i
vorţeze. Când ea i-a spus că vrea un copil cu el, s-a eschi
vat. E ra artist, picta, nu câştiga mulţi bani, nu avea
copii. Făceau sex pe unde apucau, în atelierul lui cât o
debara, pe biroul unui prieten, în toaleta unei galerii. î i
spunea că o iubeşte, iar ea îi făcea cadouri. î i spunea că e
talentat şi că îl va ajuta în cariera lui.
De câteva ori, când umbra soţului ei era prea aproa
pe, au făcut pauze. Reveneau după câteva săptămâni,
înfometaţi unul de altul, dar tot mai trişti. Apoi au decis
14 6
să nu se mai vadă. E vitau locurile, evenimentele, priete

nii comuni, tot ce a r f i putut să-i apropiefizic. In săfie
care încă trăia intens unul în mintea celuilalt. E a era
arsă de dor, învăţase să trăiască împreună cu acel dor. Se
dedica unor acţiuni caritabile pentru copiii defavorizaţi,
într-un fel, simţea că îşi achită un fe l de datoriefa ţă de
fiică , pe care o neglija prin absenţele ei, chiar şi când erau
împreună. O ajuta să scape de discuţiile provocate de soţ
şi să-şi justifice prezenţa mai rară alături de el. Dar,
dincolo de asta, avea timp să viseze la iubitul ei şi aştep
ta simplu să-i treacă de tot gândul la el.
Povestea adevărată de mai sus mi-a amintit de o

alta, la fel de adevărată, a unei femei de pe alt conti
nent. A divorţat după mai mulţi ani de căsnicie şi a
rămas singură, cu un copil. Veniturile modeste îi per
miteau să se aprovizioneze de la un magazin ieftin şi
să pândească reducerile. Pe lângă aceste neajunsuri,
suferea în urma separării şi simţea că se adânceşte
într-o depresie. S-a oferit voluntar în cadrul mai
multor proiecte, dar a fost refuzată pentru că nu avea
cu cine să-şi lase copiii. Respingerea aceasta a facut-o
să se simtă atât de mizerabil si atât de inutilă, încât i
se părea că îşi va pierde minţile de disperare. Oamenii
nu înţelegeau că ea pur şi simplu nu avea suficientă
răbdare pentru anumite activităţi, dar dorea să facă
parte dintr-o comunitate. O speria ideea izolării şi,
147
C o r in a O zo n
într-o noapte, după multele lacrimi vărsate în tăcere,

i-a venit o idee. S-a gândit: la ce se pricepe ea cel mai
bine? La gătit din mai nimic. Era un rezultat al ne
voii de supravieţuire pe care o transformase în stil de
viaţă, îmbunătăţindu-1 cu fiecare zi.
A doua zi, a mers la magazin şi din micul buget
pe care-1 avea a luat cele necesare pentru a prepara
o mâncare de carne cu legume. Deja ştia ce să cum
pere, era o rutină. Ajunsă acasă, şi-a sunat toţi prie
tenii, cunoscuţii, le-a dat mailuri şi le-a spus să
răspândească faptul că în seara de miercuri îi aş
teaptă la o cină pregătită de ea pe cei aflaţi la răs
cruce, loviţi de necaz sau singuri. A pregătit masa şi
a aşteptat. A început să aibă emoţii pentru că ni
meni nu confirmase vizita şi era cât pe ce să cadă iar
pradă disperării. Dar, odată cu lăsarea serii, au înce
put să vină pe rând oameni în casa ei şi să ia loc la
masă. Dintr-odată atmosfera s-a schimbat, iar sen
timentul pe care femeia l-a trăit în timp ce musafirii
aceia străini îi umblau prin casă a fost de neuitat. în
următoarea zi a primit mailuri de mulţumire şi des
pre cât de mult a însemnat acea cină pentru cei care
i-au călcat pragul. Femeia şi-a dat seama că senti
mentul mizerabil pe care îl trăise cu ceva vreme în
urmă fusese cauzat de rătăcirea ei şi că oricine poate
fi sprijin pentru altcineva. Cina ei de miercuri a de
venit tradiţie.
14 8
O altă poveste este a unui bărbat părăsit de soţie

şi care, la plecare, i-a luat tot din casă. Bărbatul a ră
mas cu câinele şi cu durerea pierderii, într-o locuinţă
complet goală. A început să deseneze pe pereţi o lu
me, aşa cum şi-o imagina, în care şi-a poziţionat câi
nele în diverse ipostaze. In scurt timp, fotografiile
sale urcate pe reţelele de socializare au avut un succes
atât de mare, încât a scos o carte devenită bestseller.
Olandezul W im H of, supranumit şi „Omul de

gheaţă". E cunoscut pentru recordurile sale incredi
bile de a rezista la temperaturi atât de scăzute, încât
ar pune în pericol sănătatea unui organism normal
sau chiar i-ar provoca moartea. A reuşit să stea cu
fundat în gheaţă timp de mai bine de o oră şi a ajuns
pe vârful muntelui Kilimanjaro în două zile, echipat
doar cu pantaloni scurţi. în aceeaşi ţinută a finalizat
un maraton complet deasupra cercului arctic, la mi
nus 20 de grade, apoi a mai finalizat un maraton în
deşertul Namib, fără să consume apă. Se pare că
W im H o f reuşeşte toate acestea doar cu ajutorul
minţii prin care îşi setează temperatura corpului.
Pare ceva nebunesc, însă m-am tot întrebat cum si-a
descoperit acest om capacităţile de termostat. Am
aflat că a fost devastat de sinuciderea iubitei sale, a
rămas cu patru copii, care l-au motivat să trăiască. A
găsit vindecarea prin meditaţii în natură şi astfel a
149
C o r in a O zo n
descoperit că prin tehnicile de respiraţie îşi putea re

gla temperatura corpului. De aici a început aventura
care i-a adus numele mondial „Omul de gheaţă".
Ceea ce uneşte aceste poveşti este nevoia de tera

pie pe care oamenii părăsiţi o resimt acut şi care ac
ţionează ca un sistem de protecţie. Imediat după o
ruptură, se instalează o stare buimacă, apoi vine tris
teţea. Dar există un resort, cât de mic, ce îndeamnă
la ieşirea la suprafaţă. Important este să găsim lucru
rile care ne reprezintă şi să ne concentrăm atenţia pe
ele. Şi revin la „căderile necesare", care ne aduc faţă
în faţă cu puterea noastră de regenerare. în orice v ii
toare vom căuta un pai, cât de mic, ca să ne agăţăm,
pentru că suntem programaţi să ne adaptăm şi să o
putem lua de la capăt.
instrucţiune
A nu cădea în disperare. Se va reactiva sistemul de su
pravieţuire şi te va reînvăţa ce e iubirea şi cum poate
veni pe căi de care nu ştiai.
(dat diu re a z a L
o LUDire
\ . -au încercat tot felul de calcule şi s-au emis

__ / ipoteze privind un anumit număr de iubiri pe
care le trăim într-o viaţă. Insă nimeni nu a putut
stabili o formulă generală. D e pildă, a fost declarată
o iubire alocată fiecărei perioade mari din viaţă: cea
timpurie, cea de pe parcursul dezvoltării şi cea de la
maturitate. Să fie vorba de clişeul cu „fiecare iubire
are vârsta ei“ sau întregul proces poate fi privit ca o
evoluţie emoţională?
Se pare că iubirea are parcursul ei de-a lungul a
cinci etape. Unii se opresc la a treia şi atunci intervin
rupturile, divorţurile, pentru că această etapă este un
fel de piatră de încercare pentru cupluri. Prima ar fi,
evident, faza în care oamenii se îndrăgostesc şi în care
se produc reacţiile chimice care le pun hormonii la
treabă. Astfel, se desfăşoară un adevărat festival al di >
paminei, serotoninei, oxitocinei, însoţite de testoste
ron şi estrogen. Este perioada în care nu vedem nimic
C o r in a O zo n
mai bun decât perechea noastră, în care proiectăm tot

ce este frumos prin prisma persoanei iubite, e perioa
da în care credem că iubirea va dura până la moarte.
Cea de-a doua etapă este a dependenţei, iar atunci
oamenii formează cupluri şi decid să se căsătorească,
îşi fac planuri împreună şi se simt protejaţi. E o pe
rioadă caldă, în care fluturii încă se agită, sexul con
tinuă să fie interesant, partenerii încă se simt atraşi
unul de altul si
> sunt încrezători în sentimentele care
îi leagă. A ici intervine capcana, care nu prevede ce
aduce etapa a treia. Ascunşi în propriile lor senti
mente, mulţi nu văd declinul ce începe să apară. M ai
pe româneşte, când „căruţa începe să scârţâie".
Şi vine cea de-a treia etapă, deziluzia, când, pe
fondul grijilor, al responsabilităţilor, sentimentele în
cep să pălească. împovăraţi de obligaţii, irascibili, în
grijoraţi de perspectiva unor boli, ne rănim. Oamenii
sunt nepregătiţi de multe ori în această etapă şi încep
să caute iubirea în alte locuri, pentru că nu mai văd în
partener ceea ce vedeau odinioară prin ochii iubirii.
Şi aici intervine momentul de cotitură în cuplu. Pen
tru că persoanele care caută iubirea în locuri greşite
riscă să piardă tot sau o pot lua de la început cu altci
neva. Cei care fac eforturi de a restabili relaţia, încer
când să se apropie din nou de partener, să găsească
împreună răspunsuri şi soluţii şi să se vindece iubin-
du-se, pot trece la etapa următoare.
1 52
A patra perioadă este dedicată cunoaşterii reci

