Table of Contents

Introducere
Partea I. O familie problemă
Capitolul 1
Tata
Capitolul 2
Sora mea vitregă
Capitolul 3
Mama
Capitolul 4
Povestea fratelui meu
Capitolul 5
Fiul fratelui meu
Capitolul 6
Verii mei
Capitolul 7
Scrisoare către bunica
Partea a II-a. Nomadă din nou
Capitolul 8
Nomadă din nou
Capitolul 9
America
Capitolul 10
Islamul în America
Partea a III-a. Sex, bani, violenţă
Capitolul 11
Şcoală şi sexualitate
Capitolul 12
Bani şi responsabilitate
Capitolul 13
Violenţa şi închistarea minţii musulmane
Partea a IV-a. Soluţii
Capitolul 14
Deschiderea minţii musulmane
Un proiect iluminist
Capitolul 15
Dezonoare, moarte şi feministe
Capitolul 16
 Căutându-l pe Dumnezeu, dar găsindu-l pe Allah
Concluzie: Miyé şi Magaalo
Epilog
Scrisoare către fiica mea nenăscută
 Ayaan Hirsi Ali, Nomad: From Islam to America: A Personal Journey Through the
Clash of Civilizations
Copyright © Ayaan Hirsi Ali, 2010
© 2021 by Editura POLIROM, pentru traducerea în limba română
www.polirom.ro
Editura POLIROM
Iaşi, B-dul Carol I nr. 4; P.O. BOX 266, 700506
Bucureşti, Splaiul Unirii nr. 6, bl. B3A, sc. 1, et. 1;
sector 4, 040031, O.P. 53
ISBN ePub: 978-973-46-8948-4
ISBN PDF: 978-973-46-8949-1
ISBN print: 978-973-46-8549-3
Coperta: Radu Răileanu
Foto copertă: © Agence Opale / Alamy Stock Photo
Această carte în format digital (e-book) este protejată prin copyright şi este
destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost
descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea
integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică,
inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau
temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele
decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sau comercializarea sub orice formă,
precum şi alte fapte similare săvârşite fără permisiunea scrisă a deţinătorului
copyrightului reprezintă o încălcare a legislaţiei cu privire la protecţia proprietăţii
intelectuale şi se pedepsesc penal şi/sau civil în conformitate cu legile în vigoare.
 Lectura eco - un supererou al lumii moderne!
Versiune digitală realizată în colaborare cu Libris.ro
Numele mai multor personaje şi locuri din această carte au fost
schimbate, precum şi anumite caracteristici care ar putea duce
la identificarea lor.
Lui Chris DeMuth, al doilea meu abeh – prieten, mentor, ghid în viaţa americană –,
cu respect şi dragoste
Povestit-a Imran bin Husain:
Profetul a grăit: „Am privit spre Rai şi am văzut că era populat îndeobşte de sărmani;
şi am privit spre Iad şi am văzut că era populat îndeobşte de femei”.
Hadith – Sahih Bukhari 4:464
 Introducere

Toată viaţa mea am fost o nomadă. Am rătăcit,

dezrădăcinată. Am fost nevoită să plec din toate locurile în care
m-am stabilit; am renunţat la toate certitudinile pe care le-am
dobândit.
M-am născut în Mogadishu, Somalia, în 1969. Când eram
foarte mică, tatăl meu a fost arestat pentru rolul său în opoziţia
politică faţă de dictatura brutală. Apoi a evadat din închisoare
şi a plecat în exil. Când eu aveam 8 ani, mama ne-a dus pe mine
şi pe fraţii mei în Arabia Saudită, pentru a locui cu el. Un an mai
târziu am fost expulzaţi din Arabia Saudită şi ne-am mutat în
Etiopia, unde îşi avea sediul gruparea de opoziţie a tatălui meu.
După vreo 18 luni, ne-am mutat din nou, în Kenya.
Fiecare mutare în altă ţară mă arunca nepregătită în
mijlocul unor limbi noi şi al unor mentalităţi profund diferite.
De fiecare dată, făceam eforturi disperate, adesea zadarnice de
a mă adapta, fiind doar un copil. Singura constantă din viaţa
mea era ataşamentul de neclintit al mamei mele faţă de islam.
Tata a părăsit Kenya şi pe noi când aveam 11 ani. L-am
revăzut de-abia după ce am împlinit 21 de ani. Cât lipsise el,
devenisem o musulmană ferventă şi pioasă, sub influenţa unui
învăţător de la şcoală. Pentru opt luni m-am întors şi în
Somalia, unde am fost martoră la izbucnirea războiului civil şi
la haosul şi brutalitatea marelui exod din 1991, când jumătate
de ţară a fost strămutată şi au murit 350.000 de oameni.
La 22 de ani, tata mi-a impus să mă mărit cu o rudă, un
străin pentru mine, care locuia în Toronto, Canada. Pe drumul
din Kenya spre Canada urma să fac o oprire în Germania, de
unde trebuia să-mi iau viza pentru Canada şi apoi să-mi
continui călătoria. Însă un fel de disperare instinctivă m-a făcut
să fug. Am luat un tren spre Olanda. Această călătorie a fost şi
mai chinuitoare decât celelalte pe care le făcusem, iar inima îmi
bătea cu putere din pricina consecinţelor a ceea ce făceam şi a
ceea ce urmau să facă tata şi clanul meu la aflarea veştii că
fugisem.
În Olanda, am descoperit generozitatea necunoscuţilor. Nu
reprezentam nimic pentru aceşti oameni şi, cu toate astea, m-au
hrănit şi m-au găzduit, m-au învăţat limba lor şi m-au lăsat să
învăţ orice mi-am dorit. Olanda funcţiona cu totul altfel decât
oricare altă ţară în care locuisem. Era paşnică, stabilă, prosperă,
tolerantă, generoasă, profund bună. După ce am învăţat
olandeza, a început să mi se contureze în minte un scop
aproape imposibil de ambiţios: să studiez ştiinţele politice
pentru a descoperi de ce această societate, chiar dacă îmi părea
a fi fără Dumnezeu, funcţiona, în timp ce toate celelalte societăţi
în care trăisem, oricât de musulmane se pretindeau a fi, erau
măcinate de corupţie, violenţă şi egoism viclean.
Multă vreme am oscilat între idealurile clare ale
Iluminismului despre care am învăţat la universitate şi
supunerea mea faţă de preceptele, la fel de clare, ale lui Allah,
pe care mi-era teamă să le încalc. Dat fiind că pe durata
studiilor am lucrat ca traducător pe olandeză şi somaleză
pentru serviciile sociale olandeze, am întâlnit mulţi musulmani
aflaţi în situaţii dificile, în adăposturi pentru femei abuzate,
închisori sau clase de educaţie specială. N-am făcut niciodată
legătura – de fapt, am evitat s-o fac –, aşa că nu am observat
conexiunea dintre credinţa lor în islam şi sărăcia lor, dintre
religia lor şi oprimarea femeilor, pe de o parte, şi absenţa
posibilităţii de a alege, pe de altă parte.
În mod ironic, Osama bin Laden a fost cel care m-a scăpat de
aceşti ochelari de cal. După 11 septembrie, mi-a fost imposibil
să ignor convingerea lui că vărsarea de sânge nevinovat (dacă e
vorba despre necredincioşi) este în acord cu Coranul. Am căutat
în Coran şi am descoperit că aşa este. Pentru mine, acest lucru a
însemnat că nu mai pot fi musulmană. De fapt, atunci mi-am
dat seama că nu mai eram de mult musulmană.
Pentru că vorbeam public despre aceste subiecte, am
început să primesc ameninţări cu moartea. Am fost rugată, de
asemenea, să candidez la alegerile pentru Parlamentul olandez,
ca reprezentantă a Partidului Liberal, care era în favoarea
pieţei libere. Când am devenit membră a Parlamentului, fiind
tânără, de culoare şi femeie – şi adesea însoţită de o gardă de
corp –, am ajuns să fiu foarte vizibilă. Dar eu eram protejată,
prietenii şi colegii mei nu. După ce eu şi regizorul Theo van
Gogh am făcut un film care arăta cum zdrobeşte islamul
femeile, Theo a fost asasinat de un fanatic musulman, un
bărbat de 26 de ani, născut în Maroc şi adus la Amsterdam de
părinţii lui.
Am scris o carte de memorii, Necredincioasa, despre
experienţele mele. Acolo spuneam cât de norocoasă mă simt că
am evadat din locuri unde oamenii trăiesc în triburi, unde viaţa
este condusă de preceptele şi tradiţiile credinţei, cât de fericită
sunt să trăiesc într-un loc unde oameni de ambele sexe sunt
cetăţeni cu drepturi egale. Am povestit despre evenimentele
neaşteptate care mi-au făcut copilăria atât de haotică, despre
temperamentul schimbător al mamei, absenţa tatălui, capriciile
dictatorilor, felul în care am făcut faţă bolilor, dezastrelor
naturale şi războaielor. Mi-am descris sosirea în Olanda şi
primele impresii despre viaţa într-un loc în care oamenii nu
sunt supuşi tiranilor şi nici guvernaţi de dictatele legăturilor de
clan, ci sunt cetăţeni ai guvernului pe care îl aleg.
Am vorbit în trecere – însă doar în trecere – despre călătoria
mea mentală desfăşurată în paralel care a fost la fel de
importantă. Am descris câteva dintre întrebările care au încolţit
în mintea mea, paşii mici pe care i-am făcut pentru a înţelege
lumea nouă în care intrasem şi experienţele ce m-au
determinat să pun sub semnul întrebării credinţa mea în islam
şi tradiţiile părinţilor mei.
În timp ce scriam Necredincioasa, mi-am închipuit că toate
călătoriile mele s-au încheiat. Credeam că voi rămâne în Olanda
pentru totdeauna, că prinsesem rădăcini în pământul ei mănos
şi că nu va trebui să mă mai dezrădăcinez vreodată. Dar mă
înşelam. A trebuit să plec. Am venit în America – precum mulţi
înaintea mea – în căutarea şansei de a-mi clădi viaţa şi a-mi
câştiga traiul în libertate şi în siguranţă, o viaţă la un ocean
distanţă de toate nenorocirile la care am fost martoră şi de
conflictul interior pe care l-am trăit. Această carte, Nomada,
explică de ce am ales America.
 Cititori din întreaga lume ai Necredincioasei mi-au oferit
foarte multă susţinere şi încurajare. Dar mi-au pus şi multe
întrebări la care nu am răspuns în Necredincioasa. M-au
întrebat despre familia mea. M-au întrebat despre experienţele
altor musulmane. De nenumărate ori, am auzit întrebarea: cât
de personală a fost experienţa ta? Eşti, în vreun fel,
reprezentativă pentru astfel de experienţe? Nomada răspunde
la această întrebare. Nu e doar despre viaţa mea rătăcitoare
prin Occident; este şi despre vieţile multor imigranţi din
Occident, despre greutăţile filosofice şi foarte concrete ale
oamenilor, mai ales ale femeilor care trăiesc într-o cultură
tradiţională musulmană închisă ermetic, în cadrul unei culturi
larg deschise. Este despre cum idealurile islamice se ciocnesc cu
idealurile occidentale. E despre ciocnirea civilizaţiilor pe care
eu şi alte milioane de oameni am trăit-o şi continuăm să o
trăim.
Când m-am mutat în Statele Unite şi am reînceput procesul
ancorării într-o ţară nouă, am fost copleşită iarăşi de un acut
dor de casă după ce a murit tata, la Londra. Reluând legătura cu
membrii familiei mele extinse – nişte verişori şi sora mea
vitregă – care locuiesc în Statele Unite, în Marea Britanie şi în
alte ţări, i-am descoperit tragic de nesiguri pe picioarele lor.
Unul are SIDA, o altă rudă a fost condamnată pentru că a
încercat să-şi omoare soţul şi al treilea trimite toţi banii pe care
îi câştigă înapoi în Somalia, pentru a-şi hrăni clanul. Toţi
pretind că sunt loiali valorilor tribului nostru şi ale lui Allah.
Sunt rezidenţi permanenţi şi cetăţeni ai ţărilor occidentale în
care trăiesc, dar inima şi mintea lor sunt în altă parte. Visează
la nişte vremuri care nu au existat niciodată în Somalia:
vremuri de pace, iubire şi armonie. Vor prinde vreodată
rădăcini acolo unde sunt? Pare improbabil. Cum le-am
descoperit necazurile reprezintă una dintre temele Nomadei.
Şi ce dacă, v-aţi putea gândi. Oare nu au toate culturile
familiile lor disfuncţionale? Într-adevăr, pentru cineaştii de la
Hollywood, familiile evreieşti şi creştine disfuncţionale
reprezintă o sursă de divertisment. Dar eu cred că familia
musulmană disfuncţională e o ameninţare reală pentru însăşi
structura vieţii occidentale.
 Familia este creuzetul valorilor umane. Familia este locul
unde copiii sunt învăţaţi să practice şi să promoveze normele
culturii părinţilor lor. În familie se formează un ciclu de
loialităţi transmis următoarelor generaţii. Aşadar, cel mai
important este să înţelegem dinamica familiei musulmane,
pentru că în ea se află cheia (printre altele) a predispoziţiei
atâtor tineri musulmani pentru radicalismul islamic. Teoria
conspiraţiei se propagă, mai ales prin intermediul familiilor,
din moscheile şi medresele din Arabia Saudită şi Egipt până în
sufrageriile caselor din Olanda, Franţa şi America.
Mulţi oameni din Europa şi Statele Unite contrazic ideea că
suntem martorii unei ciocniri a civilizaţiilor între Islam şi
Occident. Dar o minoritate radicală de musulmani au
convingerea că Islamul este sub asediu. Această minoritate este
devotată biruinţei în războiul sfânt declarat Occidentului.
Scopul său final este instaurarea unui califat în ţările
musulmane pe care să-l impună şi în restul lumii. Un grup mai
mare de musulmani, majoritatea din Europa şi America, sunt
de părere că actele teroriste comise de semenii lor musulmani
vor declanşa o reacţie a occidentalilor împotriva tuturor
musulmanilor, fără excepţie. (În realitate, nu prea există dovezi
care să sugereze că va apărea o astfel de reacţie, dar, în ciuda
lipsei de probe, această percepţie persistă în rândul
imigranţilor musulmani şi este întreţinută de radicali.) Din
pricina acestui sentiment colectiv de persecuţie, multe familii
musulmane din Occident se izolează în ghetouri pe care şi le
creează singure. În aceste ghetouri, agenţii islamului radical îşi
cultivă mesajul de ură şi caută soldaţi care să lupte ca martiri în
numele viziunii lor distorsionate despre lume. Tinerii nefericiţi,
dezorientaţi din familii musulmane disfuncţionale reprezintă
recruţii perfecţi pentru o asemenea cauză. Date fiind imigraţia
continuă din lumea musulmană şi rata natalităţii semnificativ
mai mare în familiile musulmane, acesta este un fenomen pe
care, dacă îl ignorăm, ne asumăm un risc.
Pentru că vorbesc în cunoştinţă de cauză, pot face lumină în
această chestiune pur şi simplu relatând întâmplările din anii
mei de formare, care includ poveşti despre fraţii mei şi alte
rude. În Nomada încerc să descriu cum, în sfera cea mai intimă
a familiei, tata şi mama reuşeau sau nu să comunice unul cu
altul, precum şi aşteptările pe care le aveau de la copiii lor,
filosofia lor privind creşterea copiilor, criza de identitate pe
care le-au transmis-o acestora, viziunile lor conflictuale despre
sexualitate, bani şi violenţă şi, mai presus de toate, rolul religiei
în deformarea vieţii noastre de familie.
Există momente în care mă întreb ce aş fi făcut dacă tata nu
ne-ar fi abandonat în Kenya. Dacă ar fi rămas, m-ar fi măritat la
o vârstă mult mai fragedă şi nu aş fi avut niciodată curajul sau
şansa să fug, în căutarea unei vieţi mai bune. Dacă familia mea
nu ar fi părăsit niciodată Somalia sau dacă mama şi-ar fi
împlinit voia şi m-ar fi ţinut acasă, în loc să mă trimită la şcoală,
seminţele răzvrătirii mele poate n-ar fi încolţit, seminţe care mi-
au dat curajul să-mi imaginez pentru mine o viaţă diferită de
cea cu care fusesem obişnuită şi de cea pe care părinţii mei o
hotărâseră pentru mine. Foarte multe circumstanţe şi decizii
din viaţa mea nu au fost în puterea mea şi doar privind în urmă
văd şansele care mi-au permis să preiau controlul asupra vieţii
mele.
Am învăţat pe pielea mea că a rămâne suspendat între cele
două sisteme de valori, a oscila între Occident şi Islam, a trăi o
viaţă în ambiguitate – cu o aparenţă de modernitate şi
independenţă şi o dependenţă interioară de tradiţie şi clan –, te
împiedică să devii tu însuţi. M-a chinuit mult gândul că-mi las
tatăl să înfrunte furia clanului nostru după ce am evadat; m-am
torturat mental gândindu-mă la consecinţele renunţării mele la
islam, consecinţe care nu m-ar fi afectat pe mine, ci pe părinţii
mei şi pe alte rude. Am avut multe momente de slăbiciune, când
şi eu am cochetat cu ideea de a renunţa la nevoile mele,
sacrificându-mi fericirea pentru liniştea părinţilor, fraţilor şi
clanului.
Cu alte cuvinte, călătoria mea de nomadă a fost mai ales
mentală – chiar şi ultima sa etapă, din Olanda în Statele Unite.
N-a fost doar o călătorie de-a lungul a mii de kilometri, ci şi una
în timp, de-a lungul a sute de ani. A fost o călătorie din Africa,
unde oamenii sunt membri ai unui trib, spre Europa şi
America, unde oamenii sunt cetăţeni (deşi viziunile lor despre
cetăţenie diferă de la ţară la ţară). Au fost multe neînţelegeri,
aşteptări şi dezamăgiri de-a lungul drumului şi am învăţat
multe lecţii. Am învăţat că una e să-ţi iei adio de la viaţa tribală
şi cu totul altceva e să pui în practică viaţa de cetăţean, lucru pe
care atâţia membri ai familiei mele nu au reuşit să îl facă. Şi nu
sunt nici pe departe singurii.
Astăzi, aproape un sfert din populaţia globului se identifică
drept musulmană şi primele zece ţări din lume generatoare de
refugiaţi sunt tot musulmane. Majoritatea acestor populaţii
strămutate se îndreaptă spre Europa şi Statele Unite. Rata
migraţiei dinspre ţările musulmane va creşte cu siguranţă în
următorii ani, pentru că natalitatea în aceste ţări este mult mai
ridicată decât în Occident. „Familia problemă” – oameni
precum rudele mele – va deveni din ce în ce mai răspândită,
până când democraţiile occidentale vor înţelege mai bine cum
să-i integreze pe nou-veniţi în societăţile lor: cum să-i
transforme în cetăţeni.
Eu văd trei obstacole principale în calea acestui proces de
integrare, niciunul dintre ele specific doar familiei mele. Primul
îl reprezintă atitudinea islamului faţă de femei. Personalitatea
fetiţelor este înăbuşită de islam. Odată cu prima menstruaţie,
sunt reduse la tăcere. Sunt crescute să devină nişte roboţei
supuşi care slujesc în casă ca menajere şi bucătărese. Li se cere
să i se supună partenerului ales de tatăl lor, iar după nuntă
viaţa lor este dedicată satisfacerii sexuale a soţilor şi naşterii
copiilor. Educaţia lor e adesea întreruptă când sunt mici, aşa
încât, ca femei, sunt complet incapabile să-şi pregătească copiii
să devină cetăţeni de succes în societăţi moderne, occidentale.
Fetele lor repetă acelaşi tipar.
Unele fete se supun. Altele duc o viaţă dublă. Unele fug de
acasă şi cad victime prostituţiei şi drogurilor. Puţine îşi croiesc
propriul drum, la fel ca mine, şi chiar se pot reconcilia cu
familiile lor. Fiecare poveste este diferită, dar numitorul comun
e că femeile musulmane trebuie să se resemneze cu un control
familial mult mai strict asupra sexualităţii lor decât femeile din
alte comunităţi religioase. Acesta reprezintă, în viziunea mea,
cel mai mare impediment pe drumul spre o cetăţenie de succes
– nu doar pentru femei, ci şi pentru fiii pe care îi cresc, şi
pentru bărbaţii în care se transformă aceşti fii.
Cel de-al doilea obstacol, care ar putea să pară banal pentru
unii cititori din Occident, este dificultatea pe care o întâmpină
mulţi imigranţi din ţările musulmane în a-şi gestiona banii.
Atitudinile islamice faţă de credit şi datorii, precum şi lipsa de
educaţie a femeilor musulmane în chestiuni financiare fac ca
cei mai mulţi dintre noii imigranţi ajunşi în Occident să fie
complet nepregătiţi pentru uluitoarea varietate de şanse şi
obligaţii oferite de o societate modernă de consum.
Cel de-al treilea obstacol îl reprezintă socializarea gândirii
musulmane. Toţi musulmanii sunt crescuţi să creadă că
Mahomed, întemeietorul religiei lor, a fost absolut virtuos şi că
restricţiile de natură morală pe care le-a lăsat nu trebuie
niciodată puse la îndoială. Coranul, aşa cum i s-a „revelat” lui
Mahomed, este considerat infailibil: este Cuvântul adevărat al
lui Allah şi toate poruncile ce decurg din acesta trebuie
respectate fără crâcnire. Asta îi face pe musulmani vulnerabili
la îndoctrinare de o manieră în care adepţii altor credinţe nu
sunt. Mai mult decât atât, violenţa endemică din atâtea societăţi
musulmane, variind de la violenţă domestică până la continua
celebrare a războiului sfânt, face şi mai dificilă transformarea
oamenilor veniţi de aici în cetăţeni occidentali.
Pot să sintetizez aceste trei obstacole din calea integrării
oamenilor precum cei din propria mea familie în trei cuvinte:
sex, bani şi violenţă.
În ultima parte din Nomada, propun nişte soluţii. Occidentul
tinde să răspundă la eşecurile sociale ale imigranţilor
musulmani prin ceea ce poate fi numit rasismul aşteptărilor
mici. Această atitudine a occidentalilor se bazează pe ideea că
oamenii de culoare trebuie exceptaţi de la standardele
„normale” de comportament. Oamenii de bună-credinţă susţin
că minorităţile nu trebuie să aibă toate obligaţiile pe care
majoritatea trebuie să le respecte. În ţările liberale,
democratice, majoritarii sunt albi şi cea mai mare parte a
minoritarilor sunt de culoare. Dar cei mai mulţi dintre
musulmani, ca toţi ceilalţi imigranţi, nu migrează spre Occident
ca să fie izolaţi într-o minoritate, ci în căutarea unei vieţi mai
bune, sigure şi predictibile şi cu posibilitatea unui venit mai
mare şi a şansei la o educaţie de bună calitate pentru copiii lor.
Cred că, pentru a obţine acest lucru, trebuie să înveţe să
renunţe la unele dintre obiceiurile, dogmele şi practicile lor şi
să-şi însuşească altele noi.

Î
 În Occident, un număr mare de bărbaţi şi femei de bună-
credinţă încearcă să-i reinstaleze pe refugiaţi, îi critică pe
semenii lor că nu fac mai multe pentru aceştia, donează bani
organizaţiilor caritabile şi luptă pentru eliminarea
discriminărilor. Fac lobby pe lângă guverne să excepteze
minorităţile de la standardele de comportament ale societăţilor
occidentale; se luptă să ajute minorităţile să-şi păstreze
culturile şi nu fac din religia acestora subiectul criticilor. Aceşti
oameni au intenţii bune, nu am nicio îndoială. Dar cred că
activismul lor bine intenţionat e acum chiar parte a problemei
pe care încearcă să o rezolve. Ca să fiu directă, eforturile lor de
a-i asista pe musulmani şi alte minorităţi sunt zadarnice pentru
că, amânând sau, în cel mai bun caz, prelungind procesul
tranziţiei lor la modernitate – creând iluzia că poţi să respecţi în
continuare normele tribale şi, în acelaşi timp, să devii un
cetăţean de succes –, susţinătorii multiculturalismului izolează
următoarele generaţii născute în Vest într-un no-man’s-land al
valorilor morale. Ceea ce se oferă ambalat într-un discurs plin
de compasiune despre acceptare este, de fapt, o formă crudă de
rasism. Şi e cu atât mai crudă cu cât este exprimată în cuvintele
dulcege ale virtuţii.
Consider că există trei instituţii în societatea occidentală
care ar putea înlesni tranziţia spre cetăţenia occidentală a
acestor milioane de nomazi din culturile tribale pe care le
părăsesc. Sunt instituţii care pot concura cu agenţii jihadului
pentru inima şi mintea musulmanilor.
Prima dintre acestea este învăţământul public. Iluminismul
european din secolul al XVIII-lea a dat naştere şcolilor şi
universităţilor conduse după principiile gândirii critice.
Educaţia era menită să ajute masele să scape de sărăcie,
superstiţie şi tiranie prin dezvoltarea abilităţilor lor cognitive.
Odată cu răspândirea democraţiei, în secolele al XIX-lea şi XX,
accesul la astfel de instituţii întemeiate pe raţiune a crescut
într-un ritm constant. Copiii din toate păturile sociale au învăţat
nu numai matematică, geografie, ştiinţe şi arte, ci şi abilităţile
sociale şi disciplina necesare pentru a avea succes şi în afara
sălii de clasă. Literatura le-a dezvoltat şi le-a provocat
imaginaţia, astfel încât să poată empatiza cu personaje din alte
vremuri şi locuri. Această educaţie publică era direcţionată
către formarea cetăţenilor, şi nu spre conservarea
separatismului de trib, a sanctităţii credinţei sau a altor
prejudecăţi.
Astăzi însă, multe şcoli şi campusuri din Occident au ales să
fie mult mai „grijulii” faţă de credinţa, tradiţiile şi obiceiurile
studenţilor imigranţi din clasele lor. Din pricina unei politeţi
greşit direcţionate, se abţin de la contestarea făţişă a
credinţelor copiilor musulmani şi ale părinţilor acestora.
Manualele trec peste regulile fundamentale nedrepte ale
islamului şi îl prezintă ca pe o religie paşnică. Instituţiile
raţiunii trebuie să renunţe la aceşti ochelari de cal autoimpuşi
şi să reinvestească în dezvoltarea abilităţii de a gândi critic,
indiferent cât de nepoliticoase ar putea considera anumiţi
oameni rezultatele acesteia.
Cea de-a doua instituţie care poate şi trebuie să facă mai
mult este mişcarea feministă. Feministele occidentale ar trebui
să îşi asume situaţia dificilă a femeii musulmane şi s-o
transforme în cauza lor. Scopul lor ar trebui să fie de a o ajuta
pe musulmană să îşi găsească vocea. Feministele occidentale au
o experienţă şi resurse considerabile la dispoziţie. Sunt trei
ţeluri la care ar trebui să aspire întru ajutorarea surorilor lor
musulmane. Primul este să se asigure că fetele musulmane sunt
libere să-şi termine studiile; cel de-al doilea este să le ajute să
dobândească autoritate asupra propriului trup şi, prin urmare,
asupra sexualităţii lor; şi cel de-al treilea este să se asigure că
femeile musulmane au şansa nu doar de a intra în câmpul
muncii, ci şi de a rămâne acolo. Spre deosebire de musulmanele
din ţările musulmane şi de femeile din Occident din trecut,
musulmanele din Vest se confruntă cu constrângeri specifice
impuse asupra lor de familii şi comunităţi. Nu e suficient să
clasificăm problemele lor drept „violenţă domestică”; sunt
domestice în practică, dar de natură juridică şi culturală. Ar
trebui să existe campanii dedicate expunerii circumstanţelor
speciale şi restricţiilor femeilor musulmane, precum şi
pericolelor cu care se confruntă în Occident, campanii care să îi
educe pe bărbaţii musulmani cu privire la importanţa
emancipării şi educaţiei femeilor şi să-i pedepsească atunci
când recurg la violenţă şi campanii care să le protejeze pe
musulmane de agresiuni fizice.
 Cea de-a treia şi ultima instituţie căreia îi cer să răspundă
acestei provocări este comunitatea bisericilor creştine. Eu am
devenit atee, dar am întâlnit mulţi musulmani care spun că au
nevoie de o ancoră spirituală în viaţa lor. Am avut plăcerea să
întâlnesc creştini a căror concepţie despre Dumnezeu este
departe de cea despre Allah. Creştinismul lor este unul
reformat şi parţial secularizat, care ar putea fi un aliat extrem
de util în lupta contra fanatismului islamic. Acest Dumnezeu
creştin modern este sinonim cu iubirea. Adepţii lui nu
propovăduiesc ura, intoleranţa şi dezbinarea; acest Dumnezeu
este milostiv, nu urmăreşte puterea de stat şi nu se consideră
concurat de ştiinţă. Adepţii lui văd Biblia ca pe o carte plină de
parabole, nu ca pe nişte porunci directe, menite să fie
respectate. Astăzi există două extreme în creştinism, amândouă
reprezentând o vulnerabilitate pentru civilizaţiile occidentale.
Prima constă în cei care condamnă existenţa altor grupări. Ei
iau Biblia literal şi resping explicaţiile ştiinţifice privind
existenţa omului şi a naturii în numele „designului inteligent”.
Astfel de grupări creştine fundamentaliste investesc mult timp
şi energie în convertirea oamenilor. Dar mare parte din ceea ce
propovăduiesc contravine principiilor de bază ale
Iluminismului. La cealaltă extremă sunt aceia care vor să
împăciuiască islamul – precum liderul spiritual al Bisericii
Anglicane, arhiepiscopul de Canterbury, care susţine că
aplicarea shariei în Marea Britanie este inevitabilă. Cei care
aderă la un creştinism moderat, paşnic, reformat nu sunt la fel
de activi ca aceia din primul grup, nici la fel de vocali ca aceia
din al doilea, dar ar trebui. Creştinismul iubirii şi toleranţei
rămâne unul dintre cele mai eficiente antidoturi ale
Occidentului împotriva unui islam al urii şi intoleranţei. Foştii
musulmani îl consideră pe Iisus o personalitate mult mai
atrăgătoare şi mai umană decât Mahomed, întemeietorul
islamului.
Existenţa mea de nomadă se apropie de sfârşit. Ultima mea
destinaţie a fost Statele Unite, la fel ca pentru atâtea milioane
de rătăcitori din ultimii peste două sute de ani. America e acum
casa mea. La bine şi la greu, împărtăşesc destinul altor
americani şi aş vrea să le răsplătesc generozitatea de a mă fi
primit în societatea lor liberă unică împărtăşindu-le lecţiile pe
care le-am învăţat de-a lungul anilor în care am fost o nomadă
musulmană tribală.
Mesajul Nomadei e clar şi poate fi formulat de la început:
Occidentul trebuie să concureze urgent cu jihadiştii, promotorii
unui război sfânt, pentru inima şi mintea populaţiilor sale de
imigranţi musulmani. Trebuie să ofere o educaţie menită să
rupă vraja infailibilului Profet, să le protejeze pe femei de
poruncile opresive ale Coranului şi să promoveze surse
alternative de spiritualitate.
Conţinutul Nomadei, ca şi acela al Necredincioasei, este
extrem de subiectiv. Nu mă declar în niciun fel deţinătoarea
exclusivă a unicei soluţii pentru a deveni un cetăţean de succes.
Pentru că natura umană este ceea ce este, nu se poate încadra
în categoriile rigide ale „asimilabilului” şi „neasimilabilului”.
Nu există un manual de-a gata care să conţină reţeta pentru o
reconciliere uşoară şi fără probleme cu modernitatea. Fiecare
individ este diferit şi trebuie să se descurce cu propriul set unic
de oportunităţi şi constrângeri. Asta se aplică şi în cazul
familiilor şi comunităţilor care se confruntă cu dubla provocare
de a adopta un nou mod de viaţă rămânând, în acelaşi timp,
loiale tradiţiilor strămoşilor şi credinţelor lor.
Până la urmă, această carte rămâne una foarte personală,
un fel de confruntare cu propriile mele rădăcini. S-ar putea
spune că această carte este dedicată Sahrei, surioara pe care am
lăsat-o în urmă în lumea din care am evadat. Dar este şi
conversaţia pe care mi-aş fi dorit să o am cu familia mea, mai
ales cu tatăl meu, care, la un moment dat, a înţeles şi chiar a
promovat viaţa modernă pe care o duc astăzi, înainte să cadă la
loc în transa supunerii faţă de Allah. Este conversaţia pe care
mi-aş fi dorit să o am cu bunica mea, care m-a învăţat să onorez
obârşia noastră, indiferent de consecinţe.
În timp ce am scris această carte, m-am gândit mereu la fiul
fratelui meu, Jacob, crescând în Nairobi, şi la fetiţa Sahrei,
Sagal, care s-a născut într-o mică comunitate somaleză din
Anglia. Sper că vor creşte drepţi, puternici şi sănătoşi – dar şi,
mai presus de orice, liberi.
 Partea I
O familie problemă
 Capitolul 1
Tata

Când am intrat în secţia de terapie intensivă de la Royal

London Hospital, pentru a-mi vedea tatăl, m-am temut că am
ajuns prea târziu. Era întins pe patul de spital, cu gura căscată
înfiorător, iar aparatele la care era conectat erau multe şi
ameninţătoare. Bipăiau şi ticăiau, iar liniile care urcau şi
coborau rapid pe monitoarele lor păreau să indice o
numărătoare inversă accelerată spre moartea lui.
— Abeh, am strigat din toţi rărunchii, Abeh, sunt eu, Ayaan!
I-am strâns mâna şi i-am sărutat neliniştită fruntea, iar ochii
tatălui meu s-au deschis. A zâmbit, iar căldura privirii şi
zâmbetului său a luminat întreaga încăpere. Mi-am pus palmele
pe mâna lui dreaptă, iar el le-a strâns şi a încercat să vorbească,
străduindu-se să scoată măcar un cuvânt sau două. Dar n-a
putut decât să hârcâie şi a rămas fără suflu. S-a chinuit să se
ridice, dar n-a reuşit să îşi mişte corpul.
Era acoperit cu cearşafuri albe şi arăta de parcă ar fi fost
legat de pat. Chelise şi părea mult mai mărunţel decât mi-l
aminteam. Avea un tub oribil în gât care-i pompa oxigen printr-
un ventilator; un altul îi lega rinichii de un aparat de dializă – la
încheietura mâinii altă încâlceală de tuburi. M-am aşezat lângă
el, i-am mângâiat faţa şi i-am spus:
— Abeh, Abeh, e în ordine. Abeh, sărmanul meu Abeh, eşti
atât de bolnav!
N-a putut să răspundă. Când încerca să vorbească, aluneca
pe spate, cu pieptul umflându-i-se, iar aparatul care îi dădea
oxigen începea să şuiere şi să ţiuie, pompând mai mult aer.
Apoi, după ce se odihnea puţin, încerca din nou. A arătat cu
mâna dreaptă că vrea un pix cu care să scrie, dar de-abia îl
putea ţine; muşchii îi erau prea slăbiţi şi a făcut doar nişte
mâzgăleli pe hârtie. Se chinuia aşa de mult să ţină pixul, că a
început să alunece de pe pat.
Salonul era mare şi asistentele umblau de colo colo,
schimbând aşternuturi şi administrând medicamente. Am
observat că doctorul vorbea cu accent şi pentru o clipă m-am
gândit că e din Mexic. Când l-am întrebat de unde e, mi-a
răspuns că din Spania. De salonul ăsta se ocupau aproape
exclusiv de imigranţi. Nu puteam să deosebesc asistentele de
doctori şi, uitându-mă în jur, am căutat să ghicesc ţările de
origine ale membrilor echipei medicale, ale tehnicienilor şi
îngrijitorilor: peninsula Hindustan, persoane de culoare pe care
le credeam a fi din Africa de Est sau de Vest, oameni care
păreau nord-africani, câteva femei cu văl peste uniforma
medicală. Dacă erau angajaţi somalezi pe secţie, nu i-am văzut
şi, din fericire, nici ei nu m-au văzut pe mine.
Una dintre asistente a desfăcut un halat de plastic, şi l-a legat
în jurul taliei şi m-a rugat să mă dau la o parte, dar tata nu a
vrut să îmi dea drumul şi a trebuit să îi desfac degetele de pe
mâna mea.
Asistenta l-a ridicat mai sus pe perne, uitându-se ciudat la
mine. Una dintre asistente mi-a spus că citise un articol despre
mine într-o revistă, aşa că unii dintre ei ştiau cine sunt. Am
întors capul şi am observat fişa de pe patul lui; tatăl meu era
trecut ca Hirsi Magan Abdirahman, deşi numele lui este Hirsi
Magan Isse.
Un doctor tânăr mi-a spus că tatăl meu are leucemie. Ar mai
fi putut trăi un an, dacă n-ar fi făcut o infecţie şi apoi
septicemie. Acum, deşi se trezise din coma în care intrase cu
câteva zile în urmă, doar aparatele îl mai ţineau în viaţă. Am
întrebat de mai multe ori dacă tata are dureri, dar doctorul a
spus că nu; avea o stare de disconfort, dar fără durere.
L-am întrebat pe doctor dacă pot să fac o poză cu tatăl meu.
A zis că nu. Mi-a spus că trebuie să cerem acordul pacientului,
iar pacientul nu era în stare să ia această decizie.
În 1992, când l-am lăsat în Nairobi, tatăl meu era un om
puternic, plin de viaţă. Putea fi feroce, chiar înspăimântător –
un leu, un lider. Când eram mică, era stăpânul meu, eroul meu,
cineva a cărui absenţă era misterioasă, după a cărui prezenţă
tânjeam, a cărui aprobare însemna totul şi de a cărui furie mă
temeam.
Acum erau multe conflicte între noi. Îl jignisem profund în
1992, fugind de somalezul pe care mi-l alesese ca soţ. M-a iertat
pentru asta; vorbeam, formal, la telefon. Un deceniu mai târziu
l-am jignit din nou, când m-am declarat necredincioasă şi am
condamnat deschis atitudinea islamului faţă de femei. Ultimul
şi cel mai grav conflict al nostru a avut loc după ce am făcut un
film despre abuzarea şi oprimarea femeilor musulmane,
Submission, cu Theo van Gogh, în 2004. După asta, tatăl meu
pur şi simplu nu a mai răspuns la telefon: nu voia să mai
vorbească cu mine. La ceva timp după ce Theo a fost ucis, când
a trebuit să mă ascund şi mi-a fost luat telefonul, am încetat să
încerc să îl mai sun. Când eram întrebată, răspundeam doar că
ne înstrăinaserăm.
Am aflat că e bolnav în iunie 2008, cu doar câteva săptămâni
înainte de moartea sa. Într-un mesaj, Marco, fostul meu iubit
din Olanda, îmi spunea că verişoara mea Magool din Anglia mă
căuta cu disperare. Magool nu e apropiată de familia tatălui
meu, dar e descurcăreaţă. Când sora mea vitregă Sahra şi-a dat
seama cât de grav bolnav era tatăl meu, a rugat-o pe Magool să
încerce să dea de mine, iar Magool l-a sunat pe Marco, singura
persoană de care fusesem apropiată pe care ea o ştia, despre
care vorbisem ultima oară cu ea în urmă cu cinci ani.
L-am sunat pe tatăl meu, care locuia într-un apartament
dintr-un complex rezidenţial din estul Londrei. La el era seara
târziu, iar unde eram eu, pe coasta de est a Americii, era o
amiază însorită. Tremuram. Când a răspuns la telefon, părea la
fel ca întotdeauna, puternic şi entuziasmat. La auzul vocii lui
mi-au dat lacrimile şi i-am spus singurul lucru pe care voiam să
i-l spun, că îl iubesc; i-am auzit zâmbetul, atât de puternic, că
părea să iasă prin telefon.
— Bineînţeles că mă iubeşti! a izbucnit el. Bineînţeles că şi
eu te iubesc! N-ai văzut cum se îmbrăţişează şi se conectează
părinţii cu copiii lor? N-ai fost în natură să vezi cum animalele
îşi mângâie şi îşi ling puii? Bineînţeles că te iubesc. Eşti copilul
meu.
 I-am spus tatălui meu cât de mult îmi doresc să îl văd, dar i-
am explicat că ar putea fi dificil să pun la punct detaliile de
securitate pentru o vizită la el acasă, într-o zonă locuită în mare
parte de imigranţi şi majoritar musulmană. A vizita un astfel de
loc fără protecţie e ca şi cum o insectă foarte mică ar risca să
zboare printr-o cameră plină de pânze imense de păianjen;
micuţa gâză ar putea trece neobservată, dar, dacă este prinsă,
consecinţele sunt clare. Pe de altă parte, dacă aş fi mers acolo
însoţită de poliţişti, aş fi stârnit indignare, ca şi cum n-aş avea
încredere în propria familie.
— Protecţie! a ţipat tatăl meu. De ce ai nevoie de protecţie?
Allah o să te protejeze împotriva oricui vrea să-ţi facă rău!
Nimeni din comunitatea noastră n-o să se atingă de tine. Şi, pe
lângă asta, familia noastră nu a avut niciodată reputaţia de laşă.
De fapt, zilele trecute, unul dintre cei mai importanţi membri ai
clanului nostru a spus că vrea să discute cu tine. Dacă vrei, îi
pot ruga să alcătuiască o delegaţie şi să te ducă la Jiddah, ca să
poţi discuta cu el în Arabia Saudită. De ce nu organizezi o
conferinţă de presă ca să spui că nu mai eşti necredincioasă?
Spune-le că te-ai întors la islam şi că de-acum înainte eşti o
femeie de afaceri!
Am râs încetişor la vorbele tatălui meu şi pentru o vreme m-
am bucurat doar să îl aud vorbind. Apoi l-am întrebat cum se
simte. Mi-a spus:
— Nu trebuie să uiţi, Ayaan, că sănătatea şi viaţa noastră
sunt în mâinile lui Allah. Sunt pe drum spre viaţa de apoi.
Draga mea copilă, vreau să citeşti doar un capitol din Coran.
Laa-uqsim Bi-yawmi-il-qiaama.
A recitat – în arabă, desigur, deşi vorbeam în somaleză – o
sură intitulată „Învierea”: „Nu! Jur pe Ziua Învierii! Nu! Jur pe
sufletul mereu-dojenitor! Omul socoate că nu-i vom strânge la
un loc oasele? Ba da! Noi avem putinţa de a-i potrivi şi
oscioarele degetelor sale. Înainte de aceasta, însă, omul doreşte
întotdeauna desfrâul. El întreabă: «Când va veni Ziua
Învierii?»”*.
I-am spus tatălui meu că nu o să-l mint şi că nu mai cred în
exemplul Profetului. M-a întrerupt şi tonul lui a devenit
pătimaş, nerăbdător, apoi acuzator. Mi-a mai citit nişte
fragmente din Coran, traducându-le în somaleză, şi mi-a dat
mai multe exemple de cazuri în care oameni ca mine s-au
întors la credinţă după ce abandonaseră islamul. A vorbit
despre mulţimile de nemusulmani care se converteau la islam
în întreaga lume şi despre Unul şi Adevăratul Dumnezeu; m-a
avertizat să nu-mi risc viaţa de apoi.
În timp ce-l ascultam, mi-am spus că această predică
autoritară era a unui tată care-şi exprima dragostea în unicul
mod pe care îl ştia. Voiam să cred că simplul fapt că îmi ţine
predici însemna că, într-un fel mai profund, începuse să mă
ierte că mă transformasem în cine mă transformasem. E
posibil, totuşi, să nu fi fost asta. E posibil să-şi fi făcut doar
datoria. Trăiam ca o femeie occidentală şi asta însemna că nu
mai aveam onoare; purtam haine occidentale, ceea ce pentru el
era ca şi cum n-aş fi purtat haine deloc. Şi, cel mai grav,
abjurasem islamul şi scrisesem o carte cu arogantul,
triumfătorul titlu Necredincioasa, pentru a-mi proclama
apostazia. Dar tatăl meu ştia că viaţa lui se apropie de sfârşit şi
voia să se asigure că toţi copiii lui, în ciuda greşelilor lor, sunt în
siguranţă pe drumul spre rai.
L-am lăsat să vorbească. Nu i-am făcut promisiuni false că
mă voi converti. Dacă aş fi făcut-o, asta l-ar fi putut ajuta să
plece împăcat, dar nu am putut, nu l-am putut minţi în această
privinţă. Am reuşit să îi spun cu blândeţe că, deşi nu mai aprob
islamul, voi citi Coranul. Nu am mai adăugat şi că, la fiecare
recitire, eram şi mai critică faţă de mesajele sale.
A izbucnit într-un şir de implorări:
— Fie ca Allah să te ocrotească, fie ca El să te aducă înapoi pe
calea cea dreaptă, fie ca El să te ducă în rai, în viaţa de apoi, fie
ca Allah să te binecuvânteze şi să te ţină sănătoasă!
Iar la finalul fiecărei rugăciuni, eu răspundeam cu formula
cerută:
— Amin.
Aşa să fie.
După scurtă vreme, i-am spus tatălui meu că am un avion de
prins. Nu m-a întrebat unde plec sau de ce; mi-am dat seama că
amănuntele experienţelor omeneşti însemnau prea puţin
pentru el acum. Apoi am închis, lăsând atât de multe alte
lucruri nespuse între noi, şi a fost cât pe ce să pierd avionul
care mă ducea în Brazilia, la o conferinţă despre
multiculturalism.
La finalul lunii iunie, după conferinţa din Brazilia, aveam în
program un colocviu în Australia despre Iluminism. Plănuiam
să-mi vizitez tatăl la Londra la finalul verii. Dar pe la mijlocul
lunii august, când mă întorceam din Australia, în timpul unei
escale la Los Angeles, am primit un alt telefon de la Marco. Tata
era în comă.
Am sunat-o din nou pe verişoara mea Magool şi ea mi-a dat
numărul de mobil al surorii mele vitrege Sahra, cel mai mic
dintre copiii tatei. Ultima oară când o văzusem, în 1992, Sahra
avea 8 sau 9 ani, era o fetiţă slăbuţă şi zglobie. Am întâlnit-o
când m-am oprit în Etiopia, atunci când plecasem de acasă, din
Kenya, spre Germania. De acolo, la porunca tatălui meu, ar fi
trebuit să merg în Canada, pentru a fi cu un bărbat pe care abia
dacă-l cunoşteam, un văr îndepărtat care îmi devenise soţ. În
acea perioadă, Sahra locuia în Addis Abeba cu mama ei, care, la
fel ca mama mea, încă era măritată cu tata, în ciuda absenţei
lui. M-am jucat cu surioara mea vitregă întreaga după-amiază,
încercând să-mi reamintesc amhara din copilărie, singura
limbă pe care Sahra o vorbea pe atunci şi pe care o vorbisem şi
eu când eram de vârsta ei şi încă locuiam cu tatăl meu.
Acum, în vara lui 2008, Sahra avea 24 de ani. Era căsătorită
şi avea, la rândul ei, o fetiţă de 4 luni. Locuia cu mama ei, cea
de-a treia soţie a tatălui meu.
Nu i-am spus Sahrei că intenţionez să-l vizitez pe tatăl nostru
la spital. E îngrozitor să scriu asta, dar chiar nu aveam
siguranţa că îi pot încredinţa această informaţie. Presupun că
cei mai apropiaţi membri ai familiei mele nu vor cu adevărat să
mă omoare, dar adevărul este că i-am umilit şi i-am îndurerat;
ei trebuie să se confrunte cu indignarea provocată de
declaraţiile mele publice şi fără îndoială că unii membri ai
clanului meu vor să mă ucidă pentru asta.
Sahra mi-a sugerat că, dacă mă duc la Abeh, ar fi bine să evit
orele de vizită, atunci când mulţi somalezi merg la Royal
London Hospital în căutarea unei binecuvântări de la tatăl
meu, ca să-şi crească şansele de a ajunge în rai. Pentru mulţi,
Abeh era simbolul luptei împotriva regimului militar al
preşedintelui Siad Barre, un om care îşi dedicase cea mai mare
parte a vieţii sale adulte răsturnării acestui regim. Şi în estul
Londrei ar fi aşa cum a fost în Somalia: multele soţii, mulţii
copii şi nepoţi, bătrânii clanului, ai subclanului şi ai clanurilor
înfrăţite, zeci şi zeci de rude vor veni să-i prezinte tatei omagiile
lor. Pentru mulţi dintre aceşti oameni, nu aş fi fost bine-venită
la căpătâiul tatălui meu, pentru că eram o necredincioasă, o
infidelă, o atee declarată, o fugară spurcată şi, cel mai grav, o
trădătoare a clanului şi a credinţei. Unii dintre ei ar considera
negreşit că merit să mor şi pentru şi mai mulţi prezenţa mea ar
întina patul de moarte al tatei şi l-ar putea costa chiar şi locul în
viaţa de apoi.
Însă din partea Sahrei n-am simţit nicio astfel de respingere.
Era drăguţă şi tăcută, puţin conspirativă, de parcă, vorbind
cu ea la telefon, aş fi implicat-o în ceva clandestin şi periculos.
Trebuia să plec imediat la Londra. Pentru că era o călătorie
urgentă, neplanificată, strict personală, aranjamentele de
securitate aveau să fie complicate, nu ca la o conferinţă unde
totul este coordonat oficial cu poliţia, cu săptămâni înainte.
Ştiam că n-ar fi prea înţelept să plec, însoţită doar de domnii
care mă protejează de obicei în America. În Marea Britanie,
aceştia nu ar cunoaşte bine locurile şi nu ar avea permis de
portarmă. Dacă eram nechibzuită cu planurile mele, i-aş fi
putut pune şi pe alţii, precum şi pe mine în pericol.
Le-am telefonat mai multor prieteni în Europa despre care
am considerat că pot avea o influenţă şi i-am rugat să încerce să
mă ajute să organizez paza necesară pentru călătorie. Au
pierdut multe ore încercând să mă ajute, aparent fără succes.
Un oficial britanic i-a transmis unui prieten că, deoarece m-am
născut în Somalia, ar trebui să cer ajutor ambasadei somaleze;
ei s-ar putea adresa Ministerului de Externe, solicitând
asistenţă pentru securitatea mea. Această logică birocratică
absurdă ar fi putut fi comică într-un alt context, dar nu când
trebuia să ajung la Londra să-mi văd tatăl muribund.
Când am decolat spre Londra, nu ştiam încă dacă la
aterizare voi avea vreo formă de pază şi protecţie. Dar asta nu
mai conta; după zile de aşteptare, mă temeam doar că o să
ajung prea târziu. Ştiam că, dacă tatăl meu ar fi murit, nu mi s-
ar fi permis să îi văd trupul. Ar fi fost luat pe sus de bărbaţii din
familie pentru a fi spălat, pregătit şi îngropat în 24 de ore.
Femeilor le este interzis să stea lângă mormânt în timpul
ceremoniei musulmane de înmormântare. Prezenţa lor este
considerată perturbatoare; ar putea deveni isterice, s-ar putea
chiar arunca în groapă după cadavru. Ar fi fost necuviincios să
încerc să particip.
Tatăl meu a avut o atitudine contradictorie faţă de femei.
Îmbrăţişa unele idei moderne despre ştiinţa de carte, a
îndemnat-o pe prima sa soţie să meargă la facultate şi a insistat
ca eu şi sora mea Haweya să mergem la şcoală atunci când
mama s-a opus. Credea în puterea femeilor şi a susţinut în mod
repetat că rolul femeii este valoros şi important. Dar, pe măsură
ce a îmbătrânit, a devenit mai ortodox în convingerile sale
islamice că trebuie să ne acoperim trupul, să ne căsătorim şi să
ne supunem soţilor noştri. În ciuda vederilor sale adesea
radicale, nici măcar tatăl meu nu ar fi tolerat să vadă o femeie
la o înmormântare.
Când am ajuns pe aeroportul Heathrow din Londra, mă
aştepta o maşină neagră, mare, din partea ambasadei olandeze;
într-o alta mai mică, dar mai sigură decât prima se aflau nişte
oameni de la Scotland Yard. Am mers direct la spital. Acolo,
spre uşurarea mea, l-am găsit pe tata în viaţă. Sărmanul Abeh,
bătrân, fragil, bolnav, legat de un pat de spital. Mi-a zâmbit larg
şi a aţipit. Când s-a trezit, a rămas fără aer, încercând să
vorbească. Nu putea spune decât „Ash hah”, cu respiraţia
întretăiată. Apoi şi-a strâns buzele în semn de sărutare şi m-a
strâns de mână cât de tare putea.
M-am simţit copleşită de povara a tot ce nu i-am spus tatălui
meu niciodată şi de anii irosiţi în care am fost despărţiţi.
Singurele cuvinte pe care le-am putut găsi au fost mesaje banale
de iubire şi le-am repetat la nesfârşit. Era prea târziu pentru
orice altceva.
Nu mă dusesem la spital în căutarea iertării. Încetasem să
cred că, dacă aş fi făcut ce se cuvine, precum împlinirea
datoriei de a le cere iertare părinţilor mei, obţinând
binecuvântarea lor păcatele mi-ar fi fost şterse. Poate că
prezenţa mea nici nu i-a provocat aşa mare plăcere, câtă vreme
vedea că fiica sa poartă pantaloni şi nu are văl. M-am dus acolo
doar pentru lumina din ochii lui, pentru a şti că mă vede,
pentru dragostea lui pentru mine şi a mea pentru el – o
recunoaştere reciprocă că am fost mereu importanţi unul
pentru altul.
Cu ultimele puteri, a încercat să-mi spună ceva. N-o să ştiu
niciodată ce voia să-mi spună. Pentru tatăl meu, Dumnezeu era
creatorul şi protectorul, dar Dumnezeu era şi crud şi
răzbunător. În sinea mea, înţelegeam că pe patul de moarte tata
era înspăimântat că risc să atrag asupra mea mânia lui Allah
pentru că îi respinsesem credinţa. Tata ne-a învăţat mereu că
aceia care nu primesc iertarea lui Dumnezeu vor avea parte de
o existenţă îngrozitoare pe pământ şi de focul veşnic în lumea
de apoi. Dar, deşi convingerile noastre nu coincid – şi nu vor
coincide niciodată, pentru că sunt la lumi distanţă –, tata, cred,
m-a iertat. În cele din urmă, a permis ca dragostea sa paternă să
transcendă respectarea strictă a poruncilor Dumnezeului său
neîndurător.
Se apropiau orele de vizită. Curând, urmau să sosească
valurile de somalezi în privinţa cărora mă avertizase Sahra
pentru a-l vedea pe tatăl meu şi nu puteam suporta ideea unei
confruntări. Aşa că, îndurerată, mi-am luat rămas-bun de la
Abeh.
Când cei de la Scotland Yard m-au escortat afară din spital,
m-am trezit în Whitechapel Road, centrul celei mai mari
comunităţi musulmane din Marea Britanie. Peste drum, într-o
piaţă zgomotoasă, acoperită cu o prelată şi plină de tarabe, se
vindeau o mulţime de sariuri, cartele telefonice internaţionale
şi sendvişuri picante cu carne de miel. Pe trotuar, lângă mine,
în staţia de autobuz de lângă treptele spitalului, era un grup de
femei care purtau toate tipurile de văl musulman imaginabile,
de la basmalele pastel până la niqaab-ul negru, complet, gros,
care te acoperă în totalitate, cu un văl de pânză neagră
ascunzându-ţi faţa, chiar şi ochii. Erau femei tinere, puternice,
nu nişte bătrânele ramolite; unele erau însărcinate, majoritatea
aveau mai mulţi copii mici şi ieşiseră la cumpărături pentru
familie într-o zi însorită. Mai multe dintre ele purtau o variantă
pe care nu o mai văzusem până atunci: pe lângă veşmântul
lung şi văl, mai aveau un voal pe faţă fixat cu scai, cu două
benzi groase de pânză neagră legate în aşa fel încât să lase
descoperiţi cam vreo doi centimetri, cât să nu atingă genele.
 Cabinele telefonice şi indicatoarele metroului, londonez
erau britanice, dar n-aş fi crezut că sunt în Anglia. Simţeam
mirosul pacheţelelor de prânz ale colegelor mele de la Şcoala
gimnazială musulmană pentru fete din Nairobi, o confruntare
sufocantă între mirodenii, mâncare şi uleiuri de păr parfumate.
Recunoşteam larma străzii şi mozaicul de oameni – somalezi şi,
presupun, pakistanezi şi originari din Bangladesh – înghesuiţi
la piaţă.
Mirosurile mi-au stârnit dorul de inocenţa tinereţii. Nu ştiu
dacă în alte culturi acest sentiment al comunităţii este la fel de
puternic, dar pentru cineva care a crescut într-un clan
sentimentul – mirosul – familiei este foarte puternic. Cu toate
astea, dorul meu se amesteca cu teama de confruntare. Ce-ar fi
fost dacă cineva din mulţime m-ar fi recunoscut, aşa cum se
mai întâmplă, şi m-ar fi provocat? Pentru mulţi dintre oamenii
ăştia, sunt o necredincioasă şi o trădătoare rămasă nepedepsită.
Eu şi gărzile mele de corp ne-am întors la maşină şi am
coborât încet pe Whitechapel Road, într-un trafic aglomerat. În
faţa unui fast-food halal era o femeie minionă, într-un veşmânt
negru lung, cu o pânză neagră brodată legată în jurul nasului şi
gurii, în stilul femeilor algeriene. Doi copii mici plângeau în
căruciorul de lângă ea, iar ea încerca să îi legene şi să îi
liniştească, în timp ce îşi ţinea pânza brodată, sub care se
chinuia să-şi mănânce plăcinta cuviincios. Fetiţa mai mare
purta şi ea văl. Nu era un văl pentru faţă, dar îi acoperea părul
şi umerii; era alb, dantelat şi elastic, ca să se potrivească lejer
pe cap. Copila nu avea mai mult de 3 ani.
După două magazine, era o moschee uriaşă, cea mai mare
din Londra, mi-au spus însoţitorii mei. Un grup de bărbaţi
stăteau afară, toţi purtând haine largi, bărbi lungi şi tichii albe.
Toţi aceşti oameni îşi părăsiseră ţările natale doar pentru a fi
împreună, nedorind sau neputând să se desprindă, într-un loc
unde îşi impun cultura chiar mai puternic decât în Nairobi. Aici
era moscheea, un fel de nord magnetic simbolic, o forţă care le
împingea pe femeile lor să se acopere cu atâta înverşunare şi să
se delimiteze mai radical de influenţele înfricoşătoare ale
culturii şi valorilor ţării unde aleseseră să trăiască.
Aruncasem doar o privire, dar am simţit imediat că mă
panichez şi mă sufoc. Mă întorsesem în centrul unei lumi a
vălurilor şi ochelarilor de cal, o lume în care femeile trebuie să-
şi ascundă părul şi corpul, trebuie să se ascundă pentru a
mânca în public şi să meargă câţiva paşi în urma soţilor lor pe
stradă. O reţea de valori – onoarea, ruşinea şi religia – încă mă
ţinea legată de toate acele femei din staţia de autobuz şi de
aproape toate femeile de pe Whitechapel Road din acea
dimineaţă. Eram toate foarte departe de locul în care ne
născuserăm, însă doar eu lăsasem acea cultură în urmă. Ele
aduseseră acea reţea de valori la celălalt capăt al lumii.
M-am simţit de parcă eram singura nomadă adevărată.
* Coranul, traducere din limba arabă, introducere şi note de George Grigore, ed. a V-
a, Editura Herald, Bucureşti, 2018, sura 75 (n.t.).
 Capitolul 2
Sora mea vitregă

În drum spre aeroportul Heathrow, m-am gândit la prima

întâlnire cu sora mea vitregă Sahra, în Etiopia, în 1992, când ea
avea 8 ani, iar eu 22 şi eram proaspăt căsătorită, în drum spre
Europa.
Ajunseserăm să vorbim în limbajul semnelor, zâmbind,
ţinându-ne de mână şi înţelegându-ne greşit una pe alta. Sahra
era o fetiţă fermecătoare, de o curiozitate copilărească
sclipitoare, şi moştenise felul tatălui meu de a-şi manifesta
afecţiunea fizic. Alerga de ici colo cu aceeaşi energie, entuziasm
şi poftă de joacă ca şi sora mea Haweya. În acea zi era
îmbrăcată într-o rochie fără mâneci, ruptă şi cârpită în atâtea
locuri, încât n-am putut să nu mă las copleşită de o ruşine
profundă că nu îi adusesem o rochie nouă.
Nu ştiam sigur dacă starea rochiei sale era rezultatul
sărăciei sau doar simpla manifestare a abordării pe care
etiopienii o au faţă de copii. Când am locuit în Addis Abeba, cei
mai mulţi copii erau îmbrăcaţi în zdrenţe şi păreau adesea
neglijaţi de părinţii lor. Copil fiind, consideram neglijenţa
etiopiană întruchiparea libertăţii. Îmi doream să fiu lăsată în
pace, să mă joc câte ore din zi şi din noapte aş fi vrut, în loc să
fiu pusă la muncă. Mama Sahrei părea atât de indulgentă pe cât
fusese mama mea de rigidă şi strictă.
Dar nu doar rochia Sahrei era jalnică. Aşa era şi
apartamentul. Stăteam într-o jumătate de încăpere, separată de
celelalte spaţii printr-un cearşaf subţire de bumbac, care fusese
odată alb, dar acum era pătat de fum şi praf. Incinta de ciment
a blocului fusese cândva netedă şi întreagă, dar acum, ca în
multe alte locuinţe comune, avea crăpături, găuri mari şi mici
în care se aduna apa. Niciunul dintre locatari nu-şi putea
permite să facă reparaţii şi nu colaborau să strângă banii
necesari pentru a întreţine şi a curăţa spaţiile comune. Spre
sfârşitul după-amiezii, ţânţari graşi bâzâiau şi ţiuiau pe lângă
urechile mele. Am decis să mă folosesc cât pot de bine de arabă
şi amhară ca să-i conving pe ai mei să scoatem apa din bălţi.
Mama mea vitregă a ridicat din umeri cu o neputinţă
fermecătoare.
— Este voia lui Allah, a spus ea. Bălţile or să sece când se
opreşte ploaia. Allah aduce ploile şi Allah face soarele să
strălucească.
Cea de-a treia soţie a tatălui meu îşi accepta viaţa aşa cum
era. La fel ca mama mea, era pasivă, dar pasivitatea ei era
diferită de a mamei mele. Amândouă îşi plângeau de milă,
amândouă se resemnaseră cu viaţa lor. Dacă mama mea ocăra,
suduia, ţipa, cerea socoteală şi îi insulta pe cei pe care îi
învinovăţea, mama Sahrei zâmbea şi dojenea; îşi lăsa ochii în
jos şi părea să fie mulţumită.Orice ar fi adus ziua de mâine era
voia lui Allah şi i se părea că n-are niciun rost să se opună
evenimentelor, soţului ei sau Dumnezeului ei. Fiecare
propoziţie se termina cu Inshallah, „Cu voia lui Allah”. Aceasta
era metoda ei de supravieţuire.
Nu aveam nici energia, nici abilităţile lingvistice ca să
sugerez că, deşi puteam lăsa în seama lui Allah chestiuni
precum ploaia sau strălucirea soarelui, poate că am fi reuşit
chiar noi să scoatem apa din crăpături. Am avut malarie de
două ori în copilărie şi am învăţat la orele de educaţie sanitară
şi ştiinţele naturii, atât la şcoala de pe strada Juja, cât şi la
Şcoala gimnazială musulmană pentru fete, că parazitul care
provoacă malaria îşi depune ouăle în apă stătută. Ca să nu ne
îmbolnăvim, foloseam spray-uri contra ţânţarilor şi dormeam
sub plase, dar trebuia să scoatem apa din toate bălţile din jurul
locuinţei noastre şi chiar şi de pe străzile din apropierea casei.
Desigur, n-am reuşit niciodată să eliminăm toate bălţile din
cartier, dar, până am mai crescut, am tot asanat incinta noastră
din Nairobi cu zelul unei supravieţuitoare şi le-am tot ţinut
predici rudelor somaleze despre animalele invizibile care se
înmulţesc în apă.
 Micuţa Sahra şi mama ei duceau o viaţă extrem de
comunitară. Cât era ziua de lungă, prin clădire şi prin incintă se
tot pedindau oameni. Dintr-un ulcior mare din piatră pus într-
un colţ al curţii, bărbaţii scoteau apă cu un polonic de aluminiu
mare şi beau direct din el. Femeile foloseau acelaşi ulcior ca să
facă ceai şi să-şi umple oalele de gătit. La un moment dat, în
acea după-amiază, cineva a spus ceva despre igienă.
— Spală-ţi mâinile înainte să foloseşti ulciorul. Toţi bem din
el.
— Ce? a zis un tânăr, rânjind ciudat. Şi cu ce să mă spăl pe
mâini? Nu mai e apă.
Zăngănitul polonicului de metal de fundul ulciorului
confirmă că s-a golit, iar femeile mai bătrâne s-au pus pe văitat,
strigând la alea mai tinere să mai aducă apă. Preocuparea
pentru igienă se pierduse în hărmălaie.
Toată lumea vorbea, curtea răsuna de larma amicală a
bârfelor şi criticilor despre habash, cuvântul somalez pentru
etiopieni. Toate propoziţiile erau urmate de „Cu voia lui Allah”
sau „În numele lui Allah”.
În maşina care mă ducea departe de ceea ce avea să fie cu
siguranţă ultima oară când îmi vedeam tatăl, m-am gândit la ce
mă îndepărtase de familia mea şi de el aşa de multă vreme:
regula care dictează că un bărbat trebuie să pretindă ascultare
din partea femeilor lui, a soţiilor şi fiicelor sale – şi că ele
trebuie să i se supună. Dacă femeile unui bărbat nu i se supun,
îl distrug pe el: reputaţia lui, autoritatea lui, sentimentul că e
loial, puternic şi om de cuvânt. Această convingere face parte
din alta, mai amplă, potrivit căreia indivizii nu contează, iar
alegerile şi dorinţele lor sunt insignifiante, în special dacă acei
indivizi sunt femei.
Acest sentiment de onoare şi de îndreptăţire masculină
restrânge drastic drepturile femeilor. Asupra oricărui
musulman atârnă greu o întreagă cultură şi religia ei, dar cea
mai grea povară cade disproporţionat pe umerii femeilor. Noi
suntem obligate la supunere, castitate şi ruşine de Allah, de
Profet, de taţii şi soţii care sunt protectorii noştri. Femeile de pe
Whitechapel Road poartă povara tuturor obligaţiilor şi
preceptelor religioase care în islam se axează atât de obsesiv pe
femei, la fel ca în cazul semenelor lor din Africa de Est.
Î
 Încă mă durea ruşinea cu care pătasem numele tatălui meu.
Pentru că eram o apostată, o necredincioasă, pentru că trăiam
acum ca o femeie occidentală, îl rănisem, îi făcusem un rău,
chiar îl pângărisem cu rebeliunea mea. Dar ştiam, de asemenea,
că rebeliunea mea era necesară. Era vitală.
Sahra o apucase pe calea opusă. Ea nu s-a revoltat. Magool
îmi spusese că Sahra era profund religioasă şi că purta jilbab,
un veşmânt lung negru care îţi acoperă părul şi întregul trup,
mai jos de glezne şi încheieturi, dar nu şi faţa. Vălul negru al
Sahrei îi ajungea dincolo de vârfurile degetelor şi se târa pe jos;
ea căuta prin fiecare cuvânt şi gest să-şi exprime supunerea în
faţa voii lui Allah şi a autorităţii bărbaţilor.
Vălul musulman, diferitele tipuri de văluri pentru faţă,
burka – toate sunt gradaţii ale sclaviei mentale. Trebuie să ceri
permisiunea când ieşi din casă, iar atunci când eşti afară,
trebuie să te ascunzi mereu în spatele unor veşminte groase.
Ruşinată de trupul tău, reprimându-ţi dorinţele – care mai e
spaţiul oricât de mic din viaţa ta pe care îl poţi numi al tău?
Vălul le marchează în mod deliberat pe femei ca proprietate
privată şi restricţionată, ca non-persoane. Vălul le separă pe
femei de bărbaţi şi de lume; le restrânge, le constrânge, le educă
să fie docile. Este semnul unui fel de apartheid, dar nu o
dominaţie rasială, ci sexuală.
Străbătând Withechapel Road, m-am înfuriat că această
subjugare este tolerată tacit, dacă nu chiar susţinută nu doar de
britanici, ci şi de atâtea societăţi occidentale în care egalitatea
între sexe este consfinţită legal.
La aeroport, i-am telefonat Sahrei ca să-i spun că venisem
să-l văd pe tatăl nostru şi că plec înapoi în Statele Unite.
— Tu eşti cu adevărat cea norocoasă! mi-a spus ea în
somaleză, râzând la jocul ei de cuvinte cu semnificaţia numelui
meu, Ayaan, „norocoasă”. De când ai vorbit cu el la telefon,
acum câteva săptămâni, pomeneşte întruna de tine.
Am vorbit puţin despre familie. Am avut grijă să nu spun
nimic despre ce i s-ar fi părut ofensator. Am întrebat-o pe sora
mea de ce spitalul l-a internat pe tata sub un nume fals, iar ea
mi-a răspuns:
— A, ăsta e numele pe care l-a folosit când a cerut azil în
Marea Britanie.
 Am vorbit despre spital, iar Sahra mi-a spus o poveste
amuzantă. Când l-au dus pe tata la spital, mama ei le-a spus
asistentelor că ea e soţia lui; apoi a venit prima lui nevastă,
Maryan Farah, pentru că şi ea locuia acum în Anglia, şi le-a spus
că ea e soţia lui. Tot personalul părea amuzat de numărul
imposibil de oameni care pretindeau că sunt fraţii şi verii lui.
Am pufnit în râs.
— Cred că-şi închipuie că suntem toţi nebuni, a spus Sahra.
I-am spus că, probabil, nu era prima oară când cei de la
spital vedeau o astfel de scenă.
La fel ca mama ei, Sahra îşi termina fiecare propoziţie cu
Inshallah, „Cu voia lui Allah”. La început suna cuviincios şi
foarte politicos, dar, după atâtea oftaturi de acceptare, vreri ale
lui Allah şi binecuvântările lui Allah cu care mă copleşea Sahra,
recunosc cu ruşine că Inshallah începuse să mă agaseze. Am
început să nu mai am încrede în ea: nu mai era copilul zglobiu
şi fericit pe care l-am întâlnit în 1992.
Acum, înainte să se încheie prima noastră conversaţie
adevărată, şi Sahra încerca să mă aducă înapoi la islam, să mă
convingă să renunţ la noul meu stil de viaţă şi să mă alătur ei în
respectarea tradiţiilor şi poruncilor lui Allah. Ascultând-o, mi-o
imaginam pe ea, surioara pe care o întâlnisem o singură dată,
cu 16 ani în urmă, care trăia acum cu mama şi fetiţa ei într-o
locuinţă socială, îmbrăcată în straturi de pânză neagră.
Sahra locuia în Anglia de ani de zile, dar nu urmase acelaşi
drum ca al meu, care m-a eliberat de supunere şi tradiţie şi care
m-a dus către Olanda şi libertăţile din Occident. Deşi, din punct
de vedere geografic, trăieşte într-o societate modernă, s-a agăţat
de vechile valori rigide din copilărie care aşază cucernicia şi
supunerea în faţa autorităţii mai presus de orice altceva.
Făcând asta, s-a condamnat la sărăcie, irosind oportunităţile pe
care libertatea i le oferă. Dacă nu aş fi fugit de familia mea,
dacă m-aş fi căsătorit cu bărbatul pe care mi-l alesese tatăl meu,
probabil că acum aş locui în echivalentul canadian al
cartierului de imigranţi al Sahrei. Poate că aş fi trăit la fel ca
Sahra: condiţionată să-mi duc viaţa într-o închisoare dintr-o
societate liberă.
— Trebuie doar să te rogi, spunea Sahra, mai entuziastă. O
să vezi că Allah o să-ţi deschidă inima, iar mintea ta o va urma.
 Mi-am înfrânat impulsul de a-i împărtăşi surioarei mele
vitrege meritele filosofiei iluministe, temelia libertăţii
occidentale, care pentru ea era la doar câţiva paşi distanţă. Mă
simţeam secătuită emoţional, obosită fizic după atâtea călătorii
cu avionul şi nu mă aflam în Londra pentru un conflict de idei.
— Draga mea, i-am răspuns, o să mă gândesc la asta.
În următoarele câteva zile, am vorbit des cu Sahra.
Îmbrăcată în jilbab-ul ei, ajunsese să semene cu o oglindă
stranie, întocmai precum purtasem eu un jilbab în Nairobi, cu
ani în urmă. Aş fi putut foarte bine să am şi eu aceeaşi soartă.
Ideile care o modelaseră pe ea mă modelaseră şi pe mine şi
uneori mă întrebam dacă cineva poate scăpa cu adevărat de o
astfel de programare mentală atotcuprinzătoare.
Dintre numeroşii copii ai tatei, cu Sahra petrecea cel mai
mult timp, ei îi acorda cea mai multă atenţie. Ea încă trăieşte
conform baarri, aşa cum ar fi trebuit şi eu să trăiesc, aşa cum
trebuie să facă fiecare fată somaleză cuminte. Este ascultătoare
şi supusă, dar este şi confuză; pe de-o parte, îşi doreşte
aprobarea tatălui nostru, a mamei şi a comunităţii, dar, pe de
altă parte, şi ea, cu siguranţă, vrea să trăiască viaţa pe care o au
alte fete de vârsta ei din Anglia.
Probabil, aceste sentimente contradictorii o fac nesigură şi
nehotărâtă. Începe o şcoală vocaţională, dar nu o duce la capăt;
începe să ia ore de limbă engleză, dar nu le termină. Face asta
deoarece, dacă ar fi să termine aceste studii şi să obţină o
diplomă, şi-ar putea găsi o slujbă. Dar asta ar însemna mai mult
ca sigur să lucreze în afara casei; ar lipsi ore întregi de acasă şi
poate ar trebui să interacţioneze cu bărbaţi. S-ar putea chiar să
fie tentată să se machieze şi să participe la viaţa socială de la
locul de muncă. O astfel de viaţă este prea periculoasă: i-ar
ataca cele mai intime convingeri despre sine. Însă, neobţinând
nicio diplomă, Sahra trebuie să-şi accepte dependenţa.
Renunţând la mintea şi abilităţile ei, obţine o bizară
recompensă de validare pentru supunerea ei.
Eu am scăpat de dependenţa mea de o astfel de validare.
Nemaifiind musulmană, m-am eliberat de teama de iad şi pot
alege să mă dedau păcatelor lumii. Sahra rămâne cu
frumuseţea certitudinii apartenenţei, precum şi cu teribila
suprimare a sinelui. Eu sufăr de singurătatea pe care mi-o dă
satisfacerea individualismului meu; Sahra de cea a abnegaţiei şi
a supunerii în faţa grupului.
Povara abnegaţiei trebuie să fie copleşitoare pentru Sahra.
În ziua de azi, în Marea Britanie, ca în întreaga Europă,
musulmanele cer să aibă dreptul să poarte hijab la muncă. Din
ce în ce mai multe poartă niqaab-ul complet, care acoperă chiar
şi faţa, şi ochii. Aceste femei cred că trupul lor este atât de toxic,
încât până şi contactul vizual cu alţi oameni este un păcat. Ura
de sine manifestată astfel este atât de intensă, încât nu poate fi
exagerată şi trebuie reactivată de fiecare dată când apare
nevoia stringentă de a munci, de a ieşi din casă, de a da piept cu
lumea exterioară.
Sahra mi-a spus că vrea să se facă avocat. Cum oare s-a
gândit că ar fi posibil? În Anglia, avocatele sunt şic, cu o
feminitate puternică, şi nu se tem să-i înfrunte pe bărbaţi.
Sistemul juridic britanic reprezintă o blasfemie pentru un
musulman evlavios, pentru că încearcă să înlocuiască legile lui
Allah cu unele făcute de om. Sahra a menţionat şi o înclinaţie
spre psihologie. M-am întrebat cum s-ar putea înţelege cu
Freud, rămânându-i loială lui Mahomed.
Cu siguranţă, învăţarea limbii necredincioşilor era un
demers îndeajuns de păcătos. Mi-am amintit de o scenă dintr-o
moschee, în 1990, când eu şi sora mea Haweya am locuit pentru
scurtă vreme în Mogadishu. Era Ramadanul, iar noi luam parte
la Taraweh, o serie foarte lungă de rugăciuni, urmate de
implorări. În căldura din Mogadishu, stând pe covoraşele aspre
de sisal din zona rezervată femeilor, eu şi Haweya vorbeam în
engleză, printre rugi. Femeile din jurul nostru au fost de-a
dreptul şocate că îndrăzneam să aducem într-un loc atât de
sfânt însăşi limba diavolului. Ne-au spus că rugăciunile noastre
nu înseamnă nimic şi că nu or să ne aducă nicio răsplată în rai,
pentru că, obligându-le să ne asculte vorbind limba diavolului,
le afectam pioşenia.
Cele două lumi ale noastre, a Sahrei şi a mea, coexistă pe
aceleaşi străzi ale oraşului, dar una este marcată de oprimarea
indivizilor, mai ales a femeilor, iar cealaltă celebrează
individualitatea. Vor putea fi reconciliate vreodată aceste două
sisteme de valori în inima Sahrei, între ea şi fiica ei sau pe
străzile oraşelor europene? Va înţelege vreodată că acasă
înseamnă acolo unde se află, nu un trecut închipuit într-o
Somalie care nu mai e nici măcar un stat unitar, ci unul
măcinat de război? Câtă vreme vor continua societăţile
occidentale, ale căror rădăcini se adapă din izvoarele raţionale
ale Iluminismului, să tolereze răspândirea modului de viaţă al
Sahrei, ca iedera pe trunchiurile lor, o excrescenţă nefirească şi
posibil letală?
Poate că fusese şi Sahra acolo, în mulţimea de femei din
staţia de autobuz din faţa spitalului. Acoperită de jilbab-ul ei, n-
aş fi putut s-o recunosc niciodată.
Fetiţa Sahrei, Sagal, s-a născut în Anglia. Ar putea ajunge o
femeie de carieră, independentă şi de succes. Cu ceva noroc,
şcoli bune, profesori răbdători, inteligenţă şi determinare acest
lucru este posibil – dar nu, cred eu, foarte probabil.
Cât de mare va fi Sagal când o să-şi pună primul văl, ca să
meargă pe străzile din Marea Britanie, şi oare va fi „tăiată” –
vor fi organele ei genitale mutilate şi cusute la vârsta de 5 sau 6
ani, ca ale majorităţii fetiţelor somaleze? Tatăl nostru s-a opus
acestui obicei barbar, dar bunica mea maternă a insistat să fie
respectat în cazul meu şi al surorii mele. Ameninţarea pentru
corpul şi sănătatea lui Sagal ar putea veni mai degrabă de la
Sahra şi bunica ei decât de la bărbaţii din familia noastră.
Mutilarea genitală se practică în Marea Britanie (deşi e ilegală),
la fel cum se practică peste hotare. În sine, nu o împiedică pe o
femeie să dezvolte o gândire independentă. Dar cicatricea poate
rămâne pentru totdeauna o amintire a pedepselor care le
aşteaptă pe rebele.
Sahra ar putea alege să o înscrie pe Sagal la o şcoală
musulmană, unde va fi izolată de valorile care stau la baza
succesului în Marea Britanie. Majoritatea colegilor ei vor
proveni din familii unde engleza este a doua limbă. Unii dintre
profesorii ei vor fi fost aleşi mai mult pentru pioşenia lor decât
pentru capacităţile lor pedagogice, alţii pentru disponibilitatea
lor de a respecta normele şcolii musulmane. Unii profesori vor
fi aplicat la şcoala musulmană motivaţi de un puternic
idealism; alţii vor fi fost motivaţi de o combinaţie între toţi
aceşti factori. Educaţia va fi făcută prin supunere şi învăţare pe
de rost, nu prin explorare şi minte deschisă.
 Sau poate că Segal va fi trimisă la una dintre şcolile locale de
stat. Dat fiind amalgamul etnic al vecinilor săi imigranţi, e
foarte probabil ca aceste şcoli să fie frecventate de copii din
familii de imigranţi, adesea poligame sau monoparentale, în
care e puţin probabil ca engleza să fie vorbită acasă. Aceste
şcoli sunt adesea în zone nesigure pentru copii, cu traficanţi de
droguri şi adolescenţi ameninţători la colţul străzii, cu acte de
violenţă imprevizibile şi înspăimântătoare. În astfel de cartiere,
poţi vedea tinere cu tatuaje şi piercinguri, îmbrăcate atât de
sumar, că uneori te întrebi dacă şi-au uitat fusta sau pantalonii
acasă, şi, cot la cot cu ele, fete înfăşurate în burka negre
acoperindu-le faţa şi ochii, aşa încât seamănă cu o combinaţie
între Darth Vader şi Ţestoasele Ninja. Dacă există şcoli mai rele
decât o şcoală musulmană, acestea se află în zonele
defavorizate din oraş. Din cauza problemelor de disciplină cu
care se confruntă, profesorii sunt epuizaţi şi indiferenţi. Copiii
sunt fie agresori, fie agresaţi; încep să fie violenţi sau au de
suferit. Pentru ei, graffiti este arta, hip-hopul este muzica,
fanatismul este credinţa. Copiii care cresc într-un astfel de
mediu tind să întâmpine probleme permanente cu limba; pot fi
consideraţi neangajabili deoarece nu au etica muncii
caracteristică claselor de mijloc.
Nu e de mirare că, prin urmare, comunitatea de imigranţi se
îndreaptă către şcolile religioase din astfel de zone; dezamăgiţi
de şcolile de stat, de unde copiii lor se retrag după ce primesc o
educaţie la standarde scăzute, caută un sistem alternativ şi
confortabil de credinţe şi principii morale pe care să-l înţeleagă.
Cu toate astea, şcolile musulmane pot fi la fel de rele, pentru că
acolo copiii sunt spălaţi pe creier ca să aibă un mod de viaţă
care le reduce şansele de succes şi mai mult. Astfel de copii vor
fi cu totul deconectaţi de societatea în care părinţii lor au ales
să trăiască.
Poate că Sahra şi Sagal vor reuşi să-şi facă loc printre
britanicii din clasa de mijloc. O slujbă temporară, un prieten
săritor, o bursă – aceste lucruri sunt posibile. Cred că le-aş
putea ajuta. Dar ştiu că ofertele mele de ajutor vor fi respinse
pe motiv că sunt neislamice, necredincioase şi odioase. Căci nu
e oare adevărat că Allah îi va răsplăti pe cei care suferă în
numele lui, pe cei care îndură durerea, ruşinea şi batjocura
pentru că au ales să îl slujească?
Până la urmă, a accede în clasa mijlocie britanică sau a
oricărei alte democraţii occidentale reprezintă un scop atât de
mărunt comparativ cu intrarea în rai, cu râurile, izvoarele şi
pâraiele în cascadă, cu poamele şi vinurile care sunt de mii de
ori mai bune decât cele de pe pământ. Înfăşurată în jilbab-ul ei
ca un giulgiu, Sahra crede cu înverşunare, exact ca tatăl meu, că
suferinţa ei din această viaţă va fi răsplătită din belşug în lumea
de apoi. Fiica ei va trebui poate să plătească preţul pe pământ.
Sper doar că o să găsească o portiţă de scăpare, la fel ca mine.
 Capitolul 3
Mama

