1

Cei care se simt relaxați în avion sunt cei care uită că se află la opt mii de
metri deasupra pământului, suspendați în gol, într-o cutie de metal, și se arată
preocupați mai degrabă de calitatea vinului, de gustul mâncării care li se
servește, de dimensiunea scaunelor în care sunt cufundați în acele clipe. În
ceea ce mă privește, trebuie să mărturisesc că mă număr printre persoanele
din această categorie.
Stau într-un scaun comod, în avionul care zboară pe ruta Frankfurt–Boston
și, în vreme ce îmi sorb vinul alb de Porto, ascult zumzăitul plăcut al
motoarelor cu reacție.
După ce s-a servit masa, avionul s-a cufundat în beznă. Unii dintre călători
dorm, ascunși în spatele măștilor pentru ochi pe care și le-au scos din gențile
bleumarin care le-au fost distribuite ceva mai devreme, alții și-au pus niște
ciorapi pe care i-au scos din aceleași genți și urmăresc câte un film care
rulează pe ecranul din fața lor. Cei care se uită la comedii râd cu voce tare,
fără să-și dea seama, căci poartă căști. Cât despre bărbatul cu păr cărunt care
stă în fața mea, acesta pesemne că suferă de sindromul picioarelor neliniștite,
pentru că bâțâie încontinuu din ele.
Stewardesele germane, echipate cu uniforme și toci albastre, care-i
invitaseră pe călători să se culce după ce strânseseră masa, tocmai coborau
parasolarele. Făceau acest lucru, în ciuda faptului că era noapte, pentru ca nu
cumva pasagerii să se trezească atunci când urma să răsară soarele.
Cine nu dorește să ia micul dejun și preferă să doarmă în acel răstimp este
obligat să-și așeze în partea de sus a scaunului un anumit semn, menit să-i
indice intenția. Eu, oricum, n-am de gând să dorm.
Am început să scriu aceste rânduri pe laptopul din fața mea și voi continua
să fac acest lucru până când vom ateriza la Boston. Trebuie să-mi aștern
povestea în scris și s-o duc la bun sfârșit înainte de a ajunge acolo.
 Nu știu de ce, dar mă simt obligată să povestesc. Istoria trebuie să se
sfârșească, povestea aceasta trebuie să se încheie, nu se cade să mai rămână
nimic de adăugat după aceea. Răfuielile legate de trecut, suferințele îndurate
de cei implicați, urmele barbariei de care au dat dovadă niște creaturi umane
se cer a fi îngropate. Carl Sagan1 afirma că oamenii încă mai poartă în ei acea
agresivitate specifică strămoșilor lor reptilieni. Potrivit lui, trunchiul cerebral
reprezintă o moștenire provenită de la aceşti strămoși care au trăit cu sute de
milioane de ani în urmă, moștenire ce a fost, cu timpul, reconvertită și în
care-și au obârșia agresivitatea, ritualurile, ierarhiile teritoriale și sociale.
După mine, viziunea sa este cât se poate de adecvată. Cu toții purtăm în
noi un soi de crocodil tainic, disimulat prin tot felul de comportamente
curtenitoare, dar care își arată neîntârziat colții tăioși de îndată ce percepe
vreun pericol în jur.
Trebuie să povestesc totul. Suferințele nu vor putea fi depășite iar viața nu
va avea cum să devină mai pură decât la capătul unei asemenea confesiuni, al
unei asemenea mărturii.
În această dimineață am urcat în cursa care zboară pe ruta Istanbul–
Frankfurt. Odată ajunsă la Frankfurt, unde trebuia să schimb avionul, am
zăbovit puțin într-o cafenea, bând un latte. Am străbătut apoi labirinturile
complicate ale acelui veritabil aeroport-oraș, concentrat cu toată ființa sa
asupra ideii de zbor, și am ajuns la controlul pașapoartelor. M-am așezat la
coada destinată celor proveniți din țări care nu erau membre ale Uniunii
Europene și, după ce am așteptat o vreme să-mi vină rândul, i-am întins
documentul cu semilună și stea unui polițist de frontieră cu priviri glaciale.
Polițistul a notat în computer cu de-amănuntul toate informațiile specificate
acolo:
Preumele: Maya
Numele de familie: Duran
Sexul: feminin
Data nașterii: 21 ianuarie 1965
Probabil că a făcut socoteala că aveam treizeci și șase de ani.
Oricum, pentru că în pașapoarte nu exista o rubrică în care să se specifice
religia, n-a scris nici el în computer „religia: islamică“, dar, având în vedere
faptul că ținea în mână un pașaport turcesc, polițistul german era cât se poate
de convins de acest fapt. Ce altă religie aș fi putut avea?! Eu însă purtam în
mine identitățile a trei femei diferite. Nu eram doar Maya, ci și Ayșe, și
Nadia, și Mari.
Urma să-mi fac intrarea în America cu aceste patru identități tainice. Apoi
urma să aterizez pe aeroportul Logan din Boston, să iau un taxi și să mă duc
la Massachusetts General Hospital. Acolo n-avea să mă întrebe nimeni ce
religie aveam, dar, chiar dacă s-ar fi întâmplat acest lucru, aveam răspunsul
deja pregătit: islamică, mozaică și catolică. Mai pe scurt, eram o ființă umană.
Toate stewardesele din avion sunt înalte, blonde și frumoase. La fel ca în
cazul tuturor nemților, uniformele le vin ca turnate. N-am văzut în viața mea
oameni care să poarte hainele fără să le șifoneze, care să lase mereu impresia
că acestea abia au fost călcate, curățate și apretate, așa cum se întâmplă în
cazul lor. Nu știu dacă faptul acesta se datorează constituției fizice sau
posturii lor drepte, însă cert este că la ei nu întâlnești niciodată ținuta aceea
dezordonată, neglijenţa etalată la sfârșitul zilei de o persoană ca mine, care
depune mari strădanii în ceea ce privește vestimentația și care pleacă
dimineață de dimineață de acasă ca scoasă din cutie.
Pentru că de-a lungul anilor m-am tot ocupat de oaspeții străini care veneau
în vizită la Universitatea din Istanbul, am avut ocazia să fac o serie de
observații cu privire la fiecare nație în parte, chiar dacă n-am ajuns să
dobândesc puterea de pătrundere a lui La Bruyère. Nu mă înșel însă prea mult
în astfel de privințe.
Una dintre stewardesele acelea la patru ace îmi ia paharul gol de Porto și
mă întreabă, în engleză, dacă mai vreau încă unul.
Thank you! îi răspund eu, și adaug că, da, aș mai vrea un pahar. Filiz, care
a fost la un congres de medicină în Portugalia, mi-a adus la întoarcere o sticlă
de Porto alb, iar de atunci a ajuns să-mi placă băutura aceasta, deși n-am parte
de ea foarte des…
De fapt, nu prea mă omor cu băutura. Prima persoană care mi-a oferit vin a
fost Ahmet. Atunci nu mi-a plăcut deloc, dar, pentru că-l iubeam, nu i-am
mărturisit-o. După aceea am ajuns, pesemne, să mă obișnuiesc cu el. Ah, acei
primi ani! Anii în care bestia din sufletul lui Ahmet, care pe vremea când îl
cunoscusem părea un cu totul alt om, încă mai zăcea în amorțire, anii în care
îmi imaginam că era un bărbat puternic, înzestrat însă cu subtilități feminine,
așa cum visasem să fie mereu!
Faptul că sar de la una la alta nu se datorează atât paharului de Porto, cât
înrâuririi pe care-o exercită asupra mea haosul în care-mi duc viața.
Ahmet era un bărbat înalt, șaten, despre care s-ar fi putut afirma că era
chipeș. Ochii săi mici erau cam apropiați unul de celălalt, numai că asemenea
defecte nu-i fac pe bărbați să arate la fel de urâți cum le-ar face să arate pe
femei. Bărbații o scot la capăt cu statura și musculatura. Acum Ahmet nu mai
este soțul meu. Am divorțat cu opt ani în urmă.
Aveam un iubit pe nume Tarık sau, mai exact, nu un „iubit“, ci, ca să
folosesc un termen mai la modă, un boyfriend, numai că acum l-am lăsat și pe
el undeva în urmă, printre amintirile legate de Istanbul, și aceasta pentru că
Maya trebuie să rămână slobodă, nevătămată în vreun fel de legături, de
relații.
Stewardesa se strecoară în tăcere printre călătorii cufundați în somn și-mi
aduce un pahar de Porto de bună calitate. Iau o înghițitură și închid ochii.
Apoi scot și eu ciorapii groși de lână aflați în geanta bleumarin și mi-i trag în
picioare. Mă simt ușurată să scap de pantofii cu toc pe care-i port. Știu că, dat
fiind zborul acesta lung, picioarele au să mi se umfle și-mi va fi foarte greu să
mă încalț din nou la aterizare, dar treacă de la mine – merită să sufăr atunci
pentru sentimentul de despovărare pe care-l încerc acum!
Povestea aceasta, care se va isprăvi când voi ateriza la Boston și mă voi
duce la Massachusetts Boston Hospital și care mi-a schimbat viața din
temelii, a început într-o zi de februarie, cu trei luni în urmă.
În ziua aceea tocmai ieșisem din clădirea rectoratului și urcasem în mașină
când mi-a sunat telefonul mobil. Era Tarık. I-am spus:
— Am treabă până peste cap, Tarık! Hârțogăria asta de la universitate nu
se mai termină în vecii vecilor! Vorbește cu presa, pregătește discursurile
rectorului, dezminte tot soiul de știri, și așa mai departe! Iar acum, printre
atâtea alte daraveli, mai trebuie să mă duc și la aeroport ca să întâmpin un
oaspete străin! E mult de mers până acolo, se circulă groaznic și mai e și
vreme urâtă! Ploaia asta îmi udă sufletul!
Am tăcut brusc. M-am neliniștit la gândul că între noi ar fi putut începe o
discuție tensionată. Poate că și Tarık era covârșit de probleme, poate că era
deprimat…
Dar nu, rezulta că nu era nici un pericol de genul acesta! Lucrurile stăteau,
de fapt, chiar mai prost: nu auzeam în telefon decât niște sunete de genul
„îhîîî“ ori „așaaa“.
Habar n-aveam ce făcea în timp ce vorbea cu mine. Oricum, nu-l vedeam,
așa că nu era nevoie să se străduiască prea mult ca să nu lase impresia că
puțin îi păsa de mine. Cine știe unde era cu gândul în clipele acelea! Sau
poate că stătea cu cealaltă mână pe tastatură și se juca la computer.
Ar fi fost preferabil să nu mă sune deloc. Și eu profitasem însă de telefonul
lui ca să mă mai căinez o dată. Ufff, dată fiind situația, era cât se poate de
neplăcut să-mi înghit cuvintele și să pun capăt discuției într-un mod care să
nu sune prea dezagreabil.
— Știi, i-am zis eu, Istanbulul îți mănâncă sufletul în februarie!
Apoi am continuat pe un ton mai blajin:
— Simți că-ți dârdâie sufletul din pricina ploii care cade zi și noapte, te
simți de parcă ai fi tot timpul ciuciulete! Ai, parcă, impresia că toate lucrurile
pe care pui mâna sunt umede. Ba te lovește crivățul, ba lodosul! Marea e
agitată, zilele sunt întunecoase…
— Ei, a zis Tarık, și ce alte lucruri urâte îți mai bântuie viața?!
M-am uitat furioasă la telefon:
— Ți le-am zis pe toate! Nu te teme, n-a mai rămas nimic! Iar tu, în loc să
mă ajuți, nu faci decât să te rățoiești la mine!
Bineînțeles că nu-i spusesem tot! Nu-i puteam zice că durerea de pântece
care mă lovise cu trei zile în urmă nu se domolea defel, după cum nu-i
puteam vorbi nici de coșmarul pe care-l trăisem în dimineața aceea, înainte de
a apuca să mă năpustesc într-o farmacie, în drum spre universitate, pentru că
uitasem să-mi iau tampoanele la mine.
Era un băiat bun, un băiat plăcut, dar nu eram chiar atât de apropiați unul
de altul.
— Cine e?
Probabil că simțise nevoia să mă întrebe ceva ca să nu prelungească și mai
mult tăcerea.
— Cine e ce?! l-am întrebat la rândul meu.
 — Oaspetele străin. Cel pe care îl iei de la aeroport…
M-am uitat la hârtia pe care o aveam în mână:
— Maximilian Wagner, i-am zis. Aici scrie că e profesor doctor și vine de
la Harvard. După nume ai zice că e neamț, dar pare să fie american.
— De ce vine, pentru vreo conferință?
— Păi, ce să zic, am biografia lui, dar n-am parcurs-o în întregime.
Oricum, n-avem cum să ajungem la aeroport mai devreme de o oră, așa că o
să am timp berechet pe drum!
— Atunci e bine, a zis el. Îți doresc multă răbdare, iubito! Vorbim mai
târziu!
— De ce m-ai sunat?
— Mă gândeam să ne vedem diseară dacă ești liberă.
Apoi, poc… Telefonul s-a închis. Și el e la fel! mi-am zis în sinea mea.
Oare o să întâlnesc vreodată un bărbat care să priceapă nu atât ce spun, cât ce
vreau să spun?! E atât de greu să înţelegi că atunci când zic despre vremea
urâtă nu mă refer doar la vreme?! Trebuie să precizez cu orice preț că m-am
săturat de viața pe care o duc și altele de felul ăsta?! Cineva care să priceapă
că atunci când zic că am multă treabă simt, de fapt, nevoia să am alături un
bărbat care să mă protejeze… Cum de nu-și dă seama că i-am spus că ploaia
aceea îmi udă sufletul pentru simplul fapt că nu-i puteam spune că mi-l
doream alături? Ce noimă mai are îmbrățișarea după ce-i zici omului de-a
dreptul „ia-mă și tu în brațe“?! Am mereu sentimentul că spun „amin!“ după
o rugăciune neverosimilă!
Süleyman, șoferul nostru cel pricăjit, a condus cu gesturi îndemânatice
mașina cea neagră a rectorului către autostradă. Am reușit, din fericire, să
scăpăm de neplăcerea de a ne târî ca melcul, căci pe șoseaua respectivă există
măcar o bandă de urgență, amplasată pe partea dreaptă a drumului. Mașina
noastră, la fel ca celelalte mașini negre, se putea înscrie pe acea bandă, care
părea pustie ca-n palmă.
Pe TEM – drumul european E80 – se circula bară la bară; mii de mașini
rămăseseră blocate. Doamne, ce oraș aglomerat! mi-am zis. Oriîncotro te-ai fi
uitat, era o forfotă continuă. Oare cei care ar fi trebuit să prindă vreun avion
de seară ar fi trebuit să pornească la drum încă din zori de zi?
Din când în când se găseau vreo doi-trei șmecheri care, invidioși cum erau
pe viteza cu care înaintam noi, voiau să se angajeze și ei pe banda de urgență,
numai că aceștia dădeau înapoi imediat, de teama amenzii pe care ar fi
încasat-o dacă ar fi fost prinși. Ghiauri oportuniști! Da, bine, și pe mine mă
ducea șoferul pe banda prioritară, numai că eu nu circulam pe-acolo de
plăcere! Cum să fi putut trăi într-un oraș în care se îngrămădeau, claie peste
grămadă, cincisprezece milioane de oameni fără să fi avut parte de unele
privilegii?
— De ce râzi, doamnă?
„Oare până și șoferul mă urmărește sau ce mai înseamnă și asta?!“ mi-am
zis eu în sinea mea. „Măi, băiete, ia-ți ochii ăia cârpiți din oglindă! Uită-te
înainte, la drum!“
— De nimic, mi-am adus aminte de ceva…
De ce era să-mi aduc aminte?! Mă gândeam, de fapt, la povestea cu mersul
pe banda de urgență. Probabil că zâmbisem, spunându-mi „de parcă eu aș fi
putut să circul pe ea dacă n-aș fi fost acum în mașina rectorului!“
— Cât mai avem până ajungem?
— Cam douăzeci de minute. Pe cuvânt că ne-ar fi apucat miezul nopții
dacă n-ar fi fost banda asta prioritară!
Ne apropiam de aeroport cu viteză și, în vremea aceasta, niște polițiști care
blocaseră banda se holbau la noi: încercau să-și dea seama dacă cel care se
apropia cu mașina era un cetățean normal, pe care ar fi trebuit să-l ia la rost,
să-l tragă pe dreapta și să-l amendeze, sau cine știe ce personaj important pe
care s-ar fi cuvenit să-l salute cu respect.
Doamne, ce țară minunată avem! Și ce ușor se rezolvă totul! Asta câtă
vreme te afli în mașina rectorului, desigur!
Hmmm, urma să mă uit peste hârtiile astea… Profesor de drept, celibatar…
Celibatar? Mai există profesori celibatari în zilele noastre?!
„Aaa, acum am priceput“, am mormăit eu, „se pare că am sărit peste partea
din biografie pe care ar fi trebuit s-o citesc la început.“ Sub numele
„Maximilian Wagner“ era specificată data nașterii: 19 august 1914. Prin
urmare, avea 87 de ani. Era în vârstă de-a binelea, cum de venea pe la noi?
Probabil că soția îi murise sau poate că era divorțat. De fapt, pe vremea lui
oamenii se căsătoreau ca să-și ducă viața împreună, nu ca să divorțeze, așa
cum se întâmplă acum.
 „Uite ce-mi lipsea mie!“ mi-a venit să zic. Urma să-mi petrec trei zile din
viață alinând suferințele unui bătrân și administrându-i medicamente. La
naiba cu tine, Maximilian Wagner! Ce l-o fi apucat să vină la Istanbul tocmai
în zilele astea câinoase de februarie?!
Știu încă de pe acum ce întrebări o să-mi pună occidentalul ăsta bătrân!
Aaa, cum de e atât de frig la Istanbul?! Păi, eu mi-am adus niște haine mai
potrivite pentru o climă deșertică. Hmmm, aveți și autostrăzi?! Mă scuzați,
dar de ce nu purtați văl? Femeile de aici pot să lucreze la universitate?!
M-am obișnuit cu întrebările de soiul ăsta. În general, mă pregătesc înainte
de prima întrevedere cu fiecare dintre străinii care vin pe la noi. Urma să-i
dau și bătrânului aceluia cam aceleași răspunsuri pe care obișnuiam să le dau
și celorlalți, zâmbind ipocrit: aveam să-i vorbesc despre republică, despre
revoluții, aveam să-i explic că femeile din Turcia beneficiaseră de dreptul de
a alege și de a fi alese înainte de femeile din unele țări europene și că
patruzeci la sută dintre cadrele didactice ale universității sunt femei. Aveam
să-i spun, rând pe rând, că în țara noastră oamenii nu mai purtau fes de mai
bine de o jumătate de secol, că bărbații nu aveau patru soții, că turcii nu erau
arabi, că la Istanbul nu exista deșert și nici cămile, că iarna ne îngheța tuturor
fundul de frig și alte asemenea povești.
În vreme ce urma să-i înșir toate aceste lucruri, aveam să-i zic în sinea mea
ceva de dulce: „Băi, găgăuță, ai nu știu câte surse de informații la îndemână,
așa că pune mâna și citește, mai învață și tu câte ceva despre țara în care te
duci! Păi, ce, noi credem că America e țara pieilor-roșii înzorzonate cu pene
și a cowboy-ilor?! Cum poți să vii la noi ca un ageamiu câtă vreme ești
profesor?!“
Aveam să-i ascund, desigur, unele realități, precum faptul că, în ciuda
tuturor drepturilor legale de care dispuneau, foarte multe femei continuau să
mănânce bătaie de la bărbați, că adăposturile destinate lor erau pline ochi, sau
că în estul țării tinerele erau condamnate la moarte de consiliul de familie.
Discuțiile despre ele îmi răneau mândria patriotică! Și-apoi, ele nu
reprezentau adevărul în întregul său, ci doar o parte din el!
Explicațiile de acest gen, urmate de expediții pe la „Grand Bazaar, Blue
Mosque“ și de sesiuni de târguieli în cursul cărora îi duceam pe oaspeți să-și
cumpere jachete de piele, ceai de măr, mărgele albastre împotriva deochiului
și rahat turcesc reprezentau cheia de boltă a sarcinilor mele de serviciu. Cum
în acea perioadă nu era prea ușor să-ți găsești de lucru, mă vedeam nevoită să
răspund, vrând-nevrând, la asemenea întrebări prostești, să fac față cu succes,
prefăcându-mă că nu pricepeam despre ce era vorba, tentativelor unor
profesori mai bătrâiori de a-mi face curte, avântului cu care mă îmbrățișau și
mă sărutau când îi conduceam la aeroport, de parcă am fi fost rude de
patruzeci de ani, să le rabd discursurile despre ospitalitatea turcilor…
Ce să-i faci, fiecare serviciu cu dificultățile lui! La fel se întâmpla și cu al
meu. Bineînțeles că dacă bărbatul de care ai divorțat nu-ți plătește pensie
alimentară, în ciuda deciziei instanței, dacă lasă pe umerii tăi toată
responsabilitatea, toate cheltuielile școlare ale unui băiat de paisprezece ani,
n-ai cum să beneficiezi de luxul de a te purta ca vedetele de la Hollywood,
care au nu știu câte odrasle!
Te năpustești afară din casă în faptul zilei, urci în maxi-taxiul care geme de
lume ca să te duci la blestemata aia de slujbă, iar seara te întorci acasă pe
același drum, stoarsă de vlagă, îi dai să mănânce fiului tău care crede că
singurul lui rost pe lume e să se joace la PlayStation și, în general, faci față cu
greu realității, repetând zi de zi aceleași gesturi, ca un soi de Sisif feminin
care a venit pe lume prea târziu.
La sfârșitul săptămânii constați că sub ochi ți-au apărut niște cearcăne
vineții. Dacă vrei să te vezi cu vreo doi-trei prieteni și să-ți petreci vremea în
chip plăcut, îți găsești refugiul într-unul dintre mallurile acelea uriașe care au
devenit, mai de curând, noile temple ale Istanbulului.
Îți face bine să vezi câte o comedie romantică de la Hollywood și apoi să
dai pe gât vreo două pahare cu vin într-un bistrou, fără a pierde, în acel
răstimp, sentimentul plăcut care ți-a invadat sufletul ceva mai devreme.
Constați că cele mai multe dintre mese sunt ocupate de grupuri de tinere. Te
întrebi când au ajuns să se răzlețească atât de mult bărbații și femeile.