proce a partenerilor care au supravieţuit etapei dezi
luziei. Odată dragostea restabilită, ambii actori se
simt siguri şi doresc să se accepte aşa cum sunt.
Astfel, ei păşesc în cea de-a cincea etapă, în care sunt
convinşi că pot schimba lumea. Dacă un cuplu a fost
capabil să relaţioneze şi să facă faţă barierelor apăru
te, poate să rafineze şi legăturile cu cei din jur. De
altfel, poate din această perspectivă, interconectivita-
tea umană poate fi o consecinţă a modului în care
cuplurile comunică acasă. M ai mult, aşa cum am mai
spus, vindecându-şi împreună traumele copilăriei ca
re le-au marcat maturitatea. Nu e nimic mai frumos
decât să iubeşti şi să te laşi iubit, să înţelegi şi să fii
înţeles pentru a putea construi o relaţie durabilă şi
reală. Conflictele sociale pe diverse teme, violenţa au
la bază lipsa educaţiei, a informării şi a comunicării.
L a orice vârstă ne îndrăgostim, credem că e pen
tru vecie, iar la primul val care răstoarnă barca în
această călătorie în care mergem împreună, obosim şi
dăm înapoi. Fie vâslim în sens opus, fie alegem altă
barcă. Pentru că oamenii percep aceste furtuni ca fi
ind sfârşitul, şi nu ca pe o posibilitate de a-şi recon-
solida relaţia şi de a-i vedea fisurile. In cele mai multe
cazuri, se invocă alegerea partenerului nepotrivit şi
sunt situaţii în care doar timpul demonstrează unde
şi dacă am greşit. De aceea, specialiştii caută să-i
153
C o r in a O zo n
convingă pe cei care trec prin etapa a treia, cea a dez

iluziei, să vadă cât mai poate fi recuperat şi recon
struit din vechea iubire. Pentru că există tentaţia de a
căuta tocmai o proiecţie a acesteia, aşa cum am vă
zut-o prin ochii din prima etapă, şi nu cu cei trecuţi
prin furtuni. Iubirea se obţine uşor, dar se păstrează
cu efort. Şi necesită o permanentă investiţie. Etapa a
treia poate însemna o cădere de energie, iar resursele
au nevoie de un impuls pentru a se reîncărca.
Depinde şi de noi cât dorim şi vedem acest lucru. La
fel cum iubirea din faza ei de început, cea mai inten
să, ne creează iluzii, la fel şi pierderea ei poate aduce
confuzii. Doar prin cunoaştere şi comunicare pot fi
restabilite punţile pe care să păşim mai departe.
E u cred că o iubire nu are limite, dar sigur are operi

oadă de garanţie. Şi, fă ră să par o idealistă, cred că poate
dura şi o viaţă. D ar vreau să clarific nişte aspecte: a nu se
confunda iubirea cu un foc de paie iscat într-o vară, din
plictiseală sau disperare, nici cupotrivirea sexuală. Nimic
din toate astea nu e iubire. Pentru că ceea ce îţi provoacă
iubirea este tocmai dorinţa de a provoca limitele, de a tre
ce dincolo de ele. E acea stare care azi poate să te poarte pe
un nor, iar mâine să te dea cu nasul în praful drumului.
Or, nici aventura de o vară, nici sportul din pat nu îţi
creează aceste senzaţii. Iubirea deplină este când nu ai
nevoie de confirmări şi reconfirmări. Ş i mai cred că o
154
poţi purta în tine cât timp trăieşte inima. Doar senti

mentul iubirii îţi dă puterea să ierţi. Şi acum nu o spun
în sensul biblic, ci în cel strict social. Găndiţi-vă la certu
rile pe care le-aţi avut cu persoanele iubite. Se pot spune
vorbe grele, jig n iri, înjurături, dar totul e de moment.
Pentru că, atunci când iubeşti, paradoxal, sistemul de au
toapărare este dezactivat. Şi reacţionăm instinctiv, nu
maifacem raţionamente logice, nu mai avem răbdare.
M ai cred totuşi că iubirea adevărată teface înţelept.
Cu timpul, înveţi să ai răbdare şi uiţi toate vorbele gre
le. Să nu ziceţi că e prietenie, aia e altceva. Iubirea e
atunci când te prefaci că ţi-e bine doar ca să îi dai ce
luilalt libertate, atunci când vrea. Iubirea p o a tefi pu r
tată de unul singur, însă e împlinită când e împărtăşită.
Intensitatea e discutabilă, nu necesită mereu aceiaşi
volţi şi amperi. Şi, fă ră chimie, nu există iubire durabi
lă. Deci cât ţine o iubire? Până la următoarea iubire,
probabil. Ştiu căputeam să scriu un text mai bun despre
iubire, dar sunt momente în care e bine să vorbim onest
şifă ră patos despre asta.
ttlnstrucţiune
A nu se confunda senzaţiile şi a nu se iubi în stare de
oboseală. Evită eforturi care provoacă uzura. Doar
atunci e timpul să pleci.
C ûm 5e m e n ţin ■up
L onêuwe
Cêciecretul" care face ca o relaţie să fie dura

„ ---- J bilă pare subiectul care frământă multe
bil
suflete. Există destule perechi care au rezistat tim
pului, obstacolelor şi barierelor de tot felul, iar
la nivel teoretic lucrurile sunt simple. M ai greu e
cu practica. Printre puţinele certitudini este ace
ea că oamenii au nevoie, de când se nasc şi până
mor, de încurajare. Şi revenim la „cufărul cu bala
uri" al copilăriei şi la „cei şapte ani de-acasă ai iu
birii". Afecţiunea cu care am fost obişnuiţi ne va
urm ări pe parcursul întregii existenţe. E ste ca
atunci când pe hardul unui computer se încarcă
programe, pentru că totul se învaţă. Desigur, unele
programe se pot rescrie, dar prima amprentă este
cea mai puternică.
15 6
Unul dintre lucrurile care sudează o relaţie este

împărtăşirea reciprocă a gândurilor, frământărilor,
situaţiilor jenante. Tangenţial cu ceea ce am amintit
deja, despre subiectele considerate tabu în unele
cupluri, nu toţi partenerii îşi vorbesc deschis despre
neliniştile şi nemulţumirile lor, pentru că nu au fost
învăţaţi să funcţioneze ca într-o echipă. Nu toţi sunt
obişnuiţi să se asculte reciproc, să aibă răbdare şi să
înţeleagă. Să caute împreună soluţii, la fel ca într-o
echipă. Pentru că, în subconştient, se poartă un fel
de luptă, iar acolo partenerii devin rivali în timp.
Cuplurile care rezistă mult timp împreună nu simt
nevoia să poarte o luptă. îşi poartă de grijă unul al
tuia, pentru că bunătatea este esenţială în iubire şi se
includ una pe alta. Cine nu se iubeşte pe sine şi nu a
avut parte de iubire va avea tendinţa să critice, să ia
peste picior, să bagatelizeze eforturile celuilalt. Lipsa
de bunătate duce la lipsa de respect. Or, aşa cum am
amintit deja, oamenii au nevoie de apreciere. Să fii
bun, respectuos, să-l încurajezi pe cel de lângă tine
sunt dovezi de iubire şi garanţia unei legături traini
ce, care nu va pune la îndoială încrederea. Totul se
construieşte cărămidă peste cărămidă şi funcţionea
ză doar împreună. Dacă lipseşte o verigă, sistemul
nu mai funcţionează cum trebuie.
Şi, nu în ultimul rând, partenerii care râd mult
timp împreună au o relaţie îndelungată. Râsul slăbeşte
157
C o r in a O zon
tensiunile şi dezamorsează conflictele, produce o at

mosferă de relaxare. Reacţiile vor fi şi ele pozitive.
M ai mult, râsul este un efect al umorului. Nivelul
de umor la care se află fiecare dintre parteneri este
important şi, mai ales, potrivirea pe acest palier.
Glumele din mesaje au nevoie de un cod de decrip
tare care, dacă nu-1 posedă ambii participanţi, poate
produce bruiaje şi confuzii. Nivelul de umor ar tre
bui luat în considerare atunci când doi oameni se
cunosc, pentru că le va asigura bagajul de endorfine
pe timpul furtunilor din călătoria în doi.
Desigur, sunt multe cupluri care nu s-au separat
până la adânci bătrâneţi, însă nu toate au păstrat o
legătură armonioasă. Atmosfera apăsătoare, tăcerea,
ignorarea partenerului au devenit în casele lor ceva
atât de obişnuit, încât nici nu-si dau seama că nu
sunt fericiţi. Pentru că nu ştiu cum e să fie astfel. In
marea parte a cazurilor, astfel de fam ilii ascund
„mizeria sub preş“ şi preferă să nu vorbească despre
problemele lor. în situaţiile în care există violenţă,
unul dintre parteneri deţine controlul absolut şi in
tervine izolarea.
A vorbi deschis despre zbuciumul interior poate fi
o salvare a sufletului înnegrit de supărare. Există cu
pluri care s-au putut reconcilia la timp, pentru că au
avut curajul să-şi deschidă inima. Sunt paradoxale
poveştile celor care se iau, se împreunează, fac copii,
o casă, dar rămân cu sufletul uscat. Pentru că a vorbi,

a simţi, a împărtăşi nu costă nimic, sunt printre daru
rile cu care am fost înzestraţi şi aflate la îndemână.
Dar uneori „gunoiul" e atât de mare, încât ne cufun
dăm în el, ne acoperă cu totul şi abia mai putem res
pira. Apoi ne obişnuim astfel, facem o gaură, atât cât
să vedem înainte, şi altceva nimic.
îm i amintesc ce mi-a povestit un prieten, despre o

familie cu doi copii, dintr-un oraş de provincie.
Adulţii aveau fiecare locuri de muncă bune, şi-au luat
un apartament, l-au mobilat, au venit pe lume copiii
şi se ocupă de ei, aşa cum se pricep. Par mulţumiţi cu
viaţa lor, în casă e linişte, mâncare caldă, rufe curate
la timp, dar ceva parcă îi lipsea femeii. Şi, aşa cum se
spune, dacă ei nu-i e bine, se răsfrânge asupra celor
lalţi. Amândoi sunt oameni cu studii superioare, ci
tiţi. Aceste valori contează în ecuaţia dată, pentru că
femeia a fost într-o zi chemată de o amică la un
workshop susţinut de un life coach american. A mers
fără prea multă tragere de inimă, iar acolo a ascultat
despre relaţia de cuplu şi problemele care o macină,
a primit ca temă să-şi întrebe soţul ce nemulţumiri
are. Femeia a ajuns acasă, a turnat vin în pahare, şi-a
invitat soţul şi i-a pus întrebarea. Bărbatul a fost reti
cent, dar la insistenţele ei şi încurajat de vin, i-a răs
puns un pic jenat: „Când mai ieşeam cu prietenii, ei
159
C o r in a O zo n
se lăudau că nevestele le fac sex oral, iar eu tăceam,