Tatăl meu a murit la o săptămână după ce am mers să îl văd

la spital. Chiar înainte să moară, a intrat din nou în comă.
Aparatele l-au ţinut în viaţă până a fost deconectat de doctori.
Ştiam că asta urmează să se întâmple, dar, atunci când am aflat,
tot am simţit o durere de o intensitate devastatoare.
Trebuia să stau departe de înmormântare. Întreaga zi mi-am
imaginat scena din apartamentul lui: toate femeile din clan
venind, stând pe podea, bând ceai, spunând poveşti,
consolându-se una pe alta, jelind şi aşteptându-i pe bărbaţi să se
întoarcă de la cimitirul unde l-au îngropat.
Mă învârteam prin apartamentul meu din America, făcând
ordine obsesiv, încercând să nu mă gândesc. Aş fi putut merge
mai devreme să-mi văd tatăl; nu puteam trece peste alegerea de
care o făcusem. Mi-aş fi putut anula călătoria în Brazilia sau pe
cea în Australia, plecând pur şi simplu la el după prima
convorbire telefonică din iunie. Mi-ar fi fost uşor să sun şi să-mi
anulez angajamentele, dar nu m-am dus să îl văd pentru că nu
era convenabil, pentru că sentimentul meu de apartenenţă se
îndepărtase de datoria mea faţă de tata, de mirosurile din
Somalia şi Nairobi, orientându-se spre un nou trib.
Am făcut o alegere egoistă. Nu m-am dus pentru că puteam
număra pe degete de câte ori vorbisem cu tatăl meu de când m-
am smuls din strânsoarea lui cu 16 ani în urmă. De fiecare dată
discuţia era aceeaşi: o predică, nu doar monotonă, ci şi
descurajantă.
Chiar şi după ce am fugit de tatăl meu şi de planurile pe care
le făcuse pentru mine, am continuat să-l privesc ca pe un lider,
ca pe cineva care acţiona împotriva nedreptăţii şi tiraniei din
Somalia, care luptase să-şi ducă familia, tribul şi naţiunea într-
un sistem de guvernare modern şi democratic.
Primele fisuri ale dezvrăjirii mele au apărut în 2000, când l-
am întâlnit în Germania, unde venise pentru o operaţie la ochi.
Era prima oară când îl vedeam după opt ani de exil. Încă
studiam la Universitatea din Leiden, copleşită de tot felul de
idei, tânjind să îl revăd şi totuşi temându-mă de ce avea să îmi
spună. Chiar şi aşa, când tata a început să vorbească despre
legea islamică, folosindu-se de ceea ce-mi păreau a fi argumente
slabe, chiar ridicole, am rămas aproape fără cuvinte. Acesta era
tatăl meu. Încă avea o minte sclipitoare şi era un lider invincibil
şi puternic, aşa că i-am găsit scuze: ăsta n-are cum să fie el, cel
adevărat. Însă după acea întâlnire fiecare conversaţie se
încheia la acelaşi fel; chiar şi la ultima noastră convorbire
telefonică, înainte să plec în Brazilia, am vrut să nu mă mai
simt dezamăgită de cât de inconsecvente şi iraţionale erau
ideile şi credinţele sale.
Aşa cum minţisem în privinţa identităţii mele atunci când
am cerut azil în Olanda, la fel şi tatăl meu, se pare, minţise
pentru a înşela sistemul de acordare a azilului, pentru a putea
trăi în Marea Britanie. Eroul tribal, ocrotitorul culturii
islamului şi al clanului, a acceptat daruri de la necredincioşi
sub un fals pretext, cu un paşaport fals, deşi, spre deosebire de
mine, nu simţea decât dispreţ pentru valorile şi modul lor de
viaţă. Înainte să moară, chiar a aplicat şi a obţinut cetăţenia
britanică, nu pentru că şi-ar fi dorit să fie un supus britanic, ci
datorită beneficiilor asociate, locuinţă gratuită şi asigurare de
sănătate. În acelaşi timp, a continuat să mă bată la cap să nu fiu
niciodată loială unui stat laic; mi-a cerut în mod repetat să mă
întorc la credinţa adevărată. Dacă aş fi rămas cu el o
săptămână, m-ar fi ţinut captivă într-o predică de-o săptămână.
Mi-ar fi cerut să mă întorc în sânul familiei – soţiile lui, fiicele
lor, unele dintre acestea crezând probabil că ar trebui să fiu
condamnată la moarte şi considerându-mă, cu siguranţă, o
târfă.
Noi, cei care suntem islamişti din naştere, nu vorbim foarte
mult despre suferinţa, tensiunile şi ambiguităţile poligamiei.
(Poligamia, bineînţeles, e mai veche decât islamul, dar Profetul
Mahomed a ridicat-o la rangul de lege, consfinţind-o, la fel ca în
cazul căsătoriilor între minori.) În realitate, este foarte dificil
pentru toate soţiile şi copiii unui bărbat să pretindă că trăiesc
fericiţi împreună. Poligamia creează un context definit de
nesiguranţă, neîncredere, invidie şi gelozie. Se unelteşte. Cât
primeşte cealaltă soţie? Care e copilul preferat al bărbatului? Cu
cine urmează să se căsătorească şi cum îl putem manipula cel
mai bine? Soţiile rivale şi copiii lor pun la cale strategii şi se
spune că adesea îşi fac vrăji una alteia. Dacă securitatea,
siguranţa şi predictibilitatea constituie reţeta unei familii
fericite şi sănătoase, atunci poligamia e tot ce înseamnă o
familie nefericită. Poligamia înseamnă conflict, nesiguranţă şi
nesfârşita luptă pentru putere.
Bunica mea, care a avut şi ea statutul de a doua soţie,
obişnuia să spună că familia noastră este prea nobilă ca să
simtă gelozia. Nobleţea în cultura somaleză nomadică este
sinonimă cu stăpânirea de sine, cu puterea de a rezista. Un clan
cu un statut social mai înalt este mai conştient de poziţia sa,
prin urmare mai stoic. Manifestările de gelozie sau alt fel de
emoţii nu sunt privite cu ochi buni. Bunica mea spunea că era
norocoasă, iar oamenii o numeau răsfăţată, pentru că, după
moartea primei neveste, mai vârstnice, soţul ei nu şi-a mai luat
mulţi ani o altă soţie, până când bunica mea a născut opt copii.
Chiar şi atunci, s-a însurat din nou doar pentru că toţi copiii
erau fete.
Bunica mea credea că poziţia ei e sigură, pentru că, deşi
născuse doar fete, ani la rând, soţul ei nu s-a căsătorit cu o altă
femeie. Şi-apoi s-a recăsătorit. Şi această a treia nevastă, spre
nesfârşita ruşine a bunicii mele, a născut băieţi. În total,
bunicul meu a avut 13 copii.
Bunica n-avea ce să facă şi nu dorea să spună nimic, aşa că
nu s-a împotrivit. Dar după asta ce era mai rău în ea a ieşit la
suprafaţă: a devenit răutăcioasă şi meschină, vărsându-şi nervii
pe copiii ei, care au avut cel mai mult de suferit.
La multă vreme după ce m-am maturizat, am înţeles că
gelozia a fost cea care a împins-o până la urmă pe bunica mea
să plece de lângă soţul ei. După ce noua soţie a bunicului meu a
născut încă un băiat, bunica mea nu şi-a mai putut stăpâni
ruşinea şi invidia, aşa că a părăsit casa lor din deşert, cică
pentru a avea grijă de copiii ei adulţi, printre care şi mama
mea.
Povestea mamei mele a fost asemănătoare. Deşi era a doua
soţie a tatei, din ziua în care a aflat că el s-a însurat cu o a treia
femeie şi că a mai făcut un copil, pe Sahra, mama şi-a pierdut
stabilitatea, uneori răbufnind în crize de suferinţă şi violenţă. A
avut episoade de leşin şi boli de piele, simptome cauzate de
gelozia reprimată. Dintr-o femeie puternică, împlinită, ajunsese
o epavă, iar noi, copiii ei, am dus povara chinului său.
Dintre cei şase copii ai tatei care au ajuns la maturitate, trei
suferă de afecţiuni psihice atât de grave, încât sunt
disfuncţionali. Sora mea Haweya a murit după trei ani de
depresie şi crize psihotice; fratele meu Mahad este maniaco-
depresiv, incapabil să-şi păstreze o slujbă; una dintre surorile
noastre vitrege are episoade psihotice de la vârsta de 18 ani.
Mătuşi şi unchi şi din partea mamei, şi din partea tatei au
cazuri de Waalli, „nebunie” generică, după cum sunt numite
toate problemele mintale în somaleză.
Poate că poligamia instigă nebunia sau poate că e vorba
despre conflictul dintre aspiraţii şi realitate. Toate rudele mele
voiau cu disperare să fie moderne. Tânjeau după libertate, dar,
odată ce au găsit-o, au fost copleşite şi frânte de aceasta.
Bineînţeles că instabilitatea psihică are şi cauze biologice, dar
este afectată şi de cultura în care creştem, de tacticile şi
strategiile de supravieţuire pe care le dezvoltăm, de relaţiile pe
care le avem cu ceilalţi şi de discrepanţa insuportabilă dintre
lumea pe care ni se spune să o vedem şi lumea în care trăim cu
adevărat.
Vorbind cu Magool, după moartea tatălui meu, m-am gândit
că mesajul pe care Abeh a încercat cu atâta disperare să mi-l
transmită de pe patul de moarte era probabil să am grijă de
soţiile lui: prima lui soţie, care trăieşte şi ea în Anglia; a doua
soţie, mama mea, care locuieşte în Somalia; a treia, mama
Sahrei; şi a patra, o femeie cu care s-a însurat în Somalia, după
naşterea Sahrei, şi cu care nu avea copii. Aproape că uitasem de
existenţa celei de-a patra soţii.
M-am gândit la asta o vreme, ceva ce nu mi-am permis
niciodată să fac atunci când era în viaţă. Tatăl meu a rănit atât
de mulţi oameni, căsătorindu-se cu femei, făcând copii şi apoi
lăsându-i în urmă, mai mult sau mai puţin neglijaţi. Judecându-
mi tatăl după standardele occidentale pe care le-am adoptat, am
descoperit să eşuase în îndatoririle sale faţă de soţiile şi copiii
lui.
Nu mi-am condamnat niciodată tatăl şi nu mi-am permis să
fiu cu adevărat furioasă pe el. Dar, dacă m-aş fi dus la căpătâiul
lui şi aş fi vorbit sincer cu el înainte să moară, ar fi trebuit poate
să deschid un cufăr emoţional pe care îl bătusem în cuie. Acum,
că era mort, mă dispreţuiam şi eram plină de remuşcări pentru
tot ceea ce am fi putut face altfel.
În săptămânile care au urmat morţii tatălui meu, m-am
apropiat de Magool. Tânăra mea verişoară se maturizase: era
isteaţă, independentă, liberă, dură şi totuşi plină de
compasiune, cu o atitudine realistă în faţa vieţii. Acum era
dintr-odată singura mea legătură preţioasă cu familia mea
extinsă. Magool a locuit cu mine şase luni în Olanda, la
începutul anilor 1990. Spre deosebire de Sahra, adoptase
valorile occidentale ale responsabilităţii individuale în
chestiuni legate de viaţă, dragoste şi familie. Pentru că toată
lumea din mediul ei încercase să o reconvertească la islam, ştia
cât de agasant e procesul şi nu a încercat niciodată să mă
convertească pe mine. Magool era totodată şi legătura mea cu
descendenţa somaleză căreia, că îmi convenea sau nu, încă îi
aparţineam.
Într-o zi i-am cerut lui Magool veşti despre mama mea, iar ea
mi-a spus o poveste care m-a surprins şi mi-a făcut plăcere.
În toţi acei ani în care tatăl meu o lăsase pe mama singură în
Kenya cu trei copii, Ma a refuzat să-i adreseze mai mult de un
cuvânt sau două. Furia ei mută, teribilă plutea între ei chiar şi
înainte ca tata să ne părăsească; tăcerea ei a copleşit casa
noastră de pe Strada Parcului, din Nairobi, până când el n-a mai
îndurat-o. Când s-a întors în Kenya, zece ani mai târziu, ea s-a
ferit de braţele lui întinse, ignorându-i alinturile, chiar şi în
prezenţa familiei şi prietenilor.
După ce mi-am părăsit familia şi tatăl meu s-a mutat la
Londra, Ma s-a interesat mereu de el, mi-a spus Magool. Când a
aflat că era pe moarte şi în suferinţă, s-a gândit că sufletului său
nu-i era permis să plece liniştit şi împăcat. Rinichii tatălui meu
au cedat, apoi au început din nou să funcţioneze; a respirat
singur pentru o vreme, apoi a trebuit să fie iar conectat la
ventilator. Ma vedea toate astea nu ca pe nişte efecte ale
leucemiei sau ale infecţiei care îi devastau corpul, omorându-i
organele, ci ca pe un semn, un preludiu al torturilor explicite
din mormânt, care se conturează atât de ameninţător în
învăţăturile islamice.
În iadul descris în Coran, limbile de foc ling trupurile
păcătoşilor; jarul va sta sub picioarele lor, li se va turna apă
clocotită în cap, iar creierul fiert. Aceste torturi sunt nesfârşite,
pentru că, pe măsură ce pielea lor se scorojeşte, ea este
înlocuită şi arsă din nou. În suferinţa tatălui meu pe patul de
moarte, mama credea că Allah şi îngerii lui îi dădeau să guste
din pedepsele pentru faptele sale rele.
Mi-am închipuit că mama mea trebuie să se fi întrebat în
faţa cui ar fi putut tata să greşească mai mult decât în faţa ei. Pe
cine altcineva a abandonat, a înşelat, a târât după el prin ţări
străine? Cine, dacă nu ea, suferise de foame şi îşi văzuse copiii
fără de tată îndepărtându-se şi trădând-o după ce el a plecat?
Cine în afară de ea ar fi putut suferi mai mult din cauza
păcatelor lui Hirsi Magan Isse? Mama mea simţea că avea
cheile ultimei şanse de mântuire a tatălui meu înainte de
mormânt, aşa că s-a hotărât să acţioneze.
Poate s-a gândit că, făcând bine, ar fi iertată pentru păcatele
ei. Sau poate a făcut asta pentru că îl iubea cu adevărat. (Asta e
ceea ce îmi spun mie.) Poate că simţul ei etic şi justiţiar, de fiică
a unui judecător respectat printre nomazi, nu a părăsit-o
niciodată sau poate gestul ei a fost legat de putere. Oricare ar fi
fost motivaţia ei, mama mea a hotărât să vină la patul de
moarte al tatălui meu ca şi celelalte soţii ale acestuia. Însă
prezenţa ei a fost diferită de a lor. A convins-o pe Magool, fiica
surorii ei mai mici, să meargă la spital din partea ei, pentru a
transmite un mesaj.
Nu ştiu sigur cum, dar Magool se împrietenise cu sora mea
vitregă Sahra. A aflat de la Sahra că tata se află la Royal London
Hospital din Whitechapel şi în ce salon e internat. Apoi s-a dus
să îl vadă, cu un mesaj din partea mamei mele. Spre deosebire
de mine, nu a vorbit de la început, doar a stat în tăcere câteva
minute, până s-a simţit destul de confortabil cât să îi şoptească
numele. Magool mi-a spus că tata a deschis ochii, ridicând capul
ca să vadă cine venise. L-a privit în ochi, apoi i-a transmis
mesajul pe care mama mea a pus-o să-l memoreze:
Dragă unchiule Hirsi,
Mă aflu aici din partea Ashei Artan Umar, mama copiilor tăi.
A voit să îţi spun că te iartă pentru orice greşeală care a fost
între voi doi. Îşi doreşte iertarea ta pentru orice vină a ei şi
îţi urează o trecere lină spre lumea de apoi. Se roagă
fierbinte pentru primirea ta în paradis şi pentru ca mila lui
Allah să se pogoare asupra ta acum şi atunci când Îl vei
întâlni.
Când Magool mi-a povestit această întâmplare, am întrebat-o
cum a reacţionat Abeh.
— Nu ştiu dacă m-a auzit, a răspuns ea. Şi-a ridicat capul
pentru o clipă, apoi i-a căzut la loc pe perne. Şi-a închis puţin
ochii şi-apoi i-a redeschis. Presupun că a auzit. Cel puţin asta i-
am spus mamei tale.
— Ce i-ai spus, mai exact?
— I-am spus că m-a auzit, că am putut vedea că a înţeles ce i-
am zis. Nu sunt sigură ca a fost aşa, dar e bătrână şi singură şi îi
va face bine să ştie că tatăl copiilor ei a primit mesajul.
Nu-mi amintesc ca mama mea să fi fost prea des într-o
dispoziţie iertătoare, dar ştiam cât de mult ar însemna asta
pentru ea şi m-a făcut şi pe mine să mă simt mai bine.
Indiferent de motivaţia ei, mesajul mamei pentru tata a fost
milostiv, venise la momentul potrivit şi, cu siguranţă, i-a adus
puţină pace sufletească.
Într-o după-amiază, la mai puţin de o săptămână după
moartea tatălui meu, m-a sunat Magool.
— Ayaan, Abaayo, a spus ea folosind un termen de alint care
s-ar traduce cel mai bine ca „dragă soră”.
— Da, Abaayo dragă, ce e?
Alte veşti proaste? m-am întrebat.
— Abaayo, Ayaan…
— Îhhhmm, Abaayo Magool.
— Abaayo Ayaan.
— Abbbaaayyo. Daaaa.
Am încercat să-mi stăpânesc iritarea, dar n-am reuşit.
— Poţi să-mi faci o favoare, Abaayo, te rog, Abaayo? m-a
întrebat Magool. Doar de data asta?
 — Abaayo, despre ce e vorba?
— Te rog, Abaayo, poţi să spui da înainte?
Am ezitat. Habar n-aveam ce urmează să ceară Magool şi nu
voiam să fac o promisiune pe care să n-o pot respecta. Din
vremurile de demult ştiam că rudele somaleze te roagă – nu,
pretind – să le dai bani, documente de imigrare, să introduci
clandestin oameni şi bunuri; cer să-i găzduieşti fie în casa ta
doar trei zile, care se tot prelungesc la nesfârşit. Toate astea
sunt precedate de un potop de alinturi – „dragă soră” şi „dragă
verişoară” – şi toate acele cuvinte somaleze speciale pentru
descrierea diferitelor nuanţe dintr-o relaţie.
— Depinde, Abaayo, am răspuns. O să spun da dacă ceea ce-
mi ceri nu-mi va compromite siguranţa, dacă este legal şi dacă
îmi pot permite.
Magool a râs.
— Nicio problemă, Abaayo.
Acum eram mai mult intrigată decât iritată.
— Deci?
— Abaayo, sun-o pe mama ta.
Am tăcut câteva clipe, căutând răspunsul potrivit, şi, când
am vorbit din nou, vocea mea era atât de stinsă, încât m-a rugat
să repet ce am spus.
— Magool, nu ştiu dacă Ma vrea să mai vorbească cu mine.
— Abaayo – compasiunea din vocea lui Magool se distingea
foarte limpede acum –, o să îţi dau numărul ei de telefon. Da,
vrea să vorbească cu tine. E complet singură acum. Ma a mea a
fost cu ea până acum câteva luni. Acum mama mea a plecat în
Tanzania cu fratele meu. Mama ta e singură şi întreabă de tine
tot timpul. Te rog, sun-o. Promite-mi că o să o suni.
La început, am simţit o explozie de bucurie copilărească.
Apoi am simţit frică; mi-era groază de confruntarea care urma
să aibă loc de îndată ce vorbeam cu mama mea. Dar teama a
fost rapid depăşită de simţul datoriei pe care mi-l inoculase ea
şi de vinovăţia că am neglijat-o. Tata tocmai murise. Dacă se
îmbolnăvea şi mama? Aveam s-o mai văd vreodată? Ştiam
răspunsul: mama mea e în Somalia, iar eu sunt o
necredincioasă care ar fi ucisă pe loc la aterizare. Nu aş fi
prezentă la căpătâiul ei.
 Dar cel puţin puteam vorbi cu ea. Aşa că am încercat să sun
la numărul de telefon pe care mi l-a dat Magool. Am auzit un
ton de deranjament, un ton de ocupat, o voce înregistrată de
femeie spunându-mi în engleză şi spaniolă: „Toate liniile sunt
ocupate momentan. Vă rugăm să reveniţi mai târziu”. Magool
mă avertizase că e dificil să iau legătura cu Somalia şi m-a
sfătuit să insist; am sunat atât de des, încât, ori de câte ori
aveam puţin timp liber, îmi intrase în obicei. Ajunsesem
aproape să cred că Magool mă amăgise şi că linia nu o să
funcţioneze niciodată, când într-un final, într-o după-amiază,
când mă aflam în Land Roverul unei prietene care mă ducea în
afara oraşului să cumpăr mobilă pentru un apartament pe care
tocmai îl închiriasem, am prins legătura cu linia telefonică din
casa cu podea de lut a mamei mele din Las Anod, o localitate
aflată între Somaliland şi Puntland, două regiuni autonome de
pe teritoriul Somaliei de altădată.
— Hello, a rostit o voce blândă la celălalt capăt al firului.
(Acest salut a ajuns la noi, somalezii, când britanicii au adus
telefonul în ţara noastră; de atunci, somalezii spun hello când
răspund la telefon.)
— Hello, hooyo, Ma. Sunt eu, Ayaan.
Mi-am ţinut răsuflarea, convinsă că o să înjure şi o să-mi
închidă.
— Hello, ai spus cumva Ayaan?
Acum eram sigură că era mama mea. Nu i-am recunoscut
vocea de la început.
— Hooyo, mamă, mamă. Da, e Ayaan. Sunt eu. Te rog să nu
închizi.
— Allah te-a adus înapoi la mine. Nu am de gând să închid.
— Mamă, ce mai faci? Ai aflat că tata a murit de curând?
— Am aflat. Trebuie să ştii, fata mea, că moartea este
singurul lucru sigur. Toţi o să murim. Cu ce fapte bune te-ai
pregătit pentru viaţa de apoi?
Am oftat. Ma a mea nu se schimbase. Parcă cei cinci ani în
care nu ne vorbiserăm nici n-ar fi existat. Vocea ei era aceeaşi,
cu reverberaţii ale clanului ei Dhulbahante, şi la fel erau şi
constantele ei referiri la moarte, la viaţa de apoi, la aşteptările
şi pretenţiile ei, la vizibila ei dezamăgire faţă de mine, fiica ei
cea mare. Am încercat să schimb subiectul.
 — Ma, cred că a fost frumos din partea ta să o trimiţi pe
Magool să-i acorde iertarea din partea ta.
— A transmis mesajul meu? m-a întrebat ea nerăbdătoare. El
ce a spus?
Mama mea era disperată să afle cum se descurcase Magool;
trebuie să fi auzit zvonurile despre viaţa păcătoasă a lui
Magool, de vreme ce voia să afle şi dacă mesagerul ei la patul de
spital a fost îmbrăcat cum se cuvine.
— Ma, am răspuns eu, Magool este o tânără responsabilă şi
onorabilă. A făcut întocmai cum i-ai spus. Mi-a spus că Abeh a
reacţionat, că a înţeles-o şi sunt sigură că poţi sta liniştită că nu
a fost prea târziu.
— Ayaan, tu ai fost să îl vezi?
— Da, Ma, am fost. Sunt fericită că am fost. A fost greu.
Conversaţia noastră a continuat tot aşa, crispată şi
tensionată, vorbind aproape ca nişte străine, dar cu un freamăt
de înţelesuri şi frici nerostite. M-a pus la curent cu detaliile
morţii bunicii, în 2006, „cam prin aceeaşi perioadă în care
Saddam Hussein a fost condamnat şi executat”, după cum a
spus Magool. Bunica surzise, mi-a zis Ma, era tot mai mărunţică,
se mişca tot mai greu, până când, într-o zi, acea măreaţă şi
înspăimântătoare forţă a naturii a încetat să mai respire.
Mi-a povestit puţin şi despre viaţa ei, de atunci încoace.
Locuia singură în Sool, un district care fusese odată pământul
clanului său nomad de păstori de cămile, Dhulbahante. M-am
oprit pentru o clipă, imaginându-mi un cătun de clădiri din
cărămidă, drumuri neasfaltate, tufişuri de spini şi praf
nesfârşit. Trebuia să strângă lemne ca să facă jar pentru plită.
Poate că o consola faptul că era în mijlocul poporului său
ancestral.
Apoi, mama a schimbat subiectul, întrebându-mă ce fac
pentru a investi în viaţa mea de apoi.
— Te rogi, posteşti şi citeşti Coranul, fata mea?
Mi-a luat aşa de mult să mă gândesc la un răspuns bun, că
m-a întrebat dacă mai eram la celălalt capăt al firului. Am
hotărât să îi spun adevărul.
— Ma, nici nu mă rog, nici nu postesc, iar Coranul îl citesc
ocazional. Ceea ce găsesc în Coran nu mă atrage.
 De îndată ce am terminat de spus cuvintele astea, am
regretat. După cum era de aşteptat, a izbucnit furioasă.
— Necredincioaso! a ţipat. L-ai abandonat pe Dumnezeu şi
tot ceea ce e bun şi ţi-ai abandonat mama. Eşti pierdută!
Apoi mi-a închis.
Tremuram şi încercam să nu plâng. Pentru prietena mea
Linda, care stătea lângă mine în scaunul şoferului, toată
conversaţia fusese un lung şir de zgomote emoţionale ciudate,
exprimate în sonorităţile stranii ale limbii somaleze. Eram
nervoasă şi încercam să nu izbucnesc în plâns în maşina ei, iar
ea mă privea confuză.
— Mama mea nu ascultă niciodată şi nu m-a ascultat
niciodată, am izbucnit eu. Ar trebui să o mint? De ce vrea să o
păcălesc? Nu e asta doar autoamăgire? Ce-are de câştigat dacă îi
spun că mă rog şi postesc? Ştii, am ascultat-o cum încerca să mă
înspăimânte, făcându-mă să cred că toţi morţii se vor ridica
într-o zi, vor bântui liberi pe-aici şi vor fi judecaţi într-un
tribunal imens, împărţiţi în buni şi răi – e o nebunie curată!
Am tot ţinut-o aşa, de parcă aş fi fost mama, turuind.
Ţinând de volan cu o mână şi încercând să mă liniştească cu
cealaltă, Linda m-a implorat să o ascult.
— Ayaan, te rog, încearcă să o înţelegi pe mama ta. E
complet singură…
— Mama e speriată. E mai rău decât să fie singură: e
îngrozită, am spus. Crede într-un Dumnezeu care a paralizat-o
de frică. Îşi face griji că Dumnezeul ei o să mă tortureze în
mormânt şi o să mă ardă în flăcări în viaţa mea de apoi. Astea
nu sunt basme pentru ea, le crede la fel de reale şi de adevărate
ca semaforul de care ne apropiem acum. Şi este tot ce contează
pentru ea. N-o să renunţe niciodată să creadă în asta.
Linda a încetinit, a tras pe dreapta şi-apoi m-a pus la punct.
Mi-a spus că, fiind mamă, putea simţi durerea mamei mele. Mi-
a spus că, deşi ea mi-a închis mie, ar trebui să o sun pe Ma
imediat înapoi.
Aşa am făcut.
Eram aproape sigură că n-o să prind legătura şi că, dacă aş
prinde-o, Ma n-o să răspundă. Credeam că o să spumege,
plângându-şi de milă şi blestemându-mă. Dar mi-a răspuns la
telefon şi, până să apuce să-mi reproşeze ceva, de teamă că m-
ar putea întrerupe sau că mi-ar închide, am ţipat din toţi
rărunchii:
— Hooyo, îmi pare rău că te-am rănit – îmi pare rău că nu
mă rog şi că nu postesc – promit că o să mă străduiesc din greu
să le fac pe toate – o să citesc Coranul cu mintea deschisă! Te
rog să mă ierţi…
— Încetează cu aiurelile şi ascultă, m-a întrerupt Ma,
ridicând vocea. Vreau să mă asculţi.
Mi-am tras sufletul şi am rugat-o încă o dată să nu închidă.
— N-am de gând să închid, mi-a spus. Tu eşti cea care a
dispărut toţi anii aceştia, care m-a lăsat singură doar cu
sărmanul tău frate Mahad, care este, după cum ştii, bolnav.
Sora ta a murit, tatăl tău m-a părăsit şi mama mea s-a dus. Tu
eşti tot ce mai am. Nu am de gând să îţi închid.
— Ma, îmi pare foarte rău, m-am bâlbâit eu. Vreau să ajut.
Am nişte bani pentru tine. Vreau să ţi-i trimit. Cum pot să fac
asta? Nu cunosc aici, în SUA, nicio firmă Hawala care să
transfere bani în Somalia în siguranţă. În plus, multe dintre ele
sunt anchetate de guvernul SUA pentru că ar fi sprijinit al
Qaeda…
— Nu vreau să vorbesc despre bani, a spus mama mea. Allah
este cel care îţi dă şi îţi ia viaţa şi hrana. Vreau să vorbesc cu
tine despre Allah. El este sprijinul meu; El a fost sprijinul meu
tot timpul cât ai fost tu plecată. Vreau să asculţi. Asculţi?
Conştiincioasă, am răspuns că o ascult, deşi mi-am muşcat
buzele.
— Sunt nemulţumită că ai renunţat la credinţa ta în Allah. Îţi
aminteşti, când eram în Somalia, ai făcut febră, aveai malarie.
Credeam că o să te pierd. O pierdusem pe Quman, surioara ta
cea mai mică, cu doar câteva luni înainte. Eram disperată, atât
de disperată să te păstrez, că l-am implorat pe Allah, iar El te-a
lăsat să trăieşti. Îţi aminteşti aeroportul din Jeddah, când tatăl
tău nu a apărut? Voi, copiii, eraţi prea mici să înţelegeţi atunci,
dar saudiţii au fost cât pe ce să ne urce într-un avion şi să ne
trimită înapoi în Somalia, unde evadarea noastră ar fi fost
descoperită şi unde am fi putut ajunge cu toţii în spatele
gratiilor. M-am rugat lui Allah, m-am rugat să aibă milă de noi.
Am înţeles că El mă pune la încercare şi nu mi-am pierdut
niciodată credinţa în El.
 Am vrut să-i spun că reuşisem să plecăm din Somalia graţie
ineficientei şi înfricoşătoarei birocraţii saudite, combinată cu
un noroc chior. Toţi acei factori laici ne-au ajutat să nu fim
prinşi, nu conversaţia ei unilaterală cu Allah. Dar mi-am muşcat
iar buzele şi am spus:
— Hm, da, mamă.
— Îţi aminteşti viaţa noastră în Etiopia? Tu şi Mahad v-aţi
rătăcit într-o zi şi toţi somalezii ziceau că etiopienii vă vor
aduce înapoi tăiaţi bucăţele. M-am rugat toată noaptea şi aţi
fost aduşi înapoi la mine, vii şi nevătămaţi. În orele lungi de
deznădejde, nu mi-am pierdut nicio clipă credinţa în El.
Mi-am amintit cu acuitate de prejudecăţile mamei la adresa
etiopienilor, că, nici după ce ne-au adus înapoi în siguranţă, nu
a renunţat niciodată la obtuzitate.
Te rog să spui ce ai de spus, i-am zis în sinea mea.
— În Etiopia am născut un copil mort. Am plâns şi am tot
plâns fără să îmi pierd vreo clipă credinţa în creatorul şi
susţinătorul nostru.
— Hm.
Pentru că eşti o supravieţuitoare, Ma. Şi credinţa ta a
contribuit la supravieţuirea ta, nu e nicio îndoială. Credinţa ta în
Allah ţi-a dat putere, dar în acelaşi timp te-a orbit în faţa
alegerilor pe care le aveai, dar pe care nu le-ai făcut niciodată.
— Am fost abandonată cu voi trei în Kenya. Tatăl tău m-a
lăsat într-un loc necunoscut, fără nimic. Am îndurat toată
umilinţa la care m-a expus absenţa lui. L-am văzut pe fratele
tău abandonând şcoala. Am aflat veşti de-acasă şi despre rudele
din Somalia masacrate de Siad Barre. M-am îmbolnăvit, mi-am
pierdut casa, am văzut cum fata mea cea mică îşi pierdea
minţile şi am înfruntat ruşinea pe care a abătut-o asupra mea.
Am suportat distanţarea şi tăcerea ta, iar acum am rămas aici
fără nimic. Singurul meu fiu nu mi-e niciun sprijin. M-aţi
abandonat toţi. Am răni deschise la picior, din ele curge un
lichid, care nu e nici sânge, nici apă. Mă mănâncă. Nu pot să
dorm. Dar nici măcar o dată nu mi-am pierdut credinţa în
Allah.
Aş fi vrut să spun: Ma, Abeh a plecat pentru că voi doi nu vă
potriveaţi. L-ai cocoloşit pe Mahad şi a ajuns să fie mămos, fără
coloană vertebrală; a crescut temându-se de Abeh şi pe Haweya
ai bătut-o şi ai blestemat-o mereu. Ai fost dogmatică şi lipsită de
curiozitate. Iar credinţa în Allah nu are nimic de-a face cu ce spui
tu. Ai făcut alegeri care ţi-au transformat viaţa într-un chin şi i-ai
învinovăţit pe alţii. Furia şi blasfemia mea interioară m-au luat
prin surprindere şi pe mine. Tot ce am putut spune a fost:
— Da, mamă.
— Toţi vom ajunge în faţa creatorului, mi-a spus mama. Şi tu
o să mori.
— Da, mamă, am spus eu, gândindu-mă la cuvintele
filosofului britanic Bertrand Russell: „Când o să mor, o să
putrezesc”.
— Şi-atunci, spune-mi, m-a întrebat – iar eu ştiam că-şi
stăpâneşte lacrimile, căci crescusem cu sentimentul ei etern de
abandon şi autocompătimire. Ce te face să te îndoieşti de
Atotputernicul? De ce credinţa ta e atât de şovăielnică? În ce
crezi? Ce s-a întâmplat cu tine? Ţi-a făcut cineva vrăji? Cum te
poţi îndoi de El? Pot suporta orice, dar nu pot suporta gândul că
L-ai părăsit pe Allah şi I-ai abătut mânia asupra ta. Eşti copilul
meu şi nu pot îndura gândul că vei ajunge în iad.
Îmi spuneam: Credinţa mea e slăbită pentru că Allah e foarte
misogin. Este arbitrar şi incoerent. Credinţa în El presupune să
îmi abandonez responsabilitatea, să devin un membru al turmei.
Îmi refuză plăcerea, aventura învăţării, prietenii. Credinţa mea e
slăbită, Mamă, pentru că pe tine credinţa în Allah te-a redus la o
bătrână speriată – pentru că nu vreau să fiu ca tine. Am rostit:
— Când o să mor, o să putrezesc.
Am regretat pe loc. Să spun astfel de vorbe era o tortură
pentru ea, chiar dacă asta credeam cu adevărat. Ma nu era
interesată de ideile sau răspunsurile mele. Întrebările ei nu
căutau aprobare, ci supunere. Voia să o mint.
Aşa că am spus din nou că-mi pare rău.
— Mamă, voi încerca. Promit să fac tot ce-mi stă în putinţă,
am îngăimat.
Ştiam că sunt ipocrită.
La început, am sunat-o pe mama în fiecare zi, apoi o dată la
două zile şi apoi în fiecare weekend. Conversaţiile mele cu ea
ajunseseră şi mai insuportabil de deprimante. În cele din urmă,
am ajuns să o sun cam o dată pe lună.
 Discuţiile noastre erau mereu tensionate. Ma voia iertarea
lui Dumnezeu. Eu voiam iertarea ei. Voia să fie iertată pentru
că, din moment ce eu m-am îndepărtat de calea cea dreaptă,
Dumnezeu ar voi ca ea să plătească în viaţa de apoi pentru că
nu se descurcase prea bine când mă învăţase poruncile lui. Câtă
vreme vorbeam, ne slujeam una pe alta ostoindu-ne imaginea
de sine, protejând mândria fiecăreia. Nu mă puteam îndura să-i
spun niciun amănunt din viaţa mea; orice aş fi spus ar fi fost
interpretat de ea ca antireligios, blasfemator sau imoral. Aş fi
evitat subiectul religiei, dar asta nu e prea uşor de făcut în
limba somaleză, în care toate saluturile sunt înţesate de voia,
mila şi binecuvântările lui Allah. În toate conversaţiile, mama
mea s-a folosit de orice tactică posibilă ca să mă convingă să mă
întorc la strategia ei de supravieţuire – credinţa în islam –, chiar
dacă pentru mine aceasta era cauza principală a vieţii ei atât de
chinuitoare.
M-am trezit pradă vechiului meu obicei de a-i puncta
propoziţiile cu sunetele cuvenite care să demonstreze că o
ascultam, deşi, de fapt, nu o mai urmăream, aşteptând
momentul s-o pot întrerupe cu o întrebare. După o vreme, o
conversaţie telefonică obişnuită cu ea a ajuns să decurgă cam
aşa:
— Hello, Ma. Sunt Ayaan.
— Assalaamu-alaika. (Fie ca Allah să te binecuvânteze.)
— Ce faci, mamă? Ai dormit bine?
— Allah este milostiv. Are grijă de mine. Dorm bine şi
mănânc bine pentru că asta este voia Atotputernicului. Şi tu,
Ayaan, te rogi?
— Nu încă, mamă.
— Ţi-ai abandonat mama şi L-ai abandonat pe Dumnezeu.
Nu înseamnă nimic pentru tine? Te rog, spală-te, aşază-te pe
covoraş şi apleacă-ţi fruntea. E tot ce trebuie să faci. Cine ştie ce
o să te facă să simţi Allah.
Simţeam ruşine, vinovăţie şi furie faţă de ruşinea şi
vinovăţia mea. Cât de uşor revenisem la obiceiul de a încerca să
domolesc furia mamei mele! Aşa că încercam să deturnez
discuţia. Primise ultimul ordin de plată de la mine ca să-şi
cumpere medicamente şi mâncare? Apoi încercam să mă
sustrag.
 — Mamă, am sunat doar să te salut, trebuie să fug, te sun
când am mai mult timp.
— Ce urmăreşti? Ce te hăituieşte? Nu uita să te rogi şi să-I
mulţumeşti lui Allah…
— Ma, trebuie să plec.
Atunci când vorbesc cu ea, mă trezesc mereu respectând
automat regula somaleză potrivit căreia copilul nu poate
încheia conversaţia. Nu pot să închid, pur şi simplu. Trebuie să
aştept să-mi spună ea că pot să plec.
— Graba strică treaba. De ce m-ai sunat dacă nu ai timp? Te-
ai îndepărtat de Allah şi de noi, eşti la limită, trebuie să te
întorci, trebuie să te rogi…
— Ma, trebuie să fug, să lucrez, lasă-mă, te rog, să plec.
— Du-te atunci, copila mea, fie ca Allah să te binecuvânteze
şi să te apere de djinn şi de Satana.
— Amin, amin, amin, şi pe tine. Pa.
Închideam simţindu-mă incapabilă, o ratată.
Mă simţeam ca o ratată pentru că discuţiile cu ea stârneau în
mine sentimentele latente de vinovăţie şi datoria de a-mi sluji şi
a-mi asculta părinţii. Câtă vreme nu eram în legătură directă cu
Ma sau alte rude sau persoane din cultura noastră, puteam
reprima aceste sentimente. Dar, auzindu-i vocea şi aflând de
situaţia ei într-un cătun îndepărtat din Somalia, simţeam
pumnalul vinovăţiei străpungându-mi sufletul. Ma ştia şi cum
să mă ia, încă de când eram mică. În timp ce ea continua să se
plângă că fusese abandonată şi neglijată de tatăl meu, de
Mahad şi Haweya, de războiul civil, de afecţiunile ei
dermatologice, de vârsta ei şi o stare generală de rău, eu mă
torturam cu întrebări de tipul „ce-ar fi fost dacă”. Ce-ar fi fost
dacă eram în stare să îi trimit bani, să o sun, să-i trimit poze,
doar ca să ştie că îmi pasă, că sunt fiica ei?
M-am întrebat dacă fusesem „bună”. Datoria a fost virtutea
de bază cu care am fost îndoctrinată în copilărie. Dar ştiam
răspunsul. Era limpede pentru mine că, în ceea ce priveşte
maturizarea mea, o dezamăgisem pe mama, după standardele
ei.
Mi-a fost greu să ţin în frâu valul de nostalgie care m-a
copleşit după moartea tatălui meu. Memoria mea, într-un mod
misterios, păstrează culorile locurilor pentru mine, astfel încât
simpla reamintire a acelor culori poate fi liniştitoare. Mintea
mea încă se întoarce în timp la culori, la multă vreme după ce
am uitat poveştile, străzile şi chiar oamenii.
Îmi amintesc nisipul de culoarea untului din faţa casei
noastre din Mogadishu şi albastrul cerului fără nori, casele
zugrăvite în alb, cu obloane care erau uneori albastre, dar mai
adesea verzi, un întreg spectru de vopseluri verzi, decolorate de
soare. În soarele strălucitor, fierbinte şi necruţător, tufele de
bougainvillea erau o explozie de violet, roz, purpuriu şi toate
nuanţele intermediare. Îmi amintesc de galbenul verzui al
arborelui de papaya şi de petele cafenii de pe coastele caprelor
albe, cum le puteai deosebi de oi, chiar şi de la mare distanţă,
pentru că oile aveau doar capul negru. Îmi amintesc de
albastrul-cobalt al primei mele uniforme şcolare şi de galbenul
bluzelor băieţilor care mă înspăimântau. Culorile strălucitoare
ale şalurilor şi veşmintelor drapate purtate de femei şi nuanţele
mai închise de cenuşiu şi verde ale sarongurilor purtate de
bărbaţi sunt la fel de proaspete în mintea mea de parcă le-aş fi
văzut chiar ieri. Îmi aduc aminte de paleta intensă de nuanţe de
gri, alb şi negru din Arabia Saudită, apoi de culorile ţipătoare,
disonante pe care le-am văzut atunci când ne-am mutat în
Kenya. Amintirile mele despre Olanda sunt un şir de armonii
pale, dar delicate, pietre de culoare cafeniu-deschis şi câmpuri
de un verde delicat şi ceruri cenuşii.
În săptămânile şi lunile care au urmat morţii tatălui meu era
anotimpul care în America e atât de poetic numit toamnă*. În
faţa ferestrei mele din casa familiei la care mă aflam în vizită în
nordul statului New York se deschidea un peisaj cu copaci
înalţi, care mi s-a spus că sunt stejari şi arţari. Chiar în timp ce îi
priveam, frunzele lor mari păreau că încep să-şi schimbe
coloritul, unele maronii, altele galbene şi roşii. Apoi au căzut,
iar pământul a devenit un uriaş covor superb, brodat cu modele
aurii, cafenii şi sângerii.
Cerul are o altă nuanţă de albastru în America, nu e la fel de
senin ca acela de deasupra Mogadishului şi nici atât de sumbru
şi de cenuşiu ca acela de deasupra Leidenului. Tânjeam după
căldura unui şemineu unde să pot privi flăcările care se
aseamănă aşa de mult cu frumuseţea de afară, unde să-mi pot
încălzi picioarele, gândindu-mă cum ar fi fost dacă aş fi fost
încă înconjurată de familia mea.
Când a murit sora mea Haweya, în 1998, am vrut să mor şi
eu. Am simţit că toate soluţiile de compromis pe care le
adunasem pentru a-mi permite să-mi negociez o viaţă de succes
într-o ţară modernă, pe lângă valorile străvechi care ni s-au
transmis, mă transformaseră într-un om bun de nimic, fără
coloană vertebrală. Simţeam că a fost luată cea mai bună dintre
noi şi că eu nu merit viaţa dacă ea nu a putut să o aibă.
Când a murit tatăl meu, nu mi-a fost atât dor de el cât mi-a
lipsit iluzia siguranţei, sentiment copilăros că sunt iubită.
Tânjeam după o viaţă ordonată, stabilă, una în care ţelurile
mele şi comportamentul aşteptat de la mine să fie concordante.
Într-un fel, înţelegeam perfect ce vedeau Sahra şi ceilalţi în
religie, adică şansa de a fi din nou ca un copil, protejat, luat de
mână, căruia i se spune ce e bine, ce e rău, ce să facă şi ce să nu
facă – să ia o pauză de la gândit.
Aveam remuşcări că mă îndepărtasem de Sahra şi de restul
familiei mele. Dintr-o perspectivă obiectivă (sau, în orice caz, a
mea), Sahra ar putea fi considerată asuprită, dar ea nu se simte
astfel. Are o fiică şi un soţ; este apărată de singurătate. Are
sentimentul de apartenenţă. Are siguranţa, puterea, ţelurile
clare care izvorăsc din credinţă. Ea a fost alături de tatăl meu la
bătrâneţe şi când a murit. Eu nu.
Aveam 38 de ani şi abia atunci începeam să înţeleg cu
adevărat de ce oamenii vor să aibă sentimentul de apartenenţă
la ceva, cât de dificil e să tai legăturile cu religia şi cultura în
care te-ai născut. Din afară păream o femeie de succes. Se
scriau articole despre mine, eram întrebată ce cărţi citesc şi ce
cred despre Barack Obama. Discursurile mele erau ovaţionate
în picioare. Dar viaţa mea personală era un dezastru, scăpasem
de familia mea şi fugisem în Europa pentru că nu voiam să fiu
captivă într-o căsătorie cu un necunoscut pe care nu-l plăceam.
Acum, în America, mă simţeam fără rădăcini, pierdută. Să fii
nomad, mereu rătăcitor a părut întotdeauna romantic. În
realitate, să nu ai casa ta şi să-ţi ţii viaţa într-o valiză era un mic
preambul la iad.
Am privit intens fotografia alb-negru a bunicii mele, agăţată
pe peretele camerei mele de zi. Am simţit o durere acută şi i-am
evitat ochii pătrunzători, dar cuvintele ei şi-au croit drum în
mintea mea: Lumea din afara clanului e dură, iar tu eşti singură
în ea.
* În engleză, fall, care înseamnă şi „cădere” (n.t.).
 Capitolul 4
Povestea fratelui meu

Ma mi-a spus că fratele meu Mahad, care locuia în Nairobi, o

bătea la cap să-i dea numărul meu de telefon. Nu i l-a dat. M-a
avertizat că, dacă i l-ar fi dat, el mi-ar fi cerut să-l ajut să obţină
o viză pentru Europa sau America şi m-a implorat să nu fac
asta. Îi era îngrozitor de teamă să nu i-l ia ţările necredincioase
care, în mintea ei, o împinseseră pe Haweya la nebunie şi
moarte, iar pe mine la ceva mult mai rău: la apostazie,
imoralitate, pierzanie. Occidentul îi luase fiicele, iar Mahad era
tot ce mai avea. M-a rugat să îi trimit lui bani ca să poată veni
să locuiască împreună cu ea în nordul Somaliei.
M-am întrebat ce fel de emoţii complexe şi conflictuale l-au
cuprins pe Mahad când a aflat că Abeh murise. Atunci când eu
şi surioara mea Haweya eram mici, ni se părea că fratele nostru
deţine cheia unei relaţii privilegiate cu tatăl nostru. Când Abeh
a zăcut într-o închisoare din Mogadishu, Mahad l-a vizitat. Ma
şi-a dus întotdeauna fiul mai mare în locuri în care nu le-ar fi
permis niciodată fiicelor sale să se aventureze.
Apoi Abeh a evadat şi noi, fetele, am primit în sfârşit
permisiunea să luăm parte la aventură. Am fugit din Somalia şi
ne-am mutat în Arabia Saudită când Mahad avea 10 ani, eu 8
ani, iar Haweya 6 ani şi jumătate. În Arabia Saudită aveam să-l
întâlnim în sfârşit pe tatăl nostru, a spus Ma. Dar, când l-am
implorat pe Mahad să ne dea detalii despre Abeh, a adoptat un
ton afectat, profesoral şi a descris o personalitate de proporţii
mitice: imens de înalt, infinit de puternic, imposibil de
înţelegător şi de bun.
 M-am întrebat cu glas tare dacă Abeh merge sau pluteşte.
Mahad a spus că sunt prostuţă. Mahad îmi spunea mereu cât
sunt de prostuţă. Folosea cuvântul doqon – „naivă, credulă” – şi
asta mă durea. Dar eram prea încântată de perspectiva
întâlnirii cu Abeh ca să mă consum din pricina sentimentelor
neplăcute.
— O, Mahad, l-a întrerupt micuţa Haweya, o să mă ridice pe
umerii lui, ca unchiul nostru?
— Ar putea, a răspuns Mahad. Hai aici, micuţo, lasă-mă să te
ridic eu pe umeri.
S-a aplecat şi bleguţa de Haweya s-a căţărat pe spatele lui,
prinzându-l de păr. Mahad a început să ţipe.
A intrat Ma; făceam prea multă gălăgie, din nou. În
apartamentul cu trei camere din Mecca era cald, mult prea cald
şi prea înghesuială pentru noi. Eram obişnuiţi cu casa din
Mogadishu, cu o curte în care să alergăm şi un copac talal în
care să ne urcăm. Ma se temea că îi vom enerva pe vecini atât
de tare, încât vom fi evacuaţi din apartament. Obişnuia să-i
poruncească lui Mahad să aibă grijă de surorile lui mai mici şi
să ne ţină liniştite. Acum, Haweya îl trăsese de păr puţin cam
tare şi el era cel care făcea gălăgie. L-a pus la punct.
— Mă dezamăgeşti din nou! a strigat ea. Sunt singură.
Trebuie să fac rost de mâncare ca să nu vă aud urlând noaptea
sau să vă împiedic să vă purtaţi ca nişte animale? Spuneţi-mi.
Mahad s-a lamentat:
— Dar m-a tras de păr.
— Cum a ajuns la capul tău? a izbucnit Ma.
— Voia să ştie dacă Abeh o să o ia în cârcă.
Ma a ţipat de parcă luase foc clădirea.
— Wa’al, bastardule! Toţi trei sunteţi blestemaţi –
monştrilor, blestemaţilor! Sper să vă găsească moartea făcuţi
bucăţele. Fie ca strămoşii să vă sfâşie în bucăţi!
Mahad, cu o voce stridentă şi disperată, a implorat:
— Ma, asta voia să ştie dacă Abeh pluteşte în aer şi cealaltă
voia să se urce pe umerii mei. Ce vrei să fac?
Ma şi-a scos pantoful, l-a azvârlit spre capul lui şi s-a
îndreptat spre el ameninţător.
— Ce vreau de la tine e să fii bărbat, trădătorule. Vreau să fii
bărbat. Eşti aşa un papă-lapte, călcat în picioare de două fete!
Cum o să le ţii vreodată piept bărbaţilor? Cum o să te lupţi?
Cum o să-ţi cinsteşti strămoşii, cum o să te lupţi cu un leu, cum
o să-ţi câştigi partea de cămile? E tragedia mea, soarta mea
nefastă să am un singur fiu şi el să nu fie în stare să-şi ţină nici
măcar surorile sub control. Cum o să conduci vreodată o
armată? Cum o să comanzi un batalion? Cum o să domneşti
peste un popor? Tu nu te descurci cu două fetiţe – la ce eşti tu
bun?
Mahad a fugit în baie, înghiţindu-şi lacrimile.
Nici Mahad, nici Haweya şi nici eu nu văzuserăm niciodată
un leu. Văzuserăm cămile, dar şi vaci, capre, oi, şopârle şi o
reptilă numită abbeso care m-a speriat atât de tare, că nici azi,
dacă mă gândesc la ea, nu pot să-i caut denumirea în engleză.
Fireşte, nu ştiam diferenţa dintre cămilele mascul şi cămilele
femelă. Poate că Mahad avea o idee vagă, dar mă îndoiesc că s-a
apropiat vreodată suficient de mult de o cămilă ca să-i vadă
sexul.
A fost unul dintre rarele momente în care m-am simţit
recunoscătoare că sunt fată, că nu va trebui niciodată să mă
lupt cu lei, reali sau închipuiţi.
Mahad, având mai multă libertate decât noi, avea parte de
tot soiul de aventuri, dar trebuia şi să înfrunte încercări mult
mai grele decât noi. În Arabia Saudită, legea le impune femeilor
să se ascundă şi să nu iasă niciodată din casă fără să fie însoţite
de un bărbat. Mama noastră s-a bazat pe Mahad, fiul ei de 10
ani, lăsându-l să fie însoţitorul ei legal de fiecare dată când tatăl
nostru era plecat, ceea ce s-a dovedit a fi aproape tot timpul. L-a
răsfăţat cu privilegii pe care nu le-ar fi irosit niciodată pe fete,
dar i-a poruncit şi să îşi asume răspunderea nu doar pentru
comportamentul lui, ci şi pentru al Haweyei şi al meu. Lui Ma îi
traducea din arabă, pe care am învăţat-o la şcoală, în somaleză.
Se aştepta de la el să-i descifreze lumea, să ne apere pe ea şi pe
noi, deşi avea doar 10 ani. Uneori îi auzea pe bărbaţii saudiţi
spunându-i lucruri obscene şi urâte lui Ma. Câteodată o
numeau abda (sclavă), alteori o strigau aswad (neagră). Mahad
se prefăcea că nu-i aude; nu a tradus niciodată acele cuvinte.
„Problematică” ar fi un cuvânt prea slab ca să descriu relaţia
dintre Mahad şi Abeh. Dar, din clipa în care Abeh a ajuns în
sfârşit în Arabia Saudită, tatăl meu m-a adorat, m-a răsfăţat, mi-
a iertat greşelile, m-a strâns în braţe şi mi-a mângâiat părul. A
lăsat-o pe Haweya să se urce pe umerii lui, să-l tragă de păr şi să
alerge încolo şi-ncoace prin micuţul apartament, scoţând vechi
strigăte de luptă învăţate de la bunica noastră. Atitudinea lui
Abeh faţă de Mahad a fost invers proporţională acestui răsfăţ. I-
a arătat puţină afecţiune fizică. I-a poruncit lui Mahad să se
ridice, să-şi înalţe bărbia şi să-l privească în ochi. Se aştepta ca
Mahad să fie impecabil în maniere, îmbrăcăminte, rugăciuni, în
ajutorul acordat lui Ma.
Mahad nu putea lua niciodată locul lui Abeh. Când nu
reuşea să satisfacă pretenţiile măreţe şi adesea vagi ale tatălui
nostru, Abeh îl săgeta cu privirea. Îl umilea pe Mahad şi îl
plesnea adesea peste faţă.
Când ne-am mutat în capitala saudită, Riad, o rudă a tatălui
meu a venit în vizită. Conducea o camionetă Toyota de culoare
albă. A lăsat cheia în contact pentru a-i saluta pe părinţii mei,
înainte să caute un loc de parcare. Când l-am văzut intrând în
casă cu braţele întinse, Mahad s-a strecurat pe lângă el şi a
alergat la camionetă. A pornit motorul şi a călcat acceleraţia,
apoi frâna, izbindu-şi capul de volan. Maşina a răspuns la
tratamentul lui Mahad cu nişte sunete ascuţite care le-au atras
atenţia adulţilor, angajaţi în nişte schimburi elaborate de urări.
Ma a ieşit afară fără hijab-ul ei negru şi a ţipat şocată că Mahad
se lovise la cap. Tatăl meu a ieşit din casă, a deschis portiera
camionetei, l-a tras pe Mahad afară, l-a ridicat cu amândouă
mâinile şi l-a aruncat la pământ. Apoi l-a lovit cu piciorul. Şi-a
scos cureaua dintr-o singură mişcare şi a început să-l lovească
pe fratele meu, care zăcea acum neajutorat la pământ.
Ca de fiecare dată când Abeh îl bătea pe Mahad, Ma s-a
repezit la tatăl nostru, blestemând în gura mare, implorându-l
pe Allah să-i sece sămânţa şi cerându-le strămoşilor noştri să-l
paralizeze. A început să-l bată pe tata pe spate şi umeri, prima
oară cu mâinile, apoi azvârlindu-şi pantofii în el. Tata a aruncat
câteva vorbe de dispreţ către Mahad – ceva legat de onoare – şi
apoi s-a întors în casă să se ocupe de ruda sa.
Mahad se zvârcolea de durere, cu atât umilit cu cât nu doar
noi, fetele, ne uitam, ci şi băieţii din vecini. A făcut tot ce i-a stat
în putinţă să nu plângă, apoi s-a lăsat păgubaş şi a urlat ca un
animal.
Î
 În fiecare seară, Abeh ne poruncea să ne spălăm, să ne
periem dinţii, să ne luăm pijamalele, să ne rugăm şi să mergem
la culcare. Eu şi Haweya ascultam, de obicei, dar Mahad se
folosea de această rutină ca să-i pună la încercare răbdarea lui
Abeh, printr-o revoltă tăcută. Intra în baie, încuia uşa şi
rămânea acolo câteva ore. Mama mea trăgea cu urechea ca să
audă curgând apa la robinet, dar nu auzea nimic. Nimeni nu
ştia ce face Mahad acolo, de ce nu pornea duşul. Între timp,
trecea de ora noastră de culcare. Ma îl împiedica pe tatăl meu
să spargă uşa. După câteva ore, Mahad ieşea la fel de uscat şi
îmbrăcat cum intrase. Tata şi mama se certau în gura mare; Ma
îl jignea pe tata în toate felurile, iar Abeh replica făcându-l pe
Mahad în toate felurile. Erau insulte grave: îl compara pe
Mahad cu o fată, îl numea laş, îl ameninţa că o să-l bată cu
cureaua, spunea că nu e fiul lui.
Uneori, chiar înainte de rugăciune, dacă Abeh era acasă, îi
spunea cu năduf lui Mahad:
— Împuţitule – sau poate ar trebui să-ţi spun împuţito –, ţi-ai
făcut abluţiunile?
Mahad lăsa privirea în jos şi murmura:
— Da, tată.
Abeh striga:
— Uită-te la mine, uită-te în ochii mei!
Mahad îşi ridica bărbia, găsea un punct pe fruntea tatălui
meu şi îl fixa cu privirea.
— Ţi-ai făcut abluţiunile? mârâia tata.
Ma se băga între fiul şi soţul ei.
— Da, tată, spunea Mahad, cu vocea tremurândă.
— Dar eşti uscat. De ce nu eşti ud?
— Mă usuc repede, se bâlbâia Mahad.
Abeh ridica vocea:
— Mincinosule! Mincinosule! Mincinos mic şi împuţit, n-o să
fii niciodată bărbat. N-ai ce trebuie. Pleacă de lângă mine! Du-te
la fusta mă-tii – acolo e locul tău.
Lui Mahad îi curgeau lacrimile pe obraji. Stătea şi se uita
cum tata îi întoarce spatele, ieşind din cameră. În dimineaţa
următoare, Abeh îl zgâlţâia pe Mahad să se trezească şi îl târa la
chiuveta din baie, unde îl privea de sus în timp ce fratele meu
îşi făcea abluţiunile. Sau Abeh îi arăta cum să le facă repede. Îţi
speli mâinile, îţi clăteşti gura făcând gargară de trei ori, apoi
nasul. Abeh îşi făcea mâna căuş, o umplea cu apă şi o ducea
repede la nări, apoi inhala profund – gest care, când a încercat
şi Mahad, l-a făcut să scuipe, să tuşească şi să strănute ca un
miel înecat.
După un şir de dojeni şi ocări, Mahad era condus la un
covoraş de rugăciune, unde îl aşteptam eu şi Haweya. Apoi ne
băgam cu toţii la loc în pat; rugăciunea era la ora 5 şi noi
trebuia să plecăm la şcoală abia la 7. Atunci tatăl meu îl trezea
iar pe Mahad, îi poruncea să-şi spele dinţii şi faţa, să-şi pună
uniforma, să se pregătească şi să le facă pe toate repede. Mahad
n-a făcut asta niciodată. Tocmai când eram pe punctul de a
pleca spre şcoală, tata îl vedea pe Mahad stând pe un scăunel de
lemn, pe jumătate îmbrăcat, moţăind cu şosetele în mâini şi cu
gura întredeschisă, cu ochii închişi, cu capul într-o parte ca şi
cum urma să-i cadă de pe gât în orice moment.
Abeh se apropia încet, se apleca până în dreptul feţei
somnoroase a lui Mahad, îl pălmuia şi îi poruncea:
— Trezeşte-te, muiere ce eşti!
Îi mirosea respiraţia lui Mahad şi ţipa:
— Îţi pute gura îngrozitor, nu te-ai spălat pe dinţi! Nu eşti
fiul meu, chiar eşti un wa’al, un bastard.
Când Abeh îl trăgea pe Mahad de pe scaun, intervenea Ma.
Reuşea cumva să se strecoare între cei doi şi, după ce Abeh
renunţa, îl ajuta pe Mahad să îşi pună şosetele.
Când Abeh lipsea săptămâni la rând, mi-era dor de el.
Haweya întreba în gura mare despre el. Ma plângea că era
singură şi dezamăgită de soţul ei. Dar Mahad n-a întrebat
niciodată de tatăl nostru. Se zbenguia cu băieţii din cartier. De
fiecare dată când Ma ne anunţa că Abeh era în drum spre casă,
eu ţopăiam de bucurie. Mahad se posomora şi aşa rămânea
până la plecarea lui Abeh.
În afară de mersul la şcoală, de şcoala coranică şi de câteva
vizite la rude, eu şi Haweya practic nu părăseam niciodată casa.
Nu aveam voie să ne îmbrăcăm şi să ieşim. Eram închise
înăuntru, plictisite de moarte în micul apartament din Mecca în
care era foarte cald. La fel a fost şi mai târziu, în casa mult mai
spaţioasă din Riad. Dar Mahad se îmbrăca şi mergea cu tatăl
meu în locuri pentru bărbaţi, precum moscheea sau bazarul,
sau la vreun prânz sau o cină somaleză formală.
Rugăciunea de vineri era o altă sursă a rivalităţii dintre fraţi.
În fiecare noapte de joi pe care tata o petrecea cu noi, Ma călca
thaub-ul lui şi al lui Mahad, un veşmânt alb, lung, ca o cămaşă,
pe care îl poartă bărbaţii saudiţi. Le pregătea acoperămintele
de cap imamah şi şnururile negre igal, iar în timpul cinei Abeh
îl instruia pe Mahad cum să se poarte şi pe cine ar trebui să
salute. Ma îl numea pe Mahad prinţul ei şi îi spunea că felul
cum se va purta va afecta reputaţia lui Abeh şi a noastră.
Eu şi Haweya ne rugam să mergem cu Abeh la frumoasa
moschee, să ascultăm cât bărbaţii se adunau în faţă, discutau
politică şi afaceri tribale, spălându-se la robinetele comune şi
plecându-se cu toţi în acelaşi timp. Juram că ne vom comporta
impecabil şi că nu vom face de ruşine familia. Răspunsul era
mereu acelaşi: onoarea unei fete e cel mai bine apărată acasă.
În fiecare vineri dimineaţă, îi vedeam pe Mahad şi Abeh
plecând şi ne simţeam private de lumea de dincolo de uşa care
ni se închidea în nas. Lumea de afară era pentru bărbaţi. Noi ne
născuserăm fete. Aşa era voia lui Allah. Rolul nostru – sau al
meu, mai degrabă, pentru că Haweya era prea mică – era să
ajutăm la pregătirea prânzului sofisticat de vineri. Îl serveam
după ce bărbaţii ieşeau din moschee şi mergeau spre piaţa
curţii de justiţie, căreia i se spunea Piaţa Ciopârţirii. Acolo,
bărbaţii şi băieţii îşi ocupau locurile şi asistau la pedepsirea
păcătoşilor prin lapidări, biciuiri, amputări sau decapitări.
Abeh rareori zăbovea pe acolo, dar Mahad, în trecere, a văzut
destule.
Mahad n-avea niciodată poftă de mâncare vinerea la prânz.
Nu era vesel sau încântat când se întorcea de la vizita
săptămânală la moschee şi în Piaţa Ciopârţirii. Era mai tăcut şi
mai absent ca de obicei. Atitudinea lui faţă de Abeh s-a
înrăutăţit treptat, ca şi cum sabota intenţionat fiecare poruncă.
Era mai violent şi cu mine şi chiar şi cu Haweya, pentru care a
avut mereu o slăbiciune protectoare. Ne bătea. Când eram mici,
ne încăieram adesea, dar acum loviturile lui cu picioarele şi
pumnii erau mult mai brutale, începuse chiar să arunce cu
lucruri în noi. Parcă îşi pierduse cu totul stăpânirea de sine.
 Şi alţi băieţei pe care i-am cunoscut în copilărie erau la fel de
speriaţi de taţii lor precum era Mahad de Abeh. Fiii rudelor
somaleze care veneau să ne viziteze şi ai celor pe care le
vizitam noi se temeau de taţii lor şi de bărbaţii mai vârstnici în
general. Vecinii noştri saudiţi şi palestinieni din Riad şi Jiddah
erau la fel. Băieţii ieşeau în găşti şi se jucau pe străzi până când
apărea unul dintre taţi. Atunci încremeneau cu toţii şi se
întorceau la casele lor cu capetele plecate. Autoritatea unui tată
se impunea prin violenţă fizică şi mustrări dure pentru orice
greşeală făcută de fiul lui. Alteori, băiatul era lăudat – mai ales
de femei, dar uneori şi de taţi – în termeni care păreau, chiar şi
pentru noi, nerealişti şi exageraţi.
De exemplu, Abeh îi spunea lui Mahad:
— Tu o să conduci un popor. O să îndrepţi opresiunea din
Somalia. Vei fi un conducător drept.
Mama îi zicea prinţ şi spunea că el e Alesul. I-a spus că tatăl
ei fusese judecător şi că bunicul lui cucerise teritorii şi popoare,
aşa că Mahad era sortit să fie un mare conducător.
Mahad reacţiona cu entuziasm. Se imagina prinţ. Şi băieţilor
palestinieni de 10 şi 11 ani cu care se juca, refugiaţi în urma
conflictului din Israel, li se spunea că vor ajunge eroi care, mai
mult sau mai puţin singuri, îi vor alunga pe evreii cei răi de pe
pământul lor. Când băieţii ieşeau afară, se jucau de-a războiul,
alungând evrei răi până erau chemaţi în casă la prânz sau la
rugăciune ori până li se spunea să facă mai puţină gălăgie.
La şcoală, rezultatele lui Mahad erau excepţionale, dar
profesorii lui saudiţi spuneau că preferă să stea izolat şi că nu
vrea să participe la jocurile de grup. La început, Mahad ne
cerea nouă, fetelor, să-i explicăm mamei că la şcoală e numit
„sclav negru”. Răspunsul lui Abeh era:
— Trebuie să-i dai băiatului care te-a numit abid un motiv
bun să nu mai facă asta niciodată.
Îi spunea lui Mahad că el, Abeh, învinsese numeroşi bărbaţi
în luptă. Încerca să-l înveţe pe Mahad să se bată. Îl lovea cu
capul în gură, iar Mahad n-avea voie să arate că-l doare şi nici
măcar să plângă atunci când Abeh îi izbea căpşorul cu ţeasta lui
grea.
De la o vreme, Mahad nu le-a mai spus părinţilor noştri ce se
petrece la şcoală. Când mâncam, lua farfuria şi o arunca cât
colo, cu un ţipăt care-ţi frângea inima. Bătea cu pumnii în masă.
Îi provoca la bătaie pe alţi băieţi. Rezultatele lui şcolare erau în
continuare excelente, dar perioadele când părea absent
alternau cu crize violente de furie care se abăteau mai ales
asupra mea. Apoi, luni întregi, era atât de pasiv, încât trebuia
dat jos cu forţa din pat, şi doar după multe insistenţe şi
mustrări mai făcea câte ceva.
Am plecat în Etiopia, unde nu exista sufocanta segregare
saudită între bărbaţi şi femei. În Etiopia, bărbaţii şi femeile
mergeau liber unii lângă alţii, la fel băieţii şi fetele la şcoală, iar
asta ne-a făcut mult mai fericiţi. Cel mai fericit dintre noi era
tatăl nostru. Abeh se simţea ca peştele în apă. Clădirea unde îşi
avea sediul mişcarea sa somaleză de opoziţie era uriaşă. Erau
sute de camere, unele pentru soldaţi, altele pentru politicienii şi
intelectualii care colaborau la postul de radio din exil pe care îl
foloseau pentru a convinge mai mulţi bărbaţi din Somalia să se
alăture cauzei noastre. Tata era la vârful ierarhiei. Petrecea ore
în şir în şedinţe, discutând strategii, căutând resurse, ridicând
moralul soldaţilor. A inventat şi nişte poveşti numite „Sursa
vindecării”, pe care le transmitea la radio în fiecare săptămână.
Cea mai puţin fericită din toată Etiopia era mama mea.
Pentru ea, etiopienii erau păcătoşi (pentru că nu erau
musulmani) şi inferiori ca rang şi moştenire culturală. Erau şi
în război cu Somalia. (Şi Abeh era în război cu Somalia, dar
cumva nu era acelaşi lucru. El i se opunea unui dictator, spunea
mama, în vreme ce amărâţii de etiopieni erau cei mai vechi
duşmani ai naţiunii noastre.)
Eu, Mahad şi Haweya eram cu adevărat foarte fericiţi de
schimbare. Mai ales Mahad, fiindcă putea socializa cu bărbaţii
somalezi din clanul nostru, care arătau ca el, ne vorbeau limba
şi nu îl numeau abid. Pentru că era fiul tatălui meu, era tratat cu
respect de aceştia. Erau blânzi şi binevoitori. Mama mea s-a
străduit mult să-i hrănească pe acei tineri cu mâncăruri din
care nu mai gustaseră de mult timp – miel, orez, diferite tipuri
de paste, mirodenii precum coriandru şi ghimbir –, care le
amintea de acasă.
Majoritatea acestor tineri mestecau qat, un drog. Stăteau
împreună în cerc, bând ceai fermentat cu mult zahăr, ţinând în
mâini rămurele şi sortând frunzele, aruncându-le pe cele uscate
Î
şi băgându-le pe cele mai moi şi mai zemoase în gură. Îşi
umpleau obrajii, sugând sucul drogului, aproape fără să se
ferească. Bineînţeles că Mahad, iar adesea şi eu şi Haweya am
fost martori la aceste întruniri.
Ma îi reproşa tatălui nostru:
— Uite ce ai făcut! L-ai expus pe singurul tău fiu la
dependenţă! O să-i imite pe indivizii ăştia. O să devină
dependent de qat.
Abeh încerca să o calmeze.
— Mahad e fiul meu. E un Magan. Nu-mi subestima fiul. El
nu va face niciodată aşa ceva. În toată familia Magan, nu
mestecă nimeni qat.
Ma enumera apoi odraslele din familia Magan care
mestecau, de fapt, qat. Pleda să ne întoarcem în Arabia Saudită,
deoarece era clar că în Somalia nu ne puteam întoarce.
— Numele nostru, tradiţiile strămoşilor noştri nu ne mai
apără de aceste rele, îi reamintea ea lui Abeh. Am căutat
ocrotire în casa Domnului. Mi-am dorit să locuim în Mecca,
unde ni se reaminteşte să ne rugăm de cinci ori pe zi, unde
putem rămâne puri. Ne-ai adus într-o ţară spurcată. Oamenii
ăştia nu se spală niciodată. Am văzut ieri, când mă plimbam cu
mama mea, o femeie care, tam-nisam s-a lăsat pe vine în
mijlocul trotuarului şi a urinat! A făcut asta în faţa noastră! În
ţara asta se bea alcool şi se înmulţesc mai mult decât ţapii lui
Faadumo Artan. Mahad este unicul nostru fiu. O să fie corupt
aici. Casa asta e prea mare. Alerg după el, dar el mă întrece. Are
aproape 12 ani; în curând o să fie mai înalt decât mine.
Mahad avea acum la dispoziţie mai mult de zece băi în care
să se ascundă. Clădirile erau foarte lungi, cu multe camere.
Când i se poruncea să facă duş, zicea:
— Da, o să mă duc acasă la cutare şi cutare.
Mama era epuizată. Abeh rămânea la vreo şedinţă până
târziu în noapte, Mahad fugea afară şi nu mai venea înapoi
până când nu adormeam cu toţii sau eventual până dimineaţa,
dormind pe unde avea chef. Ma oscila între a-l implica pe tatăl
meu şi temerea de severitatea pedepsei pentru Mahad. În cea
mai mare parte a timpului prefera să nu-l implice pe Abeh.
Dimineaţa, venea un şofer ca să ne ducă la şcoală cu un Land
Rover şi Mahad stătea pe locul din faţă, purtând încă aceeaşi
uniformă pe care o purta de zile întregi, arătând de parcă nu şi-
ar fi dat-o jos nici când dormea. Ochii îi erau roşii, cârpiţi de
somn, avea pete pe obraji, acolo unde i se uscase saliva. Părul
lui, pe care refuza să îl tundă, crescuse acum într-un stil afro
imens şi, pentru că dormea pe-o parte, freza lui de după somn
arăta ca o vată de zahăr încâlcită, nu ca o freză afro rotundă. Îşi
pierdea adesea şireturile sau ghiozdanul; respiraţia lui chiar
puţea îngrozitor.
Toată dezordinea asta se răsfrângea negativ nu doar asupra
lui Mahad, ci şi foarte mult asupra tatălui meu. Şoferul, Haile
Gorgeus, se uita la Mahad cu dispreţ, uneori interzicându-i să
intre în maşina lui în halul ăla. Venea Ma, ţinând în echilibru
pacheţelele pentru prânz, şi, văzându-l pe Mahad, începea să
ţipe cât o ţinea gura. El începea să plângă şi o implora:
— Te rog, te rog, nu-i spune lui tata.
Ma îl ruga pe şofer să aştepte cât îl ducea pe Mahad înapoi în
casă, unde ea şi bunica mea îl dezbrăcau şi îl săpuneau, chiar
dacă el urla de durere şi ruşine. Bunica mea îl ţinea de păr şi îi
peria dinţii până îi sângerau gingiile.
Cei trei au pus la cale o strategie să îi ascundă toate astea lui
Abeh. Haweya se fâţâia de ici colo, scoţându-l din minţi pe Haile
Gorgeus, iar nevinovata de mine, domnişoara Cuminţenie,
bălmăjea oricui dispus s-o asculte:
— O să întârziem la şcoală.
Mahad reapărea curat, cu ochii roşii şi al naibii de arţăgos.
Cerea să fie linişte deplină în maşină. Era o tiranie absolută.
Într-adevăr, întârziam deseori la şcoală, dar niciuna dintre noi
nu-i spunea lui Abeh. Eram cu toţii parte din conspiraţie, ca să-l
protejăm pe prinţ, fratele nostru mai mare.
Mahad s-a apropiat de câţiva dintre tinerii soldaţi ai armatei
din exil a lui Abeh, înainte să fie trimişi în luptă, la frontiera
dintre Etiopia şi Somalia. Unii dintre ei nu s-au mai întors; alţii
s-au întors fără un picior sau fără ambele picioare sau fără un
ochi. Unii mai supravieţuiau doar scurtă vreme, apoi mureau
din cauza rănilor. Eu şi Haweya nu aveam voie să participăm la
înmormântări, dar Mahad era obligat să meargă. Când eu şi
Haweya aveam să mai creştem, urma să fim soţii şi mame; când
Mahad se făcea mare, urma să meargă în linia întâi. Dacă
soarta lui era să fie un conducător, avea să îşi trimită oamenii la
moarte. Dar nimeni nu porneşte de pe poziţia de conducător;
toţi încep ca soldaţi de rând, iar Mahad nu părea capabil să
accepte această idee.
Rezultatele şcolare ale lui Mahad au rămas în continuare
impecabile. Era de departe cel mai deştept dintre noi, copiii. A
învăţat limba amhară cu uşurinţă. Vocabularul lui, talentul lui
la scris, gramatica lui, notele lui la matematică, geografie,
ştiinţele naturii – toate erau excelente. Dar profesorii lui din
Etiopia, la fel ca aceia din Arabia Saudită, se plângeau că e tăcut
şi absent.
Când mama a născut un bebeluş mort, casa a fost învăluită
de tristeţe. Nefericirea mamei mele era din ce în ce mai
profundă, până când a copleşit toată locuinţa cu o ostilitate
tăcută, amară. Până la urmă, Abeh a cedat şi a acceptat să ne
mute din Etiopia.
Când ne-am mutat în Kenya, Mahad mai avea o lună până să
împlinească 12 ani. Eu aveam 10 ani. Abeh lipsea majoritatea
timpului. Ieşea din casă după rugăciunea de dimineaţă, la
răsărit, şi rareori se întorcea înainte să fim iar cu toţii în pat.
Uneori pleca în călătorii de câte o săptămână. Relaţia lui cu
Mahad a continuat să se deterioreze; relaţia lui cu Ma era şi mai
rea.
Abeh voia să ne înscriem toţi la Şcoala primară musulmană
pentru fete din Nairobi, numită în mod greşit astfel, deoarece
clasele primare erau mixte. Costa o grămadă de bani şi trebuia
să treci un examen de admitere şi un interviu pentru a fi
acceptat. Abeh ne-a dus pe toţi trei să susţinem examenul. Doar
Mahad a trecut. Nu a obţinut doar calificative excelente, ci şi
laude pentru comportamentul lui în timpul interviului oral.
Haweyei i s-a spus că are potenţial, că ar trebui să revină şi să
mai susţină o dată examenul în următorul an. Eu am picat cu
brio, nefăcând mare brânză la nicio materie. În dimineaţa în
care am primit rezultatele, Ma m-a plesnit peste cap şi m-a
potopit cu ocări cu care mă obişnuisem de multă vreme. Dar
comportamentul lui Abeh faţă de mine nu s-a schimbat. Mă
îmbrăţişa, mă mângâia şi mă numea „unicul lui fiu”. Juca şah cu
Haweya şi cu mine. Ne plimba cu barca. Nici atitudinea lui faţă
de Mahad nu s-a schimbat; i-a spus că, deşi se descurcase bine
la examen, ar fi putut face şi mai bine. Potrivit tatălui meu,
Mahad nu stătea cum trebuie, nu privea cum trebuie, nu ţinea
creionul cum trebuie. Nimic din ceea ce făcea Mahad nu era
demn de unicul fiu al lui Abeh.
Abeh a început să viziteze Etiopia pentru perioade mai
lungi. În rarele momente când era cu noi, nu rata nicio ocazie
să îi spună lui Mahad că trebuie să fie bărbatul casei.
— Acum tu eşti şeful. Surorile tale vor fi femei în curând.
Dacă îşi fac de ruşine familia e responsabilitatea ta. Te vor
dezonora. Dacă mama ta petrece nefericită o singură noapte în
patul ei este responsabilitatea ta. Fii lângă ea. Ascult-o. Fă ce-ţi
spune. Nu-i face necazuri inutile.
Mahad încuviinţa şi încuviinţa şi tot încuviinţa. Dacă nu
înţelegea ce îi cerea tata, nu lăsa să se vadă. Dacă simţea că era
nedrept ca tata să aibă nişte pretenţii uriaşe, de adult, din
partea lui, nu lăsa să se vadă. El tot încuviinţa şi spunea:
— Da, Abeh. Da, Abeh. Da, Abeh.
Mahad era obligat de tata să stea într-un fel de poziţie
militară când aveau loc aceste discuţii: cu picioarele depărtate
la nivelul umerilor, mâinile aduse frumos în partea din faţă,
ochii ridicaţi, privind inexpresiv spre un punct dintre ochii lui
Abeh. Nu-mi era foarte clar dacă Mahad ascultă măcar ce îi
cerea tata. De fiecare dată când îl vedeam pe Abeh, tata îl
instruia pe Mahad în acest fel. Într-un sfârşit, după o ultimă
ceartă cruntă cu mama mea, Abeh a plecat în Etiopia. Mahad
avea aproape 13 ani.
Abeh nu s-a întors zece ani. După plecarea lui, problemele
lui Mahad cu autoritatea au devenit mult mai evidente. Într-o zi
a venit acasă absent, cu capul plecat, lovind pietricele cu vârful
piciorului; s-a aruncat pe saltea, cu mâinile şi picioarele
depărtate, ceea ce bunica mea, care venise cu noi din Kenya,
considera o foarte mare lipsă de respect. L-a alungat de pe
saltea. S-a dus într-un colţ, a scos un roman şi s-a pus pe citit. Pe
coperta romanului era o femeie albă cu părul lung, în bikini, cu
picioarele desfăcute; un bărbat, tot alb, îi ţinea faţa în palme,
uitându-se adânc în ochii ei. Imaginea a ofensat-o pe bunica
mea chiar mai mult decât postura lui Mahad pe saltea şi a
plecat ţipând s-o caute pe mama.
După plecarea lui Abeh, certurile dintre Mahad, mama şi
bunica au ajuns o constantă a vieţii noastre, la fel de iritantă şi
de inevitabilă ca praful de pe străzile din Nairobi.
După obişnuitele bătăi, ţipete şi insulte, mama îl îmbia pe
Mahad cu mâncare, dar el refuza să mănânce.
MA: Care e problema? Ce s-a întâmplat?
MAHAD: Cred că o să fiu exmatriculat de la şcoală.
MA: De ce? Ce ai făcut?
MAHAD: Am obţinut 97 de puncte la testul de matematică.
MA: Sigur n-o să fii exmatriculat pentru că ai luat 97 de
puncte la testul de matematică. Ai avut şi rezultate mult mai
slabe în trecut. (Ma habar n-avea ce reprezintă notele de la
şcoală. Pentru ea, orice greşeală însemna că te descurci
prost.)
MAHAD: De data asta e diferit. Am dat foc la şcoală.
Ma arunca cu pantofii. Îşi invoca strămoşii. Îşi deplângea
soarta.
— Taică-tău m-a abandonat! Blestema-l-ar strămoşii lui!
Blestema-te-ar şi pe tine! Damblabi-te-ar Allah!
A luat farfuria cu mâncare cu care încercase să-l convingă
pe Mahad să mănânce şi a aruncat-o cât colo. Eu mă uitam
îngrozită de mizeria pe care urma să o curăţ mai târziu. Pe de
altă parte, eram captivată de ideea incendierii şcolii. Cum o fi
fost? Cum era să fii exmatriculat de la şcoală? Credeam că e cel
mai oribil lucru care se putea întâmpla. Urechile mele ardeau
de curiozitate să audă mai multe. Dar dincolo de toată drama
ştiam că sunt martoră la un fapt tragic: Ma nu avea niciun fel
de autoritate asupra lui Mahad. Abeh plecase şi, dacă această
exmatriculare însemna că Mahad nu va mai merge la şcoală,
atunci avea să crească pe străzi, ca un vagabond.
Ma şi-a recuperat pantofii şi a plecat să aducă rudele. În
următoarele câteva săptămâni au tot discutat cu autorităţile
şcolare şi au strâns bani pentru a acoperi daunele provocate în
clasa căreia Mahad îi dăduse foc. Mahad nu avea voie să se
întoarcă în clasă, dar toată munca de convingere şi mituirea au
dus la un compromis: primise permisiunea de a susţine
examenele finale, o etapă importantă pentru a intra la o şcoală
gimnazială bună.
Când furia şi dezamăgirea mamei mele faţă de incident s-au
mai potolit, era evident de ce Mahad dăduse foc şcolii.
Profesoara sa de matematică programase o simulare pentru
pregătirea examenelor de absolvire. Această profesoară
avusese multă bătaie de cap cu Mahad. Nu o asculta; vorbea în
timpul orelor; era ursuz şi nerespectuos. Când a primit
rezultatele de la simulare şi a văzut că a obţinut un scor de 67
de puncte, el s-a dus la catedră şi i-a cerut să îi revizuiască nota.
Profesoara i-a spus să plece. Mahad a insistat să îi arate că
rezolvările lui erau corecte. Ea a refuzat să se uite la ele şi i-a
ordonat să plece. El s-a dus la profesorul lui preferat, un om cu
o reputaţie excelentă; acest profesor s-a uitat la calcule şi i-a
spus lui Mahad că are dreptate, că de fapt obţinuse 97 de puncte
la test.
Mahad i-a arătat directoarei discrepanţa dintre rezolvările
lui şi nota pe care o primise. A doua zi, directoarea i-a spus:
— Eu nu am autoritatea să intervin. Trebuie să rezolvi asta
cu profesoara ta.
Mahad s-a întors la profesoara de matematică, iar aceasta l-a
alungat din nou, certându-l că e nerespectuos şi neascultător. A
doua zi, a uneltit cu un alt elev care, la fel ca Mahad, avea
probleme cu disciplina în general, în special când era vorba
despre o profesoară care îi dădea ordine. Într-o zi, după
terminarea orelor, au forţat uşa dulapului profesoarei din clasa
lor şi au dat foc tuturor lucrărilor.
Când a venit vremea examenelor finale, Mahad a făcut din
nou un miracol academic. Mii de copii kenyeni au susţinut
examenul, dar, deşi Mahad vorbea engleza de doar doi ani – şi
timp de trei luni nu fusese la şcoală şi nu făcuse niciun fel de
temă –, a ieşit printre primii zece la nivel de ţară.
Pentru că rezultatele lui Mahad au fost atât de bune, a
aplicat la cele mai bune şcoli şi a fost acceptat la majoritatea.
Mama mea a ales Centrul şi şcoala pentru băieţi Starehe, o
şcoală care fusese fondată de un englez pentru copiii care
trăiau pe străzi; pentru acoperirea costurilor de funcţionare,
erau admişi şi copiii deştepţi din familii înstărite. Cei ca Mahad,
din familii cu venituri reduse, dar care aveau note foarte bune,
puteau plăti o taxă mai mică.
Toate rudele noastre, mama şi liderii noştri religioşi îi
aminteau întruna lui Mahad: Orice s-ar întâmpla, să nu renunţi
la cultura noastră şi la glorioasele tradiţii milenare ale
strămoşilor noştri. Între timp, autorităţile educaţionale kenyene
„africanizau” programa şcolară. Lista de lecturi a lui Mahad a
trecut de la clasici englezi ca Dickens şi Trollope la scriitori
africani, precum Chinua Achebe. Aceşti autori erau obsedaţi de
maniera în care colonialismul britanic le dăduse peste cap viaţa
strămoşilor lor. Cu toate acestea, ironia e că Mahad citea despre
tribul lui Achebe şi tradiţiile străvechi în engleză, limba
opresorului imperialist pe care ar fi trebuit să îl condamnăm.
Mahad obţinea mereu note foarte mari la engleză. A fost
instruit să poarte uniformă şcolară (cu cravată), să îi asculte pe
pedagogi şi să joace crichet şi rounders*, nişte sporturi străine.
Toate lucrurile pe care le făcea şi la care excela aveau un efect
paradoxal: el devenea ţinta laudelor extreme pentru succesele
academice şi al dispreţului extrem pentru trădarea tradiţiilor
sale tribale şi a dogmelor religioase.
La început, Mahad era extern, dar, pentru că întârzia mereu
la şcoală, mama noastră, împreună cu directorul, a decis să-l
înscrie în regim de internat. Apoi el a început să lipsească de la
şcoală zile în şir, deşi mama credea că mergea la ore. Iniţial,
profesorii nu i-au observat absenţele. Se înhăitase cu alţi puşti
care chiuleau. La urechile mele n-a ajuns niciodată zvonul că ar
fi făcut ceva deosebit de rău; cred că-şi petreceau timpul doar
stând împreună, vorbind despre fete şi plănuind cum să intre în
discoteci. Acasă, Mahad ne certa şi ne ţinea prelegeri Haweyei
şi mie: trebuie să păstrăm o linie morală dreaptă, trebuie să
rămânem virgine. Când l-am întrebat de ce îşi petrece timpul cu
fete de soi rău, a zis:
— Aşa stau lucrurile. Unele fete sunt de soi rău pentru ca
noi, băieţii, să ne distrăm. Alte fete sunt onorabile şi se
căsătoresc.
Ma îşi dorea trei lucruri de la Mahad. În primul rând, să o
ajute să ne disciplineze pe Haweya şi pe mine. Această
cooperare se concretiza cel mai adesea în legarea şi lovirea
noastră. Îl uram pentru durerea pe care mi-o provoca, dar nu
suportam să-l văd făcându-i rău Haweyei. Ea era mereu
pedepsită pentru că ieşea din casă, pentru că stătea până
noaptea târziu citind romane şi pentru că se întorcea târziu de
la şcoală. Când a mai crescut, a început să fie interesată de
discoteci. Ma îl punea pe Mahad să o urmărească şi să o aducă
acasă, unde o făcea târfă, o lega şi o bătea. Eu eram pedepsită
pentru că nu-mi terminam treburile casnice, gătitul, curăţenia,
spălatul hainelor şi cumpărăturile de la piaţă. Mai eram
pedepsită şi pentru că o enervam pe bunica. Îi ştiam pe de rost
şirul de blesteme şi lamentări; mă proţăpeam în faţa ei, dădeam
din şolduri şi o maimuţăream, repetându-i replicile. Stăteam şi
cu prietenele mele de la şcoală, apoi ajungeam acasă târziu şi
minţeam că fusesem la moschee.
În al doilea rând, Ma voia ca Mahad să nu abandoneze
şcoala. I-a spus că cel mai rău lucru care i s-ar putea întâmpla ei
ar fi ca el să abandoneze şcoala. Asta ar fi însemnat că ea
eşuase pe deplin, ca mamă şi ca femeie. Doar destinul lui era
important – nu al ei şi cu siguranţă nu al Haweyei sau al meu.
Încerca să-l răsfeţe pe Mahad făcându-i mâncare bună, uneori
mituindu-l cu sume mici de bani. Din nefericire, nimic din toate
astea nu a fost de folos. Mahad chiulea de la ore atât de des,
încât directorul a chemat-o pe Ma la şcoală şi i-a spus că nu are
altă variantă decât să-l exmatriculeze.
Ma a început să petreacă zile şi nopţi căutându-l pe Mahad
pe alei întunecate, pe străzi. Bătea la uşile băieţilor pe care îi
credea prietenii lui, cerându-le s-o lase să-l caute prin casa lor.
Uneori, cerea ajutorul bărbaţilor somalezi din familie. Zile
întregi nu făceam altceva decât să-l căutăm pe Mahad. Când
apărea, după aceste lungi perioade în care stătuse ascuns, Ma îl
băga în casă şi punea nişte lacăte uriaşe la uşă, ca să nu mai
poată ieşi. Dar, când ea nu era atentă, el se căţăra peste zid, în
ciuda cioburilor de sticlă lipite deasupra pentru a-i opri pe hoţi.
O dată, Ma l-a prins chiar pe aleea din curtea noastră, când
se strecura afară. S-a năpustit la el. Mahad, care avea 15 ani şi
era înalt cât un adult, a continuat să-şi vadă de drum. Ma s-a
trântit la pământ, l-a apucat de gleznă şi s-a pus pe plâns şi pe
ţipat; nu îi dădea drumul. Încremenit de ruşine, când vecinii au
început să iasă să vadă ce se întâmplă, Mahad a renunţat şi a
intrat în casă. A rămas câtă vreme Ma a făcut pe paznicul, dar
peste câteva zile a plecat din nou.
Cel de-al treilea lucru pe care Ma îl voia de la Mahad era să
fie pios: să citească Coranul, să se roage şi într-o zi poate chiar
să devină un lider religios. Eu începusem să fiu atrasă de
învăţăturile Surorii Aziza, o profesoară de studii islamice de la
şcoala mea. Mă înfăşuram în hijab şi mă rugam mai mult;
privind în urmă, îmi dau seama că încet, dar sigur mă
supuneam preceptelor Frăţiei Musulmane, o mişcare jihadistă.
Dar Mahad era mai atras de ispitele străzii. Ajunsese un
fumător înrăit; se zvonea că bea bere şi poate chiar tărie. (La
acea vreme eu nu făceam diferenţa.) Circulau şi zvonuri că
mestecă qat.
Era bine ştiut că băieţii ca Mahad, care abandonaseră şcoala,
ai căror taţi erau absenţi şi ale căror mame nu aveau nicio
autoritate asupra lor, ajungeau bărbaţi fără slujbe, fără neveste,
fără copii. Uneori aveau noroc şi părinţii lor le aranjau o
căsătorie, ca să se asigure că au cu ce se îmbrăca, unde locui şi
ce mânca şi că nu îşi fac veacul pe stradă. Dar căsniciile se
destrămau mereu. În Eastleigh, un cartier din Nairobi, erau
găşti de astfel de tineri somalezi pierduţi. Îşi petreceau
majoritatea zilelor dormind la grămadă în camere închiriate,
iar seara mestecau qat. Apoi, cu bani împrumutaţi, căutau
prostituate. Unii dintre ei erau implicaţi şi în infracţiuni; făceau
ca străzile să fie nesigure.
Unii dintre aceşti tineri s-au căit, alăturându-se mai târziu
Frăţiei Musulmane. Plecau în Arabia Saudită, cu burse islamice,
şi se întorceau ca propovăduitori a ceea ce noi numim acum
radicalism islamic. Povestea lor era convingătoare, pentru că
fuseseră salvaţi de comportamentul diabolic occidental atunci
când Allah le arătase calea cea dreaptă. Mama a încercat în
mod activ să-l pună pe Mahad în contact cu aceştia. Dar nimic
nu părea să funcţioneze.
Pe măsură ce Mahad se afunda tot mai mult în mocirlă,
următoarea strategie a lui Ma a fost să-i mobilizeze pe bărbaţii
clanului încă o dată şi să-l trimită în Somalia. La aproape 17 ani,
a plecat să-i întâlnească pe unchii şi mătuşile noastre din partea
tatei şi chiar a călătorit la Ayl, pe coasta de nord, care tocmai
fusese capturată de armata de opoziţie a tatălui meu. Nu mai
era doar Mahad: era fiul lui Hirsi Magan – dacă nu un prinţ, cel
puţin un bărbat cu o descendenţă veche şi onorabilă şi un
destin măreţ. Merita să conducă. Cu siguranţă nu ar fi trădat
clanul şi pe sine însuşi rămânând un om al străzii.
Din Somalia, Mahad îi trimitea constant mamei scrisori într-
o engleză elegantă. I le citeam eu, traducându-i-le din mers. Mă
durea sufletul că abandonase şcoala. Mahad era atât de
talentat; ar fi putut deveni scriitor. Din păcate, nimeni nu l-a
învăţat să-şi fixeze obiective realiste şi să se străduiască să le
atingă. De mic copil, i s-a împuiat capul cu noţiuni vagi, precum
onoarea, luptele cu lei şi cucerirea popoarelor, ţeluri care nu
aveau nicio legătură cu realitatea lui şi care n-au făcut decât să
îi distorsioneze percepţia de sine.
Apoi şi Haweya a abandonat şcoala, iar în 1990 amândouă
am fost, de asemenea, trimise în Somalia. Când l-am revăzut pe
Mahad, era înalt şi chipeş, debordând de încredere. Se
înscrisese ca student la Şcoala de Afaceri Somalezo-Americană,
care cred că era sponsorizată de Naţiunile Unite, pentru că
eram refugiaţi. Mi-a spus că se gândeşte să pornească o afacere
cu câteva dintre rudele noastre. Dar, deşi l-am văzut discutând
cu foarte mulţi oameni, nu l-am văzut niciodată făcând nicio
afacere; fireşte, n-am văzut niciun semn că ar fi făcut bani.
Atât Haweya, cât şi eu am făcut nişte cursuri de secretare şi
am găsit de lucru la Naţiunile Unite, la o lună după sosirea
noastră în Mogadishu. Am fost angajate să dactilografiem, să
stenografiem şi să răspundem la telefon. Slujbele noastre erau
destul de bine plătite. Mahad nici n-a căutat, nici n-a găsit o
slujbă la niciuna dintre organizaţiile locale sau internaţionale.
Nu ştia să dactilografieze, să stenografieze sau să arhiveze şi
refuza să înveţe, considerând să munca pe care o făceam noi
era sub nivelul lui. Orice fel de muncă fizică era sub nivelul lui.
Alesese calea afacerilor, dar nu voia să devină un amărât de
ucenic. Multe dintre rudele noastre aveau afaceri legate de
transporturi, dar nimeni nu începuse ca director; cei mai mulţi
începuseră ca şoferi pe distanţe lungi sau ca mecanici. Mahad
nu voia să facă nimic din toate astea. La cât de inteligent era, ar
fi învăţat repede, dar din punct de vedere emoţional era
nepregătit şi indisciplinat. Percepţia lui de sine era deopotrivă
îngrozitor de fragilă şi complet grandomană. Simţea, cred, că
nu poate risca să adopte o poziţie servilă de ucenic. Un prinţ nu
face asta.
Noi îi facem pe fiii noştri. Aceasta e tragedia bărbatului
musulman tribal şi mai ales a primului născut: aşteptările
exagerate, vanitatea dezastruoasă, percepţia de sine instabilă
care se bazează pe oprimarea unui grup de oameni – femeile –
Î
pentru a menţine imaginea de sine a celuilalt grup. În loc să
înveţe din experienţă, în loc să muncească, Mahad s-a angajat
într-o serie de mecanisme de apărare care includeau aroganţa,
autoamăgirea şi găsirea unui ţap ispăşitor. Problemele lui erau
întotdeauna din vina altcuiva.
Conflictele dădeau în clocot în Somalia: războiul civil stătea
să izbucnească. În noiembrie 1990, mama, care era încă în
Nairobi, ne-a cerut Haweyei şi mie să se întoarcem, pentru că
auzise multe despre fete violate de bande de paramilitari.
Mahad şi-a jucat rolul de tutore foarte bine. A aranjat întâlniri
cu bărbaţii din familia noastră, reuşind să strângă suficienţi
bani cât să ne trimită pe Haweya şi pe mine în Kenya cu
maşina. A găsit un bărbat din familie, un nepot, care să aibă
grijă de noi pe drum. Cam la o lună după ce am ajuns în
Nairobi, a apărut şi Mahad şi imediat după el a venit un întreg
val de refugiaţi.
Unul dintre ei era unchiul nostru şi voia ca Mahad să-l ducă
la graniţa dintre Somalia şi Kenya, ca să-şi caute familia. Asta
era datoria unui membru al clanului. Dar Mahad îl tot amâna,
spunând:
— Mâine.
Pentru că nu mai puteam suporta amânările lui, m-am oferit
eu. Când unchiul mi-a acceptat oferta, pentru Mahad a fost ca şi
cum ar fi încasat o lovitură în plex. Mi-a amintit de tata, care-l
făcea fată, că îl trimitea la fusta mamei, acolo unde îi era locul.
Când eu şi unchiul am ajuns la graniţă, căutându-i nevasta şi
copiii, şi-a făcut apariţia şi Mahad. Venise împins de obligaţia de
onoare şi de ruşinea care s-ar fi abătut asupra sa din gurile
bârfitoare ale clanului Osman Mohammud dacă nu şi-ar fi
împlinit datoria.
Câteva luni mai târziu, tatăl meu a venit în Nairobi. Eu şi
Haweya nu-l mai văzuserăm de zece ani şi eu, cel puţin, eram în
culmea fericirii că se întorsese. Dar tensiunea dintre el şi
Mahad era vizibilă. Mahad se lăuda mereu că îi va ţine piept lui
Abeh, dar, când a venit vremea să treacă la fapte, a cedat fără
să crâcnească. Tata ne trezea la 5 dimineaţa să ne rugăm.
Mahad zăcea întotdeauna în pat până la amiază; nu făcea nimic
până pe la 4-5 după-amiaza şi, deşi Ma îl împingea de la spate
implorându-l în fiecare zi să se roage, nu o făcea niciodată. Dar,
când Abeh intona chemarea la rugăciune în zori, Mahad sărea
ca ars: alerga la baie, îşi făcea abluţiunile şi se aşeza pe
covoraşul de rugăciune, lângă tata, ca în colipărie. Şi, întocmai
precum Abeh, stătea în genunchi cam o oră şi citea din Coran
înainte să meargă la culcare.
Ca să scape de aceste ritualuri, Mahad îşi făcuse obiceiul să
doarmă la hotel şi uneori pe la prietenii lui kenyeni. Dar nu l-a
înfruntat niciodată pe tata. Nu i-a spus niciodată: „Nu, nu o să
mă rog” sau „Lasă-mă în pace”. Nu a îndrăznit.
Altă dată, Mahad s-a întâlnit cu Abeh lângă marea moschee
din centrul Nairobiului. Se plimba cu unul dintre prietenii săi,
un kenyan, şi se pare că fumau amândoi. De cum l-a văzut pe
Abeh, Mahad şi-a palmat ţigara, a îndesat-o repede în buzunar
şi, în timp ce aceasta îi făcea o gaură în buzunar, a stat în faţa
tatei cu o expresie dârză pe chip.
Tata nu se plictisea niciodată să povestească această
întâmplare şi de fiecare dată îl numea pe Mahad laş,
întrebându-l de ce nu i-a ţinut piept ca un bărbat adevărat.
Dacă un bărbat face ceva ce ştie că n-ar trebui să facă, ar trebui
măcar să fie suficient de curajos încât să-şi susţină punctul de
vedere şi să se apere.
Când tata mi-a aranjat căsătoria cu o rudă îndepărtată care
locuia în Canada, Mahad a văzut cât de nefericită sunt. Mi-a
spus că are de gând să îl înfrunte pe tata şi să îl convingă să se
răzgândească. L-am crezut; eram atât de disperată, încât am
crezut că Mahad chiar mă va ajuta să îl conving pe tata că
această căsătorie e nepotrivită pentru mine. Dar, când a avut
prilejul, Mahad nu a spus absolut nimic. N-a putut nici măcar să
deschidă subiectul. Când tata a început să turuie despre ce
potrivire minunată făcuse, Mahad pur şi simplu a încuviinţat.
Aşa că am plecat. Mi-am făcut viaţa mea în Olanda. Am aflat
din rarele scrisori trimise de Haweya că Mahad a găsit şi s-a
căsătorit în secret cu o femeie OK, Suban, înaltă şi frumoasă,
dintr-un clan important. Era refugiată. Familia ei fusese bogată,
dar acum, din cauza războiului civil, erau ruinaţi. Asta a fost
şansa lui Mahad, pentru că însemna că nu trebuia să plătească
un preţ prea ridicat pentru soţie, poate chiar nimic. Haweya a
dat de înţeles că Abeh fusese de acord cu nunta, dar mi-a spus
că Ma s-a opus: fata nu era suficient de bună. Cred că Ma o ura
pentru că simţea că Suban i-l luase pe Mahad. Ma şi-a dorit
întotdeauna ca fiul său să se căsătorească cu o fată din clanul
Dhulbahante. Dar poate că, la fel ca unele mame de oriunde ar
fi ele, ar fi urât-o pe orice femeie care s-ar fi căsătorit cu fiul ei.
Mahad a tot amânat să-i spună mamei de căsătoria cu Suban
până când aceasta a rămas însărcinată.
* Sport similar baseballului (n.t.).
 Capitolul 5
Fiul fratelui meu