Tinerele sporovăiesc despre virtuțile celibatului și ale independenței, după
care nu fac altceva decât să se refere necontenit la bărbați.
Discursurile lor sunt mereu aceleași: femeile au început să se elibereze din
robia lor de mii de ani și să stea pe propriile picioare, acesta fiind și motivul
pentru care a intrat în declin instituția numită „căsătorie“, femeile din prezent
sunt mai instruite, au devenit superioare, iar faptul acesta îi deranjează grozav
pe bărbați, peste două sute de ani n-o să mai rămână picior de bărbat pe
lumea asta, femeile au să-și conceapă copiii prin diviziune celulară, fără să
mai aibă nevoie de masculi, și așa mai departe.
Uneori participam și eu la discuțiile pe care le purtau persoanele din jurul
meu. „Aceasta este tragedia pe care o trăiesc femeile emancipate în lumea
modernă“ le spuneam eu. Lucrurile urmau să continue în același fel până
când femeile aveau să fie cele care să-și aleagă viitorii soți, și nu invers. Când
urmau să se arate acele timpuri fericite, tinerele aveau să cumpere ele câte un
inel și să-i ceară în căsătorie pe viitorii soți, trimițându-și familia la cea a
bărbatului pentru „a-i cere mâna“. Familiile n-aveau să-și mai ia nurori, ci
gineri. Fără îndoială însă că obiceiul acesta avea să fie adoptat în Turcia la
sfârșitul sfârșitului căci, oricât de mult s-ar fi întărit în timp „partida
feminină“, Turcia era o țară „masculină“.
Eu categoriseam țările în „țări masculine“ și „țări feminine“. De pildă,
țările scandinave, Franța, Italia erau țări „feminine“, pe când Germania,
Spania, America erau țări „masculine“…
Bărbatul cărunt din fața mea, care și-a coborât scaunul în poziție
orizontală, tresaltă încontinuu. Eu n-am nici o problemă în privința aceasta,
dar mi se pare cât se poate de limpede că omul e cam frământat. Cei doi tineri
aflați de partea cealaltă a culoarului de trecere, în dreptul meu, se sărută fără
oprire. Cum scaunele de la Business Class pot fi rabatate complet, ai impresia
că te-ai afla într-un dormitor. Și-au tras o pătură peste ei și sunt mai mult
decât sigură că se pipăie de zor pe sub ea. După cum zicea Schopenhauer,
natura se străduiește să-i amăgească pentru a asigura perpetuarea speciei…
Oare ceea ce se numește „dragoste“ să nu reprezinte, într-adevăr, altceva
decât o amăgire care ar trebui să se soldeze cu procrearea?
În timp ce ne îndreptam spre aeroport pentru a-l întâmpina pe profesor,
Süleyman, șoferul, mă măsura din când în când, căscând ochii la mine prin
oglinda retrovizoare. Mă străduiam să nu-mi încrucișez privirile cu ale lui.
Eram convinsă că până și idiotul ăla se uita la mine ca la o „femeie
divorțată“. Așa gândeau toți bărbații! Dacă o femeie ajungea să divorțeze, se
afla, mai mult ca sigur, în căutarea unui „mascul“, avea, mai mult ca sigur,
nevoie de un „bărbat“! Cine știe ce se petrecea în fanteziile lui! Mi-am
rezemat o vreme capul de geam și m-am uitat la ploaia de afară.
 În cele din urmă am izbutit să depășim barajul ridicat de poliție la intrarea
în aeroportul Atatürk și să pătrundem în perimetrul acestuia. Și aici s-a văzut
ce impresie poate să producă o „mașină oficială-neagră-babană“: am ajuns
până în fața ușii de acces, într-o zonă care le este interzisă îndeobște altor
vehicule. Mașina noastră era, de fapt, un Mercedes foarte vechi, o mașină
desuetă. Cine știe de la care dintre rectorii de pe vremuri rămăsese moștenire!
Poate că respectivul trecuse deja în lumea drepților, dar bătrânul automobil
continua să-și facă datoria, opintindu-se din greu și făcând popasuri repetate
la service.
Desigur că nu m-am mirat deloc să constat că aeroportul era aglomerat. De
fapt, în țara noastră e aglomerație peste tot. Șoselele, stațiile de autobuz,
mallurile, cinematografele, restaurantele, piețele – toate sunt, pe de o parte,
aglomerate, iar pe de alta, zgomotoase. Nu reușești să dibuiești nici măcar un
locșor, în ditamai orașul, în care să rămâi singur două clipe și să-ți aduni
mințile în tăcere! Trecem prin mulțimea din Piața Eminönü, unde oamenii
stau îngrămădiți ca sardelele, printre cei care încearcă să-și afle viitorul „la
vulturi“2, printre indivizii care comercializează casete cu muzică în stil
arabesk 3, printre cameloții care vând, vociferând de mama focului, covrigi,
castraveți curățați de coajă ori kiwi, printre îmblânzitori de șerpi, printre
indivizi care expun ceasuri falsificate, printre copii care-ți prezintă niște
păsări închise în colivii, ce ar trebui să fie eliberate, exclamând „dă-mi
drumul, dă-mi drumul, iată-mă-s la porțile raiului!“ – pe scurt, ne desprindem
de gloata asudată, gălăgioasă și bucșită și căutăm niște unghere liniștite,
izolate de pe țărmul Bosforului, ca să ne detașăm de toate.
Stau și aștept în fața porții de la ieșirea pasagerilor, muncită de tot soiul de
astfel de gânduri. Privirile îmi sunt ațintite asupra ecranului uriaș, viu luminat
de deasupra porții. Da, avionul de la Frankfurt a aterizat. Prin urmare, omul o
să-și facă apariția în curând. Ridic deasupra capului o pancartă pe care scrie
„Prof. Maximilian Wagner“. Călătorii au prins să-și facă apariția în grupuri.
Turci care lucrează în Germania, grupuri de turiști, o fetiță blondă de vreo
zece ani, însoțită de o stewardesă…
Apoi l-am văzut: un bărbat înalt, cu pălărie, îmbrăcat într-un palton negru,
care-ți atrăgea atenția cu ochii săi de un albastru intens… În mâna dreaptă
avea o cutie de vioară, iar în cealaltă, o valiză de dimensiuni medii. Se oprise
în cadrul ușii și-i măsura din ochi pe cei care veniseră să-i întâmpine pe
călători. La vederea pancartei pe care o țineam în mână, s-a apropiat de mine,
surâzând. Odată ajuns la bariera care-i separa pe călători de cei aflați în
așteptare a lăsat valiza jos, și-a scos pălăria, mi-a întins mâna și a spus, în
limba engleză: „Bună seara, sunt Maximilian Wagner!“
Atunci mi-am dat seama că bărbatul din fața mea era nespus de frumos.
Arăta minunat, cu trăsăturile sale regulate și părul alb, cu nasul mic și ridurile
adânci, care-l prindeau grozav de bine. M-am simțit și mai deconcertată de
faptul că vedeam pentru prima oară un bărbat care-și scotea pălăria în fața
mea.
— Bine ați venit, domnule profesor! Mă numesc Maya Duran!
Ne-am îndreptat amândoi către capătul barierei.
— Mașina se află chiar în fața intrării, domnule profesor!
Ne-am pus amândoi în mișcare. Nu i-am propus să-l ajut la căratul valizei,
deși mă-ncerca acest impuls, și asta pentru că mă temeam ca nu cumva să
vadă în gestul meu o formă de servitute tradițională, asumată – supunerea pe
care o musulmană o are adânc imprimată în sufletul ei –, și nu o mână de
ajutor oferită de o persoană mai tânără unui om mai în vârstă. În plus, arăta
cât se poate de viguros și de puternic pentru vârsta sa: era drept ca o
lumânare.
Din fericire, Süleyman, dezghețatul nostru șofer, era prin apropiere. I-a
spus, cu accent turcesc, lungind cuvintele și afișând un zâmbet larg,
„welcooome, welcoome!“, după care i-a luat valiza din mână.
Când am ieșit din aeroport, am băgat de seamă că profesorul își punea din
nou pălăria și-și înnoda fularul gri, din cașmir, pe care-l purta la gât.
— Nu mă îmbolnăvesc eu așa ușor, a spus el zâmbind, dar în anotimpul
acesta e destul de rece la Istanbul.
— Se pare că ați venit pregătit pentru așa ceva, am spus eu. Mulți dintre
oaspeții noștri străini vin cu haine destul de subțiri, în ideea că țara noastră se
află în Orientul Mijlociu.
A râs:
— Dar eu cunosc Istanbulul! Am am avut multe de tras de pe urma frigului
de aici!
Acum, în timp ce scriu aceste rânduri, cufundată în scaunul meu comod
din avion, îmi aduc aminte că pe chipul lui surâzător stăruia o expresie
melancolică. Oare să fi băgat de seamă atunci acest lucru? Nu sunt tocmai
sigură, dar mie așa mi se pare!
Când Süleyman a deschis portiera Mercedesului negru, profesorul a
exclamat:
— Oh, old man, old car!
Am râs amândoi. Chiar și în timp ce zâmbea, pe când vorbeam amândoi
despre Istanbul, melancolia așternută pe chipul său nu se ștergea deloc.
Eu nu sunt o persoană tocmai prietenoasă, ca să nu mai spun că unii mă
consideră rece, însă, nu știu de ce, omul acela mi-a trezit simpatia de la bun
început.
Pe drum, profesorul se uita cercetător în jur, cu priviri obosite și
melancolice. Băgam de seamă că umplea mașina cu prezența lui și că avea o
înrâurire ciudată asupra mea. O simpatie stranie, amestecată cu respect… Nu
știu care din sentimente atârna mai greu, dar se vedea clar că era o persoană
extrem de interesantă și că nu aducea cu oaspeții pe care-i avuseserăm noi
mai înainte.
— În ce perioadă ați fost la Istanbul? l-am întrebat.
— Între anii 1939 și 1942.
— Ooo, a trecut destul de mult timp de-atunci! am spus eu. Probabil că
acum vi se pare foarte schimbat!
— Da, mi-a răspuns el. Pe vremea aceea nu existau atât de multe mașini și
nici atât de multe clădiri. Nu existau nici autostrăzi!
Apoi s-a cufundat în tăcere. Și eu tăceam. Süleyman ne arunca priviri
curioase prin oglinda retrovizoare, căci nu pricepea noima acelei muțenii.
Drumul de întoarcere era la fel de aglomerat ca la venire, așa încât
înaintam din nou, cu viteză, pe banda de urgență.
— Oare se poate să mai reducem puțin din căldură?
Mi-am dat seama cât de cald era în mașină doar la auzul cuvintelor
profesorului. Süleyman transformase habitaclul într-un soi de saună. I-am
spus să mai umble la radiator, după care l-am ajutat pe profesor să-și scoată
fularul gri și paltonul negru. Purta o cămașă albă cu guler negru și un sacou
de catifea cafenie, cu petice de piele aplicate în dreptul coatelor. Nu avea
deloc aerul unei persoane care venise cu avionul tocmai din America.
 — Simțiți efectele jet lag-ului, domnule Wagner?
De îndată ce am pronunțat aceste cuvinte, m-am gândit: „Nu spui decât
prostii!“ Bineînțeles că omul, la vârsta aceea, simțea și jet lag-ul, și oboseala.
— Încă nu, mi-a răspuns el, dar o să le simt sigur la noapte!
— În seara aceasta nu aveți prevăzut nici un program. Am să vă duc direct
la hotel. O să vă odihniți până mâine dimineață.
— La ce hotel am să stau?
— La Pera Palas.
Pe chipul lui s-a așternut un zâmbet abia perceptibil.
— Mă bucur foarte mult să aud asta!
— De ce?
— Pentru că hotelul îmi este familiar. Am mai stat acolo și înainte vreme.
— A fost construit în 1895. Agatha Christie a scris acolo un roman.
— Faptul că n-a fost încă demolat e o mare șansă pentru mine! Am aflat că
mai multe clădiri istorice din Istanbul ar fi fost demolate.
— Pera Palas se numără printre cele care au izbutit să scape. N-ați mai
revenit niciodată aici după ce ați părăsit orașul, domnule profesor?
— Nu.
— Prin urmaaare…
Am socotit în minte:
— …au trecut cincizeci și nouă de ani de atunci!
Profesorul n-a spus nimic. Tăcerea care se lăsase în mașină îmi crea o stare
de disconfort. L-am întrebat, mai degrabă ca să isc un sunet decât mânată de
curiozitate:
— În ce cartier locuiați pe atunci?
— În Beyazıt. Închiriasem o locuință în zona aceea pentru că se afla
aproape de universitate.
— Cunoașteți limba turcă?
A zâmbit și mi-a răspuns în turcă:
— Puțin.
Apoi a adăugat:
— Foarte puțin!
A tăcut o vreme, după care a continuat, în limba engleză:
— O învățasem în perioada în care predam aici, vorbeam acceptabil, dar
apoi am uitat. După ce am plecat din Istanbul n-am mai vorbit turcește cu
nimeni.
— Acum o să vă reîmprospătați memoria. O să începeți să vă amintiți într-
o oarecare măsură și limba.
Pe chip i s-a așternut o umbră și s-a cufundat din nou în tăcere. „Doar nu l-
o indispune ideea de a-și aminti limba turcă!“ m-am gândit eu. Probabil că
umbra care i se așternuse pe chip se lega de ceea ce i se întâmplase pe
meleagurile noastre, de ceea ce-i spusesem eu cu privire le reîmprospătarea
memoriei. Am făcut genul acesta de comentariu doar în sinea mea, căci n-
avea sens să duc lucrurile mai departe.
Pe măsură ce ne apropiam de oraș, traficul din faptul serii devenea din ce
în ce mai intens. O mare de mașini, demență… Mă întrebam, cuprinsă de
pesimism, cum aveam să mă mai întorc acasă după ce aveam să-l las pe
domnul acela la hotel. În zilele ploioase nu mai găseai nici taxiuri. Șoferii
accelerau și te lăsau cu buza umflată, de parcă ar fi vrut să se răzbune pe cei
care nu luau taxiul în zilele obișnuite. Degeaba le făceai semne cu mâna…
Dacă ar fi fost să iau un maxi-taxi, drumul ar fi durat cel puțin o oră. Offf,
mai exista și varianta de a locui aproape de universitate, ca profesorul, numai
că respectivele cartiere nu păreau prea accesibile!
„Kerem trebuie că a venit de mult de la școală și s-a așezat în fața
computerului“, am început eu să mă gândesc. Trebuia să-i pregătesc ceva de
mâncare. Oare avem ceva gătit în frigider? Chiar dacă am fi avut, nu s-ar fi
așezat la masă, i-aș fi dus eu mâncarea în cameră. Și-ar fi terminat ce avea în
farfurie fără să se uite la mine ori la mâncare, de parcă dacă și-ar fi desprins
ochii de la ecran s-ar fi petrecut cine știe ce catastrofă. Tastatura
computerului se transformase într-un soi de prelungire a mâinii lui. Nu se mai
desprindea de ea decât ca să se ducă la culcare.
Oare ce-ar fi spus Süleyman dacă l-aș fi rugat să mă repeadă și pe mine
până acasă? Băiatul ăla nu făcea nimic fără să primească ceva la schimb. Se
raporta la lume întrebându-se mereu cum ar fi putut să se aleagă cu vreun
avantaj din una ori din alta. Nu era inteligent, dar, la fel ca majoritatea celor
de felul lui, era viclean.
Probabil că inteligența este invers proporțională cu viclenia: când una din
ele se atrofiază, prinde avânt cealaltă. Până și măiestria cu care conducea
mașina ori faptul că îi speria cu sirenele și îi gonea pe cei care pătrundeau din
când în când pe banda de urgență sugera o anumită perfidie.
În vreme ce mă gândeam la toate aceste lucruri, am văzut o mașină care o
luase pe urmele noastre. Era un Renault obișnuit, de culoare albă, numai că,
din cine știe ce motiv, polițiștii nu-l opreau, deși înainta pe banda de urgență.
Fie considerau că era vorba de escorta noastră, fie era la mijloc altceva. Miile
de șoferi care își făceau veacul cu orele pe șoselele blocate ne măsurau din
ochi cu furie.
— Circulația e la fel și la Boston, domnule profesor?
A revenit la realitate și mi-a spus, pe un ton blajin:
— Nu. Și e bine că lucrurile nu stau așa, pentru că acolo universitățile n-au
nici un fel de privilegii.
— Probabil că așa este la New York!
— Da, acolo e aglomerație uneori, dar, cu toate acestea, nu cred să fie chiar
așa! Nu pricep de unde au apărut atâtea mașini! Pe vremea mea nu vedeai
decât câteva automobile răzlețe. Toți se duceau la serviciu cu tramvaiul sau
cu vaporul.
— Bineînțeles că nu existau nici podurile!
— Podul Galata? Acela exista.
— Nu, mă refer la podurile actuale de peste Bosfor… la cele două care fac
legătura între Europa și continentul asiatic…
— Aaa, da, am auzit de ele, desigur! Pe vremea aceea se traversa cu
vapoarele și cu bărcile.
Deodată nu mi-am mai putut stăpâni curiozitatea și l-am întrebat:
— Sunteți neamț sau american de origine germană?
S-a posomorât și l-am simțit distanțându-se de mine. A mormăit ceva, dar
n-am priceput ce spunea.
— Îmi cer scuze! i-am zis. Deși sunteți profesor în America, aveți nume
german. Eram doar curioasă…
— Nici o problemă! a spus, după care mi-a explicat: Dumneavoastră nu
aveți nici o vină. Este o chestiune mai aparte, care mă privește doar pe mine.
Reacționez într-un anumit fel când vine vorba despre întrebări legate de
apartenență și identitate. Da, sunt neamț, numai că…
— Nu-mi mai spuneți, domnule profesor, vă rog să nu-mi mai spuneți! Nu
voiam să vă necăjesc de cum ați venit la noi! Îmi cer din nou scuze!
A zâmbit îngăduitor:
— N-aș vrea să vă simțiți stânjenită încă de la prima noastră întâlnire din
cauza unei întrebări banale! Nu luați seama la ciudățeniile mele! Da, sunt
german, originar din Bavaria, dar din 1942 locuiesc în America. Am adoptat
cetățenia americană. N-am mai fost în Germania din 1939.
— Vreți să spuneți că patria dumneavoastră mamă este Germania…
— Nemții o numesc patria-tată4, nu patria-mamă, dar eu prefer să nu
folosesc deloc acest cuvânt.
Am simțit că era încordat și că dorea să pună capăt discuției, mai ales că se
răsucise ușor spre fereastră. Era foarte greu să-ți dai seama ce anume îl
supărase. M-am gândit că era un om plin de taine.
În vremea aceasta am părăsit autostrada și ne-am îndreptat către Beyoğlu.
Mașina din spatele nostru mergea, pesemne, în aceeași direcție, căci nu s-a
dezlipit de noi. Pentru că îmi plăcea grozav să fantazez, ba chiar eram o
persoană care făcea față existenței dificile pe care o ducea doar grație
fanteziei, am inventat pe dată un joc. Se făcea că oaspetele nostru era spion,
iar mașina care ne urmărea aparținea serviciilor secrete! Urma să fim prinși
pe undeva la înghesuială, din mașină aveau să țâșnească niște agenți înarmați
cu pistoale, care aveau să-l răpească pe profesor, iar pe mine aveau să mă
lege fedeleș și să mă azvârle în cine știe ce temniță… Ce aventură pe cinste ar
fi fost! Dar diavolul de Süleyman tot ar fi găsit o cale ca să scape! Sau poate
că ar fi fost omul lor de la bun început…
Fanteziile de soiul acesta reprezentau o deprindere cu care rămăsesem de
pe vremea când eram studentă la Litere și din cei câțiva ani care urmaseră
după absolvire, când manifestasem un interes deosebit pentru literatură: era
vorba despre a fantaza și a percepe viața prin prisma poveștilor.
În anii următori mi-am pierdut însă într-o oarecare măsură această
deprindere. Citisem câteva lucrări referitoare la tehnicile narative, cu intenția
de a scrie o carte. Oare viziunea aceasta atât de tehnică să fi fost cea care să
mă fi înstrăinat de literatură? Sau poate că ceea ce mă îndepărtase întrucâtva
de ea nu avea un aer atât de misterios. Împrejurările vieții mă împiedicaseră
să ajung scriitoare: era cât se poate de simplu! Povestea cu „dacă vrei, poți!“,
pe care nu încetau s-o vânture volumele de „dezvoltare personală“, ce
promovau un anumit soi de superficialitate plină de frivolitate, reprezenta o
amăgire perfectă. Omul nu voia decât ceea ce putea să facă. Noțiunea de „a
voi“ nu se confunda cu cea de „a dori“ ori cu cea de „a visa“ – era ceva legat
de acceptarea riscului de a plăti un anumit preț, de a face ceea ce se cuvine.
Da, în ultimii ani nu mai încercam dorințe precum cea de a scrie un roman,
și asta pentru că nu mai găseam în mine forța de a realiza așa ceva.
Împrejurările existenței mele nu erau prielnice unei astfel de întreprinderi.
Rămăsesem însă cel puțin cu anumite deprinderi, precum cea de a visa și de a
plăsmui povești, iar faptul acesta era minunat, la drept vorbind! Era amuzant.
— De vreme ce râdeți, înseamnă că nu v-ați supărat pe mine!
Vocea profesorului m-a readus la realitate și am băgat de seamă că, într-
adevăr, râdeam.
Nici n-am apucat să exclam bine „Cum aș putea să mă supăr pe
dumneavoastră, Hocam ?!“, că mi-am și mușcat buzele, jenată, căci îi
spusesem, din pură obișnuință, Hocam, „domnule profesor“, folosind
apelativul din limba turcă. Cuvântul acesta îmi ieșea din gură de sute de ori
pe zi, căci așa mă adresam tuturor cadrelor didactice din universitate.
De data asta cel care a râs a fost Wagner:
— Da, da! a spus el, emoționat. Hocam, Hocam! Pe vremea când locuiam
la Istanbul, toată lumea mi se adresa cu apelativul Hocam. N-am mai auzit
cuvântul acesta de mai bine de o jumătate de veac! Mulțumesc! Abia acum
mi-am dat seama că mă aflu la Istanbul.