mă simţeam prostul satului, pentru că tu nu mi-ai
făcut mie niciodată. M i-a trecut prin cap să merg la
prostituate, doar ca să văd cum e şi să mă laud".
Soţia a înmărmurit, dar a realizat şi câtă frustrare
a acumulat soţul ei; aşa se explica înstrăinarea lor,
tăcerile tot mai lungi dintre ei, totul. A fost mo
mentul în care ea si-a
j dat seama că ei nu stătuseră
de vorbă niciodată despre problemele lor intime,
despre ce le plăcea sau nu, că viaţa curgea oricum şi
toate celelalte treburi i-au acaparat, mai puţin viaţa
lor personală. M ai mult, căsnicia lor fusese în peri
col, pentru că el se gândise să frecventeze alte femei.
A stfel, o vorbă aruncată de o amică, o participare
neplanificată la un eveniment i-au deschis ochii şi
i-au schimbat priorităţile.
Este bine ca doi parteneri care vâslesc în aceeaşi
barcă să aibă valori comune, însă acest lucru nu e
suficient. Partea bună este că, având structuri apro
piate, se pot învăţa unul pe altul, ceea ce poate fi un
ingredient major în durata relaţiei.
ttlnstrucţiune
Se recomandă traiul împreună ca într-o vacanţă fără
toate mesele asigurate, fără bilete de voiaj plătite din
timp şi fără destinaţii precise. A se face călătorii în
echipă şi cât mai des.
>\
J M anzirea iubirii
„Eşti responsabil pentru ceea ce îmblânzeşti"

(A n to in e de S a in t - E x u p e r y )
D in momentul întâlnirii, oamenii sunt conectaţi

până la nivel de atom, aceste legături se creează in
stantaneu. Cu cât conexiunea este mai îndelungată,
cu atât au loc modificări structurale mai mari, fie
care dintre parteneri preluând ceva de la celălalt.
Cuplurile care au stat împreună mult timp manifes
tă un fel de dependenţă, dar şi o complementaritate,
aşa cum am văzut în cazul celor care îşi completează
răspunsurile unul altuia. Oamenii care se întâlnesc
şi se îndrăgostesc nu vor mai fi la fel. Transferul de
energii şi informaţii dintre parteneri lasă amprente
în fiecare si nici unul nu va mai fi ca înainte. Fiecare
relaţie este o formă de îmblânzire, de adaptare, iar
în cazul separării şi al abandonului, noua configu
rare îşi pierde reperele. Revenirea la vechea structură
161
C o r in a O zo n
sufletească nu e uşoară şi oamenii o resimt prin su

ferinţă şi dor. Şi nici după un timp îndelungat nu
va fi la fel ca înainte. De aceea suntem responsabili
pentru ceea ce iubim şi îmblânzim şi ar fi ideal să nu
intrăm în viaţa cuiva dacă nu suntem pregătiţi noi
înşine. Insă câţi conştientizăm acest lucru cu adevă
rat atunci când îi dezamăgim pe alţii? îmblânzirea
este acea metamorfoză pe care o trăim în contact
îndelung cu cineva şi este reciprocă. Fiecare intrăm
într-o relaţie cu obiceiurile şi dorinţele noastre, după
care începe modelarea. D e aici, începe responsabili-
zarea, pentru că-1 influenţăm în diverse moduri pe
cel de lângă noi, creăm un ataşament ca un fel de
sfoară puternică, de capetele căreia trage fiecare.
înainte de a intra în viaţa în doi, suntem obişnu
iţi cu un alt stil de trai: trezitul dimineaţa, tabieturi
le, ordinea din locuinţă, orele de masă, ieşirile în
oraş, întâlnirile cu prietenii, vizitele în familie. Nici
unul dintre aceste obiceiuri nu se va mai desfăşura în
acelaşi
> mod si > vom încerca să armonizăm totul cu
voinţa celuilalt.
Când ştii că ţi-e bine? Ţ i-e mintea limpede şi tot ce

vezi în ju r e colorat. Brusc observi pe stradă fiecare
fru n ză , te înduioşează animalele, eşti înţelegător cu
gesturile şi hachiţele oamenilor. Respiri mai bine şi cu
toţi plăm ânii, iar inima e într-un veşnic dans. Percepi
16 2
timpul altfel şi constaţi că te bucură lucruri pe care până

mai ieri nici nu le băgai in seamă. Zâmbeşti des şi îţi
place, pentru că îţi dă o lumină feţei, ţi-o spun cei din
jur. A i mai multă răbdare şi eşti încrezător in ziua de
mâine şi în cele care vor veni. începi să-ţifaci planuri cu
un curaj de care nu te credeai în stare şi laşi să curgă ape
şi să înflorească pajiştile acolo unde cândva le-ai otrăvit
şi le-ai ars. „Ce bine e să-ţi f ie bine! “ Am auzit vorba
aceasta spusă simplu de un bărbat prin gura unei priete
ne. Amândoi s-au găsit şi ticăie în acelaşi ritm. E l i-a
spus tot simplu că bărbaţii au nevoie de adăpost, mânca
re, sex şi un hobby, ca să le fie bine cu ofemeie. D ar toate
odată, nu pe alese, ca intr-un meniu de restaurant. Ca în
decalog, unde nu eşti mai puţin păcătos dacă încâlci doar
o singură poruncă. în traducere generală, siguranţă, su
pravieţuire, plăcere şi libertate. Dacă una dintre acestea
lipseşte, nu eşti împlinit. Putemface un exerciţiu de ima
ginaţie, ca să vedem că nu e departe de adevăr. Fiecare
poatef i dezvoltată şi te poate duce pe laturi neexplorate
de tine. Sunt acele lucruri simple, de care uităm în goana
după agoniseală şi carierism. Să facem o contabilitate
simplă şi vom vedea dacă toţi avem absolut toate cele
enumerate, iar, dacă lipseşte ceva, sigur acolo nu mai e
fir u l care să le unească şi să le ţină. Şi aici vorbim despre
iubire. Acum se înţelege de ce ea este pe cât de la înde
mână, pe atât de complexă. Câtă putere de cuprindere
are şi câtăforţă să ţină toate aceste lucruri simple şi să le
16 3
C o r in a O zo n
îmbine într-o form ulă care să nu dea greş pe termen cât

sepoate de lung.
Suntem responsabili de ceea ce iubim şi îmblân

zim, iar înainte de a intra în viaţa cuiva ar fi bine să
ştim ce şi cât putem oferi, să ne evaluăm, să ne cu
noaştem. Pentru că mai uşor e să previi decât să re
pari şi să vindeci. Desigur că şi suferinţa are rolul ei,
aceea de a purifica, de a elimina ce este rău, de a arde
„terenul" pentru a sădi alte seminţe. Insă toate lasă
urme, traume, setări, din care greu putem ieşi şi care
ne marchează relaţiile ce vor veni. Arzi, dar pentru
asta trebuie să ştii
» cum să arzi.
Un E l îi face E i o declaraţie de dragoste pe internet
sub forma ecuaţiei lui Dirac. Conform căreia, pe scurt,
dacă două particule interacţionează pentru un timp,
iar apoi se despart, ele se vor influenţa mereu una pe
cealaltă, chiar dacă se află la distanţă de mii de kilo
metri sau ani-lumină. Desigur, e vorba de cele între
care se creează un câmp electromagnetic şi, tradusă
în vorbe, declaraţia în cauză spune că aceia care s-au
iubit la un moment dat sau între care a existat o re
zonanţă puternică nu sunt despărţiţi niciodată. M ă
gândeam dacă acest lucru poate fi transpus cumva în
parametri pământeni. Şi nu este deloc absurd. Cei cu
care am avut legături puternice rămân în memoria
noastră, cumva o proiecţie a lor este mereu vie. Cei
16 4
care au lăsat urme în viaţa noastră, cei care au contat

într-o perioadă nu au cum să dispară din aria noastră
mentală. Este ca şi atunci când, pus să reciţi o poezie
sau să spui o formulă matematică, nu ai nevoie să
cauţi cărţile, pentru că ţi s-au întipărit în minte şi le
porţi cu tine oriunde mergi.
M i s-a întâmplat să îmi apară inexplicabil în min
te o persoană despre care nu mai ştiam nimic şi să o
caut tocmai când se gândea şi ea să mă caute. Sau
când i s-a întâmplat ceva şi, doar fiindcă mi-a apărut
ca un flash imaginea ei, aşa am aflat. Nu de foarte
multe ori, ce-i drept, doar cele alături de care am
simţit vibraţii puternice într-o perioadă scrisă în ini
mă. C ei pe care i-am iubit sunt mereu cu noi, ca şi
poeziile învăţate şi tabla înmulţirii. C ei care ne-au
iubit fac exact la fel. Si
} cei care ne iubesc acum si
t nu
ne vor mai iubi. Dirac avea dreptate, cel puţin o par
ticulă nu va fi singură niciodată.
instrucţiune
Se recomandă scanare completă ţi control în bagaje,
înainte de a intra în viaţa cuiva. Dincolo de poartă, de
clari pe propria răspundere că nu vei crea iluzii şi nu vei
amăgi. Orice fals în declaraţii se pedepseşte conform
legilor iubirii: cu aruncarea la coşul uitării.
„Mintea repetă ceea ce inima nu poate şterge."
(Y a s m in M o g ah ed )
f \ upă ce doi oameni se despart, se instalează o

o C / stare similară celei de pe timpul doliului. Se
parcurg aceleaşi etape până la recuperare, de la furie
la tristeţe profundă, până la acceptare. Perioada du
rează de la persoană la persoană, între luni şi ani. De
aceea nu este bine să intrăm în alte relaţii până când
nu am parcurs tot drumul suferinţei după o ruptură.
Suntem tentaţi să ne legăm de alte persoane, fără
să fim vindecaţi, şi ne putem face mai mult rău, nu
doar nouă, ci şi celor de care ne legăm. In perioada
aceasta nu suntem apţi să luăm deciziile bune pen
tru viitorul nostru, deoarece suntem în stare de con
fuzie, rătăcire şi neînţelegere. După o despărţire ne
întrebăm „De ce?“ şi încercăm să căutăm răspun
suri. Se parcurg cu viteză incredibilă programe ale
1 66
memoriei pentru a găsi ce anume şi unde am greşit.