Nu l-am revăzut pe Mahad până la moartea Haweyei, în

1998. Locuiam cu iubitul meu olandez, urmam cursurile
Universităţii din Leiden, făcând un masterat în ştiinţe politice;
lucram ca translator şi aplicasem pentru cetăţenia olandeză.
Mahad încă era în Nairobi. Deşi soţia lui, Suban, putea să nască
în orice clipă, el locuia în apartamentul mamei mele.
Haweya a fost înmormântată în timp ce eu eram în avionul
care mă ducea de la Amsterdam la Nairobi. Fiul lui Mahad s-a
născut la zece zile după moartea ei, la mai puţin de o
săptămână după ce am ajuns înapoi în Kenya.
Când Mahad a venit acasă şi i-a spus mamei „Ma, Suban a
născut”, faţa mamei mele a rămas stană de piatră. Nu i s-a
clintit niciun muşchi.
— Ma, am un băiat, am un băieţel, a spus Mahad.
Ma şi-a întors privirea; ochii i s-au umplut de lacrimi şi
buzele îi tremurau. I-a spus lui Mahad:
— Nu e al tău, e un bastard.
Mahad nu ştia dacă Ma e tristă, furioasă şi confuză din
pricina morţii Haweyei sau dacă e doar dificilă, ca de obicei.
Când am fost să-l văd pe nou-născut, cel mic de-abia
împlinise 3 zile. Suban încerca să-l liniştească ţinându-l la
pieptul ei, dar el îşi întorcea feţişoara roşie şi încreţită de la
sfârcul ei; îşi întorcea capul şi plângea.
Am vizitat-o pe Suban cumva pe ascuns. Când le-am zis lui
Ma şi lui Mahad că vreau să văd bebeluşul şi să o cunosc pe
soţia lui, Ma a izbucnit:
 — Ai zis că vrei să mă trădezi, aşa cum m-a trădat şi
Haweya? Aşa cum m-a trădat şi fratele tău bun de nimic?
Ştiam că Ma nu e de acord cu soţia aleasă de Mahad;
Haweya îmi spusese asta. Dar credeam că e firesc ca o femeie
să-şi întâmpine nepotul, pe fiul fiului ei, când vine pe lume. Însă
Ma stătea îmbufnată pe salteaua ei, înfăşurată în veşmintele ei
garbasaar, descumpănită şi slăbită. Întotdeauna fusese slabă,
dar acum părea atât de vlăguită, încât, de fiecare dată când mă
uitam la ea, eram copleşită de milă şi de vinovăţie.
Dar atitudinea ei faţă de nou-născut m-a făcut să mă simt
confuză şi furioasă. Ma tocmai pierduse un copil; eu şi Mahad, o
soră. De ce ar supăra-o apariţia unei noi vieţi?
— Ca de fiecare dată, o să te duci să mă faci de râs în faţa
altor femei, a comentat ea.
Am protestat; tot ce voiam era să-l văd pe bebeluşul fratelui
meu. Dar Ma mi-a tăiat-o.
— Băiatul ăsta este un wa’al, un bastard, nu este copilul lui
Mahad. Târfa aia se dă oricărui bărbat îi aruncă un bănuţ.
Mahad a răbufnit.
— Opreşte-te, Ma, te rog, Ma, te implor.
— Lua-v-ar pe amândoi Atotputernicul Allah! a strigat ea,
tremurând. Pe Haweya a luat-o ca să mă apere de ruşinea ei.
Am rămas uluită. A fost un şoc care m-a trezit la realitate, să
o aud pe Ma blestemând şi zvârcolindu-se şi plângându-şi de
milă. Eu plecasem de peste cinci ani. Uitasem sau îmi
reprimasem amintirea firii ei răzbunătoare, ranchiuna ei,
reproşurile ei, care, atunci când eram mici, erau de obicei
îndreptate către mine. În mod evident, găsise un nou ţap
ispăşitor: soţia lui Mahad, Suban.
Mahad a sugerat că ar trebui să plec pe ascuns ca să îi văd pe
Suban şi pe bebeluş, să nu o supăr pe mama noastră cât ea jelea
moartea fiicei ei. Mi s-a părut ironic şi bizar că simţea că nu
putea sărbători naşterea fiului său.
Aşezată pe o saltea în faţa lui Suban, privind-o cum îşi
plânge soarta cu voce tare, care îl făcea pe nou-născutul ei să se
strâmbe de neplăcere în poala ei, am rămas uimită de
asemănarea dintre Ma şi cumnata mea: amândouă înalte şi
slabe, amândouă clocotind de mânie. Trebuie să fie dificil să te
descurci cu primul tău copil, mai ales în astfel de condiţii. Dar
disperarea resimţită de Suban faţă de dezamăgirea provocată
de Mahad stârnea în ea aceeaşi furie şi confuzie pe care le
simţea mama atunci când tata îşi neglija responsabilităţile faţă
de ea şi de copiii lui. Iar reacţia ei era aceeaşi: să arunce
responsabilitatea pentru soarta ei pe nişte factori externi.
— Ayaan, eu vă consider pe tine şi pe familia ta responsabili
că m-aţi abandonat, a început ea. Acum eşti aici, în Nairobi nu
pentru tine, nu pentru singurul vostru moştenitor pe linie
masculină – eşti aici pentru că a murit sora voastră. Şi mie ce
mi-ai adus? Ce i-ai adus nepotului tău? Vii dintr-o ţară bogată şi
totuşi ai venit aici cu mâna goală. Ştii cum mă tratează mama
ta? a continuat ea. Ştii că face eforturi să mă despartă de fratele
tău? Crede că-mi face mie rău, dar îi face rău nepotului tău,
rudei tale de sânge. Allah cel Atotputernic îmi e martor, îi voi
spune întotdeauna acestui băiat, fiului meu, despre uneltirile
mamei tale.
Vocea ei devenea tot mai tunătoare, pe măsură ce trecea în
revistă planurile de răzbunare pe care le punea la cale pentru
familia Magan.
— Îl ţin în poala mea pe singurul descendent de sex
masculin care va duce mai departe numele de Hirsi Magan! a
ţipat ea.
Băiatul s-a zvârcolit, întorcându-şi capul dintr-o parte în
alta. Încă fixându-mă cu privirea, ea a încercat să-i ducă sânul
la gură. El a început să plângă şi mai tare.
Camera era slab luminată cu o feynoos, lampa cu parafină
folosită mai ales de somalezi. Existau un întrerupător şi un bec
prins de un fir care atârna din acoperiş, dar am bănuit că le
fusese tăiat curentul. În lumina pâlpâitoare, am putut observa
că zugrăveala de pe pereţi se scorojea din loc în loc. Podeaua
dintre salteaua lui Suban şi salteaua pe care stăteam eu era din
ciment, vopsit în roşu; şi această vopsea se jupea ici-colo. Într-
un colţ al camerei era un grătar de fier cu un ibric de ceai pe el
şi, pentru a masca mirosurile de mâncare şi scutece, Suban
pusese un dab-qaad, un vas de lut rotund cu găuri, în care se
pun tăciuni sau tămâie.
Camera era mică, aproape cât o debara, cu o singură
fereastră minusculă; tavanele erau înnegrite de la fumul de la
gătit. Nu era deloc nevoie să ţipe; în acel spaţiu mic, o auzeam
foarte bine.
Suban mi-a surprins privirea în timp ce mă uitam prin
cameră.
— Eu am crescut într-o vilă din Mogadishu, a spus ea,
părând dintr-odată disperat de patetică. Dacă vreunul dintre
voi, cei din familia Magan, aţi veni vreodată la noi, tatăl meu v-
ar cinsti, v-ar trata ca pe nişte regi. Uită-te la camera asta
mizeră în care m-au adus fratele şi mama ta. Eu n-aş lăsa nici
animalele să stea aici. I-am dăruit fratelui tău onoarea mea,
pântecul meu, i-am născut un fiu. Iar tu – verişoara mea,
cumnata mea –, tu eşti bogată. Cunosc povestea. Te plimbi într-o
maşină scumpă; faci bani din suferinţa refugiaţilor din Olanda,
traducând pentru necredincioşi. Şi totuşi, nu te-ai deranjat să îi
aduci ceva micuţului. Eşti bogată, dar nu dai niciun bănuţ.
Stând în faţa lui Suban, m-am gândit la rapoartele pe care le-
am tradus pentru părinţii copiilor somalezi care trăiau în
Olanda. Aceste rapoarte au fost întocmite de psihologi şi
pediatri olandezi de la serviciile sociale, pentru a-i evalua pe
copiii cu probleme de dezvoltare. Unii aveau dificultăţi motorii,
deoarece mamele lor surmenate îi ţineau în pătuţuri sau îi
legau în cărucioare sau landouri prea mult timp. Alţii erau
subdezvoltaţi cognitiv şi social, având în special dificultăţi de
vorbire. Mulţi dintre aceşti copii avuseseră primul contact cu
jucăriile şi instrumentele de scris şi desenat atunci când
ajunseseră în sistemul de învăţământ, la vârsta de 4 sau 5 ani.
Nu fuseseră pregătiţi să se confrunte cu provocările vieţii într-o
lume modernă. Părinţii lor nu le-au oferit uneltele necesare.
Cum avea să se descurce micuţul meu nepot în grija mamei
sale? Nemulţumirile ei legate de neglijarea de către mama şi
Mahad erau justificabile. Suban nu prea ştia carte, dar părea
puternică, dârză, capabilă să reziste. Dar, la fel ca mama, Suban
nu vorbea nicio altă limbă în afară de somaleză şi, tot la fel ca
Ma, îi dispreţuia pe kenyeni. Unde avea să meargă acest bebeluş
la şcoală? Suban crescuse cu servitori, somalezi din tribul
bantu, numiţi Sab, care lucrau în mod frecvent aproape ca nişte
sclavi pentru clanurile superioare. Putea fi ea capabilă să aibă
grijă de fiul său? Şi cum avea să se descurce el în Nairobi, fără
un tată cum trebuie? Nu părea foarte probabil ca Mahad să fie
vreun mare protector sau îndrumător.
Mahad şi Suban se contraziceau din orice, de la a cui era
vina că rămăsese însărcinată până la numele copilului lor.
Mahad alesese numele Ya’qub; Suban voia să-l numească pe
bebeluş Abdullahi, sclavul lui Allah. Avea fanatismul religios al
mamei mele şi aceeaşi apetenţă pentru nume arabe şi toate
lucrurile legate de arabi.
Ţinându-l pe nepotul meu agitat în braţe, mi-am dat seama
pentru prima oară că, privită din perspectiva multor generaţii,
familia mea rămăsese înapoiată în loc să progreseze. Bunicul
meu Magan îşi câştigase pseudonimul Apărător al celor pe care
i-a învins, cucerind şi anexând teritorii care aparţineau altor
clanuri. Tatăl meu, fiul lui, a putut să se adapteze de la o viaţă
de războinic somalez legendar la aceea de conducător modern.
A învăţat italiana la Roma şi engleza în America şi s-a întors în
Somalia ca să contribuie la întemeierea unei naţiuni. Dar unicul
său fiu, Mahad, abandonase şcoala şi era incapabil să-şi câştige
existenţa. Fiul lui Mahad urma să crească în această cămăruţă
ca o celulă, într-o enclavă somaleză din Nairobi, unde
drumurile păreau că dispăruseră, rămânând doar nişte gropi
imense, pline de praf în sezonul uscat şi de noroi când ploua.
În trecut, nimic din toate astea nu mi s-ar fi părut ceva ieşit
din comun. Însă acum, din perspectiva pe care mi-o dezvoltase
Olanda, tot cartierul era o cloacă de boli şi sărăcie. M-am întors
pe jos acasă la Ma. Eastleigh era ticsit de noi locuitori, refugiaţi
care încă se revărsau din Somalia sau din imensele tabere de la
graniţă. Aduceau cu ei păduchi, scabie şi tuberculoză.
În noaptea de după vizita mea la Suban, Mahad mi-a spus că
are de gând să divorţeze de ea. L-am întrebat de ce. Am crezut
că o să îmi spună: „Nu o iubesc, o urăsc, nu vreau să fiu cu ea”.
M-am aşteptat să zică: „E o femeie rea, ranchiunoasă şi
răutăcioasă şi nu pot s-o suport”. Dar el a spus:
— A promis că n-o să rămână gravidă şi a rămas gravidă.
Am fost şocată.
— Cum adică? l-am întrebat.
— Am învăţat-o cum să-şi calculeze ciclurile menstruale, mi-
a zis el. I-am spus ziua în care vin, ziua în care se sfârşesc şi
când poate rămâne gravidă. Şi mi-a promis că o să fie atentă. M-
a trădat.
Mi-am stăpânit cu greu furia faţă de atitudinea lui Mahad. I-
am spus cât e de iresponsabil, că are un bebeluş sănătos cu o
femeie din clanul nostru. I-am zis:
— Ai vrut doar să te distrezi cu ea. Acum, ca de obicei, nu
vrei să-ţi asumi răspunderea – o dezamăgeşti pe sărmana fată şi
îţi dezamăgeşti copilul.
Mahad îşi încleştase pumnii şi maxilarul. Ultima oară m-a
lovit în 1986, înainte să plece în Somalia. Am crezut că m-ar
putea lovi din nou. Nu a făcut-o; doar a plecat.
Nu era momentul potrivit pentru o ceartă. Trebuia să evit
conflictele. Mahad şi mama mi-ar fi putut lua paşaportul, dacă
ar fi vrut. M-ar fi putut ţine în acest loc îngrozitor ca să-mi da o
lecţie şi fără paşaport n-aş fi reuşit niciodată să mă întorc la
viaţa mea liberă din Olanda.
După câteva săptămâni în Nairobi, m-am întors în Olanda, la
slujba mea de translator pentru refugiaţii somalezi şi imigranţii
care interacţionau cu serviciile sociale olandeze. Am văzut
multe mame somaleze cu bebeluşi care arătau la fel ca fiul lui
Mahad, care fuseseră abandonaţi de bărbaţi la fel cum făcuse
fratele meu. Erau chinuite de soacre exact ca mama mea şi,
întocmai precum familia mea, priveau toate în urmă, spre
trecutul mitic al vieţii de nomazi din deşertul somalez. Le
povesteau copilaşilor lor despre eroii Somaliei, despre
mulgerea cămilelor şi despre cum să urască alte clanuri. Îi
şantajau emoţional pe copiii lor să nu ajungă „prea olandezi”,
să vorbească somaleză în loc de olandeză şi să nu renunţe la
cultura lor.
Aceşti copii aveau rezultate slabe la şcoală. Ca parte din
evaluarea lor, primeau ghicitori pe care trebuiau să le dezlege;
li se cerea să spună „te rog” şi „mulţumesc” şi să se poarte cum
se cuvine la cină. În Olanda, aceştia sunt indicatori
reprezentativi pentru cât de integraţi sunt copiii. Dar toţi copiii
somalezi pentru care am tradus, care acasă la ei mâncau cu
siguranţă pe jos şi cu mâinile, au picat categoric aceste teste.
Asta însemna că nu urmau să meargă la o şcoală normală, ci la
o şcoală „specială”, pentru „învăţământ remedial”. Statul
olandez avea să cheltuiască foarte mulţi bani pentru a-i pregăti
să ajungă la nivelul celorlalţi copii.
Părea să existe un tipar al acestor discrepanţe dintre
aşteptările părinţilor şi realitatea copiilor din multe familii de
imigranţi din Olanda – nu doar somaleze, ci şi familii din
Maroc, Turcia, Irak, Afganistan, fosta Iugoslavie. Eram uimită
că funcţionari din atât de multe instituţii diferite – asistenţi
sociali, profesori, poliţie, servicii de protecţie a copilului, agenţii
de combatere a violenţei domestice – presupuneau cu toţii că
există o enigmă culturală profundă pe care ei nu o înţeleg. În
sine, aceasta nu era o presupunere greşită, dar apoi se apucau
să protejeze aceste norme culturale complicate. Acesta era sfatul
pe care îl primeau de la antropologi, arabişti, islamologi, experţi
în domeniul culturii şi organizaţii etnice, cu toţii insistând că
aceste comportamente reprezintă ceva special şi unic, care
merită păstrat în aceste familii.
Mi-am făcut griji pentru copilul fratelui meu. Cum ar fi putut
avea el vreodată succes în lumea modernă, cu toate conflictele
familiale din jurul lui?
La scurt timp, după aceea, aşa cum mă aşteptam, Mahad a
divorţat de Suban. În ciuda ideilor lui de educaţie aleasă şi
onoare familială şi a iluziilor lui măreţe de a ajunge prinţ, nu a
fost capabil să fie integru nici măcar în viaţa lui personală.
Am hotărât să o conving pe mama mea să se întoarcă în
Somalia. Se plângea mereu că tatăl meu a privat-o de compania
familiei ei şi a forţat-o să trăiască printre străini. Voia să plece
acasă, aşa că i-am spus că voi plăti eu călătoria. Avea să fie cu
fratele ei şi copiii lui, cu surorile ei şi copiii lor. Avea să se
întoarcă la sunetele şi mirosurile teritoriilor Dhulbahante unde
se născuse.
Deşi am încurajat-o pe Ma să se întoarcă în locul unde se
născuse, departe de permanenta agitaţie din Mogadishu, mi-am
făcut griji în privinţa acestei mutări. Ma se obişnuise cu luxul
vieţii într-un oraş mare. Nairobi nu este cel mai strălucit oraş
din lume, dar acolo eşti protejat de intemperii şi, în cea mai
mare parte a timpului, ai electricitate şi apă curentă. Există
doctori. Cumperi lapte la cutie, nu mulgi tu vacile. Nu trebuie să
tai animalele pentru carne, o cumperi. Pentru a ajunge la
apartamentul mamei mele din Nairobi, trebuia să urci patru
etaje, fără lift. Dar nu exista ameninţarea animalelor sălbatice,
precum şerpii, scorpionii şi alte reptile. Avea closet şi baie.
I-am spus toate astea lui Ma. Ea mi-a răspuns:
— Vreau să mă întorc. Sunt singură. Vreau să fiu cu familia
mea.
Aşa că, în 1998, i-am plătit lunga călătorie către Las Anod cu
un însoţitor şi a plecat. Suban şi Mahad erau deja divorţaţi;
potrivit Shariei, tot ce a trebuit să facă Mahad a fost să-şi
găsească vreo doi amici şi să pronunţe talaq, declaraţia
„Divorţez de tine şi Allah îmi e martor”. Dar acum, cel puţin,
Suban nu se putea plânge că Ma se bagă între ea şi Mahad, iar
Mahad nu se putea plânge că e ţinut prizonier de mama
noastră. Credeam că rezolvasem problema.
În această perioadă, am corespondat puţin cu Mahad. Suna
sau scria liste de cereri, specificând ce haine să-i trimit şi
contactele de afaceri pe care trebuia să i le stabilesc. Era
imperios, declamator; parcă era mereu pe punctul de a-şi ieşi
din fire. Explica pe îndelete că plănuieşte să strângă o miliţie
care să apere coasta somaleză de poluatori. La preţul de cinci
guldeni pe minut, aceste conversaţii erau costisitoare şi mi le
amintesc bine. Deşi mândria lui nu se baza pe nicio realizare
vizibilă, Mahad folosea adesea termenul onoare.
— Gândeşte-te la reputaţia noastră, mă apostrofa el,
spunându-mi că sunt obligată să îl ajut, în numele onoarei
familiei.
La câteva luni după ce mama mea a plecat spre Puntland,
am primit un telefon de la tatăl meu, care era în altă parte a
Puntlandului în acea perioadă. Vocea lui era tristă.
— Ayaan, copila mea, de data asta sun în legătură cu Mahad.
Mi-au dat lacrimile şi m-am simţit complet neajutorată.
Credeam că Abeh o să-mi spună că Mahad murise. Dar el a
spus:
— Mahad şi-a pierdut minţile. E mai rău decât dacă ar fi
murit. E legat cu sfori. M-am rugat lui Allah să îl facă bine din
nou.
Din ce mi-a spus tatăl meu în nişte conversaţii telefonice
ulterioare, se părea că Mahad ar fi fost maniaco-depresiv.
Dintre noi, cei trei fraţi, Mahad era cel care ar fi trebuit să
reuşească în viaţă. Era cel mai inteligent; avea, de departe, cele
mai multe oportunităţi; mai presus de orice, avea dreptul să
reuşească. Era încontinuu încurajat să se considere cea mai
importantă, cea mai bună, cea mai incredibilă fiinţă. De mic
copil, Mahad a fost mereu extrem de sensibil la exigenţele
onoarei. Se îmbufna din pricina greşelilor surorilor lui şi ne
bătea. Dar, de îndată ce apărea un musafir, fie că era un kenyan
sau cel mai nobil membru al clanului nostru, devenea
fermecător, rezervat şi făcea mari eforturi să demonstreze
rafinamentul şi superioritatea familiei noastre.
Însă după războiul somalez Mahad a realizat că aspiraţiile
tatălui nostru privind viitorul Somaliei deveniseră irelevante.
Mama noastră era abandonată şi amărâtă; sora noastră
înnebunise şi a murit după mai multe avorturi; iar eu trăiam în
afara căsătoriei cu un necredincios. Aspirând dintotdeauna la
măreţie şi avere, fără să fi dobândit vreodată abilităţi sau fără
să păstreze vreo slujbă care i-ar fi permis să le obţină, Mahad
trebuie să fi perceput toate astea ca pe un eşec al familiei
noastre. Onoarea familiei noastre era ruinată. Şi, pentru că
toată lumea i-a spus mereu lui Mahad că de el depinde, ca unic
fiu, să menţină şi să apere onoarea familiei, considera poate că
acest eşec era, până la urmă, din vina lui, că nu se putea ridica
la înălţimea aspiraţiilor şi îndatoririlor unui bun fiu musulman.
Viaţa nepotului meu avea să fie în mâinile mamei sale.
Credeam că rezolvasem problemele dintre adulţii responsabili
pentru viaţa acestui băieţel, dar acum Mahad nu mai era în
stare să-şi ajute fiul. Părea că eu nu pot face nimic, cel puţin nu
din Olanda.
Mai vorbeam din când în când la telefon cu tata şi mama. În
ciuda temerile mele, lui Ma părea să-i priască în satul ei din
Puntland. Banii pe care îi trimiteam erau suficienţi pentru
locuinţă şi hrana ei. Uneori îi împărţea cu rudele sale.
Nepoatele ei îi aduceau apă, cărând-o în găleţi şi canistre de
la puţurile din apropiere. Îi măturau şi curtea din faţă, îi
aduceau cărbuni şi găteau pentru ea. Spunea că nu e niciodată
singură. Seara stătea cu fratele şi surorile ei şi cu copiii lor şi
vorbeau despre copilăria lor şi despre direcţiile diferite pe care
le urmaseră în viaţă, despre războiul civil şi despre ce îi
adusese înapoi la locurile de baştină. Peste tot în jurul lor erau
deşert, tufişuri, oi şi bucăţi de drumuri neasfaltate pe care
negustorii călătoreau în camioane, aducând zahăr, orez şi alte
mărfuri.
Ma mi-a spus că Mahad se îmbolnăvise pentru că Suban i-a
făcut vrăji. Uneori spunea că şi ei îi făcuse vrăji prima soţie a
tatălui meu. Mahad petrecea lungi perioade în spital şi perioade
şi mai lungi ascuns într-o cameră din Eastleigh, de-abia reuşind
să se întreţină pe el, darămite pe copilul lui. Abeh mi-a spus că
Suban e furioasă şi singură şi că l-a trimis pe băieţel, la nici 2
ani, la Qardo, aproape de extremitatea nordică a Somaliei, unde
locuia Abeh. Băieţelul a răspuns prima oară la numele
Abdullahi, dar, după ce a fost pus în mâinile tatălui meu, a fost
numit Ya’qub. Eu m-am hotărât să-i spun Jacob. L-am implorat
pe tata să-l trimită înapoi în Nairobi ca să poată merge la o
şcoală mai acătării. După o vreme, Abeh a convins-o pe Suban
să îl ia pe băiat înapoi.
Între 2001 şi 2006, familia mea a întrerupt orice contact cu
mine.
Habar n-aveam cum se descurcă fiul lui Mahad, nu ştiam
dacă merge la şcoală. În 2006, am restabilit legătura cu Mahad,
care încă locuia în Eastleigh, cartierul somalez din Nairobi.
Sănătatea şi starea lui psihică erau precare. În unele zile părea
bine, alteori delira, spunând că aude voci. În astfel de clipe se
ridica rareori din pat. Deşi erau divorţaţi, Suban îl vizita
constant, spălându-i hainele, gătindu-i, chemând rudele atunci
când Mahad se îmbolnăvea.
După moartea lui Abeh, am reluat legătura cu Mahad. Vocea
lui nu mai era aceeaşi; era incoerentă şi bălmăjită, de parcă
limba nu îi mai încăpea în gură. Prima conversaţie a fost un
monolog lung: l-am abandonat; nu-mi păsa de el; asta face
succesul, te înstrăinează de familie, te înstrăinează de religie – o
lungă listă de acuzaţii. Cele două lucruri concrete pe care le
voia de la mine erau bani (pe care i-am trimis) şi o viză de
relocare în America (pe care nu am trimis-o).
Mahad refuza să recunoască că suferă de o afecţiune
psihică. L-am întrebat dacă mergea la un doctor. L-am implorat
să meargă şi să ia medicamente. Dar el a insistat că nu e nimic
în neregulă cu el.
— Vorbesc cu mine însumi, asta e tot, a zis el. Stau întins şi
mă odihnesc mult. Dar se citeşte Coranul deasupra mea şi asta
mă face să mă simt mai bine.
Cunoşteam ritualul. Un grup de oameni citesc versete din
Coran şi scuipă în apa dintr-o găleată, cu care apoi îl stropesc pe
pacient. Sau scuipă pe cearşafurile lui după câteva versete. Nu
stropi mari, ci firişoare subţiri de salivă, limba întorcându-se
repede în gură după ce lasă să se desprindă o picătură mică, un
gest extrem de specific.
Am cerut veşti despre Jacob. Se descurca bine la şcoală, mi-a
spus Mahad; era bine, sănătos şi vesel. Am încercat să mi-l
închipui, la vârsta de 10 ani, doar cu puţin mai mare decât fiul
unor prieteni ai mei. Îl vedeam la fel de înalt ca tatăl lui şi cu
oase puternice ca mama lui. Cred că îmi făceam iluzii că Jacob
va fi cel care va putea să sfărâme cătuşele restrictive ale
familiei şi credinţei noastre şi să obţină succesele pe care nu le-
au obţinut tatăl şi bunicul lui.
Dar Jacob avea să fie curând adolescent. Şi îmi aminteam
prea bine cât de tragic se schimbase Mahad în perioada
adolescenţei în Nairobi, cum îşi irosise anii pe care ar fi trebuit
să şi-i petreacă învăţând pentru şcoală. Ştiam că în zilele
noastre celulele islamiste radicale sunt în floare în Eastleigh,
acaparându-i pe cei dezavantajaţi şi nemulţumiţi mai mult
decât atunci când eu şi Mahad eram mici.
M-a liniştit discuţia pe care am avut-o cu Suban într-o zi. Ca
de obicei, mi-a cerut bani, dar mi-a cerut şi să-i trimit haine.
Când i-am spus să-mi descrie ce fel de haine vrea, mi-a zis fuste
şi bluze. Asta mi-a dat speranţă, deoarece mă gândeam că, dacă
ar fi atrasă de ideea de a se înfăşura într-un jilbab, nu ar cere
astfel de haine.
Am început să le trimit bani lui Mahad şi lui Suban. Când
Jacob a terminat şcoala primară, am aranjat ca un prieten să
meargă la Nairobi să-i găsească o şcoală foarte bună, cu
bibliotecă, laboratoare şi profesori buni. M-am oferit să-i
plătesc eu taxele. Totul a mers foarte bine, iar de atunci Jacob
frecventează această şcoală. În zilele în care Mahad nu e prea
deprimat sau prea maniac, manifestă oarecare interes faţă de
fiul său. Mahad mi-a spus că băiatul se descurcă foarte bine la
şcoală, că e foarte bun la citire şi la engleză şi că abilităţile sale
sociale sunt excelente.
 E important pentru mine ca Jacob să aibă parte de o iniţiere
mai lină în modernitate decât Mahad. Nu pot influenţa situaţia
lui familială. Pot doar să-mi imaginez cum e: sarcini
contradictorii, visuri nostalgice despre o viaţă nomadă, despoţi
războinici văzuţi ca eroi şi o doză puternică de islam. Probabil
că e învăţat cum să îşi facă abluţiunile, cum să stea pe un
covoraş, orientat spre Mecca, şi să se roage de cinci ori pe zi. I
se predau noţiunile de păcat, iad şi viaţă de apoi.
Nu am un plan concret pentru a-l ajuta pe Jacob. Am
încercat fără succes să o conving pe Suban să îl trimită la mine,
ca să-l pot creşte într-un mediu occidental. Mi-am pus toate
speranţele în educaţia lui. Sper că îl vor învăţa să creadă în
viaţă aşa cum e acum, pe pământ şi să-l ajute să-şi dezvolte
abilităţi de adaptare care să îmbrăţişeze modernitatea. Vreau să
descopere gânditori şi scriitori care îl vor învăţa cât de
complexă e viaţa, că e plină de obstacole şi că arta de a trăi
înseamnă să-ţi găseşti drumul printre aceste obstacole. Viaţa nu
înseamnă să proiectezi asupra altora incapacitatea ta de a te
descurca, să-ţi alimentezi ura şi-apoi să alegi fie
autodistrugerea, fie anihilarea celor care au avut mai mult
succes decât tine.
Am încredere în viitorul lui Jacob – un viitor care e modest,
cu mai puţini eroi şi mai multă singurătate decât viitorul la care
a fost împins fratele meu să aspire, dar unul care este mult mai
uman.
 Capitolul 6
Verii mei

În lunile care au urmat morţii tatălui meu, cu veşti

copleşitoare despre mama mea şi Mahad, m-am trezit căutând
cu asiduitate să aflu mai multe despre membrii familiei mele
extinse, prin intermediul verişoarei mele Magool. Nu făceam
doar gesturi de politeţe atunci când o rugam să mă pună la
curent. Făcusem o călătorie, fizică şi mentală, de la mentalitatea
de trib la cea din Occident, dar acum parcă se redeschisese o
uşă spre lumea aflată dincolo de lumea cu susul din jos din care
veneam. Trebuia să privesc în urmă şi să aflu ce s-a ales de
rudele mele – şi poate să şi înţeleg ce făcuseră din mine
rădăcinile familiei mele.
Magool mi-a povestit prima oară despre o altă verişoară a
noastră, Ladan, cu un an mai mică decât mine. Bunica mea
obişnuia să spună că e cel mai diabolic copil pe care i-a fost dat
să-l cunoască şi m-a avertizat să stau departe de ea, să nu mă
joc cu ea niciodată şi, mai presus de orice, să nu îi copiez
îndărătnicia.
După ceea ce somalezii numesc simplu Qabta, „Apocalipsa”,
când a izbucnit războiul civil şi a început marele exod al
somalezilor, în decembrie 1990, Ladan şi mama ei au fugit în
Kismayo şi apoi în Kenya, unde Ladan a dat de bucluc. Rămasă
gravidă, nu a ştiut unde să găsească o clinică clandestină de
avorturi şi nu avea bani să meargă la un spital obişnuit. Cam în
acelaşi timp, îngrijorată că sarcina sa urma să se vadă, a avut
şansa să călătorească cu un paşaport fals în Marea Britanie,
unde, ca toţi ceilalţi, a solicitat statut de refugiat. La câteva luni
după sosire, a născut o fetiţă.
 Aflasem ce i se întâmplase prin reţeaua somaleză obişnuită
de bârfe, cum aflasem deja că Ladan mestecă qat, narcoticul din
frunze, uşor ameţitor, care o îngrijora atât de mult pe mama
mea când locuiam în Etiopia. În 1998, când trăiam şi eu în
Europa, am mers să o vizitez pe Ladan. Mi-a povestit tot felul de
lucruri şocante despre viaţa ei. Am aflat despre o industrie
găzduită în cotloanele ascunse ale unor cartiere din Mogadishu,
unde, dacă o fată călca greşit şi avea suficienţi bani, nişte femei
îi coseau vaginul la loc. Aceleaşi femei, pentru o anumită sumă,
le făceau o incizie mireselor a căror cicatrice de la mutilarea
din copilărie era prea groasă pentru a fi deschisă cu forţa de
soţ. (Adesea, nu se foloseşte niciun anestezic nici la mutilare,
nici pentru redeschiderea femeii.) Făceau şi avorturi
clandestine şi moşeau copii numiţi wa’al, bastarzi. Acei copii şi
mamele lor necăsătorite îndură o viaţă cu adevărat
îngrozitoare.
Când am vizitat-o eu, Ladan nu era într-o relaţie, iar fiica ei,
Su’ad, avea cam 5 ani. Su’ad era supraponderală şi peltică,
părea să nu poată merge drept şi avea o privire mereu speriată.
Ladan ţipa la ea, o ocăra şi uneori o lovea. Su’ad era singură;
mi-a spus că nu are niciun prieten, că la şcoală copiii refuză să
se joace cu ea; râdeau pe la spatele ei, spunându-i că e grasă.
Profesorii o ignorau. Ladan fie nu observase nimic din toate
astea, fie nu i s-a părut a fi important.
Acum, în 2008, Su’ad era adolescentă, mi-a spus Magool, iar
Ladan era din nou însărcinată, cu alt bărbat. Ţinând cont de
ceea ce ştiam despre Ladan, am întrebat-o dacă e pregătită
pentru un alt copil; încă primea ajutor social. Magool este mai
tânără decât mine, dar replica ei a sunat de parcă ar fi ieşit din
gura unei femei bătrâne sătule de viaţă.
— Planificarea nu e ceva la care să se priceapă Ladan, a spus
ea.
Magool mi-a zis că Ladan era acum total dependentă de qat
şi că Su’ad creştea în mijlocul dependenţei, abuzului şi neglijării
emoţionale. Poate că soarta ei nu va fi diferită de a mamei sale.
Desigur că evadarea este posibilă, dar circumstanţele nu o
ajutau să devină educată sau fericită. În cazul în care s-ar fi
„reîntors” în Somalia – un termen mincinos, deşi toţi somalezii
îl folosesc, pentru că Su’ad s-a născut în Marea Britanie, nu în
Î
Somalia şi are cetăţenie britanică –, nu ar fi rezistat mult. În
Somalia, mentalitatea de clan a bunicii mele este omniprezentă,
iar Su’ad nu corespunde nici măcar celor mai joase standarde
ale bunicii: este o wa’al.
Magool mi-a mai spus o poveste despre o verişoară a
noastră, Anab. Aceasta ajunsese în America puţin înainte de
mine, în 2006. Era mai mică decât mine şi, deşi nu o întâlnisem
niciodată, ştiam despre ea. Toţi ştiam. Se vorbea că îşi
înjunghiase soţul, omorându-l, undeva prin Kenya sau
Tanzania, unde locuia ca refugiată. Ce s-a întâmplat cu adevărat
– sau cine era vinovat – nu-mi era clar. Dar era clar că familia
soţului lui Anab o considera o criminală.
Un alt văr, Hassan, se stabilise şi el în Statele Unite. Era
evlavios, respectuos şi bun. Hassan lucra ca şofer de taxi.
Aproape fiecare cent pe care îl câştiga se întorcea la familie.
Tatăl lui avea pe atunci aproape 70 de ani, dar continua să se
însoare cu femei tinere şi avea mult peste 40 de copii.
Hassan îi întreţinea pe mulţi dintre aceşti copii şi pe mamele
lor. (Mare parte dintre ei erau adulţi, dar Somalia are puţine
locuri de muncă şi un şomaj ridicat; fără să fi învăţat vreodată o
meserie, cei mai mulţi dintre fraţii săi aveau un venit foarte
redus sau deloc şi nu aveau vize.) Hassan aplicase şi pentru vize
de relocare pentru mai mulţi dintre ei, ca să intre în Statele
Unite ca refugiaţi. Mi-era milă de el. La fel ca Farah Gouré,
decanul de vârstă al clanului din Nairobi, care ani de zile i-a
ajutat pe mama şi pe nenumăraţi alţi refugiaţi somalezi, el îşi
refuza roadele muncii sale, economisind până la sânge pentru a
satisface nevoile nesecate ale altora.
Când Anab şi-a omorât soţul, familia lui Hassan l-a implorat
să contribuie la plata sumei de bani oferite drept compensaţie
familiei soţului. Clanul, din motive de onoare, trebuie să
plătească colectiv pentru faptele membrilor săi. Ulterior, l-au
implorat pe Hassan să o ia în America, pentru a preveni o crimă
din răzbunare comisă de familia soţului, precum şi conflictul
sângeros care ar fi putut urma.
Din perspectiva mea occidentală mi-a fost greu să înţeleg ce
aud, dar din punctul de vedere al mentalităţii mele tribale vechi
avea toată logica din lume. Potrivit Shariei, încorporată în legea
somaleză de clan, un omor se reglează în trei feluri. Se
declanşează un lanţ de crime din răzbunare, care se poate
întinde pe generaţii, ducând chiar la război civil. Sau familia
făptaşului trebuie să compenseze familia victimei cu o plată în
bani, vite sau una ori mai multe mirese, gratuit. Sau bătrânii
cad de acord să-l omoare pe criminal şi astfel pun capăt unui
posibil conflict sângeros.
Când a ajuns în cele din urmă în America, Anab avea 20 de
ani şi deja avea un copil. Curând a cunoscut şi s-a căsătorit, în
legea Sharia, cu un somalez care trăia în America, pe nume
Shu’ayb. (Se pare că nu s-au deranjat să se căsătorească şi
conform legii americane, astfel că această cununie după Sharia
nu era de fapt valabilă din punct de vedere legal.) Dar acum am
aflat că, la doar doi ani după ce a ajuns în Statele Unite, Anab a
fost pusă sub acuzare pentru tentativă de omor; autorităţile
credeau că a încercat să-l ucidă pe Shu’ayb, după ce l-a prins
vorbind la telefon cu o altă femeie. Şi-a dat seama că vorbeşte
cu o femeie cu care era foarte intim, poate chiar căsătorit. În
timp ce bebeluşul dormea în cameră, Anab a tras cu urechea la
discuţie. Apoi, cuprinsă de furie, a luat un cuţit şi a început să-l
înjunghie.
Clanul a strâns suficienţi bani ca să o scoată din închisoare
pe cauţiune. Soţul lui Anab a supravieţuit atacului. Procesul ei
era pe rol, iar fiica ei era în custodia serviciilor sociale.
Ore întregi m-am gândit la aceste poveşti. Hassan încă
muncea pentru rudele de sânge, supunându-se cu
conştiinciozitate pretenţiilor permanente de a trimite familiei
bani şi de a-i salva de ameninţarea foametei constante, a bolilor
şi a incertitudinii generale a vieţii din afara Occidentului. Vedea
asta ca pe o formă de compasiune şi bunătate: această regulă de
comportament era viscerală, îl pătrunsese până în măduva
oaselor. Într-un context tribal, era ceea ce trebuia făcut. Însă cu
ce consecinţe!
Când soliciţi permis de şedere în Statele Unite, trebuie să
prezinţi un cazier curat din fiecare ţară în care ai trăit. Dar
autorităţile americane de relocare probabil nu conştientizau că
în Kenya şi în Tanzania poţi cumpăra un cazier curat de la
poliţie, iar într-o ţară precum Somalia n-ai nici măcar de unde
să îl cumperi. Probabil că aceleaşi autorităţi nu au realizat nici
că, pe cât de unită este o comunitate etnică, pe atât de loiali
sunt membrii săi faţă de preceptele clanului şi religiei lor şi cu
atât mai puţin probabil este ca aceştia să aibă succes în
America, din simplul motiv că pun rudenia şi Sharia mai presus
de o lege seculară pe care o simt străină modului lor de viaţă.
Câteva zile mai târziu, într-o discuţie lungă, târziu în noapte,
Magool mi-a povestit despre o altă rudă a noastră, Hiran, care
era internată într-o clinică de psihiatrie. Înnebunise. Magool
mi-a spus că Hiran aflase în 2003 că este seropozitivă. Dar apoi
a cunoscut un băiat care era bun cu ea şi care, a spus Magool, o
iubea cu adevărat. Însă Hiran nu i-a spus că are virusul şi nici
nu s-au protejat. Acum nu îşi mai putea ascunde diagnosticul
pentru că avea SIDA într-o fază avansată.
Oroarea poveştilor lui Magool m-a făcut să-mi amintesc de
anii cât am lucrat ca translator în Olanda şi de nenumăratele
fete pentru care am fost interpret după ce au dat de necaz
pentru că nu ştiau nimic despre perspectivele occidentalilor
asupra sexului şi iubirii. O fată disperată a refuzat să accepte că
testul de sarcină e pozitiv şi susţinea, în ciuda tuturor dovezilor,
că e virgină. Cerea isteric ca doctorul să facă un al doilea şi un
al treilea test. Testele făcute timp de trei săptămâni au
demonstrat că e gravidă şi nu mai are menstruaţie. Când a
acceptat în cele din urmă realitatea că e într-adevăr
însărcinată, că avusese într-adevăr relaţii sexuale, doctorul i-a
oferit varianta unui avort. La auzul cuvântului, care în
somaleză este mai puţin tehnic, traducându-se ca „scoaterea”
sau „eliminarea” copilului, a început să plângă. A zis că e
păcătoasă şi desfrânată şi a strigat că merită să fie biciuită şi
omorâtă cu pietre, pentru că nu va mai avea un loc în rai. I-a
spus doctorului că nu-şi poate agrava păcatele adăugând la ele
ceea ce pentru ea era uciderea unui prunc nevinovat. A hotărât,
într-un sfârşit, să păstreze copilul, ştiind că va fi batjocorită ca
târfă de rudele ei şi că acel copil va purta pe veci stigmatul de
wa’al.
Aceasta este tragedia fetelor şi femeilor care, din cauza
restricţiilor educaţiei şi culturii lor, nu îşi pot asuma dorinţele
trupului lor, nici măcar faţă de propria persoană. Dar această
atitudine nu este limitată la femei. De multe ori traduceam prin
telefon – niciodată, în astfel de cazuri, în persoană – pentru
vreun bărbat somalez care acceptase să facă un test de sânge ca
Î
să afle dacă are HIV. Îl auzeam pe doctorul olandez pronunţând
cele două cuvinte îngrozitoare, „Sunteţi seropozitiv”, iar rotiţele
din capul meu începeau să se învârtă în căutarea unui mod în
care să descriu diagnosticul în somaleză.
Prima dată, mi-am recunoscut ignoranţa. I-am spus
doctorului:
— Nu avem un cuvânt pentru seropozitiv în somaleză. Cum
aş putea să-l explic mai bine?
El a spus:
— Testul de sânge arată că aveţi un virus în sistemul
imunitar.
M-am străduit din răsputeri să găsesc cuvântul somalez
pentru sistem imunitar sau chiar virus şi până la urmă i-am
spus bărbatului:
— În testul de sânge au fost găsite nişte vietăţi invizibile care
vor distruge treptat armata de apărători din sânge.
Am continuat explicându-i că sângele e alcătuit din celule
albe – deşi nu avem cuvântul celule – şi celule roşii.
— Celulele albe din sânge sunt o armată care ţine la distanţă
duşmanii care intră în corp şi ne îmbolnăvesc. Fără ajutorul
medicamentelor, unele lucruri, precum cel detectat în sângele
dumneavoastră, sunt prea puternice pentru soldaţii apărători.
Explicaţia mea a luat ceva timp, iar doctorul olandez m-a
întrerupt:
— Sunt necesare toate detaliile astea?
I-am explicat:
— Nu există cuvinte în somaleză pentru seropozitiv, celule
albe, celule roşii, virusuri, bacterii sau SIDA.
Somalezul a strigat foarte alarmat:
— SIDA?!
Pronunţase sidai.
— Sidai?! Nu am aşa ceva! Eu sunt musulman! Şi sunt
somalez! Noi nu facem Sidai!
Mirată, ruşinată, dar uşurată că fusesem înţeleasă de
clientul meu, m-am agăţat de cuvântul Sidai şi i-am spus:
— Da, au găsit, în sângele dumneavoastră, lucrul din pricina
căruia veţi face Sidai mai târziu. Dar nu aveţi acum. Nu încă.
Doctorul m-a întrerupt din nou.

Î
 — Acum nu are SIDA. E doar seropozitiv. Îi putem da un
tratament pentru a preveni transformarea virusului HIV în
SIDA.
Bărbatul somalez a urlat întrerupându-l:
— Sidai! Spune-i că nu am Sidai! Musulmanii nu au Sidai!
Ulterior, am îndurat multe discuţii similare. Acum, mi-o
imaginam pe verişoara mea Hiran în 2003, trecând prin acelaşi
chin şi auzind, indiferent prin ce cuvinte i se explica, doar o să
mori şi boala de care o să mori este urmare a păcatului, a
desfrânării, a tăgăduirii legilor lui Allah. Atât de mulţi pacienţi,
după ce au acceptat într-un final că au într-adevăr Sidai sau
ceva care să le dea Sidai într-o zi, percepeau asta ca pe o
pedeapsă a lui Allah, o biciuire sau o lapidare interioară! De
multe ori refuzau tratamentul, pentru că asta ar fi agravat
păcatul lor iniţial, contestarea judecăţii lui Allah. Alţii
continuau să nege că au virusul şi să facă sex cu alte persoane,
chiar cu partenerii lor de viaţă care nu ştiau nimic, transmiţând
virusul.
Am înţeles pe deplin situaţia verişoarei mele. Islamul şi
cultura tribală îi denaturaseră şi îi negaseră dreptul de a
înţelege ceva atât de firesc precum propria sexualitate. Acum,
când trăia în diaspora, acest mecanism de control religios putea
duce doar la negare şi ipocrizie, autovătămare şi distrugere.
M-am întrebat ce crede iubitul lui Hiran despre preţul
încrederii în ea. Nu am vorbit cu el; nu îl cunosc. Dar îmi
închipui că, atunci când a cunoscut-o, şi-a spus: E musulmană,
poartă văl, e împotriva oricărei forme de activitate sexuală
înainte de căsătorie, aşa că trebuie să fie virgină.
Când susţinătorii idealurilor cosmopolite, multiculturale ţin
discursuri măreţe despre toleranţă, ospitalitate şi căldură, ei
trec cu vederea aceste consecinţe care îi fac să sufere pe unii
oameni precum iubitul irlandez al verişoarei mele. Tocmai
aceşti oameni sunt cei dezamăgiţi că unii ca noi sunt primiţi în
societatea occidentală.
Cum se pot judeca acţiunile lui Hiran sau lipsa lor? Ştia că e
seropozitivă. Ştia că contractase virusul prin relaţii sexuale şi că
îl putea transmite. Nu i-a spus iubitului ei pentru că îi era prea
greu să admită, chiar şi în faţa ei. Nu a insistat ca el să-şi pună
prezervativ pentru că şi-a negat boala. A făcut-o să pară ireală.
 S-au întâlnit doi oameni din culturi diferite. Unul era dintr-o
societate care pune accent pe responsabilitatea individuală (în
acest caz, responsabilitatea sexuală), celălalt era crescut să
gândească în termeni de grup. Ea a fost crescută cu teama de
propria sexualitate, detestându-se pentru că întreţinuse relaţii
sexuale în afara căsătoriei, fusese învăţată să nu se încreadă în
necredincioşi. El a avut încredere; ea i-a trădat-o.
Când Hiran a fost în cele din urmă diagnosticată cu SIDA, nu
a mai făcut faţă şi a avut nişte episoade de psihoză. Abia atunci
a aflat iubitul ei despre boala ei şi s-a testat imediat. A
descoperit că şi el e infectat. Potrivit lui Magool, după ce a
depăşit şocul iniţial şi disperarea, a continuat să o viziteze pe
Hiran la spital. Când şi-a revenit îndeajuns cât să vorbească,
conform celor spuse de Magool (care era de faţă), a întrebat-o
de ce nu i-a spus niciodată. Hiran a răspuns:
— Tu mi-ai dat-o. Am luat-o de la tine.
Abia atunci a încetat să o mai viziteze.
În centrul conflictului de valori dintre cultura tribală a
islamului şi modernitatea occidentală sunt trei pasiuni umane
universale: sexul, banii şi violenţa. Din perspectiva occidentală,
dezbaterea actuală despre asimilarea minorităţilor (a se citi a
musulmanilor) în Europa şi despre cea mai bună cale de a
purta „războiul contra terorismului” care a început în America
drept răspuns la atacurile din 11 septembrie 2001 se rezumă la
vederi fundamental diferite privind sexul, banii şi violenţa –
sau, transpus într-un vocabular mai pretenţios, la demografie,
puterea de cumpărare şi capacităţile militare.
După ce am studiat retorica islamului radical şi am încercat,
în tinereţe, să trăiesc în acord cu principiile sale, ştiu că aceleaşi
trei teme sunt etalonul după care islamiştii măsoară ceea ce
consideră a fi decadenţa şi depravarea morală ale Occidentului.
Verii mei, la fel ca atâţia oameni într-o lume globalizată –
inclusiv eu –, sunt prinşi între cele două lumi. N-au fost
niciodată pregătiţi pentru viaţa din Occident. Societăţile
europene şi nord-americane au fost remodelate fundamental de
valorile Iluminismului din secolul al XVIII-lea, care a înclinat
balanţa puterii dinspre colectiv spre individual. Pe durata
acestor secole, gânditori şi activişti au dezvoltat şi au rafinat
moduri de a permite cât mai multă libertate individuală posibil
în cadrul acestor trei direcţii, fără sacrificarea binelui comun.
(Cine stabileşte care este „binele comun” va rămâne pentru
totdeauna un subiect de dezbatere în societăţile deschise, ca şi
în toate celelalte.)
Aceste trei pasiuni stau în centrul călătoriei musulmanilor
de la viaţa tribală la societăţile occidentale care se întemeiază
pe valorile Iluminismului. Imigranţii din societăţi tradiţionale
dominate de secole de descendenţă şi valorile clanului şi
tribului fac tranziţia fizică spre Occident în câteva ore.
Adeseori, au fost împinşi să caute o viaţă mai bună, atunci când
căminul lor a devenit un loc dezgustător, neprimitor. Cu toate
astea, atât imigranţii din trib şi din legăturile lor de sânge, cât şi
activiştii pentru prosperitate împărtăşesc aceeaşi iluzie: cred că
e posibil să facă tranziţia fără să plătească preţul alegerii între
valori. O tabără vrea să îşi schimbe viaţa fără să renunţe la
tradiţie; cealaltă, copleşită de vinovăţie şi milă, vrea să îi ajute
pe nou-veniţi schimbându-le starea materială, dar nu au curajul
să ceară eliminarea valorilor tradiţionale depăşite din
mentalitatea lor.
Ladan, Hiran, Hassan şi Anab, la fel ca mine, au reuşit să
ajungă în Occident cu mari speranţe la o viaţă mai bună şi, cel
puţin în cazul lui Hassan, sperând că tatăl lui, mătuşa lui,
unchii noştri, mama mea şi o grămadă de fraţi şi veri vor reuşi
şi ei. Am fost dârzi şi descurcăreţi; am fost supravieţuitori, chiar
(în cazul lui Anab) războinici. Dar faptul că nu au ştiut cum să
se poziţioneze în chestiunile esenţiale legate de sex, bani şi
violenţă – eşecul lor de a recunoaşte că locul în care trăiesc din
punct de vedere geografic trebuie să le schimbe şi poziţionarea
ideologică – i-a dus la tragedii: boală, datorii şi moarte. Nici eu
nu am fost pregătită pentru Occident. Singura diferenţă dintre
mine şi rudele mele este că eu mi-am deschis mintea.
Ladan şi Hiran au crescut în familii dintr-un clan de
negustori. Familiile lor au fost printre cele mai bogate din
Somalia, cu afaceri internaţionale. Datorită bogăţiei lor şi
relaţiilor comerciale cu ţări străine, aceste familii puteau
achiziţiona dispozitivele modernităţii. Aceste fete au fost
obişnuite să aibă maşină, televizoare, aparate video şi alte
bunuri moderne.
 Oamenii cu care interacţionau în Somalia urmăreau curente
occidentale şi îşi proclamau (aproape prea vehement ca să fie
adevărat) atitudinea occidentală. Ladan, mai ales, şi-a petrecut
mare parte din adolescenţă cu modele feminine care ştiau mai
multe despre Valentino, Armani, Prada, Gucci şi Chanel decât
despre surele din Coran sau spusele Profetului. Se întreceau
care să arate mai sexy, pentru că moda occidentală înseamnă
expunerea trupului femeii.
Ladan şi Hiran se machiau, îşi aranjau părul şi chiar se
întâlneau cu băieţi. Însă modernitatea lor era doar superficială.
Taţii lor erau deopotrivă oameni de succes şi cumpătaţi, dar le
permiteau fetelor lor să poarte accesoriile culturii occidentale.
Chiar şi aşa, nu le-au învăţat cum să facă bani şi cu atât mai
puţin cum să-i economisească sau să-i investească. Şi aparenta
lor lejeritate în aproprierea reperelor vizibile ale stilului de
viaţă occidental nu se traducea într-un sentiment de identitate
sau într-o abordare coerentă, rezilientă faţă de vicisitudinile
vieţii.
Mulţi occidentali au convingerea generală că non-
occidentalii care au crescut în oraşe mari, bogate şi care au
legături culturale cu ţările din Vest sunt mai bine pregătiţi
pentru viaţa în societăţi moderne. Dar Ladan şi Hiran nu au
crescut având un set complet de valori morale, nici islamice,
nici occidentale. Păreau moderne; jucau şi visau rolul femeilor
moderne, dar nu erau ancorate în cutumele sexuale
occidentale. Îşi făceau poftele, de parcă ar fi fost cu adevărat
nişte tinere occidentale, dar nu au scăpat de cultura ruşinii. Şi-
au îngropat ruşinea sub straturi elaborate de secrete şi
ipocrizie; au ascuns chiar şi faţă de ele înseşi adevărul pur şi
îndrăzneţ că făceau sex.
Auzind despre problemele rudelor mele, am fost cuprinsă
din nou de un sentiment de vinovăţie şi de regret. Dar, de data
asta, era diferit de vinovăţia pe care am simţit-o când am scăpat
de căsătoria mea aranjată şi de regretul că-mi trădasem tatăl
pătându-i onoarea; sentimentul era diferit de vinovăţia pe care
am simţit-o când am pus-o pe mama mea în situaţia de a fi
considerată responsabilă pentru ce făcusem eu. Nu mai aveam
acea veche şi permanentă remuşcare, acea constantă vinovăţie
gândindu-mă la ce aş fi putut face pentru familia mea în acei
ani de tăcere şi furie, după ce fugisem din clanul meu într-o
societate liberă, informată şi prosperă, într-o lume nouă în care
învăţasem să supravieţuiesc.
Acum vinovăţia mea izvora dintr-un sentiment nou: că ar fi
trebuit să împărtăşesc unele dintre acele instrumente de
supravieţuire cu cei mai apropiaţi membri ai familiei mele. În
loc să rup legăturile cu ei, ar fi trebuit să îi sun mai des. Dacă aş
fi ţinut legătura cu Hiran şi Ladan, poate aş fi reuşit să le ajut să
scape de convingerile religioase şi de clan – să înveţe despre
contraceptive, de exemplu, şi să îşi asume sexualitatea, în loc să
se prefacă (inclusiv faţă de ele) că de fapt nu fac sex cu adevărat
şi, astfel, să nu se protejeze.
Acţiunile mele au fost egoiste, dar nu răutăcioase. Au fost
egoiste pentru că eu am ales să-mi îmbunătăţesc viaţa mea, să
caut fericirea în felul meu. Au fost trădătoare pentru că,
atingându-mi obiectivele personale, eram conştientă că ignor
datini străvechi ale familiei mele şi edicte religioase.
Într-o seară, cam la trei luni după moartea tatei şi după
conversaţiile cu mama mea şi Magool, am luat cina cu un cuplu
de americani care îmi erau foarte apropiaţi. În timp ce mă tot
gândeam la decăderea familiei mele, vorbeam despre cărţile lui
Edward Banfield, care susţinea că perspectiva egocentrică a
societăţilor tradiţionaliste îi împiedică pe membrii lor să facă
progrese în lumea modernă, fiindcă nu le permite să formeze
legături în afara clanului lor.
Mai târziu, mi-am pus întrebarea ce anume din cultura
somaleză ne ţine în loc? Poate că o parte din problemă e că nu
prea mai avem ce să numim cultură. Nu există istorici somalezi,
sunt puţini autori, aproape deloc artişti de orice fel. Vechile
obiceiuri sunt încălcate, iar noile obiceiuri au de-a face doar cu
violenţa şi dezordinea. Ca trib, suntem fragmentaţi; din
perspectiva clanurilor, suntem risipiţi; în ce priveşte familia,
suntem disfuncţionali.
Puţin câte puţin, am căutat să mă împac cu rudele mele şi
totuşi, cu fiecare legătură reluată, simţeam mai multă
înstrăinare şi mai multă tristeţe când mă gândeam cât de mult
şi de repede involuase familia noastră. Haweya, dispărută.
Mahad, o umbră a omului care fusese cândva. Ladan, distrusă.
Sora mea vitregă Sahra, negând modernitatea, alegând să se
îngroape într-un văl. Ladan, neştiind nimic despre numeroasele
cărţi, clipuri şi DVD-uri privind creşterea copiilor, se pregătea
acum să aducă încă un copil pe lume, ignorând riscurile la care
dependenţa şi sărăcia ei o expun pe fiica sa. Harnicul meu văr
Hassan, cheltuindu-şi banii pentru a-i întreţine pe nişte oameni
ancoraţi în valori depăşite.
Voiam să-i spun lui Hassan: Economiseşte-ţi banii, cumpără-ţi
o casă, fă o şcoală – mai presus de orice, reevaluează valorile
bunicii noastre şi învaţă-i pe copiii tăi principii morale noi. Ajută-
i să-şi dezvolte instrumentele necesare ca să aibă succes şi să
progreseze în America. Bunica a fost disciplinată şi hotărâtă, dar
lecţiile ei despre tradiţii şi obârşie nu ne pot ghida în acest
teritoriu nou. Dacă încercăm să ne agăţăm de ele, ne vom
distruge, pentru că vechile obiceiuri au dat greş. Chiar şi
somalezii pot învăţa să adopte valorile unei democraţii liberale.
Într-o seară, uitându-mă la fotografia bunicii mele de
deasupra şemineului din apartamentul meu, am început să mă
gândesc la prima ei călătorie departe de pământurile
străbunilor ei. Trebuie să fie avut doar vreo 40 de ani când a
traversat Marea Roşie într-o barcă pneumatică, pornind din
portul Berbera, din Somalia, spre Aden. A treia tânără soţie a
soţului ei tocmai născuse al doilea fiu. Ruşinea şi gelozia au
mistuit-o, făcând-o să părăsească deşertul, împreună cu fiica ei
cea mai mică, încă nemăritată.
Mi-am imaginat-o: poate că era speriată, dar entuziasmată
de valurile mării şi de provocarea necunoscutului. Poate că, în
secret, îşi dorea să scape de monotonia vieţii nomade, o viaţă
foarte scurtă, vulnerabilă în faţa dezastrelor naturale şi a
războiului.
Bunica mea obişnuia să vorbească cu morţii. Vorbea cu
strămoşii noştri, strigându-i pe nume. De multe ori ne-a
avertizat să nu-i supărăm, să nu le atragem furia. Privind
fotografia ei, mi-am dat seama cu surprindere că nu-mi mai e
teamă de înaintaşii mei. M-am uitat la ochii ei întunecaţi,
sfredelitori, atât de critici şi de acuzatori, iar în mintea mea am
vorbit cu ea. Iar apoi, pentru că educaţia mi-a răpit memoria
ireproşabilă a bunicii, am făcut ceea ce fac mereu atunci când e
vorba de ceva important: am scos un carneţel.
 Totul a început cu nişte fragmente, unele în engleză, altele în
somaleză. Nu aveam în minte o structură, ca atunci când scriam
un articol sau la un volum. Nu aveam o idee clară dacă ceea ce
scriu e un rămas-bun formal, o declaraţie de adio către fiecare
legătură de familie cunoscută vreodată şi către întreaga
moştenire pe care mi-au lăsat-o clanul, tribul meu, religia şi
cultura mea. Încetul cu încetul, mi-am dat seama că fac exact
aşa cum ar fi făcut ea: vorbeam cu strămoşii mei. Îi scriam
bunicii mele o scrisoare.
 Capitolul 7
Scrisoare către bunica

Dragă bunică,
N-o să plâng trecerea ta în nefiinţă. Erai pregătită să pleci.
Ma zicea că le tot cereai înaintaşilor tăi să te ia. Picioarele
refuzau să te mai poarte. Articulaţiile ţi se blocaseră. Când
ţineai picioarele întinse, te dureau dacă voiai să le îndoi; când
erau îndoite pentru câteva minute, refuzau să se îndrepte.
Trosneau când făceai efort. Te dureau şalele atunci când şedeai
şi când te întindeai. Pielea ta se încreţise în pliuri greu de
curăţat; în ele se aduna sudoarea şi îţi provoca mâncărimi.
Degetele tale lungi, subţiri şi frumoase se chirciseră ca nişte
ramuri rigide şi strâmbe. Îţi scărpinai şoldurile cu ele, dar te
zgâriai cu unghiile. Urechile refuzau să te mai slujească; ochii
tăi nu mai vedeau. Fiicele şi nepoatele tale te îngrijeau cât de
bine puteau, dar nu puteau să-ţi aline durerea bătrâneţii.
Nu plâng plecarea ta dintre noi, dar sunt copleşită de un
sentiment de vinovăţie: mi-aş dori să fi fost şi eu acolo, lângă
tine. Tu mă luai în braţe în copilărie când mă durea ceva; tu-mi
şopteai la ureche vorbe de alinare când eram zguduită de febra
care atacă un trup prea tânăr ca să ştie cum să se apere. Tu
invocai pentru mine ajutorul strămoşilor tăi; tu îmi spuneai să
nu cedez; m-ai dus la vraci, care ţi-a luat banii şi oaia şi m-a ars
pe piept cu fierul roşu. Asta m-a durut mai rău decât febra şi
încă am cicatricele. Sunt un simbol al iubirii tale pentru mine.
Nu vraciul, ci tu m-ai încurajat să lupt cu demonii din sângele
meu şi să mă fac bine.
Îmi pare rău, bunico, că nu am fost lângă tine la bătrâneţe
ta, aşa cum ai fost tu lângă mine în copilăria mea. Aş fi invocat
spiritele noii mele lumi. Aici, au alifii care curăţă şi alină
mâncărimea din pielea încreţită; au aparate auditive; au
bastoane cu rotile care te ajută să mergi uşor pe drum. Au toate
astea şi multe altele, precum şi calmante. Îmi pare rău, bunico,
că te-am abandonat când aş fi putut să-ţi alin bătrâneţea.
Trăiesc printre necredincioşi de aproape două decenii. Am
ajuns să învăţ, să apreciez şi să adopt modul lor de viaţă. Ştiu că
asta te-ar întrista. Înainte să moară, tata a încercat să mă
convingă să mă răzgândesc şi Ma face acelaşi lucru de fiecare
dată când vorbesc cu ea la telefon. Cred că, la început, ai
proceda la fel ca părinţii mei, spunându-mi să respect tradiţiile
părinţilor şi străbunilor noştri. Dar am sentimentul ăsta ciudat
că tu, bunico, până la urmă o să-mi înţelegi punctul de vedere.
Cu toate astea, n-am să plâng că ai plecat.
Odată cu tine au dispărut şi regulile rigide ale datinii.
„Repetă după mine: sunt Ayaan, fiica lui Hirsi, care este fiul lui
Magan, care este fiul lui Guleid…”. Odată cu tine au dispărut şi
legătura de sânge, c-o fi bine, c-o fi rău, şi tradiţia absurdă a
preţuirii iepelor şi cămilelor femelă mai mult decât pe fiicele şi
nepoatele tale.
Când se năştea un băiat în familie, te bucurai. Îţi străluceau
ochii, zâmbeai şi cu o explozie de energie împleteai imposibil
de multe rogojini, pe care să le oferi în dar. În timp ce împleteai,
ne spuneai legendele tale războinice – despre curaj, dârzenie,
cuceriri şi sharaf, sharaf, sharaf. Onoare, onoare, onoare.
Când aflam că se născuse o fată în familie, oftai şi te
îmbufnai, iar uneori stăteai posomorâtă zile întregi. Ghemuită
sub copacul talal din Mogadishu, pe uriaşa rogojină de paie, cu
degetele îngălbenite de henna, lucrai de zor cu acul tău muda.
Ne alungai şi vorbeai de semne rele. Apoi, după ce rămâneai
tăcută câteva zile, ne povesteai despre tragediile nesfârşite care
se abat asupra unei familii cu prea multe fete – bârfe, trădare,
copii bastarzi şi a’yb, a’yb, a’yb. Ruşine, ruşine, ruşine.
Îţi mijeai ochii şi scrâşneai din dinţi în timp ce împleteai
strâns rogojini şi coşuleţe din ierburi, blestemând de fiecare
dată când greşeai modelul chiar şi foarte puţin. Bunico, erai
harnică şi ne-ai propovăduit aceeaşi hărnicie şi nouă. „Aici,
fetelor, măturaţi praful. Scuturaţi rogojinile. Duceţi-vă să
mulgeţi caprele. Aprindeţi focul. Mai aduceţi apă. Curăţaţi
carnea, tăiaţi-o şi gătiţi-o. Culegeţi orezul”. Chiar şi azi îţi mai
aud poruncile nesfârşite. În loc de alfabet ne-ai învăţat să
memorăm descendenţa tatălui nostru. Te-ar întrista, te-ar
întrista mult să afli că Abeh e mort şi că a mai rămas un singur
fiu, fratele meu, Mahad, care să ducă neamul nostru mai
departe. Şi, deşi Mahad are peste 24 de ani, are un singur fiu,
Jacob, care s-a născut cu două săptămâni înainte de moartea
Haweyei, în urmă cu aproape 11 ani.
Jacob nu poate învăţa despre cultura lui de la bătrânii lui,
pentru că lecţiile pe care vor încerca să i le predea nu mai sunt
potrivite pentru vremurile şi locul în care trăieşte. Aceste lecţii i
se vor părea chiar şi mai fragmentate şi absurde decât mi s-au
părut mie acum mult timp.
Acum sunt departe de umbra copacului talal. La fel ca atât
de multe rude şi atâţia alţi musulmani, m-am stabilit, definitiv,
pe tărâmul necredincioşilor.
Mi se pare complicat – aşa cum mi s-a părut mereu – să îţi
explic ce sunt ţările. Îmi amintesc când ţi-am pus atlasul şcolar
în poală, în Nairobi, atunci când am venit să locuim în
Kariokor. Ne certai pe Haweya şi pe mine că ne-am apropiat
prea mult de colegii kenyeni; îi numeai sclavi. Ţi-am spus că
trebuie să îi respectăm pe oamenii în a căror ţară trăim. Ai fost
nedumerită de acest cuvânt, ţară, aşa cum ai fost nedumerită
de ideea unei ţări numite Somalia. Ai întrebat cum de mândrii
fii ai măreţelor clanuri Isaq şi Darod pot accepta existenţa unei
linii invizibile peste care nu le e permis să treacă. Ai dat la o
parte atlasul din poală şi ai spus că, prin trucuri şi iluzii magice
precum pozele din atlas, necredincioşii îi conving pe oamenii
care trăiesc în altă parte să accepte garduri ridicole şi graniţe
imaginare. Ai insistat să rămânem loiali în primul şi-n primul
rând lui Dumnezeu şi obârşiei noastre.
Bunico, ţările există. Dar intuiţia ta despre dezbinarea
mândrilor fii ai lui Darod şi Isaq a fost corectă. Somalia nu
există. Am ajuns faimoşi pentru ilegalităţi şi violenţă extremă;
suntem cunoscuţi ca tâlhari ai mărilor şi pentru fanatismul
nostru religios, pentru dorinţa noastră de a ucide şi a muri
pentru nimic.
Pretutindeni astăzi musulmanii trăiesc în condiţii grele.
Majoritatea ţărilor musulmane sunt conduse prin violenţă şi
ameninţări; nu reuşesc să producă bunuri şi minţi de calitate.
Nu există unitate în astfel de ţări, nicio idee despre cum să
construieşti un viitor mai bun.
Dar în Qurbe, pe pământurile infidelilor albi, viaţa este
diferită. Aici steagurile reprezintă adevărata unitate. Tu m-ai
învăţat să admir puterea, să învăţ şi să-mi deschid ochii la
strategii de supravieţuire care funcţionează. Bunico, strategiile
de supravieţuire ale necredincioşilor funcţionează mai bine
decât ale noastre.
Îţi aminteşti cum mulgătoarele din Mogadishu stăteau
ghemuite ore întregi, smucind, trăgând şi strângând, între
picioarele vacilor ălora îndărătnice, ca să mulgă cât mai mult
lapte? Cât aş fi vrut să fi fost cu mine în ziua în care am vizitat
ferma din Olanda unde a crescut Elle, prima mea prietenă
olandeză! Familia ei avea mai puţine vaci decât lăptăresele
Hawiye, dar erau mult mai grase şi mai răbdătoare. Când venea
vremea să fie mulse, fratele lui Ellen desfăcea nişte furtunuri
subţiri, ca acelea pe care le foloseam noi când scoteam apă din
butoi în găleată. Le punea la ugerele vacilor grase în timp ce ele
mâncau fân. Apoi apăsa un întrerupător, ca acela pe care îl
foloseam noi în Arabia Saudită când aprindeam luminile. Şi,
spre uimirea şi mirarea mea, furtunurile trăgeau şi transferau
laptele dulce din ugerele lor umflate în găleţile goale. Într-o oră,
fratele lui Ellen avea mai mult lapte decât toate femeile din
pieţele de la Hodan şi Hawlwadag.
Minunile necredincioşilor nu se termină cu mulsul vacilor.
Sunt martoră la stilul lor de viaţă şi mă gândesc că, dacă ai fi
avut şansa pe care am avut-o eu, ai fi fost bucuroasă să-l
descoperi şi recunoscătoare să înveţi câteva dintre trucurile lor
care să te ţină în viaţă.
Secretul succesului unui olandez stă în abilitatea sa de a se
adapta, de a inventa. Abordarea olandezilor faţă de rezolvarea
problemelor îi încurajează să modeleze natura după dorinţa
lor, şi nu invers. În sistemul nostru de valori, bunico, la fel ca
arborii spinoşi, ca baobabii, ca răsăritul şi apusul, este clar
stabilit cine sau ce suntem. Ne închinăm unui Dumnezeu care
spune că nu trebuie să schimbăm nimic; El este cel care a ales.
Când poporul nostru a rătăcit prin deşert dintr-o oază în alta,
noi nu am creat zone permanent umede, nu am deviat râuri şi
lacuri aşa cum am voit şi nu am săpat adânc în pământ ca să
facem puţuri.
Bunico, îţi aminteşti când ai călătorit de la Sool, din
teritoriile Dhulbahante, pe mare, spre Yemen? Trebuie să fi
mers mai multe zile pe drum, întrebându-te ce o să găseşti
acolo. Poate ai plătit pe cineva care să te treacă deşertul cu o
căruţă sau un camion, până la portul din Berbera. Apoi ai
traversat marea cu o bărcuţă. Ai călătorit cu o maşină a
timpului. Te-ai aşezat într-o barcă fermecată, care te-a dus într-
o altă eră. Nu ţi-ai dat seama, dar, dintr-odată, ai navigat sute de
ani în viitor.
Nu ai fost singură în această aventură. Şi alte câteva mii de
oameni au plecat din colibele lor ridicate la umbra arborilor
spinoşi, de la izvoarele, puţurile, oazele lor şi obiceiurile lor de
milenii, au plecat de lângă prietenii şi rudele lor, de lângă zeii şi
spiritele lor, s-au îndepărtat de reprezentarea lor despre viaţă,
de aşteptările lor şi de capcanele pe care trebuiau să le evite.
Mii de oameni din toate colţurile lumii au făcut acelaşi salt
brusc în viitor.
Dar, chiar dacă nu ai fi făcut nimic şi ai fi rămas în coliba ta
făcută din mărăcini, chiar dacă ţi-ai fi trăit toată viaţa stricând
coliba, încărcând-o în spinarea cămilelor răbdătoare, călătorind
într-o caravană până la următoare păşune verde împreună cu
soţul, copiii tăi şi copiii lor şi cu soţiile şi copiii prietenilor şi
neamurilor soţului tău – chiar şi aşa, viaţa modernă ar fi venit
la tine. Sub forma gloanţelor şi a cărămizilor, a legilor, a
bărbaţilor în uniformă – ajunge peste tot în lume.
Bunico, am comparat principiile necredincioşilor cu cele pe
care ne-ai învăţat tu şi trebuie să-ţi spun că acestea de aici,
aplicate, produc rezultate mai bune pentru oameni decât
principiile strămoşilor tăi.
Ne-ai învăţat virtuţile bănuielii şi neîncrederii, iar islamul
ne-a învăţat să supravieţuim după taqqiyah, prefăcându-ne că
suntem ceea ce nu suntem. Ai fost neîndurătoare cu mine
atunci când Mahad m-a aruncat într-o latrină plină de
excremente, fiindcă pentru tine, încrederea, chiar şi în fratele
meu, era egală cu prostia. „Fii precaută” era mottoul tău. Dar
precauţia duce la oboseală. Este epuizant să nu laşi niciodată
garda jos, ca să nu profite nimeni de tine. Asta înseamnă că nu
poţi colabora cu adevărat cu nimeni şi că nu poţi risca să
greşeşti public de teamă să nu te faci de ruşine.
Necredincioşii pun accent pe sinceritate şi încredere. Aici,
oriunde te-ai duce, trebuie să ai încredere în cineva: să-l laşi să
piloteze avionul cu care călătoreşti, să-ţi înveţe copilul, să aibă
grijă de tine când eşti bolnav şi să te hrănească cu mâncare
comestibilă. Iar pretutindeni încrederea ta dă roade.
Necredincioşii nu văd viaţa ca pe un test, o trecere spre
lumea de apoi, ci ca pe un scop şi o bucurie în sine. Toate
resursele lor – bani, inteligenţă şi organizare – sunt folosite ca
să facă viaţa aici, pe pământ, confortabilă şi sănătoasă. Sunt
obsedaţi de curăţenie, de un regim sănătos şi de odihna
necesară. Le sunt loiali soţiilor şi copiilor lor; pot să aibă grijă
de părinţii lor, dar nu le e de niciun folos o memorie încărcată
de un şir nesfârşit de strămoşi. Toate roadele muncii lor sunt
cheltuite pentru propriii copii, nu pentru cei ai fraţilor sau
unchilor. Îşi arată iubirea deosebită, generozitatea şi
compasiunea oamenilor cu care hotărăsc să se împrietenească,
plecând mai degrabă de la interese comune decât de la
poruncile legăturilor de sânge.
Pentru că necredincioşii au încredere în ideile noi şi le
studiază, pe pământurile lor este abundenţă. În aceste condiţii
de pace, cunoaştere şi predictabilitate, naşterea unei fete este
un lucru foarte bun. Nu e nevoie să te în posomorăşti, când ai
toate motivele să sărbătoreşti şi să te bucuri. Fetiţele stau în
bănci lângă băieţi la şcoală; se joacă la fel de mult ca ei;
mănâncă la fel de mult ca ei; primesc la fel de multă îngrijire
atunci când se îmbolnăvesc; iar atunci când cresc, au aceleaşi
oportunităţi ca ei de a-şi căuta şi a-şi găsi un partener.
Bunico, ştiu că tot ce ţi-am scris te va şoca şi te va ofensa
când o să afli prima dată, dar, după ce o să te calmezi şi o să te
gândeşti la asta cu mintea limpede, o să înţelegi că nu e niciun
motiv să creşti un copil ca să se supună şi să fie sclavul celuilalt
copil, atunci când vor ajunge la maturitate. Şi nu e deloc nevoie
să tai şi să coşi organele genitale ale unei fete ca să o păstrezi
pentru un bărbat care va cumpăra dreptul de proprietate
asupra corpului ei.
Necredincioşii apreciază cumpătarea, aşa cum făceai şi tu,
dar aici afişarea bogăţiei este peste tot considerată importantă,
în aşa măsură, încât au clase de oameni împărţite în funcţie de
bogăţie sau de lipsa ei. Sunt şi ei dezbinaţi de idei şi ideologii.
Aceste dezbinări – pentru că oamenii se vor contrazice mereu –
sunt mult mai practice decât falsa promisiune a frăţiei în
numele unui străstrăbunic comun. Organizată în jurul
intereselor comune, adevărate şi practice, asocierea este mult
mai autentică şi mai directă decât aparenţa unităţii între
oameni bazate doar pe faptul că îşi pot lega descendenţa de un
strămoş comun.
Ţi-l aminteşti pe Farah Gouré, membrul clanului care a avut
grijă de noi în Nairobi? A muncit, a câştigat, a investit şi şi-a
văzut averea crescând, dar în numele principiilor tale morale a
trebuit să-şi împartă agoniseala, să-şi dea averea familiei
bărbatului care nu s-a deranjat niciodată să se ridice din pat,
bărbatului care a ales să nu muncească, celui care şi-a
abandonat soţia şi copiii. Au trăit cu toţii pe spatele lui Farah
Gouré până a ajuns la sapă de lemn. Asta se întâmplă acum cu
nepotul tău preferat, Hassan, care locuieşte în America, ţara
unde a mers Abeh la facultate înainte să o cunoască pe Ma.
Abeh e mort acum, la fel ca tine, iar eu nu vă plâng pe voi
sau dispariţia lumii voastre.
Recitai poeme vechi şi încercai să mă faci să le memorez. Nu
am făcut asta. V-am dezamăgit pe tine şi pe generaţia
următoare. Nu le-am învăţat pe de rost; nu le-am scris pe hârtie.
Acum tu nu mai eşti şi toate acele poeme despre înfruntare şi
triumf, dor şi dragoste, frică şi curaj, mândrie şi umilinţă,
generozitate şi meschinărie au dispărut odată cu tine.
Parabolele cu intrigi şi înţelepciune străveche au fost
înmormântate odată cu tine, atunci când ai fost coborâtă într-o
groapă săpată în nisip.
Deplâng pierderea memoriei, dar în această lume nouă acele
poeme nu mai au puterea să ne susţină. Clanurile somaleze
plutesc acum în derivă pe o mare agitată, de incertitudine, ale
cărei valuri au adus schimbări bruşte, răvăşitoare şi noi nu
avem cârje, unelte sau bărci care să ne ajute. Legăturile de
sânge sunt obosite şi neputincioase; apartenenţa la ele duce
doar la violenţă. Nu sunt o strategie pentru unitate şi progres.
Copiii şi nepoţii tăi au rămas fără temelie sau îndrumare.
Ladan, spre exemplu. Mereu ai dispreţuit-o din cauza
îndărătniciei ei şi a atracţiei pentru muzica şi divertismentul
necredincioşilor. Acum e în Marea Britanie, iar oamenii cărora
le-a fost odată milă de ea şi care i-au dat mâncare, adăpost şi
ajutoare sunt acum şi ei plini de dispreţ pentru ea. Nu se poate
ridica nici la standardele tale şi nici la cele ale necredincioşilor.
Se simte parte din clan, dar nu înseamnă nimic pentru ea. E
pierdută.
Salvarea stă în căile necredincioşilor, bunico. Ei au tipărit şi
au legat cărţi pline de memorie. Ei privesc prin lentile care le
permit să vadă o lume invizibilă de creaturi, care trăiesc în noi
şi cu noi, au căutat şi au găsit tratamente care le atacă şi ne
apără corpul. Bunico, febra şi bolile nu sunt provocate de djinni
şi de strămoşii întorşi din morţi ca să ne chinuie sau de un
Dumnezeu mânios, ci de creaturi invizibile cu nume ca paraziţi,
bacterii şi virusuri. Tratamentele infidelilor sunt mai eficiente
decât ale noastre fiindcă se bazează pe date, cercetare şi
cunoaştere autentică.
Cu cât adoptăm mai repede atitudinea necredincioşilor faţă
de muncă, bani, procreare şi relaxare, cu atât mai uşoară şi mai
bună ne va fi viaţa. Ştiu părerea ta despre viaţa uşoară: prea
multă uşurinţă duce la indisciplină şi slăbirea fibrei morale.
Condamnai cu vehemenţă chiar şi maşina de spălat. Dacă
maşinile ne spală rufele şi vasele, spumegai tu, tinerele fete şi
femeile vor avea prea mult timp liber la dispoziţie. Am fi
tentate să facem tot felul de năzbâtii şi am risca să ajungem
nişte târfe.
Într-un fel aveai dreptate în privinţa maşinilor de spălat şi
într-un fel te-ai înşelat. Cel mai bun remediu contra decadenţei
este să te concentrezi asupra ţelurilor. Ai putea adăuga şi
rugăciunea, dar nu ştiu dacă ajută în vreun fel. De când am
venit pe pământurile necredincioşilor, unde maşinile ne spală
hainele şi vasele, unde ne comandăm mâncarea la magazine
online şi unde economisim ore bune din zi, nu trândăvesc. Sunt
mai utilă şi am şi plăceri. Iar plăcerea este bună.
Bunico, nu mai cred în vechile obiceiuri. Lumea a început să
se schimbe în timpul vieţii tale şi deja vechile obiceiuri nu îmi
mai sunt de folos. Te iubesc şi iubesc unele dintre amintirile
mele despre Somalia, deşi nu pe toate. Dar nu voi mai sluji
obârşia sau pe Allah. Şi, pentru că vechile obiceiuri afectează
viaţa atâtora dintre ai noştri, mă voi strădui chiar să îi conving
pe semenii mei nomazi să adopte obiceiurile necredincioşilor.
 Partea a II-a
Nomadă din nou
 Capitolul 8
Nomadă din nou