Când am ajuns la vechiul hotel Pera Palas, gheața care stăruia între noi
sfârșise prin a se topi. Hotelul se afla pe o stradă îngustă, iar felinarele sale,
care luceau în ploaie, ca și copertina plămădită din fier forjat și sticlă, lăsau
impresia unei lumi ireale, de basm.
Nu știu de ce, dar în momentele acestea îmi face bine să mă gândesc la
Pera Palas. Așa cum stau, în avionul cufundat în beznă, la opt mii de metri
deasupra pământului, percep lumina pe care mi-o proiectează laptopul în față.
Hotelul, care a fost ridicat pentru călătorii de sorginte aristocratică ai Orient-
Expressului și al cărui bal de inaugurare a avut loc în anul 1895, rămâne, din
punctul meu de vedere, clădirea cu cea mai puternică personalitate din
Istanbul.
Eu și profesorul am pătruns grăbiți în holul hotelului, fugind de ploaie, iar
Süleyman le-a încredințat bagajele valeților. Wagner își ducea singur vioara.
Nu se despărțea nici o clipă de cutia aceea.
După ce am trecut de ușa rotativă, am observat, în timp ce mă uitam spre
Süleyman, care rămăsese în urmă, că Renaultul alb ce ne urmărise puțin mai
devreme parcase și el pe undeva prin apropiere. Erau cam prea multe
coincidențe. Oare să fi trimis autoritățile niște gărzi de corp pentru profesor?
Să fi fost vorba de o persoană foarte importantă? Poate că la mijloc nu era,
într-adevăr, decât o simplă potriveală. Mașina noastră nu fusese, desigur,
singura care se îndreptase dinspre aeroport spre hotel.
Din momentul în care am pătruns în hotel, expresia melancolică de pe
chipul lui Wagner s-a accentuat și mai mult. Ochii săi albaștri au dobândit un
aer absent. Mi s-a părut că pălise, dar poate că de vină erau mănunchiurile de
lumină pe care le răspândea candelabrul uriaș de deasupra capetelor noastre.
— Dumneavoastră luați loc puțin, ca să mă ocup de formalitățile de cazare,
i-am spus, conducându-l către una dintre berjerele acelea vechi, dar încă
frumoase care se găseau în hol. V-aș ruga să-mi dați pașaportul! Doriți să beți
între timp o cafea sau ceva tare?
Mi-a răspuns la rândul său cu o întrebare, luându-mă prin surprindere:
— După ce terminați ce aveți de făcut am putea să bem un whisky
împreună?
— Desigur! i-am răspuns, frământată, pe de altă parte, de tot soiul de
angoase, ca, de pildă, de gândul că urma să întârzii acasă, că trebuia să-i dau
lui Kerem să mănânce și altele asemenea.
Mustafa Bey, care era de serviciu la recepție, m-a întrebat:
— Iarăși aveți un oaspete?
— Da, i-am răspuns eu. Ce să fac dacă acesta mi-e serviciul?! De data asta
este vorba despre un domn în vârstă, obosit. Ar fi bine dacă i-ați putea da o
cameră liniștită…
— Nici o grijă, Maya Hanım 5!
— Mulțumesc!
În timp ce mă îndreptam către Wagner, i-am cerut chelnerului un JB dublu
și un pahar cu Porto alb.
— Vă rog, de asemenea, să ne mai aduceți niște cuburi de gheață pentru JB
și niște apă! Și niște snackuri!
 Când am ajuns însă la Wagner, am constatat că acesta adormise în fotoliul
în care era așezat. Stătea cu capul sprijinit de rezemătoarea laterală a berjerei,
respirând profund și regulat. Avea pe chip o expresie plină de inocență.
Împrejurarea respectivă îmi convenea de minune și mie. Voiam să profit de
acel prilej pentru a mă duce cât mai repede acasă. Am anulat comanda și i-am
rugat pe chelneri să nu-l deranjeze pe oaspete.
— Îl veți conduce în cameră când se va trezi.
Apoi i-am scris profesorului un scurt mesaj pe o hârtie cu antetul Pera
Palasului luată de la recepție: „Hocam, dormeați foarte adânc, așa încât n-am
vrut să vă mai deranjez! Eu plec, am să revin să vă iau mâine dimineață la ora
11.“
Am ieșit din hotel și, în timp ce mă îndreptam către Süleyman, am căutat
să afișez o mină zâmbitoare, ba chiar l-am atins ușor, în pripă, pe braț înainte
de a deschide gura.
— Am întârziat foarte mult în seara aceasta.
M-am întins ușor către el, de parcă dacă aș fi făcut acest gest ar fi găsit că
vocea mea avea o tonalitate mai intimă:
— Kerem mă așteaptă ca să-i dau să mănânce. Te-ar deranja foarte tare
dacă m-ai repezi și pe mine până acasă?
Vai, Doamne! Acum, când scriu aceste lucruri, mi-e puțin rușine de mine.
Cum adică „dacă m-ai repezi“?! Ce cuvinte am mai ales și eu ca să-i las
individului impresia că sunt o persoană delicată! Adevărul este că vorbele
mele n-aveau, desigur, nici un subînțeles. Dacă în timp ce scriu aceste rânduri
folosesc alte cuvinte decât cele de care îmi aduc aminte, dacă aleg, altfel
spus, cuvinte mai potrivite, și asta în scopuri narative, nu se poate spune că
aștern pe hârtie lucruri neadevărate. Dar, fie și așa, scriu întocmai ce gândesc,
fără să-mi fac griji și, totodată, fără să mă tem ca nu cumva să fiu înțeleasă
greșit.
În definitiv, nu sunt scriitoare; valoarea a ceea ce aștern eu pe hârtie nu
poate decurge decât din sinceritatea cu care o fac. De fapt, când te afli undeva
sus pe cer, înconjurat de întuneric, cu toți cei din jur cufundați în somn, nu
prea mai simți nevoia să apelezi la autocenzură.
Süleyman a ezitat puțin. Probabil că încerca să-și dea seama cu ce anume
s-ar fi putut el alege de pe urma unui asemenea gest. Apoi a prins viață și mi-
a spus:
— Hai, urcă, doamnă, să te duc!
În timp ce urcam în mașină, mi-au căzut ochii pe Renaultul alb de mai
devreme. În el se aflau trei bărbați; cel instalat la volan fuma, cu un rânjet
întipărit pe chip. Probabil că se holbau la noi. Sau poate că doar mie mi se
părea așa?!
„Nu, draga mea, de ce să se uite la noi?!“ mi-am zis eu. Ei bine, chiar se
uitau! Da, situația devenea destul de ciudată. Dacă ar fi fost să vină la hotel,
de ce să stea acolo și să nu coboare din mașină? Probabil că oamenii
respectivi erau niște gărzi de corp. Așadar, profesorul era un savant de vază.
În definitiv însă era profesor de drept, nu specialist în fizică nucleară ori
altele de soiul acesta.
Când m-am uitat pe geamul din spate al Mercedesului, am văzut că
indivizii mă fulgerau cu privirea, fără să-și ferească deloc ochii. Cine erau
tipii ăia ciudați?!
În vremea aceasta, Süleyman răsucea de zor cheia în contact, după care
motorul tușea puțin și se cufunda iarăși în tăcere. Zvâcnetul motorului care
hârâia făcea să se cutremure toată mașina. Bănuiam că, în timp ce umbla la
contact, Süleyman apăsa cu nădejde și pe accelerație. În cele din urmă și-a
luat mâna de pe cheie, cu un gest care sugera limpede că încetase să mai
încerce, și mi-a aruncat o privire peste umăr:
— Îmi pare rău, dar s-a înecat motorul!
M-am uitat la el îndoită. Mașina era veche, fără îndoială, mereu apăreau
asemenea defecțiuni, dar oare Süleyman se folosea de acest pretext pentru a
nu mă duce acasă? N-aveam de unde să știu.
Am spus „bine“ și, când am coborât din mașină, m-am pomenit brusc în
mijlocul străzii, incapabilă să-mi dau seama ce aveam de făcut. Ca să scap de
acest sentiment, am intrat din nou în hotel. Când m-am întors și m-am uitat în
urmă, m-am întrebat de ce nu mă urcasem într-unul dintre taxiurile acelea
galbene care luceau intens în ploaia de afară.
După ce am intrat, valetul în uniformă care mă întâmpinase la ușă și-a
închis umbrela, aruncându-mi priviri uimite. Profesorul era în continuare
cufundat în somnul său plin de inocență. Chipul lui palid arăta parcă și mai
palid decât de obicei. Avea gura întredeschisă și dormea ca un copil fără
apărare. Părul lui cărunt, pieptănat cu îngrijire, răspândea reflexe albăstrui. L-
am atins ușor pe braț și am spus cu blândețe:
— Domnule profesor! Domnule profesor!
A deschis ochii încetișor și a privit mai întâi în jur, nedumerit. Pesemne că
încerca să-și dea seama unde se afla. Apoi, când expresia aceea întrebătoare a
început să se estompeze, și-a îndreptat privirea spre mine:
— Îmi cer scuze! a murmurat el. Înțeleg că am ațipit aici… Îmi cer scuze!
— N-aveți de ce să vă cereți scuze! i-am spus zâmbind. Ați călătorit
paisprezece ore, v-ați pierdut reperele orare, este foarte firesc!
După ce l-am mai vegheat puțin, de parcă aș fi așteptat să se odihnească,
am continuat:
— Camera dumneavoastră este pregătită. Haideți să mergem acolo!
L-am apucat de braț, săltându-i trupul firav din fotoliu. L-am urcat apoi în
ascensorul acela aristocratic, plămădit din lemn și fier, care fusese, la vremea
sa, cel mai faimos ascensor din Europa, și l-am dus la etajul al treilea. Am
fost însoțiți de un valet. Când acesta a deschis ușa camerei, folosindu-se de o
cheie mare de metal, m-a izbit un iz de mucegai. Mirosul stătut al unei clădiri
stătute… Old man, old hotel!
Mi-a venit în minte, vrând-nevrând, așa cum i se întâmplă oricărui cititor
turc, „misterul“ legat de Agatha Christie: scrisese Crima din Orient Express
chiar în acel hotel, dar dispăruse vreme de unsprezece zile. Nimeni nu
izbutise să afle unde fusese în acel răstimp. Mai târziu, sub podeaua camerei
sale fusese descoperită cheia aceea mare din metal.
Din punctul meu de vedere, aceasta îi aparținuse Agathei Christie – la
mijloc fusese o escapadă amoroasă, nici vorbă de mistere și de alte asemenea
lucruri, numai că imaginația oamenilor lucra în acest fel ori de câte ori venea
vorba de Istanbul, de Orient Express, de Pera Palas și Agatha Christie.
În timp ce valetul aducea valiza în încăpere, profesorul și-a așezat vioara
pe un scrin vechi din lemn de mahon. L-am ajutat să-și scoată paltonul şi i-
am spus:
— Eu plec, domnule profesor. Mâine o să luați prânzul în compania
rectorului, așa că am să vin să vă iau la ora 11.
— Știți, urma să bem ceva împreună! a protestat el. Am ratat această
ocazie pentru că m-a luat somnul, dar ce-ar fi să vă invit la cină…
 — Mi-ar fi făcut mare plăcere, domnule profesor, dar acum mă așteaptă
băiatul meu acasă.
A clătinat din cap cu un aer înțelegător.
Când am coborât, am băgat de seamă că Mercedesul rămăsese în același
loc. Süleyman mi-a spus, cu un rânjet larg:
— Până la urmă rabla asta a pornit! Hai, doamnă, urcă, să te duc acasă!
Apoi, când am pornit, sub ploaie, mi-am adus aminte de oamenii aceia
ciudați, așa că m-am întors și m-am uitat pe luneta mașinii. Renaultul alb nu
se mai afla acolo. E bine, m-am gândit, a plecat! M-a cuprins un soi de
ușurare. Ce bine era să mă abandonez zdruncinăturilor plăcute ale
Mercedesului și să mă relaxez până acasă!
Tocmai mă cuibărisem în scaun și mă destinsesem, când mi-a încolțit în
minte îndoiala: oare Renaultul acela chiar plecase?! Dacă oamenii aceia se
aflau în continuare pe undeva pe acolo?! Ba poate că intraseră chiar în
hotel… Nu cumva să se gândească să-i facă vreun rău profesorului! Ce-ar fi
fost să-l răpească în noaptea aceea și să nu-l mai găsesc a doua zi, când
aveam să revin?! Apoi mi-a venit în minte altă idee: nu care cumva să se țină
pe urmele mele! M-am înfiorat. „Nu bate câmpii, Maya!“ mi-am zis. „Dacă te
lași purtată de tot soiul de fantezii, o s-o iei pe arătură! Lasă poveștile de soiul
ăsta!“
Cu toate acestea, în vreme ce Süleyman conducea mașina aceea masivă
dinspre Bulevardul Tarlabașı spre Taksim, nu mă puteam împiedica să mă
întorc și să mă uit în urmă. În jurul nostru se zăreau o serie de Renaulturi
albe, dar bărbații de mai devreme nu păreau să fie prin preajmă. Am fost
uimită să constat că existau atât de multe Renaulturi albe. N-ar fi avut cum să
se înmulțească în asemenea măsură pe parcursul unei singure zile, dar mi s-a
părut ciudat să constat că nu remarcasem acest lucru înainte. Prin urmare, era
vorba de o problemă de percepție! Dacă aș fi stat să mă uit așadar după un alt
gen de mașină, cu altă culoare și altă marcă, aș fi observat că și mașinile de
soiul acela erau mai numeroase decât presupusesem eu înainte. Probabil că
observația legată de numărul mare al mașinilor de lux care circulau pe șosele,
de numărul mare al bogătașilor pe care-i aveam în țară era cam de aceeași
natură. La fel ca și observația referitoare la amploarea sărăciei și a mizeriei…
În același mod, atunci când stăteam să mă gândesc uneori cât de mojici și
de respingători erau o mare parte dintre bărbați, ar fi trebuit să accept că
această apreciere nu-și avea obârșia în realitate, ci în viziunea mea asupra lor.
Dar dacă socoteam că un bărbat era chipeș și demn de încredere… Nu, draga
mea, ce legătură putea exista între perspectiva asupra unui bărbat socotit
atrăgător și viziunea mea asupra lui?! Doar nu se punea problema să-l văd pe
unul și același bărbat în chip diferit, în funcție de starea mea de spirit! Sau
poate că așa se întâmplau lucrurile?! Altfel spus, era posibil ca unul dintre
factorii de influență să fi fost starea mea de spirit din acel moment?! Cât de
multă încredere poți avea, în acest caz, în propriile gânduri? Oare gândurile
mele să fi fost determinate de realitățile vieții sau de propria stare de spirit?
Între cele două să nu fi nu existat nici o legătură?
Așadar, ce anume prima, rațiunea sau percepția? Sau poate că între rațiune
și percepție exista un alt tip de relație? O relație care transcendea chestiunea
privitoare la anterioritate și posterioritate…
De vreme ce-mi băteam capul cu asemenea povești, de ce nu le studiam în
profunzime și nu citeam studii pe astfel de teme?! Să fi fost oare vorba de o
deprindere dobândită din mediile academice în care-mi duceam viața? Dacă
s-ar fi ivit vreun profesor care să poată răspunde la întrebările care-mi
stârneau curiozitatea, m-aș fi simțit satisfăcută. Cunoașterea devenise un scop
în sine. Să pui întrebări, să cauți întrebări și răspunsuri, să nu te temi de
numărul din ce în ce mai mare al întrebărilor…
Oare eram nedreaptă cu mine însămi? Chiar și cei din anturajul meu erau
de acord că îmi plăcea să citesc, să explorez. Dacă n-ar fi fost așa, de ce mi-aș
mai fi bătut capul cu tot soiul de întrebări, așa cum făcusem adineauri?
Sau poate că ceea ce făceam mă ajuta mai degrabă să-mi odihnesc mintea
decât să-mi bat capul? Faptul că mă gândeam la Renaultul alb care ne
urmărise până la hotelul Pera Palas, că-mi îndreptam gândurile către alte
teme…
Aaa, uite că am și ajuns! Probabil că pe ploaia și cu circulația asta
infernală, drumul a durat cel puțin o oră. E bine, e bine, a trecut și ziua de azi!
Să nu mă mai gândesc până mâine la Renaultul alb, la profesor, la
universitate, la ce am făcut…
Mi-am îndreptat ținuta, stând pe bancheta din spate, unde mă tolănisem
într-o poziție destul de confortabilă. I-am mulțumit lui Süleyman, pradă unui
soi de moleșeală, și am coborât din mașină. Nu m-a deranjat nici măcar
ploaia. În timp ce intram în bloc, m-am uitat la ceas: era trecut de ora nouă!
„Kerem și-o fi făcut griji pentru mine!“ m-am gândit eu. Nu, de ce și-ar fi
făcut griji?! Eram sigură că nici măcar nu-mi observase absența. Urma să urc
cu ascensorul până la etajul patru, să descui ușa apartamentului cu numărul 9
și, în timp ce aveam să-mi scot, în antreu, pardesiul ud leoarcă și pantofii,
aveam să constat că, dincolo de lumina care răzbătea din camera lui,
apartamentul era cufundat în beznă. Aveam să aud, totodată, sunetele
înfundate iscate de televizoare, pe care ușile fragile ale apartamentelor din
vecini nu izbuteau să le înăbușe, vreo două-trei femei care râdeau în hohote și
plânsete de copii. Nasul avea să-mi fie invadat de mirosurile amestecate de
mâncare care zăceau cuibărite în luminatorul blocului. După ce aveam să
intru în casă și să aprind luminile din salon, aveam să mă îndrept spre camera
lui Kerem și să-l găsesc ghemuit în fața calculatorului, cu trupul lui costeliv
aplecat în față.
— Bună, băiete, cum îți mai merge? aveam să-l întreb.
El avea să mormăie, fără să se uite la mine, ceva de genul „bine“.
Apoi urma să mă duc în bucătărie, să găsesc în frigider o jumătate de pizza
rămasă de ieri, s-o încălzesc, să i-o duc în cameră împreună cu o cutie de cola
și să i le pun pe masă. El avea să întindă mâna și să ia o felie, fără să-și
desprindă ochii de pe ecran, după care aveam să-l las și să mă duc la baie, să
mă strecor sub dușul cald și să mă gândesc la întâmplările de peste zi. Mai
apoi aveam să mă înfășor într-un halat de baie alb, marca Denizli, să mă duc
în bucătărie cu părul încă ud, să-mi fac un sandvici cu brânză, să mă instalez
în fața televizorului și să mă uit, în timp ce încercam să mușc din sandviciul
pe care-l aveam în mână, la știrile legate de viața politică, la cele despre criza
economică, la liderii care se ocărau unii pe alții, la diverși cântăreți care se
zbânțuiau, la informațiile legate la felurite crime săvârșite în acea zi. Înainte
de a mă culca, urma să umblu de colo până colo pe canalele cu filme, să dau
de vreunul dintre festivalurile acelea la modă în ultimii ani – un bărbat care
avea să vină acasă și să spună „Bună!“, pentru ca mai apoi, după patru
minute, femeia să spună „Bun venit!“… În felul acesta, se va fi chemat că
mai recepționasem o dată mesajele legate de singurătate și de absența
comunicării, într-o țară în care nici măcar nu puteai să respiri din pricina
îmbulzelii.
După aceea aveam să-i spun băiatului meu, deși știam foarte bine că n-avea
să mă asculte, „Culcă-te acum, Kerem!“, apoi aveam să mă reped în pat.
Aveam să mă gândesc, în timp ce mi se usca părul, înfășurat în prosop, la alte
vieți, la alte lumi… Din clipa în care aveam să pun capul pe pernă și să închid
ochii, n-aveam să mai fiu Maya, ci cu totul altcineva. Uneori o tânără
îndrăgostită, alteori o activistă politică, alteori, în fine, o aventurieră…
Aveam să îmbrac oricare dintre aceste ipostaze sau o cu totul alta, dar aveam
să mă eliberez, cu siguranță, de identitatea Mayei!
Urma să recit din nou în minte, tânjind, desigur, în vremea aceasta, la un
alt cer, poezia „There is another sky“ de Emily Dickinson, pe care o reluam
cel puțin o dată pe zi încă de pe vremea când eram studentă la Facultatea de
Litere și care, nopțile, mă pregătea de somn aidoma unei rugăciuni.
După ce am coborât din mașină în fața blocului, am avut parte de tot ceea
ce îmi imaginasem înainte că urma să mi se întâmple, după care m-am vârât
în pat cu capul înfășurat în prosop. În noaptea aceea însă, chiar înainte de a
adormi, mi-am dat seama că profesorul acela în vârstă mă impresionase într-
un mod cu totul uimitor și că eram nerăbdătoare să-l revăd a doua zi
dimineață. Schimbarea aceasta nu era, desigur, deloc de lepădat!
Când m-am trezit, câteva ore mai târziu, deprimată, eram măcinată de un
alt gând: ce aveam să mă fac cu băiatul meu?! Să-l fi crescut eu aiurea, sau
toți copiii erau la fel? Mai deunăzi citisem într-un ziar că ar fi apărut niște
programe de închidere automată a computerelor, și aceasta pentru că tinerii
nu se puteau îndura să apese singuri pe buton. Oare n-ar fi fost bine să-i
cumpăr și eu așa ceva? Kerem nu vorbea deloc cu mine. Și nu doar cu mine:
nu vorbea cu nimeni! Începuse să-și deschidă inima pe deplin doar pe
internet.
Psihologul la care-l dusesem, și asta cu mari eforturi, răcindu-mi gura din
greu ca să-l conving, caracterizase situația în care se afla prin formula „teamă
de viață“.
— Ați fi uimită dacă ați ști cât de mulți copii se află în această situație!
Lumea a devenit foarte aspră, foarte dură! Mai cu seamă în marile orașe…
Școlile sunt niște veritabile sălașuri ale violenței. Unii copii sensibili și
inteligenți se închid cu totul în sine, de teamă ca nu cumva să le fie știrbită
personalitatea, și comunică doar pe internet.
Am deschis ochii, stând cu fața în sus. Trebuia să-mi mărturisesc ceva: cu
câteva zile înainte, într-una dintre acele puține zile în care Kerem ieșise cu
tatăl lui în oraș, îi deschisesem computerul. Îmi dorisem să văd cu ce anume
se îndeletnicea și mă pomenisem confruntată cu o lume îngrozitoare.
Fusesem mai mult decât uimită să constat cât de numeroase erau filmele
porno care le erau accesibile băieților aflați la vârsta adolescenței. În toate
acele filme, femeia era teribil de înjosită, iar corpul îi era maltratat pentru a fi
pus în slujba bărbaților.