Aceasta este de fapt o resetare, realizată de partea
responsabilă cu apărarea sistemului nostru cerebral.
Depănând amintirile, dăm cumva filmul înapoi şi
căutăm erorile. De fapt, e un program care se rescrie
şi îl resimţim dureros până când reuşim să ne des
prindem de cel vechi, în care nu ne mai regăsim, şi să
mergem mai departe. Abia când totul este şters sun
tem vindecaţi. Desigur, nu se şterge tot, însă aminti
rile se reorganizează şi se filtrează, astfel că peste ani
păstrăm mai vii părţile frumoase ale unei foste iubiri
care la un moment dat ne-a răscolit sufleteşte, iar
cele mai neplăcute se estompează.
Oamenii se agaţă de legături şi din disperare, iar
acesta este un aspect de care ar fi bine să ne ferim.
Deciziile privind propria viaţă nu se iau în stări labi
le, neclare, la nervi sau la răzbunare. Comitem un
gest cu gândul că îl facem pe celălalt să se întoarcă
sau ca să-i atragem atenţia. In realitate, ne facem rău
doar nouă, pentru că întrerupem acel proces de rese
tare şi încurcăm mai rău gândurile.
O fată care a iubit mult şi a fost dezamăgită a ple
cat din ţară cu intenţia de a-şi mai alina durerea din
suflet. S-a legat de primul bărbat care i-a acordat
atenţie, s-a căsătorit cu el, dar avea să intre într-un
coşmar: abuz, violenţă, gelozie, totul a culminat
cu seara în care a dat-o afară din casă, pe o vreme
C o r in a O zo n
ploioasă, cu hainele de pe ea şi gravidă. După eşecul

care i-a cauzat plecarea din ţară, a simţit acest aban
don ca pe o situaţie fără ieşire. Cu inima frântă şi
speriată, a apelat la o prietenă, care a găzduit-o la ea
câteva luni, până când şi-a permis să închirieze o
locuinţă. A născut copilul, l-a crescut, are mai multe
locuri de muncă, face voluntariat şi după câţiva ani a
reuşit să se detaşeze de umbrele trecutului. In peri
oada disperării a scris poezii ca să nu-şi piardă min
ţile, ca un fel de terapie, dar care s-a dovedit mai
mult decât atât, pentru că a şi publicat câteva volu
me. Ceea ce i-a resetat mintea de fiecare dată când
simţea că o ia razna a fost un mesaj pe care şi l-a
scris pe unde a apucat: „Sunt mai puternică decât un
sentiment'1, devenit un fel de mantră.
Când ne rupem sufletul de cineva de care am fost
ataşaţi, simţim că se sfârşeşte lumea şi că nu vom
mai putea iubi niciodată. Toate sfaturile sunt greu
de urmat, însă povestea de mai sus este cel mai bun
exemplu că doar printr-un exerciţiu al minţii putem
să mergem mai departe, că, oricât ne este de greu,
sistemul de apărare se activează pentru a ne proteja
fiinţa care trăieşte dureros transformarea spre noul
eu. Important este să ne regăsim pe noi înşine şi să
nu ne rătăcim.
Iubirea este confundată adesea cu ataşamentul, iar
tocmai aceste neclarităţi în expUcarea sentimentelor
16 8
duc la reacţii uneori neaşteptate. Oamenii au nevoie

să simtă că aparţin cuiva, au nevoie să interacţioneze,
să fie ascultaţi şi să construiască punţi. Spre deosebi
re de iubire, care e nevoia de a da, ataşamentul este
despre iubirea de sine şi modul în care te raportezi la
celălalt. Este baza pe care apar şi cresc celelalte senti
mente care duc la relaţii, este ceea ce rămâne după ce
toate dispar. Dacă baza a fost şubredă, greu va putea
susţine o construcţie. Cine evită să se lege afectiv de
oameni va simţi iubirea ca pe o povară şi va vedea un
pericol în orice emoţie care-i poate clătina proiecţia
imaginară despre sine. Nu va avea prieteni de durată
şi nici poveşti de dragoste ca hrană pentru zile goale,
pentru că pur şi simplu nu a reuşit să treacă de bariera
temerilor din copilărie. Va pretinde că nu are nevoie
de ataşament, pentru că-1 confundă cu dependenţa şi
insecuritatea. Dar un mic exerciţiu este la îndemâna
tuturor, acela de a ne aminti de un singur prieten pe
care l-am avut din copilărie încoace şi la care ne gân
dim cu nostalgie. Şi să comparăm ce am avut atunci
si
> nu mai avem acum.
Despre memoria pe care ar avea-o inima s-a scris

destul. Această pompă neobosită, care bate fără între
rupere, de când ne naştem, este într-un permanent
contact cu creierul şi răspunde emoţiilor create de
acesta. Inima îşi schimbă ritmul bătăilor sale în funcţie
169
C o r in a O zo n
de muzica pe care o ascultăm, iar doi îndrăgostiţi care

se privesc în ochi îşi pot armoniza ticăitul inimilor du
pă trei minute. Poate emite un câmp electromagnetic
la trei metri în afara corpului, care se schimbă după
emoţii. „Motoraşul*' neobosit, care ne pune sângele în
mişcare, se pare că are propria lui memorie, ale cărei
semnale înmagazinate le trimite veşnicului ei prieten
sau rival, creierul. Astfel se explică influenţele pe care
emoţia le poate avea în experienţele şi deciziile noas
tre. Un fel de permanentă „gâlceavă a înţeleptului cu
lumea" ar fi comunicarea dintre inimă şi raţional.
Cât despre sindromul „inimii frânte", s-a dovedit

medical că nu e doar o metaforă. După o ruptură, o
pierdere, un zbucium profund, se produce o avalanşă
de hormoni de stres, în urma căreia muşchiul inimii
slăbeşte. Nu se moare din acest lucru, iar simptome-
le dispar după cel mult trei luni. Testul de anduran-
ţă, la care suntem supuşi fiecare în viaţă, lasă cicatrici.
Iar senzaţiile se reactivează odată cu repetarea expe
rienţelor sau cu rememorarea lor.
In contactul cu oamenii, spunem vorbe, comitem
gesturi fără să ne dăm seama de urmările pe care le
pot avea. Adeseori discutăm în contradictoriu sau
jignim cu o uşurinţă inconştientă, căci cine se gân
deşte în acele momente că toate ajung şi la inimă?
Avem impresia că e suficient filtrul de selecţie al
minţii, că putem şterge urme cu o radieră imaginară,

fără să ne închipuim cât rău putem face.
In dezamăgirile pe care ni le produc, inevitabil,
cei din jur, rămânem o perioadă noi singuri cu inima
şi gândurile noastre, până la recuperare. Sigur, ar fi
simplu dacă supărările nu ar lăsa şanţuri, dacă în fu
riile noastre am avea grijă şi de inima celuilalt. Doar
pentru simplul fapt că, poate pentru câteva secunde,
ne-a produs emoţii care ne-au confirmat că suntem
vii. A r fi bine ca, din când în când, să ne desenăm
propria inimă, ca să vedem mai bine ce ţine în ea.
Cât am ţinut noi în noi.
Înstrucţiune
De ţinut inima la standarde optime, pe cât se poate. A
se înlocui ţipetele cu muzica şi a se folosi obiecte con
tondente doar la gătit. Şi astfel se întâmplă o cină
romantică.
2 ) e â p r e iu bire c a v ân ă to a re
/ ^ ine nu a iubit în sărăcie, acela nu a iubit niciodată.

___ Cine nu a spus „Te iubesc“ cu maţele chiorăind de
foame, acela nu va suferi din dragoste niciodată. Cine nu
s-a opus măcar o dată lum ii şi semnelor ei pentru iubirea
sa, acela va fu g i de dragoste toată viaţa. Cine nu şi-a îm
părţit iubirea în chirii convertite în clipe defericire, acela
nu va >sti să viseze niciodată. Nici nu va jsti dacă a iubit
cu adevărat.
E a are un prieten, dar cunoaşte un alt bărbat. Se

reîntâlnesc peste ani, însă din cauza distanţei nu pot
fi împreună. După ani, ea îşi găseşte loc de muncă în
ţara lui şi se reîntâlnesc. Nu se leagă nimic, pentru că
între timp el s-a însurat şi are un copil. E l divorţea
ză, se afişează pe reţelele de socializare cu alte femei,
iar acest lucru o provoacă pe ea să îl viziteze. Astfel
află că s-au gândit mereu unul la celălalt, dar au fă
cut un joc al nervilor şi al ignorării, pentru că prima
17 2
tentativă de a fi împreună nu s-a concretizat. Nepă

sarea ei şi indiferenţa lui au fost adevărate resorturi
care i-au adus faţa în faţă. Cei doi formează un cu
plu de mulţi ani şi îşi amintesc râzând de modul în
care s-au revăzut.
N i se pare cunoscut, toţi am trecut măcar o singu
ră dată prin situaţia de a arăta mult interes pentru
ceva ce nu puteam obţine. Suntem oarecum progra
maţi să vrem lucruri care sunt „prea bune pentru noi“
sau pe care nu le putem avea. Astfel se explică de ce,
cu cât acordăm mai multă atenţie unei persoane,
aceasta se va plictisi şi va pleca. Gena de „vânător",
pe care toţi o avem, femei şi bărbaţi, nu se regăseşte
în mediul ei de acţiune. Natura umană este competi
tivă şi omul asociază atracţia cu iubirea şi ceea ce este
palpitant cu ceva pentru care merită să lupte.
Rutina în cupluri se instalează acolo unde vână

toarea s-a terminat, unde arsenalul a fost epuizat şi
partenerii sunt obosiţi.
Când lucrurile nu mai merg aşa cum trebuie şi nici
un efort de a resuscita relaţia nu are efect, e timpul să
ne gândim că poate ar trebui să-l lăsăm pe celălalt să
plece. Una dintre cele mai grele decizii în viaţă este
cea de a renunţa. M ai ales renunţarea la ceva de care
te-ai ataşat mult timp, chiar dacă îţi face rău. Dar,
peste un timp, oricine va privi altfel lucrurile şi se va
173
C o r in a O zo n
întreba de ce nu a putut renunţa mai devreme.