După moartea tatălui meu, amintirile m-au copleşit

nechemate. Unele dintre ele erau dureroase, altele plăcute, dar,
straniu, cele mai multe erau legate de Olanda, ţara din care
plecasem de curând.
Olanda a fost cel mai sigur loc în care am trăit vreodată şi
unde am fost cea mai fericită. Îmi amintesc cu o nostalgie
aparte vara lui 2001. Tocmai absolvisem un masterat la
Universitatea din Leiden. Câştigasem suficienţi bani ca
traducător pentru serviciile sociale olandeze cât să-mi cumpăr
o locuinţă împreună cu prietena mea cea mai bună. Învăţasem
limba societăţii în care emigrasem şi tocmai obţinusem o slujbă
importantă în cadrul unui think-tank pentru un important
partid politic olandez. Aveam prieteni cu care puteam împărtăşi
darurile şi încercările vieţii.
În zilele acelea, când reflectam la ceea ce obţinusem şi
încotro mă îndreptam, aveam un sentiment de împlinire. Da,
încălcam multe dintre regulile lui Allah şi îmi asumasem un
risc uriaş ieşind din lumea clanului meu. Da, îi rănisem în mod
evident pe părinţii mei şi m-am lăsat la mila unui Dumnezeu
răzbunător. Da, îmi pierdusem sora şi simţeam o durere
profundă. Dar simţeam şi că reuşesc să fac ceva important, ceva
în privinţa căruia familia mea mă avertizase dintotdeauna că
voi eşua.
În toate poveştile pe care le-am auzit, fata care îşi părăsea
familia – sau, şi mai rău, clanul – pentru a-şi urma propriile
ţeluri descoperea că povestea ei se sfârşeşte rapid într-o teribilă
depravare şi cu regrete amare. Nu doar că îmi părăsisem
familia şi clanul; eram pe cont propriu într-o ţară de
necredincioşi. Dar simţeam că tot pot să-mi ţin fruntea sus. Nu
căzusem în capcana depravării; urcasem pe calea progresului.
Şi simţeam că încă sunt, în esenţă, o musulmană credincioasă,
doar că eram una care nu prea îşi mai practica credinţa. Nu mă
rugam, beam alcool şi întreţineam relaţii sexuale în afara
căsătoriei, dar simţeam (cu nelinişte) că în esenţă încă respect
regulile fundamentale ale lui Allah şi că într-o zi din viitorul
îndepărtat mă voi întoarce la calea lui îngustă.
Mă împăcasem cu tatăl meu. Chiar recunoscuse că nu ar fi
trebuit să mă forţeze să mă mărit împotriva voinţei mele şi s-a
chinuit luni întregi să-mi obţină divorţul. Simţeam că e o
dovadă nu doar a faptului că mă iertase, ci şi că acceptase
drumul pe care mi-l alesesem în viaţă. Eram în permanentă
legătura cu mama mea şi îi trimiteam bani lunar. Mahad se
îmbolnăvise, ceea ce mă întrista, dar, când se simţea bine,
puteam vorbi la telefon. Din când în când, făceam schimb de e-
mailuri şi mai vorbeam la telefon cu verii mei: Hassan, Magool,
Ladan, Hiran şi alţii. Cercul familial nu mă aproba sub nicio
formă, dar, pe măsură ce trecea timpul, simţeam că schimbarea
mea începea să fie acceptată. Succesul meu profesional în
Olanda mi-a adus respect şi simţeam că aparţin din nou familiei
mele, dar după regulile mele.
Viaţa mea pe atunci nu era încă politizată. Încă nu făcusem
declaraţiile publice despre islam care aveau să-mi aducă
notorietate, faimă, un loc în Parlamentul olandez, misiunea de
a îmbunătăţi viaţa a milioane de femei pe care nu le-am
cunoscut niciodată, dar şi dramă, ameninţări cu moartea şi
gărzi de corp. Eu şi prietena mea cea mai bună, Ellen,
obişnuiam să ne plimbăm cu bicicleta cu amicele noastre – o
gaşcă de tinere care mergeau pe bicicletă câte 10-11 kilometri
până la plajă, pedalând în viteză pe străzi, cu gândul la picnic.
Ne bălăceam în valurile reci ca gheaţa ale Mării Nordului şi
treceam peste dunele de nisip ca să ne cumpărăm pungi cu
patat-oorlog picanţi, „cartofi prăjiţi aprigi”, în costume de baie
care erau încă pline de nisip. Mă simţeam în culmea fericirii,
mai liberă decât fusesem vreodată în viaţa mea. Priveam cu
nerăbdare spre un viitor care nu prevestea nicio rebeliune, ci o
existenţă sigură, stabilă şi predictibilă, înconjurată de prieteni
iubitori, alături de un partener nehotărât, dar fără îndoială
extraordinar, şi de copii, poate chiar o fetiţă curioasă care să
semene cu mine.
Dar viaţa mea în Olanda s-a încheiat brusc în 2006, într-o
atmosferă de dramă intensă şi de farsă de prost-gust. Deşi pe
atunci eram un membru destul de important al legislativului,
ministrul olandez pentru Imigrare şi Integrare, Rita Verdonk,
mi-a retras cetăţenia – fiind însă obligată să o restabilească
peste câteva săptămâni, în urma unei dezbateri în Parlament
care a dus la căderea guvernului şi la noi alegeri naţionale.
Când am ajuns prima oară în Olanda, consultanţii
refugiaţilor mi-au spus că, pentru a obţine permisiunea de a
rămâne, nu e de ajuns să spun că fug de o căsătorie care îmi
fusese impusă. Dacă aş fi spus asta, aş fi fost trimisă înapoi în
Africa. Ca să obţină permisiunea de a rămâne în Olanda, a
trebuit să declar că sunt persecutată în Somalia pentru opiniile
mele politice sau din cauza clanului meu. Aşa că, deşi nu era
adevărat, asta e ceea ce am declarat şi am primit imediat
statutul de refugiat.
Ani mai târziu, când am fost invitată să mă alătur liberalilor
din VVD (Volkspartij voor Vrijheid en Democratie) – un partid
politic întemeiat pe principiile libertăţii individuale,
intervenţiei limitate a statului, pieţei libere şi securităţii
naţionale – şi să candidez pentru Parlament, liderul partidului
m-a întrebat dacă am vreun secret.
— Da, am, am spus eu. Când am venit în Olanda, mi-am
schimbat numele, mi-am schimbat anul naşterii şi am minţit
destul ca să pot intra.
I-am spus toată povestea.
Liderul partidului meu a vorbit cu unii dintre consilierii
juridici şi avocaţii partidului, dar toţi tratau problema ca pe o
chestiune insignifiantă, o minciunică spusă cu ani în urmă. Au
subliniat că reuşisem să mă integrez în Olanda; considerau că
acest lucru este mult mai important decât minciuna pe care am
spus-o cândva. Voiau să mă dea ca exemplu: dacă imigranţii
aleg în mod serios să adopte valorile olandeze, să înveţe limba,
să studieze şi să muncească, atunci şi ei vor putea reuşi, la fel ca
mine. Dincolo de a fi un model, eram văzută şi ca un expert în
chestiunile legate de identificarea şi surmontarea obstacolelor
sociale şi culturale apărute în procesul de asimilare.
Rita Verdonk era colega mea în Partidul Liberal; într-adevăr,
amândouă fuseserăm recrutate cam în acelaşi timp pe lista de
candidaţi propuşi pentru alegerile parlamentare. Ea condusese
o închisoare şi fusese directoarea unei structuri de
administraţie publică, Departamentul Securităţii de Stat din
cadrul Ministerului de Interne. Eu scrisesem articole despre
islam. Era o perioadă agitată în politica olandeză. Pim Fortuyn,
orator foarte charismatic şi homosexual declarat, devenise de
puţin timp un nume important în politică, dar, când era pe
punctul să preia puterea, a fost asasinat de un activist pentru
drepturile animalelor ce avea probleme psihice. Propunându-
ne pe Rita şi pe mine, Partidul Liberal căuta fără doar şi poate
oameni care i-ar fi putut atrage pe unii dintre votanţii lui
Fortuyn.
Eu urmam să fiu imaginea femeii musulmane care căutase şi
găsise libertatea în Olanda. Spre deosebire de analiştii albi, care
erau paralizaţi de teama de a fi etichetaţi drept rasişti, eu
puteam da glas criticilor privind mecanismele feudale,
religioase şi represive care le ţineau în loc pe femeile din
comunităţile musulmane. Rita Verdonk, pe de altă parte, avea
să fie vocea acelor bărbaţi şi femei care votaseră pentru Pim
Fortuyn şi care se simţeau privaţi de drepturi în propria ţară,
care se simţeau invadaţi într-o societate împinsă spre haos.
Rita avea peste 50 de ani, îşi arăta vârsta, avea părul scurt,
închis la culoare, care-i încadra faţa, era plinuţă, dar voinică,
părând puternică şi totuşi caldă şi chiar mămoasă. Era
imaginea perfectă a verticalităţii olandeze, a perseverenţei şi
competenţei; avea o privire directă, limpede, uşor
dezaprobatoare, specifică unui anumit tip de femeie olandeză.
Avea un farmec excentric pe care votanţii lui Fortuyn nu-l
puteau ignora. Mai mult decât atât, Fortuyn era un intelectual
homosexual care vorbea în stilul preţios al clasei superioare;
Rita reflecta mai îndeaproape manierismele şi valorile
votanţilor lui, pe lângă faptul că împărtăşea multe dintre
vederile acestora. Evident, planul era ca noi două să ajungem,
în spatele uşilor închise, la un consens, punct cu punct. Mulţi
din sistem ne vedeau ca pe nişte rebele, alţii ca pe nişte
marionete. Dar obiectivul era ca noi să facem să nu mai fie
nevoie de partide extremiste şi rebele ca acela al lui Fortuyn şi
să-i aducem pe votanţii săi acum docili în îmbrăţişarea stabilă a
Partidului Liberal, care avea un comportament ireproşabil, aşa
încât totul să se termine cu bine, după modelul olandez: printr-
un consens.
Cine erau aceşti votanţi ai lui Fortuyn? Poliţişti, profesori,
funcţionari publici, proprietari de mici afaceri de familie –
brutarul, măcelarul, florarul – care se simţeau oprimaţi de legi
şi taxe şi care-i vedeau pe imigranţii din Maroc şi din Turcia
atât ca pe nişte concurenţi (cu magazine mici în care vindeau
mărfuri ieftine, pentru că angajau forţă de muncă ieftină,
ilegală), cât şi ca pe nişte angajaţi nepricepuţi (nişte pierde-vară
nepunctuali şi nerespectuoşi care abia rupeau olandeza). Îi
percepeau pe imigranţi ca verloedering, care degradează şi care
corup. Nu selectau riguros gunoiul reciclabil de cel nereciclabil.
Copiii lor nu mergeau pe biciclete doar pe benzile desemnate.
Nu aveau respect pentru proprietatea publică sau privată.
Vandalizau magazine, comiteau infracţiuni, molestau şi
hărţuiau femei şi transformau cartierele odată imaculate în
zone deopotrivă nesigure şi murdare. Dacă erau săltaţi de
poliţie, judecătorul îi elibera pentru că erau minori. Erau
exmatriculaţi de la şcoală. Familiile lor beneficiau de ajutoare
sociale generoase dând declaraţii false şi nu-şi plăteau taxele
cuvenite; săreau peste rând la distribuirea locuinţelor sociale.
Nimic din aceste generalizări nu era perfect sau universal
valabil, dar era destul de adevărat pentru ca această convingere
să fie nutrită pe scară largă.
Exista o tensiune reală între votanţii „din clasa Rita” şi clasa
conducătoare a elitelor. Votanţii lui Fortuyn nu mai aveau
încredere în liderii lor, pentru că aceştia le deschiseseră
străinilor graniţele Olandei. Deşi clasele mijlocii şi superioare
încă îşi puteau permite să se mute în cartiere aerisite, scumpe şi
să-şi trimită copiii la şcoli sigure, precum şi să facă lobby pentru
favoruri informale care să le ajute să nu fie cu totul expuse
deranjului provocat de imigranţi, cei „din clasa Rita” simţeau că
povara căzuse pe umerii şi cartierele lor. Dar, când au dat glas
îngrijorărilor lor, au fost etichetaţi drept provinciali şi
intoleranţi.
 Având experienţa administrării unei închisori, „Rita de Fier”
era directă până la grosolănie şi respecta cu scrupulozitate
legea. Îmi plăcea de ea. Era cel mai popular politician în rândul
votanţilor partidului meu. Ca ministru al Imigraţiei şi Integrării,
era un membru puternic al cabinetului. Eu eram doar un
membru al Parlamentului, dar fusesem numită purtătoarea de
cuvânt a partidului nostru pe probleme de integrare şi
emancipare. (Titulatura mea nu preciza obiectul integrării sau
al emancipării.)
Era cunoscut faptul că vederile mele despre imigraţie erau
diferite de cele ale Ritei. Spre exemplu, eu susţineam o amnistie
privind imigraţia pentru cei 26.000 de solicitanţi de azil cărora,
după mai mult de cinci ani în care au trăit şi au muncit în
Olanda, le-a fost refuzat statutul de refugiat şi care, în
consecinţă, nu mai aveau dreptul să locuiască în această ţară.
Dar în alte privinţe eram de acord cu ea. Amândouă susţineam
cotele de imigraţie care ar fi favorizat intrarea persoanelor din
Polonia şi din alte ţări est-europene în defavoarea celor din
Maroc şi Turcia. Argumentul nostru era că Olanda ar trebui să
atragă imigranţi care muncesc; aveam nevoie de asistente,
îngrijitori de bătrâni, culegători de fructe, legume şi flori,
angajaţi în restaurante şi hoteluri, electricieni, zugravi şi
muncitori în construcţii. Imigranţii din Africa de Nord şi Turcia
erau admişi pe criteriul reîntregirii familiilor şi al întemeierii
de familii. Beneficiau de asistenţă socială sau aplicau pentru
ajutor de şomaj la niciun an după ce intrau în câmpul muncii.
Cei mai mulţi dintre ei fie erau neangajabili sau necalificaţi, fie
aveau o etică a muncii pe care angajatorii o considerau
nepotrivită.
La fel ca mine, Rita voia să înfrunte direct tratamentul
aplicat femeilor în islam. Am aplaudat-o în 2004, când a intrat
într-o moschee şi i-a întins mâna unui imam, ştiind că o va
respinge. A fost o imagine care a declanşat o explozie imensă de
furie şi confuzie în Olanda, dar gestul pe care l-a provocat – o
expresie clară a dispreţului faţă de un ministru al guvernului –
a sintetizat nu doar ceea ce spuneau unii imami din Olanda
despre femei, ci şi dispreţul lor faţă de valorile, societatea şi
legea olandeze. Asemenea Ritei, credeam că oamenii trebuie să
vadă asta; odată ce ar fi văzut, nu s-ar mai fi putut preface că nu
există.
Aşa că eu şi Rita am avut o relaţie caldă, de colaborare. Mai
vorbeam la telefon, făceam schimb de informaţii înaintea unei
dezbateri, mâncam împreună şi uneori ne întâlneam să bem
ceva.
Când liderul partidului nostru, Gerrit Zalm, a demisionat, în
2006, Rita a decis să candideze pentru şefia partidului. Candida
împotriva lui Mark Rutte, un bărbat cu farmec de puştan, mult
mai tânăr, care era considerat o stea în ascensiune a partidului.
Chiar înainte de vacanţa parlamentară de primăvară, eram în
biroul ei, vorbind despre măsuri politice. Conversaţia a deviat
spre politică, o chestiune foarte diferită, şi m-a rugat să o susţin
public, ceea ce m-a făcut să mă simt inconfortabil. Gerrit Zalm
şi Jozias van Aartsen, un alt liberal de frunte, le ceruseră
tuturor membrilor partidului nostru să se abţină de la a-l
susţine public pe oricare dintre cei doi candidaţi pentru a nu
devoala fisurile care începuseră să se extindă în rândurile
noastre. Consensul este un act sacru de credinţă în Olanda şi,
deşi presa adoră orice semn de disensiune, pe care îl amplifică
profitând de moment cu satisfacţie, orice fel de neînţelegere
publică din cadrul unui partid politic este dezaprobată de
liderii de partid, considerând-o neprofesionistă şi dăunătoare
obiectivelor partidului.
I-am spus Ritei:
— Nu o să susţin public pe nimeni. Ştii ce vor spune Gerrit şi
Jozias.
Zâmbetul Ritei a părut forţat.
— Haide, Ayaan, nu mă lua cu de-astea! De când respecţi tu
ce spun Gerrit şi Jozias?
Lasându-mă de pe un picior pe altul, m-am întins după
băutura mea.
— Ştii, e destulă tensiune între mine şi Jozias. Gerrit a fost
foarte răbdător cu mine. Nu vreau necazuri.
Rita a contracarat:
— Ayaan, ştii că nu e vorba despre mine, ci despre oameni.
Sunt furioşi. Când merg prin ţară, mă primesc în casele lor, îmi
vorbesc despre problemele lor. Nu e vorba doar de statul social
şi globalizare, toate temele astea măreţe, ci despre gunoiul de
pe stradă. Despre faptul că fiica ta ar putea fi violată. Despre
faptul că vezi cum îţi dispar veniturile. Lumea suferă. Sunt
bărbaţi şi femei care au votat pentru Pim Fortuyn şi acum, după
moartea lui, au rămas ai nimănui din punct de vedere politic.
Jozias şi Gerrit n-o să recunoască public, dar ei îl susţin pe
Rutte. Crezi că Rutte e în stare să obţină voturi pentru partidul
nostru?
Voiam să-i spun ce cred cu adevărat, că nici ea, nici Rutte nu
sunt calificaţi pentru funcţia asta. Erau amândoi începători în
politică (la fel ca mine) şi niciunul nu părea să aibă o idee
concretă despre cum voiau să schimbe ţara; păreau motivaţi de
ambiţie personală şi nimic altceva. Omul pe care îl preferam eu
drept candidat, Henk Kamp, avea decenii de experienţă politică
şi condusese două ministere. Era un actor politic mult mai abil
decât Rita şi, cu toate astea, era modest şi cu o inteligenţă
neostentativă. Mi se părea o pierdere foarte mare că refuzase să
candideze. Dar nu voiam să o jignesc pe Rita spunându-i toate
astea. Începusem să îndrug un monolog destul de penibil
despre natura politicii olandeze când Rita m-a întrerupt,
fixându-mă cu privirea.
— Eu trăiesc aici de-o viaţă. Cunosc ţara asta mai bine decât
tine.
Am dat din cap şi am reuşit să ascund durerea instantanee a
excluderii cauzată de remarca ei. Rita nu era singura care
spunea astfel de lucruri. Oamenii care nu erau de acord cu
mine invocau adesea faptul că ei sunt olandezi get-beget, că
erau mai capabili să înţeleagă instinctiv toate problemele
olandezilor. E o cale uşoară: tu eşti outsiderul, eu sunt insiderul,
prin urmare eu câştig.
Atitudinea ei a trecut de la seducţie fermecătoare la
nerăbdare indignată pentru că nu cedam şi nu îi ofeream
susţinerea mea. Era o sarcină care trebuia îndeplinită – a
repetat propoziţia de mai multe ori –, iar eu o împiedicam să o
îndeplinească.
A devenit şi mai grosolană. Mi-a mărturisit despre tensiunile
dintre ea şi colegul nostru Piet Donner, ministrul Justiţiei, şi
primarul de stânga al Amsterdamului, Job Cohen, tensiuni
reprezentative pentru ceea ce ea cataloga a fi o clică, formată
mai ales din bărbaţi, care merseseră la aceleaşi facultăţi,
făcuseră parte din aceleaşi cercuri universitare, vorbeau cu
acelaşi accent şi, într-un final, deşi se puteau identifica cu
ideologii politice diferite, serveau doar interesele clasei lor
comune. Deseori Rita vedea orice ostilitate faţă de ea drept
rezultat al dispreţului snob, arogant al claselor superioare faţă
de o femeie care nu ezita să-şi afunde mâinile în noroiul vieţii
adevărate, aşa că mai auzisem replica asta înainte. Era un
sâmbure de adevăr în ea.
Pim Fortuyn numise clasa politică conducătoare a Olandei
regenten, regenţii, care controlează puterea adevărată din
culise. Regenten se constituie dintr-un triunghi de elite: clasa
superioară şi regalitatea (deşi olandezilor le place să spună că
Olanda e o societate fără clase, ceea ce nu are legătură cu
realitatea), liderii sindicatelor şi directorii de corporaţii. Aceste
trei grupuri au interese divergente, dar liderii lor importanţi se
adună în hoteluri de cinci stele, cluburi elitiste şi instituţii
guvernamentale, iar din când în când regina îşi deschide porţile
palatului pentru ei. Aceşti bărbaţi şi aceste femei – majoritatea
bărbaţi – sunt profund acaparaţi de faimoasa cultură a
consensului politic din Olanda. Ori de câte ori există
neînţelegeri între ei, poziţiile lor sunt expuse cu prudenţă în
presă; jurnaliştii relatează cu entuziasm că există un impas.
Apoi, după acest ritual al provocărilor prin interpuşi, părţile în
dezacord se vor retrage în prima încăpere disponibilă şi vor
apărea câteva zile mai târziu fluturând un acord: fisura a fost
reparată. Membri puternici din toate colţurile acestui triunghi
sunt instruiţi în universităţi şi în presă; nu e deloc neobişnuit
să-l vezi pe decanul unei facultăţi ajungând ministru, pe
redactorul-şef al unui ziar numit decanul unei facultăţi şi apoi
primar.
Pim Fortuyn era membru al clasei de regenten, un profesor
din Rotterdam care făcuse carieră scriind cărţi şi articole. Rita
nu aparţinea clasei politice şi o dispreţuiau pentru asta. Nici eu
nu aparţineam acestei clase, dar beneficiam de un dram de
susţinere amicală din partea membrilor de partid influenţi şi a
decanului de vârstă din partidul nostru, Frits Bolkestein.
Probabil că asta a făcut-o pe Rita suspicioasă.
Era timpul să plec.
— Rita, lasă-mă să mă gândesc.
 Nu mă simţeam deloc în largul meu, pentru că ştiam
amândouă că în politica olandeză acesta e un mesaj clar,
însemnând „m-am hotărât şi nu o să te susţin”.
Mi-a trecut prin minte că aş fi putut pierde sprijinul ei
politic, dar asta nu conta foarte mult. Luasem deja decizia să
mă retrag din politică; de fapt, îi mărturisisem chiar Ritei că nu
plănuiesc să candidez din nou pentru Parlament la următoarele
alegeri generale.
Când am ieşit din încăpere, ne-am pupat de trei ori pe obraz,
cum se obişnuieşte în Olanda, şi ne-am urat reciproc o vacanţă
de primăvară plăcută.
Sunt convinsă că Rita aflase de multă vreme că minţisem în
formularul de solicitare a statutului de refugiat, pe când aveam
22 de ani. Chiar dacă n-ar fi citit numeroasele interviuri şi
declaraţii pe care le dădusem în diverse ziare şi reviste locale,
naţionale şi internaţionale, în care recunoşteam deschis acest
lucru, noi două vorbiserăm despre asta de mai multe ori.
Ultima oară a fost la câteva zile după acea discuţie tensionată
din biroul ei. Sunasem să o rog să îşi retragă decizia de a
deporta o fată de 18 ani din Kosovo, Taida Pasic, care urma să
îşi susţină ultimele examene la liceu.
— A minţit, mi-a spus Rita. Am mâinile legate.
— Dar, Rita, nu înţelegi, am insistat eu. Aproape toţi
solicitanţii de azil mint. Aşa funcţionează sistemul. Şi eu am
minţit.
Rita a fost de neclintit. A spus – şi presupun că ar fi trebuit să
fie un avertisment pentru mine:
— Dacă aş fi fost eu ministru când ai aplicat pentru azil, te-aş
fi deportat şi pe tine.
Două săptămâni mai târziu, în timpul vacanţei parlamentare
de primăvară, în cadrul emisiunii Zembla s-a difuzat un
documentar în care se vorbea pe larg despre faptul că minţisem
în formularul de solicitare a statutului de refugiat. Cu doar
două săptămâni înainte de alegerile pentru conducerea
partidului nostru, Rita făcea cunoscut că investiga dosarul meu
de imigraţie şi că statutul meu în Olanda – nu doar ca membru
al Parlamentului, ci şi în calitate de cetăţean – era pus sub
semnul întrebării. Câteva zile mai târziu a anunţat că îmi
retrage cetăţenia olandeză. Mai precis, susţinea că nu avusesem
niciodată cetăţenie olandeză, deoarece aplicasem pentru ea pe
motive false.
Decizia Ritei de Fier de a mă lăsa fără ţară a fost percepută
de mulţi dintre colegii mei din Parlament (chiar şi de mulţi
dintre cei care rareori erau de acord cu politicile mele) ca
arbitrară, răzbunătoare şi chiar de-a dreptul ciudată. Fără
îndoială, semăna cu o manevră dintr-o republică bananieră.
După săptămâni întregi de nebunie în Parlament, deloc
caracteristică olandezilor, presa şi publicul larg, prim-ministrul
împreună cu miniştrii din cabinet şi o majoritate copleşitoare a
parlamentarilor au forţat-o pe Rita să îmi redea cetăţenia. A
făcut-o în cele din urmă, dar numai cu condiţia să semnez o
scrisoare în care declaram că o minţisem în privinţa solicitării
mele de azil. Semnarea acelei scrisori însemna să mint a doua
oară, dar a trebuit să o semnez; altfel, Rita nu ar fi ieşit basma
curată.
Dar consensul nu a putut fi restabilit atât de uşor. D66, un
mic partid pseudolibertar care făcea parte din coaliţia de
guvernare, a denunţat această procedură ca fiind scandaloasă,
cerându-i Ritei să demisioneze; în caz contrar, D66 ar fi părăsit
coaliţia, iar guvernul ar fi picat. Ea n-a vrut să demisioneze. A
fost împinsă în această situaţie de o trăsătură de caracter care a
fost, în alte momente, forţa ei: inflexibilitatea sa, care era
totodată şi o incapacitate de a se adapta la situaţie sau de a-şi
recunoaşte o greşeală.
Guvernul a picat. Au fost programate noi alegeri naţionale.
Rita a pierdut cursa pentru preşedinţia partidului. Câteva luni
mai târziu, VVD pierdea teren în noile alegeri; nu mai putea
pretinde niciun loc în cabinet. În septembrie 2007, după ce a
criticat „poziţia invizibilă” a partidului în problema imigraţiei,
a fost exclusă din Partidul Liberal de vechiul ei rival Mark
Rutte, care era acum preşedintele partidului şi care făcea parte
din triunghiul fermecat şi perfect – sistemul politic olandez. Şi-a
înfiinţat propriul partid, pe care l-a numit „Mândru de Olanda”.
Susţinerea publică faţă de acesta a scăzut uşor. Rita ajunsese un
paria politic.
Din acest episod am învăţat o lecţie importantă despre
natura politicii olandeze. Mi-am dat seama că Rita încălcase cel
mai sacru tabu al elitelor politice, regenten, nu atât prin ceea ce
a spus, cât prin felul în care a spus-o. O societate a consensului,
precum Olanda, presupune o mare doză de conformitate: tonul,
nuanţa, momentul şi contextul în care alegi să-ţi exprimi
mesajul te pot ridica sau te pot pune la pământ. Când persoane
din grupuri care de-a lungul istoriei nu au deţinut puterea sunt
invitate în rândurile regenten, acestea sunt învăţate să îşi
exprime dorinţele şi nemulţumirile aşa cum o fac regenten. În
Olanda, trebuie să negociezi şi să faci compromisuri; libertatea
ta de expresie e limitată de graniţele a ceea ce e perceput de
regenten ca fiind acceptabil. Acest lucru avea să fie întotdeauna
dificil pentru cineva din clasa Ritei şi cu temperamentul Ritei,
fiindcă ea nu putea suporta compromisurile şi nici măcar nu
recunoştea acele zone subtile ale conformismului. Criticile ei la
adresa imigranţilor, indiferent cât de adevărate erau, păreau
inacceptabil de nepoliticoase, limitate sau pur şi simplu rasiste.
O altă lecţie pe care am învăţat-o a fost că era cazul, din nou,
să-mi fac bagajele şi să plec mai departe. Aşa că am părăsit
Olanda, la scurtă vreme după izbucnirea crizei legate de
cetăţenia mea. Ca şi cum insulta pierderii cetăţeniei nu era de
ajuns, vecinii din blocul în care locuiam câştigaseră de curând
un proces prin care cereau evacuarea mea, deoarece, susţineau
ei, protocolul meu de securitate le invada intimitatea, iar
ameninţările cu moartea la adresa mea constituiau un pericol şi
pentru ei. Acum nu eram doar apatridă, ci şi fără adăpost. În loc
să fiu percepută ca un parlamentar care contribuie la
rezolvarea problemelor create de valurile masive de imigranţi
în societatea olandeză – ceea ce am încercat să fac –, eram
văzută ca parte a problemei.
De fapt, explorasem posibilitatea plecării din Olanda pentru
siguranţa mea înainte de atacul Ritei. În Olanda, devenisem
mult prea cunoscută, un risc pentru propriul meu bine. În
acelaşi an, mă hotărâsem să încerc să mă mut în Statele Unite,
unde credeam că voi avea mai multă libertate, şi îl rugasem pe
unul dintre prietenii mei, un fost diplomat american, care e
acum profesor universitar, să mă ajute să îmi găsesc o slujbă.
Programasem deja o vizită în Statele Unite în timpul vacanţei
parlamentare de primăvară ca să-mi promovez o carte de
eseuri pe care tocmai o publicasem, The Caged Virgin, iar
prietenul meu mi-a propus să mă prezinte unor persoane din
think-tank-uri cu diferite abordări, de pe coasta de est, inclusiv
Brookings Institution şi RAND, şi de la universităţile Johns
Hopkins, Georgetown, George Washington.
Toţi cei pe care i-am întâlnit au fost excesiv de politicoşi, dar
am simţit că susţinerea lor pentru mine şi ideile mele este
ezitantă. Bărbatul care m-a intervievat la Brookings Institution
a părut extrem de îngrijorat de posibilitatea că i-aş putea ofensa
pe arabii musulmani şi, prin urmare, aş afecta o serie de
programe pe care tocmai le iniţiaseră în Doha, Qatar. Apoi,
prietenul meu m-a dus să vizitez American Enterprise Institute
(AEI).
Rolul think-tank-urilor americane precum AEI este foarte
greşit înţeles. Asemenea omologilor lor din instituţii liberale şi
libertariene, precum Brookings şi CATO, cercetătorii de la AEI
nu scriu politici, ci îşi publică propriile viziuni despre politici.
Aceste viziuni sunt adesea foarte diferite. Dar în decursul anilor
am întâlnit mulţi jurnalişti care percepeau AEI ca pe un club
arhiconservator, iar eu nu mă consider conservatoare.
(Motivele mele pentru a nu fi astfel sunt aceleaşi ca acelea
expuse convingător de Friedrich Hayek în Constituţia libertăţii:
în esenţă, nu doresc să conserv statu-quoul, ci să îl modific,
radical.) Aşa că am mers să văd AEI având unele îndoieli.
Spre surprinderea mea, mi-au oferit pe loc susţinere totală.
Nu a existat nicio discuţie despre ce pot sau nu pot să spun. S-a
insistat pe nevoia de a avea date empirice şi argumente
consistente şi de a analiza avantajele şi dezavantajele
propunerilor mele. Am întrebat dacă vederile mele în favoarea
libertăţii de a alege în ceea ce priveşte avortul şi drepturile
homosexualilor ar putea reprezenta o problemă, iar
Christopher DeMuth, preşedintele AEI, mi-a răspuns că sunt
liberă să am orice opinii. Nu exista nicio restricţie în privinţa a
ceea ce pot să gândesc, să zic sau să scriu.
Aici era o altă lecţie politică, una dintre primele pe care
aveam să le învăţ în Statele Unite. Liberalii americani par să fie
mult mai deranjaţi decât majoritatea conservatorilor că eu
condamn relele tratamente aplicate femeilor conform
islamului. Decât să sprijine libertăţile occidentale şi să se
împotrivească sistemului de credinţe islamic totalitar, mulţi
liberali preferă să se foiască de pe un picior pe altul şi să-şi
plece privirea când sunt puşi în faţa unor întrebări legate de
diferenţele culturale. Am început să înţeleg că liberal poate avea
sensuri diferite, în funcţie de care parte a Atlanticului te afli.
Ceea ce europenii ar numi stângişti sunt ambiguu denumiţi
„liberali” în America, în vreme ce în Europa liberalii sunt ceea
ce americanii numesc acum liberali tradiţionali: ei susţin piaţa
liberă, respectul pentru dreptul la proprietate, domnia legii,
intervenţia limitată a statului şi responsabilitatea personală. Şi
conservatorii europeni susţin toate aceste lucruri. Dar
conservatorii americani sunt mai înclinaţi să adauge o listă de
valori sociale şi culturale asociate credinţei lor creştine. Chiar
dacă predecesorii lor s-au luptat cândva pentru drepturile
muncitorilor, ale femeilor şi ale persoanelor de culoare,
liberalii americani de astăzi ezită să condamne deschis negarea
drepturilor care se face în numele islamului. Aşa că Brookings
mi-a spus nu, dar AEI a zis da.
După prima noastră întâlnire, în 2006, Chris DeMuth m-a
invitat în mod oficial să devin cercetător rezident la AEI în
septembrie acelaşi an. Atunci când Rita mi-a retras brusc
paşaportul olandez, această ofertă nu fusese încă oficializată;
Chris nu avusese prilejul să consulte consiliul director al AEI.
Dar, în mod evident, nu mai puteam fi membră a Parlamentului
olandez, pentru că nu mai eram cetăţean olandez. În dimineaţa
zilei în care urma să ţin conferinţa de presă în care mă
hotărâsem să anunţ că îmi dau demisia din Parlament, am
primit un telefon de la cotidianul Volkskrant: era adevărat că
urma să accept o slujbă tocmai la AEI?
Nu puteam răspunde. Nu ştiam dacă AEI o să-şi retragă
oferta. L-am sunat pe Chris să îi spun că sunt asaltată de
reporteri şi că trebuie să le răspund; mi-a spus că trebuie să se
consulte cu cei din consiliu înainte să îmi pot anunţa oficial
noua slujbă. Eram descurajată gândindu-mă că membrii
consiliului aveau să spună: De ce să importăm un scandal? Dar
după doar 30 de minute Chris m-a sunat înapoi şi mi-a spus că
sunt bine-venită la AEI începând cu 1 septembrie.
Când ziarele olandeze au scris despre plecarea mea, mulţi
m-au avertizat că fac cea mai mare greşeală a vieţii mele.
Căutaseră pe Google informaţii despre AEI şi mi-au zis că e un
loc diabolic, un cuib de neoconservatori care conspiraseră să-l
facă preşedinte pe Bush şi care inventaseră războiul din Irak.
De ce aş alege să mă asociez cu această mafie infamă? Ei bine,
proaspăt rămasă fără casă, fără venituri şi aproape fără
cetăţenie, am răspuns că-mi asum riscul să am din nou
încredere în generozitatea unor necunoscuţi.
Eram o persoană publică. Înainte să părăsesc Olanda, mi s-
au organizat trei petreceri de adio, întrucât cel puţin 150 de
oameni pretindeau că sunt prietenii mei cei mai buni. Unele
dintre discursurile prietenilor mei aproape că au compensat
durerea pe care o simţeam. M-au ajutat să-mi amintesc că încă
sunt în Olanda măcar câţiva oameni care nu doar că sunt de
acord cu mine, ci văd dincolo de stilul şi tonul meu
nonconformist. Am fost profund emoţionată şi am înţeles încă o
dată de ce iubeam această ţară pe care o părăseam.
M-am născut într-o familie politică şi am înţeles întotdeauna
că în politică lucrurile nu sunt mereu aşa cum par. Prin
comparaţie cu experienţele mele din Somalia, Etiopia, Arabia
Saudită şi Kenya, ciocnirea mea cu puterea în Olanda a fost una
profund benignă. Nu am fost nici torturată, nici aruncată la
închisoare. Mai mult, una dintre petrecerile de adio a avut loc
în clădirea Parlamentului şi au participat unii dintre cei mai
aprigi critici ai mei. După obiceiul olandez, am primit un mic
cadou şi câte trei pupături zgomotoase pe obraz de la fiecare
dintre ei. A fost o despărţire foarte consensuală.
Eram nomadă din nou.
 Capitolul 9
America

Câteva zile mai târziu, cazată într-un hotel din Washington,

m-am trezit şi m-am îmbrăcat pentru prima mea zi de lucru la
American Enterprise Institute. Dar am descoperit că biroul e
închis: era Ziua Muncii. Primul fior al dorului meu de Olanda a
venit odată cu conştientizarea faptului că Ziua Muncii nu era pe
1 mai, ca peste tot în Europa, ci în prima luni din septembrie.
Aveam multe de învăţat.
Nu era doar o slujbă nouă, era o ţară nouă: cultură nouă,
sărbători noi, istorie nouă. Până şi vechea mea prietenă din
Kenya, limba engleză, părea foarte diferită pe străzile din
districtul Columbia. Aveam să prind vreodată rădăcini aici?
M-am întors la hotel şi m-am gândit la toate astea. Prima şi
cea mai evidentă trăsătură a Americii este diversitatea etnică;
acesta a fost primul lucru pe care l-am observat la aeroport,
când am făcut prima călătorie la New York. Pe oriunde
mergeam, vedeam africani, asiatici, hispanici şi mai multe
amestecuri etnice decât aş fi putut visa vreodată să identific.
Am observat şi cât de optimişti erau în privinţa Americii.
Imigranţii vorbeau cu uşurinţă despre cât de bucuroşi sunt că
au venit în această ţară, că nu au nicio intenţie să se întoarcă
acasă, pentru că America le oferea copiilor lor oportunităţi care
erau de neconceput în ţările de unde veniseră. Era foarte diferit
de permanentele nemulţumiri faţă de Olanda pe care eram
obişnuită să le aud de la imigranţii care îşi trimiteau banii
acasă şi care rămâneau străini, cultural şi emoţional, generaţii
întregi.
 Spre deosebire de mulţi imigranţi din Olanda, atunci când
am emigrat în Statele Unite, eu vorbeam deja limba noii mele
ţări şi cunoşteam deja câţiva oameni. Pe paşaportul meu aveam
o viză rezervată celor care posedă „talente extraordinare”
„indispensabile” pentru Statele Unite ale Americii, o viză pentru
„străini excepţionali”. Îmi plăcea exprimarea, dar m-am gândit:
care erau cu adevărat talentele mele extraordinare? Această
viză însemna că mi se oferă o intrare foarte lină, privilegiată
într-o naţiune în care mulţi oameni din lume ar da oricât să
ajungă. Alţi emigranţi îndură un proces de aplicare mult mai
complicat şi mai îndelungat.
Mi-am spus că trebuie să fiu demnă de această viză. Mi-a fost
dată pentru că eram o femeie musulmană care îşi găsise
drumul spre libertate şi independenţă, care promova în mod
activ idealurile democraţiei.
Am simţit foarte repede că locul meu e la AEI. În săptămâna
în care am ajuns la Washington, i-am fost prezentată unei
persoane pe care speram de mult să o cunosc, Charles Murray,
coautorul volumului The Bell Curve, publicat în 1994. Când a
fost publicată cartea lui, eu eram încă studentă la Universitatea
din Leiden, unde toată lumea părea să vorbească despre
această carte îngrozitor de rasistă care susţinea că persoanele
de culoare au genetic o inteligenţă mai redusă decât albii. Am
citit-o, desigur, şi am descoperit că e opusul rasismului, o carte
scrisă cu multă compasiune despre provocările urbane care le
afectează pe persoanele de culoare mai mult decât pe albi. Toţi
oamenii de culoare ar trebui să o citească.
Când i-am fost prezentată lui Murray, m-am gândit că până
şi capul lui era rotund asemenea curbei pe care o descrie în
volumul menţionat. În timp ce făceam schimb de amabilităţi,
am menţionat că i-am recunoscut numele pentru că-i citisem
cartea, moment în care a scrâşnit din dinţi, pregătindu-se, fără
îndoială, pentru un alt atac din partea unei persoane de culoare
ofensate. Când i-am spus cât de extraordinară mi s-a părut
cartea sa, a zâmbit larg şi surprins. Ne-am împrietenit pe loc.
În ciuda suspiciunilor mele iniţiale şi a prejudecăţilor
prietenilor mei olandezi faţă de AEI, colegii mei cercetători
erau extrem de cultivaţi, informaţi şi prietenoşi. Departe de a fi
nişte dogmatici duri, de neclintit, s-au dovedit a fi foarte apţi să
critice administraţia Bush. Chris DeMuth s-a arătat a fi un om
de o excepţională profunzime şi anvergură intelectuală, care
punea întrebări incisive despre chestiuni care variau de la
programul nuclear iranian la criza morală a feminismului.
În esenţă, domeniul de interes al AEI este economia, iar
principiile majore asupra cărora cercetătorii păreau a fi, în
mare, de acord sunt responsabilitatea individuală şi intervenţia
limitată a statului. Să lucrez la AEI nu era ca şi cum aş fi activat
în think-tank-ul unui partid politic din Europa, unde oamenii
sunt obsedaţi de pregătirea alegerilor şi evitarea
controverselor. Puteam să scriu, să citesc, să gândesc şi să
particip la discuţii moderate de ceilalţi cercetători pe subiecte
care variau de la securitatea naţională la religie, genetică,
Medicare, încălzirea globală şi asistenţa pentru dezvoltarea
altor ţări.
Eram încântată de noua mea viaţă şi fiindcă Washington, DC,
este un oraş în care te poţi descurca atât de uşor, fiind dispus în
linii drepte, cu străzi ale căror nume sunt formate din literele
alfabetului şi numere până la 26. Simţeam că nu m-aş putea
rătăci niciodată.
Atunci când cartea mea de memorii, Necredincioasa, a fost
publicată în Statele Unite, în februarie 2007, am început să o
promovez prin ţară. A fost foarte instructiv. Spre uimirea mea,
putea să dureze cinci sau şase ore doar să zbori dintr-un oraş în
altul; erau patru fusuri orare (cinci dacă socotim şi Hawaii) şi
numeroase zone meteorologice diferite. Desigur, ştiam toate
aceste date de la şcoală, dar abia acum am putut înţelege
dimensiunea de-a dreptul copleşitoare a Statelor Unite.
În Olanda, dacă mergi două ore cu maşina, treci deja în altă
ţară. Terenul e plat şi toate câmpurile sunt nişte pătrate
îngrijite; fiecare acru din Olanda a fost atins şi modificat de om.
Prin contrast, întregi naţiuni europene ar putea încăpea într-un
stat mare ca Texasul sau California. Peisajul accidentat din
America, cu văi, munţi, golfuri, râpe şi canioane, este aproape
la fel de neîmblânzit şi de provocator ca al Somaliei. Cât am
zburat cu avionul, privind pe micile hublouri din avioane, am
început să înţeleg de ce oamenii din zona rurală a Statelor Unite
se simt îndreptăţiti să poarte arme.
 Mă cuprinde întotdeauna un sentiment de uimire în faţa
geografiei Americii. Am călătorit o oră de la Santa Fe la
Albuquerque fără să văd picior de om. Terenul era un peisaj
selenar cu formaţiuni stâncoase stranii şi cratere burduşite cu
cactuşi şi, deşi în maşină era cald, în depărtare se înălţau munţi
cu creste înzăpezite.
În Olanda nu e nimic sălbatic. Acolo, speciile protejate sunt
bizamii şi nişte insecte obscure; tot ce era mai mare de atât a
fost eliminat cu secole în urmă. În Statele Unite, doar urcând pe
un deal am văzut copaci atât de înalţi, încât păreau preistorici,
şi printre ei coioţi şi elani.
Admiram vastele peisaje noi din America şi îmi plăcea slujba
mea din Washington, dar cel mai acasă mă simţeam în New
York City, pe care îl vizitam deseori ca să stau cu prietenii. În
2007, într-un superb weekend de sfârşit de iunie, am făcut o
plimbare prin Central Park. Mai era puţin şi începea vara – îmi
puteam da seama după furtunile cu tunete şi fulgere şi ploile
torenţiale –, dar acea dimineaţă era superbă: strălucitoare şi
însorită, aproape fără nicio adiere. Era genul de zi potrivită să
alergi prin parc în costum de baie.
Am trecut pe lângă statuia de bronz a Îngerului Apelor cu cei
patru heruvimi ai săi şi am mers înainte spre lac. Câţiva oameni
pe role au trecut pe lângă mine; o femeie cu doi copii într-un
cărucior dublu m-a depăşit în alergare. De jur împrejurul meu,
europenii vorbeau în limbi cunoscute: italiană, franceză şi
limbi scandinave. Dolarul se depreciase şi vremea era
minunată.
Cineva m-a bătut pe umăr şi aproape am sărit din loc. Un
cuplu de olandezi tineri, drăguţi, cu blugi şi geci de piele
zâmbeau larg, cu camera de filmat în mână. Mi-am amintit de
fostul meu cămin, pierdut. Gărzile mele de corp s-au apropiat.
Le-am făcut semn că sunt bine.
— Mevrouw Hirsi Ali, a spus bărbatul în olandeză, putem
face o poză cu dumneavoastră?
Mevrouw în olandeză înseamnă „domnişoară” sau
„doamnă”.
— Desigur, am spus, zâmbind şi eu, în timp ce unul dintre
bodyguarzi s-a oferit să facă poza cu aparatul lor.
În timp ce pozam, femeia m-a întrebat:
 — Se va termina asta vreodată?
Se referea la nevoia mea de a avea gărzi de corp.
— Nu ştiu. Nu ştiu când se va termina.
— Încă primiţi ameninţări cu moartea?
— E greu de spus. Primesc ameninţări pe e-mail. Dar
oamenii care intenţionează să-mi facă rău cu adevărat nu se
vor deranja să-mi trimită o invitaţie virtuală.
În timpul turneului de promovare a cărţii mele
Necredincioasa, eram programată să susţin o prelegere la
Biblioteca Publică din Philadelphia. Cu o săptămână înainte, am
fost informată de echipa mea de securitate că pe un site
musulman fuseseră interceptate ameninţări la adresa mea.
Erau explicite în privinţa locului şi detaliilor prelegerii mele şi a
planurilor lor de a mă împiedica să mi-o susţin până la capăt.
Mă aflam într-un restaurant din Los Angeles când am primit
aceste informaţii şi am fost sfătuită să-mi anulez participarea.
Fără să ezit, am exclamat:
— Nu cred că vorbiţi serios. Asta e o ţară liberă, democratică.
Voi ţine prelegerea şi pot face asta tocmai pentru că am
protecţie. Tocmai de aceea am protecţie!
După ce m-am calmat, l-am sunat pe Chris DeMuth la AEI
pentru a-i cere sfatul. Nu voiam să pun în pericol viaţa altor
oameni. Fără ezitare, a spus:
— Du-te şi fă ce trebuie să faci.
Prelegerea s-a desfăşurat aşa cum era planificat, graţie
eforturilor concertate ale mai multor organizaţii de securitate,
inclusiv poliţia locală.
Oamenii mă întreabă adeseori cum e să trăieşti cu gărzi de
corp. Răspunsul scurt este că e mai bine decât să fii mort. E de
asemenea mai bine decât să porţi vreun fel de văl, ceea ce
pentru mine întruchipează restricţiile mentale şi psihice pe
care atâtea femei musulmane trebuie să le îndure. Cu toate
astea, ironia situaţiei mele nu mi-a scăpat: se presupune că sunt
un mare simbol al libertăţii femeilor, dar, din cauza
ameninţărilor cu moartea la adresa mea, trebuie să trăiesc într-
o manieră care e, într-un fel, neliberă. Nu e foarte amuzant să
fii urmărit tot timpul de membrii unei echipe de bărbaţi
înarmaţi, intimidanţi fizic. E ca şi cum ai purta un costum de
astronaut, o carcasă protectoare împotriva contactului cu tot ce
e în exteriorul ei. Asta te încetineşte şi îţi face fiecare mişcare
foarte conştientă şi rigidă. Nu-mi place să fiu supravegheată zi
şi noapte.
Cu toate astea, gărzile de corp mă ţin în siguranţă. Mă fac să
mă tem mai puţin. Când trăieşti tot timpul cu ameninţări cu
moartea, chiar ţi-e frică şi ai coşmaruri îngrozitoare. Când o
maşină e parcată afară prea multă vreme, mă întreb dacă sunt
supravegheată. Dacă bărbatul de la standul de ziare se uită fix
la mine, mă întreb dacă ştie cine sunt. Dacă sună curierul la
uşă, ezit: oare chiar e cine pare a fi? Ar trebui să deschid uşa?
Încerc să rămân vigilentă. Nu am o rutină. Dar am decis să
nu mă opresc din scris, să nu mă opresc din a atrage atenţia
asupra situaţiei dificile a femeilor musulmane şi a ameninţării
pe care o reprezintă extremiştii la adresa gândirii libere, a
exprimării libere şi a guvernărilor democratice. Dacă m-aş opri,
nu cred că asta mi-ar uşura situaţia, pentru că, odată duşman,
eşti duşman pentru totdeauna. Mereu va exista cineva fericit să
mă ia cu el în viaţa de apoi.
Într-un fel, aceste ameninţări mă motivează. Au dat vocii
mele mai multă legitimitate.
În acea după-amiază în Central Park, am zăbovit o clipă în
lumina soarelui, vorbind cu cei doi tineri olandezi. Mi-au spus
cât de supăraţi sunt pentru felul în care am fost tratată în
Olanda şi cât de mult şi-ar dori să mă susţină. A fost o întâlnire
încântătoare, complet surprinzătoare, aşa cum e adeseori când
întâlnesc olandezi; unii sunt ostili faţă de mine, dar cei mai
mulţi sunt foarte afectuoşi, extrem de calzi. Această întâlnire
întâmplătoare m-a făcut să simt fiorii dorului de Olanda. Să aud
olandeza în Manhattan mi-a dat sentimentul familiar, tandru,
aproape necondiţionat de a fi conectată pe care îl au oamenii
atunci când provin din acelaşi loc. Este un sentiment de care un
nomad se agaţă în permanenţă: acel eluziv sentiment de
familie.
La Crăciunul din 2009, la trei ani după emigrarea mea în
Statele Unite, aveam mai mult ca oricând o viaţă de nomad. Nu
petreceam mult timp în Washington. Slujba mea era o
combinaţie de activitate academică şi activism. Documentându-
mă, am descoperit că dezbaterile despre islam,
multiculturalism şi femei fuseseră epuizate la finalul anilor ’80
şi în anii ’90, cu mult înainte de 11 septembrie 2001. Din câte
înţelegeam, nu aş fi putut adăuga nimic original la volumul
existent de cercetări. Sarcina mea academică, aşa cum o
defineam eu, era să observ îndeaproape noile atacuri săvârşite
în numele islamului. Latura activistă a slujbei mele mă ducea
peste tot în America, ca să susţin conferinţe. Asta însemna că
îmi petreceam o mare parte din timp călătorind dintr-un oraş
în altul în turnee de prelegeri şi pentru a participa la
conferinţe.
Globalizarea şi ameninţarea pe care o reprezintă terorismul
le simţi cel mai bine în aeroporturi. Majoritatea aeroporturilor
americane în care am fost sunt mai bune decât cele din Africa şi
mult mai rele decât cele din Europa, cu excepţia aeroportului
Heathrow din Londra. Aeroporturile din Dallas, Denver şi Los
Angeles sunt excelente, în timp ce O’Hare din Chicago e la fel de
derutant ca Charles de Gaulle din Paris, dar nu chiar coşmarul
întruchipat de Dulles şi JFK. Cu cât te îndepărtezi mai mult de
ţărm, în locuri ca Aspen, Beaver Creek şi Sun Valley, cu atât mai
mici şi mai eficiente sunt aeroporturile. Este aproape o relaxare
să călătoreşti prin aceste mici aeroporturi.
Prima experienţă cu un aeroport american am avut-o în
2002. Am aterizat pe aeroportul Kennedy, în drum spre Los
Angeles. Pentru o clipă, am crezut că făcusem o greşeală, că
luasem un avion greşit spre un loc din Africa. O mulţime de
oameni îngrămădiţi în grupuri mari, unii în tranzit, alţii care
tocmai ajunseseră. La vamă erau stâlpi ce delimitau culoarele
marcate cu benzi care se întindeau pe sute de metri pentru a ne
face să înaintăm ordonat. Funcţionarul care mi-a verificat
paşaportul nu vorbea bine engleza şi părea plin de nervi,
probabil pentru că era închis într-o gheretă aşa de mică. Cozile
păreau nesfârşite; benzile rulante pentru bagaje dădeau pe-
afară de valize şi câţiva oameni aruncau geamantanele la loc pe
puţinele spaţii libere care mai rămăseseră. Angajaţi în
uniformă ţipau la pasageri şi o cacofonie de voci se auzea din
difuzoare admonestându-ne, aşa cum făceau şi ecranele de la
fiecare poartă de îmbarcare: „Nu vă lăsaţi bagajele
nesupravegheate. Cod portocaliu de alertă teroristă”.
În scurtă vreme m-am obişnuit cu astfel de scene în marile
noduri aeroportuare. Ba chiar la zonele de plecări era şi mai
rău: cozi nesfârşite de oameni încetiniţi de noile reguli de
siguranţă; laptopuri scoase din genţi; pantofi, curele şi chiar
geci aruncate neglijent în tăvi gri de plastic. Zborurile operate
de linii aeriene aproape falimentare decolau mereu mai târziu
decât erau programate. Vremea americană capricioasă –
furtuni cu tunete şi fulgere, uragane, rafale de vânt şi viscol –
arunca periodic totul în haos.
Venisem în America în căutarea unui nou cămin, dar m-am
trezit curând că viaţa mea era într-un geamantan, mutându-mă
de la un aeroport la altul şi de la un hotel la altul. Începusem să
văd obstacolele călătoriilor moderne drept similare cu cele
întâmpinate de caravanele despre care vorbea bunica. Pe
vremea ei, pericolele veneau din partea războinicilor puşi pe jaf
şi a miliţiilor lor, de la seceta severă sau inundaţii, de la
animalele de povară care erau supraexploatate şi subnutrite. În
America, echivalentele moderne erau alertele teroriste şi
viscolul.
După luni de nomadism între hoteluri şi aeroporturi,
prietenilor mei americani li s-a făcut milă de mine. Venise
vremea, mi-au spus ei, să descopăr că viaţa în Statele Unite nu
înseamnă doar muncă. O prietenă m-a întrebat dacă fusesem
vreodată în Las Vegas. Imediat mi-a zburat gândul la jocuri de
noroc. Acesta era singurul păcat pe care încă nu îl comisesem şi
care este strict interzis de islam.
— Nu Las Vegas, am spus. Este oraşul infracţiunilor, al
jocurilor de noroc şi al luminilor de neon necruţătoare. Nu cred
că vreau să merg acolo.
— Haide, a răspuns prietena mea Sharon. Nu ştii ce pierzi. E
o parte foarte importantă a Americii, trebuie să îl vezi.
Aşa că, într-un weekend, m-a dus cu maşina de la Los
Angeles la Las Vegas. Los Angelesul pare că se întinde la
nesfârşit, dar, accelerând pe autostradă, clădirile erau din ce în
ce mai rare, iar peisajul tot mai puţin verde, până am dat doar
de deşert, ţinuturi sterpe cu munţi, stânci dure, dune moi de
nisip albicios, dar şi cafeniu şi cenuşiu. Am trecut prin locuri
bizare, cu nume precum Zzsyk. Atenţia mi-a fost atrasă de un
semn care ne anunţa că suntem pe „Drumul Oraşului Fantomă”.
— Sinistru, am zis eu, arătând spre semn.
 — Poate ar trebui să facem un popas în unul dintre locurile
astea la întoarcere, a răspuns prietena mea.
După mai multe ore de peisaj deşertic, am ajuns în cele din
urmă la Las Vegas. Am fost uluită. După ce am făcut dreapta pe
Mandalay Bay a fost ca şi cum am fi ajuns pe o insulă magică,
cu reproduceri suprarealiste ale New Yorkului, Parisului şi
Romei. La Hotelul Wynn, unde ne-am cazat, nu erau doar
camere şi restaurante, ci şi malluri în toată regula, magazine
europene exclusiviste cu ultimele colecţii de modă, magazine de
bijuterii, cu aur, platină, diamante şi alte pietre preţioase, iar în
mijlocul acestei splendori, şiruri după şiruri de aparate şi mese
de joc. Şi, desigur, cluburi de striptease pentru bărbaţi şi spa-uri
pentru femei.
Sharon a insistat să încerc unul dintre aparate. Am pierdut 8
dolari şi am câştigat 1 dolar şi 25 de cenţi la un aparat, la altul
am câştigat 10 dolari şi am pierdut 20, iar la o masă am jucat un
joc numit Blackjack. Eu şi Sharon am mizat 100 de dolari. Am
pierdut 60. Era ciudat. A trebuit să cumpărăm jetoane de câte 5
şi 10 dolari; jocul începea cu 15 dolari. Un crupier îţi dădea
două cărţi, iar el ţinea două. Puteai să joci o mână sau să ceri o
carte în plus. Dacă suma celor trei cărţi era 21, câştigai – adică
mai câştigai nişte jetoane.
Cred că arătam de parcă aş fi coborât direct din copac. În
timpul jocului, trebuia să faci semne subtile, cum ar fi să-ţi mişti
arătătorul înainte şi înapoi sau să-ţi treci palma uşor pe
deasupra mesei, ca şi cum ai fi mângâiat-o fără să o atingi.
Crupierul dădea din cap, iar prietena mea răspundea şi ea
printr-o mişcare ciudată a capului. Blackjack e considerat cel
mai simplu dintre jocurile de cărţi, dar eu simţeam că mi-ar fi
luat mult timp să deprind semnele secrete şi chiar şi mai mult
să analizez care ar putea fi cartea următoare. Până aş fi învăţat
semnele, aş fi rămas fără bani. Aşa că n-am mai jucat.
Ne-am propus să ne încheiem seara la Palace Hotel ca să
vedem musicalul Jersey Boys, care spune povestea unei trupe de
copii săraci crescuţi în New Jersey. Am fost rapid captivată de
această poveste americană clasică despre preţul faimei. La
început, pare o idee bună să-şi înfiinţeze o trupă, deşi drumul
lor spre succes e plin de obstacole. Când, în sfârşit, au succes, se
destramă nu numai trupa, ci şi căsnicia protagonistului, iubita
îl părăseşte şi îşi pierde fata din cauza drogurilor, apoi cântă cu
tristeţe despre cum e abandonat de toată lumea. Spectacolul se
încheie cu solouri interpretate de toţi patru, privindu-şi
retrospectiv viaţa.
Când ne întorceam spre LA, ne-am oprit la o benzinărie
foarte aproape de locul pe unde trecea Drumul Oraşului
Fantomă, şerpuind pe un deal cu stânci colorate.
— Ai vrea să vezi oraşul? m-a întrebat Sharon, amintindu-şi
de curiozitatea mea.
De ce nu? Eram pregătită pentru şi mai multă aventură. Am
mers cu maşina spre oraşul fantomă Calico.
La intrarea în ceea ce a fost cândva oraşul este o gheretă cu
un acoperiş de paie, în care stă un paznic care încasează o mică
taxă de la turişti. Oraşul fantomă este, în esenţă, un muzeu în
aer liber. Cu un secol şi jumătate în urmă, Calico era cunoscut
pentru minele de argint şi atrăgea mulţimi de prospectori
dornici să se îmbogăţească rapid. Erau câteva magazine de
aprovizionare, câteva în care se vindeau haine şi obiecte
casnice şi o cârciumă cu un bordel lângă ea. O locuinţă simplă
fusese restaurată pentru a oferi o imagine a felului în care
trăiseră oamenii în Vestul Sălbatic.
Un cuptor din secolul al XIX-lea mi-a atras atenţia pentru că
era mult superior mangalurilor pe care le foloseam în casele
noastre din Mogadishu şi Nairobi şi care încă sunt în uz în
multe gospodării africane astăzi. Până şi mobilierul rustic din
acea casă veche şi abandonată era mai bine proiectat şi mai
rezistent decât al nostru. Locuitorii din Calico mergeau cam trei
kilometri să aducă apă, aşa cum mulţi africani încă trebuie să
facă; îşi spălau hainele (neverosimil de similare cu multe încă
purtate în Africa) la mână. Covoarele lor împletite, bolurile şi
ştergarele mă transportau înapoi în Mogadishu, Addis Abeba şi
Nairobi. Bunica obişnuia să petreacă ore întregi împletind astfel
de covoare.
Oraşul fantomă ilustra acut diferenţa dintre tradiţiile bunicii
mele, care insista să păstrăm lucrurile aşa cum sunt, şi tradiţiile
americane, care inovează constant. Mintea americană caută
modalităţi noi, mai bune şi mai eficiente de gătit, de spălat, de
procurare a combustibilului, cele mai comune şi universale
activităţi ale vieţii umane. În tradiţia bunicii mele oamenii sunt
încremeniţi, aproape încarceraţi în ciclul găsirii, preparării şi
consumării mâncării. Nu mă pot gândi la nimic folositor
inventat vreodată de un bărbat sau de o femeie din Somalia
pentru a uşura acest ciclu.
Până şi în acest oraş fantomă, de mult abandonat în no-
man’s- landul dintre Nevada şi California, era mai mult lux
decât în casa mamei mele. Ajungând înapoi în LA, am văzut cât
de incredibil de rapid au avansat primii colonişti din America,
cât de accelerat a fost progresul lor.
Cu câteva săptămâni înainte de excursia mea la Vegas, eram
înapoi pe coasta de est, la Muzeul Metropolitan de Artă din New
York. Directorul muzeului Rijksmuseum din Amsterdam, Wim
Pijbes, şi Corporaţia Cultivatorilor de Lalele propuseseră să
organizeze o mică ceremonie în onoarea mea. Urma să primesc
o sută de bulbi de lalele negre ca simbol (aşa e explicat Pijbes)
al diversităţii din Olanda. Eu i-am invitat pe câţiva dintre cei
mai apropiaţi prieteni americani, iar Pijbes a invitat câţiva
vizitatori olandezi. Am menţionat că Chris DeMuth are o
slăbiciune pentru Vermeer. Întâmplător, Muzeul Metropolitan
de Artă tocmai vernisase o expoziţie a tuturor creaţiilor lui
Vermeer pe care le-a putut găsi.
Chris a întârziat, dar eu am mers să văd tablourile, condusă
de Pijbes. Ne-am oprit câteva clipe în faţa tabloului lui Vermeer
Lăptăreasa. Pijbes s-a lansat într-o explicaţie detaliată despre
geniul micului tablou: precizia, luminile, culorile, umbrele şi
alegerea unei lăptărese ca subiect. Dar, în timp ce mă uitam la
tablou, ce m-a frapat a fost cămăruţa; era sărăcăcioasă,
întunecată şi mică. Multe camere din cartierele copilăriei mele
erau la fel de mici.
După scurtul tur al expoziţiei, am intrat în vorbă cu o altă
vizitatoare olandeză. Am fost dezamăgită să o aud repetând
prejudecăţile obişnuite despre americanii care sunt plat. E un
cuvânt dificil de tradus; înseamnă ceva de gen „plebei”,
nerafinaţi şi neavând aproape deloc o istorie a artei sau o
cultură adevărată. Din această perspectivă, totul în cultura
americană este pop, dacă nu formă fără fond, şi produs pentru
mase. Desigur, multe absurdităţi trec drept cultură în Statele
Unite, inclusiv obsesia pentru celebrităţi de tot felul. Dar
acestea nu sunt nicidecum reprezentative pentru vasta bogăţie
de artă splendidă, literatură şi muzică, creată de americani în
cele aproape două secole jumătate de existenţă a ţării.
Ca străină în America, adesea sunt exclusă din conversaţii,
pentru că sunt atât de multe referinţe la musicaluri şi filme de
care nu am auzit niciodată. O dată, când eram în Boston,
vorbind cu prietenii mei, am lăsat să-mi scape că nu înţeleg
unele dintre reperele culturale din discuţia pe care o aveam
despre prejudecată.
— Ai văzut vreodată South Pacific? m-a întrebat o prietenă.
Dintr-un motiv sau altul, îmi suna cunoscut, dar nu-l
văzusem. (Este ceva obişnuit ca multe referinţe americane să
sune cunoscut, dar să nu fie de fapt aşa.) Ea şi soţul ei m-au
invitat imediat să văd filmul împreună cu ei la New York.
Este o poveste de iubire din timpul războiului, spusă pe
scenă cu cântece şi interpretări care te fac să te simţi mai vesel
decât dacă ai fi fost la o comedie. South Pacific m-a vrăjit. A fost
şi o gură de aer proaspăt, după opera europeană. Poveştile de
dragoste din opere au mai tot timpul un final nefericit, chiar
dacă îndrăgostiţii sunt acompaniaţi spre pierzanie de o muzică
splendidă. Prin contrast, cuplurile din musicalurile americane
pot să-şi cânte şi să-şi danseze povestea în jurul unor teme
grave precum războiul şi rasismul, doar pentru a încheia
povestea de dragoste într-o notă optimistă. La finalul
spectacolului, m-am auzit fredonând cântecul „Trebuie să te-
nveţe cu grijă”.
Trebuie să te-nveţe
Să urăşti şi să-ţi fie teamă,
Trebuie să te-nveţe
Ca într-o programă,
Trebuie să-ţi intre
În acel căpşor de seamă,
Trebuie să te-nveţe cu grijă.
Trebuie să te-nveţe să-ţi fie groază
De oameni ai căror ochi altfel se-aşază
Şi de cei a căror piele altfel se colorează,
Trebuie să te-nveţe cu grijă.
Trebuie să te-nveţe până nu-i prea târziu,
Înainte să faci 6, 7 sau chiar 8 ani
Să-i urăşti pe toţi cei pe care îi urăsc ai tăi,
Trebuie să te-nveţe cu grijă!
Acest spectacol şi discuţiile care au urmat m-au ajutat să înţeleg
cât de cât confruntarea aparent fără sfârşit a Americii cu
problematica discriminării rasiale. Mai mult decât oricâte
predici ţinute de politicieni sau experţi, astfel de cântece
destinate consumului de masă slujeau la slăbirea prejudecăţilor
rasiale prin ridiculizarea lor.
Un alt cuplu m-a dus la concertul de gală organizat cu ocazia
celei de-a 90-a aniversări a lui Leonard Bernstein, la New York.
Mi-a fost puţin jenă să recunosc că nu ştiu cine e Bernstein.
Nicio problemă, au spus ei într-un glas. Seara aceasta va fi o
ocazie bună să afli cine e. Unul dintre momentele care m-au
intrigat a fost interpretat de un cuplu de tineri îmbrăcaţi
sărăcăcios, imitând o întâlnire cu sectoristul şi cântând apoi
despre ea:
Dom’le sergent Krupke,
Trebuie să ne-ascultaţi.
Cu binele noi
N-am prea fost învăţaţi,
Mamele ni-s drogate,
Taţii ne sunt beţi,
Sfinte Sisoe, clar că suntem delincvenţi!
După spectacol, i-am întrebat pe prietenii mei despre acel
cântec cu adolescenţi. Au fost şocaţi.
— Nu ai văzut Poveste din cartierul de vest?
După doar câteva zile îl vizionam pe DVD şi savuram
înţepăturile libretistului la adresa psihologiei moderate care îi
convingea pe delincvenţii juvenili că sunt „victimele societăţii”.
Am auzit pentru prima oară şi cântecul de neuitat al
imigranţilor, America. În cântec este o conversaţie între nişte
imigranţi din Puerto Rico, bărbaţi şi femei. Mai jos sunt câteva
versuri pe care le consider atemporale, ce ilustrează, de
asemenea, perspectivele diferite pe care oamenii din acelaşi loc,
chiar din aceeaşi familie le au despre America. Pentru femei era
un tărâm al libertăţii şi al şanselor nelimitate, pentru bărbaţii
cuprinşi de dorul de casă era un loc al sărăciei şi al
fanatismului, dacă nu erai alb.
Îmi place viaţa-n America…
Totul e gratis în America…
Să cumperi pe datorie e-atât de plăcut!
După doar o privire, dublu ne-au cerut.
Am propria mea maşină de spălat.
Dar ce-o să ai totuşi de ţinut curat?
Industria e-n floare în America.
Doişpe într-o cameră, în America.
Multe case noi cu spaţii deschise.
Multe uşi care-ţi sunt în faţă închise…
Viaţa e bună în America.
Dacă eşti complet alb în America.
Aici eşti om liber şi aici ai mândrie.
Câtă vreme îţi vezi doar de-a ta felie,
Liber să fii orice vrei să fii,
Liber a servi la mese şi pantofi a lustrui
Plin de funingine în America,
Crimă organizată în America,
Sunt vremuri groaznice în America…
Cred că la San Juan o să mă-ntorc
Ştiu o barcă pe care s-o iei chiar din doc
Toată lumea acolo va ovaţiona!
Toată lumea de-acolo aici se va muta!
Acest dialog e valabil şi astăzi. Pentru majoritatea imigranţilor,
venirea în America înseamnă să schimbe un cămin afectat de
şomaj, violenţă şi apatie pe un tărâm nou unde oportunităţile
tentante vin la pachet cu locuinţe murdare, găşti şi crimă
organizată.
Prin contrast, eu am fost extrem de norocoasă să-mi
îndeplinesc multe dintre visele mele americane chiar de când
am ajuns în America. În ultimul an, nu am fost doar la Las
Vegas. Am fost într-o croazieră în Alaska, unde am văzut munţi
înalţi, gheţari, urşi negri şi bruni şi balene care suflau apa la
câţiva metri în aer şi apoi se scufundau arătându-ne coada. De
Ziua Recunoştinţei, o altă prietenă mi-a sugerat, ca şi cum mi-ar
fi oferit o cană de ceai, o tură pe un ATV la o fermă din Texas.
Până la urmă am luat şi o lecţie de călărie pe calul unui cowboy.
Am participat la conferinţe la care oferta de activităţi după
masa de prânz varia de la partide de golf la partide
demonstrative de tenis şi la rafting pe râuri repezi.
 Sunt norocoasă că am ajuns aici, aşa cum am ajuns. Sunt
norocoasă că am prietenii pe care îi am. Dar asta nu înseamnă
că subestimez ce înseamnă să vii în America ca imigrant ilegal,
trecând clandestin graniţa mexicană, sau să te naşti în
cartierele sărace din Chicago, LA sau New York. Pe parcursul
vizitelor mele în Bronx, am văzut că într-adevăr există colţuri
ale Americii unde oamenii nu prea au ce să pună pe masă, unde
fetele rămân gravide la 13 ani, unde băieţii adolescenţi fac rost
de arme prea uşor şi se împuşcă unii pe alţii, unde intrările în
şcoli trebuie să fie blindate şi elevii trebuie să treacă prin
detectoare de metale. În unele ghetouri, durata de viaţa a unui
băiat de culoare este estimată la doar 18 ani.
Acestea sunt probleme sociale şi politice serioase, fără
îndoială. În unele cazuri, aceste probleme sunt în mod evident
mai grave decât problemele echivalente din cartierele europene
sărace. Dar ele nu afectează America în general aşa cum în
Africa asemenea probleme afectează acest continent.
Ce diferenţiază America de Europa şi Africa? Clar, nu e
vorba doar de rata omuciderilor din cartierele sărace ale
negrilor. Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să mă
însoţiţi la o nuntă. În biserica Stanford Memorial din Palo Alto,
California, cu o săptămână înainte de cea de-a 40-a aniversare a
mea, am fost martoră la căsătoria prietenilor mei Margaret şi
John.
La 31 de ani, Margaret arăta splendid. John arăta ca un
bărbat pregătit să înceapă o misiune serioasă. Nu mai fusesem
la nicio nuntă americană până atunci. În filme, mi se părea mie,
miresele erau întotdeauna blonde şi mirii aveau mereu părul
închis la culoare. Margaret este blondă, John are părul închis la
culoare, dar dincolo de asta nunta lor nu a avut nimic comun cu
filmele pe care le-am văzut eu. Nunţile din filme sunt de obicei
comedii: preotul încurcă jurămintele (Patru nunţi şi o
înmormântare), mireasa fuge (De bunăvoie şi nesilită de nimeni),
părinţii intră în bucluc (Un socru de coşmar). Aceasta,
dimpotrivă, nu a fost o comedie. Ceremonia a fost impecabilă.
Mâncarea a fost din belşug şi bună, vinul excelent, biserica îţi
tăia răsuflarea, mireasa îmbrăcată în rochia bunicii ei avea
lacrimi în ochi, iar mirele era vizibil emoţionat. Solemn, şi-au
rostit jurămintele. M-am întrebat în sinea mea dacă vreo fiinţă
umană poate să ţină astfel de promisiuni: „Să-ţi fiu alături, de
azi înainte, la bine şi la greu, în belşug şi în lipsuri, în suferinţă
şi în bunăstare, să te iubesc şi să te preţuiesc până când
moartea ne va despărţi”.
Am fost atât de uluită de intensitatea slujbei, încât am
întrebat-o pe invitata de lângă mine:
— E ceva destul de serios, nu, pentru un cuplu atât de tânăr?
— Da, mi-a răspuns ea. Căsătoria are prea puţin de-a face cu
vârsta şi are totul de-a face cu familia, iar aici, în America,
familia e ceva serios.
În acea zi am aflat că nucleul de bază al societăţii americane
este într-adevăr familia. În teorie, desigur, elementul de bază în
orice societate cu adevărat liberă este individul, care este
punctul de pornire pentru o constituţie democratică şi pentru
lege. Responsabilitatea individuală este solicitată şi pretinsă tot
timpul. Dar destul de repede înţelegi că, pentru a fi fericit şi
împlinit, individul trebuie să fie integrat într-o familie.
Americanii se interesează constant unii de familiile altora.
Familia americană nu e la fel de extinsă ca în cultura de clan în
care am crescut eu şi nu la fel de puternic nucleară ca în cazul
modelului olandez. Nici nu există experimentarea pe care am
întâlnit-o în Olanda.1 În America am întâlnit cupluri, oameni
singuri care îşi doreau să se căsătorească, perechi logodite în
pragul nunţii şi persoane divorţate care vorbesc întruna despre
cum să ia întregul proces de la capăt. Concubinajul, cu excepţia
anumitor cercuri, nu e văzut ca o opţiune de lungă durată şi
adesea cuplurile care locuiesc împreună tind să se logodească.
Doar în New York pare acceptabil să rămâi singur pe termen
lung.
Celălalt lucru pe care l-am învăţat la Stanford este că
familiile sunt pietrele de temelie ale societăţii americane,
pentru că din familii se dezvoltă comunităţile care formează
naţiunea americană. Nunta lui Margaret şi John a întruchipat
pentru mine multe dintre caracteristicile Statelor Unite pe care
am ajuns să le apreciez.
America este o ţară cu propriul mit fondator, acela al unei
republici noi şi virtuoase clădite pe un pământ virgin de
pionieri curajoşi şi rezistenţi. Acest mit fondator e povestit şi
repovestit în nenumărate feluri şi pe toate canalele media
posibile, dar pentru mine nunta americană este cea mai
puternică versiune. În ea se află totul: credinţa optimistă în
succesul unui noi parteneriat, idealuri şi jurăminte creştine
măreţe şi patriotismul care îşi croieşte drum în fiecare ritual
american de familie. Cel mai izbitor dintre toate este modul în
care atât de multe nunţi americane întruchipează idealul
unităţii între diverse popoare.
Margaret a crescut în Colorado şi este străstrănepoata lui
Herbert Hoover, preşedintele Statelor Unite între 1929 şi 1933;
strămoşii soţului ei au venit din Grecia. Invitaţii erau şi mai
diverşi: doar domnişoarele de onoare aveau pielea de şase
nuanţe diferite. Din punctul de vedere al clasei şi al religiei,
invitaţii variau de la fermieri locali la profesori la Stanford. Nu
a existat nici cea mai mică urmă de snobism. În numeroasele
discursuri, acest cocktail de rase, religii şi clase a fost menţionat
în mod repetat cu mândrie nedisimulată. Uite, păreau să-mi
spună, ăştia suntem noi: o familie care-i primeşte pe toţi oamenii
care împărtăşesc valorile noastre familiale. Aceasta e America
pentru mine: o mare familie, căreia oricine îi poate aparţine,
atâta vreme cât îi acceptă aceste valori.
Desigur, marea întrebare este: care exact sunt aceste valori
şi ce se întâmplă dacă nu le accepţi sau nu le iei în serios?
Recunosc că am venit în America plină de prejudecăţi
africane, dar şi europene. Una dintre aceste prejudecăţi e că
americanii sunt ipocriţi când proslăvesc valorile familiale, în
special monogamia. În primii mei trei ani în America, nu trecea
nicio lună fără ca o personalitate publică majoră să fie dată în
vileag pentru că-şi înşelase nevasta. Rata divorţurilor părea să-
mi confirme bănuiala că discursurile pompoase despre valorile
familiale din America erau doar vorbe goale.
Dar Statele Unite nu sunt o utopie, iar americanii nu aspiră
la perfecţiune. Aspiră, mai presus de orice, la fericire. Şi asta
înseamnă că, dacă lucrurile nu merg aşa cum doresc cu un nou
proiect, fie că e o căsnicie sau un oraş cu mine de argint,
americanii iau mult mai rapid decât oamenii din societăţile
tradiţionale decizia de a pune punct şi a merge mai departe, cu
cât mai puţine regrete.
 Lucrul pe care americanii îl fac în general cu reticenţă – şi
aceasta e poate cea mai importantă diferenţă dintre americani
şi europeni – este să ceară statului (sau „guvernului”, aşa cum
preferă americanii să spună) să îi ajute când lucrurile merg
prost. Fac asta, desigur, şi niciodată mai prompt decât în cazul
unei crize financiare precum cea care a izbucnit când scriam
această carte. Dar, spre deosebire de europeni, americanii simt
instinctiv că intervenţia pe scară largă a statului este greşită şi
că e, în cel mai bun caz, o măsură de urgenţă. Într-o lume
ideală, americanii şi-ar forma familiile şi firmele, şi-ar construi
casele şi locurile de muncă, şi-ar cumpăra şi şi-ar vinde
bunurile şi serviciile, ar merge la o pizzerie sâmbăta şi la
biserică duminica şi, în general, şi-ar vedea de viaţa lor cu o
minimă interferenţă a statului.
Asta transformă America într-o ţintă foarte diferită pentru
cea mai mare provocare la adresa lumii occidentale de la
comunismul sovietic încoace: ameninţarea radicalismului
islamic.
1. În Olanda, după anii ’60, tot felul de modele familiale noi au ajuns să fie la modă:
Bewust Ongehuwde Moeder (mama deliberat necăsătorită), Bewust Ongehuwde
Vader (tatăl deliberat necăsătorit), modelul trăim-împreună-separat, familii gay
constând din două lesbiene şi copii a căror mamă este una dintre partenere sau
bărbaţi homosexuali cu copii adoptaţi, precum şi familiile comunale
experimentale, care variază ca număr de membri şi longevitate, dar care se opun
modelului tradiţional de familie de tip tată-mamă-copii.
 Capitolul 10
Islamul în America