Bietele fete treceau prin tot soiul de ipostaze. Bărbații care evoluau în acele
filme nu se sfiau să le supună la cazne, să le chinuie până când le dădeau
lacrimile, să le facă să verse ori să sângereze, să le strângă de gât până când
ajungeau să se înăbușe. Fetelor le era astupată gura cu pământ, erau bătute cu
lanțul, erau legate fedeleș, biciuite și obligate să se împerecheze cu cai, cu
câini, cu maimuțe, cu șerpi. Existau până și filme în care mai mulți zdrahoni
siluiau câte o fetiță. Desigur că nu era vorba de preferințele lor personale, dar
rezulta că „piața“ își dorea așa ceva. Probabil că în filmele porno se vădea cel
mai bine cât de dezgustătoare și de dăunătoare era realitatea aceea numită
„piață“.
În practicile de acel gen nu exista nici urmă de dragoste, de mângâiere, de
tandrețe. Era un mediu violent, care contravenea principiilor fundamentale
ale umanității. Atunci când văzusem acele filme mă întrebasem: „Oare fiul
meu crește raportându-se în felul acesta la lume și la femei? Așa își propune
el să se poarte cu femeile?! Oare nu-mi arată nici un fel de prețuire pentru că
și eu, mama lui, aparțin acelei categorii feminine care este atât de umilită?“
Era o lume bolnavă. Oare aveau să sfârșească prin a le sfâșia și ucide pe
fete pentru simplul motiv că spectatorii cereau din ce în ce mai mult, așa cum
se întâmplă cu cei dependenți de droguri?
Intrasem apoi pe unele site-uri la care era abonat băiatul meu. Nu putusem
să le studiez pe toate în detaliu căci mi se solicita parola, dar am băgat de
seamă cu groază că acolo găseai absolut orice, de la sfaturi adresate tinerilor
cu privire la metode ușoare de sinucidere până la informații privitoare la
confecționarea bombelor. Erau luate în tărbacă toate acele lucruri pe care noi
le numim „valori“ și era schițat un model de lume nihilist, van, pentru care nu
merita să trăiești.
După ce am închis computerul, am făcut o mică criză. Prin urmare, așa
arăta acel univers al internetului care-l subjuga pe băiatul meu! Un iad de
care noi habar n-aveam, pe care nu-l cunoșteam deloc! În timp ce profesorii și
familiile se străduiau să le ofere câteva fărâme de cunoaștere pe care noi le
numeau „educație“, tinerii își făceau rost de „adevărata educație“ de pe site-
uri de soiul acela.
Cum să închizi ochii la astfel de lucruri?! De ce nu se ocupa nimeni de un
sistem care călca în picioare în așa hal drepturile omului, care transforma
milioane de copii asemenea lui Kerem în niște indivizi anormali, înclinați
către sinucidere, asociali?
Când îi vorbeam lui Ahmet despre astfel de lucruri, încerca să scape de
mine și să pună capăt discuției cu replici de genul „e băiat, se mai întâmplă și
asemenea lucruri, asta e adolescența, nu-ți mai bate capul“. Problema
principală era că nu-și asuma responsabilitatea creșterii băiatului, pe care mi-l
lăsase mie în grijă, luându-și lumea în cap, dar că, în schimb, își făcea timp
pentru noua lui iubită.
Pesemne că am obosit tot frământându-mi mintea cu asemenea lucruri, căci
la un moment dat m-a luat iar somnul. Când m-am trezit din nou, către
dimineață, mi-am adus aminte de Renaultul alb. Oare exagerasem peste
măsură povestea aceea? Poate că nu era vorba decât de o coincidență.
Cu toate acestea, m-am dus la fereastră și m-am uitat afară. La ora aceea
totul era pustiu, cufundat în tăcere. Sub felinarul de pe stradă era parcat un
Renault alb, dar nu reușeam să-mi dau seama dacă în el se afla sau nu cineva.
De fapt, în țara noastră existau nenumărate Renaulturi albe. Mă și gândisem
la lucrul acesta când venisem acasă, seara… Câtă bogăție, câtă sărăcie… M-
am întors în pat.
La două ore după aceea, m-am trezit din nou, deșteptată de soneria
ceasului, și am început să mă pregătesc în grabă de plecare. Încercam, pe de
altă parte, să-l scol pe Kerem. Aceea era rutina noastră de zi cu zi. Nu se
scula până când nu mă rugam de el cu cerul și cu pământul, ceea ce se-
ntâmpla până plecam de acasă. Dădeam sonorul de la televizor mai tare,
trăgeam draperiile, aprindeam luminile, dar totul era inutil. Știam că, după
plecarea mea, avea să se scoale, numai că n-avea să se ducă la școală, ci avea
să se trântească în fața computerului. În unele zile se comporta mai firesc, se
scula la timp, răspundea pozitiv la eforturile mele de a-l pregăti și a-l ajuta să
prindă autobuzul școlii, însă erau și perioade în care lucrurile o luau razna
rău.
Într-una dintre zilele de soiul acesta, îi telefonasem lui Ahmet și-i
spusesem:
— Băiatul tău nu vrea să se scoale și să se ducă la școală! Eu îmi iau
mâinile de pe el, e și copilul tău, așa că n-ai decât să vii și să-l iei la tine!
Ahmet însă îmi trântise telefonul în nas, pretinzând că trebuia să ajungă la
o ședință și că n-avea timp să se întindă la vorbă cu mine. Atunci chiar
plânsesem de furie!
Cum mă aflam din nou în pragul unei zile problematice, am plecat de acasă
în grabă și am început să gonesc către maxi-taxi, ca nu cumva să întârzii la
serviciu. Pe drum ar fi urmat să-mi iau, oricum, un simit6 și, odată ajunsă la
universitate, aș fi băut niște ceai. N-aveam timp de micul dejun.
În timp ce intram în birou, l-am văzut pe Süleyman așteptându-mă la ușă.
— Bună dimineața, doamnă, vreau să vă zic ceva!
— Bine, intră!
M-a întrebat, cu un zâmbet larg pe față:
— Ce mai faci, doamnă?
— Sunt bine. Haide, spune ce ai de spus! Mă grăbesc! Trebuie să-i duc
niște documente domnului rector!
— Aaa, despre asta voiam să vă zic și eu, doamnă!
— Despre ce anume?
— Mata ai influență asupra domnului rector… Am un văr dinspre tată, îi
zice Hüseyin.Vreau să zic că dacă i-ai spune mata domnului rector să-l bage-
n slujbă ca om de serviciu, ca băiat bun la făcut ceaiul sau ceva de felul
ăsta…
M-am gândit că abia atunci pricepeam de ce se arătase atât de mărinimos
cu o zi înainte.
— Eu nu pot să-i solicit domnului rector un asemenea lucru! Dumneata n-
ai gură?! Spune-i personal ce dorești!
S-a uitat la mine cu o expresie care trăda un amestec de furie și ofensă.
Am încercat să schimb subiectul:
 — La ora 11 trebuie să fim la hotel, am continuat eu pe un ton blajin. La ce
oră ar trebui să plecăm?
— La 10 e bine.
Avea o voce rece, care părea mai degrabă furioasă decât ofensată. Furia
cuibărită în ea nu era însă foarte explicită.
Mâniile acelea mocnite erau, la drept vorbind, cu mult mai primejdioase
decât altele. Reușeai să-ți dai seama de acest fapt de la o vârstă foarte
fragedă. O furie care se manifesta deschis genera, de regulă, o problemă
trecătoare. Dacă însă persoana din fața ta era stăpânită de o furie surdă, dacă
percepeai la ea o asemenea nuanță, se cuvenea să fii cu băgare de seamă, căci
mânia înăbușită putea să se soldeze mai târziu cu tot soiul de pericole.
Probabil că greșisem când îi spusesem atât de deschis lui Süleyman că nu-i
puteam fi de nici un folos în chestiunea care-l interesa pe el. În Orientul
Mijlociu, lucrurile nu se petrec așa. Dacă i-aș fi spus „bine, am să mă
interesez cum poate fi angajat vărul tău“, n-ar fi fost nici o problemă! Nici
măcar n-ar fi fost nevoie să discut cu rectorul despre această poveste. L-aș fi
putut duce cu vorba pe Süleyman foarte multă vreme. În perioada în care ar fi
așteptat, plin de speranță, să se rezolve „pricina“, l-aș fi putut determina să se
dea bine pe lângă mine și să se poarte cu mult mai mult respect decât o făcea
acum. L-aș fi putut convinge să mă ducă acasă în fiecare seară!
Apoi, când, în cele din urmă, urma să devină limpede că n-aveam să
ajungem la nici un rezultat, tot aș mai fi însemnat ceva în ochii lui, ca una
care depusese oarecari strădanii pentru el, dar care dăduse greș. Mai mult,
pentru o bucată de vreme, o parte din purtările lui față de mine s-ar fi
preschimbat în obișnuință și ar fi devenit statornice.
Adevărul este că, în Orientul Mijlociu, dușmănia și purtarea prietenoasă
puteau face foarte rapid schimb de locuri. Süleyman nu era însă doar un
cetățean al Orientului Mijlociu, ci și un cetățean occidental, la fel ca toți
turcii. Aș fi putut profita de pe urma faptului că uneori manifesta trăsături
occidentale, iar alteori trăsături specifice Orientului Mijlociu.
Cum nu încercam să transform astfel de împrejurări într-un avantaj
oarecare, sufeream o dată în plus de pe urma faptului că îmi duceam viața
într-o cultură care aparținea atât Orientului Mijlociu, cât și Occidentului. Mai
exact, într-o cultură care nu era nici occidentală, nici medio-orientală…
 M-am îndepărtat de Süleyman, profitând și de faptul că eram grăbită, și m-
am așezat la birou. Süleyman și-a luat tălpășița, cu furia lui mocnită cu tot.
Am început să trec repede în revistă știrile de prin gazetele pe care le
primiserăm de la agenție. Aceasta era prima mea misiune în fiecare
dimineață: să identific informațiile privitoare la universitate și, mai ales, la
rector, să le printez, să le sortez pe cele pe care se cuvenea să le vadă rectorul
și să i le înmânez într-un dosar.
În ziare apăruseră vreo două-trei știri privitoare la profesorul Wagner. Se
preciza că acesta urma să susțină o conferință la universitate în acea după-
amiază.
Ridic ochii către stewardesa care mă întreabă aproape în șoaptă dacă mai
doresc sau nu ceva. Mă privește cu un zâmbet destins, ținând în mână paharul
pe care tocmai l-am golit. Așteaptă să-i răspund. Nu observasem că femeia
aceea înaltă, blondă, cu uniformă albastră venise să-mi ia paharul.
Comportamentul ei și felul în care-mi adresa întrebarea erau mai amabile
decât înainte.
Îi mulțumesc și-i spun că nu mai doresc nimic. Nu mai puteam să beau
încă un Porto! Și-apoi, începuseră să-mi amorțească picioarele. Mi-ar fi prins
bine să mă întrerup puțin din scris, să mă ridic, să mă mișc, să mă duc la
toaletă, iar după aceea să beau un pahar cu apă.

1. Carl Sagan (1934–1996) a fost un renumit astronom și astrofizician american, foarte popular în
anii 1980-1990 pentru publicațiile și emisiunile sale de televiziune. S-a numărat printre fondatorii
programului SETI, destinat căutării formelor de inteligență extraterestră, și printre promotorii
astrobiologiei.
2. Formulă asemănătoare cu „biletele de papagal“ din România începutului de secol XX, în care
„biletele de ursită“ erau extrase de un papagal; această tradiție se asocia, în România, cu flașnetarii care
colindau îndeosebi cartierele marilor orașe.
3. Gen muzical foarte popular în unele medii și zone din Turcia, dar totodată foarte contestat de
muzicologi, din cauza caracterului său hibrid. Melodiile sunt, în general, melancolice, cu accente
melodramatice, iar stilul lor amintește de muzica arabă; pot fi comparate, în multe privințe, cu
manelele.
4. În germană, Vaterland, spre deosebire, de pildă, de engleză, unde patria este desemnată prin
cuvântul motherland.
5. Formulă de politețe împrumutată de turcă din persană, care se folosește, în formă postpusă, în
combinație cu prenumele persoanelor de sex feminin.
6. Covrig în stil turcesc, de formă rotundă, preparat din cocă moale și presărat cu semințe de susan.
 2

Când am ieșit din clădirea universității, ploaia încetase. Pe bulevarde se

vedeau băltoace. Cerul continua să fie înnorat, dar razele de soare care
străpungeau din când în când norii se răsfrângeau asupra cupolelor
moscheilor, asupra coșurilor vapoarelor, asupra aripilor pescărușilor care
plonjau în apele mării.
De cum am ajuns la hotel, m-am uitat, curioasă, să văd dacă Renaultul alb
se mai afla acolo. La prima vedere, părea să fi dispărut dar, cu toate acestea,
nu m-am liniștit. Poate că era parcat mai departe sau urma să-și facă apariția
în curând…
M-am dus la recepție și am întrebat de profesor. Tânărul care era de
serviciu a aruncat o privire înspre dulapul cu chei din spatele lui:
— Cheia de la camera lui e aici! mi-a spus. Nu sunt sigur, dar poate că a
ieșit din hotel.
Era ora unsprezece fără cinci. M-am gândit că se sculase devreme și ieșise
să ia aer, așa că l-am așteptat la recepție. Un cuplu în vârstă, despre care
presupuneam că era de origine americană, încerca să stabilească, orientându-
se după harta pe care o desfășurase pe masa din fața sa, ce locuri urma să
viziteze.
După câteva minute, profesorul a revenit la hotel. Părea destul de viguros
și pășea drept ca bradul. Se odihnise și nu mai vădea nici urmă din oboseala
care-l stăpânise cu o zi înainte. Pe sub paltonul negru, deschis în față, purta
un sacou din flanel gri, căruia-i alăturase o cravată albastru-deschis. Când m-
a salutat, și-a scos din nou pălăria. I-am răspuns cu un zâmbet care arăta că-
mi plăcea nespus de mult gestul său.
— V-am făcut să mă așteptați? m-a întrebat el.
Și vocea îi era mai vioaie decât în seara precedentă.
— Nu, domnule profesor, abia am venit. Și-apoi, nu e încă ora unsprezece!
 — Am hoinărit puțin după micul dejun, mi-a spus el, în chip de lămurire.
Cunosc de multă vreme aceste locuri. Pera pare însă să se fi schimbat, arată
cu totul altfel, mi-a fost greu s-o recunosc.
Părea mai dornic să sporovăiască decât cu o zi înainte.
— S-a schimbat până și în vremea mea, cine știe cum mai era pe vremea
dumneavoastră?!
— Îmi amintesc de bulevardul Istiklal ca de cea mai cochetă zonă din oraș,
dar adevărul este că… Acum a devenit probabil un spațiu de divertisment!
— Sunteți elegant când spuneți „spațiu de divertisment“. Puteți să spuneți
că s-a prostit, căci nu mă supăr!
— Nuuu, n-am vrut să spun asta! Orașele, cartierele, oamenii se schimbă.
Am avut parte de destule în viață ca să-mi dau seama de acest lucru!
— Dar degradarea…
— Noi nu prea folosim acest cuvânt. Degradare în raport cu cine și cu ce?!
E o noțiune relativă.
Nu l-am contrazis. Se cuvenea să mai adaug câteva cuvinte, fără a intra în
controverse cu el, și să închei subiectul.
— Ați ieșit în bulevard pe lângă Asmalımescit7?
— Da.
— Strada aceasta s-a dezvoltat, s-au deschis cafenele, baruri, probabil că
le-ați văzut și dumneavoastră.
— Le-am văzut, arată foarte frumos.
Am observat că, înainte de a urca în mașină, i-a dat un bacșiș lui
Süleyman, care-i ținea portiera deschisă. Cei câțiva bănuți l-au uns la inimă
pe Süleyman. I-a mulțumit îndoindu-se de spate.
Când ne-am pus în mișcare, profesorul a început să se uite pe fereastră cu
băgare de seamă, de parcă n-ar fi vrut să-i scape nimic. Nici cu o zi înainte nu
păruse peste măsură de obosit, însă văzându-l atât de viguros în ziua aceea m-
am gândit că în ziua anterioară fusese, totuși, peste măsură de trudit.
Contempla orașul plin de admirație. Când am pătruns pe podul Galata, mi-
a arătat moscheea Süleymaniye, care strălucea pe măgura din fața noastră în
toată splendoarea sa.
— Iat-o! a spus, începând să vorbească ceva mai tare, pe un ton exaltat. O
operă grandioasă! Nu este vorba de un simplu edificiu, mai are și suflet!
Uneori mă duceam acolo, în curtea ei, și căutam să-mi găsesc liniștea.
Mi s-a părut foarte ciudat să aflu că un germano-american se ducea la o
moschee pentru a-și găsi liniștea. N-am făcut însă nici un comentariu și nu l-
am întrebat nimic.
În ochii acelui bărbat în vârstă stăruia un soi de curiozitate copilărească.
Privea în jur plin de curiozitate, ba chiar de neliniște. Vapoarele care acostau
la țărm și apoi se puneau din nou în mișcare, bărbații aciuați prin bărci
modeste care vindeau pește și pâine, mulțimea care se îmbulzea pe Podul
Galata, cei care dădeau la undiță, Cornul de Aur, porumbeii din fața Yeni
Cami8…
În timp ce privea pe fereastră, a spus la un moment dat, pe un ton gânditor:
— Istanbulul seamănă cu o iubită necredincioasă!
Am simțit că sub remarca aceea zăcea o suferință profundă. N-am putut
însă să-i spun nimic, căci în timp ce contempla împrejurimile nu părea să
vorbească cu mine, ci cu sine însuși. A continuat apoi, după o scurtă tăcere:
— Te trădează mereu, dar, cu toate acestea, tu continui s-o iubești!
De data asta m-am amestecat și eu în vorbă:
— Istanbulul v-a trădat și pe dumneavoastră?
A continuat să contemple împrejurimile, fără să-mi răspundă. După o
vreme, a spus:
— Orașul acesta este foarte, foarte frumos!
Părea să fi trecut la alt subiect:
— Bizanțul, otomanii, palatele, moscheile… Ceva de basm! Cum aș putea
s-o exprim?! Un oraș plin de arome!
— Dar acesta este Istanbulul pe care-l văd turiștii, domnule profesor! l-am
prevenit eu. Istanbulul meu este cu totul altfel. Eu n-am timp să văd toate
aceste minunății!
— Nu trebuie să uitați că nici eu nu eram cândva un simplu turist. Am
lucrat aici doi ani.
— Dar pe vremea aceea era altfel! Viața era mai ușoară.
A renunțat să se mai uite pe fereastră și a întors capul spre mine. Mi-a
adresat un surâs copleșit de amărăciune:
— Fiecare epocă își are dificultățile ei, dar nici una dintre ele nu se poate
compara cu anii de război. Sper să nu aveți niciodată parte de așa ceva!
 — Inșallah 9!
A repetat și el după mine, râzând: Inșallah!
Mi-a atras atenția faptul că, din când în când, se uita în spate. Oare și el să
fi crezut că era urmărit? Altfel spus, exista, oare, vreun motiv care să-l
determine să creadă că era urmărit? Am aruncat și eu o privire peste umăr,
dar n-am văzut altceva decât aglomerația din trafic.
— Dacă avem puțin timp la dispoziție, aș vrea să cobor două-trei minute!
mi-a spus el.
N-aș fi putut să mă împotrivesc nici dacă n-am fi avut timp.
A coborât din mașină și a contemplat poarta istorică a universității, precum
și foișorul de foc otoman din Beyazıt.
— Extraordinar! E ca și cum am fi rămas încremeniți în timp!
Vorbea parcă fără voce, dar pe un ton patetic, vibrant.
Am contemplat și eu locurile către care privea el de parcă le-aș fi văzut
pentru prima oară. Poarta monumentală a universității fusese, într-adevăr,
zămislită într-un stil arhitectonic frapant: avea un aspect care-ți tăia răsuflarea
și era ornamentată cu inscripții aurii. Nu privisem de multă vreme acele
locuri într-o asemenea manieră: nu mă uitasem la ele așa!
Trecuse destul de mult de când nu mai vorbisem cu cineva despre zona
Beyazıt. Unii situau istoria universității departe în timp, către anii 1300,
socotind că vestigiile bizantine de pe dâmbul pe care se afla ar fi fost
precursoarele universității actuale. O serie de oameni de știință afirmau că
aceasta fusese întemeiată la scurt timp după cucerirea orașului de către turci,
în anul 1453. Se știa că, îndată după luarea urbei în stăpânire, Mehmed al II-
lea Cuceritorul întemeiase o școală.
— Ceva mai devreme vorbeați despre război. Clădirea aceasta a fost
folosită o vreme ca sediu al Ministerului Otoman de Război, i-am spus eu.
— Ei, de fapt, nici universitățile nu se deosebesc prea mult de un câmp de
luptă!
Pentru că profesorul voia să meargă puțin pe jos, l-am expediat pe
Süleyman și am pătruns în incinta universității pe poartă. Am străbătut curtea
principală și ne-am îndreptat către clădirea rectoratului. În curte se aflau sute
de studenți, băieți și fete deopotrivă. Profesorul pășea liniștit printre tinerii
aceia agitați, plini de vioiciune. Se uita cu luare-aminte în jur, așa cum făcuse
și până atunci, pe drum.
— De ce se află polițiști la poartă? m-a întrebat el.
— Sunt ani de zile de când apără universitățile de studenți.
Răspunsul meu a accentuat și mai mult expresia întrebătoare care stăruia
pe chipul său. Nu era momentul pentru astfel de remarci ironice, acide,
sofisticate. Trebuia să-i răspund în cel mai laconic mod cu putință, fără să-l
năucesc și mai tare:
— În ultimii ani, polițiștii se postează aici mai ales pentru a le opri pe
tinerele care-și acoperă capul, am spus eu. Și aceasta pentru că studentelor
care își acoperă capul cu vălul islamic, pe care noi îl numim türban, le este
interzis să pătrundă în universitate…
A ridicat mâna și mi-a făcut un semn, de parcă mi-ar fi cerut să-i acord un
răgaz. După ce m-am oprit din vorbă, a mai zăbovit puțin, apoi m-a întrebat:
— Bine, dar ce fac atunci studentele care poartă türban?