Dependenţa ne împiedică să renunţăm şi ne mănâncă
timp şi energie. Lecţia detaşării vine cu timpul şi cu
experienţa controlului emoţiilor. Oricât este de du
reros, renunţarea la o persoană care nu ne mai iubeşte
ne dă încredere si ne face mai buni. Se declanşează
y y
acel act al iertării ca o terapie a rănilor deschise. A lăsa

să plece din viaţa noastră pe cineva care nu ne mai
preţuieşte şi pentru care nu mai reprezentăm o prio
ritate este un gest mai întâi faţă de noi înşine, de eva
luare a propriei noastre demnităţi şi a stimei de sine.
In mod aproape ironic, orgoliul intervine mai mult
când nu trebuie şi mai deloc în situaţiile de renunţare
la cineva. A lăsa pe cineva să plece nu înseamnă că eşti
părăsit, abandonat sau respins; înseamnă că de acum
înainte aveţi drumuri diferite. A merge demn mai de
parte îţi dă noi perspective asupra propriei valori şi a
ceea ce ţi se potriveşte în viaţă.
Există legături care se menţin pe termen lung şi
altele care se termină brusc, deşi promiteau trăinicie.
In general, oamenii îşi petrec un timp împreună pen
tru că au lucruri şi interese comune. Apoi se întâm
plă ca unul să plece. Indiferentele starea pe care ne-o
lasă, orice plecare se face cu un motiv. Şi, oricât e de
greu, ar trebui să-l acceptăm, fără să ne cramponăm
în rugăminţi şi discuţii care uzează. Când cineva de
cide să iasă din mediul nostru, înseamnă că a luat
174
această decizie cu ceva timp înainte de a ne-o trans

mite. Cu alte cuvinte, setările sunt create deja şi orice
încercare de a le schimba este de prisos. Dependenţa
creată de-a lungul legăturii face cu atât mai grea des
prinderea. Dar se întâmplă ca oamenii plecaţi odată
să revină în viaţa noastră mai târziu. Sau se întorc
pentru că alegerea nu a corespuns aşteptărilor lor.
Puterea de acceptare şi gradul de estompare a

amintirilor neplăcute decid dacă primim înapoi pe
cineva sau nu. Alegerea dificilă este dacă să mai
acordăm o şansă ori nu. Şi câte şanse putem acorda
cuiva. In subconştient, ne acordăm nouă sanse si tre-
cern decizia reprimirii prin filtrul nostru sufletesc.
Este foarte important cât de răniţi mai suntem, ci
catrizarea rănilor este cea care dictează starea de spi
rit în asemene^ situaţii. De multe ori, acceptăm din
nou pe cineva doar pentru o satisfacere a orgoliului
sau pentru că încă suntem disperaţi. Se întâmplă să
uităm de ceea ce ne face bine şi raportăm totul la
povestea din trecut. Or, acolo eram alţii. Decizia de
a acorda şansa ar trebui făcută doar în prezent şi cu
trimitere către viitor.
Desigur, a acorda cuiva şansa înseamnă şi a ierta,
însă nu include şi reprimirea pe aceeaşi poziţie din
viaţa noastră prezentă. Reconcilierea are loc pentru
clarificări şi pentru linişte. Fiecare loc pe care-1 dăm
175
C o r in a O zo n
persoanelor cu care ne aflăm în contact ar trebui

evaluat doar în raport cu persoana noastră. Ce avem
în comun, ce obiective avem împreună, dacă totul dă
mai mult ptplus. Balanţa relaţională ar trebui să in
cludă şi minusurile, pentru că nimeni nu e scutit de
defecte. Ce suntem dispuşi să acceptăm şi ce nu.
Marile defazaje se produc în comunicare, prin nepo
trivirea valorilor. Dacă pentru mine este importantă
cariera, iar pentru celălalt e mai important să mear
gă la teatru, timpul liber nu va mai avea aceeaşi no
ţiune. Atunci când se întâlnesc, oamenii o fac pentru
că au un singur scop: acela de a se simţi bine.
Când suntem dispuşi să acordăm o şansă cuiva, să

ne gândim mai întâi la cât de confortabilă mai este
intimitatea cu acesta, pentru că nimic din ce a fost
odinioară nu mai poate fi reconstruit identic. A r fi
mai bine să se înceapă o construcţie nouă; în acest
proces ne putem da seama ce loc acordăm celui reve
nit în viaţa noastră. Orice legătură umană este o şan
să, depinde doar de noi cum o gestionăm şi în ce
condiţii. Prima condiţie ar fi să reuşim să ne detaşăm
de vechea problemă, pentru a nu ne lăsa influenţaţi,
să ne gândim consecinţe. Nu putem trăi în prezent
reintrând pe uşa trecutului.
Vânătoarea este în gena umană, iar unul dintre
aşa-zisele secrete ale cuplurilor durabile este acela că
fiecare partener îşi acordă reciproc un spaţiu de liber

tate. Există activităţile comune, ce ţin de casă, familii,
copii, prieteni comuni, însă fiecare ar trebui să aibă şi
activităţi separate, legate de prieteni vechi, serviciu,
relaxare. Pentru că, deşi stăm mult timp cu o persoa
nă, tânjim când aceasta e plecată mai mult timp şi ni
se face dor de prezenţa ei. Acesta este rostul spaţiului
de libertate, de a ni se face din când în când dor unul
de celălalt şi de a reîncepe „vânătoarea".
instrucţiune
A se acorda şanse după o verificare îndelungată a sen
timentelor. Atenţie la spaţiile din iubire, să nu fie prea
mari, dar nici invazive. Să fie loc pe unde iubirea să
intre când vrea ea şi să nu plece curând şi nelămurită.
2 )e â p r e com plexitatea
âentim entului de dor
j / n a dintre stările cu cel mai larg şi divers spec-

L/ { tru, care se manifestă de la dorinţă până la du
rere fizică şi parcurge diverse drumuri în funcţie de
sentimente şi puterea ataşamentului: cam aşa ar suna
o descriere generală a dorului. E interesant cum ace
laşi cuvânt poate să acopere atât partea pozitivă, cât
şi cea negativă a unei trăiri. Dorul existent într-o re
laţie se manifestă în absenţa temporară a cuiva şi e o
senzaţie de alean dulce, umple o lipsă fizică, dar cu
speranţa sigură a revederii. In cazul unei iubiri frânte,
dorul e resimţit ca suferinţă prin pierderea obiectului
în jurul căruia s-a concentrat întreaga noastră afecţi
une. O bucată de vreme, dorul încearcă să acopere
acest gol, însă devine de fapt reconstituirea unor
amintiri. Ne e dor de momente şi de o persoană, aşa
cum ni le amintim, iar în timp devine o agonie a unei
17 8
iubiri defuncte. Acesta e dorul care ne intră în oase,

ne provoacă dureri şi, cu cât ne agăţăm mai mult de el,
împiedică resetarea de a reveni la ceea ce am fost. In
mod normal, acest dor are şi el o limită de timp, apoi
se estompează şi îl împachetăm în amintire. Rămâne
amintirea unei trăiri si atât. Reactivarea oricărei amin-
tiri plăcute stârneşte dorul, mai apropiat de nostalgie.
Atunci când ne e dor de cum eram la un moment dat,
conştienţi că nu ne mai putem întoarce acolo.
Gândul dorului nu are graniţe, bariere de timp şi
spaţiu, vorbeşte într-o limbă universală şi poate fi un
balsam pentru suflet. Este un gând care poate fi înă
buşit, însă aceasta e doar o amăgire; va rămâne ori
cum amintirea, de care ne va fi dor mai târziu. Salt
înapoi în timp, reactivat doar de un miros sau de un
gust, de o simplă imagine sau sunet, dorul este sen
zorul amintirilor, cel care întinde pe pelicula memo
riei filmul selectat. Uneori spunem că ne e dor să ne
fie dor, pentru că ştim cum este, pentru că, deşi am
mai trecut prin episoade de suferinţă, continuăm să
asociem dorul cu iubirea vie.
M ai există un dor al iubirii neconsumate; pentru

unii e acea iubire unică, iubirea care le cuprinde pe
toate. Pentru că îţi dă libertatea să te gândeşti „ce-ar
f i fost dacăT. Iţi poţi construi singur filmul, în care
nu ai jucat şi nu vei juca niciodată, dar care menţine
17 9
C o r in a O zo n
flacăra speranţei că într-o zi totuşi se va întâmpla.

Iată cum dorul poate deveni un resort al miracolelor
aşteptate, tocmai pentru că nu a epuizat toate etape
le de cădere şi decădere ale trăirii emoţionale reale.
Este dorul care va lega două fiinţe pentru totdeauna,
deşi este ceva rar. Marchează momentul când două
persoane s-au intersectat şi s-au amprentat reciproc,
fără a-şi mai reveni, chiar şi după despărţire. Pentru
că, în ciuda distanţei şi a trecerii anilor, iubirea nu a
murit. Acesta e dorul unei iubiri vii, prezente, dar
netrăite până la capăt. „Particulele" care s-au întâlnit
şi care vor fi conectate pentru totdeauna vor trăi cu
acest dor cât timp trăiesc şi sentimentele. Poate cel
mai frumos mod de a crea o legătură cu cineva cu
care nu poţi împărtăşi zi de zi ceea ce simţi la modul
real, dar şi dificil, pentru că ţine de un anumit nivel.
Iubirea ar trebui să fie atât de puternică, încât fiecare
dintre actori să-şi lase reciproc spaţiul acela de liber
tate şi să le fie suficientă simpla existenţă. Astfel se
nasc poveştile fără sfârşit sau care se scriu singure.
S-au cunoscut într-un an, de Perseide, aşa spunea

fiecare, pentru că a rămas ca un fe l de sărbătoare. Stă
teau pe pajiştea lum inată de Lună, între alţi oameni
veniţi să vadă ploaia de stele. E a i-a cerut un foc, el i-a
spus că nu fum ează şi l-a p riv it atent. Un bărbat care
să nufum eze i sepărea ceva rar şi un pic ciudat. Dar, în
18 0
fond, noi ne alegem cercul social în funcţie de preferinţe