Cu cât călătoream mai mult prin Statele Unite, vorbind cu

oamenii despre viaţa mea, cu atât mă frapau alte diferenţe
dintre cele două ţărmuri ale Oceanului Atlantic. La fel ca
europenii, publicul american avea în mod evident un sentiment
de revoltă contra nedreptăţilor comise în numele islamului
împotriva fetelor, apostaţilor şi necredincioşilor, dar americanii
păreau mult mai interesaţi de găsirea soluţiilor, voluntariat,
mobilizare – de a lua atitudine.
Pe de altă parte, deşi publicul american era curios – peste tot
pe unde mergeam, oamenii trebuiau să fie întorşi din drum
pentru că sălile erau neîncăpătoare –, părea să fie, în acelaşi
timp, şi mai puţin conştient decât europenii de problemele
despre care vorbeam.
Dau un singur exemplu: în Europa, aproape toată lumea a
auzit de familiile musulmane care le pedepsesc şi le omoară pe
femeile care încalcă graniţele datinilor şi credinţei. Astfel de
poveşti sunt publicate frecvent în ziare. Oameni din aproape
toate auditoriile europene cărora m-am adresat aflaseră de cel
puţin o tânără ucisă brutal. Astfel că majoritatea europenilor
înţeleg deja că imigranţii musulmani cauzează probleme
sociale specifice în ţările lor şi că acestea implică adesea
oprimarea femeilor pe pământ european. Dar în America am
fost permanent surprinsă de faptul că majoritatea oamenilor
din public percep islamul ca fiind legat în mare parte de politica
internaţională – o chestiune importantă pentru securitatea
naţională a Americii, poate, dar referindu-se în principal la
oamenii care trăiesc peste mări.
 Ori de câte ori vorbeam, ascultătorii mei americani scoteau
exclamaţii indignate numai când auzeau de căsătorie înainte de
vârsta majoratului, crime justificate în numele onoarei şi
mutilarea genitală a femeilor. Rar – poate chiar niciodată – le-a
trecut prin minte acestor spectatori că multe femei şi fete
suferă exact acest tip de opresiune în casele şi blocurile de pe
tot cuprinsul Statelor Unite.
Aproximativ 130 de milioane de femei din toată lumea au
organele genitale tăiate. Operaţia este efectuată asupra unui
număr estimat de 6.000 de fetiţe în fiecare zi. Dacă sunt tăiate
98% dintre femeile somaleze, 95% dintre maliene şi 90% dintre
sudaneze, câte femei înseamnă asta în fiecare vagon de metrou
din New York, pe fiecare autostradă din Colorado şi Kansas?
Dacă 97% dintre fetele egiptene sunt mutilate genital, ce
procentaj din fetele egiptene născute în Statele Unite sunt
tăiate? Zero? Nu cred.1 Dar spectatorilor mei nu le venea să
creadă aceste date.
Mai întâlnisem genul acesta de incredulitate şi înainte,
desigur. Cu zece ani mai devreme, în Olanda, când am început
să mă pronunţ împotriva mutilării genitale, olandezii au fost la
fel de oripilaţi ca americanii când au aflat despre această
practică. Mi se spunea constant că imigranţii ştiu că această
practică este ilegală în Europa, aşa că pur şi simplu asta nu li se
întâmplă copiilor odată ce ajung în Olanda. Eu nu credeam că e
adevărat. De fapt, odată ce am devenit membru al
Parlamentului şi am ajutat la adoptarea unei legi care cerea
autorităţilor să verifice în mod real situaţia, am primit
confirmarea că organele genitale ale fetiţelor erau tăiate, fără
anestezic, pe mesele bucătăriilor din Rotterdam şi Utrecht.
Există deja multe femei şi fete mutilate genital în America şi
multe altele care riscă mutilarea. De exemplu, în cultura pe
care o cunosc cel mai bine, sunt rare familiile somaleze care,
indiferent unde locuiesc, se vor abţine să îşi taie fetele. Cu toţii,
exceptându-i pe părinţii cel mai bine asimilaţi, îşi doresc pentru
copiii lor căsătorii în cadrul comunităţii somaleze şi cred că o
fată „impură”, una ale cărei clitoris şi vagin sunt intacte, nu-şi
va găsi soţ. Ar putea efectua circumcizia mai „redusă”, care
implică doar tăierea prepuţului clitorisului, dar majoritatea vor
face exact aşa cum au făcut dintotdeauna taţii noştri (şi mamele
şi bunicile): vor tăia clitorisul şi labiile mici, astfel încât
cicatricele să se strângă, creând o centură de castitate
„naturală”. Nu trebuie întotdeauna să se întoarcă în Africa
pentru a face asta. Fiecare comunitate somaleză are membri
care pot oferi aceste servicii aproape de casă sau care cunosc pe
cineva, undeva prin apropiere, dispus s-o facă.
Deja există şcoli musulmane în America unde fetele învaţă
cât e ziua de lungă să fie supuse şi să îşi plece privirea, să se
îmbrace în văluri pentru a simboliza suprimarea voinţei lor
personale. Sunt învăţate să internalizeze superioritatea
masculină şi să intre foarte discret în moschee, printr-o uşă din
dos. În weekend, fetele de la şcolile coranice învaţă că
Dumnezeu le cere să se supună, că ele valorează mai puţin
decât băieţii şi că au mai puţine drepturi în faţa lui Dumnezeu.
Asta se întâmplă şi în America.
Dar, într-o anumită privinţă, spectatorii mei erau insistenţi.
Sigur, crimele justificate în numele onoarei, bătăile frecvente şi
chiar şi omorul pentru a pedepsi o fiică, o soră ori o nevastă al
cărei „comportament neadecvat” a abătut ruşinea asupra
familiei nu aveau cum să se întâmple în Statele Unite, tărâmul
celor liberi, nu-i aşa?
Ca nou-venită în această ţară, nu ştiam dacă acest lucru e
adevărat. Dar aveam să aflu curând că acest aspect al culturii
disfuncţionale a islamului îşi croise deja drum spre inima
Americii.
Deşi i-am scandalizat pe unii americani cu poveştile pe care
le-am spus despre misoginismul islamic instituţionalizat, mă
bântuia teama că i-aş putea face în schimb să le fie milă de
mine. Esenţa cărţii mele de memorii, am încercat eu să explic,
este că eu am fost extraordinar de norocoasă. Am reuşit să scap
din lumea dogmei şi opresiunii în lumina independenţei şi
ideilor libere. Eu am evadat şi, în fiecare etapă a acestui proces
de evadare, am fost ajutată de bunăvoinţa unor nemusulmani
obişnuiţi, precum cei din public.
E adevărat că a trebuit să plătesc un preţ pentru că am
abandonat islamul şi am luat poziţie. Spre exemplu, trebuie să
plătesc pentru protecţie non-stop din pricina ameninţărilor cu
moartea la adresa mea. Dar, pentru că islamul cere ca oricine
abandonează religia să fie pedepsit cu moartea, această teamă
constantă este într-o anumită măsură împărtăşită de toţi
musulmanii care părăsesc credinţa, precum şi de cei care
practică o variantă mai puţin strictă a ei.
Prin cărţile şi prelegerile mele, vreau să îi inspir pe cititori
să se gândească la ceilalţi, cei care încă sunt captivi în lumea pe
care eu am lăsat-o în urmă. Evoc întâmplări din viaţa mea şi
poveşti ale femeilor pe care le cunosc sau care mi-au scris ori
au venit să vorbească cu mine. Făcându-le un portret verbal,
încerc să-i ajut pe cei din public să se raporteze la ele ca la nişte
fiinţe umane. În spatele vălului sunt femei reale, în carne şi
oase, cu minte şi suflet şi, odată ce percepi suferinţa din spatele
acelui văl, îţi vine mai greu să le ignori.
Sunt fetiţe cărora le place să înveţe, dar care sunt retrase de
la şcoală după prima menstruaţie, pentru că familiile lor se tem
că anturajul nepotrivit de la şcoală le-ar întina puritatea.
Copilele sunt măritate cu nişte adulţi necunoscuţi, pe care nu i-
au întâlnit niciodată. Femeile tânjesc să aibă o viaţă productivă,
în care să muncească, dar sunt închise între pereţii casei tatălui
sau soţului lor. Fetele şi femeile sunt bătute, brutal şi des,
pentru o ocheadă, o bănuială că s-ar fi rujat sau ar fi trimis un
sms, nu au cui să se plângă pentru că părinţii lor, comunitatea
şi predicatorii aprobă aceste pedepse copleşitoare.
Majoritatea celor din publicul american reacţionau la
început cu uimire, apoi cu compasiune la poveştile despre
ororile de zi cu zi din viaţa unei femei musulmane, chiar dacă
le venea greu să creadă că aşa ceva se întâmpla în propria lor
ţară. Era o singură excepţie la această reacţie: în campusurile
colegiilor, exact genul de mediu unde mă aşteptam la
curiozitate, dezbatere vie şi, da, la entuziasmul şi energia unor
activişti care gândeau la fel ca mine.
În realitate, aproape fiecare auditoriu pe care l-am întâlnit
în campus a fremătat de furie şi revoltă. Eram obişnuită cu
studenţii musulmani radicali, din experienţa mea de activist şi
politician în Olanda. De fiecare dată când susţineam un discurs
public, se adunau în sală ca să strige la mine înverşunaţi, într-o
olandeză stricată, în propoziţii atât lipsite de sens, încât te
întrebai cum de puteau fi studenţi.
 Prin contrast, în campusurile din Statele Unite şi Canada,
studenţi tineri şi foarte coerenţi din asociaţii studenţeşti
musulmane pur şi simplu preluau controlul dezbaterii. Le
trimiteau dinainte e-mailuri de protest organizatorilor, aşa cum
a fost unul (trimis de un student la Teologie de la Harvard) în
care eram acuzată că „nu dezbat nimic de substanţă care să
schimbe cu adevărat viaţa femeilor musulmane” şi că vreau
doar „să distrug” islamul. Lipeau afişe şi împărţeau fluturaşi
publicului. Înainte să termin de vorbit, făceau coadă la
microfon, dându-i la o parte pe toţi nemusulmanii. Vorbeau
engleza perfect, erau în mare parte foarte manieraţi şi păreau
mult mai bine integraţi decât colegii lor europeni. Erau mult
mai puţini tineri cu barbă, în veşminte suficient de scurte cât să
li se vadă gleznele, imitând tradiţia care spune că însoţitorii
Profetului se îmbrăcau aşa din modestie, şi mai puţine fete în
văluri negre urâte. În Statele Unite, un student musulman
radical poate să aibă un mic barbişon; o fată poate purta pe cap
un văl lejer, elegant. Felul în care arătau şi se comportau era
mult mai puţin ameninţător, dar erau omniprezenţi.
Unii dintre ei începeau prin a spune cât de rău le pare că
suferisem îngrozitor, dar adăugau că aşa-zisele mele traume
sunt aberante, „o chestiune culturală”, care n-are nimic de-a
face cu islamul. Condamnând islamul pentru oprimarea
femeilor, spuneau ei, îi demonizam pe ei personal, ca
musulmani. Nu reuşisem să înţeleg că islamul e o religie a păcii,
că Profetul le trata foarte frumos pe femei. De mai multe ori am
fost informată că atacarea islamului serveşte doar scopului
unei chestiuni numite „feminism colonial”, care în sine era un
pretext pentru războiul contra terorismului şi pentru uneltirile
diabolice ale guvernului american.
Am fost invitată să conferenţiez la un colegiu, ca parte dintr-
o serie de prelegeri despre femeile musulmane. Am fost uimită
şi încântată că o universitate americană dedică o întreagă serie
de conferinţe acestui subiect, dar, când am primit afişul, m-am
descurajat.
Vălul, crimele justificate în numele onoarei şi mutilările
organelor genitale feminine sunt acum privite în mod
obişnuit în Occident ca semne ale oprimării femeilor
musulmane.
 Totul bine, până aici. Dar apoi continua:
Eliberarea femeilor musulmane a servit ca justificare pentru
intervenţiile din războiul contra terorismului. Dar acest
lucru nu e nou. Încă din perioada colonialismului britanic,
problema femeilor a fost folosită pentru a justifica preluarea
puterii. Aceasta e ceea ce Leila Ahmed a denumit feminism
colonial – preocuparea selectivă pentru situaţia dificilă a
femeilor musulmane, centrată mai degrabă pe vălul lor
decât pe educaţie, în timp ce se opunea dreptului la vot al
femeilor în Anglia imperialistă. De ce vălul, şi nu educaţia
sau sănătatea, sexualitatea, drepturile economice şi juridice,
egalitatea religioasă şi de gen? Aceste ultime chestiuni sunt,
desigur, mai complicate decât una reprezentativă din punct
de vedere cultural. Aparţin unei reţele complexe de dinamici
şi interacţiuni istorice şi politice, ceea ce ne provoacă, în
cuvintele Lilei Abu-Lughod, „să ţinem cont de propriile
noastre responsabilităţi mai mari în abordarea formelor de
nedreptate globală care sunt formatoarele puternice ale
lumii în care [femeile musulmane] se află”.
Şi tot aşa. De îndată ce ajungea la o idee interesantă, micul afiş
devia în absurdităţi academice. Toate presupunerile erau fie
morale, fie lipsite de sens din punct de vedere factual. În primul
rând, sintagma feminism colonial are o implicaţie maliţioasă: că
acest presupus model de feminism mai degrabă le supune pe
femei, şi nu le eliberează. Preocuparea pentru situaţia grea a
femeilor musulmane nu a fost nici pe departe legată de
colonizarea europeană iniţială a ceea ce numim acum ţări în
curs de dezvoltare. Lupta pentru Africa a fost o competiţie
insolentă, motivată doar de aur, Dumnezeu şi glorie, şi nu o
încercare altruistă de emancipare a unor fetiţe.
Totuşi, un efect secundar excelent al colonizării a fost că
ţările europene şi-au adus propria infrastructură politică şi
legislativă în multe ţări musulmane, lucru care a ameliorat
semnificativ situaţia femeilor. Ignorarea acestui aspect şi
fredonarea la nesfârşit a melodiei monotone a opresiunii şi
fanatismului colonial salvează popoarele foste colonizatoare de
analiza şi critica propriilor eşecuri. Pentru că, după plecarea
coloniştilor, multe ţări au reintrodus Sharia – întotdeauna în
primul rând ca „Dreptul familiei” (cu alte cuvinte, dreptul
femeilor) –, iar situaţia femeilor s-a înrăutăţit fără excepţie.
Nu stă în picioare nici argumentul conform căruia o
chestiune numită feminism colonial (sau uneori neocolonial) a
reprezentat un pretext pentru războiul contra terorismului
purtat de George W. Bush. E ca şi bănuiala că există conspiraţii
ale evreilor: o încercare de a arunca vina în altă parte. Eram
membru al Parlamentului olandez la momentul invadării
Irakului de către SUA, în slujba unui partid care era la
guvernare, iar când am dezbătut dacă să votăm pentru sau
împotriva războiului (eu am votat pentru), argumentele erau
legate de armele de distrugere în masă şi de refuzul lui Saddam
Hussein de a permite accesul inspectorilor de la Agenţia
Internaţională pentru Energie Atomică. La fel ca în cazul
invaziei Afganistanului, nimeni nu a invocat femeile
musulmane şi eliberarea lor ca temei pentru a porni la război.
Mai mult decât atât, atunci când Statele Unite au instituit noi
constituţii, atât în Afganistan, cât şi în Irak, le-au făcut pe plac
clericilor musulmani, punând dreptul familiei sub incidenţa
Shariei.
Argumentul potrivit căruia prin criticarea islamului îi
defăimezi pe credincioşii musulmani este, de asemenea,
înşelător. Dacă îl critic pe George Washington, nu îi defăimez pe
americani; dacă deplâng minciuna spusă Faraonului de
Avraam, că soţia sa îi era soră, nu îi condamn pe alţi evrei – sau,
din acelaşi motiv, pe musulmani, care îl recunosc şi ei pe
Avraam drept patriarh. Dar o religie, islamul, bazată pe o carte,
Coranul, care le neagă femeilor drepturi fundamentale ale
omului este înapoiată şi să spui asta nu este o insultă, ci o
opinie. Dacă este o critică validă, atunci ignorarea perspectivei
cărţii şi a practicii de victimizare a femeilor care izvorăşte din
aceasta le face şi mai mult rău victimelor. Viziunea mea nu îi
defăimează pe musulmanii care nu au această credinţă sau
care nu oprimă ei înşişi femeile.
La fel, mulţi dintre apărătorii islamului din campusurile
universitare extrapolau atrocităţile istoriei americane privind
drepturile civile: exterminarea şi dezrădăcinarea indigenilor,
comerţul cu sclavi, legile absurde şi crude ale segregaţiei.
Aceste date istorice sunt reale. Cu toate astea, e adevărat şi că,
mai ales în comparaţie cu alte ţări dezvoltate, Statele Unite sunt
deschizătoare de drum – mai întâi pe plan intern, iar acum şi în
ţări străine – în promovarea ideii că toţi oameni se nasc liberi şi
egali. E tot un adevăr istoric faptul că mişcarea americană
pentru drepturi civile a reuşit în cele din urmă, pe cale paşnică,
să abolească numeroasele forme de discriminare a afro-
americanilor care au persistat multă vreme după sfârşitul
sclavagismului. Din punctul de vedere al unui relativ nou-venit
în Statele Unite, nu e o statistică deloc rea. Însă se pare că nu
despre aceasta învăţau mulţi dintre studenţi.
În campus, îi priveam cu disperare pe acei tineri încrezători,
născuţi în Statele Unite, care beneficiaseră atât de evident de pe
urma fiecărui avantaj al civilizaţiei occidentale şi care, cu toate
astea, erau hotărâţi să ignore diferenţele profunde dintre o
mentalitate teocratică şi una democratică. Le-am semănat şi eu
odată, în perioada în care şi eu purtam văl şi mă străduiam să
ascult şi să mă supun cu toată fiinţa mea, în loc să întreb şi să
vorbesc. Dar eu cred că este o diferenţă între aceşti studenţi şi
cum eram eu în tinereţe. Acestor studenţi părea să le lipsească
minima empatie cu alte femei musulmane – femei care sunt la
fel ca ei, dar care nu pot să vorbească în public sau nici măcar
să meargă la şcoală. Dacă ar locui în Arabia Saudită, sub Sharia,
aceste fete de colegiu cu eşarfele lor frumoase nu ar avea
libertatea să studieze, să lucreze, să conducă maşina, să se
plimbe. În Arabia Saudită, fetele de vârsta lor sau chiar şi mai
tinere sunt închise în casă şi forţate să se mărite, iar dacă au
relaţii sexuale în afara căsătoriei, sunt condamnate la
închisoare şi biciuite. Conform Coranului, soţul lor are voie să
le bată şi să hotărască dacă pot merge la muncă sau chiar dacă
pot ieşi din casă; el se poate însura cu alte femei fără să le ceară
acordul şi, dacă alege să divorţeze, ele nu au dreptul să se
opună sau să păstreze custodia copiilor. Oare asta nu contează
deloc pentru aceste tinere musulmane isteţe din America?
Privind amfiteatrele frumos mobilate ale colegiilor
americane de elită, bogate în atât de multe privinţe, mă
gândeam la numeroasele tragedii mărunte care se petrec în ele.
Aceşti tineri, care avuseseră parte doar de libertate personală,
educaţie liberală şi oportunităţi economice, puteau deveni
vectorii valorilor democratice, purtătorii stindardului unui
islam nou, mai modern, care să îmbine caracteristicile
musulmane cu deschiderea occidentală. Însă, deşi sunt expuşi
în mod clar unei educaţii de cea mai înaltă calitate, refuză să
privească realitatea în faţă, să înţeleagă că doar pentru că ceva
este scris nu înseamnă obligatoriu că e şi corect. În schimb, ei
insistă pe o perspectivă în alb şi negru asupra islamului. Se
axează pe protejarea de „insulte” a imaginii Profetului
Mahomed, un bărbat mort. De ce, am întrebat eu, nu se
organizează să apere alţi musulmani, alte femei? Deşi mulţi
dintre ei erau înscrişi la colegii unde întregul etos educaţional
era construit în jurul nevoii de dreptate şi solidaritate cu cei
sărmani şi strămutaţi, suferinţele femeilor sub islam erau pur şi
simplu trecute cu vederea.
Există grupuri de activişti de toate felurile în campusuri, cu
toate astea nimic pentru fetele care fug de islam, niciun grup
care să lupte pentru drepturile femeilor musulmane. Când se
comit acte de violenţă în numele islamului, aceşti studenţi
activişti tac. Chiar şi atunci când musulmanii aruncă în aer alţi
musulmani care interpretează altfel această presupusă religie a
păcii; chiar şi atunci când copiii sunt folosiţi ca atentatori
sinucigaşi; chiar şi atunci când o femeie musulmană devotată
este violată, merge la autorităţi şi este condamnată să fie
lapidată, pe motiv că a avut relaţii sexuale în afara căsătoriei –
chiar şi atunci, aceşti studenţi rămân tăcuţi.
Există o problemă cu islamul, le-aş spune studenţilor
musulmani care au vrut să mă intimideze. Ignorând-o, tu,
studentule sau adultule, faci un deserviciu comunităţii tale.
Dacă scopul tău e să cauţi adevărul, lucru pe care ar trebui să îl
facă educaţia, atunci nu poţi nega faptul că o interpretare
strictă a islamului este o pregătire pentru fanatism, violenţă şi
opresiune. Nu poţi nega faptul că eşecul societăţilor musulmane
din lumea de astăzi de a le oferi pace, prosperitate şi
oportunităţi locuitorilor lor este legat de aceste credinţe. Fie că
ţara ta de origine este Pakistan, Maroc sau Somalia, există un
motiv pentru care nu trăieşti acolo. Te rog, acceptă motivul
pentru care tu şi părinţii tăi aţi cumpărat acel bilet spre
America: justiţie echitabilă şi o viaţă mai bună, într-un loc în
care eşti la adăpost de tiranie, în care păstrezi roadele muncii
tale şi ai un cuvânt de spus în mersul ţării. Iar dacă tu crezi că
în America ar trebui să se aplice Sharia, te rog, du-te înapoi
acasă şi vezi ce înseamnă aceasta cu adevărat.
Le citam din Coran surele şi versetele unde se consfinţeşte în
mod limpede tratamentul inegal şi crud faţă de femei. Spre
exemplu, sura 4, versetul 34, îi instruieşte pe bărbaţi să le
lovească pe femeile din partea cărora se tem de o posibilă
nesupunere. Drept răspuns, unii se înfuriau şi strigau că şi alte
religii au pasaje în cărţile lor sfinte care nu sunt de partea
femeilor. Alţii susţineau, în mod absurd, că bătaia se referă
doar la o atingere simbolică cu un beţigaş de dimensiunea unei
periuţe de dinţi. Cei mai mulţi reveneau rapid la tema lor
preferată: tinereţea mea deosebit de traumatizantă, vendeta
mea personală împotriva tuturor musulmanilor.
Astfel de întâlniri cu antagonişti mărunţi, dar vocali erau
arareori plăcute. Dar, din când în când, constatam că
argumentele mele nu sunt în zadar. Poate că nu schimbam
părerile autodeclaraţilor apărători ai islamului, dar le
deschideam ochii majorităţii studenţilor nemusulmani din
public. Adeseori le surprindeam chipurile îngrozite
conştientizând că aceşti tineri în văluri şi cu barbă cu care
împărţiseră ani de zile cafele, cărţi şi cursuri nu le împărtăşeau
valorile fundamentale.
La o prelegere susţinută la Scripps College, o şcoală de ştiinţe
umaniste pentru femei din Claremont, California, sala era plină
şi, chiar înainte să închei, un lung şir de fete musulmane a
început să se formeze în faţa microfonului, aşteptându-şi
rândul ca să pună întrebări. Dar, până să apuce cineva să facă
un prim comentariu, o fată cu văl a strigat din public:
— CINE NAIBA ÎŢI DĂ ŢIE DREPTUL SĂ VORBEŞTI DESPRE
ISLAM?
Un puşti roşcat care stătea la rând i-a răspuns strigând:
— PRIMUL AMENDAMENT!
A fost un moment care mi-a dat curaj.
În martie 2008, New York Times a publicat un articol cu titlul
„De neclintit sau temători, mulţi musulmani fac
homeschooling”. Am citit, şocată, că 40% dintre familiile
pakistaneze sau provenind din sud-estul Asiei şi care locuiesc în
districtul Lodi, la est de San Francisco, au optat pentru
homeschooling pentru fiicele lor. În articol, erau enumerate
multe motive posibile pentru această decizie: deoarece copiii
musulmani erau tachinaţi sau batjocoriţi, expuşi la carne de
porc, „corupţi” de influenţele americane – dar mai ales pentru
ca fetele să nu se angajeze în comportamente care le-ar
„dezonora” familiile şi le-ar face nepotrivite pentru căsătorie.
Fotografii ca nişte tablouri de Vermeer ale unor tinere
zâmbitoare, cu văluri, citind şi jucându-se cu yoyo-urile lor,
îndulceau şocul pe care o astfel de informaţie l-ar fi provocat în
absenţa lor. Dar de ce ar trebui cetăţenii americani sau viitorii
cetăţeni americani să înveţe că fetele trebuie să îşi acopere
părul şi chiar şi faţa? Că băieţii şi bărbaţii au tot dreptul să le
poruncească fetelor? Că loialitatea faţă de o altă lege,
superioară, este mai importantă decât loialitatea faţă de
constituţia SUA? Că o educaţie minimă şi o căsătorie aranjată cu
vărul său este tot ce îi trebuie unei femei musulmane
americane? De ce să trăieşti în Statele Unite dacă vrei ca fetele
tale să rămână analfabete cultural?
E important de reamintit că şcolile musulmane sunt diferite
de aşa-numitele şcoli creştine sau evreieşti obişnuite. Când
spun „obişnuite”, mă refer la şcoli care sunt creştine sau
evreieşti din punctul de vedere al identităţii, dar care au o
programă laică. Prin contrast, şcolile musulmane sunt mai mult
sau mai puţin ca nişte medrese care pun accent pe religie mai
mult decât pe oricare altă materie. Elevii sunt învăţaţi să se
distanţeze de ştiinţă şi valorile libertăţii, de responsabilitatea
individuală şi toleranţă. Înfiinţarea unei şcoli musulmane,
oriunde în lume, dar mai ales în Occident, le dă wahhabiţilor şi
altor extremişti musulmani bogaţi ocazia de a izola şi a
îndoctrina grupuri vulnerabile de copii.
Când am copilărit în Kenya, prietena mea cea mai bună,
Amira, era dintr-o familie de yemeniţi. Locuiau în Nairobi ca şi
cum ar fi fost încă în Yemen. Deşi Amirei i s-a permis cel puţin
să meargă la şcoală – o şcoală musulmană –, a trebuit să se
mărite cu un bărbat din Yemen care nu ştia să citească sau să
scrie şi care nu avea nicio urmă de respect pentru ea. Verişoara
ei Muna era deosebit de deşteaptă – când avea 11 ani, a ieşit pe
locul şapte la un examen naţional –, dar la 15 ani s-a căsătorit
cu un grăsan care avea de două ori vârsta ei şi care a luat-o cu
el în Arabia Saudită.
 Amira şi Muna, ca atât de multe fete musulmane, erau
văzute de familiile lor aproape doar ca nişte incubatoare
pentru fii. Nu aveau o valoare intrinsecă şi se bucurau de prea
puţine opţiuni. Asta se ascunde în spatele fotografiei uşor
neclare a celor trei fetiţe în jilbab şezând pe canapeaua lor din
America.
Astăzi, cei mai mulţi musulmani din America sunt
indiscutabil diferiţi de majoritatea musulmanilor din Europa.
Pentru că ajung aici mai ales prin aeroporturi şi prin urmare au
vize, au trecut printr-un fel de proces de preselecţie în funcţie
de nivelul educaţiei, de starea materială şi de abilităţile
lingvistice. În America, acest proces este mult mai critic, mult
mai atent la competenţele imigranţilor şi la beneficiile pe care
le vor aduce ţării-gazdă decât în Europa, unde accentul cade pe
beneficiile pe care le va obţine imigrantul. Datorită simplei
proximităţi geografice, musulmanii pot ajunge în Europa ilegal
şi aproape întotdeauna ieftin, căutând să-şi câştige existenţa
făcând munca de jos. Această diferenţă nu împiedică în mod
necesar oprimarea fetelor musulmane în America, dar
înseamnă că este mai probabil ca musulmanii de aici să fie
profesionişti din clasa de mijloc şi vorbitori de engleză care au
făcut alegerea conştientă de a asimila unele valori americane
fundamentale.
Deoarece în Statele Unite criteriile de acordare a vizei sunt
atât de stricte, e mult mai greu pentru un imigrant să îşi cheme
mai târziu o mireasă nouă din ţara sa natală, aşa cum se
obişnuieşte în Europa. Astfel că importul constant de neveste
docile şi proaspete din îndepărtatele zone rurale din Maroc sau
Turcia este mai puţin flagrant decât în Europa. Musulmanii
americani se căsătoresc cu alţi musulmani americani; acesta
este un alt motiv care explică de ce situaţia femeilor este mai
bună aici.
Cu toate acestea, şcolăriţele cu văluri sunt un indicator
foarte clar al ascensiunii acestui islam purist renăscut. Sunt mai
puţin numeroase în America decât în majoritatea oraşelor
europene, dar numărul lor este într-o creştere vizibilă. Acum
este ceva obişnuit să vezi tinere cu veşminte până în pământ şi
văluri grele adesea împingând cărucioare pe străzile oraşelor
americane. Creşterea numărului musulmanilor (fie că sunt
turişti, rezidenţi americani sau cetăţeni) hotărâţi să-şi afişeze
pioşenia este deopotrivă o unitate de măsură a convingerilor
lor şi a tentativelor tot mai accentuate de a le controla social pe
acele femei musulmane care ar putea fi abătute uşor de la calea
cea dreaptă. Pe măsură ce tot mai mulţi imigranţi vin în Statele
Unite din ţările musulmane, ei menţin enclave ale tradiţiei care
sunt mult mai puternice decât cele ale altor grupuri de
imigranţi comparabile. Şi, pe măsură ce grupuri adepte ale
renaşterii islamului finanţate de Arabia Saudită fac tot mai
mult misionariat, dawa, musulmanii din America devin tot mai
conservatori.
Probabil că jumătate dintre moscheile din America primesc
bani saudiţi şi mulţi profesori şi predicatori ai islamului (poate
majoritatea) sunt sprijiniţi de fundaţii saudite precum Liga
Islamică Mondială. Prin Societatea Islamică a Americii de Nord,
asociaţiile studenţeşti musulmane, Cercul Islamic al Americii de
Nord şi Liga Islamică Mondială, sponsorizată de Arabia Saudită,
saudiţii finanţează tabere de vară pentru copii, institute pentru
instruirea imamilor, difuzarea de literatură islamică,
construirea unor moschei, prelegeri şi activităţi dawa pe tot
teritoriul Statelor Unite. Conform unui sondaj făcut de lobby-ul
musulman Consiliul pentru Relaţii Americano-islamice, 33%
dintre moscheile din America nu permit prezenţa femeilor în
rândul forurilor lor conducătoare şi 66% le izolează pe femei în
spatele unui zid, de unde pot asculta predica la boxe, dar nu îl
pot vedea pe imam vorbind. Această ultimă cifră chiar a crescut
faţă de 1994, când era de „doar” 54%.
Consider că ar fi o gravă eroare să ne complăcem în privinţa
islamului în America. Potrivit Mosque Study Project 2000,
frecventarea săptămânală constantă a moscheii aproape s-a
dublat între 1994 şi 2000, iar asocierea activă cu moscheile a
crescut de patru ori. Tinerii musulmani născuţi sau crescuţi în
Statele Unite practică adesea mult mai fervent obiceiurile
islamice decât părinţii lor. În Statele Unite, 50% dintre
musulmanii cu vârste între 18 şi 29 de ani spun că merg la
moschee în fiecare săptămână, mult mai des decât generaţiile
mai în vârstă.
Iar sondajul nu menţiona ce fel de moschee. Bănuiesc că,
exact aşa cum am cedat şi eu odată islamului radical, pe când
eram adolescentă, în Kenya, tinerii musulmani din America
sunt atraşi de predicatori tineri, charismatici, inteligenţi, care
par să le oglindească senzaţia că sunt nişte intruşi neînţeleşi,
care le dau o doză de stimă de sine şi sentimentul unei meniri
speciale în viaţă. Ei resping islamul djinnilor şi al imamilor care
mormăie în barbă de pe vremea bunicilor lor, cu mai multă
tradiţie populară decât dogmă coranică, şi caută puritatea
intelectuală închipuită a adevăratei căi a Profetului. La colegiu,
se alătură asociaţiilor studenţeşti musulmane care transcend
diferenţele etnice. E mult mai probabil să se roage într-o
moschee mixtă etnic, una care nu e doar un fel de club cultural,
ci care aduce laolaltă tineri somalezi, pakistanezi şi yemeniţi
sub stindardul Profetului.
Europenii au ignorat decenii întregi o tendinţă similară, iar
tinerii cetăţeni musulmani ai Europei au fost constant
radicalizaţi, fără să se încerce concertat să fie îndreptaţi spre
atitudini mai puţin toxice. Acum aproape că au devenit o
coloană a cincea.
Poţi fi şi musulman, şi patriot american? Da, dacă nu îţi pasă
chiar atât de mult că eşti musulman. Dacă te uiţi pieziş şi îţi
întorci privirea, poţi evita să te gândeşti la ciocnirile
elementare dintre valorile supunerii, colectiviste ale islamului
şi valorile individualiste, liberale ale Occidentului democratic.
Într-un sondaj realizat în 2007 de Pew Center, 63% dintre
musulmani au spus că nu văd niciun conflict între a fi un
musulman practicant şi a trăi într-o societate modernă. Dar
32% au admis că da, există un astfel de conflict, şi aproape 50%
dintre musulmanii americani chestionaţi în cadrul acestui
sondaj au spus că se consideră în primul rând musulmani şi
abia în al doilea rând americani. Doar 28%, puţin mai mult de
un sfert, se consideră în primul rând americani.
Întrebaţi dacă atentatele sinucigaşe pot fi justificate ca
măsură de apărare a islamului, 26% dintre americanii
musulmani cu vârste între 18 şi 29 de ani au spus că da. Acest
procent reprezintă un sfert dintre adulţii musulmani americani
cu vârsta sub 30 de ani şi, indiferent cum s-ar calcula numărul
musulmanilor din America (estimările variază de la două la opt
milioane), tot înseamnă foarte mulţi oameni.
 Suntem încă într-o fază incipientă a radicalizării tineretului
musulman în America, dar primele simptome ale disfuncţiei se
manifestă deja, exact cum s-a întâmplat în Europa. Există
numeroase relatări despre tineri musulmani americani – mulţi
dintre ei somalezi, alţii convertiţi – care părăsesc Statele Unite
pentru a se instrui peste hotare în jihadul violent. Spre
exemplu, se spune că cel puţin 24 de tineri somalezi din
Minnesota au plecat în Somalia să lupte în războiul civil. Nimic
nu-mi ilustrează mai bine punctul de vedere că ameninţarea
prezentată de islamul radical e atât internă, cât şi externă.
În câteva rânduri am fost invitată să vorbesc în cadrul unor
instituţii ale guvernului SUA despre aspecte culturale ale
islamului, ceea ce militarii numesc „informaţii culturale”.
Intervievatorii mei voiau să afle mai multe despre tradiţiile şi
obiceiurile musulmane, pentru a putea deosebi datinile
tradiţionale şi inofensive de noile practici ale musulmanilor
politizaţi, astfel încât să poată identifica unde s-ar putea pune la
cale o acţiune care ar pune în pericol interesele SUA.
Mi-au pus multe întrebări despre anii adolescenţei. Când
aveam 16 ani, profesoara mea de religie din Nairobi, Sora Aziza,
începuse să ne încurajeze pe mine şi pe colegele mele să
respingem islamul bunicilor noastre, cu amulete şi rugăciuni
superstiţioase adresate străbunilor. Ne-a prezentat o
interpretare literală a Coranului. Sora Aziza ne-a convins să
purtăm vălul şi să încercăm să imităm în toate situaţiile intenţia
originară şi comportamentul Profetului Mahomed şi ale
adepţilor săi. Pentagonul voia să afle mai multe despre cum i-a
afectat această mişcare pe oamenii din jurul meu, cum s-au
transformat din „musulmani normali” în musulmani activi
politic, ostili în mod activ faţă de evrei şi faţă de Occident. Aceşti
analişti militari erau interesaţi nu doar de combatanţii jihadişti,
ci şi de procesul care radicalizează comunităţi întregi aşa încât
ele să ajute, să instige, să sprijine şi să găzduiască atacatori
jihadişti.
În primul rând, le-am spus cum s-au schimbat moscheile.
Moscheile pe stil vechi din Nairobi – în Eastleigh, pe strada Juja,
pe Strada Parcului – erau frecventate doar de bărbaţi, iar
predica se ţinea o dată pe săptămână în arabă, limbă pe care
aproape nimeni nu o înţelegea, pe un ton monoton, aproape
Î
soporific. În anii ’80, un nou tip de credincios şi de profesor s-a
infiltrat în aceste moschei pe stil vechi, încropind noi moschei
în sufragerii şi pivniţe. Predicile nu se mai ţineau doar vinerea,
iar în grupurile de studiu create pentru tineri, citeam şi
analizam Coranul şi hadith-uri. Tonul predicilor a devenit
strident şi zgomotos, cu o tentă revivalistă şi puncte culminante
dramatice şi şoapte. Iar conţinutul lor era politic. S-a schimbat
vocabularul predicilor; noii imami strigau cuvinte precum
yahud (evreu), kaffir (necredincios) şi munafirq (ipocrit),
referindu-se la musulmanii care nu erau de acord cu ei.
Am descris o vizită pe care am făcut-o în Cipru ca membru al
Parlamentului olandez, în 2006. Am vizitat birourile
arhiepiscopului Chrysostomos. Lângă acestea era o moschee şi,
auzind aceste cuvinte strigate în timpul predicii, am ştiut că
acolo nu era un imam „normal”, tradiţional, ci un profesor
musulman politic, radicalizat. Când i-am spus asta
arhiepiscopului, a oftat şi mi-a spus că schimbarea se petrecuse
cu ani în urmă. Înainte de asta, a spus el, slujbele erau un
murmur paşnic, dar apoi tonul a devenit mai intens şi mai ostil.
O altă caracteristică a unei moschei din curentul islamului
recrudescent, am explicat, este că femeile, care aproape
niciodată nu frecventau vechea moschee, acum roiesc în jurul
ei. În copilăria mea, prezenţa femeilor nu era nici necesară, nici
foarte dezirabilă, cu excepţia zilelor speciale, cum este
sărbătoarea Eid de după Ramadan. Dar în moscheile radicale
cursurile speciale le implică pe femei în jihaduri mai mici sau
mai mari pentru gloria Profetului. Dacă vedeţi femei
strângându-se la moschee să se roage, poate că ar trebui să fiţi
suspicios.
Funcţionarii guvernamentali americani cu care am vorbit
voiau să analizeze cum este folosit islamul ca instrument politic
de mobilizare a maselor de tineri pentru a face rău; voiau să
înţeleagă cum operează prozelitismul, dawa. Speranţa lor era că
eu îi puteam ajuta să distingă practicile obişnuite, paşnice ale
islamului de cele mai periculoase. Era acelaşi tip de întrebare
pe care o auzisem în Europa de multe ori înainte: cum trec
oamenii acea graniţă? Cum poţi să-ţi dai seama când au făcut
asta?
 Răspunsul meu a fost că ar trebui să nu se mai axeze
exclusiv pe acţiunile câtorva radicali prozelitişti. Prin asta nu
vreau să spun că nu ar trebui să li se mai acorde atenţie
indivizilor radicali care predică islamismul. Vreau să spun că,
în încercarea de a înţelege de ce atâţia tineri musulmani se lasă
uşor convinşi de agenţii radicali, trebuie să studiezi mai întâi
conţinutul, contextul şi tehnicile prin care aproape toţi
musulmanii sunt crescuţi să fie musulmani practicanţi: agentul
apelează la memorie, reînviind amintirea lecţiilor din prima
copilărie. La început el sau ea consolidează acele amintiri, apoi
trece la următoarea etapă a politizării şi doar mai târziu la
violenţă sau martiriu.
Dacă eşti musulman, de când te naşti, mintea ta este
pregătită. Eşti instruit să te supui, să nu întrebi. Apoi, când
predicatorii îţi vorbesc despre reîntoarcerea la calea pură,
adevărată a jihadului şi a moralităţii personale propovăduite de
Profetul Mahomed, nu îţi prezintă ceva nou sau necunoscut. Ei
clădesc pe niveluri ale structurii mentale pe care ţi le-au
inoculat părinţii tăi, comunitatea ta, profesorul tău de Coran
din copilărie. Astfel, etapa care precedă radicalizarea în mintea
musulmană, cea în care este predat islamul „obişnuit”, e foarte
importantă. Deşi la început învăţăturile sunt axate pe
rugăciune, generozitate şi post, metoda prin care musulmanii
învaţă este mecanică, iar credincioşilor nu le este permis să
pună sub semnul întrebării textul sau cuvintele lui Mahomed.
După ani întregi de atitudine necritică faţă de învăţăturile
islamice în general şi obligaţia de a te supune, mintea
musulmanului este pregătită pentru apariţia agenţilor radicali.
Mai mult, din cauza mecanismelor de pedeapsă şi recompensă
din învăţăturile islamice, reîntărite de obligaţia tribală a
loialităţii necondiţionate faţă de grup, unui musulman îi vine
greu să se opună sau chiar să identifice agentul radical ca fiind
suspect.
Toţi cei care sunt preocupaţi de relativa uşurinţă cu care
tinerii musulmani îi urmează pe radicali trebuie să se
concentreze asupra etapelor anterioare. Deoarece majoritatea
politicienilor şi cercetătorilor academici definesc islamul ca pe
o religie inofensivă şi îi privesc pe radicali ca devianţi, ei trec cu
vederea importanţa aprofundării procesului de socializare a
musulmanului.
Agenţiile, mediul academic şi specialiştii în psihologie
socială americani fac o mare greşeală atunci când încearcă să
înţeleagă cum gândesc cei spălaţi pe creier doar din clipa în
care se radicalizează. Islamul radical este livrat în paşi mici şi
asta e valabil şi în America. La început este promovat ca un
program pentru comportament virtuos şi bunătate. Apoi eşti
încurajat să cauţi alţi musulmani, să te împrieteneşti doar cu ei.
Subiectul putred al jihadului violent este abordat doar în
stadiile târzii. Dar preistoria radicalismului este o spălare
moderată a creierului întru supunere – adevăratul înţeles al
cuvântului islam – de la naştere.
În 2009, la începutul lunii noiembrie, eram la New York
pentru o serie de întâlniri. Trecuseră cinci ani de la asasinarea
prietenului meu Theo van Gogh de către un tânăr jihadist în
Amsterdam. În ziua de joi a acelei săptămâni mă întorceam de
la o întâlnire pe care o avusesem la prânz, când am auzit la
radioul din maşină o ştire despre un atac armat la o bază
militară din Texas. Nişte soldaţi americani fuseseră ucişi în
America. Nu era clar cine era criminalul: era un psihiatru sau
un pacient de la psihiatrie? Fusese ucis sau era încă în viaţă?
Eram intrigată de combinaţia dintre numele lui, Nidal Malik
Hassan, şi gradul militar de maior.
De îndată ce mi-am terminat întâlnirile, m-am grăbit să intru
online, dorind să aflu mai multe detalii despre povestea asta.
Reportajele de televiziune pe care le-am văzut au clarificat
multe lucruri. Criminalul fusese capturat şi era în spital; era
psihiatru, şi nu un pacient cu tulburări psihice; numărul
victimelor era de 13. În timp ce priveam imaginile, nu m-am
putut abţine să gândesc: martiriul islamic a ajuns în America.
Nu doar atât, dar a pătruns chiar în armata SUA.
Povestea lui Nidal Malik Hassan era în multe feluri similară
cu aceea a lui Mohammed Bouyeri, ucigaşul lui Theo van Gogh.
Există, desigur, şi nişte diferenţe frapante. Bouyeri s-a născut la
Amsterdam, tatăl lui se mutase din Maroc în Olanda ca
muncitor pe perioadă determinată, intenţionând iniţial să se
întoarcă acasă după ce ar fi câştigat destui bani. Marocul este o
ţară săracă, dar relativ paşnică. Prin contrast, Malik Hassan s-a
născut în Statele Unite; părinţii lui, de origine palestiniană, s-au
stabilit în Virginia şi şi-au deschis un restaurant. Teritoriile
palestiniene sunt într-un război permanent, iar familiile sunt
expuse la schimbările violente aduse de război. Părinţii lui
Malik Hassan au ales să înceapă o viaţă nouă în America şi să
devină cetăţeni americani.
Bouyeri avea doar 26 de ani când a pornit în misiunea lui
martirică, în vreme ce Malik Hassan avea 39 de ani. Această
diferenţă este interesantă pentru că pune sub semnul întrebării
teoria răspândită conform căreia e mai probabil ca cei de
vârsta lui Malik Hassan să intermedieze misiuni sinucigaşe în
loc să acţioneze chiar ei. Cariera lui Bouyeri nu a mers mai
departe de a cere o finanţare de la stat pentru un centru
comunitar unde era voluntar, în vreme ce Malik Hassan
avansase până la rangul de maior şi obţinuse o diplomă în
psihiatrie. Malik Hassan a ucis 13 oameni; Bouyeri şi-a vărsat
toată patima criminală în uciderea unui singur om, deşi şi-a
declarat intenţia de a mă omorî şi pe mine.
Asemănările însă erau stranii. Ambii bărbaţi fuseseră expuşi
islamismului radical nu într-o ţară musulmană (Maroc,
teritoriile palestiniene sau Iordania), ci în democraţii laice:
America şi Olanda. Amândoi au ajuns să îşi deteste naţiunea
adoptivă până într-atât încât voiau să-şi ucidă concetăţenii.
Amândoi au invocat numele lui Allah şi au spus că au fost
motivaţi să ucidă gândindu-se la actul uciderii ca la un serviciu
adus lui Allah. Amândoi au crezut că vor fi ucişi în timpul
atacurilor şi vor deveni shaheed sau martiri. Dar amândoi s-au
trezit în spitale, în mâinile infidelilor. Unul este acum într-o
închisoare olandeză pentru tot restul vieţii, iar celălalt va sfârşi
probabil condamnat la moarte.
O asemănare şi mai izbitoare între cei doi este reacţia
uluitoare la cele două incidente atât în presa olandeză, în 2004,
cât şi în presa americană, în 2009 – uluitoare deoarece părea că
toate explicaţiile sunt plauzibile, cu excepţia celei exprimate
clar de ucigaş, adică religia sa.
În ambele ţări, criminalii au fost prezentaţi ca fiind sătui de
comportamentele discriminatorii ofensatoare. Se spunea că
Bouyeri fusese împins să acţioneze de faptul că Theo van Gogh
spusese că marocanii sunt „violatori de capre”. În America, o
semnificaţie similară a fost ataşată termenilor militari de argou
folosiţi pentru arabi în Irak, precum „jochei de cămile”. În
ambele ţări, analiştii au căutat explicaţii pentru dezechilibrul
psihic al ucigaşilor. O semnificaţie importantă a fost ataşată
faptului că, doar cu câteva zile înainte ca Bouyeri să comită
crima, mama lui încetase din viaţă din cauze naturale; şocul şi
durerea pe care i le-au provocat moartea ei au fost văzute ca
posibile motivaţii de a-l ucide pe van Gogh. Asemănător, în
cazul lui Malik Hassan s-au făcut aluzii la stresul posttraumatic
pricinuit de câmpul de luptă, până când a ieşit la iveală faptul
că nici nu se apropiase de o asemenea zonă.
În ambele ţări, dezbaterea s-a orientat apoi spre cei care
erau acuzaţi că nu l-au împiedicat pe ucigaş. În Olanda, Agenţia
Olandeză de Securitate şi Informaţii investiga o celulă islamistă
radicală numită Grupul Hofstad, dar investigatorii au trecut cu
vederea rolul lui Bouyeri în acest grup. Abia după comiterea
crimei s-a aflat că el era, de fapt, liderul grupului. În America,
existau informaţii că FBI interceptase schimburi de e-mailuri
între Malik Hassan şi mentorul său, imamul Al Awlaki, dar nu
se luase nicio măsură.
De ce, m-am întrebat eu, exista o astfel de conspiraţie de a
ignora motivele religioase ale acestor crime? Şi apoi am început
să înţeleg. În primul rând, agenţiile de informaţii au o nevoie
disperată să recruteze agenţi musulmani şi surse pentru a se
infiltra în reţelele islamiste radicale. Pentru că toţi musulmanii
sunt ofensaţi de acuzaţia că islamul este o religie violentă,
politica oficială este să nu se afirme acest lucru. Acelaşi lucru se
aplică şi în cazul armatei: soldaţii americani şi aliaţii lor nu
merg în ţări precum Irakul sau Afganistanul pur şi simplu ca să
lupte cu nişte bărbaţi în uniformă pe care îi pot identifica cu
uşurinţă drept inamici. Misiunea lor este acum un amalgam
complex de lupte, acţiuni de menţinere a ordinii, acţiuni sociale
şi „construirea unei naţiuni”. Şi ei au o nevoie disperată de
cooperarea localnicilor şi asta înseamnă că au nevoie într-o
proporţie covârşitoare de musulmani. Astfel că armata
abordează aceeaşi strategie ca serviciile de informaţii: nu
scrierile islamice, Profetul sau Coranul oferă un argument
coerent şi activism pentru jihad, ci câţiva dezaxaţi care au
uzurpat învăţăturile pure şi paşnice ale islamului.
Î
 În joia de după atac, mă îmbarcam într-un avion de la New
York spre Boston. Pe toate ecranele TV de la poarta de plecări
era imaginea lui Nidal Malik Hassan. O femeie aflată lângă
mine privea fix un ecran.
— Sunteţi îngrijorată de terorism? am întrebat-o.
— Sunt, a răspuns ea, dar ei se pun cu America şi n-o să le
meargă.
— Dar era în armată, am zis eu, un duşman din interior.
S-a foit puţin şi mi-a dat o replică pe care m-aş fi aşteptat să
o aud de la un decident politic.
— În această ţară noi celebrăm diversitatea, mi-a zis chiar
înainte să fim întrerupte de anunţul de a ne îmbarca în
aeronavă.
Diversitatea este un concept minunat, m-am gândit eu, iar E
pluribus unum, „Dintre mai mulţi, unul”, este unul dintre
mottourile expuse cu mândrie pe Marele Sigiliu al Statelor
Unite (şi, prin urmare, pe fiecare dolar). Dar americanii mai au
mult până să înţeleagă cu adevărat provocarea pe care o
reprezintă pentru ţara lor islamul radical, o religie ce respinge
nu doar acele principii ale Iluminismului care i-au inspirat atât
de mult pe părinţii fondatori, ci chiar şi ideea că cei mulţi şi
diverşi ar trebui să devină un singur popor unit.
1. Toate datele provin din Integration of the Human Rights of Women and the Gender
Perspective/Violence Against Women (2003), raport al raportorului special cu
privire la violenţa împotriva femeilor, cauzele şi consecinţele acesteia, Radhika
Coomaraswamy, înaintat în conformitate cu Rezoluţia 52/2002 a Comisiei pentru
Drepturile Omului.
 Partea a III-a
Sex, bani, violenţă
 Capitolul 11
Şcoală şi sexualitate

Când aveam cam 5 ani, bunica mea mă trezea dimineaţa,

uneori împungându-mă cu un băţ, alteori strigându-mă pe
nume. Scopul ei era să mă înveţe să fac focul de dimineaţă şi să
pregătesc ceai pentru oamenii mari.
— Trezeşte-te! ţipa ea. La vârsta ta, fetele mele mulgeau
caprele şi le duceau la câmp, iar tu nu eşti în stare nici să te
trezeşti!
Aşa că făceam focul. Mergeam ca o somnambulă la mangalul
aflat într-o încăpere pe care mama mea, de voie, de nevoie, o
folosea ca bucătărie. Cu uşa deschisă şi obloanele trase, lumina
dimineţii se revărsa în camera ai cărei pereţi erau negri de
funingine. Îmi luam scăunelul de lemn şi îl duceam la cuptorul
de piatră care era la nivelul genunchilor, de forma unei
clepsidre şi de mărimea unei oale mari de gătit. Partea de jos a
clepsidrei ţinea cuptorul în picioare, în vreme ce pe partea de
sus era o moviliţă de cenuşă, în care erau îngropaţi tăciuni
aprinşi din noaptea trecută. Bunica mea mă învăţa cum să scot
tăciunii folosind un cleşte şi un făraş de metal.
Stătea în spatele meu, îndemnându-mă să mă mişc repede,
căci, cu cât îmi lua mai mult să găsesc şi să stivuiesc tăciunii, cu
atât mai repede se stingeau. Când nu mai rămânea deloc jăratic,
duceam mangalul câţiva paşi afară din bucătărie şi aruncam
cea mai mare parte din cenuşă. Apoi îl aduceam înapoi în colţul
lui, bătătoream cenuşa rămasă, puneam o parte din tăciunii
aprinşi deasupra moviliţei, umpleam mangalul cu cărbuni şi
puneam în vârf restul tăciunilor aprinşi. Apoi făceam vânt şi
suflam în foc. Pentru că nu avea nici horn, nici gură de
ventilare, focul se aprindea foarte greu, de aceea bunica ţipa că
trebuie să dau zor înainte să se stingă jăraticul. Apoi luam un
ibric de aluminiu, îl umpleam cu apă, îl potriveam nesigură în
trei puncte ale mangalului şi continuam să suflu şi să fac vânt
până când fierbea apa.
Când apa dădea în clocot, luam o cutie de ceai Lipton English
Breakfast şi puneam o linguriţă de frunze în ibric. De foarte
multe ori, apa dădea peste buza ibricului şi stingea focul pe
care mă chinuisem atâta să îl aprind. În tot acest timp, bunica
blestema şi mă scuipa pentru neîndemânarea mea. De multe
ori, intervenea de teamă că aş putea să sting focul sau să vărs
ceaiul. De fapt, mi-era atât de teamă că apa ar fi putut să dea în
foc şi să stingă flăcările, încât de multe ori puneam frunzele
prea devreme şi stricam ceaiul.
Bunica ar fi putut face toate astea singură, dar era convinsă
că fata cea mai mare ar trebui să se priceapă să pregătească
micul dejun înainte să împlinească 6 ani.
După ce începusem să mă pricep cât de cât să fierb apa,
bunica m-a învăţat să îi mulg capra. La început mi-a arătat cum
se face: a legat capra şi a pus un scăunel de lemn chiar în
spatele ei, i-a depărtat picioarele, a pus o găleată sub uger şi a
început să tragă de el. Dar, când m-am aşezat eu prima oară pe
scăunel şi i-am atins ugerul, capra m-a lovit în frunte,
aruncându-mă de pe scaun. În fiecare zi m-a lovit, până m-am
învineţit peste tot, inclusiv pe fund, de la atâtea căzături. În
unele dimineţi, refuzam să mă apropii de capră. Bunica trăgea
de mine şi mă împingea, uneori chiar mă plesnea, dar asta era
mult mai uşor de îndurat decât copitele caprei.
Aceasta era o formă de educaţie ca să fiu supusă. Bunica de
plângea mereu dispariţia modului nostru nomad de viaţă –
sufletul nostru, aşa cum îl vedea ea – şi faptul că, în faţa unui
nou stil decadent de viaţă, cultura noastră începuse să piardă
teren. Încerca să salveze tot ce se putea făcându-mă să trăiesc
conform învăţăturilor ei, astfel că mi se cerea să stăpânesc toate
abilităţile necesare pentru a fi o soţie bună. Pentru ea, faptul că
plângeam când mă lovea capra, că făceam mizerie când
încercam să aprind focul sau cât îi era greu să mă ridice din pat
– toate acestea erau semne ale coruperii mele, un indiciu că
eram destinată pierzaniei.
 — Cine o s-o ia vreodată pe fata asta de nevastă când o să
ajungă femeie? se văicărea ea. Ayaan nu e bună de nimic.
Toate fetiţele din Mogadishu pe care le ştiam trebuiau să
deprindă aceste abilităţi. Când am locuit în Arabia Saudită,
chiar dacă fetele saudite din vecini aveau servitori ce munceau
pentru ele, trebuiau şi ele să înveţe să gătească. În Etiopia şi
Somalia, fetele şi femeile găteau, făceau curăţenie, spălau sau
serveau întruna. Când ne-am mutat în Kenya, m-am bucurat să
aflu că mangalurile sunt diferite; erau mai uşor de aprins, erau
făcute din metal şi aveau gură de ventilare, aşa că nu trebuia să
mă chinui să suflu la fel de mult ca înainte. Ajunsesem mai
puternică şi mai pricepută, ştiind cum să trag ibricul chiar
înainte să dea pe-afară, fără să mă ard sau să sting focul.
Uneori, mi se părea că viaţa e dură cu mine, dar apoi mă
uitam la experienţele unor fete precum Ubah, o orfană care
locuia într-una dintre casele din cartierul nostru din Nairobi.
Ubah fusese adusă la Nairobi din Somalia, să locuiască
împreună cu mătuşa ei, care rămânea însărcinată în fiecare an
şi o muncea pe Ubah ca pe o sclavă. Ubah era nevoită să
doarmă pe un ţol subţire din bucătărie, negru de funingine de
la gătit şi plin de pete de mâncare. Părea să aibă o singură
rochie, toată numai găuri. Cât era ziua de lungă, Ubah avea
grijă de copii, căra sacoşe grele de la piaţă, spăla munţi de cârpe
pentru scutece. Ţipau la ea tot timpul. Mama şi bunica îmi
aminteau întruna de situaţia lui Ubah.
— Uite! Tu te scalzi în lux în comparaţie cu Ubah, îmi
atrăgeau atenţia. Ubah e o sclavă pentru că nu e cu mama ei. Tu
eşti bine întreţinută.
Mai important, eu mergeam la şcoală, Ubah nu.
De fiecare dată când îi aud pe occidentalii de astăzi spunând
„Educaţia este soluţia” îmi e de ajuns să-mi amintesc de acea
perioadă şi să recunosc adevărul absolut al afirmaţiei. Femeile
din cartier se adunau şi se plângeau că şcoala le corupe pe
fetele ca mine şi că ne face rebele. Vedeau că Ubah şi altele care
nu mergeau la şcoală se supuneau pur şi simplu. Aceste fete
erau atât de obişnuite cu obedienţa, încât nu îşi puneau
niciodată la îndoială poziţia în comunitate. În câteva rânduri,
am surprins-o pe Ubah încercând să-şi înăbuşe suspinele,
pentru că până şi plânsul era considerat o formă de protest.
Bărbaţii somalezi se văicăreau şi ei:
— Pentru că merg la şcoală, acum ne întorc vorba. Pentru că
merg la şcoală, acum au tot felul de pretenţii, călcând în
picioare tradiţia şi ignorând religia.
Unele fete erau retrase de la şcoală chiar după prima
menstruaţie şi ţinute acasă ca să rămână obediente ori erau
obligate să se căsătorească de la vârste fragede. Dar, pentru
acelea dintre noi care au rămas la şcoală, era adevărat că
educaţia ne dădea o voce şi o conştientizare a lumii exterioare.
Eu şi sora mea Haweya vorbeam între noi în engleză sau
swahili; ambele limbi le erau străine mamei şi bunicii mele.
Asta ne dădea asupra lor o putere pe care ele nu o avuseseră
asupra părinţilor lor.
În şcolile noastre kenyene, am învăţat şi alt lucru pe care
fetele ca Ubah nu l-au învăţat: educaţie sexuală. Nu era nici pe
departe la fel de deschisă şi de explicită precum cea pe care am
întâlnit-o mai apoi în Olanda, dar era suficientă cât să o
intimideze pe mama.
Educaţia sexuală era inclusă în manualul nostru de biologie.
De fapt, profesoara mea, doamna Karim, a încercat să sară
peste capitolul cu pricina. Dar, la fel ca prietenele mele, eu doar
am răsfoit paginile despre amibe, protozoare şi înmulţirea
organismelor monocelulare şi am trecut direct la reproducerea
umană şi la imaginile reprezentând trompele uterine şi uterul,
precum şi testiculele şi penisul. Era foarte ştiinţific, dar, chiar şi
aşa, cea mai mare parte a actului sexual a rămas un mister.
Totuşi, cel puţin cu aceste informaţii am început să înţelegem
de ce ni se spune să-i evităm pe bărbaţi, precum şi
fundamentele funcţionării corpului nostru. Din nou, asta ne-a
dat într-o oarecare măsură putere asupra părinţilor noştri.
Mama mea refuza să discute despre aceste lucruri şi m-a lovit
când mi-a venit prima oară ciclul. M-a lovit din pură neputinţă,
de vreme ce ea însăşi nu înţelesese cum funcţionează corpul,
temându-se că minimele mele cunoştinţe despre cele mai
elementare noţiuni deja mă corupseseră într-un mod misterios.
La fel ca bunica mea, şi celelalte musulmane din viaţa mea,
mamele colegelor mele şi ale altor fete somaleze din cartier,
credeau că strategia cea mai bună e să le ţină pe fete acasă, să le
acopere, să le facă circumcizie şi, dacă fetele se revoltă prea
mult, să apeleze la fraţii, taţii şi chiar verii lor ca să le
pedepsească. Aceste pedepse variau de la bătăi la căsătorii
impuse. Am auzit şi poveşti despre fete ucise de familiile lor.
Cu multă vreme în urmă, în deşert, nomazii din societăţile
organizate în clanuri erau legaţi prin relaţii de rudenie prin
intermediul obârşiilor străvechi care le asigurau protecţie şi
sprijin pe distanţe lungi. În afara descendenţei de clan,
domneau pericolul şi haosul, era fiecare pe cont propriu. Într-o
societate cu o cultură de tip clan, fiecare gen de relaţie
interumană ţine de onoarea ta în cadrul clanului; în afara lui,
nu există nimic – îţi este refuzată orice formă de viaţă care să
aibă un sens. Aceasta a fost cea mai preţioasă lecţie pe care
bunica a încercat să le-o predea nepoţilor ei.
Onoarea unui bărbat în cadrul unei societăţi cu o cultură de
tip clan – iar aceste societăţi sunt în mare parte ale bărbaţilor –
rezidă în autoritatea lui. Bărbaţii trebuie să fie războinici; e o
ruşine să fii perceput drept slab. Femeile sunt cele care le fac
copii, iar onoarea femeilor stă în puritatea lor, supunerea lor,
obedienţa lor. Ruşinea lor e să fie impure sexual şi aceasta este
cea mai gravă ruşine dintre toate, pentru că nesupunerea
sexuală a unei femei le pângăreşte pe ea, pe surorile ei şi pe
mama ei, precum şi pe rudele ei de sex masculin, care au
datoria să o controleze.
Niciun bărbat musulman nu are vreun statut în cadrul
societăţii dacă nu are onoare. Şi, indiferent câtă onoare clădeşte
prin decizii înţelepte şi fapte bune, aceasta este distrusă dacă
fiica sau sora lui este pângărită sexual. Asta se poate întâmpla
dacă îşi pierde virginitatea înainte de măritiş sau dacă are
relaţii sexuale în afara căsătoriei – iar asta include şi violul.
Chiar şi zvonul că ar fi făcut sex este un argument suficient
pentru a fi etichetată drept „pângărită”, ducând la pierderea
onoarei pentru întreaga ei familie. Un tată care nu îşi poate
controla fiicele sau un frate care nu-şi poate controla surorile
cade în dizgraţie. Este falit social şi chiar şi economic. Familia
lui este ruinată. Fata nu va mai fi plătită ca să fie mireasă şi nici
surorile sau verişoarele ei, deoarece simpla suspiciune că în
familia lor sunt fete independente şi cu iniţiativă le întinează şi
pe ele. Un astfel de bărbat are parte de o moarte socială,
excluderea de la sprijinul reciproc şi respectul clanului – cea
mai îngrozitoare soartă care s-ar putea abate asupra unui om,
fie el copil sau adult, bărbat sau femeie.
Controlarea sexualităţii femeilor şi limitarea accesului
bărbaţilor la sex cu femeile sunt esenţa codului onoarei şi
ruşinii. Femeile musulmane sunt proprietăţi personale şi orice
fată musulmană trebuie să fie virgină la căsătorie. Odată
căsătorită (cu sau fără acordul ei), trebuie să îi fie credincioasă
soţului ei, căruia, în societăţile tradiţionaliste, nu îi va spune
niciodată pe numele mic, ci doar rajel, stăpâne. În caz de divorţ
sau văduvie, datoria de a-i monitoriza activităţile sexuale este
preluată de noii ei gardieni: fiii ei, dacă sunt adulţi, sau tatăl
soţului ei şi rudele lui pe linie masculină. Aceşti bărbaţi pot
alege un nou soţ pentru ea. Puţine femei musulmane sunt libere
vreodată să aleagă cu cine vor întreţine relaţii sexuale.
Un element atât de puternic şi de important ca virginitatea
unei fete musulmane are şi o valoare tranzacţională ridicată,
ceea ce înseamnă că virginitatea este mai presus de orice
afacere între bărbaţi. Fetele sunt momeală pentru atragerea de
alianţe sau pot fi rezervate celui care licitează cel mai mult.
Puterea, averea şi consolidarea relaţiilor de clan pot depinde de
alianţele de căsătorie, aşa că este important să creşti fete de
calitate, modeste şi docile. Folosirea violenţei pentru a te
asigura că sunt supuse şi pentru a le avertiza în legătură cu
abaterile ne face să ne gândim pe bună dreptate la rolul legii
într-un sistem de valori în care femeile au doar puţin mai mult
liber-arbitru decât vitele. În noaptea nunţii, trebuie să curgă
sânge din himenul ei rupt sau va fi condamnată ca târfă.
Codul străvechi al moralităţii sexuale îşi are rădăcinile în
cultura arabă tribală. Datează mult dinainte ca Profetul
Mahomed să înceapă să primească revelaţii din partea
Arhanghelului Gavriil, notate de discipolii lui pe pagini care s-
au făcut praf şi pulbere. În acele timpuri, în acele locuri –
oraşele deşertice Mecca şi Medina, ale căror triburi îndepărtate
venerau atât de mulţi idoli şi zei –, onoarea şi ruşinea erau
noţiunile centrale care guvernau relaţiile dintre bărbaţi şi
femei. Islamul le-a consolidat într-o lege eternă. Pe măsură ce
islamul a crescut şi s-a răspândit, şi-a purtat cutumele sexuale şi
în alte ţări, din Mali până în Indonezia. Sub Sharia, o femeie
musulmană e efectiv proprietatea tatălui, fraţilor, unchilor,
bunicilor ei. Aceşti bărbaţi sunt gardienii ei, răspunzători
pentru comportamentul şi alegerile ei. Mai presus de orice, ea
trebuie să rămână pură din punct de vedere sexual.
O masă inextricabilă de precepte tradiţionale şi de ritualuri
a fost încorporată în islam şi este mai amplificată de mişcările
revivaliste care domină lumea musulmană astăzi.
Fundamentaliştii par obsedaţi de corpul feminin şi dezbat
nevrotic ce părţi din el ar trebui acoperite, până la a declara că
totul, din cap până-n picioare, este o uriaşă parte intimă.
Când şi de ce au devenit societăţile arabe şi ulterior
musulmane atât de obsedate să controleze sexualitatea
femeilor? Poate că a existat odată o logică pentru această
obsesie. Pentru ca un trib să fie puternic, războinicii lui
trebuiau să fie loiali unii faţă de alţii. Poate că sexualitatea
feminină independentă submina unitatea tribului. Poate că
luptele pentru femei erau şi mai dezbinătoare într-o societate
masculină decât luptele pentru cămile, aşa că, odată ca
niciodată, în deşert s-a hotărât ca femeile să fie controlate,
închise în casele lor, excluse din sfera publică sau acoperite cu
văluri într-atât încât să ajungă invizibile, să li se taie organele
genitale pentru a li se limita dorinţele sexuale şi să fie cusute
pentru ca actul sexual să fie insuportabil de dureros.
Bunica nu-şi bătea capul cu astfel de întrebări. Ea înţelegea
doar că trebuie să respectăm regulile ca şi cum viaţa noastră ar
depinde de asta – aşa cum, probabil, depinsese cândva viaţa ei.
A explicat şi a impus codul acesta în casa noastră. Spunea
întruna:
— Tot ce încerc e să vă învăţ să supravieţuiţi.
Până şi-n ziua de azi virginitatea este stâlpul educaţiei unei
fete musulmane. De mică, am fost învăţată că este mai
important să rămân virgină decât să rămân în viaţă, mai bine
să mor decât să fiu violată. Sexul înaintea căsătoriei este o
crimă de neimaginat. Orice fată musulmană ştie că valoarea ei
constă doar în himenul ei, cea mai importantă parte a corpului
său, mult mai importantă decât creierul sau membrele ei.
Odată ce himenul este rupt, o fată e un obiect uzat, stricat,
spurcat, murdăria ei e contagioasă. Astfel a gândit verişoara
mea Hiran despre ea însăşi când a cedat dorinţei şi a fost apoi
diagnosticată cu HIV. Aşa a gândit Ladan despre ea şi despre
cum şi-a pierdut stima de sine. Se vedea pe ea prin ochii celor
mai apropiaţi de ea, oameni ca bunica mea, iar acele stafii
bătrâne păreau să o acuze şi să-i strige: „Târfo!”.
Culturile musulmane au dezvoltat diverse mijloace de
supraveghere şi garantare a virginităţii femeilor. Mulţi îşi
închid femeile, nu le lasă să muncească în afara casei,
monitorizându-le toate mişcările obsesiv. Nesfârşitele bârfe
spuse în şoaptă, supravegherea constantă a fiecărui gest
nelalocul lui şi a privirii ridicate din pământ reprezintă tot o
formă de detenţie, sugrumând orice mişcare. Când o femeie
iese din casă, îşi pune vălul, o altă formă de captivitate: fiecare
gură de aer pe care o iei în afara casei este înăbuşită de o pânză
groasă, grea; fiecare pas este împleticit, fiecare centimetru de
piele este ascuns de soare. Până şi afară o femeie în văluri este
tot timpul înăuntru. Aerul pe care îl respiră este sufocant;
materialul gros îi apasă ochii, nasul şi gura. Tot ce face este
ascuns şi pe furiş. Legate la ochi şi limitate, fără niciun contact
public, femeile musulmane îşi pierd adesea încrederea în
capacitatea lor de a acţiona pe cont propriu. Chiar şi mişcarea
independentă pare stranie. Orice femeie care a purtat un astfel
de văl ani întregi şi apoi şi l-a dat jos va confirma că la început e
dificil să mergi. E ca şi cum, neacoperită, picioarele tale nu
merg în acelaşi fel ca înainte.
După prima menstruaţie, o fată trebuie să aibă cât mai
puţine contacte cu bărbaţii care nu-i sunt rude de gradul unu.
În Arabia Saudită, femeile sunt închise în casele lor prin lege;
situaţia nu este aceeaşi în alte ţări, dar captivitatea încă este
ceva obişnuit oriunde sunt musulmani. Nici chiar după ce se
mărită, multor arăboaice nu li se permite să intre în contact cu
un bărbat care nu le este rudă. Este o ofensă chiar şi să priveşti
un bărbat în ochi.
Alte societăţi, prea sărace pentru a supravieţui fără munca
femeilor lor în afara casei, trebuie să le asigure castitatea în alte
moduri: ea trebuie să fie integrată în corpul lor. Aceasta ar
putea fi originea exciziilor genitale feminine, singura dovadă
incontestabilă a virginităţii. Iar castitatea trebuie să fie
încorporată în mintea lor. Victimele violurilor nu depun
plângere dacă le supravieţuiesc; femeile nemăritate care rămân
însărcinate sunt izgonite sau condamnate la moarte. De prea
multe ori, fetele îşi iau viaţa după ce şi-au pierdut virginitatea
într-un mod considerat a fi ilicit.
Deşi doctrina musulmană amplifică şi confirmă cu siguranţă
această atitudine, reţeaua strânsă de restricţii impuse femeilor
care caracterizează clanurile arabe şi musulmane are rădăcini
mai vechi decât islamul wahhabit, cea mai cunoscută şcoală
islamică din Arabia Saudită. Cuvântul harem, zona din casă
unde stau femeile (în arabă, hareem), provine din haram,
interzis. În majoritatea culturilor musulmane, oamenii încă
păstrează amintiri ale credinţelor vechi, preislamice în djinni şi
spirite. (Acest fapt este aprig contrazis de majoritatea puriştilor
islamici, pentru că ar admite posibilitatea existenţei altor zeităţi
în afară de Allah.) Aceste spirite sunt cel mai adesea nişte hârci
veştejite sau tinere avide de sex, care inspiră frică şi dezgust în
egală măsură. Pângărită lună de lună de menstruaţie, femeia
este în mod firesc mai aproape de diavol.
Când am lucrat ca translator pe somaleză şi olandeză în
Olanda, am fost adesea chemată în cazuri în care părinţii
reacţionau violent la occidentalizarea fetelor lor somaleze
adolescente. Îmi amintesc de o fată de la direcţia de protecţie
socială din apropierea oraşului Haga. Avea cam 17 ani, dar
arăta de 25. Îşi îndreptase părul şi îl vopsise în şuviţe roşcate şi
arămii. Avea unghiile extrem de lungi, curbate şi date cu ojă
verde-aprins. Purta cea mai strâmtă bustieră posibil cu cel mai
adânc decolteu posibil şi o fustă neagră care era atât de scurtă,
încât i se vedea lenjeria intimă atunci când îşi punea picior
peste picior; avea ciorapi plasă de culoare roşie şi cizme cu toc
cui.
Tatăl ei a trebuit să fie ţinut ca să nu o lovească. Ţipa
întruna:
— Arată ca o târfă! Uitaţi-vă la gura ei! Zici că a căzut pe
gâtul unui miel tăiat! M-a omorât, fata asta m-a omorât!
Acest lucru era, cel puţin metaforic, adevărat. Ştiam că,
întrucât avea o astfel de fată, era acum mort din punct de
vedere social pentru clanul lui; devenise ţinta batjocurii şi a
milei. Putea să iasă din casă sau să intre într-un spaţiu public
doar cu capul plecat şi strângând din dinţi. Dar, drept răspuns,
fiica lui a ridicat din umeri dând din mâini dispreţuitor.
 Asistentul social olandez i-a spus tatălui:
— Asta e ceea ce noi numim exprimare de sine. Fiica
dumneavoastră nu face nimic neobişnuit pentru vârsta ei.
Mama fetei pretindea că odrasla ei e posedată, aşa că
asistentul social a completat cu tact:
— I-am făcut teste psihologice. Nu e nebună.
După această scenă, fata a fost plasată în grija unui asistent
maternal. Era un deznodământ frecvent şi un scenariu foarte
obişnuit, nu doar pentru mine, ci şi pentru colegii mei care
traduceau din şi în olandeză şi arabă, turcă, berberă şi persană.
Toţi lucram foarte mult cu serviciile de protecţie a copilului, cu
poliţia şi cu alte instituţii care aveau de-a face cu adolescente
musulmane care fugeau de acasă pentru că părinţii şi
comunitatea lor nu acceptau că fiicele lor experimentează ceea
ce ei interpretau drept cultura occidentală.
Mai târziu, când am intrat în politică şi când practici precum
crimele justificate în numele onoarei şi căsătoriile impuse
deveniseră cunoscute în Olanda, discutam adesea cu părinţii
musulmani care insistau să le înţeleg punctul de vedere.
Pretindeau că fetele musulmane abandonează şcoala atât de
des nu pentru că sunt obligate să se căsătorească, ci pentru că
sunt atrase de iubiţi dubioşi spre prostituţie. Ei susţineau că
direcţiile de protecţie a copilului nu pot ţine locul familiei,
pentru că doar părinţii îi pot învăţa pe copii diferenţa dintre
bine şi rău. La şcolile olandeze, spuneau ei, copiii învaţă doar
păcatul şi neascultarea. Şcolile olandeze le descurajau şi de la
învăţat, din pricina atmosferei de ostilitate faţă de islam şi a
discriminării faţă de musulmani şi de aceea elevii musulmani
se descurcau atât de prost la învăţătură şi abandonau şcoala
atât de des. Soluţia, argumentau aceşti părinţi, era înfiinţarea
unor şcoli musulmane, aşa încât fetele să poată dobândi o
educaţie fără să înveţe să nu se supună.
Aveau dreptate în privinţa ratei ridicate de abandon în
rândul copiilor din familii musulmane imigrante şi a ratei lor
adesea scăzute de reuşită la examene. Dar nu credeam că
responsabilă de asta era discriminarea olandezilor. Consideram
că era vina părinţilor că nu îşi pregătiseră cum se cuvine copiii
pentru o educaţie modernă într-o ţară modernă.
 La fel ca mama şi mătuşile mele, aceşti imigranţi refuzaseră
să le asigure fetelor lor educaţie sexuală, să vorbească cu ele
despre schimbările prin care trece corpul lor sau să le spună că
e firesc să fie interesate de băieţi. Spre deosebire de părinţii
olandezi, nu se puteau hotărî să-şi înveţe fetele că exprimarea
de sine e bună, dar că are limite, aşa încât fetele lor să găsească
moduri în care să se exprime fără să-şi afişeze părţile intime.
Nu le-au învăţat cum să gestioneze treptat provocările
independenţei. Şi poate, la fel de important, nu îşi învăţau fiii să
le respecte pe femei – iar în şcolile olandeze majoritatea
profesorilor lor erau femei.
Nu cred că era ceva în neregulă cu şcolile olandeze, care nu
păreau să le pregătească pe fetele olandeze pentru o viaţă de
desfrâu şi prostituţie. Din contră, majoritatea adolescentelor
olandeze pe care le cunoşteam păreau să fie în regulă, pe cale
să devină cetăţeni independenţi, productivi, care respectă
legea. Dar părinţii musulmani cu care vorbeam nu erau de
acord cu mine. Adesea, se concentrau asupra orelor de educaţie
sexuală din şcolile olandeze. Acestea nu erau lecţii în care să îţi
înţelegi sexualitatea şi corpul, insistau ei; te învăţau cum să faci
sex. Profesorii puneau pe catedră un penis mare de lemn sau de
plastic, în faţa fetelor lor, arătându-le cum să îl acopere cu un
prezervativ. Acest lucru era abominabil, un îndemn la
prostituţie.
Nu fusesem în şcolile în care se preda educaţie sexuală, dar
fusesem în centre ale solicitanţilor de azil unde existau
programe despre igienă, educaţie sexuală, sarcină, puericultură
şi multe altele. Văzusem cât de expliciţi pot fi olandezii şi mă
obişnuisem cu francheţea cu care abordau problemele sexuale.
Când copiii prietenilor mei olandezi se duceau la părinţii lor să
întrebe despre sex – ceva care m-a năucit la început, gândindu-
mă cât de improbabil ar fi fost să fac eu asta –, prietenii mei îi
descriau copilului, cu răbdare şi calm, sexul în detaliu, folosind
cărţi cu reprezentări foarte explicite ale corpului.
Părinţii olandezi abordau drogurile şi alcoolul în acelaşi fel.
Când un tânăr întreba: „Mamă, ce e un cui?”, mama lui îi
explica cum arată o ţigară de marijuana, cum e făcută şi ce efect
are asupra creierului. Îi vorbea despre drogaţii de la marginea
drumului. Toată această educaţie nu i-a împiedicat pe unii copii
să încerce drogurile sau să aibă sarcini nedorite, dar
majoritatea populaţiei olandeze a dezvoltat o abordare extrem
de sănătoasă în privinţa sexului, drogurilor şi alcoolului.
M-am convins că această educaţie calmă şi foarte explicită
despre posibilele pericole ale libertăţii e mult mai eficientă în
prevenirea dezastrului decât mistificările cu care crescusem eu.
Aceasta nu este doar o părere subiectivă pe care mi-am format-
o, ci este demonstrată empiric. Olandezii explicau întruna care
este avantajul unei abordări emancipate în privinţa sexului şi
drogurilor. Colegii mei din Parlament, a căror responsabilitate
era să facă serviciile de îngrijiri medicale universale, fiabile şi
accesibile, erau cu toţii convinşi că prevenţia e întotdeauna mai
bună decât tratamentul.
Purtătorul de cuvânt pe probleme de sănătate din partidul
meu mi-a arătat statistica privind cazurile de boli cu
transmitere sexuală, precum SIDA, şi categoriile de populaţie
cele mai afectate. Comunitatea gay era puternic afectată; la fel
şi imigranţii. În cadrul comunităţii gay, cei care erau imigranţi
aveau cel mai mult de suferit. Ne-am uitat şi la numărul de
avorturi efectuate în fiecare an. Numărul olandezelor native
care avortaseră era într-o scădere accentuată, cu excepţia
comunităţilor creştine radicale, a căror atitudine faţă de
sexualitate e oarecum comparabilă cu aceea a multor
musulmani. (Deşi aceşti creştini le interzic atât bărbaţilor, cât şi
femeilor să facă sex înainte de căsătorie, apar multe sarcini
nedorite, iar femeile trebuie să meargă pe ascuns la clinici ca să
facă avort.) Numărul de femei şi fete imigrante care făceau
avort creştea semnificativ.
Consumul de droguri urma un tipar similar, iar în cartierul
roşu al Amsterdamului puteai vedea cu ochii tăi că majoritatea
clienţilor prostituatelor nu sunt turişti, ci imigranţi. Mulţi, dacă
nu majoritatea erau arabi, berberi, turci şi somalezi. Cele mai
multe statistici se refereau la „imigranţi” ca la o categorie largă,
dar, dacă cercetai în profunzime, aflai că lucrătorii din
domeniul sanitar, cercetătorii, doctorii şi epidemiologii nu
voiau să fie incluşi în rapoartele în care „imigrant” însemna
mai ales „musulman”. Imigranţii non-musulmani, din China sau
din zonele creştine ale Africii, erau şi ei afectaţi, dar
musulmanii erau cel mai afectaţi.
Î
 Nu credeam că asta e o simplă coincidenţă. În general,
oriunde sexualitatea este un mister, unde sexul şi drogurile
sunt etichetate ca subiecte tabu, oamenii tind să facă abuz de
amândouă. La fel ca verişoara mea Hiran, care era seropozitivă,
nu îşi pot asuma ceea ce fac şi astfel nu reuşesc să se ferească
de consecinţele teribile. Pentru femeile din culturile arabo-
islamice este o chestiune de onoare, ceva demn de laudă să
poată spune: „Nu ştiu nimic despre sex”. Pentru că a şti până şi
cel mai elementar lucru este echivalent cu păcatul.
Părinţii musulmani din Europa sunt îndreptăţiţi să-şi facă
griji pentru viitorul copiilor lor, dar motivele lor sunt greşite.
Sunt de neclintit în convingerea că modul lor de viaţă nu are
nimic de-a face cu soarta groaznică pe care se tem să n-o aibă
odraslele lor. Nu sunt dispuşi să privească lucrurile din altă
perspectivă şi nu vor pune sub semnul întrebării insistenţa lor
asupra păstrării virginităţii până la căsătorie, insistenţa lor de
a-i separa pe băieţi de fete şi de a le ţine pe fete dependente şi
ignorante, precum şi predilecţia lor de a le forţa pe fete să
accepte căsătorii timpurii, aranjate şi pedepse dure. Le este mai
uşor să-i învinovăţească pe cei din afară decât să pună la
îndoială Coranul, exemplul Profetului şi tradiţia străveche. Din
perspectiva lor, cea mai bună strategie este să înăbuşe vocea
fiicelor lor, să le educe întru servilism, să le închidă în casă şi să
le mărite cât mai devreme posibil. Poate asta nu le va face
fericite pe fetele lor, dar onoarea familiei este mai importantă
decât fericirea copiilor.
Cred că supunerea femeilor în islam este cel mai mare
obstacol în calea integrării şi progresului în Occident pentru
comunităţile musulmane. Este o supunere comisă de cele mai
apropiate rude, în cel mai intim spaţiu, acasă, şi este aprobată
de cea mai măreaţă personalitate din închipuirea
musulmanilor: Allah însuşi.
Mulţi părinţi musulmani cred că o educaţie occidentală
corupe modul de viaţă musulman. Sincer, chiar asta face.
Educarea fetelor să gândească independent este o provocare la
adresa învăţăturilor islamice, aşa cum a fost odată o provocare
la adresa învăţăturilor creştine şi a celor iudaice ortodoxe. Un
program susţinut de educaţie în spiritul curiozităţii şi gândirii
independente este un program de erodare susţinută a modului
de viaţă musulman. Dezvoltarea acestui program va dura multă
vreme în ţările musulmane. Pentru musulmanii din ţările
occidentale, s-ar putea să nu dureze atât de mult.
Putem spera, pornind de la exemplul altor societăţi. Şi
creştinismul a făcut cândva din virginitatea femeii un totem
magic. Fetele erau închise în casă, private de educaţie, măritate
ca proprietăţi. Şi totuşi, societăţile creştine de astăzi sunt în
mare parte eliberate de această mentalitate. Culturile se
schimbă, adesea foarte rapid. Fac asta sub influenţa gândirii
critice, care poate fi predată la şcoală.
E uşor să fii nemulţumit dacă ţi se refuză drepturile şi
libertăţile pe care te simţi îndreptăţit să le ai. Dar, dacă nu eşti
coerent, dacă nu poţi pune în cuvinte ceea ce te nemulţumeşte,
de ce anume este nedrept şi de ce ar trebui să se schimbe,
atunci eşti tratat ca un smiorcăit fără discernământ. Ţi s-ar
putea ţine predici despre perseverenţă şi răbdare, despre viaţa
care te pune la încercare, despre nevoia de a accepta
înţelepciunea superioară a altora. Asta mi s-a întâmplat mie.
Când tatăl meu a hotărât să mă mărite cu un văr îndepărtat pe
care tocmai îl cunoscuse (şi pe care eu nu îl văzusem niciodată),
era convins că lua o hotărâre excelentă pentru mine. Acest om,
sortitul meu, îmi era rudă (împărţeam al optulea grad de
bunici) şi, prin urmare, era mai puţin probabil să se poarte
abuziv (cel puţin asta era argumentaţia tatei); împărtăşea
valorile alor noştri (oricare ar fi fost acestea) şi avea să mă
protejeze într-o perioadă de război civil şi sărăcie. O relaţie ca
asta pe care a găsit-o el i s-a părut tatei a fi o binecuvântare.
Eu, pe de altă parte, am simţit că tatăl meu îmi răpise
tinereţea şi trupul, împingându-mă spre viaţa de soţie şi de
mamă – responsabilităţi pe care nu eram pregătită să mi le
asum – alături de un om pe care-l consideram absolut
respingător. Dar nu posedam limbajul şi logica să îl conving pe
tatăl meu de validitatea poziţiei mele. Deşi mă trimisese la
şcoală şi eram una dintre puţinele fete somaleze din generaţia
mea care învăţaseră să citească şi să scrie în engleză, nu aveam
forţa mentală şi discursivă să construiesc o argumentaţie
solidă. Cele mai convingătoare argumente pe care le puteam
invoca erau că viitorul meu soţ nu citeşte romane şi că e chel.
Din punctul de vedere al tatei, astfel de afirmaţii confirmau
faptul că trebuie să intru sub autoritatea unei persoane mai de
încredere şi mai mature decât mine.
Aşa că am fugit. Doar după ce am fugit şi am intrat la
Universitatea din Leiden, unde m-am înscris la cursuri saturate
de noţiunile de libertate individuală şi responsabilitate
personală, am putut să iau atitudine în faţa tatălui meu, de la
egal la egal. Am reuşit să îi argumentez că, urmând o educaţie
superioară, nu fac decât să îi urmez exemplul şi să învăţ să-mi
creez propriul destin. Când a protestat că asta e lipsă de respect
şi că probabil o să erodez treptat religia şi cultura noastră ca
urmare a demersurilor mele egoiste, am putut răspunde că şi el
acordase mai puţină atenţie unor astfel de preocupări când era
de vârsta mea. În conversaţiile cu tata, în vara anului 2000, în
Germania, unde m-am întâlnit cu el pe când urma un tratament
la o clinică oftalmologică, am fost conştientă că are pentru mine
un oarecare respect şi poate chiar admiraţie. Mă trata cu
superioritate şi îmi ţinea lecţii în monologurile lui tipice, iuţi ca
fulgerul, lungi, de neoprit, despre viaţa de apoi. Dar nu-mi mai
respingea dorinţele la fel de uşor şi nici nu mai protesta cum
făcuse în 1992.
Pentru a rezista subjugării şi negării drepturilor,
manifestarea resentimentelor şi a furiei nu este de ajuns.
Trebuie să vorbeşti pe limba opresorului şi să ai mintea
limpede ca să identifici principiile care justifică opresiunea şi să
le desfiinţezi raţional. Sclavii trebuie să fie conştienţi de faptul
că sunt sclavi, iar apoi să-şi transceandă furia şi suferinţa
pentru a-l convinge pe stăpân de nedreptatea sclaviei lor. Dacă
nu poţi câştiga prin forţă, ai putea câştiga, pe termen lung,
făcând apel la raţiune.
Fete precum verişoarele mele Hiran şi Ladan care, dintr-o
dorinţă nestăpânită de libertate, reuşesc să scape de controlul
părinţilor lor ajung adesea în situaţii dezastruoase pentru că nu
au aceste abilităţi vitale sau capacitatea de conştientizare. Astfel
de fete devin exemplele folosite de părinţii musulmani
tradiţionalişti atunci când susţin că adoptarea unui stil de viaţă
occidental conduce la rezultate îngrozitoare. Fundamentaliştii
al căror plan este să reînvie trecutul imaginar al islamului pur
câştigă multă simpatie din partea familiilor musulmane atunci
când arată cu degetul fete ca Hiran sau Ladan.
 Dacă ar fi crescut în Occident, probabil că lucrurile ar fi stat
altfel. În toate ţările occidentale, există legi care le obligă pe fete
să meargă la şcoală chiar şi după vârsta pubertăţii; aceste legi
pot fi puse în aplicare. Pot fi implementate programe speciale
care să umple golul creat de părinţii musulmani privind
cunoştinţele despre sex, droguri şi independenţă financiară. Cu
cât mai multe fete musulmane reuşesc să fie educate, cu atât
mai probabil vor ajunge independente financiar şi vor avea
succes, permiţându-le părinţilor musulmani să înţeleagă că
emanciparea fetelor lor printr-o educaţie de calitate este în
interesul lor concret, chiar dacă intră în conflict cu valorile lor
tradiţionale.
Mai trebuie menţionat un ultim aspect în privinţa
complexelor sexuale ale imigranţilor musulmani. A pretinde că
oprimarea femeilor nu are nimic de-a face cu islamul şi că este
„doar” un obicei tradiţional nu este onest din punct de vedere
intelectual, e o capcană. Cele două elemente sunt
interdependente. Codul onoarei şi ruşinii poate fi tribal şi
preislamic la originile sale, dar este astăzi parte integrantă a
religiei şi culturii islamice. Crimele justificate în numele
onoarei afirmă ceea ce afirmă şi islamul: că femeile le sunt
supuse bărbaţilor şi că trebuie să rămână posesiunile lor
sexuale.
În textul Coranului şi în Sharia, se înţelege de la sine că
bărbaţii şi femeile nu sunt egali. Femeile musulmane sunt
considerate a fi psihic, emoţional, intelectual şi moral inferioare
bărbaţilor şi au mai puţine drepturi juridice. Coranul
decretează că fiicele moştenesc jumătate din cât i se cuvine
fiului: „Cât despre copiii voştri, Dumnezeu vă porunceşte să-i
daţi băiatului cât la două fete” (4: 11). Valoarea mărturiei lor
într-un tribunal este cât jumătate din cea a unui bărbat. Chiar şi
în cazul unui viol, mărturia victimei cântăreşte jumătate cât cea
a violatorului.
Autoritatea taţilor musulmani asupra fiicelor lor este
comparabilă cu aceea a unui suveran feudal asupra iobagilor.
Căsătoria transferă autoritatea către soţul fetei şi, în cele din
urmă, către tatăl lui. O nuntă este un pact între bărbaţi, care
implică sprijin reciproc şi obligaţii în viitor. Poate reprezenta o
tranzacţie financiară semnificativă şi un act de alianţă care să
consolideze relaţiile de clan. Plânsetul miresei şovăielnice
împinse în braţele unui străin e doar o neplăcere accidentală.
Potrivit Coranului, şi hadith-urilor (cuvintele Profetului,
considerate scriptură), consimţământul unei femei pentru
căsătorie nu este esenţial, ci doar cel al tutorelui ei.
Coranul spune că un soţ îşi poate încuia nevasta în casă –
chiar până când aceasta moare acolo, dacă asta e voia lui:
„Chemaţi patru martori dintre voi împotriva acelora dintre
femeile voastre care au săvârşit o faptă neruşinată. Dacă ei
depun mărturie, atunci închideţi-le în casă până la moarte,
dacă nu le va da Dumnezeu nicio putinţă de scăpare” (4: 15).
Femeile care trăiesc sub legea islamică nu pot să
călătorească, să lucreze şi să studieze, nu se pot căsători, nu pot
semna majoritatea documentelor legale şi nici nu pot ieşi din
casă fără permisiunea tatălui lor. Le poate fi interzis să ia parte
la viaţa publică, iar libertatea lor de a face alegeri privind viaţa
lor privată este adesea îngrădită brutal. Nu pot alege cu cine să
facă sex şi nici, după ce se căsătoresc, când sau dacă să facă sex.
Nu pot alege ce haine să poarte, la muncă sau când merg pe
stradă.
Regula este că o femeie trebuie să îşi asculte soţul, dacă,
desigur, nu îi cere să abandoneze religia musulmană. El este
protectorul ei şi, dacă ea nu îl ascultă, o poate bate: „Dojeniţi-le
pe cele de a căror ascultare vă este teamă! Părăsiţi-le în
aşternuturi! Loviţi-le” (4: 34). Este întotdeauna instructiv să
citeşti transcrierile discuţiilor televizate cu imami în privinţa
pedepselor exacte (precum loviturile peste membre sau doar cu
o vărguţă) care sunt acceptabile atunci când soţii îşi pedepsesc
nevestele.
Când occidentalii bine intenţionaţi, dornici să promoveze
respectul pentru religiile şi culturile minoritare ignoră practici
precum căsătoriile cu forţa şi închiderea în casă pentru ca
„societatea să nu îi mai stigmatizeze pe musulmani”, ei neagă
dreptul a nenumărate fete musulmane de a se lupta pentru
eliberarea lor din cultura părinţilor lor. Aceşti occidentali nu
reuşesc să ridice la înălţimea idealurilor şi valorilor societăţii
noastre democratice şi fac rău tocmai minorităţii vulnerabile pe
care încearcă să o protejeze.
 Capitolul 12
Bani şi responsabilitate