— Unele dintre ele își scot baticul la intrare și și-l înlocuiesc cu câte o
beretă, pe câtă vreme altele fac cale întoarsă și renunță la facultate. Mai există
și studente care poartă perucă, pentru a-și ascunde părul natural.
— Pe vremea mea nu ne confruntam cu asemenea probleme. Studentele nu
purtau văl.
— V-am spus, domnule profesor, că Turcia s-a schimbat foarte mult!
Rectorul ne aștepta la intrarea în clădire pentru a-l întâmpina pe profesor.
Cum studiase în Germania, i s-a adresat în limba germană. Eu nu înțelegeam
ce spuneau. I-am însoțit până la auditoriu, după care i-am lăsat singuri și am
plecat.
Odată ajunsă la mine în birou, mi-am verificat mai întâi telefonul, pentru
ca apoi să mă pot cufunda în sarcinile care se adunaseră între timp. Da,
aveam două apeluri nepreluate. Îmi amuțisem telefonul în răstimpul petrecut
cu profesorul, prin urmare nu avusesem cum să răspund la cele două apeluri
ale lui Tarık. Îmi lăsase un mesaj în care mă întreba: What’s up, honey?
Un mesaj în limba engleză… Pentru mulți, nu mai era o ciudățenie. Așa
decurgeau lucrurile mai cu seamă cu cei mai pricopsiți dintre adolescenți, cu
oamenii de afaceri, cu cei care lucrau în domeniul bancar. Vorbeau pe
jumătate în limba engleză: nu mai conteneau cu great, wow, drastic,
charisma, trendy, benchmark, success story, first class.
 După o scurtă ezitare, am apăsat pe tasta de apelare a telefonului.
De îndată ce ne-am lansat în conversație, n-a mai rămas nici urmă din ceea
ce gândisem cu puțin timp înainte.
— Cum arată moșneagul tău?
— E foarte elegant și manierat. Și mai arată și bine!
— Vaaai, bucură-te sănătoasă de el! a râs Tarık cu sughițuri. Ai ajuns să
caști ochii la octogenari?
— Nu vorbesc în sensul ăsta, nu fi obraznic!
— Glumeam, măi, glumeam! Nu-ți spun eu mereu să nu mai iei viața chiar
așa de în serios?!
— Dar viața mea se compune din probleme serioase, ce pot eu să fac?!
— Nu le mai lua în seamă! Relaxează-te! Și-apoi, nu ți-am spus eu ieri că
și umorul e tot o chestie serioasă?!
— Bine, Tarık, dar ce legătură are umorul cu nepăsarea și cu relaxarea?!
— Bine, bine! Ce zici, ne vedem în seara asta?
— Nu cred.
— De ce?
— Câtă vreme se află profesorul aici, probabil că n-am să-l pot lăsa singur.
— Bine, tu știi!
A trecut imediat la alt subiect, fără să insiste.
— Aaa, am să-ți dau în curând niște vești bune!
— Adică…?
— Ai să te pricopsești!
Nu mi s-a părut deloc o veste bună, și asta pentru că nu mi se părea
convingătoare. Băiat smintit…
— Tu ai înnebunit?! Prim-ministrul spune că tocmai a început cea mai
gravă criză din istoria noastră republicană. Bursa s-a prăbușit, iar lira
turcească e la pământ. Cum aș putea eu să fac bani câtă vreme toată lumea
bocește?!
L-am auzit chicotind:
— Ai să vezi tu!
Apoi a închis.
M-am gândit „probabil că se grăbește să-și găsească altă damă cu care să
petreacă seara!“ și m-a apucat furia.
 Mi-am auzit sunetul propriei voci care spunea, printre dinți:
„Obrăznicătură!“ Din fericire, eram singură în birou în acele clipe.
Mă vedeam de destul de multă vreme cu Tarık. Adevărul este că știam încă
din primele zile că n-avea să iasă nimic din relația cu el, dar, cu toate acestea,
am continuat să ne întâlnim. Eram stăpânită în permanență de o de stare de
spirit contradictorie: mă vedeam cu el fără să-mi doresc peste măsură să merg
înainte, dar și fără să mă simt în stare să pun punct relației noastre.
Pesemne că cea mai elocventă explicație pentru nepăsarea de care dădea
dovadă se lega de faptul că nu-i eram inaccesibilă și că, într-un fel sau altul,
acceptam adeseori să mă văd cu el. Nu era vorba însă doar de acest aspect.
Probabil că la mijloc se mai afla și faptul că se alesese cu ceva parale la
bursă. Pe măsură ce îi sporeau câștigurile, îi sporea și siguranța de sine.
Începuse să-i desconsidere pe cei din jur. De fapt, toți indivizii care prind
ceva cheag se uită la cei care nu câștigă la fel de mult ca ei ca la niște idioți.
Dar poate că-l nedreptățeam! Recurgeam la generalizări pentru că, după
experiențele dureroase pe care le avusesem cu Ahmet, în mine își făcuse
apariția un soi de adversitate la adresa bărbaților. Dacă în clipa aceea mi s-ar
fi așezat pe birou un îngeraș iscoditor și m-ar fi întrebat ce rău îmi făcuse
băiatul acela, n-aș fi știut ce să-i răspund. Era manierat? Da, în felul lui. Era
săritor, mă sprijinea în momentele dificile? Da. Mă făcea să mă simt
frumoasă și atrăgătoare? Da. Și dacă același îngeraș m-ar fi întrebat „bine, dar
atunci ce anume te deranjează la el?“, n-aș fi știut ce să-i răspund. Nu știam,
chiar că nu știam! Oare căutam o relație de lungă durată, de foarte lungă
durată, care să țină până la capătul vieții? Nu-mi era de-ajuns că-mi
petreceam timpul cu el într-un mod plăcut? Simțeam o anumită furie la adresa
lui, a cărei cauză îmi scăpa, și-mi era cu neputință să descriu acea senzație.
În timp ce chibzuiam la toate aceste lucruri, am băgat de seamă că
frământam în mână, strângându-l între degetul arătător și cel mijlociu,
telefonul mobil pe care tocmai îl lăsasem jos, pe masă. Încă un semn de
enervare, de agitație! Ori de câte ori telefonul își încetinea mișcarea, după ce
îl răsucisem în mână de câteva ori, reveneam la gestul dinainte și-l lăsam din
nou să-mi alunece printre degete. Am început să mă întreb, indecisă, dacă nu
cumva era cazul să încetez. Îmi venea să-i trimit un mesaj lui Tarık și să-i
spun să nu mă mai sune niciodată. Ce-ar fi fost însă dacă aș fi continuat să
răsucesc telefonul în mână fără să-i trimit acel mesaj? Îmi venea de mai multă
vreme s-o fac, dar nu izbuteam să-mi înving șovăiala, nu reușeam să-mi fac
curaj. În plus, îi mai și dădusem pe mână cei câțiva bănuți pe care-i aveam și
care reprezentau economiile mele.
Am încetat să-mi mai frământ mobilul în mână când a sunat telefonul fix
de pe biroul meu. La telefon era Yeșim Hanım, directoarea de cabinet, care
mă înștiința că urma să plecăm la masă.
De data aceasta, în mașina cea neagră au urcat rectorul și profesorul. Eu
am urcat într-o altă mașină a universității și i-am urmat.
Masa avea să se desfășoare la restaurantul Konyalı, aflat în incinta
Palatului Topkapı. În timp ce pătrundeam pe poarta uriașă care dădea către
complexul în care se găsea palatul, mă gândeam că ar fi trebuit să-i povestesc
profesorului cum erau expuse înainte vreme pe acel zid căpățânile celor
condamnați la moarte. Ajunsesem să mă comport aidoma unui ghid, căci îi
asistam de ani de zile pe oaspeții străini ai universității.
La prânz mai participau câțiva profesori. Necunoscând limba germană, mi-
am ales, la acea masă dreptunghiulară, orientată cu fața către mare, cel mai
retras loc cu putință, aflat departe de profesor și de rector. Oricum n-aș fi
priceput ce anume se discuta. În plus, faptul că vorbisem mereu în engleză cu
o zi înainte sfârșise prin a mă obosi.
Cu toate acestea, n-a fost cu putință să-mi văd liniștită de mâncare nici
măcar în acel colț al mesei, din pricina unui tânăr conferențiar care se ținea
scai de mine peste tot pe unde mă vedea și care nu m-a lăsat în pace nici de
data aceasta. De multă vreme mă agasa individul cu pricina, căci mă sâcâia și
bătea apropouri cu tentă sexuală ori de câte ori i se ivea ocazia. Probabil că
avea o anumită manie legată de femeile singure. Aducea mereu vorba despre
nopțile petrecute în solitudine. Eu făceam oarecum pe proasta și lăsam
impresia că nu-mi pica fisa. Din fericire, după o vreme ne-a fost adusă
comanda de hünkîrbeğendi 10, așa încât am găsit prilejul de a pleca capul și a
mă îndeletnici doar cu masa.
Am fost tentată să-i explic profesorului că felul acela de mâncare fusese
numit astfel pentru că îi plăcuse foarte mult împărătesei Franței, Eugénie,
care vizitase cândva Istanbulul la invitația sultanului Abdülaziz11. Profesorul,
cu pielea sa deschisă la culoare, cu ținuta sa dreaptă și părul îngrijit, se afla
însă în acele momente prea departe de mine. Părea să se afle departe și de
subiectele despre care aș fi dorit să-i vorbesc atunci.
Dacă am fi fost aproape, și aceasta nu doar în sensul de a sta așezați unul
lângă celălalt, ci de a sporovăi împreună, poate că i-aș fi depănat și trista
poveste de dragoste dintre împărăteasă și sultan. I-aș fi dezvăluit că Eugénie
revenise la Istanbul pentru a-l plânge după ce fusese ucis, iar moartea sa
fusese drapată în sinucidere. Profesorul părea să fie genul de om căruia îi
plăceau asemenea povești de dragoste, îmi dădeam seama cu ușurință de acest
lucru.
— De ce râdeți?
— Nuuu, nu râd, i-am răspuns conferențiarului de lângă mine.
— Haideți, haideți, nu vă feriți de mine! V-ați amintit de ceva plăcut, nu-i
așa? Poate că de o escapadă agreabilă… Eu înțeleg așa ceva!
În timp ce-mi adresa aceste replici, făcea tot soiul de grimase ciudate și-și
mișca degetul arătător ca un iluzionist. Ai fi zis că aborda un subiect serios,
dar, totodată, și glumea… De fapt, cam așa se comporta în general. Era
mereu pregătit să spună, în cazul în care ar fi primit un răspuns negativ, „Dar
eu, de fapt, glumeam!“… Doamne, ce tip scârbos!
Apoi ne-a fost adusă cafeaua și m-am simțit oarecum ușurată. Licoarea
degaja o mireasmă îmbătătoare. Nu doar gustul și aroma ei m-au ajutat însă
să mă relaxez: mă ungea pe suflet mai cu seamă gândul că, după ce urma să
ne bem cafeaua, aveam să plecăm de acolo, gândul că aveam să scap de
nesimțitul de lângă mine…
Când am revenit la universitate, pregătirile pentru conferință se
încheiaseră. Ne-am dus direct în amfiteatru, care gemea de studenți și
profesori. Mai întâi a urcat la tribună rectorul, care a început prin a spune, pe
un ton emoționat, că-l saluta cu respect pe profesor, urându-i bun venit în
numele comunității academice.
A fost invitat apoi la tribună profesorul Hakkı. Și el era profesor de drept,
la fel ca Wagner. A rostit un discurs în care-l ridica în slăvi pe confratele său
și oaspetele nostru. A vorbit despre activitățile desfășurate de profesor în
Turcia, despre universitarii pe care îi școlise cândva, despre faptul că se
număra printre specialiștii care puseseră bazele învățământului universitar
modern din Turcia. În final, l-a invitat la tribună pe profesorul Wagner,
despre care afirma că instruise numeroși tineri, inclusiv pe el, și pe care îl
numea „un profesor între profesori“.
Wagner s-a îndreptat spre tribună cu mișcări sprintene. I-a măsurat o vreme
din priviri pe cei aflați în amfiteatru. În vremea aceasta, zumzetul care stăruia
în sală a contenit. Atenția celor de față s-a concentrat asupra lui.
— Merhaba!
Din sală a izbucnit un ropot de aplauze. Am aruncat o privire fugară în jur:
vedeam limpede că îi impresionase pe cei de față, deși nu făcuse nimic
special în sensul acesta. Fusese suficient să se îndrepte spre tribună și să-și
ațintească privirile către sală. Cei prezenți erau, desigur, înrâuriți și de
cuvintele care fuseseră rostite la adresa sa înainte de a ajunge la tribună,
precum și de faptul că îi salutase în limba turcă.
Wagner și-a continuat discursul în limba turcă, vorbind stricat și ezitant,
dar cu un accent simpatic.
— Mă simt extrem de onorat de faptul că am revenit la Universitatea din
Istanbul după cincizeci și nouă de ani de absență!
Făcea oarecari eforturi pentru a rosti aceste cuvinte și vorbea graseiat.
Pentru că, din vreme în vreme, își ațintea privirile înainte, se putea deduce că
își pregătise cuvântarea dinainte. A fost aplaudat din nou.
Și-a continuat mai apoi discursul în limba engleză și a început să depene
amintiri legate de cei doi ani pe care-i petrecuse la Universitatea din Istanbul.
A vorbit elogios despre proaspăt instauratul regim republican, care luase
decizia de a ridica învățământul juridic la standarde occidentale. La un
moment dat, a făcut o afirmație cât se poate de frapantă:
— Fiodor Dostoievski afirmă că omul nu se poate maturiza decât prin
suferință. Privit din această perspectivă, Istanbulul ocupă un loc foarte
important în existența mea, căci eu m-am maturizat chiar în acest oraș!
Cuvintele sale puneau în evidență faptul că avusese parte de mari necazuri
câtă vreme se aflase la Istanbul, numai că n-a intrat în amănunte. A
abandonat subiectul în acest punct, continuând după cum urmează:
— Eu n-am venit însă să vă vorbesc despre trecut, ci despre viitor! Lumea
de atunci și cea de acum sunt diferite, însă, în esență, se mențin aceleași
probleme. În același timp, dacă ar fi să ne luăm după profesorul Huntington,
cu care sunt prieten, chestiunea cu care ne confruntăm s-ar chema „ciocnirea
civilizațiilor“12. Eu nu prea sunt de acord cu această idee. Unii vorbesc
despre acest conflict ca despre „un război al religiilor“. Nu cred, de
asemenea, că el ar fi pricinuit de religiile monoteiste, care-și au toate obârșia
în Orientul Mijlociu și care invocă aceleași principii. Edward Said, un alt
prieten de-al meu, respinge aceste calificări și definește problema prin
formula „ciocnirea ignoranței“13. Am putea afirma că acest ultim punct de
vedere este mai coerent decât cel formulat de Huntington. Sau cel puțin este
mai apropiat de modul meu de a gândi, pentru că formele de civilizație
numite, la modul simplist, „occidentale“ și „orientale“ nu se cunosc reciproc.
Într-o vreme în care comunicarea a înregistrat atât de multe progrese, noi
continuăm să trăim într-un soi de epocă a ignoranței, într-o Jahiliyya14.
Pronunțase acest ultim termen în acord cu regulile de pronunție din limba
arabă. Și-a plimbat apoi rapid privirile prin sală. Poate că se întreba cum
anume urmau să-i fie întâmpinate vorbele. După această foarte scurtă pauză,
a continuat:
— Adevărul este că nu vorbim, în acest caz, despre o „ignoranță“ egal
distribuită. Cum Orientul cunoaște Occidentul ceva mai bine decât cunoaște
Occidentul Orientul, acesta, Orientul, este ceva mai în temă cu ce se petrece.
Eu sunt însă adeptul spunerii lucrurilor pe nume. Din punctul meu de vedere,
este vorba mai degrabă despre o „ciocnire a preconcepțiilor“ decât despre o
ciocnire a „civilizațiilor“ sau a „ignoranței“. Pentru că auziți pentru prima
oară această noțiune, simt nevoia să o dezvolt puțin. Cunoașteți înțelesul
cuvântului „barbar“?
La auzul acestei întrebări, din sală au răsunat râsete. Ascultătorii râdeau
oarecum nervos, deoarece se gândeau că Occidentul le pusese turcilor
eticheta de barbari și se simțeau stingheriți de acest fapt.
Profesorul a continuat:
— Cuvântul „barbar“ era folosit în greaca veche pentru a-i desemna pe
străini. Avea sensul de „străin“. Toți cei care nu erau greci, mai cu seamă
persanii și populațiile asiatice, în general, erau numiți „barbari“. Cuvântul
acesta a fost însușit de europeni și a început să fie folosit cu referire la
noneuropeni. La început el nu avea nici un sens negativ. De pildă, Herodot,
compatriotul dumneavoastră din Bodrum, își începea cartea cu următoarele
rânduri, pline de bună-credință: „Herodot din Halicarnas înfățișează aici rodul
cercetărilor sale, pentru ca faptele oamenilor să nu pălească prin trecerea
vremii, iar isprăvile mari și minunate săvârșite și de greci, și de barbari să nu
fie date uitării; printre altele va pomeni și pricina pentru care aceștia s-au
războit între olaltă.“15 Iată, Herodot vorbește despre isprăvile săvârșite de
barbari. Acesta era sensul cuvântului în acele vremuri, numai că, pe măsura
trecerii timpului, prejudecățile au ajuns să-i imprime sensul pe care-l
cunoaștem astăzi. După cum știți, cele mai mari barbarii care au fost săvârșite
în secolul XX și care sunt pe potriva acestui sens au avut ca punct de plecare
fie civilizația europeană, fie o seamă de civilizații de sorginte europeană.
Comportamentul profesorului dădea de înțeles că era obișnuit să predea și
să susțină conferințe în fața unor grupuri mari de oameni. Și-a plimbat din
nou privirile, fără să stăruie, peste amfiteatru și a continuat:
— Teza mea este că toate popoarele, toate culturile nutresc anumite idei
preconcepute cu privire la alte popoare ori culturi. Dacă, într-o bună zi, vom
izbuti să eliminăm din limbile pe care le folosim cuvintele care exprimă astfel
de preconcepții – cuvinte precum „barbar“ din limbile europene, „gaijin“ din
limba japoneză, „ghiaur“ din limbile vorbite de musulmani sau diverse
calificative similare folosite de germani la adresa nonarienilor –, se va chema
că ne-am atins țelul. Dacă ar fi să mă întrebați ce înseamnă în acest caz
cuvântul „țel“, v-aș spune după cum urmează: este vorba despre o concepție
umanistă în virtutea căreia valoarea omului decurge din simpla sa calitate de
om, în care acesta nu este discriminat pe baza unor idei preconcepute legate
de religie, etnie, sex, culoare, de preferințele sale sexuale ori politice.
Cei din sală au început să-l aplaude. Cuvintele nobile exercitau o înrâurire
deosebită asupra ascultătorilor, numai că aceștia nu obișnuiau să scoată astfel
de idei și în afara sălii de conferințe. Oamenii, care altfel se pretau la tot soiul
de discriminări, nu vedeau nici un fel de impediment în a aplauda astfel de
vorbe alese. Când urmau să revină însă, peste puțin timp, la viețile lor de zi
cu zi, aveau să se poarte din nou cu ceilalți de parcă n-ar fi fost tot oameni și
să alimenteze tot soiul de forme de segregare și de aversiune. Aveau totodată
să spună adeseori „însă“ pentru a explica de ce se comportau astfel. Aveau să
înceapă prin a spune „este adevărat, însă“ și apoi aveau să inventeze tot soiul
de scuze pentru a-și justifica purtările, ce contraziceau principiile pe care le
susțineau la modul declarativ.
 Profesorul a făcut un gest, punând capăt aplauzelor, și și-a continuat
discursul. În momentul acela însă m-am blocat. Nu mai pricepeam despre ce
era vorba. Părea că vocea sa începuse să răzbată din spatele unui zid gros, sub
forma unui vuiet. O auzeam, dar nu mai înțelegeam cuvintele pe care le
rostea. Mai exact spus, nu le mai ascultam. Amfiteatrul și cei care-l populau
păreau o fotografie cu contururi imprecise. Nu mai izbuteam să disting nici
un gest, nu mai deslușeam nici un cuvânt. Cu toate acestea, îi vedeam cu
claritate pe cei trei bărbați aflați într-o margine a acelei fotografii. Nu mă
uitam decât la ei. Da, cu siguranță ei erau! Cei trei bărbați din Renaultul alb!
Stăteau așezați în fotolii, îl ascultau pe profesor cu luare-aminte și își luau
notițe.
M-am întrebat din nou, poate pentru a suta oară, cine erau. Poate că s-ar fi
cuvenit să mă întreb însă cine era Wagner. Dacă era un distins profesor de
drept, așa cum se vădise și la acea ceremonie, de ce îl urmăreau indivizii
aceia?! Povestea căpăta un aer din ce în ce mai misterios!
„Cine sunteți dumneavoastră, Maximilian Wagner?“ Îmi puneam
necontenit această întrebare în timp ce ne îndreptam spre hotel, după
conferință, stând pe bancheta din spate a mașinii. Nu schimbam nici o vorbă
cu profesorul. Süleyman ne măsura suspicios prin oglinda retrovizoare. La un
moment dat, am băgat de seamă că profesorului i se închideau ochii. Pesemne
că fusese o zi destul de obositoare pentru o persoană de vârsta sa. Se ținea
însă tare.
Când l-am lăsat la hotel, i-am spus:
— Domnule profesor, sunteți obosit! Ar fi bine să vă odihniți puțin, să
dormiți!
A dat din cap a încuviințare.
— Aș vrea să vă rog însă ceva pentru mai târziu! a spus el.
— Vă rog, poftiți!
— Este o rugăminte care n-are nici un fel de legătură cu serviciul
dumneavoastră… Sunteți amabilă să mă însoțiți în seara aceasta la cină,
Maya?
Era o dorință care survenea pe neașteptate. În plus, îmi pronunțase numele
pentru prima oară.
— Știu eu… Mă așteaptă băiatul meu acasă…
 M-a întrerupt pe un ton îngăduitor și m-a scăpat de cazna de a mai căuta
alte scuze:
— Atunci, nu mai insist! Mulțumesc foarte mult pentru tot!
S-a înclinat ușor în față, și-a scos pălăria, după care a pornit către hotel. În
momentul în care pătrundea înăuntru, l-am strigat:
— Domnule profesor!