le noastre şi şi-a am intit că mai avea nefumători p rin
tre prieteni, deci regula nu era valabilă. Toate aceste
gânduri i-au trecut p rin cap într-o fracţiune de secun
dă, după care T a zâmbit şi a luat o brichetă de la alt
cineva. E a venise cu o prietenă, la rugăminţile căreia
cedase greu. Nu prea avea chef să stea noaptea şi să se
uite la stele, dar era printre lucrurile pe care nu le mai
făcuse niciodată. E ra cald, o vară toridă, iar noaptea
venise cu o adiere ca un balsam. In ju r era gălăgie, în
aşteptarea Perseidelor seformase un fe l de tabără. Unii
cântau, alţii povesteau şi râdeau. L a un moment dat,
1-a surprins cum oprivea în timp ce scoteafum ul de ţ i
gară din piept şi a simţit cumva că îi ejenă. Ca atunci
când tatăl ei a prins-o fumând. Atunci i-a zâmbit el şi
a întrebat-o dacă a mai văzut vreodată oploaie de stele.
,N u, e pentru prim a oară", i-a răspuns şi dintr-odată a
aruncat ţigara fum ată pe jumătate. E l s-a făcut că nu
observă şi a continuat: „E interesant cum oamenii sunt
fascinaţi în fiecare an de acestfenomen, când Pământul
practic traversează coada cometei, aia în care ea adună
ce găseşte în călătoria ei p rin Univers“. „Da, dar cefru
mos se vede de la noi totul!", i-a zis ea. E l a râs şi a râs
şi ea, apoi s-au privit. L u i i s-a părut că e una dintre
cele maifrumoase fem ei pe care le-a văzut de când ur
mărea Perseidele. E i i s-a părut că el este unul dintre cei
mai interesanţi bărbaţi pe care i-a întâlnit. D ar nu
1 81
C o r in a O zo n
şi-au spus aceste lucruri. A u vorbit despre Univers şi

apariţia omului, iar când s-a creat rumoare în ju ru l lor,
au ridicat ochii spre cer şi au văzut cum cădeau mici
globuri strălucitoare, lăsând în urma lor un efect de ne
on. Se auzeau exclamaţii, aplauze, iar ea a simţit cum el
o ia de mână şi o strânge uşor. S-a lipit de el şi au p riv it
tot spectacolulpe un fo n d de indigo, ca o pânză imensă,
care urma să se ridice odată cu răsăritul soarelui. „Cam
peste o mie de ani se pare că Pământul se va ciocni de
cometa asta cu coadă stufoasă", i-a spus el. „D ar noi nu
vom maif i atunci", i-a răspuns ea. „Ba da, vom f i în
coada cometei, p ra f de stele", i-a zis el. E a a încercat să
schiţeze un zâmbet, dar nu i se părea amuzant. E l i-a
ridicat bărbia şi a p rivit-o în ochi şi i-a spus că e sensi
bilă. E a s-a lipit de el şi s-a lăsat îmbrăţişată. Nu şi-a
dat seama când s-au sărutat, simţea doar că îi este bine
şi că nu-ipasă de nimic. Nu mai ştia cât au vorbit, ce au
vorbit, totul se comprima într-un strat pufos, în care se
cufunda. E ra iubirea.
Aproape de ivirea zorilor, aplecat cu prietena ei, care
o căutase disperată prin mulţime. Simţea că abia putea
să se mişte şi n-avea nici un chefsă meargă acasă. Când
s-a băgat în pat lângă logodnicul ei, acesta a întrebat-o
zeflemitor dacă s-au dat stele la sacoşă. Nu i-a răspuns şi
l-a auzit doar cum mormăie ceva despre prostii şifemei.
In fiecare an s-a dus în acelaşi loc să vadă Perseidele,
deşi
i nu erau mereu vizibile. Nu l-a mai întâlnit. Prin
18 2
câteva tatonări, din prieten în prieten, a aflat că el emi

grase chiar în anul când s-au întâlnit. L -a căutat pe in
ternet, l-a găsit, dar a tot amânat să-l contacteze. Intr-o
z i de vară, i-a scris. Nu ştia dacă îi va răspunde, nici ce
să aştepte, dacă o mai ţinea minte. Trecuseră cinci ani,
între timp se măritase cu cel care nu era interesat de plo
ile de stele. N u-şi iubea soţul. A crezut că-l iubea până
când a văzut Perseidele pentru prim a oară. După aceea,
nimic din ce crezuse nu mai era asa > cum ştia.
»
E l i-a răspuns pe m ail după câteva zile. Nu o uitase.

1-a cerut numărul de telefon şi au vorbit mai bine de
două ore. Şi-au activat şi camerele video, s-au p riv it
minute în şir. Atunci i-a spus că era cea mai frumoasă
fem eie pe care a văzut-o de la Perseide încoace. Iar ea
i-a mărturisit că el e cel mai interesant bărbat de după
Perseide. Era însurat, avea doi copii gemeni, n-a pome
nit nimic despre soţia lui. Muncea mult, într-o ţară la
capătul lumii, unde era z i când la ea era noapte, şi in
vers. Avea viza în buzunar când se cunoscuseră, iar el se
speriase de ce a putut simţi pentru ea. Ştia că va pleca,
muncise mult să obţinăjobu l acela, nu voia să intervină
ceva care să-l tragă înapoi. E a i-a spus că plânge în f i
ecare an când plouă cu stele, că afost acolo, sperând că-l
va revedea. S-a îngrijorat, i-a trecutprin cap că a păţit
ceva, apoi a aflat totul. E l a ascultat-o în tăcere, după
care i-a spus că oparte din energia ei vine anual către el
prin coada cometei lacome, care adună tot ce găseşte în
18 3
C o r in a O zo n
drum ul ei prin Univers. „Să nu mai plângi, încă nu

sunt p r a f de stele", a încercat el o glumă. Da, era viu,
vorbea cu el, asta conta. Când a închis, ea a stins ţigara
la jumătate, aşa cum obişnuia săfacă de cinci ani, şi a
p riv it cerul pe fereastră. L a ştiri au anunţat „cea mai
intensă ploaie de stele".
Înstrucţiune
Se recomandă dorul în doze, atât cât să nu interfereze
timpurile între ele, atât cât ne poate hrăni. Dorul în
supradoză necesită recuperare îndelungată, iar în do
ze prea mici reclamă intervenţie de dopamină sub
atentă supraveghere.
re tot ce ne atinge
„N u poţi conecta punctele privind îna

inte, ci doar privind înapoi. Trebuie să ai
speranţa că punctele se vor conecta la un
moment dat în viitorul tău."
(S t e v e J o bs )
D e când scriu cărţi, interacţionez foarte mult cu

oamenii, atât în viaţa reală, cât şi Online. Am cunos
cut diverse tipologii, caractere, am auzit poveşti de
viaţă. Prin scris m-am descoperit şi pe mine, m-am
descoperit şi prin toţi oamenii pe care i-am întâlnit.
A m realizat că maturizarea nu ţine de o vârstă şi că
începe atunci când ai capacitatea să faci o selecţie în
viaţa ta, la toate nivelurile. C ă nu eşti niciodată pre
gătit pentru bucurii şi dezamăgiri, chiar dacă ai mai
trecut prin ele. M i-am dat seama că mereu va fi în
noi un copil care, în mod paradoxal, odată cu înain
tarea în vârstă va dori să se joace tot mai mult, să fie
răsfăţat şi alintat. Pentru că siguranţa nu ţine doar de
18 5
C o r in a O zo n
o locuinţă, un job şi un venit stabil, are nevoie de

sentimente durabile şi de trăiri. Şi resimţim tot mai
acut acest lucru, după ce ne-am bifat toate realizările
materiale. Cu toate lecţiile primite în viaţă, ne sim
ţim nepregătiţi. Pentru că nu mai suntem aceiaşi nici
în comparaţie cu ziua de ieri. Suntem suma tuturor
interacţiunilor pe care le avem cu persoane şi situaţi
ile create. Orice întâlnire se bazează pe o oarecare
condiţionare şi ne influenţăm reciproc. A m remarcat
că, acolo unde se stabilesc legături puternice între oa
meni, există o nevoie mai mare, un gol de umplut.
Unde fisurile nu se acoperă, oamenii trec mai departe
prin viaţa ta, deoarece nu a existat empatie, mai exact
a fost nepăsare. Chimia îi face pe oameni să se îndră
gostească, iar nevoile îi apropie. Putem fi pansamen
te pentru răni sau leac de vindecare.
Vorbeam de maturizare ca selecţie şi, dacă ar fi să
schimb ceva în viaţa mea de până acum, aş crea legă
turi doar cu oamenii care văd în fisurile mele nişte
>
cicatrici. Si
) la fel să văd si
» eu la ei acelaşi
) lucru. De
cicatrici nu ai voie să râzi! Nu m-aş mai agăţa de
persoane care îmi aduc stres sau mă fac să nu mă
simt bine în pielea mea, doar pentru că mă încăpăţâ
nez să cred că se pot schimba. A ş spune ce simt,
atunci când trebuie si când celălalt vrea să audă, n-as
mai trece cu vederea lucruri care mă afectează. Asi sti
>
când să tac si
> as> sta mai mult cu mine. Dacă ar fi să
18 6
dau timpul înapoi, cu mintea de azi, aş şti ce să aleg

mai târziu. Acum spun ce simt, dar unii oameni nu
au răbdare sau interpretează greşit, tocmai pentru
că, la rândul lor, ar da şi ei timpul înapoi să spună ce
simt, dar nu se mai poate. Acum ştiu să tac şi stau
mai mult cu mine, dar pentru unii pare o izolare.
Dacă aş da timpul înapoi, nu aş mai fi fost eu, cea de
azi, şi poate m-aş fi plictisit. Ştiu că tot ce m-a atins
m-a format şi transformat, păstrez ceea ce m-a atins.
Şi mai ştiu că viaţa e un joc al întâmplării şi al noro
cului, în care probabilitatea joacă un rol important
în conexiunile umane. Probabilitatea să acopere ci
neva acele fisuri, să se formeze o placă tectonică, ce
provoacă un seism puternic. Ies ape din matcă, mun
ţii devin dealuri, geografia sufletului se schimbă.
Oricât încerci să te recompui, nu mai eşti acelaşi.
Pentru că fisurile au fost perfect acoperite, fără nici
un firicel care să te facă vulnerabil. Tot ce ne atinge
lasă urme peste urme.
Stăteam de vorbă cu un prieten psiholog, care mi-a
povestit despre faptul că avea multe cliente, femei care
arată bine, cu joburi bune, spirituale, dar nu reuşesc să
lege relaţii pe termen lung. Au ales singurătatea pen
tru a fugi de complicaţiile deja previzibile şi de deza
măgirile gustate. Psihologul mi-a spus că nu există o
cauză comună a acestor situaţii, fiecare are propriul lui
trecut, cu traumele lui. Practic, după o vârstă, suntem
18 7
C o r in a O zo n
purtători de balasturi şi nu ştim cum să scăpăm de ele.