Provocările pe care le implică obţinerea statutului de

cetăţean sunt diferite de provocările cu care se confruntă un
membru al tribului. În multe privinţe, provocările cetăţeniei
sunt mult mai simple decât gestionarea complexităţilor
tabuurilor şi superstiţiilor societăţilor tradiţionale. Dar ceea ce
face modernitatea atât de dificilă, chiar înşelătoare pentru unii
e tocmai faptul că pare atât de simplă. Nu este. Dacă nu eşti
pregătit – dacă nu te învaţă nimeni cum să adopţi o abordare
echitabilă a sexualităţii, spre exemplu, sau alte moduri de a
gestiona impulsurile agresive decât răzbunarea violentă –,
atunci fireşte că te vei limita la ceea ce cunoşti. Obiceiurile şi
atitudinile tale au fost inoculate de clan şi credinţă. Dar aceste
valori ale obârşiei nu sunt compatibile cu cele care stau la baza
cetăţeniei în lumea modernă. Pentru a avea succes în societatea
modernă, trebuie să te dezbari de atitudinile anacronice,
nelalocul lor. Această dezbărare se aplică la fel de mult în cazul
banilor ca în cazul sexului.
În 1992, locuiam într-un centru pentru solicitanţii de azil din
Lunteren, un sătuc din inima Olandei. E în mare parte teren
agricol. Oamenii sunt protestanţi fervenţi, din Biserica
Reformată Olandeză. Simţeam că avusesem cinstea să mi se
ofere cel mai important dar pe care l-aş fi putut primi vreodată:
mi se acordase permisiunea de a rămâne în Olanda cu ceea ce
se numeşte statutul A. Acesta îţi dă dreptul de a circula liber
prin ţară, de a practica liber orice religie alegi, de a susţine
public orice crez politic vrei. Însemna că pot să scap de
căsătoria pe care mi-o aranjase tata împotriva voinţei mele. Îmi
asigura, de asemenea, acces la beneficiile asistenţei sociale
olandeze.
Odată ce am primit statutul A, a trebuit să merg la consiliul
local, să mă întâlnesc cu un asistent social, să completez
formulare şi să fiu înscrisă pentru o carte de identitate. Puteam
să aplic şi pentru o casă şi să primesc un ajutor de şomaj de
1.200 de guldeni pe lună. Mi se părea o sumă imensă. (Pe atunci
era echivalentul a aproximativ 800 de dolari.) Părea mult,
pentru că banii erau un subiect despre care nu ştiam mare
lucru. Înainte de a ajunge în Europa, nu gestionasem niciodată
nişte bani care să fie ai mei.
În centrul pentru solicitanţi de azil în care am locuit în timp
ce aşteptam să aflu dacă voi primi sau nu statutul de refugiat în
Olanda, primeam 150 de guldeni o dată la trei luni ca să-mi
cumpăr haine, pe lângă o alocaţie de 20 de guldeni pe
săptămână. În fiecare marţi, stăteam la rând la centru, îi arătam
cardul meu roz bărbatului sau femeii din spatele tejghelei,
primeam două bancnote de 10 guldeni de un albastru intens,
iar apoi le aşteptam pe prietenele mele să facă acelaşi lucru.
Mergeam apoi în satul Lunteren, unde, în câteva minute, banii
mei se evaporau. În loc de două bancnote de un albastru intens,
ţineam în mână o sacoşă de plastic în care aveam un borcan cu
cremă de corp, eventual şampon, un baton de ciocolată şi
câteva portocale. Cei 20 de guldeni ar fi trebuit să-mi ajungă o
săptămână, dar se volatilizau. Dispărea şi alocaţia lui Yasmin, la
fel şi cea a lui Dahabo. Eram uimite că cei 20 de guldeni, care
însemnau atât de mult în locurile din care veneam noi, nu
valorează mai nimic în Olanda. Ne adunam în grupuri noi,
venind din multe colţuri ale lumii, şi ne lamentam cât de puţin
putem cumpăra cu 20 de guldeni.
Când am primit cei 150 de guldeni pentru haine, am
cumpărat o cartelă telefonică de 50 de guldeni, ceea ce părea o
sumă cu adevărat serioasă. Am sunat-o pe sora mea Haweya. În
doar câteva minute, am auzit un clinchet şi apoi un ton lung
indicând că mi se terminase creditul. La vremea aia, costul unui
apel internaţional din Olanda în Kenya era de 4,95 guldeni pe
minut. Nu terminaserăm nici măcar de vorbit despre vreme
când mi s-a dus creditul.
 După ce am primit statutul A, nu am mai fost nevoită să
locuiesc în centrul pentru solicitanţii de azil. M-am înscris la
consiliul local din Ede pentru a mi se repartiza un apartament
unde să pot locui cu Yasmin, care spusese autorităţilor că e
minoră. (Asta o avantaja la cererea de rezidenţă.) Şi eu
minţisem în cererea mea de refugiat şi-mi făceam griji din
cauza asta. Nu numai că inventasem o poveste despre
implicarea mea în războiul civil din Somalia şi omisesem să
menţionez că şederea mea acolo a fost de scurtă durată, ci,
pentru a ascunde de rudele mele unde mă aflu, îmi schimbasem
şi numele şi data naşterii.
În timp ce aşteptam să-mi fie repartizat un apartament, am
decis că vreau să lucrez. Am găsit slujbe temporare ca femeie de
serviciu şi în linii de asamblare din fabrici. Pentru fiecare
slujbă, trebuia să informez autorităţile centrale că lucrez şi că
sunt plătită. Drept urmare, nu am mai primit bani de buzunar
şi chiar ar fi trebuit să returnez o parte din banii pe care îi
câştigam. Astfel că, indiferent ce s-ar fi întâmplat, chiar dacă
lucram cinci sau şase zile pe săptămână, rămâneam doar cu 20
de guldeni pe săptămână. Am întrebat-o pe una dintre
asistentele sociale:
— De ce, atunci când muncesc o zi întreagă, nu am voie să-
mi păstrez banii?
Mi-a explicat răbdătoare că primesc mâncare şi cazare şi că
lucrurile astea sunt costisitoare. Nu însemna că autorităţile îmi
confiscă banii, mi-a zis ea: contribuiam la întreţinerea mea.
Datorită muncii nu ştiam ce-i plictiseala, învăţam olandeza şi
simţeam că fac ceva folositor. Dar nu părea să existe nicio
legătură între numărul de ore pe care le lucram şi banii pe care
îi câştigam. Bineînţeles că întreţinerea mea costa mult mai mult
decât puţinii guldeni pe care îi câştigam la tot felul de slujbe.
În cele din urmă, a sosit o scrisoare de la agenţia de locuinţe
sociale informându-mă că îmi fusese repartizat un apartament
şi că minora, Yasmin (care avea, de fapt, vârsta mea), va fi
plasată în grija mea. Pentru prima oară în viaţa mea a trebuit
să am de-a face cu plata chiriei şi a utilităţilor, cablului şi
facturilor telefonice. A trebuit să găsesc mobilă pentru casă. Eu
nu crescusem într-o ţară în care temperatura să fie diferită
iarna şi vara; aici plăteai pentru încălzire, aşa că în lunile de
iarnă viaţa era mai scumpă decât vara.
Am mers la direcţia de protecţie socială, unde oamenii
stăteau la rând să discute cu funcţionarii publici aflaţi în
spatele unei tejghele lungi. După ceva timp, mi-am dat seama că
trebuia să trag o bucăţică de hârtie cu un număr pe ea din
stâlpul aflat în unul din cele două colţuri ale sălii de aşteptare.
Pe măsură ce oamenii îşi terminau treaba cu funcţionarii
publici, apăreau alte numere pe un ecran şi, de fiecare dată
când se schimba numărul, se auzea un ţiuit prelung. Eram
fascinată de ingeniozitatea acestui lucru. Oamenii nu erau
nevoiţi să stea la coadă aşa cum făceam în Africa; nu trebuiau
să se bage în faţă, să se împingă sau să se comporte în alt mod
agresiv ca să-şi păstreze locul la coadă. Tu puteai sta jos în
vreme ce bucăţica ta de hârtie stătea la coadă pentru tine. Ce m-
a impresionant şi mai mult a fost că funcţionarii publici lucrau
atât de repede, încât nu aşteptai niciodată mai mult de zece sau
cincisprezece minute.
— Următorul! a strigat o femeie blondă cu o eşarfă la gât,
schiţând un zâmbet cu buzele ei subţiri.
M-am grăbit spre ghişeu. Am spus:
— Sunt eu, Ali!
— Arătaţi-mi cartea de identitate, a spus ea.
Purtam o jachetă cu cinci buzunare. Am deschis fermoarul
buzunarului din dreapta şi am băgat mâna înăuntru, dar cartea
de identitate nu era acolo. Am încercat buzunarul din stânga:
nu era nici acolo. Am căutat în buzunarele de la piept şi am
găsit-o, în sfârşit, pusă în siguranţă în buzunarul de pe mânecă,
unde ţineam mereu nişte monede şi o bancnotă de 10 guldeni
pentru autobuz, dacă mi s-ar fi dezumflat cauciucul de la
bicicletă. Buzunarul de pe mânecă al jachetei mele era pentru
mine ceea ce însemna un seif pentru olandezi şi faţa de pernă
pentru bunica mea. Cartea de identitate şi cei 10 guldeni erau
cele mai preţioase lucruri pe care le aveam asupra mea, aşa că
acolo le ţineam.
Întotdeauna emoţionată în faţa unui funcţionar al statului,
mă aşteptam ca femeia să îmi spună să mă întorc în ţara mea.
Mi-o închipuiam pierzându-şi cumpătul şi izbucnind: „Ce cauţi
aici? Pleacă înapoi! Întoarce-te acasă, du-te înapoi la părinţii
tăi”.Sau că o să spună într-un fel conspirativ, la fel ca atâţia
funcţionari pe care îi întâlnisem în Africa: „Ai un cadou pentru
mine?”, însemnând Mituieşte-mă.
În schimb, ea a aşteptat răbdătoare să îmi găsesc cartea de
identitate şi să i-o dau. S-a uitat la mine, la poza de pe act, iar la
mine şi la documentele pe care le avea într-un dosar în care se
părea că erau toate detaliile legate de cazul meu din momentul
în care solicitasem azilul.
— Spuneţi-mi prenumele, a zis ea.
— Ayaan.
— Şi numele de familie?
— Noi nu avem nume de familie, am spus eu. Vă pot spune
descendenţa mea.
— Este cumva Hirsi? a întrebat ea.
— Da, am răspuns. El este fiul lui Ali.
— Ali? a întrebat ea şi a dat din cap. Bine, veniţi cu mine, vă
rog.
Am trecut în spatele ghişeului şi m-a condus într-un birou
mic. S-a aşezat pe scaun la o masă şi m-a întrebat dacă să-mi
aducă ceai, cafea, apă sau altceva de băut. Probabil că mi se
citea emoţia pe faţă.
— Eu o să îmi iau o cafea, a spus ea. Nu mă deranjează să
aduc una şi pentru dumneavoastră.
— În regulă, am zis. Cafea, vă rog.
Când s-a întors, a zâmbit şi a spus:
— Felicitări, acum aveţi un apartament în Ede. O să aveţi
nevoie de nişte bani ca să vă mobilaţi domiciliul. Aveţi ceva
economii?
— Economii?
Cred că era prima oară când auzeam cuvântul ăsta. Bunica
mea obişnuia să coasă în faţa de pernă banii pe care îi dădeau
mama, fiii ei sau tata. Nu părea să-i cheltuiască vreodată.
— La ce vă referiţi? am întrebat eu.
— Aţi pus nişte bani deoparte ca să-i cheltuiţi mai târziu?
— Noi primim doar 20 de guldeni pe săptămână, am spus,
iar ai mei dispar mereu în ziua în care îi primesc.
Aşa simţeam. Nu era ca şi cum eu alegeam să-mi cheltuiesc
banii; pur şi simplu îmi plecau din buzunar.
— Deci nu aţi economisit niciun ban? a zis ea.
 — Nu, am îngăimat eu.
Mi-era ruşine, deşi nu ştiam precis ce-mi provoca ruşinea.
Toată lumea părea să vorbească despre bani foarte direct în
Olanda, dar pe mine subiectul ăsta mă făcea mereu să mă simt
stânjenită. Eram jenată şi fiindcă nu cunoşteam sensul unor
cuvinte precum economii, nimic despre conturi bancare sau
orice din jargonul similar pe care a început să îl folosească.
Ideea de a pune bani deoparte într-un cont bancar care
generează dobândă îmi era complet străină.
— OK, mi-a răspuns relaxată.
Atitudinea ei faţă de mine a rămas politicoasă, caldă şi
prietenoasă. Nu mă judeca. Dar următoarea ei întrebare
aproape că m-a făcut să mă înec cu cafeaua.
— Părinţii dumneavoastră au pus deoparte nişte bani pentru
dumneavoastră?
Asta era o întrebare incredibilă, care expunea complet
imensele diferenţe dintre Olanda (şi Occident, în general) şi
locul de unde veneam eu, cultura nomadă. Femeia asta
considera de la sine înţeles că majoritatea părinţilor au
posibilitatea să pună bani deoparte pentru copiii lor, într-un
cont bancar special deschis pe numele copilului.
— Pă-pă-pă-părinţii? m-am bâlbâit eu.
— Nu aveţi părinţi? a întrebat ea. Unde sunt?
M-au trecut toate sudorile, îmi simţeam transpiraţia sub
braţ. Cu cât încercam să nu fiu emoţionată, cu atât mi se părea
că mă dădeam de gol. Spusesem o minciună când am solicitat
azil şi părea să fi mers, pentru că primisem statutul A. Dar
credeam că acesta era un alt test. În acea perioadă, nu ştiam că
agenţii diferite ale statului olandez nu comunică în privinţa
acestor aspecte.
— Unde locuiesc părinţii dumneavoastră acum? a continuat
ea. Văd că aveţi statutul A. Ştiu că este război în Somalia, cred
că vă este foarte greu.
Am simţit că mi s-a luat o piatră de pe inimă şi m-am lansat
în povestea despre războiul civil pe care o repetam de luni
întregi deja. M-a oprit şi a spus:
— Să continuăm cu cererea.
— Cererea? am întrebat confuză. Credeam că am deja un
statut A.
 — Da, a zis ea, vorbesc despre cererea pentru un împrumut.
Aveţi nevoie de un împrumut pentru a vă mobila apartamentul.
— Oooo! am exclamat eu. Trebuie să mobilez apartamentul
meu.
Mobilez… apartamentul… meu. Trei uriaşe concepte distincte
au fost aruncate dintr-odată asupra mea.
— De cât aveţi nevoie? a întrebat ea.
— Doar cât să ajungă, am răspuns precaută.
A spus că pot împrumuta oricât între 1.200 şi 5.000 de
guldeni.
— Nu ştiţi cât costă lucrurile, aşa e? a continuat ea.
— Nu, am încuviinţat eu. Nu ştiu cât costă.
— Ei bine, aveţi prieteni? a întrebat ea. V-ar putea duce la
magazinele ieftine.
La auzul cuvântului ieftin am avut un profund sentiment de
dezonoare, sentimentul că sunt la cel mai jos nivel al acestei
societăţi, că decăzusem.
— Da, da, am prieteni, am zis.
N-aş fi suportat să spun că nu am prieteni.
A continuat să completeze cererea.
— Când credeţi că aţi putea rambursa banii?
— Trebuie să îi rambursez? am întrebat. Credeam că mi-i
daţi.
— Nu, nu vi-i dau. Este un împrumut. Îm-pru-mut. Este un
împrumut.
— Ce este un împrumut? am întrebat eu. Aaaa, pe datorie
vreţi să spuneţi?
Mă tulbura gândul că i-aş putea fi îndatorată unei
necredincioase. Asta însemna cu siguranţă că trebuie să plătesc
dobândă, ceea ce este neislamic şi diabolic. Fără îndoială, era
un truc al necredincioşilor.
— Da, a spus ea. Ar trebui să plătiţi dobândă.
— Dar asta este interzis în religia mea! am protestat
indignată.
— Nu sunteţi obligată să faceţi împrumutul, m-a sfătuit
asistenta socială. De fapt, nu ar trebui să vă îndatoraţi deloc, nu
e în avantajul dumneavoastră. Religia dumneavoastră e
înţeleaptă. Dar nu aveţi deloc mobilă, aveţi o casă goală şi
vremea se va răci repede după ce trece vara. Vreţi să vă mai
gândiţi şi să reveniţi într-o zi, săptămâna viitoare?
Am răspuns că nu, nu voiam să mă gândesc la asta. Simţeam
că încă un păcat în plus, să fiu parte la cămătărie, nu ar fi
schimbat cu nimic situaţia. Păcătuisem deja prea mult. Luasem
bani de la necredincioşi, dormisem în taberele lor, nu îmi
ascultasem părinţii, nu mă rugam prea mult, mă tunsesem
scurt şi purtam pantaloni la fel ca bărbaţii. Eram deja
condamnată, în orice caz. Şi era rece, iar eu voiam un
apartament drăguţ, iar această doamnă îmi oferea o sumă de
bani cu adevărat atractivă, peste 4.000 de dolari.
— Aş vrea să continui cu cererea, vă rog, am zis.
— Bine, a spus ea. Schema de rambursare este următoarea:
câtă vreme nu aveţi nicio slujbă, primiţi un ajutor de şomaj de
1.200 de guldeni. Lunar vom reţine 100 de guldeni din ajutorul
de şomaj pentru a acoperi datoriile. Vom face asta timp de cinci
ani, până ce împrumutul este rambursat integral. Dacă vă găsiţi
o slujbă, eu sau unul dintre colegii mei vom avea o discuţie cu
dumneavoastră şi putem aranja să facem un alt plan de plată.
Înţelegeţi?
— Da, am zis eu, simţindu-mă puţin cam toantă.
— Atunci semnaţi aici, vă rog. Treceţi şi data şi este totul în
regulă.
— Dar cum o să primesc banii? am întrebat eu.
— Vă deschideţi un cont bancar şi apoi ne comunicaţi
numărul de cont.
Nu avusesem niciodată un cont bancar. Un voluntar de la
organizaţia de asistenţă pentru refugiaţi a trebuit să meargă cu
mine la o bancă pentru a-mi deschide unul. Femeia de la bancă
m-a întrebat dacă vreau să depun nişte bani. I-am oferit cei 10
guldeni din mâneca jachetei mele.
— A, nu, pe ăştia îi puteţi păstra. E în regulă.
Am primit un mic card albastru, lucios pe care scria Giro. Nu
putea fi folosit la bancomat – scria doar numărul meu de cont –,
dar mi s-a părut că arată fantastic.
Voluntarul a fost foarte generos şi precis. M-a sfătuit să-mi
iau un portofel în loc să-mi ţin banii şi documentele în
buzunarele de la jachetă. Mi-a fost prea jenă să îl întreb ce e ăla
portofel. Vorbeam engleza, dar portofel nu era un cuvânt pe
care să-l fi căutat vreodată în dicţionar.
Două săptămâni mai târziu s-au întâmplat două lucruri
bune. Împrumutul de 5.000 de guldeni intrase în contul meu
nou-nouţ, iar banca mi-a trimis un card de debit. Puteam scoate
bani dintr-un aparat montat în zidul de lângă drum oricând
aveam chef!
Eu şi Yasmin eram în al nouălea cer. Cred că amândouă
visaserăm să ne îmbogăţim. Bunica şi Ma obişnuiau să ne facă
aluzii mie şi surorii mele în această privinţă. Dar pentru noi să
ne îmbogăţim însemna că o să ne căsătorim cu nişte bărbaţi
bogaţi care să aibă grijă de noi şi să le întreţină pe Ma şi pe
bunica. Astfel, bogăţia era legată de noroc (erai norocoasă dacă
te cerea de nevastă un bărbat bogat), dar şi de un
comportament impecabil de fată docilă, baarri, şi de virgină ale
cărei onoare şi puritate să fie mai ceva decât ale tuturor
celorlalte femei.
Acum, graţie lui Allah, eu şi Yasmin eram bogate. Am vorbit
despre amenajare, despre draperii, covoare şi mobilă. Spuneam
„drăguţ” şi „frumos” de multe ori, dar niciodată nimic concret.
Ultima dată când locuisem într-o casă amenajată fusese în
Addis Abeba, când aveam 8 ani. În afară de asta, ideea mamei
mele despre decorare a fost să despachetăm micile noastre
gambar, scaune somaleze de lemn cu şezut din piele de vită, şi
să întindem nişte saltele subţiri pe podea. Erau
multifuncţionale: stăteam pe ele, dormeam pe ele şi mâncam pe
jos. (Într-o casă din Kenya aveam o masă şi patru scaune, dar
Ma le-a distrus într-un acces de furie.) Ma acoperea ferestrele
cu cearşafuri sau cu pânze lungi cumpărate de la piaţă.
Familia mea ducea o viaţă nomadă chiar şi atunci când
locuiam în oraşe. Ne mutam des şi, de fiecare dată când
închiriam o casă nouă, să găsim ferestre era un fel de revelaţie.
— Ferestre, spunea tatăl meu, mulţumit de el. Multe ferestre.
Noor. Lumină, multă lumină, multă lumină.
Mama mea îl întrerupea.
— Daah, daah, daah, acoperă, acoperă, acoperă.
Aveam nevoie de draperii. Tatăl meu făcea o grimasă. Urma
o ceartă.
 — De ce alegi o casă cu atâtea ferestre dacă nu vrei să
plăteşti pentru draperii?
— De ce vrei să ne afunzi în întuneric? De ce ai nevoie de
draperii? N-avem nimic de ascuns. Suntem puri, suntem
musulmani, suntem copiii lui Magan.
Aşa că draperiile au fost mereu o problemă.
Yasmin voia draperii de un vişiniu intens, brocarturi de
mătase. Voia covoare luxoase, canapele cu perne în care să te
afunzi, candelabre. Bunica ei bogată de la oraş o crescuse în
Nairobi – şi Yasmin era o exilată somaleză –, iar situaţia ei
fusese opusul situaţiei rudelor mele. Investea mulţi bani, mult
timp şi energie să găsească nuanţa perfectă pentru draperia
care să se asorteze cu tapiseriile ei.
Brocart. Tapiserii. Ce ştiam eu despre toate astea? Erau
cuvinte desprinse parcă din romanele lui Jane Austen, iar eu
deja trăiam în lumea din oglindă a lui Alice în Ţara Minunilor,
cu un card bancar şi un apartament.
Un paznic care lucra la centrul pentru solicitanţii de azil s-a
oferit să ne ducă cu maşina la magazinele de mobilă după orele
lui de program. Ne-a întrebat ce buget avem şi, când i-am spus,
a zis că o să ne ducă la magazine ieftine. Dar noi nu voiam să
mergem acolo. Eu şi Yasmin eram cu nasul pe sus şi am spus:
— A, nu, noi nu suntem aşa, noi vrem ceva mai luxos.
A încercat să ne convingă:
— Nu vă puteţi permite. Vă pierdeţi vremea.
— Nu, nu, am spus noi. Asta e ceea ce vrem, te rugăm să ne
duci la magazinele de lux.
Nu fusesem niciodată la niciun fel de magazin de mobilă,
dar voiam brocart, tapiserii, calitate – nimic urât şi ieftin; asta
ar fi fost umilitor.
Aşa că omul ăsta amabil ne-a dus de la un magazin la altul.
La un moment dat, ne-am decis asupra unei mostre de mochetă
care acoperea toată podeaua în negru, roz şi violet. Un vânzător
ne-a informat că ne costă 110 guldeni metrul pătrat.
Eram euforice.
— Da, am spus în cor. Asta e ceea ce vrem, asta e ceea ce
vrem.
Prietenul nostru olandez era sceptic. Pur şi simplu,
încremenise.
 Apoi ne-am îndrăgostit de un tapet. Era alb, cu model. Nu
aveam cu adevărat nevoie de el – pereţii apartamentului nostru
nu se scorojeau –, dar eram de-a dreptul fascinată de ideea de
tapet. Îmi amintea de cum ne înveleam manualele la şcoală.
Părea ceva atât de matur, atât de bogat.
Bărbatul din magazin care ne-a luat cardul bancar era
fericit. Ne-a spus că trebuie să fie cineva acasă când se livrează
mocheta, că vor da la o parte materialele vechi de pe podea şi
vor monta mocheta nouă. Am încărcat rolele de tapet în
maşină. Am petrecut patru zile împreună cu prietenul nostru
olandez jupind vechiul tapet şi lipindu-l pe cel nou în
sufragerie, pe hol şi în cele două dormitoare. După o
săptămână, a fost pusă şi noua noastră mochetă care acoperea
toată podeaua.
Şi apoi surpriza: ne mai rămăseseră 400 de guldeni din
împrumutul de 5.000. Cu alte cuvinte, aveam mochetă, tapet şi
nimic altceva. Nu draperii, nimic pe care să stăm, nu paturi, nu
scaune, nu veselă. Eu şi Yasmin am fost la început şocate.
Banii nu însemnau nimic aici. Tot împrumutul a fost pentru
o singură mochetă? Ne-am hotărât rapid că e voia lui
Dumnezeu. Nu trebuia să ne certăm: Allah a vrut astfel.
Mocheta fusese tăiată pe dimensiune şi lipită. Nu aveam
încotro: trebuia să plătim.
În următoarea săptămână, Gerda, o voluntară care preda
olandeza ca a doua limbă, a venit să ne vadă. De cum a intrat, a
exclamat:
— Oooo, ce mochetă frumoasă aveţi!
Expresia de pe chipul ei însă spunea altceva: părea
îngrozită. Am îndemnat-o să intre şi să se aşeze pe jos lângă noi.
Am mângâiat mocheta.
— Cum aţi luat această… această… mochetă? a întrebat ea.
— Au adus-o ei, am zis eu.
— Cine sunt „ei”?
— Magazinul.
— Şi cine a ales culorile? a întrebat ea. Dacă aveţi nevoie să
vă ajut să o returnaţi, nu trebuie decât să-mi spuneţi.
— Dar vrem să o păstrăm, am zis eu.
La uşă a sunat tatăl Gerdei. Îl adusese ca să ne ajute să
completăm formularele de mutare în Ede; era pensionar, ne-a
zis ea, şi i-ar fi făcut plăcere să ne dea o mână de ajutor.
— Ce mochetă veselă! a zis el când a intrat. Aţi găsit-o aici?
Dacă vreţi, pot să o scot. Pot aduce nişte tineri să o dea la o
parte.
— A, nu, am răspuns eu. Mocheta e nouă, e a noastră, o
vrem.
I-am arătat tatălui ei evidenţa noastră contabilă, care era în
nişte plicuri pe care le ţineam într-o pungă de plastic. A scos
două dosare mari şi un perforator şi a început să ne arate cum
să facem găuri cu el şi cum să ne îndosariem documentele. Eu
fusesem la un colegiu kenyan de secretare, aşa că, deşi aveam
foarte puţină experienţă concretă de îndosariere, înţelegeam ce
încearcă să ne înveţe.
Apoi, s-a uitat la chitanţele noastre. A văzut factura pentru
mochetă şi a exclamat:
— Ăsta e tot împrumutul vostru, mai puţin 400 de guldeni!
Era vizibil supărat.
— E total greşit! Scandalos! Vânzătorii au profitat de voi. O
să le trimit o scrisoare că acest lucru este indecent şi nu ar fi
trebuit să se întâmple. Trebuie să reparăm asta.
Rămăsesem fără cuvinte. Yasmin a crezut că o să salveze
situaţia aducând munţi de fursecuri şi ceai.
— Dar… dar, m-am bâlbâit eu, dar nouă ne place mocheta.
— Dar acum nu mai aveţi nimic altceva, a zis el.
— Mai vreţi ceai? am întrebat, sperând să schimb subiectul.
Gerda şi tatăl ei au început să vorbească repede în olandeză.
Eu şi Yasmin ne uitam una la alta neajutorate. Apoi Gerda a
salvat situaţia.
— Bine, a zis ea, dacă într-adevăr vă place mocheta, atunci
păstraţi-o. Vă aducem noi nişte mobilă. Vă trebuie paturi,
scaune şi o masă, un birou, un televizor.
Într-o săptămână, ea şi tatăl ei şi-au mobilizat prietenii
pensionari în vârstă, dar foarte în formă şi rudele să ne ajute.
Ne-au adus mobilă, paturi, draperii, farfurii, furculiţe şi cuţite.
Pentru că vorbeam engleza (nu vorbeam încă olandeza), rolul
meu era să răspund la telefon şi să deschid uşa. Vreme de două
săptămâni, singurele cuvinte care mi-au ieşit pe gură au fost:
— Da, mulţumesc. Sigur că ne place. Mulţumim foarte mult.
 Voluntari generoşi intrau cărând alte scaune, măsuţe,
bibelouri, chiar şi pitici de grădină şi, de fiecare dată când
deschideam uşa, spuneam:
— Da, da, da, intraţi, vă rog, mulţumesc.
Aveam patru paturi, trei televizoare, două canapele, două
mese şi mai mult de 12 scaune; pe unul dintre ele era aşezat un
morman de draperii dantelate de diferite mărimi.
Apartamentul nostru aerisit de trei camere semăna cu un
depozit de mobilă. Strănutam din cauza prafului.
Într-o zi, Yasmin a început să plângă. Ura să trăiască astfel.
Aşa că am coborât tot ce nu ne plăcea jos, trei etaje, până la
subsol. Când Gerda şi tatăl ei veneau în vizită, mereu sunau
înainte, aşa că petreceam vreo două ore aducând totul la loc
sus.
Încă nu puseserăm draperiile. Niciuna dintre noi nu ştia
cum şi nu ne prea plăcea niciuna dintre cele pe care le
primiserăm; arătau ca nişte chestii urâte aruncate de cineva.
Într-o zi, când mă întorceam acasă de la cursul de olandeză,
Yasmin mi-a spus că a găsit soluţia perfectă pentru draperii. În
poală avea un enorm catalog lucios cu o mulţime de fotografii şi
un zâmbet imens pe faţă:
— Ayaan, uite, putem arunca toate mizeriile astea! a strigat
bucuroasă. Putem lua draperii noi, curate, mobilă, orice vrem!
În acel catalog erau haine, pantofi, dispozitive, ustensile,
orice ţi-ai fi putut dori vreodată.
— Dar cum o să plătim pentru toate astea? am întrebat-o.
— Nu trebuie să plăteşti! a strigat Yasmin. Cumperi şi
plăteşti mai târziu.
Mi-a povestit că îi vizitase pe nişte oameni pe care îi
cunoscuse la centrul pentru azilanţi. Şi ei găsiseră un
apartament, dar, a spus ea, spre deosebire de noi, ei trăiau într-
un decor frumos – şi nu plătiseră.
— Bine, am zis eu, hai să comandăm draperii.
Aşa că am comandat draperii groase, frumoase, în nuanţe
aurii şi maronii, cu o faţă satinată şi o căptuşeală groasă de
bumbac. Le-am primit la 24 de ore după ce le-a comandat
Yasmin, în nişte cutii care au fost livrate direct la uşa
apartamentului nostru. Acesta era încă un lucru magic la
magazinele de tip cumperi-acum-plăteşti-mai-târziu: satisfacţie
imediată.
Yasmin părea să ştie exact ce e de făcut şi s-a apucat să
potrivească nişte bucăţele de metal îndoit în găicile draperiilor.
Ne-a luat o jumătate de zi să le agăţăm pe toate. Dar, când am
terminat, erau mult prea lungi, lăsând foarte mult material
îngrămădit pe podea, lângă perete. Yasmin a spus că, dacă am fi
ales lungimea mai mică disponibilă în catalog, draperiile ar fi
fost prea scurte. Aşa că le-am lăsat prea lungi, mulţumindu-i din
nou lui Allah şi căzând de acord că aceasta e voia Sa.
O săptămână mai târziu, o scrisoare mă informa că datorez
încă 4.000 de guldeni. După patru săptămâni, Yasmin a
dispărut. La scurtă vreme după dispariţia ei, am primit o
factură de la compania de telefonie: vorbise la telefon de 2.500
de guldeni.
Mai mulţi olandezi săritori m-au ajutat să aplic pentru
diferite scheme de rambursare pe termen lung. În lunile care
au urmat, prietena mea Johanna, o femeie minunată care s-a
oferit să mă înveţe olandeza, m-a învăţat cum să-mi fac
cumpărăturile în supermarketuri mari, ieftine şi a încercat să
mă înveţe cum să-mi fac un buget. În 1995, când am ajuns să
vorbesc mai bine olandeza, am obţinut o slujbă ca traducător şi
interpret. Făceam mai mulţi bani în acest fel decât câştigam din
alte slujbe temporare.
Am început să evit prieteniile cu ceilalţi somalezi din Ede,
deşi mulţi dintre ei mă chemau în vizită ca să le traduc în
olandeză. Ei continuau să comande din diferite cataloage
primite prin poştă, care îţi dădeau opţiunea de a plăti în viitorul
îndepărtat. Alţii împrumutau bani de la bănci şi de la direcţiile
de protecţie socială, pe care îi trimiteau apoi rudelor lor din
Somalia sau celor din diaspora somaleză din Africa. Am tradus
pentru câţiva care accesaseră acelaşi împrumut de 5.000 de
guldeni ca mine şi care le trimiseseră toţi banii rudelor ca să
poată plăti întreaga sumă cuiva care să le aducă ilegal în
Europa.
Pentru a rambursa aceste împrumuturi, unii somalezi îşi
luau slujbe ocazionale, dar de obicei nu mai anunţau serviciile
sociale că s-au angajat. Aceasta însemna că primeau în
continuare indemnizaţia de şomaj pe lângă salariu. Dar asta era
considerată o fraudă, o infracţiune care te putea băga în mare
bubluc. Dacă erai descoperit, trebuia să plăteşti banii pe care îi
primiseşi în plus şi o amendă. Asta însemna alte împrumuturi şi
te afundai şi mai mult în datorii. Îţi puteai pierde şi slujba,
pentru că acum aveai cazier, aşa că trebuia să te întorci la
ajutorul social. În astfel de cazuri, autorităţile îţi reţineau o
parte din ajutorul de şomaj pentru a-şi acoperi pierderile,
plătindu-ţi doar cât să-ţi asigure cheltuielile lunare esenţiale,
precum chiria şi utilităţile. Mulţi nu mai plăteau aceste facturi
şi ajungeau să fie înglodaţi în nişte datorii insurmontabile. Am
auzit de mai mulţi care au fugit în Anglia sau în ţările
scandinave încercând să evite plata datoriilor pe care le aveau
la diferite bănci şi agenţii din Olanda.
Practic, toţi cei pe care îi cunoşteam acumulaseră datorii
copleşitoare. Aplicau pentru carduri de credit, bucăţile magice
de plastic care însemnau că nu trebuie decât să semnezi o foaie
de hârtie şi să pleci din orice magazin cu orice îţi doreai.
Primeau nesfârşite ajutoare de la serviciile sociale – pentru
şomaj, pentru creşterea copilului, pentru diferite servicii
medicale – şi totuşi în aproape orice conversaţie se plângeau de
sumele mizere de bani din care erau nevoiţi să trăiască, total
indiferenţi la sacrificiul făcut de societatea care plătea pentru
toate astea.
Cu alte cuvinte, nu ştiam nimic despre obligaţiile unui
cetăţean, cu atât mai puţin despre complexităţile statului
bunăstării.
Ca translator pentru Serviciile de Imigrare şi Naturalizare,
am tradus pentru bărbaţi şi femei care implorau cu disperare
să li se permită să locuiască în Olanda. Funcţionarii publici care
îi chestionau le adresau aceleaşi întrebări care mi-au fost puse
şi mie atunci când am solicitat azil: fuseseră persecutaţi? Cum
au ajuns în Europa? Mai locuiseră şi într-o altă ţară în afară de
Somalia înainte să ajungă în Olanda? Comiseseră vreo
infracţiune?
Toate aceste întrebări erau despre trecut. Niciunul dintre
aplicanţi nu a fost întrebat la ce se aştepta după ce era admis în
ţară. Abilităţile lor nu erau testate. Nu erau întrebaţi despre
valorile, obiceiurile, practicile sau cunoştinţele lor referitoare la
legile şi obiceiurile olandeze.
 La fel ca mine, unii dintre aceşti aplicanţi primeau dreptul
de rezidenţă. Dar niciunul dintre noi nu fusese cetăţean înainte,
în sensul modern al cetăţeniei. Nu simţiserăm vreo loialitate
participativă faţă de vreun stat. Am rămas loiali obârşiei
noastre.
Într-o cultură tribală, toată lumea trebuie să îşi împartă
câştigurile cu membrii familiei şi cu familia extinsă, care le
acceptă bucuroşi. Această obligaţie este evidenţiată şi în Coran.
O rudă sărmană care vrea ajutor din partea uneia înstărite va
cita versete din Coran şi ziceri ale Profetului pentru a o
convinge să îi dea bani. Codul tribal al onoarei şi ruşinii se
ocupă de restul.
Presiunea resimţită de majoritatea imigranţilor, chiar şi de
cei din a doua şi a treia generaţie de imigranţi, de a-şi împărţi
veniturile câştigate cu membri ai familiei care locuiesc în ţara
lor natală este admirată de unii economişti specialişti în
probleme de dezvoltare şi de unii asistenţi sociali, dar este unul
dintre motivele pentru care oamenii rămân săraci. Nu
economisesc niciodată suficienţi bani pentru ei sau pentru
copiii lor.
Pentru ceilalţi refugiaţi somalezi, a fi primiţi în Olanda
însemna, mai presus de orice, câştig material. O parte din
acesta – bani, haine şi alte obiecte de lux – putea fi împărţit cu
rudele de acasă sau arătat ostentativ altor somalezi, ca să se
diferenţieze de clanurile de jos. Motivaţia mea să devin o
refugiată fusese întru câtva diferită: eu nu voiam să mă mărit
cu un bărbat pe care nu l-am ales. Dar niciunul dintre noi nu a
fost motivat de dorinţa a deveni cetăţean olandez. Ajunseserăm
în Olanda din întâmplare, venirea noastră fusese un accident
sau o coincidenţă, în funcţie de perspectiva fiecăruia.
Închipuieşte-ţi că eşti un somalez care a scăpat de războiul
civil şi că te afli acum în Nairobi. Kenya este considerată de
majoritatea refugiaţilor somalezi un port de tranzit spre
Occidentul bogat. Aşa că mergi să te întâlneşti cu un traficant de
persoane care face paşapoarte, vize şi alte documente de
emigrare false. Traficantul, ca orice om de afaceri, îţi va
prezenta tarifele lui: intrarea în Statele Unite costă (să zicem)
20.000 de dolari; în Canada 15.000; în Germania 10.000; oriunde
în Peninsula Scandinavă între 5.000 şi 10.000 de dolari. Elveţia
este foarte scumpă. Dacă poţi strânge suficienţi bani, de obicei
cu ajutorul rudelor care se află deja într-una dintre aceste ţări,
atunci eşti printre puţinii norocoşi care vor avea acces la o
viaţă fără foamete, cu servicii medicale, locuinţă şi
oportunitatea de a aduce ilegal mai multe rude, aflate acum în
tabere de refugiaţi sau în vreun alt tărâm al incertitudinii şi
abandonării.
Cei mai mulţi oameni aflaţi în această situaţie nu ies
niciodată din acest teritoriu. Se curtează, se căsătoresc, fac copii
şi supravieţuiesc cât de bine pot. Unii se întorc în Somalia şi
apoi iar în Kenya, alţii renunţă. Cei care-şi permit să-l plătească
pe traficant vor alege una dintre ţările în care pot solicita azil.
Unii traficanţi îţi vor da mai mult decât nişte documente, dacă
poţi plăti nişte servicii suplimentare; îţi vor oferi o întreagă
poveste de viaţă fictivă bazată pe întrebările pe care ţi le vor
adresa diferiţi birocraţi de la imigrare şi naturalizare.
Foarte adesea, desigur, înşelătoria nu funcţionează. Unii
dintre cei care plătesc un traficant să îi ducă în Statele Unite
sunt reţinuţi în vreun port european. Unii sunt deportaţi înapoi
imediat. Cu toate astea, mulţi reuşesc să zăbovească suficient,
respectând instrucţiunile traficanţilor: „Dacă sunteţi prinşi la
oricare punct de tranzit, distrugeţi toate documentele pe care le
aveţi asupra voastră care conţin informaţii personale. Aruncaţi-
le la toaletă, trageţi apa. La destinaţie, când vă apropiaţi de
punctul de control al paşapoartelor, ridicaţi mâinile şi cereţi
azil”. În felul acesta, pentru că aeroporturile europene sunt
presate de Statele Unite să-i controleze mai atent pe călătorii
care tranzitează din Africa şi Orientul Mijlociu, din ce în ce mai
mulţi migranţi aspiranţi ajung la destinaţii pe care nu le-au
ales, adesea în Europa.
Cererea de azil este urmată de un proces lung. Puţini
norocoşi, ca mine, sunt primiţi şi devin ulterior cetăţeni prin
naturalizare. Dar ei solicită azil, ceea ce înseamnă că depun o
cerere către stat pentru a fi recunoscuţi drept refugiaţi. Statutul
de refugiat, în cazul în care este acordat, le este oferit acelora
care pot convinge autorităţile că ar fi persecutaţi dacă s-ar
întoarce în ţara lor natală. În schimb, ţara-gazdă le cere să nu se
mai întoarcă niciodată în ţara lor de origine. Dacă se întorc,
statutul lor de refugiat este anulat şi nu mai întrunesc condiţiile
pentru acordarea protecţiei. Oamenii care ajung în Europa pe
această cale se stabilesc aici nu pentru că îşi doresc să fie
cetăţeni sau pentru că înţeleg măcar ce înseamnă asta, ci doar
ca să o ducă bine sau pentru că au cu adevărat nevoie de
apărare în faţa persecuţiei. Aceşti oameni nu sunt, prin urmare,
deloc motivaţi să adopte valorile şi obiceiurile ţărilor în care
fug.
Niciunul dintre noi nu a fost nici pe departe pregătit să
adopte noi valori. Aproape toţi am intrat în bucluc în societatea
unde curge lapte şi miere în care am fost pe neaşteptate
acceptaţi. Şi, dintre toate provocările pe care le-am întâmpinat,
cea mai mare a fost cea a banilor.
Din când în când, socializam cu colegii mei care erau
traducători din arabă, farsi, dari, berberă, turcă şi alte limbi şi
ne împărtăşeam experienţele cu clienţii din ţările noastre. Banii
erau problema numărul unu. Refugiaţii împrumutau prea mult,
nu reuşeau să ramburseze împrumuturile, abuzau de cardurile
de credit, nu-şi plăteau taxele şi le trimiteau banii rudelor de
peste hotare în loc să se preocupe de propria bunăstare
financiară. Clienţii noştri păreau cu toţii blocaţi într-un ciclu al
sărăciei, înfundaţi într-o mlaştină de datorii atât de adâncă,
încât, chiar dacă s-ar fi comportat responsabil tot restul vieţii
lor, le-ar fi luat aproape o generaţie să iasă din ea.
Niciunul dintre noi nu era pregătit să înţeleagă mantra
olandeză foarte raţională şi frugală Câştigă, economiseşte,
investeşte şi reinvesteşte. Cu toţii cheltuiam mai mult decât ne
puteam permite. După mai mulţi ani, când am început să
studiez politicile publice, am ajuns să înţeleg că acest tipar al
datoriilor era în mod clar legat de sărăcia persistentă a
imigranţilor ca clasă socială. Datoria perpetuează sărăcia. Când
am cercetat cauzele îndatorării printre marocani şi turci – care,
spre deosebire de refugiaţii din Somalia, Irak şi Afganistan,
veniseră în Olanda să muncească –, am descoperit că atitudinea
lor faţă de bani (împrumuturile, faptul că nu economiseau,
trimiterea unor sume mari de bani acasă, achiziţiile făcute
pentru a se lăuda, cumpărăturile din cataloage, suprasolicitarea
cardurilor lor de credit) era în mare la fel ca a mea, a lui
Yasmin şi a altor somalezi.
 Veniserăm cu toţii din ţări falimentare sau corupte, cu o falie
foarte mare între bogaţi şi săraci. Dacă erai bogat, trăiai în lux,
aveai maşini, case şi bijuterii scumpe şi alte accesorii specifice
bogaţilor. Alţii trăiau de pe urma rudelor lor bogate. Apoi, erau
săracii: cei care trăiau ca servitori, cerşetori sau hoţi.
În copilărie, am învăţat araba, amhara şi engleza fără
greutate, fără stres; nu-mi amintesc să fi făcut vreodată un efort
să le învăţ. Azi nu le vorbeam şi mâine le ştiam. Învăţarea
olandezei a fost diferită. Îmi amintesc fiecare obstacol: verbele
neregulate, excepţiile de la regulă, verbele la finalul
propoziţiilor. Îmi amintesc că m-am străduit să memorez
vocabularul.
Cu siguranţă, chiar dacă ai un talent pentru asta, să înveţi o
limbă ca adult este mult mai dificil decât să o asimilezi în
copilărie. Şi la fel stau lucrurile când vine vorba de gestionarea
finanţelor personale. Pur şi simplu nu am învăţat cum se face.
Sună patetic, dar nimeni nu m-a învăţat niciodată diferenţa
dintre 10 cenţi şi 25 de cenţi, denominaţiile monedelor. Am fost
uimită să aflu că în Olanda copiii primeau bani de buzunar nu
ca pe un cadou pe care să-l cheltuiască pe orice şi-ar fi dorit, ci
ca o metodă deliberată de a-i învăţa cum să ţină un buget şi să-
şi gestioneze finanţele.
Târziu în viaţă am descoperit că banii contează. Dacă nu te
ocupi de ei, te vor distruge. Implică alegeri şi planificare.
Desprinderea de tatăl meu şi de bărbatul pe care îl alesese
pentru mine mi-a deschis o lume imensă de libertate, dar m-a
obligat şi să mă gândesc la alte forme de limitare a libertăţii:
asigurări de sănătate, taxe, chirie sau credite ipotecare. Trebuia
să am priorităţi: cât de mult să cheltuiesc şi pe ce. Eram şocată,
nesigură, confuză.
În 1997, m-am mutat cu iubitul meu olandez, Marco. A fost
şocat să descopere că eu, o femeie care părea a fi independentă
şi relativ prosperă, eram în realitate un copil în privinţa
finanţelor. Găsea ghemotoace jilave de guldeni (bancnote de 10
guldeni sau 25, 50 sau chiar 100) în buzunarele cămăşilor sau
blugilor mei, după ce îi spălam. După luni întregi în care mi-a
explicat că hainele nu valorează cât banii pe care îi spălasem
odată cu ele, a încercat să-mi explice de ce e important să port
un accesoriu separat doar pentru bani. Aşa că mi-a cumpărat
unul exact ca al lui. Neştiind că ceea ce Marco numea
portefeuille are o variantă feminină şi una masculină, m-am
trezit purtând un portofel de bărbaţi şi eram permanent
surprinsă de numărul de poşetuţe de damă (care, am aflat mai
târziu, erau doar portofele pentru femei) pe care le primeam
cadou.
Încă îmi vine greu să gestionez tranzacţiile financiare de zi
cu zi. Pentru că am fost crescută să spun da, nu le pot refuza pe
vânzătoare. Toată viaţa mea am semnat şi uneori am cumpărat
lucruri doar pentru a mulţumi vreun comerciant. Mai degrabă
mint ca să ies din situaţii conflictuale decât spun adevărul. Dacă
un agent imobiliar îmi arată un apartament de închiriat, mi-e
îngrozitor de ruşine să spun că nu îmi place; inventez poveşti
ridicole ca să-mi justific ieşirea din această situaţie de rutină şi
destul de evidentă, apoi îl invit pe agentul imobiliar la un prânz
costisitor ca să-i cer scuze.
Am descoperit subtilităţile responsabilităţii financiare de-a
lungul unui proces foarte lung şi dureros, plin de obstacole. Ce
nu ştiam am învăţat. Pe baza acelei experienţe, cred că ar fi
prudent ca refugiaţii să deprindă câteva competenţe de bază
înainte să li se ofere împrumuturi, carduri de credit şi cataloage
de mobilă, înainte să fie înghiţiţi de o subcultură a
împrumutului şi a fraudei.
Într-o societate occidentală modernă, etica financiară a
cetăţenilor, la fel ca etica lor sexuală, se bazează pe
responsabilitate individuală. În cadrul tribului, etica se referă la
supunerea în faţa valorilor de clan şi, din cauza obligaţiei de a-i
susţine pe membrii faliţi ai familiei, cei care sunt iresponsabili
cu banii lor scapă basma curată. Loialitatea faţă de membrii
tribului din ţări îndepărtate presupune să împrumuţi bani pe
care să li-i trimiţi. Din cauza asta e greu să consideri că ţara noii
tale cetăţenii este „acasă”; are un preţ şi din punctul de vedere
al prosperităţii tale. La prima vedere, ar putea părea foarte
generos să-ţi împarţi banii cu familia ta extinsă, dar, când asta
implică accesarea unor împrumuturi, are costuri serioase pe
termen lung.
Priceperea de a câştiga bani, a-şi gestiona bugetul şi a
economisi este indispensabilă pentru cetăţeni. Dar nu ne
naştem cu ea. În special fetele şi femeile musulmane nu sunt
instruite să dobândească astfel de competenţe. Ignoranţa lor în
privinţa tuturor aspectelor legate de bani le afectează personal,
desigur, dar perpetuează şi sărăcia familiilor lor. Aceste fete
devin mame prea devreme şi, ca mame, nu reuşesc să îşi înveţe
copiii ce înseamnă să fii responsabil financiar. Cad în capcana
împrumuturilor facile şi cheltuielilor fantasmagorice. Aceasta
duce la dependenţa de statele sociale care sunt deja
suprasolicitate.
Există o nemulţumire crescândă în Europa faţă de imigraţie,
sentimentul că mulţi imigranţi nu merită ajutorul pe care îl
primesc de la state sociale generoase. Se spune că imigranţii
abuzează disproporţionat de sistem, purtându-se ca nişte
paraziţi. Această nemulţumire trebuie tratată cu seriozitate pe
măsură ce proporţia demografică a persoanelor cu origini
tribale creşte.
Propunerea mea nu este de a-i alunga pe imigranţi şi pe
copiii lor, aşa cum propun unii politicieni populişti, sau ca ţările
occidentale să-şi închidă graniţele sau să oprească ajutoarele
sociale cu totul. Dar propriul meu proces de educaţie
economică şi cunoaşterea greutăţilor clienţilor pentru care am
tradus, precum şi numeroasele studii despre sărăcia şi
îndatorarea imigranţilor pe care le-am citit ca membru al
Parlamentului sugerează că mulţi dintre oamenii care au un
trecut comun cu al meu nu sunt familiarizaţi cu moralitatea
dominantă a banilor în ţările care i-au adoptat. Decât să le
respecte cultura, occidentalii care simt compasiune pentru
sărăcia imigranţilor mai degrabă i-ar încuraja să adopte
atitudini noi care să le permită să lase sărăcia în urmă.
 Capitolul 13
Violenţa şi închistarea minţii musulmane

Nu-mi amintesc prima mea zi la şcoala coranică din

Mogadishu. Aveam probabil 3 sau 4 ani. Clasa avea un acoperiş
de paie şi peste nisipul de pe jos erau rogojini de papirus. Era
înconjurată de un zid făcut din nuiele şi ierburi uscate
împletite. Majoritatea copiilor erau de vârsta mea, unii puţin
mai mari. Erau şi băieţi, şi fete. Un profesor cu un băţ lung în
mână ne-a mânat ca pe o turmă în clasă. A strigat: „În numele
lui Allah, cel mai Bun, cel mai Milostiv!”, iar noi am repetat. A
urlat versete din sura introductivă a Coranului şi ne-a cerut să
le repetăm în cor. Am recitat textul în arabă, limbă pe care nu o
ştiam. Probabil că nici imamul nu ştia prea multă arabă. Ne
învăţa să recităm un text al cărui înţeles ne era străin tuturor.
Şi nimeni nu explica de ce.
Trebuia să învăţăm să recităm pe de rost patru sau cinci
versete şi apoi să le scriem pe o tablă de lemn. În acea medresă
am învăţat cum să fac cerneală din cărbune, apă şi lapte. Am
primit nişte beţigaşe, exact ca acelea pe care le foloseam ca să
ne curăţăm dinţii. Mestecam beţigaşul până când vârful
devenea moale ca o pensulă. Dacă pensula se lungea prea mult
în timp ce o mestecam, rupeam apoi cu dinţii bucăţica în plus şi
o scuipam pe jos. Apoi înmuiam băţul într-o călimară mare. Am
învăţat să scriu alif, prima literă din alfabetul arab.
Tot ceea ce scriam pe tăbliţele noastre de lemn, ni s-a spus,
era sfânt. Ne spălam tăbliţele cu o apă specială care fusese
binecuvântată; era un păcat să punem tăbliţele pe jos.
În mijlocul medresei se afla o carte mare pe un pupitru de
lemn: Sfântul Coran. Era deschis, dar era atât de sacru, că nu
aveam voie să îl atingem; doar copiii mai mari, avansaţi la
citire, aveau voie să se apropie de carte. Nu doar conţinutul
Coranului, ci şi cartea în sine erau sfinte. Copiii mai mari ştiau
ce înseamnă să se purifice şi să îşi facă abluţiunile. Ştiau să
recite multe pasaje învăţate pe de rost. Noi, cei mai mici, eram
ignoranţi în materie de puritate şi nu aveam voie să ne
apropiem de carte. În acea perioadă, învăţarea Coranului
însemna să fii suficient de mare ca să îţi faci abluţiunile, să
înveţi multe sure pe de rost, să înveţi alfabetul arab şi să
transcrii Coranul.
După multe astfel de lecţii, ni se dădea drumul acasă. Luam
prânzul, eram puşi la culcare pentru somnul de amiază şi, când
ne trezeam, eram duşi sub copacul talal din faţa casei şi ne
rugam ca tatăl nostru să fie eliberat din închisoare. Dacă în
timpul acelor rugăciuni reuşeam să recit câteva dintre versetele
coranice pe care le învăţasem, eram lăudată.
Coranul era folosit în alte scopuri. Mătuşica mea Hawo
suferea de cancer la sân. Uneori, mama chema câţiva învăţaţi ai
Coranului. Stăteau în cerc în jurul mătuşicii şi recitau Sfântul
Coran, iar după câteva pasaje scuipau uşor peste ea. Coranul
era leac: putea vindeca.
Coranul era folosit şi ca pedeapsă. La intrarea în medresă
era atârnat un hamac, întins bine între doi stâlpi. Mi s-a spus:
— Dacă eşti obraznică, dacă faci prostii, dacă eşti
neascultătoare, o să primeşti tratamentul Itha Shamsu.
Habar nu am avut ce înseamnă până în ziua în care l-am
văzut pe profesorul nostru urcându-l pe unul dintre băieţii mai
mici în hamac. Era înălţat aşa de sus, încât, dacă ar fi căzut, s-ar
fi lovit cu siguranţă de pământul tare. Profesorul i-a îndemnat
apoi pe băieţii şi fetele mai mari să ia fiecare câte o vargă lungă,
dintr-un mănunchi aflat în colţul încăperii, să se adune în jurul
hamacului şi să-l lovească pe copil în ritmul recitării unei sure
din Coran pe care noi o numim Itha Shamsu Kuwirat. Nu am
fost niciodată aşa de înspăimântată.
Itha Shamsu Kuwirat înseamnă „Ruperea cerului”, deşi pe
atunci nu ştiam asta. Sura este o descriere a pedepselor
Judecăţii de Apoi, dar această semnificaţie nu ne-a fost
dezvăluită. În medresă, întrebările nu erau bine-venite, ci erau
considerate impertinente.
 Violenţa, aşa cum probabil v-aţi dat deja seama, a fost parte
integrantă a copilăriei mele. Dar nu pentru că am fost victima
unei familii deosebit de abuzive sau a mai multor şcoli.
Experienţa mea era tipică pentru modul în care majoritatea
oamenilor din toate ţările neoccidentale cresc cu violenţa ca
normă socială. Într-una dintre experienţele mele de interpret în
Olanda, am fost chemată la o şcoală primară din Haga să traduc
pentru un cuplu al cărui fiu mai mare, de 7 ani, Mohammed, îl
bătuse pe Mark, un copil cam de aceeaşi vârstă. Părinţii ambilor
copii erau supăraţi şi se simţeau neînţeleşi; ţipau unii la alţii de
zile întregi, iar acum şcoala încerca să rezolve conflictul
aducând un translator: pe mine.
Profesorul, fixându-şi privirea fermă şi dezaprobatoare
asupra părinţilor lui Mohammed, a început spunând:
— Mohammed este foarte agresiv. L-a bătut pe Mark. L-a
lovit cu picioarele, i-a dat un pumn în faţă şi a ameninţat că-l
omoară.
Mama lui Mohammed a răspuns ridicând vocea şi
fluturându-şi mâna spre profesor.
— Este vina lui Mark. El l-a provocat pe Mohammed
făcându-l în toate felurile, făcând gesturi umilitoare la adresa
lui şi râzând de el.
— Aşa este, a intervenit profesorul. Dar Mohammed a fost
cel care l-a lovit primul pe Mark.
Atunci mama şi tatăl lui Mohammed şi-au dus mâinile la cap
şi au strigat la unison:
— Normal că nu aştepţi să fii tu lovit primul! L-am învăţat
să-i dea un pumn în faţă oricărui copil, chiar dacă doar se uită
urât la el.
Profesorul olandez, uluit şi aproape rămas fără cuvinte, s-a
uitat la părinţi, apoi la mine şi a întrebat nevenindu-i să creadă:
— Îl învăţaţi să creadă că violenţa este calea de rezolvare a
conflictelor?
Dată fiind uimirea tuturor clienţilor mei în timp ce se uitau
unul la altul, am întrebat dacă pot să ies din rolul meu neutru
de simplu traducător şi să mă aventurez într-o interpretare
culturală.
Le-am explicat părinţilor că, spre deosebire de Somalia,
calea de rezolvare a conflictelor în Olanda e să discuţi, să
discuţi până cazi lat, în căutarea unei soluţii de compromis –
sau, dacă asta dă greş, să mergi la tribunal, unde poartă alte
discuţii cu nişte oameni numiţi avocaţi, care te reprezintă.
Toate discuţiile se termină cu un verdict pronunţat de un
judecător. Nu sunt necesare abilităţi speciale de pocnit, lovit,
muşcat, înjunghiat sau împuşcat. Pe lângă programa obişnuită
de matematică, limbă şi literatură şi geografie, copiii sunt
învăţaţi abilitatea de a rezolva conflicte prin comunicare şi de a
intra la colegiu, într-o relaţie, a ieşi dintr-o relaţie şi tot aşa.
Profesorului olandez i-am explicat că în Somalia clanurile
puternice îşi învaţă copiii, atât pe băieţi, cât şi pe fete, virtuţile
agresiunii fizice: cum să fii primul care loveşte, cum să răspunzi
dacă eşti surprins de o lovitură, arta şireteniei în agresiune,
cum să te prefaci că eşti la pământ şi apoi să ataci, cum să te
prefaci că-ţi ceri iertare şi apoi să te regrupezi, să-ţi schimbi
tactica şi să contraataci. Verişoara mea mai mare obişnuia să
mă ducă la „antrenamente de luptă” după şcoală, când aveam 5
sau 6 ani. Eram încurajată să mă iau la ceartă cu o colegă, care
era încurajată să se ia la ceartă cu mine. Scoteam limba una la
alta, ne strâmbam, ne făceam în toate felurile. Spuneam lucruri
de genul: „Eşti josnică, blestemată, ruşinoasă, dezonorantă,
kinteerley”. Apoi, înconjurate de rude mai mari care ne făceau
galerie, săream una la alta. Ne loveam, ne zgâriam, ne muşcam,
ne băteam până ne umpleam de vânătăi; rochiţele noastre erau
sfâşiate, genunchii juliţi de la toate căzăturile. Pierdeai dacă
renunţai prima, dacă plângeai sau fugeai. În toate cele trei
cazuri, îndurai o mustrare fizică şi verbală severă din partea
antrenorului tău de luptă. În cazul meu, antrenorul era
verişoara mea mai mare, singura fiică a surorii gemene a
mamei.
În primele două decenii ale vieţii mele, m-am obişnuit cu
practica violenţei ca un aspect cât se poate de firesc al
existenţei. Acasă, Ma ne lovea pe mine şi pe fraţii mei. Tata, ori
de câte ori era cu noi, îl pălmuia şi îl îmbrâncea pe fratele meu,
urmând sesiuni bine gândite de bătăi cu cureau. La rândul lui,
Mahad ne bătea pe Haweya şi pe mine, uneori ca să o ajute pe
Ma în cruciada ei prin care ne învăţa bunele maniere, şi ne
umilea pentru că fuseserăm neascultătoare; alteori era o formă
să ne arate că el e şeful, locţiitorul capului familiei, înlocuind
autoritatea tatei cu a lui. Pentru ca eu şi Haweya să-l luăm în
serios şi să-i recunoaştem autoritatea, a trebuia să facă uz de
violenţă fizică. Asta ni se părea ceva normal. Toate prietenele
mele de la şcoală se temeau de fraţii şi taţii lor. Vorbeam în
şoaptă despre diversele pedepse la care eram supuse. Toate
implicau pedepse fizice de un fel sau altul.
La şcoală, şi profesorii aveau dreptul să ne bată cu băţul. În
clasa mea doamna Nziani folosea ceea ce se numea mamba
neagră, o ţeavă neagră, lungă. Impactul loviturii era dureros în
funcţie de unde şi cât de tare te lovea. Ca profesoară de
matematică, metoda ei preferată de a ne stimula să facem
corect calculele era să ne pocnească în cap pentru fiecare
rezultat greşit. Câteodată, rezolvam corect doar cinci exerciţii
din 30. Asta însemna că primeam 25 de lovituri cu ţeava aia.
Unii profesori foloseau metoda creion-şi-riglă. Un creion era
trecut printre degetul arătător şi degetul inelar, ţinând degetul
mijlociu cu vârful în jos. Apoi, profesorul lua o riglă şi te lovea
cât de tare putea peste încheieturile degetelor cu care ţineai
creionul.
Agresiunea fizică a fost un alt coşmar în şcoală. Unii dintre
copiii mai mari îl încolţeau pe vreunul dintre colegii mai mici
sau mai plăpânzi şi îl înconjurau pe bietul copil, bătându-l până
la sânge. Au existat momente în care am crezut că copiii sunt
mai cruzi decât adulţii. În fiecare săptămână, profesorii ne
ţineau lecţii explicându-ne de ce agresiunea e rea şi cum vor fi
pedepsiţi agresorii – violent, desigur – dacă sunt prinşi.
Violenţa părea să mă urmărească peste tot. Într-o zi de la
începutul anului 1989, guvernul kenyan a decis să întreprindă o
acţiune la scară largă de ridicare şi deportare a imigranţilor
somalezi ilegali din Kenya. În fapt, asta însemna că poliţia urma
să oprească pe oricine semăna a somalez şi să îi ceară cartea de
identitate. Dacă nu aveai, erai băgat într-o celulă. Împreună cu
mama, am fost să-mi cumpăr o carte de identitate dintr-un
cartier numit Pangani, cam la 20 de minute de mers pe jos de
Strada Parcului, unde locuiam noi. Plecaserăm de acasă fără
buletine şi, aşa cum era de aşteptat, am fost oprite de doi
poliţişti. Am fi putut fi lăsate să plecăm dacă le-am fi dat banii
pe care îi aveam pentru cumpărături. În schimb, hotărâtă să-şi
respecte principiile, Ma a refuzat să îi mituiască. Am fost
escortate la secţia de poliţie Pangani, unde am petrecut două
nopţi. Deşi condiţiile erau abominabile – podea dură de ciment,
urină şi excremente pe jos şi cam 40 de oameni într-o celulă de
patru pe cinci metri –, nu am fost abuzate fizic.
Cu toate astea, în acea închisoare am asistat la cea mai
cumplită cruzime. Erau aduşi kenyeni acuzaţi de infracţiuni
derizorii, precum furtul unor roţi de rezervă. Cinci poliţişti în
uniformă şi înarmaţi îl snopeau în bătaie pe un presupus
infractor. Cu cizmele lor grele, îl loveau în cap şi în burtă şi-apoi
în toate membrele. Era o imagine înfiorătoare. N-o să uit
niciodată cum i-au trosnit oasele când i-au zdrobit genunchiul.
În Kenya, aceasta era cea mai obişnuită formă de violenţă de
stat. În toate ţările în care am trăit înainte de a veni în Occident,
folosirea torturii şi pedepselor corporale era atât de firească,
încât oamenii erau surprinşi dacă o puneai la îndoială. Această
obişnuire cu violenţa creează reale probleme atunci când
oamenii din astfel de societăţi se mută în Occident, după cum
aveam să descopăr curând.
Munca mea de translator m-a dus adesea în tribunalele şi
închisorile din Olanda. Aproape toate cazurile implicau atacuri
şi crime. Toţi agresorii erau bărbaţi. A fost un caz în care un
somalez nu şi-a plătit luni întregi chiria. Într-o zi, proprietarul a
venit să-şi ceară banii şi l-a ameninţat pe chiriaş cu evacuarea.
Drept răspuns, somalezul a intrat în apartamentul său, a luat
un ciomag şi l-a lovit pe proprietar în cap cu toată puterea.
Victima a supravieţuit, dar lovitura a fost atât de gravă, că
somalezul a fost acuzat de tentativă de omor. La tribunal,
apărat de o avocată din oficiu, somalezul a negat la început că l-
ar fi lovit pe proprietar, apoi l-a acuzat pe acesta că l-a făcut să-
şi piardă cumpătul. Avocata a construit o pledoarie solidă în
apărarea sa, invocând războiul civil şi impactul psihologic pe
care îl avusese asupra clientului său. A chemat o mulţime de
specialişti, psihiatri şi psihologi, care au depus mărturie în
privinţa tuturor posibilelor legături de cauzalitate dintre război
şi motivul pentru care somalezul l-a atacat pe proprietar.
Familia extinsă a somalezului, vecinii şi prietenii au depus
cu toţii mărturie că acuzatul e un om bun, politicos, generos,
care în condiţii normale nu ar face rău nici unei muşte. Au
căzut cu toţii de acord că, dacă proprietarul nu l-ar fi provocat,
întregul episod nu s-ar fi petrecut. Acuzatul însuşi nu manifesta
nicio remuşcare şi a fost condamnat la un an de închisoare.
În activitatea mea de parlamentar olandez, am auzit multe
explicaţii posibile ale nivelului îngrijorător de violenţă în
rândul familiilor de imigranţi. Aceste familii proveneau din
Turcia, Maroc, Somalia, Afganistan, Irak, Egipt, Sudan şi
Nigeria; şi cei din Antile şi Surinam erau suprareprezentaţi în
cazurile de infracţiuni comise cu violenţă. Printre ei erau
cetăţeni de prima generaţie şi chiar de a treia generaţie. Toţi cei
suspectaţi sau condamnaţi de fapte concrete sau tentative de
violenţă teroristă erau musulmani. Pe lângă terorism, lista de
acuzaţii era dominată de atacuri, uneori cu arme de foc, alteori
cu cuţite şi alte obiecte ascuţite, de multe ori cu mâinile goale.
Am încercat să le explic colegilor mei cauzele acestor
violenţe. În unele familii musulmane – deşi nu în toate –,
graniţa dintre comportamentele violente şi cele non-violente
este foarte subţire şi fragilă. În unele familii, pur şi simplu nu
există. Copiii sunt crescuţi să se conformeze fără discuţii.
Nesupunerea – în special din partea băieţilor – se pedepseşte
printr-o serie de mustrări severe. Dacă acestea nu au niciun
efect, urmează imediat pedepsele fizice. Soţii care se tem de
nesupunere din partea soţiilor lor au dreptul să le bată. În
şcoală, mai ales în medrese, greşelile se pedepsesc cu bătaia.
Băieţii pot fi biciuiţi sau pălmuiţi brutal peste faţă; fetele pot fi
biciuite, dar cel mai adesea sunt pălmuite sau ciupite ori trase
de păr.
Occidentalii sunt surprinşi să afle că un atacator sinucigaş
este descris de toţi vecinii şi rudele lui ca fiind liniştit, generos,
politicos, prietenos şi zâmbitor. Cum poate cineva care ajută o
bătrânică să treacă strada să se schimbe într-atât încât să
plănuiască şi chiar să comită o ucidere în masă? Răspunsul este
că, în familiile musulmane, politeţea, prietenia şi generozitatea
sunt foarte apreciate şi toate familiile aspiră să le inculce
copiilor lor aceste idealuri ale bunei purtări universale, dar
supunerea faţă de voia lui Allah e şi mai apreciată. Iar violenţa
e privită ca o cale legitimă de a pune în aplicare această
conformare.
Când spun asta, nu vreau să creez impresia că toţi oamenii
din ţările musulmane sau din societăţile tribale sunt agresivi.
Nu sunt astfel. Dar, în timp ce violenţa fizică este astăzi privită
în Occident ca barbară, asociată mai ales cu microbiştii huligani
ameţiţi de alcool sau cu bandele de traficanţi de droguri, în
cultura islamică ea rămâne o parte integrantă a sistemului de
disciplină socială.
Dacă există un indicator absolut al unei civilizaţii avansate,
acesta este reprezentat fără doar şi poate de marginalizarea şi
incriminarea violenţei. Pentru a înţelege de ce islamul
promovează violenţa şi chiar teroarea, putem studia mai atent
propria mea educaţie religioasă.
După ce am plecat din Somalia, următoarea mea şcoală
coranică a fost în Mecca, Arabia Saudită. Organizată într-o clasă
mare, cu tablă, era doar pentru fete. Stăteam pe nişte perne
aşezate pe jos, de data asta pe ciment, nu pe nisip. Nu se scuipa,
nu scriam pe tăbliţe de lemn, nu mestecam beţigaşe ca să le
transformăm în instrumente de scris şi nu trebuia să ne
preparăm singuri cerneala. Dar ni se cerea să ne acoperim din
cap până-n picioare şi nu eram întrebate despre abluţiuni: se
presupunea că părinţii noştri ne pregătiseră. Puritatea era un
concept şi o practică inculcate chiar şi celui mai mic copil. Dar
cea mai mare diferenţă e că aveam toate câte un exemplar din
Coran.
Nu era întregul Coran, doar 30 de sure, cele mai scurte.
Aceste broşuri cărora le spuneam Juz Amma, după titlul celei
mai lungi sure pe care o conţineau, erau coborâte toate de pe
un raft de sus. Nu aveam voie să le punem pe banca din faţa
noastră; erau prea sfinte. Le deschideam toate la aceeaşi pagină
şi recitam împreună, încet, repetând după profesor. Rosteam
fiecare cuvânt cu reverenţă, dar, la fel ca în Somalia, nimeni nu
şi-a bătut capul să ne explice sensul a ceea ce spuneam. Şi din
nou, orice impertinenţă sau întrebare era pedepsită aspru.
Înainte să le punem la loc pe raftul special, sărutam cărţile şi le
duceam la frunte.
Familia mea a locuit în Arabia Saudită un an. Şi la şcoala
normală, care era tot doar pentru fete, învăţam să citim
Coranul şi frecventam un curs la care învăţam câte ceva despre
semnificaţia a ceea ce citeam. Majoritatea lecţiilor erau despre
viaţa de apoi şi despre recompense şi pedepse. O altă materie
predată la şcoala obişnuită ne învăţa despre hadith, zicerile
Profetului Mahomed. Ca musulmani, eram obligaţi să-i urmăm
exemplul, dar ca fete ni se cerea, mai presus de orice, să urmăm
exemplele numeroaselor sale soţii.
După Arabia Saudită, am locuit în Etiopia, care este o ţară
creştină. Mama mea era convinsă că nu vom primi suficientă
educaţie religioasă. Tatăl meu a asigurat-o că vom primi şi a
avut dreptate. Aveam o materie suplimentară la şcoală, care era
ca o medresă, deşi stăteam pe scaune şi în bănci. Din nişte
Coranuri mici, învăţam versete pe de rost, intonându-le încet.
Nici în această şcoală nu se vorbea despre semnificaţia lor.
În Kenya, unde am locuit zece ani, am mers la o altă şcoală
coranică, unde ţineam Coranul în poală şi continuam să-l
învăţăm pe de rost. Dar această şcoală era şi pentru băieţi, şi
pentru fete, lucru care a deranjat-o pe mama mea. După ce am
avut prima menstruaţie, a hotărât să angajeze un profesor
particular de Coran, care era somalez. Acesta ne-a întors la
vechea metodă de a ne face singuri cerneala şi de a scrie pe
tăbliţe de lemn. Deşi m-am revoltat împotriva acestor practici
depăşite şi plicticoase, nu m-am revoltat împotriva Coranului.
Profesorul mi-a sancţionat răzvrătirea bătându-mă crunt; o
dată mi-a spart capul lovindu-mă de peretele sufrageriei
noastre.
Apoi, şcoala la care mergeam a angajat o nouă profesoară de
studii islamice, Sora Aziza. Metoda ei de predare era mult mai
blândă. Nu ne lovea şi nu ţipa la noi. Discuta conţinutul
Coranului şi ne îndemna să îi înţelegem semnificaţia. Sora Aziza
era ceea ce europenii şi americanii ar numi astăzi
fundamentalistă sau islamistă. Pe-atunci nu conştientizam, dar
treceam prin ceea ce specialiştii ar numi astăzi proces de
radicalizare.
Sora Aziza nu ne-a obligat să ne rugăm sau să postim sau să
ne acoperim cu veşminte care să ne ascundă trăsăturile (mai
mult sau mai puţin teoretic) feminine. În schimb, ne-a inspirat
şi a stimulat în noi ceea ce numea „jihadul interior”, o luptă
permanentă împotriva tentaţiei şi a ispitelor omeneşti, precum
ascultatul muzicii sau petrecerea timpului liber cu prietenii.
Lupta noastră era să săvârşim toate cele cinci rugăciuni zilnice
şi să postim pe durata tuturor celor 30 de zile ale sfântului
Ramadan, compensând cele cinci zile în care nu aveam voie să
postim din cauza menstruaţiei.
Sora Aziza ne dădea voie să punem întrebări. Eu am vrut să
ştiu de ce nu pot fi prietenă cu nemusulmani. Era o regulă
incomodă pentru că însemna să rup legătura cu unii dintre cei
mai buni prieteni ai mei. Am vrut să ştiu şi de ce bărbaţii au
dreptul la atâta libertate, în vreme ce noi, fetele şi femeile,
suntem atât de constrânse. Sora Aziza ne-a spus pur şi simplu:
— Aceasta este înţelepciunea lui Allah. Allah este atotştiutor.
Aşa că, deşi aveam voie să punem întrebări, de fapt nu
primeam răspunsuri.
Întrebările insistente erau considerate un păcat în sine, un
semn că eşti sub influenţa lui Satan. Puteai cere, desigur,
clarificări în privinţa distincţiilor precise dintre ce anume este
acceptat şi ce e interzis, aşa-numitele zone gri dintre halal şi
haram. Puteai întreba: „Este admis să te căsătoreşti cu un văr
dacă mama ta l-a alăptat când era bebeluş?”. Puteai spune:
„Astăzi am postit, dar chiar înainte de căderea serii mi-a venit
ciclul. Este valabilă această zi de post sau trebuie să o repet?”.
Postul de Ramadan genera ceea ce acum mi se pare a fi o
cantitate nevrotică de astfel de întrebări specifice, precum: „În
timp ce mă spălam pe dinţi, o picătură infimă de apă mi-a
alunecat pe gât. Am încălcat postul?”. Frica de a înghiţi apă
accidental i-a făcut pe mulţi dintre noi să nu se mai spele pe
dinţi dimineaţa toată luna şi pe alţii să scuipe toată ziua pe jos,
ca nu cumva să îşi înghită saliva.
Aşadar, experienţa mea personală cu ceea ce numesc
închistarea minţii musulmane a implicat nu doar indivizi
fundamentalişti, precum Sora Aziza sau Boqol Sawm (un alt
meditator coranic al meu din Kenya), care şi ei fuseseră
radicalizaţi în şcoli saudite, dar şi profesori neradicali,
„obişnuiţi” sau ceea ce unii ar putea numi „moderaţi”. Ambele
grupuri descurajau discuţiile semnificative despre Coran.
Spuneau doar „Faceţi asta” şi „Abţineţi-vă să faceţi asta. Aşa
scrie în Coran”. Nu existau niciun fel de critică a textului, nicio
reflecţie prind motivul pentru care ar trebui să ne supunem
regulilor şi cu siguranţă niciun fel de explorare a ideii de a nu
respecta una sau alta dintre regulile dictate în Coran de Profet
cu 14 secole în urmă. Mai mult decât atât, majoritatea
oamenilor pe care i-am cunoscut în copilăria mea fie nu citiseră
Coranul, fie îl ştiau doar în arabă, pe care foarte puţini o puteau
înţelege. Era un artefact sfânt, sfânt în integralitatea lui, chiar şi
în limba lui. Te apropiai de el nu cu un spirit de curiozitate, ci
cu reverenţă şi teamă.
Aceasta este cea mai mare neînţelegere dintre musulmani şi
nemusulmani. Oricine se identifică drept musulman consideră
Coranul adevăratul, imuabilul Cuvânt al lui Dumnezeu. Trebuie
respectat la literă. Mulţi musulmani nu respectă cu adevărat
fiecare dintre multele reguli ale Coranului, dar cred că ar trebui.
Când nemusulmanii îi văd pe musulmani îmbrăcaţi în haine
occidentale, ascultând muzică occidentală, poate bând alcool –
oameni care, în viaţa lor socială, nu sunt foarte diferiţi de
occidentali –, presupun că sunt moderaţi. Aceasta este o
presupunere incorectă, pentru că implică o distincţie precum
cea dintre creştinii fundamentalişti şi creştinii moderaţi.
Creştinii moderaţi sunt aceia care nu iau orice cuvânt din
Biblie drept cuvântul lui Dumnezeu. Nu caută să trăiască
întocmai precum Iisus Hristos şi apostolii săi. De fapt, sunt
critici cu Biblia pe care o citesc în propria limbă şi pe care au
revizuit-o de mai multe ori. Sunt fragmente pe care le consideră
demne de a fi luate drept model şi altele pe care nu le mai
percep ca fiind relevante.
Dar un musulman moderat nu este aşa. Un musulman
moderat nu pune la îndoială acţiunile lui Mahomed, nu
respinge şi nu revizuieşte părţi din Coran. S-ar putea ca un
musulman moderat să nu practice islamul la fel ca un
musulman fundamentalist – purtând văluri, spre exemplu, sau
refuzând să dea mâna cu o femeie –, dar atât fundamentaliştii,
cât şi aşa-numiţii moderaţi cad de acord în privinţa
autenticităţii, adevărului şi valorii cărţii sfinte musulmane. De
aceea fundamentaliştii reuşesc, fără mare dificultate, să-i
convingă pe musulmanii care nu practică cine ştie ce islamul să
înceapă să se implice în lupta interioară, în jihadul interior.
Am auzit de la foarte mulţi oameni, atât din Olanda, cât şi
din America:
— Cutare era prietenă bună cu mine. Ieşeam împreună.
Avea o slujbă grozavă. Uneori mai consuma alcool. Era exact ca
noi, dar acum poartă văl. Nu mai consumă carne de porc şi nu
mai bea vin. Nu mai vrea să fie prietenă cu noi.
Sau:
— Am ştiut dintotdeauna că e musulman, dar acum a
devenit mai pios. Şi-a lăsat barbă, se îmbracă altfel şi acum se
distanţează de noi.
În ultimul deceniu, pe măsură ce islamul fundamentalist a
crescut exponenţial, mulţi musulmani care nu erau practicanţi
fervenţi s-au schimbat dintr-odată. Predicile fundamentaliste i-
au deturnat foarte uşor, pentru că musulmanii nepracticanţi nu
dispun de instrumentele intelectuale necesare ca să respingă ce
spun fundamentaliştii, adică, pe scurt, Dacă eşti musulman
adevărat şi crezi ce e în Coran, atunci începe să-l aplici.
Unii musulmani nu aparţin niciuneia dintre aceste două
categorii; ei sunt practicanţi moderaţi, dar nu şi extremi în
convingerile lor. Şi unii dintre ei au făcut eforturi să
modernizeze cartea sfântă musulmană printr-un proces de
interpretare şi reinterpretare. Acesta este un exerciţiu încurajat
de occidentalii care nu sunt musulmani, majoritatea persoane
din mediul academic.
Am citit cărţi scrise de „feministe” musulmane care încearcă
să reinterpreteze Coranul. Am citit tot felul de lucrări şi am
ascultat conversaţii ale musulmanilor încercând să
reinterpreteze fundamentele islamului, cum sunt jihadul,
atitudinea faţă de femei, respingerea ştiinţei. Fundamentaliştii
îi numesc pe aceşti modernişti eretici şi necredincioşi, confuzi
şi corupţi de Occident. Un reprezentat faimos al acestui grup
este Nasr Abu Zayd, un erudit egiptean. El a sugerat că anumite
fragmente din Coran ar putea fi interpretate astfel încât să fie
compatibile cu modernitatea. Dar a fost atacat de
fundamentalişti, etichetat drept necredincios şi obligat să
divorţeze de soţia lui, profesoară de literatură, pe motiv că e
apostat (deşi a insistat că rămâne musulman), însă o
musulmană (aşa cum era soţia lui) nu putea fi măritată cu un
bărbat ce nu e musulman. Până la urmă, Abu Zayd a fost obligat
să fugă în Olanda.
O musulmană iraniano-americană, Laleh Baktiar, a publicat
o nouă traducere a Coranului în engleză. Nu a fost un demers
de reexaminare critică a Coranului, ci o rafinare a unora dintre
versetele sale cele mai crude şi mai inumane, printr-o pierdere
intenţionată a sensului lor pe parcursul traducerii. Şi ea a fost
ridiculizată de fundamentalişti şi ameninţată cu moartea.
Totuşi, scrierile acestor aşa-zişi interpreţi moderaţi ai
credinţei musulmane nu sunt de ajutor în încercarea lor de a
prezenta un islam moderat. Să le citeşti e ca şi cum te-ai lega la
ochi şi ai încerca să te orientezi prin apartament după ce cineva
a mutat mobila: oriunde te îndrepţi, dai de un obstacol.
Limbajul este foarte greoi, argumentaţia neinteligibilă. Porunci
coranice clare precum „Loveşte-ţi soţia neascultătoare” sau
„Ucide-l pe necredincios” devin obscure şi în jurul lor sunt
înălţate multe obstacole. Reinterpretarea lor e ceva de genul
„Nu o lovi peste faţă. Nu o lovi până-i rupi oasele. Foloseşte doar
un beţişor” – nimic din toate astea neexistând în versiunea
originală în limba arabă. Într-unul dintre texte, cuvântul
tharaba este interpretat ca „părăseşte-o”, nu „loveşte-o”, dacă te
temi că va fi nesupusă. Această „îmbunătăţire” de la bătaie la
părăsire este prezentată solemn, fără nicio urmă de ironie.
(Traducătorul, atât de atent să nu folosească cuvântul bătaie,
ignoră consecinţele traducerii noi părăsire şi legăturile acesteia
cu dreptul la îndemâna bărbatului musulman de a divorţa de
nevasta lui în orice clipă, doar strigând de trei ori „Divorţez de
tine” în numele lui Allah şi în prezenţa a doi martori de sex
masculin).
Şocant la această strădanie sinuoasă de reinterpretare a
cărţii sfinte musulmane este că niciunul dintre aceşti bărbaţi şi
niciuna dintre aceste femei, deopotrivă reformatori inteligenţi
şi bine intenţionaţi, nu poate suporta ideea de a respinge cu
totul părţile deranjante din cartea sacră. Astfel, în mâinile lor,
Allah devine mai degrabă un Dumnezeu al ambiguităţii decât
unul al clarităţii. Dintr-un transmiţător coerent al Cuvântului
lui Allah, Mahomed este transformat în cineva care a lăsat în
urma lui un amalgam incoerent de reguli. Ironia este că aceasta
a fost şi atitudinea criticilor creştini şi evrei care l-au auzit
pentru prima oară pe Mahomed. Au descoperit că a furat pasaje
întregi din Vechiul şi Noul Testament şi din textele sacre
evreieşti, rearanjându-le într-un amestec contradictoriu despre
care a pretins că e original. Nu această viziune asupra lui
Mahomed o caută reformatorii. Conform lor, Mahomed a fost
bun; spre exemplu, a vrut să le elibereze pe femei, dar cuvintele
lui au fost răstălmăcite, iar acum trebuie să fie răs-răstălmăcite
pentru a crea o aparenţă de toleranţă şi echitate.
Fundamentaliştii nu privesc cu ochi buni aceste tentative de
remodelare a Sfântului Coran într-un document modern;
pentru ei, aceasta este o degradare clară a lui Dumnezeu şi a lui
Mahomed. Iar din acest punct de vedere, cred eu,
fundamentaliştii câştigă, pentru că nu suferă de ceea ce
psihologii numesc disonanţă cognitivă. Dumnezeul
fundamentaliştilor este atotputernic; el a dictat Coranul şi noi
trebuie să trăim întocmai ca Profetul. Aceasta este o abordare
clară. Teologii occidentali sunt cei prinşi în capcana confuziei,
fiindcă vor să susţină că Profetul Mahomed a fost o fiinţă
umană perfectă, al cărei exemplu trebuie urmat, că scriptura
perfectă e Coranul, că toate poruncile sale cheie – ucideţi-i pe
necredincioşi, atacaţi-i, luaţi-le proprietăţile, convertiţi-i cu
forţa, ucideţi-i pe homosexuali şi pe cei ce comit adulter,
condamnaţi-i pe evrei, trataţi-le pe femei ca pe nişte sclave –
sunt nişte misterioase erori de traducere.
Nu doar interdicţia de a critica Coranul şi pe Profet şi
învăţarea pe de rost pe parcursul întregii vieţi duc la
închistarea minţii musulmane, ci şi continua născocire a unor
teorii ale conspiraţiei despre duşmanii islamului care sunt
hotărâţi să distrugă unica şi adevărata religie.
Duşmanul principal este evreul.
În adolescenţă, când eram o musulmană pioasă, îmi făceam
regulat abluţiunile. În acele zile, cu fiecare stropire cu apă îi
blestemam pe evrei. Îmi acopeream corpul, întindeam un covor
de rugăciune, mă îndreptam cu faţa spre Mecca şi mă rugam la
Allah să mă apere de răul răspândit de evrei. Mă grăbeam la
moscheea noastră locală şi mă alăturam mulţimilor în
rugăciune. Ne aliniam – în secţiunea destinată doar femeilor –
şi urmam instrucţiunile imamului, un bărbat, pe care nu îl
vedeam. Strigam în cor „Amin” la toate rugăciunile lui către
Allah şi, când Îl invoca pe Allah să îi distrugă pe evrei, ziceam şi
eu cu fervoare „Amin”.
Când eram la gimnaziu, studiam cu atenţie revistele
publicate în Iran şi Arabia Saudită care conţineau fotografii
explicite cu bărbaţi şi femei plini de sânge. Textele de sub
imagini îi identificau întotdeauna pe morţi ca victime ale
evreilor. Deşi eram un copil curios şi în adolescenţă am fost o
elevă şi mai curioasă, n-am pus niciodată la îndoială
veridicitatea fotografiilor, explicaţiile de sub ele sau poveştile
despre evreii care îi ucideau şi îi mutilau pe musulmanii ca
mine.
În Nairobi, după şcoală, mergeam la cursuri în centre
islamice puse cu generozitate la dispoziţia publicului de
bogătaşi din Mecca şi Medina. Credeam că aceşti oameni
înstăriţi construiseră aceste centre din bunătate şi generozitate,
că practică zakat sau milostivenia, cel de-al treilea stâlp al
islamului. Îl ascultam pe fiecare profesor spunând cum
declaraseră evreii război islamului. Am aflat că Profetul
Mahomed, cel mai sfânt dintre sfinţi, pe ale cărui urme noi,
musulmanii, aspiram cu toţii să călcăm, avertizase în legătură
cu îndeletnicirile înşelătoare şi diabolice ale evreilor. Îl
trădaseră şi încercaseră să-l ucidă, pentru că, oriunde există un
evreu, acesta unelteşte şi plănuieşte să distrugă islamul. Le
zâmbeşte musulmanilor, dar în sinea lui îi urăşte. Le întinde
mâna musulmanilor prefăcându-se paşnic, în tot acest timp
atrăgându-l într-o capcană a cămătăriei, desfrâului şi păcatului.
Am înghiţit toată această propagandă ca unicul adevăr.
Ceilalţi elevi care participau la acele lecţii erau la fel de
eterogeni ca orice grup de elevi dintr-un oraş precum Nairobi:
familiile lor erau din Yemen, Somalia, Pakistan, Sudan şi din
diferite regiuni ale Kenyei. Dar ne identificam în primul rând ca
musulmani, etnia nu constituia o barieră în calea loialităţii
noastre profunde faţă de credinţă. În numele islamului,
digeram propaganda antisemită care ni se servea în moschee, la
orele de religie din şcoală, în centrele islamice, la radiou, în
reviste, pliante, la televizor şi pe casete audio islamice (şi mai
apoi casete video, DVD-uri, bloguri şi alte instrumente online).
Evreii erau duşmanii de moarte ai islamului, îi sugeau sângele.
Unii dintre colegii mei, selectaţi după pioşenia lor şi
loialitatea faţă de islam, primeau burse speciale pentru a-şi
aprofunda studiile religioase la Mecca şi Medina, oraşele sfinte
ale Arabiei Saudite, sau în Lahore sau Teheran. Reveneau în
Nairobi după câţiva ani şi, precum Martorii lui Iehova din
Occident, umblau din uşă în uşă în cartierele lor. Predicau
islamul, desigur: rugăciune, milostivenie, post şi pelerinajul la
Mecca (dacă ţi-l puteai permite). Dar, totodată, îi făceau şi pe
mii de credincioşi conştienţi de un duşman care pândea din
umbră, gata să îi atace: evreul.
Când privesc în urmă la această manifestare specifică a
antisemitismului, identific trei caracteristici distincte. Prima
este puterea demografică: creşte numărul celor care cred că
evreii sunt duşmanii lor. A doua este folosirea islamului ca
vehicul de promovare a antisemitismului. A treia este
psihologică: prezintă-l pe musulman ca pe un oprimat luptând
împotriva unui opresor puternic şi neîndurător.
O poetă somaleză, Safi Abdi, care este în mod evident
implicată în aceeaşi propagandă, a publicat recent un poem în
engleză, o ilustrare perfectă a acestui triunghi strategic:
Hamas e victima politicii SUA.
Hamas e Palestina, Palestina e Hamas.
Hamas s-a născut sub asediu israelian.
Hamas s-a născut sub călcâiul cizmei sioniste.
În acest poem, evreii sunt ţapii ispăşitori pentru tot răul, iar
islamul este o forţă unificatoare contra răului. Musulmanii sunt
îndemnaţi să-şi ignore problemele locale legate de război,
sărăcie şi tiranie şi să se unească împotriva Israelului, a
sioniştior, a evreilor. Acesta este antisemitismul de secol XXI.
Un musulman care se îndoieşte de existenţa duşmanului sau a
motivelor sale este fie nebun, fie trădător şi eretic.
Lunga tradiţie europeană a antisemitismului creştin şi
pseudo-ştiinţific şi-a găsit încheierea logică cu ajutorul lui Hitler
şi al naziştilor, cu susţinerea binevoitoare a multor altor
europeni care au luat parte la programul lui de exterminare a
evreilor. Natura diabolică a acestei „soluţii finale” a fost expusă
după înfrângerea celui de-al Treilea Reich şi combătută apoi
prin reeducarea germanilor de rând, comemorarea
Holocaustului şi stigmatizarea sau interzicerea grupărilor
neonaziste. Ca urmare, pe la sfârşitul secolului XX, majoritatea
oamenilor civilizaţi din Occident considerau antisemitismul
european de domeniul trecutului.
Dar nu este aşa. S-a transformat în ceva nou: antisemitismul
arabo-islamic a înlocuit antisemitismul european. Noii
antisemiţi au împrumutat câteva vicleşuguri de la nazişti.
Folosesc instrumente de propagandă, precum Protocoalele
Înţelepţilor Sionului, care au fost fabricate de nazişti. Însă ei au
şi ceva ce naziştii nu aveau: o religie globală care se
răspândeşte mai rapid decât orice altă religie, o credinţă
războinică îmbrăţişată de mai mult de un miliard şi jumătate de
oameni. Hitler a avut Mein Kampf şi puterea Wehrmachtului
german; antisemiţii de azi, precum liderul iranian Mahmoud
Ahmedinejad şi Osama bin Laden, au o carte sfântă, o forţă
demografică mult mai mare şi o şansă serioasă să pună mâna
pe o armă nucleară.
În ciuda aparenţelor, conflictul dintre israelieni şi
palestinieni din Orientul Mijlociu nu mai e legat de teritoriu. Ar
putea părea aşa pentru evrei şi americani, dar din perspectiva
arabo-islamică este un război sfânt în numele lui Allah, iar
victoria va veni doar dacă evreii sunt distruşi sau înrobiţi, dacă
toţi necredincioşii sunt ucişi, convertiţi sau „dhimmificaţi” la
statutul de cetăţeni supuşi, inferiori.
Războaiele nu se poartă niciodată doar pe câmpul de luptă,
cu mijloace militare. Israelul, America şi Europa pot avea
armate mai puternice, dar islamul are mai multe trupe. Ţintele
propagandei musulmane – femeile, homosexualii,
necredincioşii, creştinii, ateii şi evreii – sunt divizate între ele.
Cu cât mai divizate sunt aceste grupuri în Occident, cu atât mai
bine pentru islam. Chiar dacă musulmanii şiiţi şi cei sunniţi se
urăsc unii pe alţii, chiar dacă musulmanii arabi îi consideră
sclavi pe cei africani, chiar dacă turcii şi persanii îi
desconsideră pe arabi, la sfârşitul zilei, când imamul invocă
Tawhid, unitatea întru Unicitatea lui Dumnezeu, şi oficiază
takbir, „Allahu Akbar”, aproape toţi musulmanii se unesc.
Însă, pentru ca musulmanii să rămână uniţi, islamul are
nevoie de un duşman, de teoria conspiraţiei şi de o credinţă
rivală. Evreii sunt cei mai potriviţi ţapi ispăşitori, pentru că
teoria conspiraţiei care susţine că ei controlează lumea este
crezută de mulţi. L-am auzit pe un teolog musulman în Olanda
predicând că tot răul a fost adus umanităţii de evrei. Conform
lui, acest rău e întruchipat de comunism, capitalism şi
individualism. A evidenţiat faptul că şi Karl Marx era evreu, şi
Milton Friedman era evreu, şi Sigmund Freud era evreu.
Marxismul este un crez ateu şi prin urmare un duşman al
islamului. Libera iniţiativă este o distragere de la rugăciune,
implică o goană abominabilă după bogăţii lumeşti, un sistem de
acordare şi luare de împrumuturi cu dobândă (camătă) care
este interzis de islam. Aşa că şi capitalismul este un duşman al
islamului. Recunoaşterea nevoilor, dorinţelor, conştiinţei
personale şi a nivelurilor subconştientului distrage atenţia de la
viaţa de apoi; virtuţile şi viciile nu sunt văzute ca nişte tensiuni
între urmarea căii drepte a lui Allah şi urmarea căii lui Satan, ci
ca rezultatul unor cauze naturale şi psihologice. Aşa că Freud şi
adepţii lui sunt şi ei duşmani ai islamului.
Islamul nu e doar o credinţă, ci un mod de viaţă, un mod de
viaţă violent. Islamul este îmbibat de violenţă şi o încurajează.
Copiii musulmani din întreaga lume învaţă aşa cum am
învăţat şi eu: cu violenţă, să perpetueze violenţa, să-şi dorească
violenţă împotriva evreilor, a diavolului american.
Eu aparţin unui mic grup de norocoşi care au scăpat prin
educaţie de închistarea permanentă a minţii. Am învăţat să
renunţ la prejudecăţile care mi-au fost inoculate. La şcoală şi la
facultate a fost uneori dificil, când am învăţat lucruri contrare
învăţăturilor islamului. Eram mereu conştientă de
insuportabilul sentiment de vinovăţie şi de păcat. Studiind
teorie politică în Leiden, m-am simţit ca şi cum fusesem
aruncată în Sodoma şi Gomora. Dar, treptat, am învăţat noile
reguli ale unei societăţi libere, noile idei care au înlocuit
vechiul set de valori pe care mi le-au transmis părinţii mei.
Dilema crucială este dacă există sau nu o cale de a ajuta mai
mulţi tineri să ajungă la această deschidere a minţii
musulmane.
De multe ori în ultimii ani am fost întrebată de americanii
care au auzit avertizările mele în privinţa impactului din ce în
ce mai periculos al islamului asupra societăţilor occidentale: ce
se poate face? Putem face ceva? A venit acum momentul să
abordăm subiectul atât de important al soluţiilor.
Partea a IV-a
Soluţii
 Capitolul 14
Deschiderea minţii musulmane