S-a întors. Purta pe chip aceeași expresie îngăduitoare. Expresia unui om
care nu era neapărat curios să afle ce anume ar fi urmat să-i spun, dar care mă
asculta, plin de înțelegere… Ce bărbat curtenitor! Mi-a răspuns, pe un ton
blând:
— Da?
— La ce oră ar fi potrivit să mâncăm?
A cugetat o clipă, după care m-a întrebat:
— La opt e bine?
— E bine. Doriți să luați masa la hotel, sau în altă parte?
— Dacă nu vă deranjează, ar fi de preferat să rămânem la hotel.
În timp ce urcam în Mercedes, am aruncat o privire în jur, cu un gest care
se transformase deja în obișnuință. După ce am pornit, m-am simțit deodată
foarte obosită. „Trebuie să mă duc la universitate și să mă ocup, timp de o
oră, de diverse mărunțișuri“, mi-am zis în sinea mea. Apoi avea să înceapă
calvarul drumului spre casă. În fine, după aceea urma să revin la hotel. Ce
dimensiuni dobândea totul în ochii mei! Și ce frumos ar fi fost dacă m-aș fi
putut duce direct acasă, ca să fac un duș și să mă odihnesc, iar apoi să mă
pregătesc. Așa procedau oamenii normali, nu ca mine, care alergam cu
sufletul la gură de colo până colo…
Am încetat să mai dialoghez cu mine însămi și mi-am îndreptat ochii către
Süleyman, care era instalat la volan. Oare să mai fi fost supărat pe mine, să
mai fi purtat în el furia aceea mocnită? Nu părea deloc să fie așa. Poate că
uitase de discuția noastră din dimineața aceea. Poate că se mai înmuiase puțin
și datorită bacșișului pe care-l primise de la profesor.
— Am stat să mă mai gândesc, i-am spus. Poate că i-aș putea strecura
rectorului vreo aluzie cu privire la vărul tău.
S-a uitat la mine prin oglinda retrovizoare. I-au trebuit câteva clipe ca să
priceapă despre ce era vorba. Apoi, pe chipul lui s-a ivit un zâmbet
neașteptat:
— Să-ți dea Dumnezeu sănătate, doamnă dragă!
A continuat, preschimbându-și vocea voioasă din urmă cu câteva momente
într-una plângăreață:
— Are trei copii și e șomer. Ai să faci o faptă bună, doamnă, zău așa!
— Bine, am să-i spun cândva în cursul zilei de mâine. Sau după aceea…
Vreau să zic, cu primul prilej!
Mă simțeam oarecum cu musca pe căciulă. Am încercat să mă gândesc
însă la alte lucruri. Ne-am continuat o vreme drumul fără să mai schimbăm
vreo vorbă.
Când să ieșim în Bulevardul Tarlabașı, i-am spus:
— Süleyman! În seara aceasta trebuie să mă ocup de profesor, n-ai putea
să mă lași acasă?
— Bine, doamnă dragă! mi-a răspuns, pe un ton voios. Cu cea mai mare
plăcere! Te duc oricând, e de ajuns să-mi spui!
— A mai rămas puțin până la încheierea programului, i-am explicat eu. N-
are rost să mă mai duc acum la universitate pentru ca apoi să mă întorc acasă,
căci aș pierde vremea de pomană. Oricum, decât să lucrez acasă în seara
aceasta…
— Nu-i mare brânză, doamnă dragă! mi-a tăiat el vorba. Cum vrei mata!
Am coborât la colțul străzii și am intrat repede în localul unde se vindea
kebap. Am cerut o porție și jumătate de kebap de Adana16, care-i plăcea lui
Kerem. Până să fie gata comanda, am ieșit și m-am dus la vânzătorul de
legume și fructe de alături. Am cumpărat la repezeală câteva fructe, apoi m-
am dus la băcănie și am luat o înghețată cu ciocolată.
Când reușești să mai câștigi ceva timp, faci și mai multe eforturi pentru a-ți
suplimenta timpul liber și te apucă vioiciunea. Pe măsură ce sporește în tine
sentimentul izbăvirii de angaralele existenței de zi cu zi, îți sporește și dorința
de a gusta viața din plin.
Odată ajunsă acasă, am fost uimită să constat că Kerem dormea. Așadar,
nu mai rezistase fără somn și picase lat! Mi-am contemplat puțin fiul în timp
ce dormea. M-a înduioșat chipul lui frumos, cu trăsături regulate. Mi-am
plimbat mâna peste șuvița șatenă care i se revărsa pe frunte. Nu-l puteam
dezmierda decât atunci când dormea, căci dacă ar fi fost treaz nu mi-ar fi
îngăduit să fac așa ceva.
Mi se frângea inima la gândul vieții pe care o ducea, dar eram
neputincioasă. Apelaserăm la trei doctori, dar se dovedise a fi inutil. Partea
cea mai dureroasă a poveștii era că Kerem se îndepărta de mine pe zi ce
trecea.
M-am îndreptat către bucătărie pentru a lăsa mâncarea. Am început din nou
să mă precipit. Îmi adunam puterile și mă învioram, în ciuda oboselii, a
sfârșelii care mă stăpânea, aidoma unui om care dă de apă în vreme ce
pășește prin deșert. Îmi doream să fac un duș cât mai repede cu putință.
Curând după aceea, în timp ce mă aflam sub duș, am simțit, așa cum mă și
așteptam, că oboseala mi se scurgea din trup odată cu apa care mi se revărsa
din creștetul capului.
M-am înfășurat în halatul de baie și m-am dus din nou la Kerem. Continua
să doarmă. Ochii mi-au picat pe ecranul întunecat al computerului. Am
presupus că îl lăsase deschis și că aparatul trecuse în modul de economisire a
energiei, așa încât am apăsat, la întâmplare, pe o tastă.
Când s-a luminat monitorul, mi s-a strâns inima. Nu-mi dorisem să mă
confrunt cu așa ceva în acele clipe! Odată cu gestul meu, revenea în
actualitate o problemă pe care nu doream s-o observ sau a cărei rezolvare mi-
aș fi dorit măcar s-o amân: pe monitor se vedea, repetată, aceeași și aceeași
frază, scrisă cu majuscule înșirate unele sub altele:
NU MAI VREAU SĂ TRĂIESC
NU MAI VREAU SĂ TRĂIESC
NU MAI VREAU SĂ TRĂIESC
NU MAI VREAU SĂ TRĂIESC
NU MAI VREAU SĂ TRĂIESC
NU MAI VREAU SĂ TRĂIESC
Am început să mișc cursorul în jos: vedeam în fața ochilor sute de NU
MAI VREAU SĂ TRĂIESC. Sute de țipete! Sute de lovituri!
— Ce faci, îmi cotrobăi prin computer?!
M-am speriat atât de tare la auzul vocii lui Kerem, încât am crezut că urma
să crape inima în mine! Mi-am dus mâinile la piept, așa cum fac cei care sunt
surprinși în timp ce fac ceva pe furiș. Nu mi-a revenit graiul decât după ce am
tras adânc aer în piept.
— Nu, am spus eu, a rămas deschis, tocmai îl închideam!
Rămăsesem cu mâinile înțepenite la nivelul pieptului. Kerem s-a întins,
timid, către mouse, spunând, ca și cum ar fi vorbit pentru sine:
— Îl închid eu!
A făcut câteva manevre, cu gesturi rapide și familiare. În acest răstimp, a
apăsat și pe căsuța cu „nu“, corespunzătoare documentului în legătură cu care
era întrebat dacă dorea să-l salveze sau nu.
Aproape că m-am năpustit asupra lui și l-am luat în brațe. A vrut să mă dea
la o parte, dar nu l-am lăsat:
— Eu pe tine te iubesc cel mai mult pe lumea asta, știi, nu-i așa? Pe tine te
iubesc cel mai mult!
Nu mi-a răspuns.
— Sunt gata să-mi dau viața pentru tine în orice clipă! Fără nici o ezitare…
— Lasă-mă!
— Nu te las! Am nevoie de tine!
Cum adică: „Am nevoie de tine“?! Ce-i spuneam eu băiatului?! Deodată
am început să debitez, fără să mă mai controlez, tot ceea ce-mi trecea atunci
prin minte:
— Am dat de necaz, am nevoie de tine!
A încetat să mă mai împingă la o parte și m-a întrebat, pe un ton sfios:
— Ce s-a întâmplat?
— Sunt urmărită.
— Cine te urmărește?
— Nu știu. Trei bărbați periculoși, care circulă cu un Renault alb!
— De ce?
— Nici asta nu știu. A venit un profesor din America, probabil că povestea
are legătură cu el! Mi-e tare frică!
Observam că, pe măsură ce continuam să-i vorbesc, umflând lucrurile și
asezonându-le cu tot soiul de detalii scoase din burtă, interesul lui față de
ceea ce-i spuneam sporea.
— În seara aceasta trebuie să mă văd cu profesorul la cină. Încuie bine ușa
și nu deschide nimănui! Mai aruncă din când în când și câte un ochi în stradă,
ca să vezi dacă nu cumva e Renaultul alb acolo!
 Kerem a spus „bine!“ și s-a îndreptat ușor de spate, stând ceva mai drept.
Vocea sa dădea de înțeles că subiectul respectiv era important.
— Ar putea să vină și acasă, dar, oricum, tu ești aici. Ești un băiat puternic,
voinic! Și-apoi, n-ai luat tu lecții de aikido? Ai să le ții piept tuturor!
A scos din sertarul de la capul patului un obiect de metal alcătuit din niște
ditamai inelele, lipite între ele. Și-a trecut degetele prin acele inele și și-a
prins obiectul de mână.
— Asta ce mai e?!
— Un box.
Băgând de seamă că nu pricepeam despre ce era vorba, mi-a explicat:
— Dacă-i tragi cuiva una cu chestia asta, îi zboară bărbia! I-o face zob!
M-am simțit prost: ce căuta obiectul acela în sertarul băiatului meu?
— De ce ai cumpărat chestia asta?!
— Ca să țin pasul cu băieții de la școală.
Încă mai purta în el acea seriozitate și emoție specifice copilului absorbit
de joc. Jocul cu bărbații periculoși din Renaultul alb îi făcuse bine. Povestea
cu boxul m-a secat însă la inimă. De ce simțea nevoia să aibă un astfel de
obiect? „Prin urmare, bietul meu copilaș mânca bătaie la școală!“ m-am
gândit eu. De fapt, era posibil să se fi lăsat antrenat în acel joc tot din același
motiv. Poate că sărmanul meu puișor își dorea să pătrundă într-o lume
imaginară, lipsită de problemele cu care se confrunta în viața reală, o lume în
care să învingă astfel de obstacole…
M-am ridicat, spunându-i:
— Mi-a mai venit ceva în minte!
Am dat fuga în dormitorul meu, am luat din geantă spray-ul de autoapărare
de care nu mă despărțeam niciodată și i l-am adus.
— Dacă vin, pulverizează-le în ochi și cu ăsta!
S-a înveselit de-a binelea:
— Poți să mi-l lași mie?
Era clar că voia să-l ia cu el și la școală.
— Știi că e interzis, nu-i așa?
— Ce anume?
— E interzis să te duci la școală cu asemenea lucruri.
— Bine, n-o să-l arăt nimănui!
 — Bine! i-am zis și eu, după care m-am întins și l-am sărutat pe obraz.
De data aceasta n-a obiectat la sărutul meu. Am tras concluzia că aveam
parte de o zi în care mă alegeam cu simpatia celor din jur după ce le
împărțeam felurite ciubucuri.
M-am ridicat și m-am dus în bucătărie, cu aceleași gesturi zorite pe care le
făcusem și la sosirea acasă. Am pus kebap-ul de Adana, care între timp se
răcise, în cuptorul cu microunde. În timp ce pregăteam masa, mirosul
apetisant care invadase bucătăria s-a răspândit în întreaga casă. Ideea de a-i
pregăti băiatului meu un mic festin îmi stârnea bucurie.
— Kereeem!
Odată masa gata, a fost suficient să-l strig o dată ca să se înființeze în
bucătărie.
— Ai să mănânci însă tot, i-am zis eu, căci, la urma urmei, ne pregătim de
război!
După ce s-a pornit să mănânce, fără a protesta, am dat fuga în camera mea.
Mi-am scos din dulap rochia neagră fără umeri. Era puțin cam decoltată, dar
m-am gândit că dacă aveam să-mi acopăr partea de sus a pieptului cu colierul
aveam să mă descurc fără probleme.
Colierul? Bine, dar nu mi-l mai pusesem de ani de zile… Stătea încuiat în
seiful din dulap. De ce-mi adusesem aminte tocmai atunci de el? „N-are
importanță, mi-am spus, pur și simplu așa îmi vine!“
În timp ce deschideam seiful, gesturile mele precipitate de mai devreme au
devenit mai molcome. Am scos cu un aer ceremonios colierul din bucata de
catifea vișinie în care era înfășurat. M-am pomenit în mână și cu cruciulița
strecurată în același petic de catifea. Pe aceasta am lăsat-o în seif. Diamantele
și rubinele cu care era împodobit colierul luceau de-ți luau ochii. Mi l-am pus
la gât, stând așezată în fața oglinzii, și l-am contemplat. Era atât de mare,
încât nu se mai vedea nici urmă de decolteu. De fapt, câtă vreme aveai un
giuvaier atât de bătător la ochi, nimeni nu mai avea cum să se uite la gâtul
persoanei care-l purta. Simțeam că acel colier mă făcuse să mă metamorfozez
ca prin farmec!
Pradă fervorii inspirate de acel simțământ, m-am machiat pe pleoapa de sus
cu un fard de culoare închisă, m-am dat cu rimel și m-am rujat puțin.
Imaginea mea din oglindă îmi zâmbea, de parcă ar fi fost vorba de o cu totul
altă femeie decât cea care eram.
La scurtă vreme după ce intrasem în acea încăpere, pătrunsesem parcă într-
o lume feerică. Gătită cum eram cu rochia neagră și cu colierul, mă
preschimbasem într-o femeie care te ducea cu gândul la lumea basmelor.
Înainte de a pleca, l-am servit pe Kerem, care tocmai era pe cale să termine
ce avea de mâncat, cu înghețată. I-am atras apoi atenția, pentru ultima oară:
— Te rog să stai cu ochii pe ceea ce se petrece în stradă! Din când în când,
mai ascultă și pe la ușă! Dacă se întâmplă ceva, sună-mă imediat!
Eram bucuroasă să constat că se lăsase antrenat în acel joc. Poate că în
felul acesta avea să mai scape puțin de computer!
Am sunat la stația de taxi din colț și am cerut o mașină. Nu voiam să mă
duc până acolo pe jos, deși era aproape. Am ieșit din apartamentul în care
pătrunsesem în viteză cu câteva ore în urmă cu pași măsurați, dar, totodată
fericită. Mă simțeam sigură pe mine.
Acum trebuie să mă ridic iarăși puțin și să-mi mișc picioarele amorțite. În
filmul de animație care ne-a fost proiectat înainte de decolare, eram sfătuiți să
procedăm în acest mod pentru a preveni apariția trombozelor, care survin în
cazul zborurilor de lungă durată. Din film rezulta că trebuia să ne încordăm
picioarele și să le mișcăm.
Au trecut două ore de la decolare, dar n-am văzut pe nimeni să facă așa
ceva. Poate că n-a mai fost nevoie de asemenea gesturi pentru că toată lumea
s-a culcat. Având în vedere faptul că ne întindem în pat noapte de noapte,
sângele nu ni se îngroașă, după toate probabilitățile, câtă vreme stăm în
poziție orizontală. Cum însă eu stau proptită în scaun, sângele îmi coboară în
picioare. De aceea trebuie să mă ridic și să fac mișcare. Mișcările acestea îmi
alungă și somnul. Nu intenționez deloc să dorm până la aterizarea la Boston.
Trebuie să continui să povestesc evenimentele neobișnuite de care am avut
parte.

7. Cartier în zona Beyoğlu din centrul istoric al Istanbulului, cunoscut mai cu seamă după anul 2000
pentru viața sa intensă de noapte.
8. În traducere, Moscheea Nouă, moschee monumentală construită în perioada 1597–1665 și
socotită a fi ultima mare ctitorie a familiei otomane. Este amplasată în zona Eminönü, la sud de Podul
Galata, în imediata vecinătate a Bazarului Egiptean (sau Bazarul de mirodenii), numit în limba turcă
Mısır Carșısı.
 9. În traducere, „dacă vrea Dumnezeu“, „cu voia lui Dumnezeu“.
10. Fel de mâncare foarte popular, cu origini în cercurile palatului imperial otoman, preparat din
piure de vinete coapte și carne roșie, asezonată cu ceapă, usturoi, roșii proaspete sau sos tomat, sare şi
piper.
11. Împărăteasa Eugénie, soția lui Napoleon al III-lea și ultima împărăteasă a Franței (1853–1871), a
vizitat Istanbulul în anul 1868, vizita sa fiind întâmpinată cu deosebit interes de înalta societate
otomană și declanșând o veritabilă frenezie occidentalizantă, mai cu seamă francofilă, care avea să
continue și în deceniile următoare.
12. Aluzie la celebra carte din 1996 a lui Samuel P. Huntington The Clash of Civilizations and the
Remaking of World Order. Traducerea în limba română a apărut la Editura Antet, București, 1998, cu
titlul Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, în traducerea lui Radu Carp.
13. Trimitere la articolul intitulat „The Clash of Ignorance“, publicat de Edward Said în The Nation,
4 oct. 2001.
14. Termenul Jahiliyya desemnează în zonele islamice perioada de dinainte de apariția și adoptarea
islamului.
15. Herodot, Istorii vol. I, traducere, notițe istorice și note de Adelina Piatkowski și Felicia Vanț-
Ștef, Editura Ştiințifică, București, 1961, p. 15.
16. Un tip de kebap condimentat și, mai cu seamă, iute (iuțeala provine îndeosebi de la fulgii de
ardei roșu cu care este asezonat din belșug); este preparat la frigare și servit, de obicei, cu lipie și
legume la grătar.
 3

Profesorul părea să nu-mi fi remarcat deloc rochia neagră de seară. Ca să

fiu sinceră, mă așteptam cel puțin la o replică stereotipă de genul: „În seara
aceasta sunteți răpitoare!“
El era însă, dimpotrivă, cât se poate de grav, de curtenitor și de distant. Era
imposibil să nu fi observat că mă îmbrăcasem cu mare grijă pentru cină, însă
nu acorda nici o însemnătate acestui aspect. În mod straniu, faptul acesta a
contribuit, în scurtă vreme, la destinderea atmosferei dintre noi. În timp ce
stăteam acolo, în restaurantul acela cochet de la Pera Palas, am aruncat o
privire grăbită în jur. Cele mai multe mese erau goale. Se putea deduce că
majoritatea oamenilor preferau localurile mai trendy.
— Ați poposit de multe ori la acest hotel? l-am întrebat eu.
— Când am venit prima oară la Istanbul, am tras aici. Am rămas în locul
acesta până când am reușit să-mi găsesc o locuință de închiriat, cu ajutorul
unui prieten. Cam o lună, probabil!
— Aveați prieteni la Istanbul?
— Da, prieteni germani. Pe vremea aceea, la Istanbul exista o comunitate
germană numeroasă.
— Adică în anii 1930-1940, nu-i așa? Habar n-aveam!
— Da, funcționari de la consulat, comercianți, traducători, profesori
germani și evrei care fuseseră angajați la universitate.
— Profesorii evrei fugiseră de regimul lui Hitler? Îmi aduc aminte că am
auzit ceva de felul acesta!
— Da.
— Dumneavoastră vă numărați printre ei?
A râs:
— Nu. Eu proveneam, de fapt, dintr-o familie ariană, exact așa cum i-ar fi
plăcut lui Hitler.
 — Atunci, de ce ați venit la Istanbul?
— Asta e o altă poveste!
Poate că ar fi fost preferabil să nu mân povestea aceea pe o pantă prea
personală.
— Vă întâlneați cu ceilalți germani la acest hotel?
— Uneori… Cei mai mulți dintre ei se întruneau însă la Teutonia-Haus,
care nu se afla foarte departe de aici. În zilele de duminică, acolo era plin de
nemți. După cum spuneam, era vorba de funcționari, de profesori, de
comercianți, ba chiar de spioni.
— Spioni?!
— Bineînțeles! În timpul războiului, Istanbulul mișuna de iscoade de toate
națiile. Sigur că și Hitler își avea spionii lui! Până și hotelul acesta era un
veritabil cuib de spioni. Toată lumea era la curent cu acest lucru.
Punctul în care ajunsese discuția îmi tăia deja suflarea. Oare profesorul să
se fi pregătit să-mi facă vreo confesiune?
Mai întâi, bărbații aceia care-l urmăreau, iar acum discuțiile acestea
interesante despre spioni. Probabil că întâmplările despre care-i vorbisem lui
Kerem, îngroșând lucrurile ca să pară mai distractiv, erau mai serioase decât
aș fi crezut.
Pesemne că profesorul își dăduse seama de faptul că eram interesată de
subiect. M-a întrebat, cu acel aer al omului care-și continuă vorba nedusă la
bun sfârșit:
— Ați auzit vreodată de Cicero?
— Sigur că am auzit! Se pare că a locuit o vreme chiar la noi, în Cilicia17,
ca guvernator roman. Nu înțeleg însă ce legătură are această istorie cu
povestea noastră!
— Nu e vorba de acel Cicero, ci de Cicero de la Ankara… Cel mai mare
spion din timpul celui de-al Doilea Război Mondial!
M-am uitat la el, întrebându-mă dacă nu cumva mă lua peste picior. Nu,
era cât se poate de serios!
— Cicero a fost numele de cod al unui turc de origine albaneză, pe numele
său adevărat Ilyas18. Acesta ocupa, în timpul celui de-al Doilea Război
Mondial, postul de valet al ambasadorului Marii Britanii la Ankara, Sir
Hughe Knatchbull-Hugessen. Pusese, astfel, mâna pe toate secretele lui. Era
atât de apropiat de ambasador, încât ajunsese până și să-l săpunească pe
spate, cântând în vremea aceasta de mama focului. Se spune că, o dată, în
vreme ce diplomatul avea ochii năclăiți de săpun, Cicero ar fi făcut, apelând
la ceară de albine, o copie după cheia de la seif pe care acesta o purta atârnată
de gât. În consecință, avea acces la toate documentele din el. Mai apoi a
început să facă spionaj în favoarea germanilor. La vremea aceea,
ambasadorul Germaniei naziste la Ankara era vestitul Franz von Papen.