In loc să le aruncăm, le ascundem. Ce se întâmplă cu
femeile, ce se întâmplă cu bărbaţii?
In vremurile de azi e liber la sex, adică accesul
la sex costă puţin spre deloc. Oamenii citesc cărţi
tot mai puţin, educaţia e şi ea spre deloc, relaţiile se
leagă ocazional şi din nevoi. Există un soi de blazare
generală. Oamenii fug de sentimente, pentru că fug
de fapt de eventualele eşecuri ale căror răni le poar
tă. Cei care au fost pe la speed dating-un mi-au spus
că acolo se vede disperarea femeilor cel mai bine. Că
un procent mare dintre ele sunt apte să aibă o relaţie
serioasă. Dar nu se trece de una-două întâlniri pen
tru că nu toţi îşi doresc ceva serios. Comunicarea nu
se poate înfiripa, iar fără acest lucru nu se poate con
strui mai departe. Prin comunicare înţeleg discuţiile
de suflet, acelea care compensează lipsa apropierii
fizice sau o însoţesc.
Este adevărat că, după o vârstă, deşi avem joburi

bune şi experienţă de viaţă, suntem asaltaţi de pro
blemele celor din jurul nostru, de care suntem res
ponsabili. Lumea nu mai are timp de romantism. Cu
o singură privire poţi avea pe cineva într-o seară în
pat. Şi nici asta nu mai poate fi o laudă, căci actul
seducţiei nu mai intră în calcul, se ard etape la greu. Şi
ce fac cei care mai vor o discuţie de la suflet la suflet,
188
mai vor să vadă în realitate un răsărit sau un apus de

soare, o auroră boreală ca şi când ar cădea cerul pe ei?
C e fac cei care şi-au adaptat obiceiurile la tehnologia
actuală, dar mental nu se regăsesc, deşi nu vor să
recunoască? O folosesc ca pe o fereastră de evadare,
o fantă de aerisire, un loc de spovedanie ca o tera
pie, dar unde de fapt nimănui nu-i pasă cu adevărat.
O imitaţie a vieţii care a fost cândva, încadrată de fil
trele Instagram şi emoticoanele virtuale. Sintetizează
stări, comprimă sentimente în forme grafice cât mai
succinte şi uşor de manevrat. Aleargă în galop să ţină
pasul cu ultimele aplicaţii. Ultimii unicorni, beton la
teorie şi praf la practică. Intre ei se recunosc tot mai
greu, pentru că poartă veşminte cu care pot supravie
ţui, sunt deja speriaţi şi se retrag la prima floare arun
cată pe asfalt. In rest umblă aşa, camuflaţi, şi visează.
E i ştiu ceea ce alţii nu ştiu: că mai rea decât pustieta
tea casei e pustietatea sufletului. Singur sau nu.
Virtuţile cu care am fost crescuţi, prototipurile fe

minine şi masculine din basmele copilăriei nu se mai
regăsesc în realitate. încă o dovadă că, la câţiva ani,
fiecare dintre noi redevenim alţii, pentru că suntem
nevoiţi să ne adaptăm. C ei care nu pot ţine pasul se
vor resemna. L a fel cum, dacă nu ar exista uitarea,
oamenii şi-ar pierde minţile. Programul de „şter
gere" funcţionează după algoritmii salvării şi la fel
189
C o r in a O zo n
se întâmplă cu cel de reinventare. Capacitatea de a

testa, experimenta, de a face schimbări este strict
legată de suma valorilor morale pe care le deţinem şi
de blocajele pe care le avem. De aceea resetarea este
bine-venită şi, mai mereu, e provocată fie de situa-
ţiile-limită, fie de prezenţa unei persoane care ne
motivează puternic. Pentru că iubirea lucrează la
temperaturi înalte, iar vulcanii clocotesc cu lavă fier
binte. Selecţia ţine de experienţă şi educaţie şi e nece
sară pentru a merge înainte fără balast.
Sigur că e greu să poţi veni cu ceva nou, când po
vesteşti despre iubire. Insă iubirile se petrec într-un
context care diferă de la om la om. O prietenă e con
vinsă că iubirea ţine de momentul întâlnirii. Adică de
modul în care coordonatele temporale şi locale s-au
armonizat. Adevărul este că nimic din ceea ce forţezi
nu are un final bun. Oamenii sunt inepuizabili când
vine vorba de iubire. Vor să afle tot ce se poate despre
condiţiile în care izbucneşte (niciodată pe teren
arid!), cum poate renaşte între doi soţi deveniţi co
legi de cameră, dacă mai există iubire la 45+. Unii au
recunoscut franc că îşi trăiesc iubirea de ani într-o
relaţie în afara mariajului. Fără regrete şi fără să-l
rănească pe celălalt oficial. M ai întâi au stat pentru
copil, apoi, pe măsură ce timpul a trecut, li s-a părut
inutil divorţul. Erau de mult străini şi liberi. Este
idealizat traiul de unul singur şi toată tehnologia şi
19 0
serviciile sunt puse la dispoziţia acestui concept.

Sertare organizate în creier, într-un corp prins ca
într-o capsulă, care stă şi ea într-un sertar, ca fluturii
în insectar. E greu ca axele să se întâlnească: prea
multă ordine, prea multă matematică. D ar iubirea
vine şi în ordine, şi în dezordine. Şi nu provoacă su
ferinţă decât dacă nu ai cui să o mai oferi. Şi i se va
întâmpla probabil ultimului om, acela care va rămâ
ne singur pe planetă.
Indiferent de condiţii, întrebarea este aceeaşi şi,
pe cât este de simplă, pe atât de greu este un răspuns
care să mulţumească pe toată lumea: de unde ştii că
iubirea pe care o simţi e acea iubire? Şi ceea ce faci
pentru ea este bine?
Fără îndoială că experienţa are şi ea câte ceva de
zis. Este bine să ne punem întrebări, pentru a ne cu
noaşte mai bine, este bine să vorbim despre noi aşa
cum suntem când iubim sau cum am fost. A nu se
face niciodată comparaţii între persoane, ci doar între
trăiri, între nivelurile de intensitate. Fiecare iubire te
pregăteşte pentru următoarea, pentru că totul este o
evoluţie. Fiecare iubire scoate la iveală un eu al nos
tru, nou, iar ceea ce consideram la un moment dat
iubire este posibil să nu fi trecut graniţa unei fixaţii,
din orgoliu sau din disperarea de a nu fi singur.
Iubirea e un proces deloc uşor, care te trece prin
diverse etape, te metamorfozează şi nimeni nu-ţi
C o r in a O zo n
poate explica şi descrie clar, dar, când eşti „ars“, matu

rizat, o simţi sigur şi ştii că a venit. Şi e obligatoriu să
fie reciprocă. Altfel e obsesie sau orice altceva. Iubirea
este greu de întreţinut şi, ca atare, dificil de resuscitat.
A şa că atenţie la presiune! A nu se confunda cu plă
ceri trecătoare si de moment. Când ai adunat toate
y
instrucţiunile de folosire, vei şti ce să faci cu ea.