Un proiect iluminist

Mintea musulmană trebuie să fie deschisă. Mai presus de

orice, atitudinea necritică a musulmanilor faţă de Coran trebuie
să se schimbe urgent, pentru că este o ameninţare directă la
adresa păcii mondiale. Astăzi, 1,57 miliarde de oameni se
identifică drept musulmani. Deşi au cu siguranţă 1,57 miliarde
de minţi diferite, împărtăşesc o tendinţă culturală dominantă:
mintea musulmană astăzi pare să fie prinsă în strânsoarea
jihadului. O nebuloasă de mişcări cu abordări de tip al Qaeda
ale preceptelor islamice s-a insinuat într-o măsură mai mare
sau mai mică în multe aspecte ale vieţii comunitare
musulmane, inclusiv în Occident. Ele răspândesc un crez al
violenţei, mobilizându-i pe oameni, motivând că identitatea
acestora, ce rezidă în islam, este sub asediu.
O persoană cu o minte închistată ascultă fără să pună
întrebări şi absoarbe învăţăturile fanaticilor care pretind că
legea lui Dumnezeu cere ca musulmanii să se alăture luptei. O
persoană cu o minte deschisă – una care este stăpână pe sine,
care s-a eliberat de spaima iadului – le poate spune agenţilor al
Qaeda: Da, e adevărat că ceea ce spuneţi stă scris în Coran, dar
eu nu sunt de acord cu asta. Da, îmi cereţi să urmez exemplul
Profetului, dar eu cred că anumite aspecte ale comportamentului
său nu mai sunt valabile. O persoană cu o minte deschisă nu
este imună, dar este înarmată.
Cred că este posibil ca mintea musulmană să fie deschisă şi
că e crucială prevenirea îngrădirii atâtor minţi tinere în numele
islamului. Dar cred că există o cale mult mai uşoară şi mai
directă de deschidere a minţii musulmane, alta decât
reinterpretând Coranul astfel încât să-l nuanţezi: o campanie
iluministă.
Tradiţia intelectuală a Iluminismului european, care a
început în secolul al XVII-lea şi a produs cele mai importante
lucrări ale sale în secolul al XVIII-lea, se întemeiază pe gândirea
critică. Se foloseşte de date în loc de credinţă, de dovezi în loc
de tradiţie. În această perspectivă asupra lumii, moralitatea este
determinată de fiinţele umane, nu de o forţă exterioară. Este o
perspectivă asupra lumii care a luat naştere mai ales ca reacţie
la o anumită religie, creştinismul, şi la o anumită instituţie a
creştinătăţii, Biserica Romano-Catolică. Procesul reactiv a fost
foarte anevoios şi, de fapt, a început cu secole înainte de
Iluminism, când Biserica Catolică nu doar îi excomunica pe cei
care îi dezaprobau viziunea, ci îi şi persecuta, alungându-i din
casele şi comunităţile lor, ameninţându-i cu moartea şi uneori
ucigându-i.
Mintea musulmană nu este un monolit, dar musulmanii
împărtăşesc idei şi reacţii care, în epoca jihadului, trebuie
neapărat cunoscute. Spre exemplu, sunt intrigată de faptul că
sute de mii, poate milioane de musulmani s-au simţit obligaţi să
protesteze împotriva unei caricaturi a Profetului Mahomed.
Indiferent de locul în care se nasc, de limba pe care o vorbesc,
fie că sunt bărbaţi sau femei, bogaţi sau săraci, musulmanii se
întorc deseori la învăţăturile Profetului Mahomed. Argumentul
cel mai frecvent invocat de agenţii islamului radical pentru a
mobiliza masele de musulmani este: Scrie în Coran, a spus-o
Profetul Mahomed.
Este în desfăşurare o mişcare academică extrem de
importantă privind explorarea naturii Coranului istoric. Cum a
ajuns Coranul la noi? Când a fost scris şi cine l-a scris? Care este
originea poveştilor, legendelor, principiilor din Coran? Cum îi
putem determina autenticitatea? Această mişcare, ce este în
mare parte o iniţiativă a unor cercetători laici, nemusulmani,
caută răspunsuri bazate pe date reale. Proiectul lor nu vizează
discreditarea sau atacarea islamului, nici măcar iluminarea
musulmanilor. Aceşti savanţi nu au o agendă politică sau
religioasă, doar o abordare academică clasică, exact ca aceea
care aplică de multă vreme analiza istorică la Vechiul şi Noul
Testament. Totuşi, unii dintre ei se tem pentru viaţa lor şi
trebuie să scrie sub pseudonim. Munca lor este vitală pentru că,
dacă mintea musulmană poate fi deschisă faţă de ideea
conform căreia Coranul a fost scris de mai mulţi bărbaţi în cei
două sute de ani care au urmat morţii lui Mahomed, atunci
lacătul pus peste Cartea Sfântă – exclusiv pentru citit – poate fi
descuiat. Dacă musulmanii îşi pot îngădui să înţeleagă
posibilitatea că o carte sfântă era necesară pentru a justifica
cuceririle arabilor, atunci este posibilă orice fel de întrebare
despre acesta, orice fel de transformare culturală.
Dacă mintea musulmană este deschisă, va mai exista
practica religioasă – rugăciune, pelerinaj, reguli alimentare, o
lună de post? Foarte posibil. Ar putea să mai existe şi
antisemitism, văluri şi violenţă domestică. Tradiţia şi datina
sunt forţe puternice. Dar în spatele vălurilor şi bărbilor vor fi
minţi care pun întrebări. Va exista, în sfârşit, posibilitatea
interpretării legitime, individuale şi critice a dogmei islamice.
Ar putea fi o posibilitate descurajantă şi dureroasă. Personal,
am avut o senzaţie de profundă uşurare când am acceptat că
este posibil să nu existe viaţă după moarte, iad, pedeapsă,
ardere, păcat. Dar pentru alţii această descoperire poate duce la
suferinţă şi deşertăciune. Sora mea Haweya şi prietena mea
Tahera, pe care am cunoscut-o în Olanda, au scăpat de teama de
vină, păcat şi teroarea pedepsei veşnice. Dar ceea ce înţeleg ele
prin judecata în viaţa de apoi pare aplicat în viaţa lor aici, pe
pământ. Şi eu mai simt câteodată această durere a separării de
familia mea şi de simplitatea islamului. Seamănă cu durerea
trecerii de la copilărie la adolescenţă sau cu durerea despărţirii
de părinţi când îmbătrânesc şi mor. Este durerea de a sta pe
picioarele tale. Nu e uşor să te adaptezi sau să iei decizii bune;
poate fi greu, chinuitor. Gândirea iluministă nu va aduce
neapărat fericire şi entuziasm minţii musulmane. Dar îi va da
individului într-un mod ferm controlul asupra vieţii sale.
Fiecare dintre noi va fi liber să-şi croiască drum în viaţă, să ia
propriile decizii greşite, să recalculeze şi să aleagă din nou. Vom
face greşeli, dar vom avea şansa să le depăşim în loc să le
acceptăm în mod fatalist ca fiind voia misterioasă a lui Allah.
Musulmanii vor deveni cu adevărat indivizi: liberi şi
răspunzători pentru propriile convingeri şi acţiuni.
Hai să ne imaginăm două prietene adolescente, Amina şi
Jane. Le întâlnim chiar după atacurile din Mumbai din 2008,
când fundamentaliştii pakistanezi au ucis aproape două sute de
oameni.
JANE: Tu eşti musulmană. Ce părere ai despre cei care i-au
ucis pe oamenii din Hotelul Taj din Mumbai? Era un hotel,
oamenii luau cina, erau fericiţi şi nevinovaţi de absolut
nimic.
AMINA: De ce mă întrebi asta?
JANE: Ucigaşii erau musulmani şi au strigat „Allah e mare!”
când au atacat. Cu siguranţă credeau că fac asta pentru
islam. Şi tu eşti musulmană.
AMINA: Şi ce legătură are asta?
JANE: E Dumnezeul tău.
AMINA: Oamenii ucid şi în numele Dumnezeului tău.
JANE: Da, acum sute de ani.
AMINA: Nu, acum, în Afganistan şi în Irak şi în Cecenia.
JANE: Asta nu se face în numele creştinismului. Poate
creştinii susţin acele războaie sau poate nu, dar ele nu sunt
purtate în numele Bibliei.
AMINA: Ba da, sunt. George Bush este creştin. Pe dolar scrie
„În Dumnezeu ne încredem”. Militarul american se roagă
înainte să pornească într-o misiune. Totul se face în numele
lui Hristos, este un război creştin contra islamului.
JANE: Dar aceşti musulmani au ucis în numele islamului în
India, nu au făcut deosebire între militari şi civili. Victimele
lor erau nişte simpli turişti care luau cina.
AMINA: Şi indienii ucid musulmani în numele religiei lor
hinduse.
JANE: Tu ai ucide pentru Dumnezeul tău? M-ai ucide pe
mine, prietena ta?
AMINA: Ce întrebare ciudată! De ce întrebi?
JANE: Pentru că spui că creştinismul îi îndeamnă pe oameni
să facă asta, că hinduismul îi îndeamnă pe oameni să facă
 ailaltă, că musulmanii se apără în numele islamului, lucruri
de felul ăsta. M-ai omorî? Dacă un musulman ar vrea să-i
omoare pe nişte membri ai familiei mele, l-ai opri?
AMINA: Nu-mi place direcţia în care se îndreaptă această
discuţie. Nu vreau să mai vorbim despre asta.
JANE: M-ai omorî? L-ai împiedica pe un musulman să mă
omoare pe mine sau familia mea?
AMINA: Tu l-ai împiedica pe un creştin să mă omoare în
numele creştinismului?
JANE: Ei bine, da, chiar da. Fără să clipesc. Şi să ştii, eu nu
sunt creştină. Nu cred că ar trebui să primim ordine de la o
forţă exterioară. Religia mea e viaţa.
AMINA: Chiar nu vreau să vorbesc despre asta.
JANE: Nu vrei să vorbeşti despre asta pentru că nu mi-ai
salva viaţa sau pentru că…
AMINA (gata să izbucnească în plâns): Nu ştiu. Vreau să fac
ce e bine. Allah îmi spune ce e bine. Vreau doar să fiu o bună
musulmană, nu vreau să omor oameni, nu vreau să fie
omorâţi oameni, eu vreau doar să fiu o bună musulmană.
JANE: Eşti sigură că vrei să fii o bună musulmană? Uite! (Ia
Coranul din geantă şi îl pune în poala Aminei.) Ai citit
Coranul? Ştii ce spune? Uite-te la pagina asta, unde spune
„Omorâţi-i pe necredincioşi”. Uite, aici promite pedeapsă
veşnică pentru toţi necredincioşii, uite, am subliniat pentru
tine. Şi aici scrie: „Loveşte-ţi nevasta neascultătoare”. Aici,
dă pagina, uite, spune „Biciuieşte-l pe adulter”. Eşti sigură că
vrei să faci ceea ce vrea Allah să faci? Eşti sigură?
AMINA (acum plângând disperată): Chiar nu vreau să
vorbesc despre asta.
Confruntaţi cu acest scenariu imaginar, un grup de oameni
ar spune că Jane este prea crudă, prea insensibilă, că încearcă
să o aducă pe sărmana Amina la capătul puterilor. Nu este vina
Aminei că unii musulmani se poartă rău în numele religiei lor
comune. Amina trebuie să îşi apere identitatea şi tradiţiile; Jane
ar trebui să fie mai tolerantă, mai politicoasă. Organizaţiile
musulmane ar acuza-o pe Jane de islamofobie. Din toate
taberele s-ar ridica un val de milă, tratând-o pe Amina ca pe o
victimă.
 Dar exact aşa se deschid minţile, printr-un dialog sincer,
franc. Se pot vărsa lacrimi, dar nu sânge. Sentimentele Aminei
ar putea fi rănite, ea ar putea fi supărată sau confuză, dar poate
va începe să gândească, să pună la îndoială presupunerile
nerostite în lumina experienţei sale personale, reale. Este un
mit să crezi că mintea oamenilor va fi destupată de guvernul lor
sau de o autoritate superioară; nici măcar profesorii din şcoală
nu sunt la fel de eficienţi precum colegii. Colege de clasă ca
Amina şi Jane îşi pun întrebări una alteia în curtea şcolii.
Colegii se confruntă unul cu altul la locul de muncă, vecinii în
bucătăriile lor.
Prima mea întâlnire cu Iluminismul ca mişcare, set coerent
de idei ale filosofilor care au susţinători entuziaşti şi adversari
fervenţi deopotrivă, a avut loc în 1996. Aveam pe atunci 26 de
ani, mergeam la Universitatea din Leiden, unul dintre primele
mari faruri ale Epocii Raţiunii. Trăiam printre studenţi pentru
care aceste valori şi idei erau atât de familiare, încât nici nu le
mai conştientizau. Eu am descoperit aceste valori şi idei cu o
naivitate care i-a făcut pe oameni să reacţioneze faţă de mine
cu un amestec de surpriză, amuzament şi chiar alarmare.
Prima valoare a Iluminismului a fost una pe care o
întâlnisem deja în Olanda şi care m-a atras imediat: încurajarea
şi răsplătirea gestului de a pune întrebări. Adulţii din viaţa mea
(mama şi bunica, alte rude şi profesori) au respins şi au
pedepsit sistematic atitudinile curioase, considerate o dovadă
de insolenţă faţă de autoritate. În Olanda aveam voie să pun la
îndoială autoritatea şi aveam dreptul să primesc răspunsuri.
Această atitudine foarte simplă a fost pentru mine o revelaţie.
Reflecta o atitudine în care toate problemele aveau cauze fizice
şi soluţii posibile. Suferinţele de toate felurile nu erau trimise
pur şi simplu de Allah ca un blestem pentru motive
necunoscute care putea fi îndepărtat doar prin rugăciune. Dacă
nu erau cunoscute cauzele, atunci era un exerciţiu nobil să
încerci să le afli, întrebările nu erau un act blasfemic sau
insolent.
Obişnuiam să mă uit pe ascuns la o emisiune pentru copii
numită Willem Wever, prezentată de un bărbat cu acelaşi nume.
Copiii trimiteau întrebări scrise despre subiecte în legătură cu
care erau curioşi. (Asta se întâmpla înainte de Google.) Părinţii
lor îi ajutau – îi ajutau! – să adreseze întrebările într-o manieră
clară. În fiecare săptămână erau alese două sau trei întrebări şi
copiii erau invitaţi în emisiune pentru a detalia lucrurile pe
care voiau să le afle. Apoi porneau într-o aventură pentru a găsi
răspunsul. De ce au licuricii lumini în corp? De ce planetele se
mişcă în sensul acelor de ceasornic în jurul soarelui? De ce
şoferi din Anglia conduc pe stânga? Domnul Wever şi copilul
mergeau în vizită la specialişti, construiau machete şi puneau
laolaltă piesele puzzle-ului, iar ghicitoarea era rezolvată până la
urmă.
Când unii dintre prietenii mei au aflat că eu chiar rămân
acasă ca să mă uit la emisiune, m-au tratat ca şi cum eram un
copil în corpul unui adult. Dar pentru mine era o revelaţie.
Punând întrebări, nu primeai admonestări, ci răspunsuri!
Asta mă duce la a doua valoare a Iluminismului care era
nouă pentru mine: învăţarea este o experienţă de-o viaţă
întreagă şi este pentru toată lumea. Acumularea de cunoştinţe
nu le este rezervată doar adulţilor sau doar bărbaţilor ori doar
unui anumit clan sau unei anumite clase – oricine este
considerat capabil să dobândească cunoaştere.
Cea de-a treia valoare, libertatea individuală, este legată de a
doua. Dacă porneşti de la prezumţia că oricine, indiferent de
descendenţă, sex, etnie sau religie, poate să-şi dezvolte
cunoştinţele prin simplul proces de a pune întrebări şi a căuta
răspunsuri, atunci ai acceptat deja că oamenii sunt liberi,
pentru că această libertate este inseparabilă de o viaţă trăită în
curiozitate. Dacă restul grupului nu apreciază întrebările tale
sau răspunsurile pe care le găseşti sau ce ai făcut cu acele
răspunsuri ori dacă îţi dezvolţi obiceiul enervant de a pune şi
mai multe întrebări şi de a le vâna răspunsurile, oricât de
enervante sau de lipsite de respect sunt, nu rişti să fii pedepsit.
Nimeni din Leiden nu înţelegea de ce mi se pare atât de
ciudat, atât de nou, atât de revoluţionar.
Câţiva ani mai târziu, din cauza cercetărilor mele (punând
întrebări) şi a declaraţiilor mele despre islam (răspunsurile pe
care le-am găsit), am fost ameninţată de nişte fundamentalişti
islamici. Mulţi oameni, unii dintre ei aceiaşi profesori şi colegi
pe care îi cunoscusem în Leiden, au fost la fel de surprinşi ca
atunci când eram studentă. Cum se putea întâmpla aşa ceva?
Cum se putea întâmpla oriunde în lume, dar mai ales în Olanda?
Cu siguranţă această atitudine reacţionară, violentă ţinea de
Evul Mediu, nu-i aşa?
Este greu pentru occidentalii de azi, moştenitorii gândirii
raţionale, să înţeleagă fenomenul gândirii de grup, pretenţiile şi
constrângerile pe care grupurile le impun asupra conştiinţei
membrilor lor, a timpului acestora, a banilor, sexualităţii,
loialităţii şi chiar vieţii a acestora. Pentru că a patra valoare a
Iluminismului (deşi nu a fost chiar atât de limpede exprimată
până când nu a formulat-o astfel Max Weber, la finalul
secolului al XIX-lea) este că statul deţine monopolul asupra
violenţei în societate. Dacă indivizii sunt liberi să caute
răspunsul la orice întrebare, ar putea ajunge la răspunsuri care
sunt inacceptabile pentru anumiţi membri ai societăţii căreia îi
aparţin. Aceste grupuri ar putea încerca să îi reducă la tăcere
pe cei care pun întrebări. Ar putea chiar să facă uz de violenţă.
Este responsabilitatea statului să gestioneze agresiunea din
exterior şi, de asemenea, cazurile de violenţă între cetăţeni.
Mecanismele de control obligă statul să respecte anumite reguli
care îi contrabalansează potenţialul de a face abuz de enorma
sa putere. Dacă o Biserică vrea să-l reducă la tăcere pe un
credincios, statul iluminist e de partea credinciosului
individual, pentru că adulţii cultivaţi şi bine educaţi pot să
spună şi să facă ce doresc atâta vreme cât nu fac rău celorlalţi.
Astfel, gânditorii Iluminismului au creat un cadru dinamic de
instrumente juridice şi comunitare pentru a-i ajuta pe oameni
să-şi rezolve conflictele fără a recurge la violenţă.
O a cincea valoare a Iluminismului este ideea dreptului la
proprietate ca fundament atât al societăţii civile, cât şi al
sistemului politic. Copil fiind, dacă reuşeşti să ieşi dintr-un
mediu parental nefericit, dacă reuşeşti să faci bani şi să
cumperi proprietăţi, legea te va proteja pe tine şi proprietatea
ta.
Aşa că acesta a fost, pe scurt, Iluminismul meu: libertatea de
a cerceta, educaţia universală, libertatea individuală,
condamnarea violenţei domestice şi protejarea dreptului la
proprietate individuală. Nu mi-a luat mult să înţeleg că tocmai
noutatea acestor concepte m-a făcut să le tratez cu mult mai
mult respect decât oamenii din jurul meu din Olanda, care le
considerau ca şi cum ar fi fost ale lor dintotdeauna.
Asistenţii sociali din Occident îţi vor spune că imigranţii
trebuie să îşi menţină coeziunea de grup pentru sănătatea lor
mentală, pentru că altfel ar fi confuzi, iar stima de sine le-ar fi
distrusă. Acest lucru nu este adevărat.
Ideea că imigranţii trebuie să îşi menţină coeziunea de grup
promovează perceperea lor ca grupuri de victime care au
nevoie de condiţii speciale, de o industrie a facilităţilor şi a
asistenţei speciale. Dacă oamenii trebuie să se conformeze
culturii lor ancestrale, reiese şi că ar trebui ajutaţi să o menţină,
cu propriile şcoli, propriile grupuri comunitare subvenţionate
de stat şi chiar cu propriul sistem de arbitraj juridic. Acesta este
tipul de primitivism romantic pe care antropologul australian
Roger Sandall îl numeşte „tribalism de lux”. Se presupune că
toate culturile neoccidentale trăiesc în armonie cu animalele şi
plantele, conform preceptelor mai profunde ale umanităţii, şi
că ele practică o spiritualitate legată de natură.
Acesta e un lucru pe care l-am învăţat pe pielea mea, dar pe
care multor oameni bine intenţionaţi din Occident le vine greu
să-l accepte: Toate fiinţele umane sunt egale, dar nu şi toate
culturile şi religiile. O cultură care celebrează feminitatea şi care
consideră că femeile sunt stăpânele propriei vieţi este mai bună
decât o cultură care mutilează organele genitale ale fetelor,
care le închide în spatele zidurilor şi care le îmbracă în văluri
sau le biciuieşte ori le lapidează pentru că se îndrăgostesc. O
cultură care protejează drepturile femeilor prin lege este mai
bună decât o cultură în care un bărbat poate, legal, să aibă
patru neveste în acelaşi timp şi în care femeilor le este refuzată
pensia alimentară şi jumătate din moştenire. O cultură în care
curtea supremă include şi membri de sex feminin este mai
bună decât o cultură care declară că mărturia unei femei
cântăreşte cât jumătate din cea a unui bărbat. Este parte din
cultura musulmană să le oprime pe femei şi parte din toate
culturile tribale să instituţionalizeze patronajul, nepotismul şi
corupţia. Cultura Iluminismului occidental este mai bună.
În lumea reală, respectul egal pentru toate culturile nu se
traduce printr-un mozaic bogat de popoare colorate şi mândre
ce interacţionează paşnic, în timp ce menţin o încântătoare
diversitate de mâncăruri şi meşteşuguri. Se traduce prin zone
baricadate ale opresiunii, ignoranţei şi abuzului.
Mulţi oameni suferă în mod real la gândul morţii unor
culturi întregi. Văd asta tot timpul. Ei întreabă: „Oare nu e nimic
frumos în aceste culturi? Nu e nimic frumos în islam?”. Există
arhitectură frumoasă, da, şi încurajarea milostiveniei, da, dar
islamul este clădit pe inegalitatea între sexe şi pe renunţarea la
responsabilitatea şi alegerea individuală. Asta nu e doar urât, e
de-a dreptul monstruos.
Fără îndoială că în cultura somaleză de tip clan au existat
odată poezie şi oameni îmbrăcaţi în veşminte colorate, care
aveau un umor negru şi incisiv şi cunoşteau strategii de
supravieţuire în mediul dur al deşertului, din care poate lumea
ar fi avut de învăţat. Dar convingerea multiculturalistă potrivit
căreia cultura somaleză de tip clan ar trebui cumva păstrată,
chiar şi atunci când reprezentanţii ei se mută în societăţile
occidentale, este o reţetă pentru eşec social. Multiculturalismul
îi ajută pe imigranţi să amâne durerea renunţării la ce e
anacronic şi neadecvat. Îi închide pe oameni într-un sistem
social corupt, ineficient şi nedrept, chiar dacă le păstrează
artele şi meşteşugurile. Perpetuează sărăcia, suferinţa şi abuzul.
În loc să afirme valorile modurilor de trai tribale,
occidentalii – activişti, gânditori, funcţionari guvernamentali –
ar trebui să facă eforturi să le destructureze. Ar trebui măcar
să-i încurajeze pe indivizi să se elibereze de ele, poate oferindu-
le stimulente specifice celor care fac asta. Liberalii ar trebui să
se angajeze într-o campanie activă de civilizare – nu
colonizându-i pe oameni, ci încercând în mod viguros să-i
educe, făcând libertatea atractivă pentru toţi, aşa cum a fost ea
concepută în perioada Iluminismului.
În Occident, oamenii îşi eliberează imaginaţia de frica
superstiţiilor şi îşi direcţionează energiile spre căutarea
propriei fericiri. Aceasta este o mare reuşită. Bineînţeles că în
Occident sunt mulţi care se mulţumesc pur şi simplu să
respecte nişte obiceiuri, dar indivizii care vor să-şi găsească
fericirea după propriile reguli o pot face. Cu toate astea,
guvernele occidentale practică de asemenea un fel de rasism al
aşteptărilor mici: pleacă de la prezumţia că oamenii din ţările
tradiţionale sunt ca nişte copiii mergând de-a buşilea care n-or
să mai crească, care nu pot evolua, care nu vor fi niciodată
capabili să se desprindă. Dar eu ştiu că aceşti oameni pot s-o
facă, pentru că am făcut-o eu însămi.
Cred cu tărie că mintea musulmană poate fi deschisă. Cu
toate astea, când am criticat învăţăturile Coranului, aşa cum
gânditorii iluminişti au contestat cândva adevărurile revelate
ale Bibliei, am fost şi eu acuzată de blasfemie. Mahomed spune
că soţul meu poate să mă bată şi că eu valorez pe jumătate cât
un bărbat. Sunt eu cea care nu-l respectă pe Mahomed pentru
că îi critic moştenirea sau oare el este cel care nu mă respectă
pe mine?
Fiecare libertate individuală importantă pe care o au
oamenii din Occident se bazează pe libertatea de expresie.
Observăm ceea ce e greşit şi spunem ceea ce e greşit, pentru a
putea fi corectat. Acesta este mesajul Iluminismului, procesul
raţional care a dezvoltat valorile occidentale de azi: du-te.
Cercetează. Întreabă. Descoperă. Îndrăzneşte să afli. Nu te teme
de ce ai putea descoperi. Cunoaşterea e mai bună decât
superstiţia, credinţa oarbă şi dogma.
Dacă nu poţi să dai glas sau măcar să iei în considerare
criticile, atunci n-o să vezi niciodată ce e greşit. Nu poţi rezolva
o problemă dacă nu îi identifici cauza. Şi, dacă nu poţi ajunge la
rădăcina a ce e greşit cu islamul astăzi, atunci, într-un sens
foarte concret, islamul a învins deja Occidentul.
Iluminismul onorează viaţa. Nu e despre onoare după
moarte sau onoare în viaţa de apoi, aşa cum este islamul, ci
onoare în viaţa individuală, acum. E despre dezvoltarea voinţei
individuale, nu despre supunerea voinţei. Islamul, prin
contrast, este incompatibil cu principiile libertăţii care sunt
esenţa moştenirii Iluminismului. Însă tot mai mulţi oameni vin
în Occident din ţări unde viaţa este organizată conform
tradiţiilor tribale, unde sunt din ce în ce mai expuşi la islamul
radical. Ei introduc tradiţii, practici şi dogme de dinainte de
Iluminism şi care sunt într-adevăr clar antiiluministe.
Unii oameni din societatea occidentală – nu doar
multiculturalişti, ci şi socialişti şi creştini care simt că e prea
multă libertate în societatea occidentală – admiră ceea ce
percep de la distanţă a fi inocenţa acestor imigranţi, puritatea
lor, aparentul lor devotament faţă de valorile familiale şi
tradiţiile culturale. Când multiculturaliştii folosesc cuvântul
diversitate, presupun că imigranţii îşi vor menţine cumva
cultura tradiţională în cadrul stilului de viaţă occidental, ca un
exponat exotic de sculptură primitivă într-un nou muzeu
modern. Din păcate pentru Occident, islamiştii radicali resping
diversitatea, pentru că islamul justifică oprimarea femeilor,
precum şi toate formele de violenţă, inclusiv căsătoria cu
minori şi violul conjugal. Occidentul ar trebui să elimine astfel
de practici din societăţile sale şi să le condamne oriunde
altundeva pe glob. Nu putem face asta totuşi fără să
recunoaştem că ceva nu este în regulă cu religia care le
justifică.
Pe lângă faptul că am fost acuzată de blasfemie, am fost
acuzată şi de proastă-creştere. Dar buna-creştere nu trebuie
confundată cu libertatea de expresie. A avea bune maniere
înseamnă că, atunci când mă întâlnesc cu un islamist deghizat,
precum profesorul de la Oxford Tariq Ramadan, nu-i torn
paharul meu cu apă în cap şi nu îl insult. A mă exprima liber
înseamnă că pot să-i numesc cartea In the Footsteps of the
Prophet o mostră de prozelitism scrisă prost şi să spun că el nu
merită titlul de profesor sau o funcţie universitară din care să
îşi propage programul medieval de spălare pe creier. Toate
astea îl vor ofensa, fără îndoială, pe Ramadan, dar nu-l poţi
supune pe Karl Marx analizei şi Profetului Mahomed să-i laşi
cale liberă.
Libera expresie este temelia libertăţii şi a unei societăţi
libere. Şi da, include dreptul de a blasfemia şi de a ofensa.
Mintea musulmană poate fi deschisă. Islamul conservator
oferă un ideal de martiriu şi un stil de viaţă bazat pe abnegaţie
care este dificil de menţinut. Mulţi oameni, probabil în special
fete, se simt prinşi într-o reţea de reguli şi restricţii pe care le
impune islamul extrem. Este greu să te rogi de cinci ori pe zi, să
te măriţi cu un bărbat pe care nu l-ai ales şi să trăieşti o viaţă de
continuu sacrificiu de sine. Pe termen lung, devine de
nesuportat.
Mulţi musulmani recunosc punctele slabe ale islamului. Spre
exemplu, o parte semnificativă din e-mailurile pe care le
primesc sunt scrise de musulmani care sunt de acord cu ceea ce
spun. Dar nu mi se alătură în ateism, pentru că ei încă mai cred
că trebuie să existe un Dumnezeu. Asta nu e uşor pentru o atee
ca mine să accepte, dar construcţia minuţioasă a unei etici
personale se pare că nu este suficientă pentru mulţi oameni.
O afgană care trăieşte în California mi-a scris recent: „Te
susţin pe tine şi îţi susţin misiunea. Singura diferenţă dintre
tine şi mine este că eu lupt pe ascuns împotriva religiei
islamice, iar tu făţiş… Te rog să ştii că nu eşti singură. Există o
mulţime tăcută care e de acord cu tine şi care luptă contra
islamului. Eu trebuie să am grijă de familia mea, dar tu îmi dai
curaj să vorbesc deschis”.
O musulmană din Canada mi-a scris: „Mă lupt cu sistemul de
credinţe al poporului meu de ceva timp, dar mi-e foarte frică să
vorbesc. Dacă vrei să vorbeşti deschis, trebuie să plăteşti un
preţ, nu? Mi-aş dori să fiu capabilă pur şi simplu să nu cred în
tăcere şi să blochez xenofobia, homofobia şi iraţionalitatea
poporului meu, dar ipocrizia tuturor acestor lucruri este o
durere care mă macină zilnic. Cu siguranţă ai fost informată,
preţul pe care îl plăteşti pentru renegarea islamului este mare”.
O femeie din Sudan care locuieşte în Virginia mi-a scris un e-
mail: „Simţeam că ceea ce se aştepta de la mine ca musulmană
era să îţi detest cartea, dar apoi am citit-o şi m-am identificat cu
tine. Am simţit fiecare emoţie pe care ai încercat să o exprimi în
cuvinte în carte. Fiecare conflict mental pe care l-ai trăit în tine
l-am simţit şi eu… Mă trezesc că vreau să înţeleg islamul, dar nu
reuşesc. Ce face islamul atât de atrăgător şi perfect pentru
părinţii mei, dar atât de greşit pentru mine?… Nu denunţ
islamul deoarece consider că are şi nişte adevăruri – şi, dacă ar
fi să renunţ la islam, unde m-aş duce?”. Şi continuă: „Sunt oare
sortită să ajung în iad pentru că nu am acceptat ceea ce părinţii
mei au menit pentru mine?”. Cu toate astea, concluzionează:
„Nu cred că am curajul să fac ce ai făcut tu, să pun la îndoială
islamul aşa cum faci tu”.
Astfel de scrisori arată că nu sunt singura musulmană care a
îndrăznit să îşi chestioneze educaţia şi credinţa. Dar nu a
existat niciodată o încercare clară de a atrage inima şi mintea
musulmanilor către noţiunea de gândire critică. Analiza
textuală atentă a Coranului este un început, pentru că va
alimenta îndoiala, dar este doar un început. Pot fi concepute
romane, musicaluri, comedii, povestiri, desene animate şi filme
care critică dogma islamică. Dar nu prea face nimeni aşa ceva
de teamă să nu provoace reacţii violente. Să luăm cazul lui Kurt
Westergaard, caricaturistul danez care l-a desenat pe Mahomed
purtând în turbanul lui o bombă. De când a fost publicată
caricatura, în toamna lui 2005, a scăpat cu viaţă din două
atentate. În cel mai recent, un somalez cu un topor şi un cuţit i-
a intrat în casă. Luându-şi pe sus nepoata de 5 ani, Westergaard
a fugit în baia care fusese transformată în cameră de refugiu şi
a alertat poliţia, care a ajuns la timp ca să îl prindă pe atacator.
Incidentul, la fel ca fatwa împotriva lui Salman Rushdie,
asasinarea traducătorului său japonez şi tentativa de asasinare
a editorului său norvegian, e de natură să îi descurajeze pe
musulmanii care au îndoieli în privinţa islamului şi pe
occidentalii care vor să atace principiile şi simbolurile
islamului. Teroarea este eficientă.
În ultimii ani, persecutarea oamenilor din societăţile
occidentale pentru ideile lor a devenit parte a peisajului nostru
mental. Salman Rushdie trăieşte de douăzeci de ani sub
ameninţarea condamnării la moarte prin fatwa. Taslima
Nasreen, care a fost suficient de curajoasă încât să spună că
islamul nu admite democraţia şi chiar încalcă drepturile
omului, trăieşte acum ascunsă, fără să aibă măcar un
apartament care să fie al său. Irshad Manji din Canada şi Wafa
Sultan din Statele Unite, nişte femei care au îndrăznit să critice
islamul în public, acum au nevoie de protecţie, la fel ca mine,
iar un intelectual precum Ibn Warraq, care a scris Quest for the
Historical Muhammad şi impresionantul volum Why I Am Not a
Muslim, trebuie să publice sub pseudonim.
Nu e de ici, de colo să ştii că, până şi în Occident, dacă critici
sau doar analizezi o anumită religie, s-ar putea să ai nevoie de
protecţie pentru tot restul vieţii tale, că, dacă vorbeşti despre
islam, ai putea declanşa o revoltă sau o amplă campanie
internaţională şi că poate chiar tu însuţi vei fi o ţintă, vei fi
urmărit, ostracizat, chiar ucis. Este o opţiune nu tocmai plăcută.
Cei mai mulţi oameni, conştient sau nu, încearcă să o evite.
Teama are efect.
Astfel că, treptat şi uneori nu chiar aşa treptat, oamenii
încep să se obişnuiască să nu spună anumite lucruri sau le
spun, dar în mod sigur nu le vor scrie. Degetele subţiri ale
autocenzurii se strâng în jurul minţilor individuale, apoi al
grupurilor de oameni, apoi chiar în jurul ideilor şi al exprimării
acestora. Când libertatea de exprimare se năruie astfel, când
occidentalii se abţin să critice sau să chestioneze anumite
practici şi aspecte ale islamului, îi abandonează pe acei
musulmani care vor şi ei să le conteste. Îşi abandonează şi
propriile valori. Odată ce fac asta, societatea lor este pierdută.
 Capitolul 15
Dezonoare, moarte şi feministe

În ajunul Anului Nou din 2007, într-o suburbie a Dallasului,

un egiptean, Yaser Said, şi-a împuşcat fiicele de 19 şi 17 ani pe
bancheta din spate a taxiului lui. Apoi a oprit în parcarea unui
hotel şi a fugit, lăsându-le cadavrele în taxi.
Amina, fiica mai mare, primise o bursă de 20.000 de dolari
pentru facultate; visa să devină doctor. Le-a spus prietenilor ei
că tatăl său e furios pentru că a refuzat să se mărite cu bărbatul
ales pentru ea, care locuia în Egipt. Tatăl ei, care venise în
America în 1983, s-a înfuriat aflând că ambele fete se întâlneau
în secret cu nişte băieţi americani, Eddie şi Eric, pe care îi
cunoscuseră la şcoală.
Yaser Said era cunoscut ca un fanatic în privinţa virtuţii
fetelor lor. Nu le-a mai lăsat să lucreze la băcănia din zonă după
câteva luni în care le-a monitorizat mişcările; foştii lor colegi au
spus că le supraveghea ca un obsedat pe fete când intrau şi
când ieşeau. Le mai rănise fizic pe ambele fete înainte. Existau
mărturii ale membrilor familiei că le ameninţase că le omoară
deoarece ieşeau cu băieţi. Mama lor, o americancă dintr-o
familie disfuncţională, care s-a căsătorit cu Said la vârsta de 15
ani, a spus poliţiei că, în ziua de Crăciun, ea şi fetele fugiseră
din casa lor din Lewisville pentru că îi era teamă că vor fi
omorâte. „Eu, Mina şi mama fugim de-acasă!”, i-a scris Sarah
Said într-un sms unei prietene. „Tata a aflat despre Mina şi o să
ne omoare.”
Dar câteva zile mai târziu mama lor a cedat. Le-a dus pe
Amina şi Sarah înapoi în Lewisville şi le-a convins să meargă la
un restaurant cu tatăl lor, ca să stea de vorbă. După vreo oră,
fiica mai mică, Sarah, a sunat la 112 de pe telefonul ei mobil şi a
spus că e pe moarte.
Am găsit toate astea pe internet. Povestea m-a umplut de
milă şi de furie. Aceste fete erau atât de promiţătoare, viaţa le-a
fost curmată atât de nemilos! Amândouă erau bune la sport,
populare; paginile lor pe MySpace, pe care le-am studiat cu
atenţie, mi-au dezvăluit că erau de o frumuseţe răpitoare, cu
ochi strălucitori, făcând feţe amuzante, deşi mi s-a părut că văd
tristeţe în ochii Aminei.
Eu a trebuit să fug de familia mea, să scap de soarta mea de
fată musulmană. Singură în Europa, m-am eliberat de un destin
al detenţiei şi ameninţărilor. Am rupt legătura de sânge pe care
bunica mi-a imprimat-o în minte. Am respins ideea că sunt
menită doar pentru să-i slujesc şi să-i cinstesc pe alţii toată
viaţa, iar cu timpul voi înceta să mai simt durerea de a fi
numită trădătoare. Dar aceste adolescente se născuseră în
Statele Unite. Pentru ele ar fi trebuit să fie uşor. Le-au povestit
prietenilor lor cât erau de înspăimântate; au prevăzut ce urma
să se întâmple. Dar nimeni nu le-a luat în serios, pentru că
nimeni nu a crezut că se putea întâmpla aşa ceva în America.
Trebuia să merg în Texas în februarie 2008 pentru a susţine
nişte prelegeri la University of North Texas şi a participa la o
întâlnire la World Affairs Council într-un hotel din Dallas. Am
crezut că o să aflu ceva despre crime, am presupus că oamenii
vor spune ceva despre ele, din moment ce se întâmplase la mai
puţin de 16 kilometri de hotelul unde stăteam. Pe oriunde am
mers, am întrebat de ele. Dar aproape nimeni nu părea să fi
auzit de uciderea Aminei şi a lui Sarah Said. Spre uşurarea mea,
un jurnalist rătăcit a dat din cap când am menţionat-o. Dar alţii
erau perplecşi. O crimă justificată în numele onoarei? În Dallas?
În Texas? În America? Nu ştiau. Erau sinceri, oripilaţi de
ignoranţa lor. (Americanii, dacă nu ştiu despre existenţa a ceva,
adesea vor spune chiar asta, cu o mare inocenţă şi francheţe,
care încă mă surprind. Fiind somaleză, eu am fost învăţată să
mă ruşinez dacă nu ştiu ceva şi să încerc să maschez asta.)
Uciderea surorilor Said a beneficiat, de fapt, de foarte puţină
atenţie în presa locală. Aproape toate articolele din presă aveau
grijă să afirme că nu fusese o crimă justificată în numele
onoarei şi că, şi dacă ar fi fost, nu au nimic de-a face cu islamul.
Fiecare articol îl cita pe fratele Aminei şi al lui Sarah, un tip
costeliv de 19 ani pe nume Islam Said, care a declarat: „De ce de
fiecare dată când un tată arab îşi omoară fiica trebuie să fie o
crimă justificată în numele onoarei? N-a avut nimic de-a face cu
asta”.
Asta a fost aparent de ajuns pentru ca reporterii să respingă
ideea că uciderea fetelor fusese o crimă justificată în numele
onoarei. Până şi FBI a evitat termenul, afirmând la început pe
site-ul său că Yaser Said era căutat pentru o crimă justificată în
numele onoarei, apoi retrăgând termenul după critici primite
din partea grupărilor musulmane.
Acesta, desigur, este modul de funcţionare a autocenzurii.
Nu vrem să jignim. Ne temem că am putea fi percepuţi ca
purtându-ne nerespectuos. Şi ne temem de o eventuală
răzbunare.
Dar nu vei rezolva niciodată o problemă dacă nu o priveşti
clar. Ignorarea rolului pe care onoarea – şi islamul – l-a jucat
aproape cu siguranţă în uciderea surorilor Said nu va face
decât să îngăduie comiterea şi mai multor crime. Dacă nu
vorbeşti despre asta, alţi oameni nu vor putea să vadă semnele.
Descoperirea tiparului care conduce până la urmă la crimă este
de ajutor pentru educatorii, asistenţii sociali, forţele de ordine,
vecinii şi prietenii potenţialelor victime.
Dar ce este o crimă justificată în numele onoarei? O
asemenea crimă este comisă atunci când o fată pătează
reputaţia familiei ei până în punctul în care singura şansă a
familiei de a-şi spăla onoarea este uciderea fetei. Greşeala ei are
legătură aproape mereu cu sexul. A rămas singură cu un bărbat
care nu este o rudă sau s-a opus unei căsătorii impuse sau s-a
întâlnit cu un băiat pe care l-a ales ea. Ofensele pot fi şi mai
triviale. E posibil să fie complet nevinovată şi doar suspectată
că a încălcat codul de onoare al clanului. În august 2007, un
saudit şi-a împuşcat mortal fiica pentru că intrase pe Facebook.
Întâmplarea a fost mediatizată de-abia şapte luni mai târziu,
când un cleric a invocat-o ca dovadă a faptului că internetul
distruge moralitatea islamică. (Nu a manifestat niciun fel de
preocupare pentru victimă.) Este improbabil ca tatăl să
primească vreo pedeapsă semnificativă pentru uciderea fiicei
sale. În iulie 2008, un tribunal saudit a condamnat-o pe o
studentă la Chimie la 350 de lovituri de bici şi opt luni
închisoare pentru că a avut o „relaţie telefonică” cu unul dintre
profesorii ei.
Ucigaşul este de obicei tatăl sau fratele, cineva alături de
care fata a crescut şi pe care îl cunoaşte bine. Închipuiţi-vă viaţa
ascunsă, temătoare a unei fete care ştie ce o aşteaptă pentru
simplul fapt că se întâlneşte cu un băiat pe care îl place fără să
fie însoţită de un bărbat din familie. Închipuiţi-vă teroarea de a-
ţi vedea propriul tată venind spre tine cu o armă, un cuţit sau
un cablu. Închipuiţi-vă criminalul: un bărbat atât de torturat de
ruşinea fiicei sale, încât, pentru a se ridica la înălţimea
percepţiei eronate a binelui şi răului pe care o are clanul său, ia
o armă sau un cuţit şi o ucide pe fata pe care a crescut-o, pe
care odată a legănat-o pe genunchi şi pe care a ajutat-o să facă
primii paşi.
Acesta nu e un obicei străvechi, de mult uitat, ca arderea pe
rug a vrăjitoarelor în Evul Mediu. În fiecare an, cel puţin cinci
mii de crime justificate în numele onoarei sunt comise în
întreaga lume, potrivit Fondului Naţiunilor Unite pentru
Populaţie, care adaugă că aceasta este o estimare moderată.
Cele mai multe dintre acestea sunt comise în comunităţi din
Pakistan, Arabia Saudită, Siria, Iran, Irak, Iordania, Turcia,
Egipt, Algeria şi Maroc, toate ţări musulmane. Nu toate
victimele sunt musulmane – crime justificate în numele onoarei
sunt comise şi în rândul sikh-ilor şi kurzilor nemusulmani –,
dar majoritatea sunt.
Acesta este elementul crucial în crimele justificate în numele
onoarei, care le deosebeşte de crimele pasionale individuale,
întâmplătoare: sunt cel mai adesea aprobate de ceilalţi membri
ai comunităţii. Ca părinte, vei fi exclus din societate dacă îi
„permiţi” fiicei tale „să se poarte necuviincios”: mamele vor fi
batjocorite, taţii vor fi priviţi ca neputincioşi, slabi, ciudaţi. Vei
fi izbăvit doar dacă pui capăt neobrăzării fiicei tale.
În 2006, într-un sondaj BBC la care au participat 500 de
tineri imigranţi din Marea Britanie (unii dintre ei musulmani,
dar şi hinduşi şi sikh), unu din zece a spus că crimele de onoare
pot fi justificate. Niciun astfel de sondaj nu s-a făcut în America
şi nu încerc să spun că musulmanii care trăiesc în Statele Unite
ar răspunde în mod necesar la fel. Dar nu este mai puţin
adevărat că în America crime justificate în numele onoarei se
petrec.
La cinci luni după ce Amina şi Sarah Said au fost ucise, în
oraşul Henrietta, din nordul statului New York, un afgan de 22
de ani şi-a înjunghiat sora de 19 ani pentru că îşi dezonorase
familia şi era „o fată musulmană rea”, potrivit documentelor de
la tribunal. Mergea la cluburi şi purta haine indecente şi
plănuia să plece din casa părintească. Citind mai mult despre
asta, am aflat că era al doilea caz în patru ani în aceeaşi ţară în
care un musulman îşi ucisese sau încercase să ucidă un
membru al familiei pentru a-şi spăla onoarea. În aprilie 2004,
Ismail Peltek, un imigrant din Turcia, şi-a înjunghiat şi şi-a
omorât în bătaie soţia şi şi-a rănit cele două fete în casa lor din
Scottsville, la opt kilometri de Henrietta. Le-a spus
anchetatorilor că încerca să spele onoarea familiei sale după ce
soţia lui şi una dintre fiice au fost abuzate sexual de o rudă, iar
cealaltă fată a fost „pângărită” de un control medical.
În iulie 2008, în Jonesboro, o suburbie a Atlantei, nişte
anchetatori de poliţie au raportat că Chaudhry Rashad, un
bărbat pakistanez care avea o pizzerie, a recunoscut că şi-a
sugrumat fiica de 25 de ani, Sandela, cu firul de la un fier de
călcat, pentru că voia să-l părăsească pe soţul cu care aranjase
el să se căsătorească în Pakistan. Potrivit poliţiei, Sandela a
refuzat să rămână cu soţul ei în Chicago şi s-a întors acasă la
părinţii ei, unde i-a spus tatălui ei că vrea să divorţeze. Conform
unui raport, „când a ajuns poliţia, el a afirmat că nu a făcut
nimic greşit”. O fotografie a victimei postată pe internet arăta o
fată cu faţa bolnăvicioasă, tensionată, cu o privire neliniştită.
În februarie 2009, în Buffalo, New York, un om de afaceri
musulman de 47 de ani, care înfiinţase un post TV pentru „a
promova perspective mai favorabile asupra musulmanilor”, şi-
a decapitat soţia, care voia să divorţeze. Muzzammil Hassan
fusese foarte violent şi înainte, iar Aasiya, mama celor doi copii
mici ai săi, tocmai obţinuse un ordin de protecţie care-i
interzicea bărbatului să intre în casa lor.
În toate cazurile poliţia americană, oficialităţile şi reporterii
păreau să se dea peste cap să evite odioasele cuvinte crimă
justificată în numele onoarei, de parcă schimbarea denumirii ar
fi putut transforma aceste omoruri îngrozitoare în nişte crime
domestice obişnuite. Asta m-a făcut să mă întreb: nu exista
nicio organizaţie în Statele Unite care să studieze aceste
chestiuni? Nu că intenţionam să înfiinţez una atunci – mă
săturasem până peste cap de politică. Dar, mă gândeam eu,
cineva trebuie să facă ceva, trebuie să existe vreun activism în
desfăşurare, vreo vizibilitate, vreun grup.
Crimele justificate în numele onoarei nu sunt o expresie
întâmplătoare a nebuniei personale. Uciderea Aminei şi a lui
Sarah Said în Irving, Texas, a fost o pedeapsă pentru ceea ce era
perceput ca o încălcare a ordinii culturale. Deşi această ordine
este perimată şi brutală şi vine de departe, poate acţiona în
Dallas sau Henrietta sau Atlanta la fel de fatal ca oriunde
altundeva.
Când citesc despre crimele justificate în numele onoarei, mă
obsedează certitudinea că s-ar fi putut face ceva, multe lucruri.
Privind în urmă, cred că au existat suficiente semne care ar fi
putut trage un semnal de alarmă în Irving cu mult timp înainte
ca Yaser Said să pună mâna pe armă. Un tipar clar şi consacrat
de credinţe şi comportamente este implicat în toate aceste
cazuri. Există o nevoie stringentă să încercăm să recunoaştem
acest tipar şi să prevenim aceste crime? Da. Se vorbeşte despre
cum am putea face asta? Nu.
De ce nu? De ce nu, la naiba?
Când femeile musulmane se confruntă nu doar cu
opresiunea, ci au parte şi de o moarte violentă, de ce nu ies
feministele să protesteze contra acestor abuzuri? Unde sunt
importanţii lideri de opinie europeni şi americani care au
propulsat în Occident mişcarea contemporană pentru egalitatea
femeilor? Unde, spre exemplu, este Germaine Greer, autoarea
unor cărţi clasice pentru feminismul occidental precum Femeia
eunuc? Greer consideră că mutilarea genitală a fetelor trebuie
analizată în context. A încerca să o stopezi, scrise ea, ar fi „un
atac asupra identităţii culturale”. Şi continuă:
Femeile africane care practică mutilarea genitală fac asta în
special deoarece cred că rezultatul este mult mai atractiv.
Tânăra care stă nemişcată cât timp cineva îi macină
clitorisul între două pietre dovedeşte că va fi o nevastă bună,
gata să facă faţă chinurilor naşterii şi corvezilor zilnice. […]
Femeile occidentale, complet echipate cu ojă (incompatibilă
 cu munca manuală), tocuri înalte (dezastruoase pentru
postură şi prin urmare pentru spate şi foarte nepotrivite
pentru a merge pe distanţe lungi pe drumuri accidentate) şi
sutiene […], denunţă mutilarea genitală feminină fără să le
treacă prin cap că şi comportamentul lor este absurd.
Ce anume, v-aţi putea întreba, are Greer de spus despre
crimele justificate în numele onoarei? În decembrie 2007, în
cadrul unei conferinţe pe care o susţinea în Melbourne,
Australia, despre Jane Austen, o scriitoare australiană pe nume
Pamela Bone a întrebat-o pe Greer dacă observă vreo paralelă
între conceptul de onoare familială din Mândrie şi prejudecată a
lui Jane Austen şi conceptul de onoare familială în societăţile
din Orientul Mijlociu de azi. A întrebat apoi de ce feministele
Occident par atât de reticente să condamne chestiuni precum
crimele justificate în numele onoarei. Potrivit lui Bone, Greer a
răspuns:
— Este foarte delicat. Mi se cere constant să mă duc la
Darfur să vorbesc cu victimele violurilor. Pot vorbi cu victime
ale violurilor şi aici. De ce ar trebui să merg la Darfur să
vorbesc cu victimele violurilor?
— Pentru că este mult mai grav acolo.
— Cine spune asta?
Bone a explicat că ea fusese în Darfur şi a asigurat-o pe
Greer că situaţia acolo e mai gravă. Greer a răspuns:
— Ei bine, este foarte delicat să încercăm să schimbăm o altă
cultură. Le dezamăgim pe victimele violurilor de aici. Noi nu
am găsit soluţia în propriile noastre tribunale. Ce rost ar avea
să mă duc acolo şi să încerc să le spun lor ce să facă? Eu doar
fac parte din cultura occidentală decadentă şi ei cred că noi ne
îndreptăm rapid spre iad şi poate chiar ne îndreptăm cu toţii
rapid spre iad. Dar ne pasă. Ne opunem acestor lucruri. Purtăm
cu toţii panglici albe săptămâna asta [trimitere la o campanie
internaţională de eliminare a violenţei împotriva femeilor], nu?
Mult bine o să facă asta.
În articolul ei din The Australian despre incident, Bone
remarca subtil: „În spatele comentariilor lui Green întâmpinate
cu entuziasm stă relativismul cultural sumbru care
impregnează gândirea atâtora dintre cei numiţi cândva
stângişti. Nu suntem mai buni decât ei. Nu ar trebui să le
impunem valorile noastre. Putem să le criticăm doar pe ale
noastre… E ciudat că atâtea feministe vechi cred că rasismul e
mai rău decât sexismul”.
Am citit şi am recitit articolul, pe care mi l-a redirecţionat un
prieten, şi m-am gândit: Delicat? „Este foarte delicat să
schimbăm o altă cultură?”. Ce s-a întâmplat cu Greer şi valorile
ei fundamentale? E cu adevărat absurd ca cineva ca Greer, care
are studii de filosofie, să nu vadă că aspectul alegerii este
crucial pentru a distinge între comportamentul unei victime
„adulte” suferind din cauza pantofilor săi la modă şi suferinţa
unui copil care este cu adevărat victima violenţei. Este
inadmisibil ca ea să se abţină să condamne crimele justificate în
numele onoarei pentru că ar fi „delicat” să conteste cultura care
le ignoră.
Feminismul s-a dezvoltat în Vest. Este odrasla Iluminismului,
perioada care a dezvoltat ideile legate de libertatea individuală.
Dar chiar şi înainte de Iluminism, în perioada sa cea mai
întunecată, cultura occidentală a fost mai blândă cu femeile
decât cultura tribală islamică a arabilor. Desigur, existau
anumite practici în Europa şi America, precum etichetarea
femeilor drept „vrăjitoare”, apoi torturarea, înecarea sau
arderea lor. Violenţa domestică, stigmatizarea şi excluderea
femeilor din roluri publice şi de la participarea la guvernare
erau, de asemenea, ceva obişnuit. Când citesc despre vieţile
femeilor din trecut, rămân adesea fără cuvinte. Convingerea că
femeile sunt capricioase, iraţionale şi nestatornice pare să fi
fost cândva aproape universală, aşa cum era căsătoria o
tranzacţie practică între familii, derulată de tutori de sex
masculin. Istoria occidentală e plină de poveşti tragice ale unor
mirese încă minore.
Dar există diferenţe între cultura occidentală şi cea a altor
civilizaţii. Femeile şi bărbaţii din Arabia, China, India şi Africa
au visat poate la eliberarea din cătuşe. Poate au dezbătut cum
să schimbe mentalitatea opresorilor lor şi poate chiar s-au
organizat şi s-au revoltat contra supunerii. Dar numai în
Occident ideile, cuvintele, organizaţiile şi revoluţiile victorioase
pentru libertate au văzut cu adevărat lumina zilei.
Povestea feminismului sau cel puţin mentalitatea feministă
este, de asemenea, la început, în mare parte o poveste a
aristocraţiei. Tinerilor şi tinerelor li s-a permis să socializeze
(deşi conform unor reguli stricte şi cu însoţitori). În multe
societăţi occidentale, după Evul Mediu, fiicelor li s-a permis să
înveţe să citească şi să scrie, să studieze istoria, muzica, chiar şi
filosofia, măcar pentru a fi capabile să poarte conversaţii
inteligente în societate. În loc să memoreze poveşti tradiţionale
şi poeme, ceea ce a reprezentat educaţia bunicii mele şi a
bunicii ei, cu scopul rigid moral de a păstra obiceiurile şi
tradiţiile străbunilor noştri, femeile din Occident au putut să
facă un pas decisiv înainte: să formuleze argumente şi idei
logice proprii.
În epoca Iluminismului şi după aceea, femeile din Occident
au putut să se plângă de situaţia lor de inferioritate. Au putut
face asta într-un limbaj şi într-o manieră care erau perfect
justificate pentru unii dintre bărbaţii timpului lor, în special
John Stuart Mill. Fiicele Iluminismului, precum englezoaica
Mary Wollstonecraft şi, ulterior, americanca Margaret Fuller,
au fost pioniere ale feminismului în Occident. Printre
revendicările iniţiale ale feministelor a fost deschiderea
instituţiilor de educaţie superioară pentru femei sau cel puţin
înfiinţarea unor colegii rezervate femeilor.
Din păcate, unele musulmane care sunt astăzi îndeajuns de
norocoase să beneficieze de o educaţie de înaltă calitate la
aceleaşi instituţii preferă să apere imaginea islamului în
detrimentul drepturilor femeilor. Astfel de femei cu studii (şi
am întâlnit multe) sunt încă puţinele norocoase. Educaţia de
calitate superioară este inaccesibilă pentru milioane dintre
concetăţenele lor. Se laudă cu privilegiile lor: studiile lor
universitare, experienţele lor cu fraţi şi taţi liberali, hainele lor
de firmă şi libertatea lor de a călători fără prezenţa vigilentă a
unui tutore. Dar ignoră acele mase neprivilegiate cu care
pretind că împărtăşesc o religie şi o cultură. Unele dintre ele
merg şi mai departe: pretind că subjugarea femeilor
musulmane este „folclor”, că se întâmplă doar în sate obscure,
izolate, în doar câteva ţări. Toate astea, pretind ele, sunt pe care
le dispariţie, reminiscenţe ale istoriei, nimic serios, nimic demn
de îngrijorare.
Când sclavia le-a divizat naţiunea, feministele americane au
înţeles imoralitatea argumentelor folosite de stăpânii de sclavi.
Au denunţat sclavia, dar şi-au dus argumentaţia şi mai departe,
pentru a condamna şi valorile care justifică tratarea femeilor ca
proprietate. Este ironic că atât de multe femei musulmane
educate sunt atât de capabile să condamne metodele folosite de
imperialiştii străini cu un secol în urmă pentru a domina ţările
colonizate, dar se feresc să abordeze cadrul moral care stă la
baza nedreptăţilor comise contra surorilor lor musulmane.
Mişcarea drepturilor civile din Statele Unite le-a oferit o altă
oportunitate feministelor americane să ia partea afro-
americanilor cărora le erau negate drepturile din cauza culorii
pielii lor. Şi, din nou, aceste feministe au extins argumentul
dincolo de discriminarea în funcţie de culoarea pielii. Au luat
atitudine în faţa soţilor, taţilor, fraţilor, profesorilor şi
predicatorilor, au susţinut că, dacă discriminarea în funcţie de
culoarea pielii e greşită, atunci e la fel de greşit să discriminezi
şi în funcţie de sex. Dacă urmau să fie schimbate legile ţării şi să
fie adoptate politici care să apere drepturile civile ale negrilor,
atunci trebuiau să fie schimbate legile şi adoptate noi politici
pentru a apăra şi drepturile femeilor.
În cadrul dezbaterilor pătimaşe despre decolonizare din
Europa, multe feministe europene i-au susţinut pe „luptătorii
pentru libertate” care militau pentru naţiune şi independenţă.
Justificările pentru autonomie erau clare pentru ele. Şi nu au
ratat ocazia să arate că, dacă exista încrederea că popoarele
odată colonizate pot să îşi guverneze destinele colective, atunci
şi femeilor le pot fi încredinţate destinele lor individuale.
Toate acestea erau conflicte de principii. Toate aceste
eforturi vizau consecinţele negării dreptului la libertate pentru
bărbaţi şi femei. Toate aceste lupte au fost câştigate, în
principal, prin dezvăluirea imoralităţii contra argumentelor, fie
că invocau Biblia sau vechi tradiţii feudale. (Cei care voiau ca
sclavia, abuzurile privind drepturile civile şi misoginismul să
continue foloseau cu toţii argumente religioase.) Aceste
argumente au fost dezvăluite, demontate şi ridiculizate, iar în
cele din urmă legile care instituţionalizau inegalitatea au fost
abrogate.
Totuşi, în mod paradoxal, pentru că aceste lupte erau
purtate contra bărbaţilor albi, ele au ajutat la fixarea în mintea
majorităţii oamenilor a ideii simpliste că negrii, femeile şi
popoarele colonizate pot fi victime doar ale opresiunii
bărbaţilor albi. Alăturându-se altor revoluţii sociale, precum
mişcările pentru independenţă naţională din Asia de Sud-Est şi
pentru drepturile minorităţilor de toate tipurile, în special lupta
contra apartheidului şi pentru palestinieni, feministele au
început să-i definească pe bărbaţii albi drept unicii şi supremii
opresori. Bărbaţii albi au fost implicaţi în comerţul cu sclavi,
apartheid şi colonialism, precum şi în subjugarea femeilor.
Bărbaţii care nu era albi erau văzuţi, aproape prin definiţie, ca
membri ai categoriei oprimate.
Drept consecinţă, situaţia grea a femeilor musulmane – ba
chiar a tuturor femeilor din lumea a treia care sunt oprimate în
numele unui cadru moral de datini sau credinţe create şi
menţinute de bărbaţi de culoare – rămâne în mare parte
necontestată. Câteva organizaţii nonprofit o abordează, desigur.
Banca Mondială, spre exemplu, a devenit tot mai hotărâtă în
condamnarea subjugării femeilor musulmane. Dar efortul
public masiv de a dezvălui, a ridiculiza, a incrimina şi a înlocui
vechile mentalităţi nu a demarat încă.
În realitate, un anumit tip de feminism a înrăutăţit lucrurile
pentru femeile victime ale misoginismului perpetuat de bărbaţi
de culoare. Christina Hoff-Sommers, colega mea de la American
Enterprise Institute, numeşte asta „feminismul
resentimentului”. Aceasta este atitudinea „feministelor [care]
cred că societatea noastră [a se citi societatea occidentală] este
cel mai bine descrisă ca «hegemonie masculină», un «sistem
bazat pe sex/gen» în care genul dominant [a se citi bărbaţii albi]
munceşte pentru a le menţine pe femei temătoare şi supuse”.
Aceste feministe ale resentimentului refuză să aprecieze
progresul pe care l-au făcut femeile occidentale, de la dreptul
de vot la pedepsirea celor care încearcă să le hărţuiască la locul
de muncă. Ele văd doar nelegiuirile bărbatului alb şi reduc
concepte universale precum libertatea de expresie şi dreptul de
a-ţi alege propriul destin la nişte simple artefacte ale culturii
occidentale. Le oferă astfel bărbaţilor de culoare o cale de
scăpare. Dacă regele Arabiei Saudite este întrebat despre
regulile ţării sale privind femeile, el pretinde doar respect
pentru credinţa sa, cultura sa, pentru suveranitate şi, aparent,
acest argument este suficient.
 Pentru că aceste feministe occidentale manifestă o teamă
aproape nevrotică să nu jignească cultura unui grup minoritar,
situaţia femeilor musulmane creează o imensă problemă
filosofică pentru ele.
Există 13,5 milioane de femei în Arabia Saudită. Închipuiţi-
vă ce înseamnă să fii femeie acolo: eşti, în principiu, într-un
permanent arest la domiciliu.
Sunt 34 de milioane de femei în Iran. Închipuiţi-vă ce
înseamnă să fii femeie acolo: te poţi mărita legal de la 9 ani; la
ordinul unui judecător, poţi primi 99 de lovituri de bici dacă
comit adulter; apoi, din ordinul altui judecător, cinci luni mai
târziu poţi fi condamnată la moarte prin lapidare. Asta li s-a
întâmplat lui Zoreh şi Azar Kabiri-niat în Shahryar, Iran, în
2007; după ce au fost biciuite pentru „relaţii ilicite”, au fost
judecate din nou şi găsite vinovate pentru „comiterea
adulterului în timpul căsătoriei”. Pedeapsa pe care au primit-o
a fost omorârea cu pietre. Verdictul lor a fost confirmat recent,
la recurs.
Sunt 82,5 milioane de femei în Pakistan. Închipuiţi-vă ce
înseamnă să fii fată acolo: creşti ştiind că îţi dezonorezi familia
dacă refuzi să te căsătoreşti cu bărbatul ales pentru tine sau că,
dacă cineva crede că ai un iubit, e posibil să fii bătută,
ostracizată şi ucisă, probabil de tatăl sau fratele tău, care au
susţinerea întregii tale familii apropiate. De asemenea, rişti să
fii încarcerată în temeiul Huddud, legile care precizează
pedepsele pentru încălcarea islamului.
Închipuiţi-vă ce înseamnă să fii fată în Egipt, Sudan, Somalia
– oricare dintre cele 26 de ţări din Orientul Mijlociu, Africa şi
Pacific. Clitorisul ţi-a fost tăiat, la fel şi labiile mici, iar vaginul
ţi-a fost cusut. Deşi excizia nu este menţionată în Coran,
majoritatea celor 130 de milioane de femei din întreaga lume
care au fost supuse acestui ritual brutal sunt musulmane.
Virginitatea este obsesia, nevroza islamului. Oriunde există
o comunitate musulmană, căsătoria impusă sau forţată, inclusiv
căsătoria cu minore, este o obişnuinţă, chiar şi în familiile
relativ educate. La fel ca în cazul violenţei domestice,
majoritatea oamenilor o consideră ceva normal. Bărbaţii sunt
gardienii fiicelor lor. O fată este, prin urmare, proprietatea
tatălui ei, care este îndreptăţit să transfere proprietatea soţului
pe care el îl alege. Căsătoria cu o minoră este şi o consecinţă
logică a fixaţiei musulmanilor pe puritatea feminină: dacă o
măriţi devreme, cât de repede posibil după prima menstruaţie,
nu va avea timp să îţi distrugă reputaţia şi să îşi devalorizeze
bunurile. Această realitate poate fi extrem de amară: închipuiţi-
vă o fată de 13 ani transferată în mâinile unui moş pe care nu l-
a întâlnit niciodată.
Căsătoria cu minore este ilegală în ţările occidentale,
desigur, dar alte aspecte ale oprimării femeilor de către
musulmani pot fi uşor importate atât în Europa, cât şi în Statele
Unite. Faptul că pot fi comise în Texas, New York şi Georgia
crime justificate în numele onoarei face ca cvasităcerea
feministelor occidentale pe acest subiect să fie cu atât mai
bizară şi mai deplorabilă.
Femeile occidentale au putere. Sunt acum puternic ancorate
în piaţa muncii. Au acces la contraceptive, la propriile conturi
bancare, la vot. Se pot căsători cu bărbaţii pe care îi aleg sau pot
alege să nu se căsătorească deloc, iar dacă sănătatea le permite,
pot avea cât de mulţi sau de puţini copii doresc. Pot să deţină
proprietăţi, pot să călătorească oriunde vor şi să citească orice
carte, ziar sau revistă îşi doresc. Pot avea o părere despre
alegerile morale ale altora şi îşi pot exprima acea opinie liber,
pot chiar s-o publice.
În Occident, femeile pot acum să facă carieră şi la cel mai
înalt nivel în majoritatea profesiilor; acum în mod sigur ne
putem face timp pentru nişte chestiuni mai vitale. Dacă
feminismul chiar înseamnă ceva, femeile care deţin putere ar
trebui să îşi concentreze energiile pentru a le ajuta pe fetele şi
femeile care suferă durerea mutilării genitale, care riscă să fie
ucise din cauza stilurilor lor de viaţă şi a ideilor occidentale,
care trebuie să ceară permisiune ca să iasă din casă, care nu
sunt tratate mai bine decât servitorii, care sunt înfierate şi
mutilate şi date la schimb, fără să se ţină cont de dorinţele lor.
Dacă eşti o feministă adevărată, aceste femei ar trebui să fie
prioritatea ta.
Noi, femeile din ţările bogate, avem obligaţia de a ne
mobiliza pentru a ajuta alte femei. Doar revolta noastră şi
presiunea noastră politică pot duce la schimbare. Trebuie să
împingem situaţia femeilor musulmane în capul listei de
priorităţi. Nu e suficient să spunem că e şocant, că e oripilant şi
să condamnăm doar actele individuale. Trebuie să contestăm şi
să demolăm cultura tribală a onoarei-şi-ruşinii, aşa cum e
codificată în religia islamică.
Organizaţiile din cadrul acelor comunităţi vor face lobby şi
vor contesta pentru a schimba subiectul, apoi vor invoca
vulnerabilitatea şi victimizarea. Susţinătorii lor din rândul
intelectualilor multiculturalişti şi politicienii împăciuitori le vor
sprijini. Este esenţial să conştientizăm că noi, femeile militante,
vorbim despre două sisteme distincte de valori între care nu
poate exista niciun compromis.
Musulmanele nu sunt singurul grup de femei oprimate.
După cum am scris în 2006 într-un articol pentru International
Herald Tribune, între 113 şi 200 de milioane de femei din
întreaga lume „au dispărut” demografic, iar în fiecare an între
1,5 şi 3 milioane de femei şi fete îşi pierd viaţa ca urmare a
violenţelor sau neglijării din cauza sexului lor. Bebeluşii de sex
feminin şi fetiţele din multe părţi ale lumii, nu doar din ţările
musulmane, mor în mare măsură din cauza neglijării. Traficul
sexual brutal de la nivel internaţional cu fete tinere ucide
nenumărate dintre ele. Aproximativ 600.000 de femei mor
anual în timpul naşterii, iar violenţa domestică este un ucigaş
major al femeilor din fiecare ţară de pe glob. „Feminicidul” ia
mult forme, dar pentru cele mai multe dintre aceste femei în
suferinţă problema principală este sărăcia.
Prin contrast, subjugarea femeilor musulmane este o
chestiune de principiu.
Ce se poate face? În primul rând, avem nevoie de o
campanie internaţională împotriva valorilor care permit astfel
de crime. Culturile care susţin negarea drepturilor femeilor
asupra propriului lor corp şi care nu le protejează de cele mai
grave forme de abuz fizic trebuie să fie presate să se reformeze.
Nu trebuie tratate ca membri respectabili ai comunităţii
naţiunilor. Astăzi, activiştii pentru drepturile omului sunt
frustraţi în munca lor, le este refuzat accesul la date şi sunt
intimidaţi sau ignoraţi. Trebuie depus un efort internaţional
serios pentru a înregistra şi a documenta violenţa împotriva
fetelor şi femeilor, ţară cu ţară, şi pentru a face cunoscută
realitatea suferinţei lor intolerabile.
 Dar chestiunea mai presantă este ce pot face feministele
acum pentru a împiedica o cultură străină a opresiunii să
prindă rădăcini în Occident. Şi în America, prea multe fete
musulmane ar putea fi retrase de la şcoală de părinţii lor,
pedepsite violent acasă în mod frecvent, supravegheate obsesiv
şi măritate cu forţa şi chiar ucise în numele onoarei. Astfel de
încălcări fundamentale, brutale ale drepturilor femeilor trebuie
să fie abordate direct şi trebuie elaborate urgent măsuri
eficiente pentru protejarea fetelor musulmane. Ignorarea
problemei înseamnă abandonarea următoarelor victime în voia
sorţii – şi mai grav, înseamnă abandonarea valorilor
fundamentale care susţin societatea occidentală. Asta e ceea ce
pot învăţa americanii din experienţa Europei cu imigraţia
musulmană: pur şi simplu nu ne putem compromite principiile
tolerând crimele justificate în numele onoarei, mutilarea
genitală a femeilor şi alte astfel de practici.
În Olanda şi în Regatul Unit au fost înfiinţate organizaţii care
să educe poliţia, şcolile şi alte instituţii guvernamentale în
privinţa acestei forme specifice de violenţă domestică. Totuşi,
cetăţenilor şi politicienilor încă le e greu să discute despre
aceste subiecte fără să fie acuzaţi de islamofobie şi rasism. În
Olanda, spre exemplu, am cerut aplicarea unui sistem de
control privind mutilarea genitală a femeilor. Un astfel de
sistem a fost dezvoltat, dar în regim de voluntariat, lucru care
este absurd, pentru că o mamă convinsă că face ceea ce trebuie
conform datinilor sacre ale moştenirii sale nu va ieşi în faţă să
spună: „Tocmai ce am comis o faptă care mă va trimite pentru
15 ani la închisoare”.
Oameni bine intenţionaţi se uită uneori la mine cu blândeţe
de parcă m-ar mângâia pe creştet. Rareori sunt atât de
nepoliticoşi încât să mi-o spună în faţă, dar ei cred în mod clar
că această luptă este fără sorţi de izbândă; nu e nicio şansă ca
jumătate din populaţia musulmană din întreaga lume să fie
eliberată.
Eu aleg să nu adopt această abordare defetistă. Eu cred că
cultura onoarei-şi-ruşinii poate fi eliminată. A gândi altfel
înseamnă a-i considera pe musulmani incapabili să crească şi
să se adapteze şi eu nu mă pot gândi la ceva mai depreciativ şi
mai rasist de asta. Adevărata schimbare va presupune, fără
îndoială, transformări masive ale acestei atitudini,
dezasamblarea unei întregi infrastructuri de gândire religioasă
şi valori tribale. Dar pentru a obţine aceasta avem nevoie
disperată de un feminism care să le atragă pe femeile
musulmane. Discursul militantist antimasculin al anumitor
lidere feministe îmi repugnă şi este, cred eu, o pervertire a
mesajului lui Mary Wollstonecraft. Feminismul secolului XXI
trebuie să evolueze, să reducă decalajul dintre femeile
occidentale şi cele pe care le-au lăsat în urmă. Ar trebui să ne
unim pentru a susţine drepturile femeilor în cadrul islamului
aşa cum gânditorii liberi şi iubitorii de libertate ai lumii s-au
unit cândva să susţină lupta contra apartheidului.
Urmărind în 2008 la televizor campania pentru funcţia de
preşedinte şi de vicepreşedinte a lui Hillary Clinton şi, respectiv,
Sarah Palin – ele concurând pentru două dintre cele mai
puternice funcţii din lume –, am aşteptat cu nerăbdare
momentul în care aveau să vorbească despre ce plănuiau să
facă pentru alte femei, momentul în care cineva avea să le
adreseze întrebarea, să ceară o dezbatere serioasă privind
drepturile femeilor musulmane. N-a fost să fie.
Acum, Hillary Clinton este secretar de stat; înaintea ei au
deţinut această funcţie Condoleezza Rice şi Madeleine Albright.
Se pare că la Washington s-a instalat un consens tacit că
Departamentul de Stat trebuie să fie condus de femei. Unii se
plâng că aceasta este doar o jumătate de măsură, pentru a ne
calma pe noi, femeile, întrucât ceea ce ne dorim cu adevărat
este preşedinţia. Dar eu nu sunt de acord. Cred că a avea o
femeie secretar de stat reprezintă o şansă imensă. Înseamnă că
o americancă va sta la aceeaşi masă cu lideri din restul lumii,
inclusiv din lumea arabă, lumea musulmană, şi că va fi tratată
nu doar ca egal, ci ca reprezentanta singurei superputeri a
lumii.
Emanciparea femeilor este ca o casă imensă, neterminată.
Aripa de vest este aproape finalizată. Majoritatea acelora dintre
noi care locuiesc în acest colţ se bucură de privilegii precum
dreptul de a vota şi de a candida pentru funcţii publice. Avem
acces la educaţie şi ne putem câştiga singure traiul dacă alegem
să facem asta. Am reuşit să-i convingem pe cei mai mulţi
legiuitori din această parte a casei că violenţa domestică,
hărţuirea sexuală şi violul sunt infracţiuni pentru care
agresorul trebuie să fie pedepsit. Avem drepturi reproductive
asupra corpului şi sexualităţii noastre; deşi părinţii şi profesorii
unei fete şi liderii comunităţii ei o pot îndruma, ei nu încearcă
să o forţeze să intre sau să iasă dintr-o relaţie cu un bărbat (şi
de curând chiar şi cu o altă femeie). Posibilii parteneri pot să o
curteze şi adore, dar trebuie să-şi calce pe mândrie dacă fata îi
respinge.
Ca în toate casele, partea de vest nu e întotdeauna condusă
fără dificultăţi. În unele cazuri, regulile casei nu sunt aplicate.
Plângerile fetelor legate de violenţa domestică sunt ignorate sau
negate ori agresorul scapă cu un avertisment sau cu o pedeapsă
mai puţin severă decât răul pe care l-a provocat. Alte femei pot
simţi că nu primesc o remuneraţie echitabilă făcând aceleaşi
slujbe precum colegii lor bărbaţi; altele încă nu au posibilitatea
să avanseze la cel mai înalt nivel în carieră. Astfel că unele
femei caută să mobileze casa cu mai multe reguli şi să înlăture
toate obstacolele.
Dacă mergi în aripa de est însă, descoperi ceva mai grav
decât faptul că e neterminată. Anumite părţi au fost începute,
apoi abandonate şi sunt acum lăsate pradă ruinei. În alte părţi,
de fiecare dată când e ridicat un zid, vine cineva şi îl dărâmă cu
buldozerul la pământ. În ceea ce ar fi trebuit să fie nişte curţi
frumoase sunt morminte deloc adânci ale fetelor fără nume
care au murit din cauză că nu s-a considerat că merită să fie
hrănite sau tratate pentru o boală comună, vindecabilă. În
aripa de est, fetele sunt transportate ca proprietate de părinţii
lor, adesea când sunt mici, pentru a satisface nevoile sexuale
ale unor adulţi. Sunt fete care lucrează pământul, aduc apă,
îngrijesc animalele, gătesc şi fac curat din zori şi până-n seară
fără nicio plată pentru muncile lor, în timp ce altele sunt bătute
de cei mai apropiaţi membri ai familiei lor, fără ca aceştia să fie
pedepsiţi. Tinere femei mor în timpul naşterii pentru că le
lipsesc minima igienă şi asistenţa medicală.
În unele colţuri ale aripii de est, mamele nu sunt
întotdeauna încântate când află că sunt însărcinate. Un doctor
va verifica dacă copilul nenăscut este fată sau băiat; dacă este
fată, acceptă banii bietei mame şi îi face avort, iar dacă ea nu îşi
poate permite avortul, copilul, odată născut, este sufocat sau
lăsat singur să moară. Această avortare a fetelor este atât de
sistematică în anumite încăperi ale aripii de est, încât vei găsi
numeroşi băieţi fără partenere cu care să se căsătorească.
Mai aproape de mijlocul aripii de est, majoritatea femeilor
nu au voie în spaţiile publice şi pe coridoare şi, dacă pot fi
văzute oricât de puţin, sunt acoperite din cap până în picioare
cu haine închise la culoare şi urâte. Multe nu învaţă niciodată
să citească sau să scrie, sunt obligate să se căsătorească şi par să
fie în continuu însărcinate până la adânci bătrâneţi. Nu au
drepturi reproductive. Dacă sunt violate, trebuie să poarte
povara dovezii, iar în anumite încăperi femeile şi tinerele de
nici 13 ani sunt biciuite şi omorâte cu pietre în public pentru
nesupunerea lor în chestiuni sexuale. În aripa estică a casei,
unii oameni sunt atât de înspăimântaţi de sexualitatea
feminină, încât taie organele genitale ale fetiţelor, le mutilează
şi le marchează cu însemnul proprietăţii lor.
Astăzi, mulţi oameni din aripa de est îşi găsesc drum spre
cealaltă parte a casei, chiar dacă ajung doar până la camerele
înghesuite ale servitorilor. Aici, în aripa de vest, soarta fetelor
din aripa de est pare foarte îndepărtată. Şi, în vreme ce fetele
din aripa de vest rămân preocupate de aspecte legate de
confort, precum nuanţa vopselei, mărimea candelabrelor şi
forma gardurilor vii din grădină, fără să mai amintim de
obstacolele deranjante dintre încăperi, bărbaţii din aripa de est
îşi revendică camerele vestice, unde să poată practica obiceiuri
estice.
Stăteam în biroul meu din New York, mult deasupra
centrului mare şi intens al aripii de vest, imaginându-mi că,
într-o zi, femeile bogate din vest se vor uni pentru a face din
emanciparea colibelor din est principala lor prioritate. Vor
continua în forţă pentru a clădi un nou edificiu al libertăţii,
puterii şi prosperităţii pentru est, dărâmând vechile colibe şi
deschizând uşile vizibile sau invizibile ale închisorilor, pentru a
le permite surorilor lor să vadă lumina zilei.
Acesta este visul meu. Dar, sinceră să fiu, nu ştiu dacă
feministele occidentale au curajul sau viziunea clară ca să mă
ajute să îl împlinesc.
 Capitolul 16
Căutându-l pe Dumnezeu, dar găsindu-l pe
Allah

Într-o seară de iunie în 2007, am luat cina la Roma cu

Antoine Bodar, un preot olandez care îmi fusese recomandat de
un prieten comun. L-am găsit a fi un bărbat cu un spirit destul
de pătrunzător, neconflictual, un intelectual şi, totodată, un om
cu picioarele pe pământ. Restaurantul pe care îl alesese pentru
noi era chiar în spatele Vaticanului şi, în timp ce ne beam vinul,
mi-am dat seama că mă bucuram cu adevărat de seara aceea. Se
lăsa noaptea, clădirile Renaşterii erau luminate, aproape ireal
de maiestuoase şi de frumoase şi mi-am dat brusc seama că
sunt poziţionate într-un loc foarte puternic: Hijazul
creştinismului.
Şi totuşi, m-am gândit în sinea mea, cum s-au prăbuşit cei
puternici – sau nu s-au prăbuşit, mai exact, ci au apus? În
vreme ce islamul se ridică în Europa, creştinismul pare să fie în
declin în teritoriile musulmane. Bisericile au rămas pustii, sunt
transformate în apartamente sau birouri, chiar în cluburi de
noapte sau au fost demolate, în vreme ce moscheile apar ca
ciupercile după ploaie. Magnificele catedrale ale Franţei sunt
abandonate; unii chiar sugerează că micile capele şi biserici
dezafectate ar putea fi transformate în moschei, pentru a oferi
comunităţilor musulmane franceze în floare un spaţiu pentru
rugăciune. Acesta ar fi, totodată, un mod de a distanţa islamul
de garajele şi subsolurile greu de monitorizat, unde tinerii sunt
radicalizaţi într-un ritm rapid.