Cicero îi transmitea copii după toate documentele secrete, iar acesta din urmă
le trimitea direct la Berlin.
Înainte vreme mă confruntasem cu asemenea lucruri doar când fusese
vorba de subiecte de film, de roman. Sau la nivel de zvonuri…
— Domnule profesor, lucrurile acestea sunt adevărate sau sunt simple
zvonuri?
Mi-a surâs, purtând pe chip o expresie care arăta că i se părea firesc ca eu
să consider că lucrurile despre care îmi vorbea erau incredibile.
— Bineînțeles că sunt adevărate!
— Parcă ar fi rupte din basme!
Vioiciunea de pe chipul său sporea necontenit, în ciuda texturii de om în
vârstă a pielii și a ochilor veștejiți de ani. Pesemne că interesul cu care îl
ascultam îi insufla energie. A ridicat mâna, de parcă mi-ar fi spus:
„Așteaptă!“
— Stați puțin, căci asta nu e tot! Cicero transmisese informația că Aliații
urmau să debarce în număr mare în Normandia. O informație cu caracter
istoric, despre care s-a aflat mai târziu… Cum însă Hitler n-a crezut așa ceva,
soarta războiului s-a schimbat. Dacă Hitler l-ar fi crezut pe Cicero, lucrurile
ar fi decurs și mai rău… Noroc că nu l-a crezut și că Germania a fost învinsă!
— E ca în filme!
— Aveți dreptate! De fapt, cineaștii de la Hollywood chiar au făcut un film
despre Cicero, intitulat Five Fingers 19, în care rolul lui era interpretat de
James Mason.
Îl ascultam și, pe de altă parte, mă întrebam de ce era un profesor de drept
atât de interesat de poveștile cu spioni. Doar nu era un simplu evreu fugit din
Germania, ci un german pursânge, de obârșie ariană! Oare să se fi numărat și
el printre spionii lui Hitler? Îl cunoscuse personal pe Cicero? Cum de se făcea
că era atât de la curent cu amănuntele legate de poveștile acelea cu spioni?
Oare Renaultul alb să fi avut vreo legătură cu povestea respectivă? Chiar dacă
ar fi fost spionul lui Hitler, trecuse o jumătate de secol de atunci. Cui i-ar mai
fi fost de folos să-l urmărească?!
— Ei bine, dar cum era cu Cicero?
— Cicero primea câte 20 000 de lire sterline de la nemți în schimbul
fiecărei informații pe care le-o furniza.
— Înseamnă că s-a chivernisit binișor!
Profesorul a râs:
— Nu, nu! Nemții l-au plătit cu o parte din lirele acelea sterline false pe
care le imprimaseră pentru a determina colapsul economiei britanice, așa
încât Cicero nu s-a ales decât cu niște petice de hârtie care nu i-au servit la
nimic. Într-o vreme, a încercat să facă bani ca solist la operă dar, pentru că
era slab, nici aventura aceasta nu i-a folosit la nimic. Ulterior a murit în
sărăcie.
— E o poveste grozavă!
— Da, cu-adevărat așa!
O vreme s-a așternut tăcerea. L-am privit în adâncul ochilor:
— Domnule profesor, toate aceste lucruri sunt mai mult decât interesante,
însă adevărata mea curiozitate se leagă, de fapt, de dumneavoastră! De ce ați
venit în Turcia și de ce ați plecat după aceea, de ce n-ați mai venit aici de
atâta amar de vreme? Sunt peste cincizeci de ani de atunci, e ușor de socotit!
Cărui fapt îi datorăm vizita aceasta, care survine după cincizeci și nouă de ani
de la plecarea dumneavoastră?
Îmi dădeam seama că nu se așteptase la niște întrebări atât de deschise, de
directe. Am băgat de seamă că era răscolit, că pe chip îi rătăceau nori de
neliniște. Oare să-mi fi ascuns vreun amănunt legat de povestea cu spionajul?
Dar atunci de ce vorbea cu atâta degajare despre acest subiect?! Sau poate că
ceea ce-l răscolea în asemenea măsură se lega de amintirile sale personale,
legate de perioada petrecută în Turcia?
S-a uitat puțin în jur, cu băgare de seamă. Apoi a spus brusc:
— Colierul pe care-l purtați la gât este o adevărată operă de artă și îmi pare
și foarte vechi… O adevărată capodoperă! Are o poveste anume?
Am zâmbit în fața acestei manevre: în mod limpede, întrebarea sa nu
urmărea atât să conducă la un răspuns, cât să schimbe subiectul. „Bine!“ m-
am gândit eu și mi-am văzut de mâncare. El însă a continuat, de parcă ar fi
vrut să-mi aducă aminte că aștepta să-i răspund:
— Obiectele de genul acesta au, cu siguranță, o poveste!
Am surâs din nou, ca să priceapă că nu mă supărasem:
— Toată lumea are câte o taină, domnule profesor, nu doar
dumneavoastră!
De data aceasta a făcut un semn din cap, în chip de încuviințare. Am simțit
nevoia să mai adaug măcar o frază:
— Dacă-mi permiteți, am să mă mărginesc să vă spun că l-am moștenit de
la bunica mea dinspre tată.
A ridicat, zâmbind, paharul, în care avea niște vin alb:
— Atunci, noroc, să bem în cinstea secretelor noastre!
A rostit cuvântul „noroc“ în limba turcă.
— Ați ales un vin minunat, mulțumesc! mi-a spus el, elegant.
— V-au mai rămas două zile în Turcia. Ce-ați dori să faceți mâine,
domnule profesor? l-am întrebat eu. Un tur al Istanbulului? Sultanahmet,
Sfânta Sofia, Bosforul… Sau poate vreți să mergeți la cumpărături în Bazarul
Acoperit?
— Cu îngăduința dumneavoastră, aș vrea să lăsăm ziua de mâine liberă!
Mi-aș dori să hoinăresc puțin de unul singur. Pentru ziua de poimâine, 24
februarie, am însă o rugăminte aparte…
— Vă rog!
— Aș vrea să mă luați cu mașina dimineața devreme.
— Cât de devreme?
— La ora 4, să zicem!
Am rămas cu gura căscată: unde voia să se ducă omul acela la ora 4
dimineața?! M-am adunat, așa încât pe chipul meu să nu se reflecte o expresie
de prea mare uimire.
— Bine! Și unde o să mergem?
— Dacă îmi permiteți, am să vă spun chiar în ziua aceea!
Am încercat un soi de teamă. M-am întrebat dacă n-ar fi trebuit să sun
acasă și să-l întreb pe Kerem dacă era bine sau nu. Voiam să-mi dau seama în
ce necaz intrasem. Povestea aceea încetase să mai aibă aerul unei vizite
normale întreprinse de un profesor universitar. De data aceasta nu m-am putut
abține să nu-l privesc pe Wagner, cu îndoială, drept în față. El însă era cât se
poate de relaxat, ocupat să-și mănânce friptura de rață pe care o avea în față.
În ceea ce mă privea, simțeam niște crampe prin pântece.
Restul mesei s-a petrecut în atmosfera încordată și glacială generată de
discuțiile de mai devreme. Nu am mai revenit la subiectele respective; de
fapt, n-am mai vorbit mare lucru. Am început să mâncăm amândoi mai
repede, de parcă ne-am fi dorit să punem capăt cât mai curând acelei
ambianțe. De îndată ce am terminat, am pretextat că mă aștepta Kerem și am
plecat.
M-am repezit acasă cu un taxi. Kerem mi-a spus, emoționat, că văzuse
vreo două-trei Renaulturi albe, dar că nu se arătase nimeni pe la noi. Stătea cu
boxul fixat pe degete și cu spray-ul lângă el. Pe ecranul calculatorului nu se
zărea nimic înfricoșător. M-am uitat la chipul lui voios și m-am relaxat. În
plus, nu s-a supărat deloc atunci când l-am mângâiat pe cap, urându-i noapte
bună.
— Hai, culcă-te, să nu întârzii dimineață la școală!
N-a opus nici o rezistență.
— Bine!
Probabil că aventura în care intrase și, pe de altă parte, spray-ul îi insuflau
și puterea necesară pentru a se duce la școală. Mi-am amintit de vorba bunicii
mele dinspre tată, care spunea că în orice rău se află și-un bine.
Am luat o carafă cu apă din bucătărie, m-am dus în salon și am udat puiul
de brad. Nu mai rămăsesem decât cu unul dintre lăstarii pe care-i sădisem
cândva în trei ghivece diferite. Bineînțeles că lăstarului de brad desprins
dintr-un copac aflat pe Platoul Kafkasör20 nu-i prea plăcuse salonul meu!
Eram însă hotărâtă să asigur supraviețuirea acelui ultim puiet. În ciuda
spațiului ocupat de ghiveciul acela mare, el făcea ca salonul să pară aerisit.
Nostalgia îmi făcea bine, mă reconforta.
Mai apoi am deschis laptopul pe care mi-l pusese la dispoziție universitatea
și am continuat să mă ocup de notițele pe care începusem să le aștern în scris
după ce sosise profesorul. Eram uimită să constat că scriam atât de repede,
fără pauze, fără să mă fi gândit mai înainte la ceea ce urma să scriu. Cursorul
gonea pe monitor și antrena cuvintele cu el. Mă simțeam însă de parcă nu eu
aș fi fost persoana care scria acele rânduri. O urmăream pe Maya, cea care
stătea instalată la computer fără să aibă habar de acest fapt.
Când m-am așezat în pat în seara aceea, n-am mai putut să mă dedau
jocului meu obișnuit, legat de adoptarea unei alte identități, de preschimbarea
într-o altă persoană. N-am mai recitat nici poezia „There is another sky“:
oare pentru că mi se făcuse foarte somn, sau pentru că transpunerea trăirilor
mele în scris se substituia tuturor acelor lucruri? N-am mai făcut decât să mă
gândesc, pentru scurt timp, la profesor și la tainele lui. Ce chip inocent avea!

17. În turcă, Kilikya, zonă situată în sudul Turciei, cu o civilizație și o populație dintotdeauna
cosmopolite; principalele orașe sunt, la ora actuală, Adana, Mersin, Osmaniye. Cicero „romanul“ a fost
proconsul în Cilicia, pe atunci o provincie romană mai degrabă prăfuită, care includea și Lycia,
Pamphylia, Pisidia, Lycaonia și Ciprul, în perioada 51–50 î.Cr.; sursele de epocă sau ceva mai târzii
menționează că s-a achitat de îndatoririle care-i reveneau cu bună-credință și simț de răspundere, chiar
dacă postura și, mai cu seamă, regiunea în care se afla nu-i stârneau un prea mare entuziasm.
18. Cunoscut ca Elyesa Bazna sau Iliaz/Ilyaz Bazna (1904–1970), viitorul Cicero era originar din
Priština (Kosovo).
19. Film regizat în 1952 de Joseph Leo Mankiewicz, în care James Mason joacă rolul lui Ulysses
Diello, un alter ego al lui Elyesa Bazna. Ecranizarea din 1952 se baza pe cartea Operation Cicero (Der
Fall Cicero), semnată de Ludwig Carl Moyzisch.
20. Acesta se află în zona Artvin, situată în nord-estul extrem al Turciei.
 4

În dimineața zilei de 23 februarie ploua și mai tare și era incredibil de frig.

Deși îmi pusesem un pulover de lână, iar peste el un palton gros și, la gât, un
șal din cașmir de culoare liliachie, am tremurat până când am ajuns la
universitate. Purtam, în plus, pălărie și mă refugiasem sub umbrelă.
De cum am intrat în birou, mi-a telefonat secretara rectorului ca să mă
anunțe că trebuia să mă duc imediat la el. Am străbătut culoarul larg al vechii
clădiri și am pătruns în zona rezervată secretariatului. Yeșim Hanım, care
tocmai vorbea la telefon, mi-a făcut un semn din cap, îndemnându-mă să
intru în biroul rectorului. Am salutat-o și am deschis ușa grea de nuc.
— Bună dimineața, domnule!
Tocmai mă îndreptam către rector când am rămas mai mult decât
descumpănită: cei trei bărbați care se țineau pe urmele noastre de două zile și
pe care-i văzusem cu o zi în urmă la conferința profesorului stăteau acum
așezați în fotoliile amplasate în fața biroului rectorului. Nu uitasem, mai cu
seamă, chipul individului care mă măsurase din priviri în timp ce trăgea din
țigară, după cum nu-i uitasem zâmbetul zeflemitor.
Am simțit deodată că începeau să-mi țiuie urechile. Ce căutau indivizii
aceia acolo?! Ce fel de legături ar fi putut să aibă ei cu rectorul? Așadar, nu
mă înșelasem când socotisem că ne urmăreau! Era vorba, într-adevăr, de o
chestiune complicată, poate chiar periculoasă, legată de profesor.
Rectorul părea și el deconcertat de descumpănirea mea. Mi-a spus, arătând
înspre fotoliul rămas gol:
— Ce s-a întâmplat, Maya Hanım ? Ați pălit. Poftiți, luați loc, n-aveți de ce
să vă temeți!
M-am așezat, temătoare și confuză. Toți cei trei purtau cravată. Unul dintre
ei avea un costum gri, iar ceilalți, costume bleumarin. Bărbatul de al cărui
chip îmi aduceam aminte foarte bine avea o mustață subțire. Era slab și stătea
picior peste picior. Nu știu de ce, dar el era cel mai bătător la ochi dintre ei.
Pe chipul său smead stăruia o expresie care părea să sugereze că era gata să-și
iasă din fire în orice moment. Ceilalți doi păreau mai șterși în comparație cu
el. Unul dintre ei era chel. Am presupus că cel cu mustață și cel care stătea
lângă el aveau în jur de patruzeci de ani. Celălalt era mai tânăr.
Rectorul a spus, spărgând tăcerea:
— Domnii aceștia vin din partea serviciului de informații și doresc să vă
comunice ceva.
N-am putut să-i răspund. Am încuviințat doar din cap, cu un surâs care
sugera mai degrabă suferință decât zâmbet.
Rectorul s-a ridicat în picioare, așa încât s-au ridicat și ceilalți și, în mod
firesc, și eu. Rectorul a spus:
— Eu trebuie să prezidez ședința de consiliu. Dumneavoastră rămâneți aici
și stați de vorbă liniștiți!
Apoi a ieșit din birou și a închis ușa în urma sa, iar eu am rămas în
tovărășia celor trei bărbați.
— Ce mai faceți, Maya Hanım ?
Am răspuns la această întrebare fără sens spunând „bine“, numai că aveam
o voce atât de firavă încât am repetat, de parcă aș fi încercat să-mi îndrept
greșeala:
— Bine.
— După cum spunea mai devreme domnul rector, suntem de la serviciul de
informații.
— Vă rog!
— Vă deranjăm pentru că dorim să obținem sprijinul dumneavoastră într-o
chestiune importantă.
— Sprijinul meu?!
— Da, al dumneavoastră.
— În cazul acesta, poftiți!
Bărbatul cu mustață s-a oprit din vorbă, și-a aprins o țigară și a tras adânc
din ea. Părea destul de relaxat.
— Sunteți patriotă, nu-i așa, Maya Hanım ?
— Nu înțeleg! am spus eu.
— Nu e nimic de înțeles! Vă întreb dacă sunteți sau nu pregătită să vă
serviți patria!
— În ce sens?
— Mai întâi răspundeți-mi: sunteți patriotă, nu-i așa?
— De ce mă întrebați?
Am băgat de seamă că tocmai când prinsesem să mă deprind oarecum cu
situația și să-i dau niște răspunsuri mai degajate, bărbatul începuse să se
ambaleze. S-a ridicat, plin de sprinteneală:
— Eu sunt cel care pune întrebări, doamnă! mi-a spus el. Vă rog să-mi
răspundeți!
— Nu înțeleg de ce mi-ați pune la îndoială patriotismul, domnule!
S-a oprit o clipă, s-a uitat la ceilalți, după care s-a așezat din nou și și-a
strivit țigara în scrumieră.
— De ce vă deranjează întrebarea mea?
— Pentru că o consider inadecvată, i-am răspuns eu. Există, oare, vreo
metodă prin care se poate măsura cine e mai patriot decât altul?! De ce
încearcă unii să obțină diverse avantaje pretinzând că-și iubesc patria mai
mult decât alții?!
Și-a sprijinit bărbia în palmă, s-a înclinat puțin în față și a stat să cugete o
vreme. Apoi s-a îndreptat de spate cu vioiciune.
— Atunci am să vă pun o altă întrebare.
Din felul în care o spunea, mi-am dat seama că urma o amenințare.
— Sunteți mulțumită de slujba dumneavoastră la universitate?
Eu am continuat însă, la rândul meu, pe același ton:
— Da.
— Sunteți foarte apropiată de rector, într-o instituție cu adevărat
importantă cum este Universitatea din Istanbul. Oare aveți un trecut demn de
această ipostază?!
— Din punctul meu de vedere, da. Am studiat la această universitate, am
experiență…
— Nu, nu, nu mă refer la asemenea lucruri! Vorbiți-ne puțin despre
trecutul familiei dumneavoastră! De exemplu, despre bunica dumneavoastră
dinspre tată… Cum se numea? Semahat Hanım ?
În clipa aceea am priceput încotro bătea.
— Vreți să afirmați că faptul acesta mă face să fiu incompatibilă cu
identitatea turcă?
Pe chipul său și-a făcut apariția un zâmbet arogant și sigur de sine:
— Nu, nu, nu vreau să spun așa ceva! Nu fac decât să vă întreb. Oare
persoanele competente de la universitate sunt la curent cu acest aspect?
Nu i-am răspuns. A așteptat puțin, după care a insistat:
— Sunt la curent?
I-am răspuns, cu o voce stinsă:
— Nu, nu sunt.
— Aveți în vedere să le împărtășiți această taină?
— Nu.
— Stimată doamnă, n-am auzit ce-ați spus. Vorbiți ca pentru sine…
— Nu.
— Ei, tocmai de aceea vă întreb: sunteți gata să vă serviți patria?
— Dar eu n-am cum să vă fiu de folos!
— Noi decidem acest lucru!
Cât de limpede dădea de înțeles că se simțea oarecum stăpân pe țara sa și
pe toți cei care sălășluiau în ea!
— Ei bine, și ce ați vrea să fac?
La întrebarea aceasta s-a amestecat în vorbă și bărbatul în costum gri, care
era cel mai tânăr dintre ei.
— Alaltăieri ați fost să-l întâmpinați pe un profesor german.
— American! Un american de origine germană.
— Știm, nu vă faceți probleme, știm totul! Profesorul Wagner va rămâne la
Istanbul timp de patru zile și în acest interval urmează să-l însoțiți
dumneavoastră, nu-i așa?
— Da, am fost împuternicită de rectorat să fac acest lucru.
— Misiunea patriotică pe care vă cerem s-o îndepliniți este să ne dați
raportul cu privire la tot ceea ce face și spune Wagner.
Deși presupusesem că despre el era vorba, tot mă mai simțeam
descumpănită:
— Ce legătură poate avea un profesor în vârstă cu asemenea lucruri?! am
întrebat eu.
Bărbatul cu mustață a spus:
— Dați-ne voie să decidem noi acest lucru! Trebuie să ne dați raportul
până și despre faptul că respiră, despre conversațiile lui telefonice, despre
persoanele cu care se vede, ba chiar despre notițele pe care și le ia…
— Adică am să fiu un soi de spion?!
— Nu, doamnă dragă, nici chiar așa! Nu e vorba decât despre câteva
informații!
— Bine, dar cum am să vă transmit rapoartele?
— Nu vă faceți probleme, o să le preluăm noi de la dumneavoastră!
Deschideți însă bine ochii și ciuliți urechile! Profitați cum trebuie de prilejul
care vi se oferă pentru a vă dovedi patriotismul!
Au ieșit apoi din birou și duși au fost, lăsându-mă singură și grozav de
derutată.
Am stat să mă gândesc de unde ar fi putut să afle taina aceea privitoare la
bunica mea dinspre tată. Apoi mi-am spus: „Nu te prosti, indivizii sunt agenți
de informații, cine altcineva să afle dacă nu ei?!“ Bine, dar de la ce agenție de
informații proveneau? De la MIT21, de la Organizația de Informații a
Jandarmeriei sau din altă parte? Cum fratele meu mai mare, Necdet, era ofițer
de informații în cadrul armatei, eram într-o oarecare măsură la curent cu
asemenea amănunte.
M-am dus la mine în birou, m-am rezemat de fereastră și am stat să mă uit
o vreme la copacii străvechi peste care se cernea ploaia, la studenții echipați
cu trenciuri, unii dintre ei cu umbrele, alții nu, la îndrăgostiții care pășeau
strâns înlănțuiți, fără să se sinchisească de vreme. Era ora zece fără cinci.
La vremea aceea ar fi trebuit să trec în revistă presa, să pun deoparte, la
dosar, știrile referitoare la universitate, să triez corespondența la care urma să
răspundem, dar nu mă trăgea deloc ața să mă ocup de asemenea lucruri pe
care, altfel, le făceam cu plăcere. Nu doream nici măcar să-mi mișc brațul din
loc. Încercam un sentiment intens de dezolare. Nu știu de ce, dar mă simțeam
supărată pe profesor, care nu dorea să ne vedem în ziua aceea. Oare de ce
voia să rămână singur? Urma să se vadă cu cineva?
Am telefonat la hotel și am întrebat dacă profesorul Wagner era în cameră.
Telefonista mi-a spus: „Vă fac legătura!“ Eu nu doream însă acest lucru. Am
auzit vocea profesorului, care spunea „Hello!“, apoi am închis imediat
telefonul.
Nu numai că nu mă trăgea ața să trec în revistă presa: nu-mi doream să fac
absolut nimic! Ce-ar fi fost s-o șterg așa, discret? N-ar fi fost nimic, la drept
vorbind! Oricum, rectorul îmi încredințase sarcina de a-l însoți pe profesor în
săptămâna aceea. N-ar fi avut cum să știe că el își dorise să rămână singur.
Absența mea ar fi fost insesizabilă. Singurul risc era ca Süleyman să se
vânture pe-acolo și să dea din gură, dar aș fi putut găsi o scuză și pentru o
astfel de situație: le-aș fi spus că profesorul dorise să facă o plimbare prin
Beyoğlu și că în zona aceea cu străzi înguste nu era nevoie de mașină. De
fapt, pe Bulevardul Istiklal nu circula decât tramvaiul.