IN S T R U C Ţ IU N I DE B U Z U N A R
#Regresie
A se merge cât mai departe în timp, acolo unde nu aveam
nume, ci doar soartă. A se merge pe firul luminii, de când am
văzut-o pentru prima oară şi până la noi, cei de acum. A se
vedea fricile şi fericirile, a se bifa setările care le-au provocat.
A se măsura cât a fost iubire şi cât a rămas.
#Blocaj
A se căuta în rănile adânci, care au închis în ele cuvintele
frumoase. A se umbla cu grijă, cu cel mai ascuţit bisturiu,
ca să doară mai repede. Crestătura să nu fie prea mare,
există risc de pierderi iremediabile.
«Intimitate
A se privi în oglindă propria imagine câteva minute pe zi şi a
se vedea unde stau mâinile încrucişate. Acolo e ceea ce aperi,
dar şi ceea ce simţi că te face vulnerabil. De exersat de câteva
ori pe zi desfacerea braţelor, până când acestea simt nevoia
să îmbrăţişeze.
«Singurătate
A se regândi singurătatea, când ţi-e bine cu ea şi când nu.
A se săpa tunele până la inimile care se deschid greu, atenţie!,
fără a le răni. Cineva poate tocmai sapă un tunel către
inima ta. Caută în istoricul ei când a bătut cu bucurie,
reconstruieşte ce a fost atunci. A se vedea dacă se întâmpla
în singurătate sau nu; când începe să bată la fel, nu mai
pleca de lângă ea.
«Sinceritate
De purtat sinceritatea peste tot, într-un buzunar din inimă.
Doar pentru cei care i-au auzit bătaia cu dedicaţie. Cei cărora le
pasă şi nu sunt trecători curioşi. A nu se rătăci când se întorc
hainele pe dos! Sinceritatea se poate sparge în tăcere.
«Renunţare
Bagajele la drum să fie uşor de purtat, să nu te încovoaie,
să nu-ţi facă bătături în palme şi să le doară atunci când
mângâie. A se păstra ceea ce e folositor şi necesar, a se
adăuga ce ne ajută să urcăm şi a se arunca ce s-a stricat,
altfel totul se contaminează. Surplusul de bagaj se plăteşte,
vezi să nu te coste rămăşiţele!
«Prietenii
De văzut cine a râs mereu cu tine la bucurie şi te-a ascultat la
tristeţe. Cine a ţinut suflul când ai gonit şi nu a plecat la prima
invocare a răului pus pe seama ta. A se ţine aproape, fără
sufocare, va fi oricum acolo.
«Uitarea
A se parcurge toţi paşii pentru a rescrie programul de uitare.
Unde sunt încremeniri, s-a produs o ruptură de timp care
până la urmă te va aduce în prezent. A nu se da uitării în paşi
alergători, ci cu mers firesc, mai departe. Găseşte constanta
şi mergi pe ea.
«Arderea
A nu se lăsa nici o poveste neterminată, cu excepţia celor în
care trăieşti sau care te fac să-ţi crească aripi. Te vei întoarce
mereu într-un cerc care nu s-a închis, chiar şi în somn. A se
trage linie şi a se lua pulsul iubirii.
«Dezamăgiri
A nu se agăţa sufletul într-un cuier ce se crede brad de Crăciun.
Va promite multe doar ca să fie împodobit şi nu te va urma,
pentru că nu poate. A nu se uita sufletul agăţat la plecare!
«Confuzie
A se pune întrebări pentru cunoaştere, chimia fără formule
nu se poate exprima. Se recomandă cunoaşterea iubirii atât
în forma de granit, cât şi în cea de cristal.
^Protecţie
A recunoaşte din când în când nevoia de protecţie. Slăbiciunea
atrage forţa şi apoi se aşază împreună la masă. Se vor hrăni
una pe alta.
#Refugiu
A nu fugi de iubire când e timpul ei! Spaţiul de refugiu este
temporar, te va găsi indiferent cât îi va lua asta şi când credeai
că ai uitat-o.
#Contabilitate
Se recomandă un registru de evidenţă al iubirilor. Cu data de
sosire şi cea de plecare. A se completa rubrica scopului, pe
ce cale a venit şi dacă a lăsat gust dulce sau amar. Dacă mai
sunt restanţe de achitat sau datorii şi dacă se mai aşteaptă
un răspuns. După ce ai terminat de scris, întoarce foaia şi
închide registrul. Vezi ce a dat cu plus şi ce a dat cu minus.
#TeoriaRelativităţii
A se măsura paşii în iubire cu delicateţe şi a se păstra amintirea
verigilor care ne-au dus la ea. Fiecare verigă este o poveste
care are legătură cu noi.
#Fericire
A se trata iubirea cu balsam de fericire extras din momente
memorabile, ale căror efecte ne vor încărca până la primele
lacrimi de tristeţe. A nu se pierde speranţa, balsamul e gratis
şi printre noi.
#Reinventare
A se cădea în genunchi cu demnitate, a se dezinfecta rănile şi
a se merge mai departe. în timpul ridicării, vezi lumea aşa
cum nu o ştiai.
#Alegeri
A se lua decizie rapidă în orice drum care se bifurcă. Indiferent
pe unde o iei, te vei întâlni cu aceleaşi întâmplări pe care le atragi.
«Metamorfoză
A nu cădea în disperare. Se va reactiva sistemul de supravieţuire şi
te va reînvăţa ce e iubirea şi cum poate veni pe căi de care nu ştiai.
# Perioadadegaranţie
A nu se confunda senzaţiile şi a nu se iubi în stare de oboseală.
Evită eforturi care provoacă uzura. Doar atunci e timpul să pleci.
«Longevitate
Se recomandă traiul împreună ca într-o vacanţă fără toate
mesele asigurate, fără bilete de voiaj plătite din timp şi fără
destinaţii precise. A se face călătorii în echipă şi cât mai des.
«Responsabilitate
Se recomandă scanare completă şi control în bagaje, înainte
de a intra în viaţa cuiva. Dincolo de poartă, declari pe propria
răspundere că nu vei crea iluzii şi nu vei amăgi. Orice fals în
declaraţii se pedepseşte conform legilor iubirii: cu aruncarea
la coşul uitării.
«Despărţire
De ţinut inima la standarde optime, pe cât se poate. A se înlocui
ţipetele cu muzica şi a se folosi obiecte contondente doar la
gătit. Şi astfel se întâmplă o cină romantică.
«Vânătoare
A se acorda şanse după o verificare îndelungată a
sentimentelor. Atenţie la spaţiile din iubire, să nu fie prea mari,
dar nici invazive. Să fie loc pe unde iubirea să intre când vrea
ea şi să nu plece curând şi nelămurită.
«Dor
Se recomandă dorul în doze, atât cât să nu interfereze timpurile
între ele, atât cât ne poate hrăni. Dorul în supradoză necesită
recuperare îndelungată, iar în doze prea mici reclamă
intervenţie de dopamină sub atentă supraveghere.

4 5965284535590455194 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

4 5965284535590455194 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

„Corina Ozon e o scriitoare care

are deja succes. Unii au scris chiar

(Stelian Ţurlea, Amosnews.ro)

„Corina Ozon este un fenomen [...]

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

© Editura UNIVERS, 2017

Cum se menţin cuplurile longevive........................... 156

„întâlnirea dintre doi oameni este

/ / n bărbat iubeşte o femeie, iar o femeie iubeşte

transformare. Iubirea umană este un sentiment trăit

prin care ne dăm seama dacă persoana de care ne

impuls, se bazează pe strigătul hormonilor care se

îm i povestea tata despre bunici cum s-au dus, tăcuţi,

pe câmpul de luptă bucăţi din trup. Bărbaţii acelei gene­

Copilăria este un cufăr cu „balauri" şi iubire, aco­

se estompează, dar se pare că nu dispar niciodată.

Dacă au luat părinţii decizii în locul nostru, vom fi

dezvoltării noastre. Modul în care ne comportăm cu

Am putea vorbi despre „cei şapte ani de acasă" ai

Pe drum spre casă am luat nişte chifle proaspete şi,

am mâncat chiflele. M i-am dat seama atunci câte meteh­

Ne nastem cu cromozomul iubirii, strecurat cu

O amică, mamă de adolescenţi, îmi povestea cum

fel. A învăţat despre iubirea care i-a lipsit iubindu-i,

din copilărie sunt compensate cu lucruri materiale,

Iubim traumatizaţi, facem festivaluri dedicate dragos­

ultimă generaţie. Rămân în urmă câmpuri de luptăfu -

_ f \ e ce nu-m i scrii că ţi-e dor de mine, cuvinte

Prima barieră ţine de exprimarea sentimentelor

„Vreau să ştiu sigur dacă mă iubeşte", mi-a spus o

Sigur, există blocaje în a ne exprima gândurile cu

cânt, o făceam cu o singură condiţie: să stau ascunsă

venit răspunsul. Eu am dedus că-1 iubeşte şi că tot el

Poate nu mai avem destulă răbdare unul cu altul,

prioritară. Se întâlnesc în scop terapeutic, se ajută reci­

Insă, când vorbim despre relaţia dintre doi oa­

oameni mereu pe fugă, foarte implicaţi în cariera lor.

ntr-un interviu, când am fost întrebată ce aş

J picta intr-un tablou numit IU B IR E , am răs­

Pentru cine a împărţit mai mereu spaţiul cu cineva

uneori le-ar plăcea să respire în dormitor aerul alături

lung implică obligaţii şi responsabilităţi, dar este şi o

mulţumit-o. Autoarea franceză a mărturisit că sexul i

el evită să rămână toată noaptea după partida de amor

C a să fie tabloul ridicolului complet, unei amice i

uiţi sunt plictisiţi şi resemnaţi cu ideea mult

bănuieşte de infidelitate, nu i-a reproşat ceva nicio­

Poate părea cinic, dar iubirea nu apare pe un sin­

şi pierderi. Balanţa ne dădea mereu pe plus, de fapt

Asistăm la atomizarea iubirii şi contemplăm mul­

Entuziasmul ţine o perioadă, cât timp radiază ener­

dem independenţi prin ştiinţa noastră, dar ne divi­

rora le e dor de iubire, care se miră de ce li se pierd

plimba liber, când nu eram cetăţi. Când nu eram noi

E stabilit că senzaţiile sunt mai întâi reacţii chi­

mult timp portocalele, bananele şi ciocolata cu

D ar tot de sărbători sunt şi oameni singuri. De

decât o colecţie de relaţii de conjunctură cu oameni

Calitatea celor care ne înconjoară ne creează echi­

este interpretat ca o stare de fapt şi se instalează re­

duce la o modificare a A D N -ului şi la o altă percep­

Se pare că singurătatea este contagioasă, mai exact,

că te simţi neimportant pentru ceilalţi. Eşti singur

pe câmpul de luptă bucăţi din trup. Bărbaţii acelei gene

Copilăria este un cufăr cu „balauri" şi iubire, aco

am mâncat chiflele. M i-am dat seama atunci câte meteh

Iubim traumatizaţi, facem festivaluri dedicate dragos

prioritară. Se întâlnesc în scop terapeutic, se ajută reci

Insă, când vorbim despre relaţia dintre doi oa

J picta intr-un tablou numit IU B IR E , am răs

bănuieşte de infidelitate, nu i-a reproşat ceva nicio

Poate părea cinic, dar iubirea nu apare pe un sin

Asistăm la atomizarea iubirii şi contemplăm mul

Entuziasmul ţine o perioadă, cât timp radiază ener

dem independenţi prin ştiinţa noastră, dar ne divi

E stabilit că senzaţiile sunt mai întâi reacţii chi

Calitatea celor care ne înconjoară ne creează echi

este interpretat ca o stare de fapt şi se instalează re

duce la o modificare a A D N -ului şi la o altă percep

n copilărie obişnuiam să minţim, ca să ne pro

J tejăm, şi, ca orice faptă repetată, a devenit obi

cu cei pe care-i considerăm importanţi să fim în ma

Mereu vor fi frământări, întrebări, stări nedefini

de întreţinere, efort şi nervi. Dar, peste toate aces

luat decizia de a vinde casa. Era epuizată fizic şi psi

Dacă te naşti şi creşti într-un mediu care promo

şi cinică până la capăt. Relaţii tulburate de um

Sunt persoane care ajung să transfere obligaţi

chimia dintre oameni ţine de puncte comune, pe di