Î
 În timp ce ne beam cafeaua, am încercat să-mi închipui cum
ar fi fost să iau masa în Mecca cu un membru al ‘ulema sau cu
orice imam, la drept vorbind, aproape oriunde. Părea o altă
dovadă a diferenţelor fundamentale: islamul şi creştinismul nu
sunt la fel.
I-am explicat preotului Bodar de ce l-am rugat să ne
întâlnim.
— Eu nu sunt creştină şi nu sunt aici pentru a vă ruga să mă
ajutaţi să mă convertesc la creştinism, i-am zis eu. Dar cred că
bisericile creştine ar trebui să înceapă dawa exact aşa cum face
islamul. Trebuie să intraţi în competiţie, pentru că puteţi fi un
instrument puternic ca să opriţi islamizarea. Ar trebui să
începeţi cu cartierele musulmane din Roma. Europa se
îndreaptă încet către dezastru – dezastru cultural, ideologic şi
politic – pentru că autorităţile Bisericii neglijează ghetourile de
imigranţi. Bisericile ar putea merge în comunităţile
musulmane, să ofere servicii exact aşa cum fac musulmanii
radicali: să construiască noi şcoli catolice, spitale şi centre
comunitare, ca acelea care au reprezentat o forţă civilizatoare
atât de mare în perioada colonialismului în Africa. Nu lăsaţi
asta doar pe seama guvernului – asumaţi-vă un rol activ.
Bisericile au resursele, autoritatea şi motivaţia necesare pentru
a-i converti pe musulmanii imigranţi la un stil de viaţă şi nişte
convingeri mai moderne. Învăţaţi-i igiena, disciplina, etica
muncii şi, totodată, lucrurile în care credeţi. Occidentul pierde
războiul propagandei. Dar puteţi să concuraţi cu islamul din
afara Europei şi să îi asimilaţi viguros pe musulmani în
interiorul ei.
Părintele Bodar radia de fericire. Mi-a spus că tocmai asta
încerca să facă de ani buni şi că a fost adesea ironizat doar
fiindcă propusese aşa ceva. Biserica Romano-Catolică are o
lungă tradiţie de a rezista provocărilor religioase dinăuntrul şi
din afara a ceea ce se numea odată creştinătate. Tot felul de
erezii au fost combătute cu succes din cele mai vechi timpuri.
Contrareforma a fost martora poziţionării vehemente a Bisericii
împotriva învăţăturilor lui Martin Luther şi ale altor
reformatori protestanţi. Şi, desigur, Biserica a luptat contra
islamului nu doar în perioada cruciadelor, ci şi atunci când,
chiar şi în 1683, trupele musulmane ale sultanului otoman au
ameninţat Viena, capitala Sfântului Imperiu Roman.
Dar cum rămâne cu provocările cu care se confruntă
civilizaţia creştină astăzi – provocarea islamului radical, care se
află deja în interiorul aşa-zisei fortăreţe Europa?
Islamul se pretinde a fi religia cu cea mai rapidă dezvoltare
din lumea de azi. Această expansiune este obţinută, parţial,
prin rata natalităţii relativ ridicată din societăţile musulmane,
dar şi prin dawa, prin care oamenii sunt convinşi să-i adopte
valorile şi mentalitatea. Milioane de musulmani trăiesc astăzi în
Occident; în mod clar, nu este suficient să presupunem că ispita
abundenţei materiale din jurul lor îi va convinge să se relaxeze
într-un sistem de valori occidentale ale toleranţei şi drepturilor
individuale. Unii dintre ei ar putea s-o facă, dar avem dovezi
pretutindeni în jurul nostru că mulţi vor rămâne solidari unei
perspective asupra lumii care este impregnată cu teorii ale
conspiraţiei şi care aruncă vina pentru toate eşecurile
musulmanilor pe umerii celor din afară. Mai mult decât atât,
unii nemusulmani din Occident vor fi atraşi de această
perspectivă şi se vor converti.
Puteţi (şi trebuie) să luptaţi contra jihadiştilor violenţi cu
forţa armată. Dar mijloacele armate sunt doar un aspect al
războiului. Deşi este important să rămâneţi pe poziţii şi să
folosiţi armament, nu puteţi folosi mijloace militare pentru a
influenţa setul de atitudini mentale care îi susţine pe războinicii
musulmani. Propaganda este un instrument de război capabil
să atragă masele, să le convingă să cedeze, să le frângă moralul
sau încrederea în propria ideologie.
Pentru unii occidentali, musulmanii sunt o masă de fiinţe de
neclintit, iraţionale, nechibzuite, incapabile să analizeze calm
idei noi plecând de la meritele acestora. Dar mintea unui
musulman e la fel ca a oricui altcuiva şi este capabilă să
absoarbă informaţii noi. Dacă musulmanii pot fi ajutaţi să
reevalueze ideile întemeietoare ale islamului, ar putea admite
apoi că exemplul Profetului Mahomed este failibil, că nu tot ce
scrie în Coran este perfect sau adevărat şi că această doctrină
poate fi adaptată astfel încât să fie diminuată suferinţa psihică
provocată de încercarea de a o aplica în lumea modernă.
 Teoria mea este că majoritatea musulmanilor sunt în
căutarea unui Dumnezeu mântuitor. Ei cred că există o putere
superioară care este furnizorul de moralitate, dându-le o busolă
care să îi ajute să distingă între bine şi rău. Mulţi musulmani
caută un Dumnezeu sau un concept de Dumnezeu care, în
viziunea mea, se potriveşte descrierii Dumnezeului creştin. În
schimb, îl găsesc pe Allah. Îl găsesc pe Allah în primul rând
pentru că mulţi dintre ei sunt născuţi în familii musulmane în
care Allah a reprezentat de generaţii întregi zeitatea
conducătoare; alţii sunt convertiţi la islam sau sunt copii ai
unor convertiţi.
Teoria mea se bazează pe două observaţii. Prima observaţie
este că mulţi musulmani – unii experţi ar spune cei mai mulţi –
sunt instinctiv oripilaţi de violenţele comise în numele credinţei
lor. Reacţia lor faţă de terorism este mereu aceeaşi: Nu, nu este
posibil. Teroriştii mi-au deturnat religia. Cred că este greşit să
omori şi să mutilezi oameni. Religia mea militează pentru pace,
mă învaţă să am compasiune. „Asupră-ţi credinţa ta şi asupră-mi
credinţa mea”, citează ei din Coran, demonstrându-şi astfel că
islamul promovează libertatea de credinţă.
A doua mea observaţie este că majoritatea musulmanilor nu
cunosc conţinutul Coranului sau al hadith-urilor sau al oricărei
alte cărţi sfinte islamice. Mult citatul fragment care promovează
libertatea de credinţă este într-adevăr din Coran, dar
autoritatea sa este anulată de versete care au coborât asupra
Profetului mai târziu, când era mai bine înarmat şi când
numărul adepţilor lui ajunsese la un nivel impresionant.
Musulmanii care spun că Allah este paşnic şi milostiv pur şi
simplu nu ştiu despre alte concepte de Dumnezeu sau noţiunile
pe care le au sunt greşite. Li s-a spus că creştinii L-au înţeles
greşit pe adevăratul Dumnezeu, Allah, că sunt vinovaţi de shirk
(un păcat de neiertat) asociindu-L pe unicul şi adevăratul
Dumnezeu cu Sfântul Duh şi cu Iisus, un simplu profet, susţin
ei, pe care creştinii l-au aşezat greşit pe tron drept fiul lui
Dumnezeu.
Musulmanii care aud toate acestea (şi mai rău) despre
creştinism rareori fac vreo încercare să afle mai multe. În
timpul acesta, creştinii au încetat să le mai propovăduiască
oamenilor din ţările musulmane deoarece rezistenţa aprigă a
clericilor musulmani locali şi a elitelor politice locale a făcut din
ce în ce mai dificil acest lucru. Pe scurt, masele musulmane sunt
izolate de toate celelalte alternative religioase.
Pentru a schimba acest lucru, am în minte un fel de
competiţie spirituală. Aceasta a fost întrebarea mea pentru
preotul Bodar, la Roma: dacă Arabia Saudită investeşte
milioane de dolari în medrese şi într-o campanie sistematică de
dawa, profitând de toate instituţiile libertăţii din Occident, de ce
să nu facă la fel şi Biserica Catolică, cu resursele sale financiare
şi milioanele de adepţi statornici?
Sper ca prietenii mei Richard Dawkins, Sam Harris şi
Christopher Hitchens – respectabila treime de activişti atei din
Marea Britanie şi Statele Unite – să nu fie consternaţi de ideea
unei alianţe strategice între laici şi creştini, incluzând Biserica
Romano-Catolică. Recunosc că noţiunea e uşor paradoxală.
Vreme de secole, susţinătorii revoluţiei ştiinţifice şi ai
Iluminismului au văzut Vaticanul ca pe duşmanul lor principal.
Biserica i-a persecutat şi, în unele cazuri, i-a condamnat şi i-a
executat pe cei catalogaţi drept eretici. Prietenii mei atei au
dreptate când evidenţiază că mulţi creştini au abandonat
respectarea literei Bibliei doar din cauza criticării sale
constante de către astfel de gânditori liberi. De asemenea, este
adevărat că nici tradiţia iudeo-creştină nu duce lipsă de
misoginism. Dispreţul faţă de femei este înscris în scrierile
Sfântului Pavel.
Dar Biserica Catolică modernă este o instituţie foarte diferită
şi mult mai tolerantă. Creştinilor de astăzi trebuie să li se
acorde credit pentru că iau în seamă cel puţin câteva dintre
criticile avansate de gânditorii Iluminismului. Tocmai această
deschidere la critică este ceea ce diferenţiază creştinismul de
islam.
Nici creştinismul nu mai este măcinat ca altădată de aprige
conflicte sectariene datând din vremea Reformei. Astăzi, relaţia
dintre Biserica Catolică şi denominaţiile protestante principale
– anglicani şi adepţi ai Bisericii Episcopale, prezbiterieni,
unitarieni şi universalişti – este paşnică. În majoritatea ţărilor
occidentale, aceste biserici şi congregaţiile lor fie se lasă una pe
alta în pace, fie au relaţii ecumenice bune. În cele din urmă,
bisericile creştine au trecut peste secolele de antisemitism care
le-au întinat atât de mult reputaţia.
Este adevărat că, în legătură cu o gamă largă de subiecte,
Biserica Romano-Catolică adoptă poziţii cu care eu şi
majoritatea liberalilor nu suntem de acord. În chestiuni precum
avortul, anticoncepţionalele şi femeile preot sunt diviziuni
profunde în lumea occidentală. Mulţi protestanţi americani şi
mulţi catolici se opun ferm avortului, o chestiune polarizantă
mai ales în Statele Unite. Dar toate aceste dezacorduri sunt
teme de dezbatere, şi nu pretexte de război. Oricât de aprigă ar
fi dezbaterea, ea are loc în cadrul societăţilor occidentale prin
schimburi paşnice de cuvinte. Nebunul ocazional care aruncă
în aer o clinică de avorturi sau îi ucide pe medicii care acordă
tratament legal femeilor ale căror sarcini sunt nedorite
reprezintă excepţia care confirmă regula.
Ciocnirea dintre islam şi Occident este diferită. Agenţii
islamului radical folosesc toate mijloacele posibile pentru a
învinge Occidentul. Deşi cea mai mare parte a atenţiei noastre
este captată de acei musulmani care sunt dispuşi să se arunce
în aer în numele religiei lor, nu putem să ignorăm campania
mai subtilă de convertire şi radicalizare. Prea mult timp
Occidentul a stat deoparte şi a permis islamului să îşi încerce
norocul cu oamenii care sunt uşor de convertit. Uneori simt că
singurii oameni din Occident care înţeleg asta cu adevărat sunt
evreii, mult mai expuşi la practicile islamului radical din cauza
legăturilor lor cu statul Israel.
Uitaţi-vă la instituţiile Iluminismului, la şcolile şi
universităţile înfiinţate în toată lumea occidentală pe baza
principiilor laice. Pentru a apăra valorile Iluminismului de
invazia gândirii islamiste, ele trebuie să se trezească şi să
observe cât de eficient au fost infiltrate. Resursele lor sunt
limitate şi donaţiile importante din partea prinţilor saudiţi şi a
sultanilor din Qatar sunt însoţite de anumite obligaţii.
Programa lor e tot mai politizată, tolerând şi chiar încurajând
apariţia diverselor mişcări antiiluministe întemeiate pe
sentimentele de frustrare şi victimizarea de grup. Unii
profesorii chiar îşi încurajează studenţii să se autoflageleze din
pricina nedreptăţilor din istoria Occidentului. Culturile
orientale, din Orientul Mijlociu sau africane care înţeleg
compromisul şi concilierea ca pe o manifestare a slăbiciunii
interpretează toate astea ca pe un semn al victoriei lor
iminente: le încurajează.
În această ciocnire a civilizaţiilor, Occidentul trebuie să
critice şi culturile bărbaţilor de culoare. Trebuie să renunţăm la
etosul respectului relativist pentru religiile şi culturile
neoccidentale dacă respectul este doar un eufemism pentru
reconciliere. Dar trebuie să facem mai mult decât să criticăm.
Trebuie – urgent – să oferim un mesaj alternativ care să fie
superior mesajului supunerii.
Când mi se spune să am grijă să nu le impun valori
occidentale oamenilor care nu le vor, nu sunt de acord cu
această abordare. Eu nu m-am născut în Occident şi nu am
crescut în Occident. Dar bucuria de a avea posibilitatea, odată
ce am venit în Occident, să-mi las imaginaţia să zburde liberă,
plăcerea de a alege cu cine să fiu împreună, fericirea de a citi
ceea ce vreau şi încântarea de a avea control asupra vieţii mele
– pe scurt, libertatea mea – le simt cu intensitate pe măsură ce
reuşesc să mă eliberez de toate lanţurile şi obstacolele impuse
de originea mea şi de religia mea.
Nu sunt singura care simte şi gândeşte aşa.
Multiculturalismul şi relativismul atât de agresive în
instituţiile de învăţământ occidentale îmi amintesc de dulapul
vechi impunător şi frumos lustruit al mătuşii mele Khadija din
Mogadishu. Într-o zi, când a mutat uriaşul dulap de lemn ca să
facă curat în spatele lui, toată structura s-a prăbuşit la pământ
cu un zgomot şocant. O infinită armată de termite se ascunsese
în spatele dulapului şi îl rosese încet, centimetru cu centimetru,
aproape în întregime. Nimeni nu bănuise ce era în spatele lui,
iar în final nu mai rămăsese decât scheletul exterior.
Nu-mi doresc nimic mai mult decât ca ateii proiluminişti,
liber-cugetători să se organizeze în mod spontan ca să combată
ameninţarea islamului radical care macină asemenea
termitelor. Dar probabilitatea ca o astfel de organizaţie să
atragă o susţinere semnificativă pare îndepărtată, deoarece
copiii Iluminismului sunt dezarmant de divizaţi în privinţa
viziunilor lor despre cum să abordeze islamul. Fără să-şi dea
seama, mulţi gânditori contemporani occidentali amestecă
toxina împăciuirii cu noţiuni de egalitate şi de libertate a
expresiei. Le oferă apologeţilor islamului posturi în cele mai
distinse şi mai prestigioase instituţii de învăţământ superior.
Nu există o unitate, o idee comună privind gestionarea acestei
ameninţări. Într-adevăr, aceia dintre noi care văd în mod clar
ameninţarea sunt daţi la o parte, catalogaţi ca alarmişti.
De aceea, cred că trebuie să apelăm la alte surse de putere
ideologică, mai tradiţionale în societatea occidentală. Printre
acestea trebuie incluse şi bisericile creştine. Există oameni în
Europa şi America ce susţin că secularismul ne-a lăsat lipsiţi de
apărare în faţa unui masacru musulman. Ei spun că, prin
urmare, se impune o renaştere a Europei creştine. Dar nu doar
stângiştii vor să facă pe plac islamului. Suferind brusc de
aceeaşi vină de a fi albi şi rasişti, mulţi renumiţi teologi creştini
au ajuns şi ei complici ai jihadului.
Când am ajuns în Occident, mi s-a părut cu adevărat
incredibil faptul că agnosticii, credincioşii şi necredincioşii pot
să discute şi chiar să râdă unul de altul fără să recurgă vreodată
la violenţă. Tocmai acest drept la libera exprimare este acum
atacat. Iar în vreme de război, luptele interne – între atei şi
agnostici, între creştini şi evrei, între protestanţi şi catolici –
contribuie doar la slăbirea Occidentului. Atâta vreme cât noi,
ateii şi liberalii clasici, nu avem propriile programe eficiente de
combatere a răspândirii islamului radical, ar trebui să
conlucrăm cu creştinii iluminişti, care sunt dispuşi să elaboreze
unele. Ar trebui să îngropăm securea războiului, să ne
reorganizăm priorităţile şi să luptăm din nou împreună contra
unui inamic comun mult mai periculos.
Dacă aş avea de ales, aş prefera să trăiesc într-o ţară creştină
decât într-una musulmană. Creştinismul din Occident este
astăzi mult mai uman, mai reţinut şi mai dispus să accepte
critica şi dezbaterea. Astăzi, conceptul creştin de Dumnezeu
este mult mai benign, mult mai tolerant cu dezacordurile. Dar
cea mai importantă diferenţă dintre cele două civilizaţii este
opţiunea de a ieşi. O persoană care alege să părăsească
creştinismul poate fi excomunicată din comunitatea Bisericii,
dar nu i se face rău; soarta sa e lăsată în grija Domnului. Însă
musulmanii îşi impun reciproc regulile lui Allah. Apostaţii –
oameni, ca mine, care părăsesc credinţa – trebuie ucişi.
 Şi creştinii i-au omorât pe blasfematori şi eretici, dar asta s-a
întâmplat cu multă vreme în urmă, în zilele întunecate ale
Inchiziţiei. Pe 12 septembrie 2006, la Universitatea din
Regensburg, Germania, unde predase odată teologia, papa
Benedict a susţinut o amplă conferinţă cu titlul „Credinţa,
raţiune, şi Universitatea – amintiri şi reflecţii”. În aceasta,
declara că orice credinţă în Dumnezeu trebuie să se supună şi
raţiunii: Dumnezeu nu îţi poate cere să faci ceva iraţional,
pentru că Dumnezeu a creat raţiunea. Islamul, sublinia el, nu
este precum catolicismul: este întemeiat pe ideea că Dumnezeu
poate răsturna legea şi raţiunea umană. Allah poate pretinde
comportamente imorale sau nerezonabile, pentru că el este
atotputernic şi cere supunere totală.
În ciuda invitaţiei papei de a dialoga cu oameni din alte
culturi, discursul lui a dezlănţuit proteste ale musulmanilor din
întreaga lume şi mai multe biserici au fost aruncate în aer: încă
o dovadă a intoleranţei islamiştilor faţă de criticarea islamului.
Acest discurs era încă foarte prezent în mintea tuturor în
timpul vizitei mele la Roma, opt luni mai târziu. Ba chiar, am
discutat despre acesta cu preotul Bodar.
Papa Benedict al XVI-lea, Vicarul lui Hristos, Succesorul
Prinţului Apostolilor, Pontif Suprem al Bisericii Universale şi
Slujitor al Slujitorilor Domnului, conduce cel mai puternic
sistem de ierarhie religioasă. Nicio altă autoritate spirituală nu
poate pretinde că controlează o astfel de reţea bine structurată.
Sunt convinsă că această piramidă de preoţi, episcopi şi
cardinali l-a ţinut la curent cu faptul că alt suveran spiritual,
regele Abdullah bin Abdul Aziz al-Saud, conducător feudal al
Arabiei Saudite şi Custode al celor Două Sfinte Moschei,
investeşte de ani întregi în dawa, în unirea oamenilor de limbi
şi din spaţii geografice diferite într-un organism puternic numit
Organizaţia Cooperării Islamice (OCI), un organism
impresionant şi bogat care a transformat Comisia Naţiunilor
Unite pentru Drepturile Omului într-o farsă tristă, a organizat
boicotarea de către musulmani a companiilor daneze după
apariţia caricaturilor înfăţişându-l pe Profetul Mahomed şi a
căutat să influenţeze politicile interne ale mai multor naţiuni
europene. Membri ai OCI, spre exemplu, au coordonat o
campanie bine organizată de condamnare mondială a Elveţiei
când o majoritate de votanţi elveţieni au susţinut interzicerea
construirii de minarete pe pământ elveţian. Cu toate astea,
membrii naţiunilor din OCI îi protejează doar la nivel de
discurs împotriva persecuţiei pe creştinii care trăiesc în ţările
lor.
Papa ştie şi că, oriunde ajung să fie o majoritate, islamiştii
radicali oprimă celelalte credinţe. În ţările musulmane nu
există o concurenţă egală pentru suflete, inimi şi minţi, pentru
că ateii, misionarii şi comunităţile de creştini sunt forţaţi să
lucreze într-o atmosferă în care integritatea fizică le este
ameninţată. Şi, deşi sunt destule moschei în Roma, nicio
biserică nu este permisă în Riad.
Închipuiţi-vă că papa ar organiza vreo 50 de naţiuni într-o
„Organizaţie a Cooperării Creştine” (OCC). Ar putea trimite
delegaţii de ambasadori de fiecare dată când ar fi interzisă
ridicarea unei biserici într-o ţară musulmană. În vreme ce OCI
urmăreşte dominaţia islamică şi erodarea drepturilor omului,
OCC ar avea ca scopuri apărarea civilizaţiei occidentale şi
promovarea drepturilor omului.
O confruntare între valorile islamului şi cele ale
Occidentului este inevitabilă. Deja există o ciocnire, iar noi
suntem, într-o anumită măsură, în război. Civilizaţia occidentală
este superioară şi aceasta nu este doar opinia mea, ci o realitate
pe care o trăiesc şi pe care continui să o apreciez în fiecare zi.
Presupun că Occidentul va câştiga. Întrebarea este cum.
Pot diferitele biserici ale creştinismului să ajute la oprirea
acestui val tot mai amplu al islamului violent? Poate
creştinismul de azi să joace un rol în ocrotirea valorilor
civilizaţiei occidentale? Poate Vaticanul să se alăture acestei
campanii, dacă nu chiar să fie în frunte – sau este menit să
devină o relicvă decorativă, la fel ca familiile regale europene şi
furculiţa pentru peşte? Pot religiile consacrate ale Europei să
asculte chemarea mea – sau vor avea câştig de cauză relativiştii
culturali şi morali, lideri creştini precum arhiepiscopul de
Canterbury, care pretinde că are o atitudine „înţelegătoare” faţă
de Sharia?
Globalizarea nu înseamnă doar un proces economic,
mutarea slujbelor în ţări care au forţă de muncă mai ieftină,
aducerea bunurilor în ţări cu bani. Este şi despre oameni.
Unificarea comercială a lumii în perioada îndelungului boom
economic al Occidentului de după cel de-al Doilea Război
Mondial i-a adus cu o viteză extraordinară pe milioane de
oameni din ţări tradiţional musulmane să trăiască în Europa,
mult mai rapid decât procesul de clădire a creştinismului în
coloniile Europei sau marşul armatelor musulmane din
Peninsula Arabia în inima Europei în secolul care a urmat
morţii Profetului. Aceste milioane de musulmani moderni şi-au
adus cu ei şi cutumele sociale medievale.
La început au fost muncitori pe perioadă determinată care
intenţionau să lucreze în Europa doar temporar. Şi-au lăsat
familiile în îndepărtatele sate berbere din Maroc sau în cele din
Turcia anatoliană. Credinţa lor în islam era în cea mai mare
parte ca a bunicii mele, o tradiţie superstiţioasă, slăbită, mai
degrabă un set de ritualuri culturale decât o carte de reguli;
aveau puţine moschei în Europa care să susţină sau să
întărească practicarea credinţei lor. Mulţi dintre ei beau alcool
sau au adoptat alte obiceiuri occidentale, practicând doar din
când în când reguli musulmane precum rugăciunea de cinci ori
pe zi.
Dar, în anii ’80, islamul a renăscut, ca urmare a asedierii
Meccăi şi a revoluţiei din Iran, iar multe familii au început să
ajungă în cartiere europene precum Whitechapel sau
Amsterdamul de Vest. S-au adunat în comunităţi separate
geografic de restul oraşelor. Şi, în special când nu împărtăşeau
o istorie colonială cu ţara lor gazdă (şi prin urmare nicio limbă
comună), pe măsură ce aceste comunităţi se dezvoltau, ele se
izolau tot mai mult. Îşi făceau cumpărăturile la magazinele lor
şi se uitau la emisiuni televizate din Turcia sau Maroc prin
satelit. Iar apoi au ajuns imamii.
Aşa cum guvernele europene şi alte grupări ale societăţii
civile au subestimat intenţiile agenţilor expansioniştilor
radicali ai islamului, bisericile, atât cea catolică, cât şi cea
protestantă, au neglijat să le ofere noilor imigranţi musulmani
îndrumarea spirituală pe care aceştia o căutau. Desigur, mulţi
asistenţi sociali voluntari creştini au oferit comunităţilor de
imigranţi nu doar asistenţă socială, ci şi sfaturi neutre şi
pragmatice. Caritatea islamică e condiţionată de credinţele tale;
aceşti creştini erau ecumenici într-atât încât nu făceau nicio
încercare să-i convertească pe cei pe care se străduiau să îi
ajute. Pentru cei mai mulţi dintre creştini, ecumenismul este o
măsură a progresului, permiţând manifestarea unei varietăţi de
credinţe şi forme de venerare prin stabilirea unor relaţii
paşnice între ele. Islamul este foarte diferit. El a fost întemeiat
de un războinic care a cucerit mai repede decât putea să
conceapă o teologie sau teorie politică. De la moartea lui,
islamul a fost afectat de o criză de autoritate, lăsând un
perpetuu vid de putere ce, de-a lungul istoriei islamului, a fost
umplut de oameni care au acaparat puterea cu forţa.
Conceptele de jihad, martiriu şi viaţă care începe doar după
moarte nu sunt niciodată contestate. Liderii creştini care
irosesc acum timp preţios şi resurse pentru exerciţiul futil al
dialogului interconfesionnal cu autointitulaţii lideri ai islamului
ar trebui să-şi redirecţioneze eforturile înspre convertirea la
creştinism a cât mai multor musulmani, prezentându-le un
Dumnezeu care respinge Războiul Sfânt şi care şi-a trimis fiul
să moară pentru toţi credincioşii, din dragoste pentru
umanitate.
Dacă voluntarii le-ar fi predicat mai activ acestor primi
imigranţi şi ar fi încercat în mod activ să-i convertească la
creştinism, tragedia musulmanilor neasimilabili ar fi putut fi
evitată. Cei convertiţi la creştinism i-ar fi recunoscut la sosire pe
radicali şi ar fi rezistat cântecului de sirenă al jihadului.
În anii ’90 însă, propovăduitorii musulmani radicali deja
umblau din uşă în uşă prin blocurile-turn din Leeds, Lille şi
Limburg. Ba chiar, în unele dintre aceste oraşe – inima
creştinătăţii din punct de vedere istoric –, părea mai uşor să-l
găseşti pe Allah decât pe Dumnezeul creştin. În ciuda
enormului potenţial de asimilare oferit de un mediu european
urban – şcolarizare gratuită de o calitate în mod sigur mai
înaltă decât cea din majoritatea comunităţilor natale ale
imigranţilor, asigurare de sănătate gratuită, numeroase bunuri
de consum şi un puternic cult al bunăstării materiale –, un
număr îngrijorător de mare de copii născuţi în Europa au
început să se întoarcă spre imami instruiţi în Arabia Saudită şi
spre islamul lor renăscut extremist.
Aceasta este o poveste tragică a nenumărate oportunităţi
ratate. Cum este posibil ca un om care a crescut în Scoţia şi care
a studiat Medicina să ajungă atât de devotat unei interpretări
violente a islamului, încât să vrea să se arunce în aer într-un
aeroport împreună cu nenumărate femei şi copii? Cum se poate
întâmpla aşa ceva, după atâta aculturaţie şi atâta contact cu
valorile toleranţei, umanismului secular şi drepturilor
individuale?
Parţial, răspunsul este că, din cauza unei respect prost
direcţionat pentru cultura imigranţilor, nu s-a făcut nicio
încercare reală, concertată de a le schimba mentalităţile
tradiţionale. În ciuda ratei ridicate a infracţionalităţii şi
şomajului şi a ratei scăzute a rezultatelor bune la şcoală – toţi
indicatori ai eşecului integrării maselor mari de imigranţi în
societatea europeană –, nu a existat un impuls clar de a-i
îndemna pe imigranţi să adopte valorile occidentale. Cealaltă
parte a răspunsului este negarea cu bună ştiinţă de către
occidentali a faptului că există un conflict de valori între
Occident şi restul lumii şi în special între Islam şi Occident.
Vreme de zeci de ani, liderii europeni, inclusiv liderii
creştini, au neglijat să-i aducă pe nou-veniţi în mijlocul lor. Au
presupus în mod nechibzuit că bufetul de plăceri materiale şi
libertăţi individuale la ofertă din oraşele occidentale va fi
suficient să-i atragă pe imigranţii din ţările musulmane să
adopte stiluri de viaţă moderne. Au presupus că, alături de
muzica pop, blugi şi dreptul legal de a întreţine relaţii sexuale
de la 16 ani, valorile drepturilor individuale şi alegerilor
individuale, libertatea intelectuală şi toleranţa îi vor convinge
pe musulmani să accepte modernitatea în toate sensurile ei.
Liderii creştini au adoptat poziţia pasivă că oamenii vor fi atraşi
spre Biserică pur şi simplu şi că nu e treaba Bisericii să încerce
să îi convingă de superioritatea Dumnezeului creştin.
Membrii Frăţiei Musulmane, prin contrast, sunt neobosiţi în
eforturile lor. Un predicator musulman care activează într-un
cartier din Glasgow sau Rotterdam înfiinţează cluburi sportive,
clase şi grupuri de dezbatere pentru copii şi adolescenţi,
lucrează cu infractori şi consumatori de droguri, creează reţele
pentru a menţine ordinea în comunitatea sa. În cartierele de
imigranţi din întreaga Europă, aşa-numitele Femei din Frăţie –
tinere, fără partener şi debordând de energia celor renăscuţi –
străbat cartierele de locuinţe sociale, întrebând cum le pot ajuta
pe mamele chinuite. Fac curat în casă şi oferă casete audio cu
înregistrări ale predicilor, alături de DVD-uri ale unor martiri
disperaţi. Dau sfaturi despre creşterea copiilor, despre
stimulentele de angajare şi despre ce să faci cu copiii
încăpăţânaţi. Oferă bani şi aduc medicamente. Generozitatea
lor nu cunoaşte graniţe, fac toate astea pentru Allah.
Dar Allah vrea ceva la schimb pentru toată milostivenia sa.
Vrea supunerea voinţei, a minţii şi a trupului atât de completă,
încât acei copii care sunt salvaţi de pe străzi şi de dependenţa
de droguri sunt convinşi să comită jihadul contra
necredincioşilor.
Consecinţa este că oamenii care trăiesc în aceste comunităţi
ghetoizate nu se mai simt singuri şi alienaţi. Sentimentul de
respingere socială, şomajul, rezultatele şcolare slabe şi, poate
cel mai important, teama de ce le-ar putea face fiicelor lor un
sistem modern de valori – toate acestea îi atrag pe oameni spre
mesajul Frăţiei despre o viaţă alternativă, pură şi bună.
Întoarceţi-vă la obiceiurile islamului şi totul va fi mai bine:
aceasta este religia ca un vis al revenirii la obiceiurile vechi,
sigure.
Pentru tânăra generaţie, care nu simte că îşi are rădăcinile
în ţările natale ale părinţilor săi, accentul pus de Frăţie pe
comunitatea globală a islamului reprezintă de asemenea o forţă
puternică. Mesajul său simplu de unitate într-o mişcare
jihadului antioccidental este visul adolescentin: rebeliune cu o
cauză. Peste tot în Europa astfel de tineri trăiesc în ceea ce au
fost odată cartiere creştine. Aceste locuri au avut biserici, cu
congregaţii, preoţi şi femei care puneau flori în capelă în fiecare
duminică. Dar prea puţini oameni au trecut hotarul şi au întins
o mână familiilor musulmane care s-au mutat în locuinţele
sociale din Europa. Niciun preot nu s-a apropiat de eforturile
depuse de imamul marocan cu cutia de casete. Mesajele
întâmplătoare ale reclamelor Nike şi cultura pop nu au fost
îndeajuns ca să ancoreze această nouă şi dezorientată populaţie
imigrantă într-un sentiment al cetăţeniei şi comuniunii cu
Europa. Jihadiştii nu au avut nicio concurenţă reală; evident că
s-au răspândit.
Bisericile probabil au intuit că asta urma să se întâmple şi,
cu toate astea, dintr-un motiv sau altul, nu au căutat să tragă
semnalul de alarmă. N-au încercat să se lupte nici cu valul
masiv de convertire a musulmanilor tradiţionali la
fundamentalism sau cu valul mai mic de convertire la islam a
oamenilor din comunităţile cu o istorie creştină. Motivul pare
clar: Vaticanul şi toate bisericile protestante recunoscute din
nordul Europei au crezut în mod naiv că dialogul
interconfesional va aduce ca prin farmec islamul în sânul
civilizaţiei occidentale. Asta nu s-a întâmplat şi nu se va
întâmpla.
În prezent, există trei tipuri de mesaje diseminate în multe
comunităţi de imigranţi din oraşele europene: islamul
tradiţional, mai moderat, care este în cea mai mare parte un fel
de obicei cultural; islamul puternic, radical, care este în mod
clar în ascensiune; şi înşelătoriile de tip îmbogăţeşte-te-rapid,
oferite de capii crimei organizate implicaţi în traficul cu femei,
arme şi droguri.
Eu aş prefera, ca o a patra opţiune, să li se ofere
musulmanilor care se agaţă de ideea de creator şi viaţă eternă
mai degrabă un lider religios precum Iisus, care a spus „Daţi-i
Cezarului ce e al Cezarului”, şi nu un războinic ca Mahomed,
care a cerut ca pioşii să caute să îşi câştige puterea cu sabia.
Pentru a ajuta la ancorarea acestor oameni în societatea
occidentală, Vestul are nevoie ca bisericile creştine să redevină
active în propovăduirea credinţei lor. E nevoie de şcoli creştine,
de voluntari creştini, de un mesaj creştin. Saudiţii nu au nicio
ezitare să-i convertească pe Jean-François şi Gustav în
musulmani „renăscuţi”. Şi papa ar trebui să-şi răspândească
credinţa. Pentru că islamul nu este o moştenire genetică. Un
copil născut în Olanda nu e menit să fie musulman doar pentru
că părinţii lui vin din Maroc.
În cartierele ruinate din Europa în care jihadiştii au în
prezent frâu liber, nu există niciun motiv special pentru care
creştinii să nu iniţieze programe after-school, programe pentru
adolescenţi, cluburi sportive şi să nu-i ajute pe elevi să-şi facă
temele. Oamenii religioşi sunt, în general, mai eficienţi decât
asistenţii care lucrează la stat, pentru că oferă mai mult timp.
Când beneficiarii acestui tip de ajutor foarte practic înţeleg că
vine din partea unor voluntari, acest lucru în sine este
impresionant. Pentru o casnică musulmană care simte că
familia ei se destramă, care nu are habar cum să crească nişte
adolescenţi într-o societate modernă, al cărei copil a început să
fure sau să spargă ferestre şi care primeşte permanent cereri şi
mustrări din partea asistenţilor sociali, a profesorilor şi a
poliţiştilor, pentru o astfel de femeie reprezintă o imensă
uşurare că un voluntar vine să ajute la curăţenie, spunându-i:
„Înţeleg prin ce treci” şi care se întoarce iar şi iar. Casnica nu se
mai simte singură.
În acelaşi fel, cred eu, avem nevoie acum de o şcoală
creştină pentru fiecare medresă, şcolile coranice unde copiii şi
tinerii adulţi învaţă doar să repete Coranul şi mesajul Frăţiei.
Şcolile creştine sunt adesea poli ai excelenţei într-un mediu
educaţional distrus, în special în cartierele sărace din oraşe.
Sunt şcoli care te învaţă mai mult decât să reciţi o carte sfântă
învăţată pe de rost. Predau nu doar întreaga gama de ştiinţe şi
litere, ci şi despre un Dumnezeu care a creat raţiunea şi a spus
umanităţii să lase raţiunea să învingă.
Aceasta este o competiţie pe care creştinii au toate şansele să
o câştige. Sistemul de credinţe al Frăţiei Musulmane izvorăşte
dintr-o cultură arabă foarte îngustă – acesta, consider eu, este
punctul său slab. Propria mea ţară, Somalia, a fost întotdeauna
musulmană, dar nu a fost niciodată wahhabită până la mijlocul
anilor ’80. Înainte, pentru majoritatea somalezilor, islamul era
mai curând o chestiune de tradiţie şi ritual ocazional decât o
practică zilnică. Femeile mergeau adesea cu capul descoperit şi
purtau haine occidentale. Dar, când oamenii se simt înstrăinaţi
şi pierduţi, când schimbările fundamentale din societatea lor
fac ca lumea să devină stranie şi de nerecunoscut, pot deveni
vulnerabili la influenţe străine.
Mulţi oameni care se lasă atraşi spre grupări musulmane
wahhabite sunt în căutarea alinării spirituale şi a unui
sentiment puternic de comuniune într-o lume crudă şi
îngrijorătoare. Am fost şi eu aşa, în adolescenţă. Ceea ce
primesc ei însă este un amestec toxic de imperialism arab şi un
cult violent, revoluţionar, deghizat în religie. Dacă îi sugerezi
unei somaleze din Whitechapel să devină arăboaică, bineînţeles
că te va refuza. Dar, dacă eşti caritabil şi generos şi o ajuţi să îşi
dezvolte un sentiment de ordine şi bunătate, dacă o
înspăimânţi cu pedeapsa şi apropierea vieţii de apoi şi dacă
reprezinţi singura religie de pe piaţă, atunci şi ea ar putea fi
tentată să se alăture Frăţiei Musulmane, iar copiii ei ar putea fi
îndoctrinaţi şi recrutaţi pentru jihad. Aceasta este metoda de
succes folosită de Hezbollah în Liban şi din ce în ce mai mult de
musulmanii radicali peste tot în Europa.
Credinţa religioasă nu te lasă singur la greu, îţi dă siguranţa
regulilor fixe şi sentimentul tentant al renunţării la sine şi al
supunerii. Îmi amintesc confortul acestui sentiment. Islamul te
sperie ca să te supui. Îmi amintesc şi această frică. Bisericile ar
trebui să facă tot ceea ce le stă în putinţă ca să câştige această
luptă pentru sufletele oamenilor în căutarea unui Dumnezeu
plin de compasiune, care descoperă acum că un Allah
neîndurător este mult mai aproape.
Întrebarea critică este aceasta: au Statele Unite nişte reţele
creştine cu o forţă comparabilă cu cea a Bisericii Romano-
Catolice care să poată fi folosite astăzi pentru a combate
următoarea etapă a expansiunii islamice fundamentaliste în
America?
Eu nu sunt creştină şi nu am nicio intenţie să mă convertesc.
Dar sunt intrigată de instituţiile religioase şi de rolul pe care îl
joacă în socializarea tinerilor. Aşa că în câteva ocazii ivite după
venirea în Statele Unite am acceptat invitaţia să merg la
biserică. Atunci când eram musulmană, desigur, obişnuiam să
merg la moschee. Chiar dacă şi biserica, şi moscheea sunt
instituţii religioase, am descoperit curând că sunt la fel de
diferite ca ziua şi noaptea.
O moschee e o insulă a apartheidului de gen. Ca fată, în
Nairobi, obişnuiam să merg la frumoasa moschee din centrul
oraşului, unde trebuia să folosesc obscura intrare din spatele
clădirii. Mă furişam repede înăuntru alături de celelalte fete şi
urcam pe scara îngustă care ducea la sala de rugăciune doar
pentru femei. Această sală n-avea nimic de-a face cu sala
bărbaţilor, cu decoraţiunile sale caligrafice, stâlpii de marmură
şi tavanele boltite cu domuri miniaturale. Sala de rugăciune a
femeilor era vopsită într-o culoare crem banală, iar podelele
erau acoperite cu mochete şi covoare simple.
Odată intrate în sala noastră modestă, ne făceam abluţiunile.
(Pe vremea aceea, spre deosebire de acum, femeile credincioase
puteau alege dacă să-şi pună sau nu vălul în moschee şi apoi să
Î
şi-l dea jos după rugăciune. Însă, din pricina controlului social
strict şi al popularităţii celor cu mentalitate strict
conservatoare, aceasta nu mai reprezintă o opţiune.) Apoi ne
aliniam. Nişte boxe electronice aduceau vocea imamului în
încăperea noastră. Ne prosternam. După rugăciunea formală cu
multe plecăciuni ne aşezam pentru suplicaţii. Răspundeam cu
„Amin” la fiecare implorare adresată de imam lui Allah.
Vinerea şi în timpul Ramadanului erau slujbe în arabă pe care
le ascultam în linişte. La finalul rugăciunii şi al slujbei, ieşeam
din moschee la fel de discret cum intrasem.
Contrastul cu bisericile în care am fost în America n-ar putea
să fie mai mare. Bărbaţi şi femei, copii şi adulţi, oameni de toate
rasele interacţionează. Hainele lor nu sunt cu nimic diferite de
ceea ce ar putea purta pe stradă. Nu sunt abluţiuni. Membrii
congregaţiei îşi ocupă locurile pe nişte bănci lungi de lemn. Din
când în când, oamenii se ridică pentru a-i mulţumi lui
Dumnezeu sau pentru a se ruga, iar unii îngenunchează cu
capetele plecate şi mâinile împreunate. Slujba este în engleză,
accesibilă şi uşor de urmărit. Mesajul central este unul de
iubire.
Înainte de a continua, vreau să fiu foarte clară şi să
accentuez cât mai mult posibil că nu toate bisericile americane
protestante sunt atât de lăudabile. Uitându-mă la televizor la
nişte predicatori charismatici, am văzut animozitate pe faţă la
adresa ştiinţei, discursuri fulminante despre ororile avortului şi
celebrări ale superstiţiilor ignorante ale „creaţionismului”. Am
văzut „vindecări prin credinţă” şi oameni vorbind „alte limbi”.
Din păcate, popularitatea unor astfel de spectacole ciudate
desfăşurate în biserici este în creştere. Ei nu reprezintă genul
de aliaţi pe care mi-aş dori să-i am.
Bisericile la care mă refer sunt denominaţiunile principale,
moderate, care pun accent pe responsabilitatea personală şi
care resping ideea potrivit căreia credinţa şi raţiunea sunt în
vreun fel de conflict. Aceste biserici sunt deja bine poziţionate
în America şi îşi dedică o parte din timp şi resurse proiectelor
educaţionale şi de eradicare a sărăciei. Unele dintre ele sunt
deja implicate în sprijinirea noilor grupuri relocate din Africa şi
din alte zone.
 Spre deosebire de islamişti, aceste biserici moderate nu
oferă îndrumare spirituală, ci doar ajutor practic. Cred că ar
trebui să le facă pe amândouă. Trebuie să răspundă provocării
de a le oferi noilor imigranţi musulmani ideea de Dumnezeu ca
simbol al iubirii, toleranţei, raţionalităţii şi patriotismului.
Trebuie să se organizeze, să identifice comunităţile musulmane
şi să înceapă o campanie neobosită de a-i convinge pe
musulmani că o constituţie a libertăţii este preferabilă unei
constituţii a supunerii, că provocările vieţii pot fi cel mai uşor
depăşite prin valorile creştine tradiţionale: muncă serioasă,
responsabilitate individuală, frugalitate, toleranţă şi moderaţie.
S-ar putea ca unii cititori să rămână în continuare sceptici la
ideea că ciocnirea civilizaţiilor poate fi câştigată printr-o
competiţie religioasă. Dar ştiu că poate funcţiona, pentru că
sunt martoră la ea.
Centrul pentru solicitanţii de azil din Lunteren, unde am
locuit când am ajuns prima oară în Olanda, era la marginea
unui oraş mic, cu o comunitate unită, numit Ede. Olandezi din
multele biserici protestante ale oraşului veneau des să ofere
lecţii de limbă şi multe alte tipuri de asistenţă. Primeau familii
de refugiaţi în casele lor. Nu făceau asta pentru alţi imigranţi,
dar cuvântul azil are o conotaţie puternică, aproape spirituală,
ducând cu gândul la suferinţă într-o manieră în care sintagma
muncitor străin nu o face. Astfel încât comunitatea de muncitori
marocani şi turci din Ede a fost lăsată să se descurce cum o
putea.
Refugiaţii din Ede aveau lecţii de olandeză, grupuri sportive,
ajutor pentru copiii lor. Întregi congregaţii îi ajutau în diverse
moduri administrative şi practice, în chestiuni mai importante
sau mai minore. Câteva familii de refugiaţi chiar s-au convertit
la creştinism şi au fost asimilate în bisericile locale, dar curând
a devenit evident că aceşti oameni au avut de departe mai mult
succes decât semenii lor din zonele cu imigranţi. În cele mai
multe cazuri însă voluntarii îi luau printre ei doar pe imigranţii
creştini, dar respectau credinţa refugiaţilor şi nu încercau să
facă prozeliţi. Mulţi refugiaţi s-au mutat apoi în marile oraşe ale
Olandei, la fel ca mine, păstrând amintirea bunătăţii şi
generozităţii atâtor olandezi care ne-au ajutat în ţară. Aş putea
să pun pariu că acei oameni şi copiii lor au fost ulterior mult
mai puţin receptivi la mesajele de ură ale jihadiştilor
musulmani.
Contrastul dintre experienţa noastră ca solicitanţi de azi şi
cea a populaţiei crescânde de muncitori străini din Ede a fost
revelator. Muncitorii cu contract pe perioadă determinată nu
beneficiau de neobositul ajutor personal pe care îl primeam
noi, refugiaţii, deoarece comunitatea lor de migranţi voluntari
era văzută ca separată. Liderii comunităţii, de obicei imami,
primeau burse din partea statului olandez pentru a înfiinţa
centre comunitare, unde jihadiştii le ţineau oamenilor prelegeri
despre „cruciada” Occidentului contra islamului. Cu alte
cuvinte, ţara plătea pentru propria subminare. Drept urmare,
Ede a fost orăşelul olandez în care camerele CNN, care s-a
întâmplat să filmeze într-o comunitate de imigranţi pe 11
septembrie 2001, au arătat copii musulmani aclamându-i pe cei
care au deturnat avioanele şi au doborât turnurile gemene.
Dar aceasta era doar o faţetă a oraşului Ede.
Când am devenit membru în Parlamentul olandez, guvernul
îi trimitea acasă pe solicitanţii de azil cărora li se refuzase
statutul de refugiat. În marile oraşe, Rotterdam şi Amsterdam,
era la ordinea zilei să întâlneşti copii de origine marocană,
născuţi în Olanda, care nu puteau să vorbească corect limba
chiar şi după ani întregi de şcoală; prin contrast, mulţi
solicitanţi de azil respinşi, care locuiseră în orăşele precum Ede,
erau perfect integraţi, uneori după doar trei sau patru ani.
Congregaţii întregi îi apărau pe solicitanţii „lor” de azil şi
încercau să împiedice deportarea lor. Spuneau: „Ei fac parte din
comunitatea noastră, copiii lor s-au născut aici, sunt asimilaţi”.
Graţie bisericilor creştine care avuseseră atâta grijă de ei,
acest lucru era adevărat. Este aici o lecţie nu doar pentru
Olanda şi nu doar pentru Europa, ci pentru tot Occidentul,
inclusiv pentru America.
 Concluzie:

Miyé şi Magaalo

În multe privinţe, viaţa mea a fost o călătorie în timp: am

traversat secolele dintre cultura de tip clan şi societăţile
moderne, liberale ale Occidentului. Dar bunica mea Ibaado,
fiica lui Hassan, fiul lui Ali şi nepotul lui Seed, a traversat şi ea
secole. S-a mutat dintr-o cultură nomadă străveche într-una
contemporană, cu care nu s-a împăcat niciodată. Într-un fel, a
fost munca vieţii mele să o fac pe fantoma bunicii mele să-şi
găsească pacea.
De când am început să vorbesc, am învăţat să îi spun bunicii
pe numele ei formal, Ayeeyo. Nu era niciodată tu; tot timpul
trebuia să folosesc cuvântul bunică pentru a-i arăta respect. Era
neîndurătoare în a controla asta, ca în majoritatea celorlalte
privinţe. Şi nu aprecia curiozitatea.
Când bunica mă învăţa cum să mulg caprele şi să fac focul şi
mă tot înjura că nu mă descurcasem, reuşeam uneori să-mi fac
curaj să o întreb câţi ani avea ea când a făcut primul foc şi cine
a învăţat-o să mulgă. Când se plângea că trimiterea mea la
şcoală e o greşeală teribilă, un păcat, o întrebam dacă pe
vremea ei erau şcoli. Întrebările despre viaţa ei se lăsau cu
pedepse verbale şi uneori fizice.
— Sfârşitul e aproape! striga ea. Copil obraznic, îndrăzneşti
să mă iei tu pe mine la întrebări? Scurta-ţi-ar străbunii viaţa! De
ce vrei să ştii câţi ani am? Vrei să mă vezi moartă? Poate-ţi stau
în drum?
Vocea ei ce începea ca un şuierat se transforma într-un
scârţâit, sfârşind iar ca un şuierat. Dădea ture prin cameră cu
veşmântul ei strâns sub un braţ şi se apleca asupra mea ca un
vultur asupra prăzii. Apoi, cu mâna liberă, mă apuca de păr sau
de ureche. Am învăţat să mă feresc. Pe măsură ce m-am înălţat
şi am mai pierdut din abilitatea de a mă feri de ea, am învăţat
să mă furişez spre uşă când clocotea de mânie.
— Ayeeyo, Ayeeyo, iartă-mă, iartă-mă, te rog! ţipam.
Dar bunica mea mă învăţa ce sunt judecata şi prudenţa. Am
învăţat să-mi ţin gura.
Apoi, când avea chef, începea să vorbească despre ea. Erau
momente alese la întâmplare, nu ştiam când aveau să vină.
Uneori ne spunea poveşti despre greutăţile prin care trecuse,
perioada de secetă sau epidemii. Cele mai multe informaţii
despre viaţa ei şi majoritatea altor subiecte care mă interesau
le-am aflat trăgând cu urechea la discuţiile ei cu vreuna dintre
rudele noastre de sex feminin sau când o certa pe Ma în şoaptă
în privinţa alegerilor şi obiceiurilor acesteia cu care bunica nu
era de acord. Aşa am aflat despre tensiunile dintre ea şi bunicul
meu, despre felul cum şi-a gestionat sentimentele faţă de
celorlalte soţii ale lui şi despre cea mai dificilă dilemă a ei: an
de an, năştea fete, nu băieţi.
Aceasta a fost cea mai grea povară dintre toate. Bunica
folosea exprimări precum „Jur pe unicul meu copil”, referindu-
se la unicul ei fiu. Deşi fiicele ei aveau mereu grijă de ea, ea le
ignora complet. Mie îmi spunea:
— Dacă ai fi fata mea, m-ai asculta sau eu cu mâna mea te-aş
îngropa adânc în pământ, aşa cum li se face doar celor care
aduc ruşine.
Singurele valori pe care le preţuia erau cele nomadice.
Singurele trăsături de caracter care contau pentru ea erau cele
nomadice.
Într-adevăr, bunica mea a avut un temperament şi o voinţă
puternice. Întotdeauna. A ignorat dorinţele tatălui meu şi ne-a
tăiat organele genitale Haweyei şi mie; când Ma i-a cerut
socoteală, a făcut cea mai crâncenă criză de nervi din viaţa ei şi
a ameninţat că pleacă, întorcând lucrurile în aşa fel încât Ma să
o implore să rămână.
Bunica avea 13 ani când tatăl ei a măritat-o cu Artan, fiul lui
Umar, care era fiul lui Ahmed, care era fiul lui Samakaab. Dar
numai printr-un calcul complex al anotimpurilor, secetelor,
epidemiilor şi altor poveşti transmise prin viu grai de la părinţii
şi rudele ei poate fi estimată vârsta ei reală la căsătorie. Tatălui
ei i s-a plătit un preţ pentru mireasă: cămile femelă, capre, oi,
baniţe de orez, monede de aur şi un jurământ de aplanare a
potenţialelor conflicte între cele două clanuri, în loc de luptă. A
fost tăiat un animal, la festin s-au servit carne şi lapte de
cămilă, s-au recitat poezii, urmate de un dans ritmic pe bătăi de
tobe, iar în ziua următoare, mirele a plecat cu achiziţia sa,
mireasa copilă.
Mama bunicii mele murise de tânără. Tatăl ei s-a recăsătorit,
iar noua lui nevastă, care poate nu era mult mai mare decât
bunica mea, nu prea s-a înţeles cu fiica lui. Soluţia a fost să o
mărite.
Bunica mea a încercat la început să scape de noul ei soţ. Şi-a
pus într-o bocceluţă câteva lucruri – o pânză guntiino, cuţitul ei
pentru făcut rogojini, poate ceva de-ale gurii –, şi-a umplut tigva
cu apă şi s-a pornit să străbată deşertul, căutând coliba tatălui
ei. Nu ştiu câte zile a durat călătoria ei. Din câte îmi spunea,
câştigase admiraţia tuturor pentru că îşi găsise drumul înapoi
spre casa tatălui ei fără să păţească nimic: nu fusese mâncată
de animale sălbatice, nu murise de foame şi de sete şi nu fusese
violată de păstorii de cămile care umblau prin deşert. Dar tatăl
şi clanul ei erau furioşi pe ea, pentru că le dăduse un exemplu
îngrozitor tuturor celorlalte potenţiale mirese de vârsta ei şi
pentru că le dezonorase familia.
S-a hotărât ca bunica mea să fie lăsată să se odihnească o zi
sau două şi apoi să-i fie trimisă înapoi soţului ei de drept. O
ceată de bărbaţi trimişi s-o caute, în frunte cu soţul ei, a ajuns
înainte de ora stabilită. Au fost bine primiţi, cu mâncare şi apă,
şi li s-au cerut scuze peste scuze. Apoi au plecat, pentru a doua
şi ultima oară, cu tot cu bunica mea.
— Două anotimpuri mai târziu, am născut-o pe mătuşa
voastră Hawo, ne povestea ea.
Se referea la două anotimpuri secetoase sau la un anotimp
secetos urmat de unul ploios? Cine putea şti? Metoda ei de
măsurare a timpului era extrem de înşelătoare, pentru că în
nordul Somaliei uneori nu plouă perioade foarte lungi de timp.
Mătuşa Hawo era, desigur, fată. Asta nu era deloc o veste
bună pentru bunica mea, dar era tânără, iar soţul ei era dispus
să îi acorde prezumţia de nevinovăţie: curând avea să-i nască şi
Î
fii. Însă doar unul dintre fiii ei a supravieţuit până la vârsta
adultă. După ce i-a născut nouă fete, bunicul meu s-a căsătorit
în cele din urmă din nou, pentru că avea nevoie de fii. Noua lui
soţie i-a născut trei băieţi unul după altul.
Copleşită de ruşine şi furie, bunica şi-a făcut bagajele şi a
plecat, de data asta pentru totdeauna. Bunicul meu a murit cam
un an mai târziu şi bunica întotdeauna spunea răspicat că
murise pentru că nu a putut să reziste fără ea. Noua soţie era
nechibzuită. Nu-l putea ajuta să meargă prin deşert
adulmecând aerul şi studiind traseele vechi. I-a născut fii, dar
habar n-avea cum să păstreze ordinea în tabăra lui, cum să-i
întâmpine pe bătrânii din subclanul lui şi din altele, întârzia
mereu cu masa, iar băieţii ei erau nedisciplinaţi.
Sub mâna de fier a bunicii, caravana soţului ei nu se rătăcea
în deşert şi ea era foarte admirată şi invidiată. Totul se datora
sacrificiilor ei, rezistenţei ei, perseverenţei, muncii şi onoarei.
Decizia soţului ei de a-şi lua o altă nevastă a fost un şoc pentru
ea, o insultă, o expresie a ingratitudinii lui. Toată discuţia
despre demnitate nu a oprit-o pe bunica să fugă pentru a doua
şi ultima oară de soţul ei şi din teritoriul acestuia.
Simplul fapt că putea pleca şi nu avea să fie prinsă din nou
era un semn că lucrurile se schimbaseră. În această privinţă,
am considerat întotdeauna ciudat resentimentul bunicii faţă de
modernitate. Pretindea că urăşte toate aspectele sale: sosirea
omului alb, tehnologia şi armele superioare pe care le-a folosit
pentru oprimarea somalezilor mândri şi liberi, decăderea
culturii noastre nomadice şi pierderea rădăcinilor. Părea să fi
uitat că ea şi-a părăsit în mod voluntar lumea pentru că s-a
simţit trădată de soţul ei şi ruşinată că cealaltă soţie urmează să
nască fii. Şi părea să fi uitat că motivul pentru care a putut să
plece şi să supravieţuiască a fost că fetele ei erau, într-o
oarecare măsură, capabile să-şi ducă traiul în acele societăţi
modernizate pe care le ura aşa de mult.
Chiar în timp ce ne învăţa lecţiile astea vechi, ea însăşi ştia,
cred eu, că ele nu erau şi poate nu fuseseră niciodată cu
adevărat valabile. Ne-a învăţat că soţii noştri vor fi stăpânii
noştri, dar că, dacă eram soţii bune, ne vor face reginele lor.
Dacă puteam traversa deşertul ascultând vântul, soţii noştri ar
fi ajuns să se bazeze pe noi. Dacă puteam face muqmad – carne
uscată tăiată foarte măruntă, gătită în ulei ore întregi şi apoi
amestecată cu bucăţi de curmale – care nu se strica nici sub cel
mai fierbinte soare, atunci bărbaţii noştri ne vor cinsti pe vecie.
Dar noi aveam frigider.
În fiecare cultură există un moment Las Vegas, când
electricitatea merge mai departe. Reprezintă exact ceea ce
adevăratul Las Vegas înseamnă în Occident: un spaţiu în care
poţi arunca cât colo lanţurile moralei şi valorilor tradiţionale,
unde poţi juca jocuri de noroc şi te poţi desfrâna. Poţi să te
desfeţi în secret şi apoi să te întorci pe furiş acasă, la
respectabilitate. Acest Las Vegas al luminilor puternice de neon
şi al tentaţiilor moderne ce apare în fiecare cultură este ceva ce
bătrânii şi ocrotitorii moralităţii nu pot supraveghea, pentru că
puterea sa le depăşeşte înţelegerea. Acest contact cu
modernitatea este o lovitură mortală dată culturii lor străvechi
şi vechilor lor obiceiuri de viaţă.
Cultura înseamnă experienţă umană acumulată, o anatomie
de obstacole şi de tehnici pentru depăşirea lor. Cultura
tradiţională cedează la primul contact cu modernitatea. Pentru
că urmează radioul, televiziunea şi maşina de spălat, apoi o
explozie de lumini de neon, telefoane mobile şi drumuri noi,
toate acaparând poveştile bunicilor şi vârstnicilor, poveşti care
obişnuiau să ţină comunităţile laolaltă.
Când bunica mea a abandonat viaţa nomadă a clanului ei şi
s-a mutat în oraş, cartea de istorie care era înăuntrul ei, arhiva
de poezie şi de folclor şi muzeul de abilităţi au ajuns, dintr-o
lovitură, aproape irelevante pentru viaţa ei, precum şi pentru a
noastră.
După cum a aflat, modernitatea nu este o zonă controlată pe
care poţi s-o vizitezi şi apoi s-o părăseşti, iar apoi să te întorci şi
să-ţi ceri iertare. Modernitatea este o stare permanentă care
înlocuieşte vechea ta perspectivă. Poţi încerca să i te opui, dar
este irezistibilă. Îi atrage pe tinerii tăi.
Este dureroasă tranziţia de la o societate premodernă la
lumea contemporană. Cu toate acestea, deşi asimilarea poate fi
amânată, într-o bună zi tot trebuie să se întâmple. Amânarea ei
creează doar dificultăţi, pentru că aceia care nu au reuşit să
facă tranziţia nu pot continua să trăiască o viaţă pur
tradiţională. Lumea aia veche nu mai există.
 Occidentul este plin de departamente academice,
comentatori, intelectuali care scriu despre diversitate şi respect
pentru culturile minoritare. Au interese de neclintit – funcţii
universitare ce vin de-a gata, publicaţii finanţate –, astfel că
minorităţile care sunt blocate undeva între modul tradiţional
de viaţă şi civilizaţie sunt la propriu o sursă de venit pentru
aceşti comentatori şi profeţi ai diversităţii. Din păcate,
celebrarea şi păstrarea culturilor lor tradiţionale nu pot recrea
lumea de vis a utopiei tradiţionale; de fapt, minorităţile sunt
ţinute cu atât mai mult în afara graniţelor civilizaţiei, ţinte ale
condescendenţei şi falsei compasiuni.
Când vorbesc despre asimilare, mă refer la asimilarea în
civilizaţie. Aborigenii din Australia, afganii, somalezii, arabii,
amerindienii – toate aceste grupuri neoccidentale trebuie să
facă tranziţia la modernitate. Când eram copil în Somalia, o
numeam diferenţa dintre Miyé şi Magaalo. Dacă trăieşti în zona
rurală, tradiţională, Miyé, viaţa este previzibilă: se învârte în
jurul unor roluri clare pentru bărbaţi şi femei, majoritatea
dedicate subzistenţei, obţinerii şi gătirii hranei, naşterii şi
creşterii copiilor, precum şi al ritualurilor religioase.
Comunitatea sufocă dorinţele individuale, viciile, pasiunile şi
aspiraţiile. An după an, toate zilele seamănă una cu alta. Viaţa
în Miyé este tulburată de dezastre naturale, secetă, războaie şi
cuceriri, dar acestea sunt chestiuni pe care le rezolvi în vechile
moduri ancestrale. Fac parte din planul cosmic pe care îl
acceptăm pur şi simplu cu toţii, Inshallah.
Cel mai important factor disturbator al Miyé este Magaalo,
oraşul. Fie că urbanizarea ajunge în zona rurală, fie că oamenii
din Miyé se mută la oraş, apariţia lui Magaalo este inevitabilă şi
ireversibilă. Acesta este un val al istoriei despre care bunica
mea a înţeles că nu poate fi oprit, care le-a luat pe sus pe ea şi
familia ei, inclusiv pe mine.
Acei oameni din Miyé care fie instinctiv, fie raţional înţeleg
că modul lor tradiţional de viaţă este pe cale de dispariţie fac
tranziţia spre modernitate şi prosperă acolo. Aceia care opun
rezistenţă sau oscilează – un pas înainte, un pas înapoi,
împrumutând părţi din modernitate, dar nu pe toată – dau
piept mai devreme sau mai târziu cu realitatea. Nu fac decât să
îşi prelungească suferinţa. Învăţarea limbii societăţii moderne,
deprinderea regulilor de igienă, adoptarea unui cod modern de
comportament sexual şi social – doar după ce indivizii
stăpânesc aceste abilităţi pot să se descurce în lumea reală.
Părerea generală în Occident pare să fie că imigranţii pot
prospera doar dacă rămân cu ai lor. Asta îmi aminteşte de
munca mea de interpret în Olanda. Un exemplu de dialog tipic
era cel dintre un somalez şi un asistent social care încerca să-i
găsească o locuinţă. Clientul se agăţa de ideea găsirii unei case
cu zone separate pentru bărbaţi şi femei. La un moment dat,
asistentul social spunea că astfel de case nu există: Olanda nu
are case construite aşa.
— Dacă într-adevăr vă doriţi aşa ceva, va trebui să aveţi
foarte mulţi bani şi să v-o construiţi singur, spunea acesta (iar
eu traduceam). Chiar şi asta va fi dificil, pentru că apoi trebuie
să respectaţi regulile de construcţie ale oraşului.
Atmosfera devenea tensionată, replicile erau pline de furie.
Clientul îl acuza pe asistentul social că nu îi respecta dorinţele,
cultura, pretinzând (iar eu traduceam) că e abandonat, tratat cu
lipsă de respect, servit necorespunzător.
Această idee că imigranţii trebuie să menţină coeziunea de
grup promovează perceperea lor ca pe nişte grupuri victimizate
care au nevoie de un tratament special. Dacă oamenii ar trebui
să se conformeze culturii lor ancestrale, rezultă că ar trebui
ajutaţi să o menţină, cu propriile şcoli, grupuri comunitare
finanţate de stat şi chiar cu propriul sistem de arbitraj legal.
În lumea reală, respectul egal pentru toate culturile nu se
traduce printr-un mozaic de popoare colorate şi mândre
interacţionând paşnic şi menţinând în acelaşi timp o
încântătoare diversitate de mâncăruri şi meşteşuguri. Se
traduce prin zone îngrădite ale opresiunii, ignoranţei şi
abuzului.
Iată una dintre poveştile bunicii mele:
A fost odată ca niciodată un bărbat, luptătorul Saleh. Era din
clanul cutare şi subclanul cutare. În fiecare săptămână îl
provoca la luptă pe alt luptător faimos dintr-un subclan sau
altul. Bărbatul provocat, sărmanul, trebuia să accepte, altfel
nu şi-ar mai fi găsit niciodată o nevastă dintr-un clan bun.
Dar, dacă Saleh îl învingea, tot nu şi-ar fi putut găsi o
nevastă dintr-un clan bun. Saleh a provocat şi a învins atâţia
 bărbaţi, încât familiile bune ajunseseră să-şi trimită primii
născuţi departe, pentru a evita provocarea.
Saleh era grozav la lupte, dar nu se mulţumea cu atât: se
lăuda şi cu talentul lui la poezie. Într-o zi, un poet pe nume
Burhaan, din clanul Dhulbahante, l-a invitat pe Saleh
luptătorul să-l întâlnească în arena cuvintelor, în loc de
arena muşchilor. Invitaţia a stârnit tulburare printre
membrii clanului. Ce va face Saleh acum? Dacă accepta, vai,
atunci trebuia să îl învingă pe Burhaan, dacă nu, avea să fie
batjocorit pe vecie ca neghiob, un bărbat care nu-şi cunoştea
nici locul, nici chemarea. Dacă ar fi refuzat provocarea, ar fi
fost repudiat ca un pachet de muşchi fără creier. Dar, dacă
ar fi câştigat, ar fi fost ca un zeu. Putea pretinde că e cel mai
puternic şi cel mai inteligent dintre toţi.
Saleh a acceptat provocarea. Burhaan şi-a spus poemul.
(Bunica ni-l recita; ştia fiecare cuvânt. Din păcate, eu l-am
uitat, dar îmi amintesc cum îi străluceau ochii în timp ce
recita cuvintele răsunătoare.)
Saleh nu a fost în stare să compună un poem pe măsură. A
fost discreditat pe veci.
Morala acestei poveşti este că fiecare om are locul lui.
Cunoaşte-ţi locul şi, chiar dacă e sus, rămâi acolo. Să te
aventurezi mai departe, pe teritoriul altcuiva, este o
nesăbuinţă; să te lauzi că i-ai putea egala reuşitele este o
invitaţie la propria decădere.
Dar n-am putut rezista să o întreb pe bunica ce s-ar fi
întâmplat dacă un luptător decidea să provoace un poet la luptă
în arena muşchilor.
— Prostuţo, mi-a zis bunica. Un poet are replica pregătită: cu
siguranţă va refuza cu inteligenţă o astfel de propunere stupidă.
Şi aşa am învăţat eu că poeţii sunt nişte oameni foarte
deştepţi şi că vorbele au o putere ce poate învinge multe alte
feluri de forţă.
 Epilog
Scrisoare către fiica mea nenăscută

Dragă copilă,
Lasă-mă să încep prin a-ţi povesti despre întâlnirea mea cu o
femeie curajoasă şi remarcabilă pe nume Oriana Fallaci. Am
întâlnit-o într-o vineri după-amiază în Manhattan, la început de
mai 2006. Vorbise şi scrisese mult despre ameninţarea
islamului radical şi a luat legătura cu mine printr-un prieten
comun, insistând să o vizitez. Pe-atunci ştiam doar că ea
condamnase vehement teologia totalitarismului.
Când am sunat la uşă, mi-a deschis o femeie extrem de
fragilă. Mărunţică, foarte slabă şi palidă, m-a întâmpinat
spunându-mi:
— Draga mea, eu nu mai am mult de trăit, dar este minunat
că mă vizitezi. Am cancer.
În timp ce urca nişte scări înguste, a continuat să vorbească.
— Musulmanii nu m-au putut doborî. Fasciştii lui Mussolini
nu m-au putut doborî.
Mi-a povestit despre un incident din America Latină, atunci
când, după un schimb de focuri, a fost înghesuită printre nişte
cadavre şi cineva a descoperit-o din întâmplare într-o morgă.
Mi-a spus despre procesul care îi fusese intentat de procurorul
general al Italiei în încercarea de a reduce la tăcere criticile ei
la adresa islamului.
— Toate acele forţe diabolice nu m-au putut doborî. Dar
cancerul, cancerul, cancerul care-mi mănâncă creierul…
S-a oprit brusc.
În sufrageria ei, Oriana a insistat să bem şampanie pentru a
sărbători că venisem să o văd.
 — Şi eşti atât de tânără! a zis ea.
M-am oferit să iau eu sticla şi să o destup, dar a spus:
— Nu, încă pot face asta. Trebuie să fac asta.
Când am văzut cât de tare îi tremură mâinile şi cât de
micuţă era în comparaţie cu sticla aia mare, am insistat să o
ajut.
— Nu, a spus din nou. Încă vreau să fac asta, pentru că sunt
în stare.
Apoi a reînceput să vorbească. Şi, pe cât de fragil era corpul
ei, pe atât de puternic şi de dârz era spiritul ei. Am ascultat.
După ce mi-a povestit despre viaţa sa în Italia, în Orientul
Mijlociu şi acum în Statele Unite, a ajuns la subiectul care ne-a
unit cărările: ameninţarea islamului. Dar imediat a schimbat
subiectul.
— Trebuie să faci un copil, a spus. Regret un singur lucru în
viaţa mea şi acela e că nu am copii. Am vrut un copil, am
încercat să fac unul, dar am încercat prea târziu şi nu am
reuşit. Draga mea, aproape m-a implorat, e dureros să fii singur.
Viaţa înseamnă singurătate. Trebuie să fie aşa, uneori. Totuşi,
mi-aş fi dorit foarte mult să am un copil. Îţi doresc ceea ce mi-
am dorit şi pentru mine şi nu am reuşit să am. Mi-aş fi dorit să
dau viaţă. Vreau să începi să te gândeşti să faci un copil înainte
să fie prea târziu. Timpul zboară şi într-o zi o să ajungi să
regreţi că ai amânat.
Mi-a dat nişte exemplare ale cărţilor ei, în italiană. Avea să-
mi împărtăşească şi alte lecţii de viaţă, mi-am dat seama, dar
era vizibil obosită. De două ori a spus:
— Draga mea, nu lăsa viaţa să treacă pe lângă tine.
Nu m-a lăsat să-mi iau rămas-bun şi m-a invitat să o vizitez
din nou. Voiam să fac asta. Ochii ei aprigi, pomeţii ascuţiţi şi
hotărârea ei îmi aminteau de neînfricata mea mătuşă Khadija.
Dar patru luni mai târziu, în dimineaţa zilei de 23 septembrie
2006, eram la biroul meu de la American Enterprise Institute
din Washington când am auzit la radio că Oriana s-a stins din
viaţă. Îmi amintesc când mi-a spus:
— Draga mea, când o să mă omoare cancerul, mulţi vor
sărbători.
Eu fac parte dintre cei care plâng pierderea ei.

Î
 Dragă copilă, ea m-a inspirat să te am. În puţinul timp pe
care l-am petrecut cu ea, Oriana mi-a spus că a pierdut o
sarcină şi peste câteva luni i-am citit Scrisoarea către un copil
nicicând născut. Mesajul ei pentru mine era dublu: că
maternitatea este o alegere şi că iubirea dintre o femeie şi un
bărbat este o farsă. Sunt şi nu sunt de acord cu Oriana. Pentru
femeile în situaţia mea, maternitatea este, într-adevăr, o
alegere, dar nu şi pentru multe altele. Iar iubirea dintre un
bărbat şi o femeie nu este o farsă.
În primul rând, maternitatea. Străstrăbunica ta n-a prea
avut de ales în privinţa asta, poate deloc. Avea cam 13 ani când
i-a fost dată unui bărbat mai în vârstă. A rămas însărcinată la
14 ani. La 16 a născut gemeni. Ne povestea întotdeauna cu
mândrie că născuse singură, sub un copac, că a tăiat chiar ea
cordonul ombilical şi s-a întors acasă în acea seară nu doar cu
bebeluşii, ci şi cu toate oile şi caprele. Singurul lucru care a
întinat ceea ce ar fi putut fi un moment de nemaipomenită
bucurie şi mândrie a fost că se întorsese cu două fete, nu cu doi
băieţi.
În viaţa ei, erau puţine alegeri de făcut. Anotimpurile
alegeau pentru ea. Ploua rar, aşa că ea şi familia ei se mutau de
la un ochi de apă la altul. Uneori erau atacaţi de animale
sălbatice, alteori de triburi inamice. Animalele concurau cu
oamenii pentru păşuni verzi şi oaze, pentru resturi de mâncare
şi adăpost. Viaţa bunicii mele a oscilat între perioade de
subzistenţă, care erau considerate luxoase, şi perioade de
malnutriţie şi foamete. Toate astea erau punctate de epidemii.
Obişnuia să ne spună despre sezoanele de duumo sau malarie, o
epidemie răspândită de ţânţarii care sug sângele victimelor lor
şi lasă paraziţi în urmă. Mamele se trezeau din somn şi îşi
găseau copiii morţi după ce trupuşoarele lor fuseseră răvăşite
de febră toată noaptea. Urlând, femeile alergau până la coliba
vecină ca să ceară ajutor, aflând că şi acolo murise un copil şi
încă doi în următoarea colibă. Încontinuu, moartea se
răspândea pe kilometri. Bărbaţi tineri, copii, femei – mulţi se
îmbolnăveau, făceau febră şi în câteva săptămâni sau zile se
stingeau.
Bunica ne povestea şi despre alte femei care rămâneau
însărcinate şi năşteau mai mulţi copii, despre suferinţele şi
moartea lor, despre situaţii copleşitoare, despre cum erau
forţate să se căsătorească, să se ducă la război sau mai rău. Mi
se părea un ciclu absurd al durerii, zbuciumului şi morţii.
În scrisoarea către copilul ei nenăscut, Oriana Fallaci, femeia
aceea curajoasă, de neclintit şi netulburată, îşi recunoaşte
teama. Nu teama de durere, de suferinţă sau chiar de moarte, ci
teama de copilul ei. Se temea că ar putea să o acuze că l-a adus
într-o lume plină de violenţă, moarte, durere şi suferinţă.
Pentru Oriana, viaţa este un efort, un război luat de la capăt în
fiecare zi, iar momentele de bucurie sunt scurte paranteze
pentru care plăteşti un preţ crâncen.
Copila mea, lumea a fost mereu plină de frică, durere şi
suferinţă. În fiecare zi sunt ştiri despre accidente, falimente,
războaie şi foamete, ameninţarea bombelor nucleare, apariţia
dictaturilor, despre exoduri în masă ale băieţilor şi fetelor,
bărbaţilor şi femeilor din ţări sfâşiate de război, sate întregi
care au astăzi statutul de „strămutate” din cauza unor dezastre
naturale sau provocate de om. Şi nu sunt doar ştirile despre
distrugere, ci şi ameninţarea mai multor dezastre care
urmează: deficitul de apă în viitorul apropiat va pune în pericol
viaţa a milioane de oameni, iar creşterea nivelului mării ar
putea inunda oraşe întregi.
Cu toate acestea, vreau ca tu să vii în această lume.
Mă gândesc la viaţa bunicii mele şi sunt plină de optimism
pentru tine. Bunica nu a fost niciodată sigură câţi ani avea, dar
estima că probabil ajunsese la 89. Când a murit, era înconjurată
de copiii şi nepoţii ei. Şi pentru ea viaţa a fost un efort. A avut
momente de bucurie, uneori perioade lungi de bucurie, dar,
când m-a crescut pe mine, nu-mi amintesc o zi în care să nu fi
vorbit despre moarte.
Pentru mama mea, bunica ta, a fost puţin mai bine decât
pentru mama ei. M-a conceput într-un oraş. Eu nu m-am născut
sub un copac şi mama nu şi-a tăiat singură cordonul ombilical;
m-a născut într-un spital, cu doctori şi asistente. Dar m-am
născut prea devreme. Doctorul, asistentele şi rudele care
aşteptau erau cu toţii convinşi că o să mor, deoarece cântăream
doar 1,5 kilograme. Singura strategie a mamei a fost să mă
aşeze pe burta ei, să înfăşoare cearşafurile de pe patul de spital
în jurul amândurora, să mă maseze pe spate şi să-mi cânte.
Dimineaţă de dimineaţă, noapte de noapte, micuţa mea inimă
continua să bată şi plângeam – erau singurele mele semne de
viaţă. M-a vrut. Spre deosebire de Oriana, ea nu a stat să
analizeze complexităţile legate de ce are viaţa să îmi ofere, ce
înseamnă să te naşti într-o lume a violenţei, corupţiei, torturii şi
anarhiei, a nenumărator boli şi greutăţi. Mama voia doar să
trăiesc, indiferent ce mi-ar fi adus viaţa.
Ea a continuat să conceapă copil după copil. Pierdea o
sarcină, rămânea însărcinată, năştea un copil, pierdea un copil,
rămânea însărcinată din nou. De fiecare dată când ea şi tata se
reîntâlneau, mama rămânea însărcinată. Ultimul copil s-a
născut mort. Numele lui era Mohammed. El ar fi fost cel mai
tânăr unchi al tău, născut în 1979.
Această istorie a sarcinilor şi pierderilor de sarcină este
foarte importantă pentru mine. Experienţa străbunelor tale este
cea care mi-a dat încrederea de a risca să te am. În acest lanţ de
patru generaţii de femei – pentru mine, tu eşti a patra generaţie
– observ un profund progres al calităţii vieţii şi, de asemenea,
potenţialul pentru îmbunătăţire continuă.
Acum eu trăiesc în lumea Orianei, lumea ştiinţei, unde ţi se
fac poze din uter, unde eşti doar o sămânţă, „un ou transparent,
suspendat în uterul care arată ca la orice mamifer”. Femeile
merg la doctor o dată la două săptămâni pentru control, iar
după ce trec două luni, doctorul spune: „Este o tranziţie foarte
delicată”. Citesc cuvintele Orianei şi sesizez ironia. Bunica ta ar
spune: „Cu toată ştiinţa, educaţia şi cunoaşterea pe care o
acumulează necredincioşii , nu înţeleg că fiecare parte a vieţii
este o tranziţie delicată!”. Dar asta e ceea ce aduce cunoaşterea.
Ca a treia generaţie după acea femeie din tufiş, am fost expusă
la prea multă cunoaştere pentru a fi nonşalantă în privinţa
conceperii tale. Trebuie să mă gândesc, la fel ca Oriana, dacă
vrei sau nu să te naşti. Vrei să vii într-o lume a violenţei, fraudei
şi corupţiei? Vrei viaţă?
Celelalte opţiuni, după cum a arătat Oriana, sunt non-
existenţa şi tăcerea. Preferi non-existenţa? Să rămâi acolo unde
eşti, în tăcerea care nu este moarte, pentru că nu ai fost vie?
Această femeie frumoasă şi fragilă m-a luat de mână în
apartamentul ei şi a spus:
— Lasă-ţi copilul să vină.
 Ea ştia. Ea ajunsese la un răspuns care pe mine m-a atras
puternic. Când a rămas însărcinată, aproape toată lumea din
jurul ei a sfătuit-o să avorteze, dar a refuzat. Ea îşi dorea
copilul.
Oriana mi-a povestit cum i-a respins comunitatea ei copilul
nenăscut: tatăl copilului ei, doctorul şi asistenta ei, farmacistul
ei, şeful ei, prietena cea mai bună. Toţi i-au spus: „Scapă de
copil. Avortează. Gândeşte-te la cariera ta”. O femeie singură ce
hotăra să aibă un copil era considerată iresponsabilă. Tatăl
copilului s-a oferit să plătească jumătate din preţul avortului
(doar jumătate pentru că, până la urmă, sarcina era parţial şi
vina ei).
Comunitatea mea nu ar fi de acord cu a Orianei. Doctorul
meu este un bărbat homosexual. M-am dus la el şi l-am întrebat
dacă mi-ar putea criogena ovulele sau embrionii. A spus că
poate, dar m-a sfătuit să nu fac asta. Pentru că aveam 37 de ani,
mi-a zis:
— Fă copilul şi gata. Eşti o femeie sănătoasă. Eşti puternică.
Nu văd niciun motiv pentru astfel de măsuri drastice.
N-a amintit nicio clipă dezavantajul că pruncul o să aibă un
singur părinte. Şeful meu, care îmi este ca un tată adoptiv, ar
susţine orice decizie aş lua, dacă aş rămâne însărcinată cu tine.
Nu mi l-aş putea închipui niciodată convingându-mă să renunţ
la tine. Prietenii mei cei mai buni, colegii mei – nimeni nu mi-ar
sta în cale.
M-am tot gândit dacă să te am singură, aşa cum a încercat
Oriana, sau să mă mărit cu tatăl tău. După cum spune ea, să ai
un copil este o alegere personală. Sunt de acord. Nu este doar o
alegere personală, ci şi una foarte egoistă. Vreau să te am
pentru mine, pentru plăcerea mea, pentru a-mi îmbogăţi
existenţa. Vreau să ştiu ce înseamnă să iubeşti necondiţionat şi
să fii iubit în acelaşi fel. În timp ce te port în pântece, vreau să
ştiu ce înseamnă „să simt acele anxietăţii străpungându-mi
sufletul, fiecare alternând cu o explozie de bucurie”, aşa cum şi-
a descris ea primele stadii ale sarcinii. Vreau să te simt
crescând în mine ca o altă viaţă. Vreau să te ţin în braţe. Vreau
să-ţi dau viaţă. Te vreau pe tine. Şi te vreau pentru mine.
Ce o să-ţi ofer în schimb? În primul rând, o să te învăţ cum
să alegi. Uneori, prea multe opţiuni fac din mintea noastră un
carusel, alteori ne paralizează de frică. Tu, dacă o să rezişti, vei
trăi, spre deosebire de străbunele tale, într-o realitate a prea
multor opţiuni. Şi a învăţa să alegi este adesea mai greu decât a
avea doar o opţiune sau niciuna.
Educaţia – entuziasmul, suferinţa şi exerciţiul învăţării – îţi
va fi la îndemână în moduri în care nu a fost pentru bunicile
tale; creşă şi grădiniţă, şcoală primară şi liceu, colegiu şi
facultate, tabere de vară şi programe de schimburi de studenţi,
stagiaturi şi conferinţe ale absolvenţilor. O să înveţi să citeşti şi
să scrii, să numeri şi să aplauzi, să-ţi dezvolţi abilităţile de a-ţi
face prieteni şi de a ajunge la un compromis cu rivalii; vei
putea alege între balet, pictură, muzică clasică, pop, atletism,
sporturi de echipă; îl vei citi pe Shakespeare în cărţi pentru
copii, mici, amuzante, cu ilustraţii, şi îl vei asculta pe Mozart cât
eşti încă în burtica mea. Te vei naşte într-o lume de gadgeturi şi
gadgeturi o să tot ai – ca să calculezi, să navighezi, să suni, să
dai mesaje, să citeşti şi să asculţi muzică.
O să ne ai pe mine, pe tatăl tău, pe dădaca ta, pe profesorii
tăi şi o familie extinsă de adulţi, susţinându-te cu toţii. Vei
învăţa să îţi stabileşti şi să îţi schimbi priorităţile cu fiecare an
care vine. Dar mai presus de orice va trebui să înveţi să alegi
dintre toate opţiunile pe care ţi le vom oferi.
Educaţia mea a fost foarte diferită de cea care te aşteaptă pe
tine. La şcoala mea ni se cerea să purtăm o cămaşă albă şi o
fustă verde, şosete albe şi pantofi negri, un cardigan verde şi o
cravată verde cu emblema şcolii. Cravata mea era mereu
strâmbă, ultimul nasture era mereu descheiat şi cardiganul
meu se rătăcea mereu. Anii mei de liceu au fost o permanentă
confruntare cu autoritatea.
Mama mea îmi spunea cu ce să mă îmbrac, când să mă joc
(mai niciodată), ce să citesc şi cu cine să mă împrietenesc. Nu
mă lăsa să mă împrietenesc cu fete şi cu atât mai puţin cu băieţi
din nicio altă comunitate. Mi-a interzis să citesc romane şi să
ascult muzică; când o întrebam dacă mă pot duce la cinema,
mama ţipa şi mă ameninţa cu pedepse fizice. Ideea că aş fi
putut avea un iubit o făcea pe mama să-i crape obrazul de
ruşine şi să mă ocărască, ieşindu-şi din fire.
Cu toate astea, aveam şi prieteni nemusulmani, kenyeni, pe
lângă prietenii mei din India şi Yemen. Citeam tot ce prindeam
şi făceam asta chiar sub nasul ei. Pur şi simplu îndesam
paginile romanelor mele între paginile Coranului, singura carte
pe care o accepta. O ştergeam acasă la prietenii mei şi le
ascultam muzica şi le vedeam filmele. Am reuşit chiar să am şi
un iubit. (Şi asta se întâmpla în perioada în care nu existau
telefoane mobile, sms-uri sau e-mail.)
Draga mea copilă, pe măsură ce o să creşti şi o să te
transformi din copilă în femeie, corpul tău se va schimba. Îţi
vor creşte sânii şi şoldurile, iar buzele tale vor deveni mai pline.
Vei fi obiectul dorinţei băieţilor şi îi vei dori şi tu pe ei.
Probabilitatea ca toate astea să se întâmple o înspăimânta pe
mama mea; sunt convinsă că orice părinte are instinctul să-şi
protejeze copilul, la gândul că acesta face sex. Eu sunt
norocoasă că am trăit în culturi diferite şi am învăţat că
deschiderea faţă de sexualitate este preferabilă reprimării.
Toate culturile care au reprimat sexualitatea se aleg cu opusul a
ceea ce îşi doresc: bolile sexuale se răspândesc mai repede şi
numărul de sarcini nedorite creşte. Avorturile făcute în secret o
omoară adesea şi pe mamă.
În loc să nege realitatea sexualităţii, europenii şi americanii
îşi învaţă copiii, de îndată ce sunt suficient de mari ca să
deschidă subiectul, tot ce trebuie să ştie despre corpul lor: că
sexul este o sursă de plăcere, că poţi alege când şi cu cine să faci
sex, toate metodele contraceptive care îţi sunt disponibile, cum
să te protejezi de boli. Apoi, îţi asumi responsabilitatea pentru
propria sexualitate şi pentru riscul de a aduce un copil pe lume
când nu eşti pregătit. Îţi asumi răspunderea de a evita să te
infectezi cu o boală, precum şi de a nu-i infecta pe alţii. O astfel
de deschidere încurajează responsabilitatea şi alegerea bazate
pe informaţie şi raţiune, şi nu pe mistificarea relaţiilor sexuale.
Aşa că, spre deosebire de mama mea, eu nu o să-ţi alung
iubiţii.
Draga mea copilă, voi căuta să îţi ofer libertăţile pe care eu
nu le-am avut. În loc de învăţarea pe de rost şi de pedepsele
stricte ale copilăriei mele, autoritatea mea şi cea a şcolii tale vor
fi mai relaxate; vei fi îndrumată să te pregăteşti să iei decizii, să
îţi asumi responsabilitatea pentru consecinţele acestor alegeri
şi să înveţi din greşelile pe care le faci. Asta ar putea să-ţi dea
senzaţia, uneori periculoasă, că perfecţiunea este posibilă:
jucăria perfectă, prietena perfectă, iubitul perfect, casa
perfectă, comunitatea perfectă, ţara perfectă. Dorinţa constantă
de a inova, de a îmbunătăţi şi de a progresa este, în multe
privinţe, sănătoasă. Dar, copila mea, perfecţiunea nu există.
Căutarea ei duce doar la frustrare şi la vulnerabilitate în faţa
ideilor utopice. În astfel de momente, gândeşte-te la ce s-a
întâmplat şi la ce continuă să se întâmple în societăţile
bunicilor tale, unde tribul este încremenit în promisiunea
teologilor despre paradis.
Trăind în America, vei fi expusă la o abundenţă de
promisiuni ale societăţii perfecte. Vei auzi multe -isme:
socialism şi comunism şi toate felurile de culte şi colectivisme.
Perfecţiunea pe care o promit ele vine de obicei cu preţul
suferinţei în masă şi al morţii.
Contestarea autorităţii, jocul de-a şoarecele şi pisica cu
profesorii, înţelegerile secrete cu ceilalţi copii şi faptul că nu le
spuneam nimic părinţilor şi profesorilor mei – toate acestea mi-
au oferit o mare doză de distracţie. Mă întreb dacă, oferindu-ţi
prea multă libertate, îţi voi răpi bucuria imprevizibilului. Dacă,
oferindu-ţi prea mult, iau ceva indispensabil din viaţa ta? Dacă
îţi estompez sentimentul de aventură? Te vei naşte într-o
Americă a multor post-uri: post-drepturi civile, postfeminism,
post-Război Rece. Vei considera că ţi se cuvin atât de multe. Cu
zeci de ani în urmă, Oriana a trebuit să-şi justifice dorinţa de a
fi o mamă singură. Acum nu mai există astfel de impedimente.
Tu pentru ce o să lupţi? Împotriva a ce o să lupţi?
Draga mea copilă, pe mine nu mă îngrijorează deşertăciunea
vieţii. Mă îngrijorează deşertăciunea de a nu avea nicio
provocare în viaţă. În Olanda, spre exemplu, am trăit într-o
societate-laborator, unde aproape toate provocările vieţii
fuseseră îndepărtate. Eram ocrotiţi din leagăn până în
mormânt. Purtam dezbateri despre eutanasiere, o mişcare ce a
pornit de la apărarea dreptului pacienţilor în faze terminale de
a-şi pune capăt vieţii şi s-a transformat într-o mişcare ce apăra
dreptul oricui de a fi ajutat de un doctor, dacă se satură de
viaţă. Iar această solicitare a dreptului la sinucidere asistată
atunci când te saturi de viaţă trebuia să fie finanţată de stat.
Spre surprinderea mea, unii dintre membrii activi şi
beneficiarii acestui drept aveau între 20 şi 40 de ani. Fuseseră
protejaţi de viaţă, expuşi la prea puţine provocări, fiecare zi era
la fel pentru ei. Nu aveau pentru ce să lupte. S-au convins că
lumea e un creuzet absurd şi s-au autodeclarat sătui de viaţă.
Mă tem că ai putea ajunge şi tu sătulă de viaţă şi nu ştiu cum
să împiedic asta, poate doar amintindu-ţi de viaţa grea a
străbunilor şi străbunelor tale, aşa încât să apreciezi ceea ce ai.
Aceasta este provocarea ta şi a generaţiei tale: nu doar cum să
păstraţi libertăţile pe care le aveţi, ci şi cum să împărţiţi această
libertate cu cei care nu o au.
Fereşte-te de spălarea pe creier, copila mea. Allah şi agenţii
lui au jucat un rol important în copilăria mea. Un bărbat pe
nume Boqol Sawm a încercat să ne înspăimânte ca să fim
evlavioşi. Ne-a şoptit la ureche că o să ajungem cu toţii în iad
pentru păcatele noastre. În iad urma să ardem în flăcări
nesătule, să fim scufundaţi în ulei încins şi apoi, cu un nou trup,
fripţi din cap până în picioare. De fiecare dată când pierim,
Allah ne va remodela, ne va da înapoi trupurile şi pielea mai
fine şi mai sensibile. Apoi le va porunci îngerilor lui să înceapă
să ne ardă din nou. Aceste orori vor continua la nesfârşit până
când Allah va fi mulţumit că am fost pedepsiţi cum se cuvine.
Am ajuns să apreciez lupta de a scăpa de toate formele de
autoritate ca fiind sarea şi piperul vieţii mele. Am păstrat
lecţiile importante despre datorie şi perseverenţă învăţate de la
mama şi bunica, precum şi pasiunea pentru învăţătură pe care
mi-au insuflat-o unii dintre profesorii mei de liceu. Am fost
inspirată de rezistenţa tatălui meu în faţa autorităţii statale
când s-a opus dictaturii somaleze, din 1969 până în 1990. Dar
m-am opus autorităţii lui de a decide pentru mine când şi cu
cine să mă mărit. Acum, desigur, o să îmi fac griji, sperând ca tu
să găseşti persoana potrivită. Dar, spre deosebire de tata, o să te
las să îţi alegi partenerul. Şi, dacă o să cred că nu e potrivit
pentru tine, nu te voi judeca, oricât de greu mi-ar fi, şi îţi voi
accepta alegerea.
Copila mea, dragostea dintre tine şi mine este
necondiţionată. Fără să ne dăm seama, s-ar putea să ne rănim
una pe cealaltă, să nu fim de acord cu alegerile, prieteniile şi
gusturile celeilalte, dar, orice s-ar întâmpla, poţi conta pe mine.
Indiferent câţi ani o să ai, tristeţile tale vor fi tristeţile mele,
fericirea ta, bucuria mea. Dragostea dintre un bărbat şi o
femeie nu este o farsă, aşa cum a afirmat Oriana, dar este
condiţionată. Depinde de chimie, compatibilitate, temperament,
stil de viaţă, chiar şi de venit, dar, dacă te îndrăgosteşti şi e
reciproc, atunci este o forţă foarte puternică. Dragostea dintre
un bărbat şi o femeie poate fi generoasă şi ar trebui să fie
generoasă. Din păcate, draga mea copilă, vei auzi multe poveşti
de dragoste în care dorinţa esenţială este posedarea reciprocă,
schimbarea reciprocă, controlul reciproc –tocmai acestea
omoară afecţiunea şi pasiunea. Ţine-te departe de ele, dacă poţi.
Din călătoria mea către libertate, aş vrea să-ţi împărtăşesc
trei valori şi o capcană pe care să o eviţi.
Prima dintre ele, sunt sigură, îţi va fi inoculată la şcoala ta
americană. Este valoarea responsabilităţii. Eu am făcut multe
greşeli, dar mă străduiesc să-mi asum răspunderea pentru
acţiunile mele. Sunt impulsivă şi nerăbdătoare, iar uneori
accept să fac ce nu vreau şi nu pot să fac. Dar, când găsesc un
răgaz să mă gândesc la acţiunile sau inacţiunile mele, descopăr
că, în cea mai mare parte a timpului, sunt singura vinovată.
Datoria este legată de responsabilitate. Ce plictisitor, te-ai
putea gândi. Datorie: ce cuvânt anost din şapte litere. Există
lucruri în viaţă care nu sunt interesante, care nu sunt
distractive, care nu sunt convenabile şi care nu ne pică bine.
Dar trebuie să le facem. Ori de câte ori am putut, mi-am
susţinut familia. Am făcut asta ştiind că rudele mele nu mă vor
susţine la rândul lor şi rareori mi-au făcut plăcere îndatoririle.
Dar aceste îndatoriri mi-au oferit o recompensă personală, un
sentiment de mândrie şi reuşită. Datoria poate părea altruistă,
dar rezultatul, cel puţin pentru mine, a fost o plăcere egoistă.
Cea de-a treia valoare este cea a gândirii critice. Am învăţat
despre ea la Universitatea din Leiden. Profesorii ne-au dat să
citim scrierile multor bărbaţi şi femei. Au numit aceste scrieri
teorii, idei care puteau fi corecte sau greşite. Sarcina noastră
principală, vreme de cinci ani, a fost să separăm ideile bune de
ideile proaste, nu doar să învăţăm să negăm teoriile altora, ci să
venim noi înşine cu unele mai bune. Procesul avea să ne înveţe
să gândim şi să recunoaştem că ideile, chiar şi cele mari şi
complicate, sunt produsul minţii umane. Nu exista nimic divin
în Leiden, cu excepţia facultăţii umane a raţiunii. Am fost foarte
norocoasă să merg la universitate, să fiu expusă la exerciţiul
gândirii critice. Dacă ai noroc, o să fii şi tu educată să
dobândeşti această abilitate valoroasă. Dar fereşte-te de
fanaticii de orice fel. Fereşte-te de prozeliţii utopiilor religioase.
Şi fereşte-te de profesori care fac confuzie între a-i învăţa pe
copii cum să gândească şi a-i învăţa despre ce să gândească.
Mulţi oameni din viaţa ta îţi vor spune despre toate
capcanele emoţionale care o pândesc pe o fată. Uite una:
capcana resentimentului. Este probabil cea mai cruntă
închisoare mentală din lume. Este incapacitatea de a ne
desprinde de furia şi nedreptăţile imaginate sau reale pe care
le-am suferit. Unii oameni lasă una sau două ori poate zece
experienţe neplăcute să îi otrăvească pentru tot restul vieţii. Îşi
lasă furia să fiarbă şi să le strice personalitatea. Ajung să se
considere victime ale părinţilor, profesorilor, colegilor şi
predicatorilor lor.
Oamenii mă întreabă mereu dacă sunt supărată pe mama
sau pe tata, pe profesorul de Coran care mi-a spart capul, pe
politiciana olandeză care a încercat să-mi retragă cetăţenia, pe
orice om care mi-a făcut rău sau care a încercat din răsputeri să
mă rănească şi să mă umilească. Nu sunt. Ştiu că părinţii mei
m-au iubit necondiţionat în felul lor. Ştiu că aceia care încearcă
să mă rănească şi să mă umilească vor să mă prindă în capcana
furiei şi a resentimentelor şi nu are niciun rost să le dau
satisfacţie.
Am descoperit viaţa aşa cum este ea: un dar de la natură.
Pentru aceia care cred într-un Dumnezeu benign, este un dar de
la Dumnezeu. Este un dar de care ne bucurăm pentru o
perioadă scurtă de timp. Unii dintre noi stau pe-aici mai mult
decât alţii, dar cu toţii ne ducem. În această scurtă perioadă, e o
tragedie dacă ne închidem mintea într-o cuşcă toxică a
resentimentului şi furiei. O astfel de capcană ne deturnează
energiile de la încercarea de a întoarce viaţa în favoarea
noastră, transformându-ne în victimele răzbunătoare şi pasive
ale altora.
Viaţa are atâtea promisiuni pentru tine! Te rog să o iei cu
ambele mânuţe şi să o trăieşti frumos. Trăieşte, râzi, iubeşte şi
contribuie şi tu cu ceva, zâmbind larg.
Nu o să te cresc în credinţa musulmană, credinţa străbunilor
şi străbunelor tale, pentru că eu cred că este profund viciată.
Î
Însă o să-ţi prezint diferite religii, pe întemeietorii lor şi pe unii
dintre adepţii lor. O să te cresc să ai încredere în tine, în ştiinţă
şi în judecata ta, precum şi în forţa vieţii. Şi nu o să încerc
niciodată să îţi impun scepticismul sau convingerile mele.
De fiecare dată când mă revoltam împotriva valorilor
mamei, mă şantaja şi chiar arunca asupra mea blesteme
somaleze înfricoşătoare. „Sper să ai un copil care să îţi respingă
Dumnezeul aşa cum mi l-ai respins tu pe-al meu!” era una
dintre ele. Mi-a spus că nu voi şti niciodată cât de dureroasă
este o asemenea respingere până nu o să trec şi eu prin asta.
Aşa că mă aştept să-mi fie foarte greu să îţi accept
independenţa. Dar, chiar dacă va fi aşa, o să încerc să îmi
ascund suferinţa.
Când tata era pe moarte, ştiam că valorile lui şi ale mele nu
se vor reconcilia niciodată. El nu mi-a putut înţelege niciodată
necredinţa. S-a rugat pentru mine până la ultima suflare. Iar eu
n-am putut niciodată să-mi reînsuşesc credinţa lui în Allah, în
profeţi, în cărţi sfinte, îngeri şi viaţa de apoi. Dar dragostea
noastră necondiţionată unul pentru celălalt, dragostea dintre
un părinte şi copilul lui, a fost mult mai puternică decât această
credinţă. Felul în care ne-am împreunat mâinile la final a fost
dovada dragostei pe care ne-o purtam. Această dragoste de pe
lumea asta este credinţa mea. Este dragostea pe care ţi-o voi
dărui mereu.