Mi-am pus paltonul, fără a merge cu gândul mai departe, m-am înfășurat
strâns în el și am plecat. Era, într-adevăr, o vreme de groază! Ploaia se
transforma, puțin câte puțin, în zloată, iar din slava cerului se cerneau tot mai
mulți fulgi de zăpadă. Frigul acela umed mă pătrundea până în rărunchi. Am
luat un taxi din Piața Beyazıt și m-am dus acasă. Pe drum, șoferul, un bărbat
bătrâior, a spus:
— Dumnezeu să aibă milă de cei fără acoperiș deasupra capului, de pruncii
străzii, de bietele dobitoace!
Vorbele lui mi-au mers la inimă. Cât pe ce să mă podidească plânsul!
Când am intrat în casă, căldura uscată degajată de calorifer mi s-a părut a fi
imaginea însăși a raiului. M-am eliberat cât ai clipi din ochi de palton, de șal,
de pălărie și, mai apoi, de toate hainele pe care le purtam. M-am năpustit apoi
sub șuvoiul de apă care se revărsa din duș. Nu-mi mai aduc aminte cât timp
am rămas țintuită acolo, căci eram preocupată de întâmplările acelea stranii
de care avusesem parte în ultimele zile, dar când m-am desprins de acolo baia
era invadată de aburi, iar în oglindă nu se mai putea distinge nimic. M-am
înfășurat în halatul de baie, mi-am răsucit un prosop în jurul capului, iar apoi
m-am dus în bucătărie și mi-am făcut un ceai Earl Grey. Mi s-a mai părut mai
grozav ca niciodată. Am băut două cești, după care m-am vârât în pat și am
adormit imediat.
Am dormit buștean, cât se poate de adânc, fără să visez nimic. Când m-am
trezit, ceasul digital arăta ora 3:53 și aveam în gură un soi de gust metalic.
Mi-am adus aminte că nu mâncasem nimic, dar nici nu nu-mi doream să
mănânc ceva. M-am îmbrăcat și am ieșit din nou. M-am dus la școala lui
Kerem, tremurând și mai dihai din cauza frigului, care devenise între timp și
mai aprig. Am așteptat în holul spațios, placat cu marmură.
 Curând după aceea a sunat clopoțelul. Elevii s-au năpustit afară din clase
de parcă ar fi scăpat din lanțuri. Apoi l-am văzut pe Kerem. Nu alerga așa
cum făceau ceilalți copii: pășea singur, cufundat în gânduri. Când m-a văzut,
s-a fâstâcit grozav. A cercetat, încordat, cu ochii în jur.
— Te-au chemat cei de la școală? m-a întrebat el.
— Nu, am spus eu, am venit să te iau.
— De ce?
— Așa mi-a venit mie, domnule! M-am gândit să ieșim și să facem și noi
ceva împreună, ca o mamă și un fiu ce suntem!
— Ca de exemplu…?
— Ne ducem să mâncăm ceva bun, stăm puțin de vorbă, după care mergem
la film!
A făcut o grimasă:
— Aoleeeu, mai lasă chestiile astea! mi-a zis el. Vreau să merg acasă!
Știam, desigur, că ceea ce numea el „casă“ era, de fapt, computerul și că
jinduia să se alăture mai repede vieții online.
Se făceau aproape doi ani de când ne luaserăm computer. În primele luni
nu-l folosea decât pentru jocuri. Îmi cerea mereu să-i cumpăr unele noi. După
primele luni însă, pasiunea lui din ce în ce mai stăruitoare pentru internet a
început să-mi creeze o stare de disconfort.
Se considera că existența unui computer într-o casă reprezenta un indicator
al gradului de interes manifestat de locatarii acesteia pentru informație și
cercetare. La început se vorbea mereu la modul pozitiv despre diverse
instrumente și surse de informare, în primul rând despre motoarele de
căutare. Cu un an în urmă însă, în timpul unei dezbateri pe această temă care
se desfășurase la universitate, unul dintre profesorii noștri se referise la
îngrijorările sale pe această temă: „Veți vedea, spusese el, că în cel mult zece
ani adolescenții vor rămâne în urma nivelului de gândire și de cercetare atins
acum de umanitate. Vom reveni la specificul lumii de dinainte de apariția
tiparului, caracterizat prin zvonistică și vorbe de clacă!“
Nu fuseserăm de acord cu el, îl contraziseserăm. Îi vorbiserăm despre
rapiditatea cu care puteam avea acces la informație, ca și despre avantajele
care decurgeau din ușurința cu care se putea realiza cercetarea. Profesorul
susținuse însă că, într-adevăr, internetul facilita cercetarea, numai că, în
aceeași măsură, denatura sensul ideii de cercetare și reducea temerile legate
de credibilitatea surselor și de soliditatea argumentației.
Din punctul meu de vedere, problema principală în cazul lui Kerem nu se
lega neapărat de timpul petrecut pe internet. Știam că, în esență, era vorba
despre o chestiune de comunicare. Relația cu tatăl său era defectuoasă,
problematică, dacă ar fi fost să ne raportăm la dimensiunile ei serioase. Mă
gândeam din când în când, chiar dacă faptul acesta îmi provoca suferință, că
nici relația lui cu mine nu era prea sănătoasă.
Am continuat să vorbesc cu el, spunându-i:
— Mai ții minte că te rugasem să mă ajuți, nu? De data asta, chiar că am
dat de bucluc de-a binelea! În povestea asta și-au vârât coada niște spioni!
— Chiar așa?!
— Da!
— Bine, dar cum te-aș putea ajuta eu?!
— Poți să începi prin a face niște investigații pe internet.
— Atunci, hai să mergem acasă!
— Nu, mai întâi trebuie să vorbim!
În cele din urmă reușisem să-i înfrâng rezistență și să-l conving să vină cu
mine.
Am plecat de la școală și ne-am dus la mallul din apropiere. Înăuntru era
lumină ca ziua. Magazinele care comercializau articole cu cele mai cunoscute
mărci din lume își revărsau lumina pretutindeni în jur. Ne-am instalat în
bistroul care se afla chiar în centrul complexului comercial. Spațiul respectiv
degaja o atmosferă aproape tropicală, grație ghivecelor mari în care fuseseră
plantați diverși arbuști. Existau până și niște palmieri.
— Eu mănânc mai întâi o ciorbă fierbinte. Apoi iau niște cotlete de miel și
niște vin roșu, am spus eu. Și tu vrei tot niște chestii de felul ăsta, nu-i așa?
I-am văzut chipul încordându-se, stăpânit de revoltă, și am adăugat,
râzând:
— Am glumit, nătăflețule! Știu pe de rost ce ai tu de gând să mănânci!
— OK, ce?!
— Niște chestii foarte deosebite!
Mă fixa din priviri, în așteptarea răspunsului meu. Am continuat:
— Niște chestii foarte deosebite ca, de exemplu, un hamburger, niște
cartofi prăjiți și cola!
A râs. Când l-am văzut râzând, mi s-a umplut sufletul de bucurie. „Ce bine
că mi-am luat băiatul și am venit aici!“ m-am gândit. Oricum, se apropia
sfârșitul de lună, iar bugetul meu nu părea să fi fost depășit. Și-apoi, pentru o
vreme n-aveam de gând să-mi mai fac probleme legate de agoniseală. Dată
fiind criza economică, îmi pierise elanul de a mai pune deoparte tot soiul de
sume mărunte. Eram tentată să trăiesc măcar o lună-două fără să-mi fac tot
timpul socoteli.
Îl vedeam pentru prima oară pe Kerem râzând după multă vreme. M-am
simțit copleșită de un sentiment de tandrețe. M-am aplecat și l-am mângâiat
pe cap. La gestul meu s-a tras însă imediat înapoi și mi-a dat mâna la o parte
cu bruschețe. În vremea aceasta, a aruncat o privire încordată în jur.
— Bine, bine! i-am zis eu. Îmi cer scuze, sunt gata să-mi pun cenușă în cap
în schimbul unei jumătăți de borcan cu jeleuri! Nu mai fac altă dată!
În timp ce mâncam, i-am furnizat diverse detalii cu privire la ceea ce urma
să caute pe internet. I-am cerut, mai cu seamă, să facă investigații cu privire
la Wagner, la cel de-al Doilea Război Mondial, la Germania și la
Universitatea din Istanbul. I-am vorbit, totodată, despre bărbații care veniseră
la universitate în dimineața aceea.
— Chestiile astea sunt pe bune sau îți bați joc de mine?! m-a întrebat.
— Îți jur că sunt pe bune! i-am zis. Se poate glumi cu asemenea lucruri?!
M-am pomenit în mijlocul unei povești mai mult decât încâlcite!
Și-a scos din servietă un caiet și a notat în el tot ceea ce-i spusesem să
caute.
— Semeni la ochi cu bunica mea dinspre tată! i-am zis eu.
— Și ce-i cu asta?!
— Într-o bună zi am să-ți povestesc despre femeia asta nemaipomenită!
A ridicat din umeri. Dădea limpede de înțeles că nu avea nici un fel de
curiozități legate de persoana ei.
— Alege tu ce film vrei!
A ales unul despre care se vorbea mult în acele zile. Am cumpărat floricele
de porumb și cola, cu gândul ca măcar să ducem ritualul până la capăt. Am
intrat în sală și ne-am tolănit în fotoliile îmbrăcate în catifea roșie.
La sfârșitul filmului a fost stânjenit să constate că plânsesem pe rupte, dar
nu doar eu o făcusem, ci mai multe femei din sală: lacrimile noastre erau
pentru protagonistul filmului, care își sacrificase viața pentru a-și salva iubita.
Boceam pentru faptul că veniserăm pe lume într-o vreme în care se socotea
că moda unor astfel de iubiri apusese.
Am plecat amândoi de la cinematograf după ce eu mă afundasem de
bunăvoie în cele mai ieftine smârcuri ale sentimentalismului și ne-am dus
acasă. Kerem a dat imediat fuga la computer ca să facă investigații.
— Mâine am să plec foarte devreme. Poți să ai singur grijă de tine?
— Da!
— Dacă vezi ceva neobișnuit, dă-mi de știre!
— Faptul că pleci devreme are legătură cu neamțul ăla?
— Da!
— Unde vă duceți?
— Partea ciudată e că nici eu nu știu! Nu mi-a spus.
— Nu ți-e frică?
Nu prea-mi era frică, dar am spus „ba da“.
A tăcut. Mâinile au continuat să-i alerge pe tastatură.
— Noapte bună! i-am spus.
— Și ție!
Era cât pe ce să-l cuprind de umeri pe la spate de fericită ce eram că-mi
răspunsese, dar n-am îndrăznit să merg atât de departe.
M-am dus în camera mea, am pus ceasul să sune la ora trei dimineața și m-
am culcat.

21. Sigla sub care este cunoscut și evocat în mod curent Serviciul de Informații Turc (în turcă, Milli
İstihbarat Örgütü).
 5

Visam și, în vis, plângeam. Când m-am trezit mi-am dat seama, după
umezeala pe care o simțeam sub obraz, că, într-adevăr, plânsesem, iar
lacrimile mi se scurseseră pe pernă. Faptul acesta mi-a dat sentimentul că nu
mă desprinsesem cu totul de vis. M-am uitat la ceasul digital pe care-l aveam
la capul patului: arăta ora 2:35. Apartamentul era cufundat în tăcere, Kerem
probabil că dormea.
M-am înfășurat în plapumă și m-am făcut ghem, dornică să revin la visul
de mai devreme. Trebuia să mă trezesc abandonându-mi lacrimile acolo și nu
eram încă pregătită să mă desprind de căldura așternutului.
Încercam asemenea senzații de șovăială între vis și trezie pe vremea când
mă ținea în brațe bunica din partea tatei. Îmi plăceau nespus acele momente.
Mâna aceea îmbătrânită care îmi rătăcea prin păr, mirosul de săpun răspândit
de rochia ei de diftină, de culoare cafenie, presărată cu floricele roz, capetele
tulpanului pe care-l purta pe cap atingându-mi obrajii și basmele pe care mi le
depăna, cu voce molcomă… Ce frumos era! Percepeam toate acele lucruri ca
prin vis, deși toate erau reale. De fapt, în răstimpul acela dormeam, dar, cu
toate acestea, percepeam fiecare atingere și fiecare cuvânt rostit de bunica.
Bunica avea ochi negri, foarte expresivi. Bărbatul ei, care fusese poștaș,
murise de tânăr, lăsând în urmă trei copii: doi băieți și o fată. Fata era cea mai
mică dintre ei. Tatăl meu fusese băiatul mijlociu. Îmi petrecusem copilăria în
tovărășia mamei, a tatei, a fratelui meu, Necdet, care era cu opt ani mai mare
decât mine, și a bunicii. Locuiam cu toții într-un bloc din Üsküdar22.
Cum tata era funcționar la bancă, iar mama profesoară, amândoi plecau de
acasă dimineața și se întorceau seara. Bunicii îi revenea sarcina de a se ocupa
de noi și de o parte din treburile casei. Când ne întorceam de la școală, după-
amiaza, ne aștepta cu felii de franzelă unse cu unt. Pe vremea aceea nu se mai
spunea „pâine“, ci „franzelă“. „Du-te să cumperi o franzelă de la cuptorul din
colț!“ spuneau cei mari. Acum, cuvântul acesta aproape că a dispărut din
limbă.
În zilele de duminică, eu și fratele meu mai mare ne duceam la cuptor
înarmați cu o tavă. Aceasta conținea fie carne pentru lipii, fie plăcintă, fie
ghiveci. Plăcinta și ghiveciul erau vârâte în cuptor ca atare, dar dacă era să
venim cu carne tocată aceasta era strecurată de brutar în aluatul întins cu
măiestrie pe planșeta pudrată cu făină, după care lipia erau unsă cu ou și
introdusă în cuptorul plin de jar, produs de niște ditamai butucii.
Aproape toți copiii din cartier puteau fi zăriți pe acolo în zilele de
duminică. Mie nu mi se spunea Maya, ci „Albina Maya“, grație unui desen
animat care ne stârnise pasiunea tuturor23. Eu mă simțeam privilegiată pentru
că purtam numele unei albine atât de simpatice și socoteam că bunica din
partea mamei, care îmi pusese acel nume, îl alesese tocmai datorită acelei
pelicule de animație. Mă dădeam în vânt după lopețile lungi ale brutarilor,
după albeața făinii, după mirosurile îmbietoare care răzbăteau din cuptorul
încins. După ce lăsam tava la cuptor, ne jucam pe stradă, pentru ca mai apoi
să revenim la brutărie la ora la care ni se spunea. Aveam în mână un petic de
hârtie pe care era trecut un număr. Cealaltă jumătate a chitanței, care avea
marginile zimțate, era așezată peste felul de mâncare aflat în tavă. De fapt, și
de fundul diverselor feluri de pâine erau prinse niște etichete minuscule. Eu și
fratele meu apucam tava, servindu-ne de niște cârpe pe care ni le dădea mama
ca să nu ne frigem, și dădeam fuga acasă, rezistând cu greu miresmei aceleia
îmbietoare care-ți sucea mințile.
M-am uitat din nou la ceas. Era aproape ora trei; trebuia să mă ridic din pat
și să mă pregătesc, dar încă mă mai aflam sub înrâurirea visului pe care-l
avusesem cu puțin timp înainte. Mai exact spus, nu voiam să mă desprind de
vis și să revin la noaptea rece care domnea în acele momente peste Istanbul.
Unde urma să mă ducă omul acela ciudat la ora patru dimineața?! În ce
povești încurcate avea să mă antreneze? Și asta tocmai într-o zi atât de rece,
cu care Istanbulul nu era deloc deprins!
În vis, bunica din partea tatei îmi spunea că urma să ne ducem la hrubele
aflate sub Sfânta Sofia. Hrubele acelea pline de apă în care nu mai pășise
nimeni vreme de o mie cinci sute de ani… Cine știe ce urma să caute acolo?
Apoi m-am atenționat singură să nu mai bat câmpii: „Nu bunica a fost cea
care ți-a spus așa ceva, ci tu i-ai pus vorbele astea în gură în timp ce visai!“
Cine știe de unde-mi veniseră în minte catacombele de sub Sfânta Sofia! Oare
citisem pe undeva de ele, văzusem vreun film documentar pe acea temă sau
mi le evocase vreo colegă?
Ultimele cuvinte rostite de bunica în vis îi aparțineau însă cu adevărat. Îmi
aminteam de ele pentru că mi le repeta adeseori: „În viață au să-ți iasă în cale
oameni care vor vrea să-ți facă rău, dar să nu uiți că vor exista și oameni care
vor vrea să-ți facă bine. Inimile unora sunt întunecate, pe câtă vreme ale
altora sunt scăldate-n lumină. Aidoma zilei și nopții! Să nu cumva să crezi că
lumea e plină de oameni răi și să te amărăști din pricina asta, dar nici să nu
crezi că toți oamenii sunt buni, căci ai să fii dezamăgită! Păzește-te, copila
mea, păzește-te de oameni!“
Îmi repetase aceste lucruri și cu foarte puțin timp înainte de moarte.
Într-o noapte o auzisem scoțând niște sunete ciudate și mă dusesem la ea,
speriată. Pe vremea aceea eram studentă la Litere, la Universitatea din
Istanbul. Fratele meu mai mare terminase Academia Militară și era ofițer.
Bunica nu putea respira, se zvârcolea scoțând niște hârâieli și mă strângea
de mână de parcă ar fi fost gata-gata să mi-o sfâșie. L-am chemat pe medicul
care locuia la etajul de sub noi. Acesta i-a făcut niște injecții cu calmante, i-a
măsurat tensiunea și i-a mai adus puțină alinare, fără a omite însă să ne
atenționeze s-o ducem a doua zi dimineață la spital.
A doua zi, bunica era palidă și foarte obosită, dar respira regulat. Am
apucat-o de brațe, de o parte și de cealaltă, și am ajutat-o să coboare scara,
puțin câte puțin. Înainte de a ieși pe ușă, s-a uitat în urmă cu tristețe, de parcă
s-ar fi gândit că n-avea să mai revadă niciodată casa aceea. Și, într-adevăr,
așa a și fost, nu s-a mai întors niciodată acolo.
Pentru că fratele meu era ofițer, bunica beneficia de dreptul de a fi tratată
la spitalul militar. Am dus-o, așadar, acolo. La spital a fost internată într-o
mică rezervă, fiind singură în salon. I-au făcut EKG și analize de sânge, după
care ne-au lăsat singuri cu ea. Apoi au plecat și fratele meu, mama, tata.
Urma să rămân la spital doar eu, în calitate de însoțitoare. Bunica avea o
perfuzie prinsă de braț.
Spre seară a venit un profesor, care avea grad de general. Îl însoțeau niște
asistenți. Era un bărbat cu sprâncene stufoase, grav, autoritar, care se bucura
de un deosebit respect. I-a arătat bunicii multă duioșie. I-a spus că avea o
problemă cu arterele și că aveau să se străduiască s-o trateze.
A urmat apoi o scenă pe care n-am s-o pot uita toată viața: doctorul i-a
adresat bunicii o întrebare simplă, ca să-și dea seama dacă afecțiunea sa
cardiovasculară avea vreo încărcătură genetică:
— Din ce cauză au murit mama și tatăl dumneavoastră, ce afecțiuni au
avut?
Bunica n-a scos o vorbă.
Crezând că nu fusese auzit, medicul a mai întrebat-o o dată, de data aceasta
pe un ton ceva mai ridicat:
— Vorbeam de mama și de tatăl dumneavoastră… Din ce cauză au murit?
Bunica continua să tacă, nu scotea o vorbă. În salon domnea o atmosferă
ciudată.
De data aceasta am intervenit eu:
— Bunico, răspunde-i domnului doctor!
S-a uitat la mine, neputincioasă, și a început să plângă.
Profesorul a clătinat din cap, nervos, de parcă ar fi spus: „Dă-mi, Doamne,
răbdare!“ S-a rățoit la ea:
— Doamnă dragă, de ce plângi, că doar părinții dumitale n-au murit de
curând?!
Cuvintele rostite de medicul acela mi-au rămas întipărite în minte toată
viața. Acesta adusese vorba, fără să-și dea seama, de un adevăr de neignorat:
așa cum aveam să-mi dau și eu seama mai târziu, suferința pe care o încerci
în urma morții anumitor persoane rămâne mereu la fel de vie ca în prima zi.
În salon s-a înstăpânit o vreme tăcerea. Nu se auzeau decât hohotele de
plâns ale bunicii. Doctorul a repetat întrebarea, pe un ton deopotrivă
înțelegător și, oarecum, amenințător, străduindu-se să-și controleze tonul:
— Da… Ia să vedem! De ce au murit părinții dumitale?
A urmat din nou o scurtă tăcere, după care a venit răspunsul bunicii:
— N-au murit de nici o boală!
În vocea ei stăruia o umbră de reproș. Ne-am uitat cu toții la ea, de parcă
ne-am fi întrebat „oare n-o mai fi în toate mințile?!“ Suferea, era zdruncinată,
plângea, şi totuși nu lăsa impresia că n-ar mai fi fost în firea ei.
Profesorul a întrebat-o:
 — Ce vrei să spui, doamnă dragă?
Ochii bunicii s-au însuflețit brusc. Aveai impresia că acel chip palid nu mai
comunica decât printr-o pereche de ochi îndurerați:
— Domnule doctor, părinții mei au fost uciși! N-au avut timp să
îmbătrânească ca să moară de vreo boală!
A urmat o altă tăcere. De data aceasta, doctorul a luat-o mai cu binișorul:
— Problema aceasta nu are nici o legătură cu subiectul despre care
discutăm noi… Eu n-am dorit decât să obțin de la dumneavoastră niște
informații de natură genetică, relevante din perspectiva afecțiunilor
cardiovasculare!
Bunica i-a dat un răspuns care avea să-mi răsune în urechi de sute de ori în
anii ce aveau să vină. A vorbit însă cu ochii ațintiți în tavan, de parcă s-ar fi
adresat sieși, nu doctorului:
— Dacă este să căutați cu tot dinadinsul o boală, aceea este cruzimea
oamenilor! Ea i-a ucis!
Am rămas cu toții stupefiați. Profesorul-general a dat să spună ceva, dar
apoi cine știe la ce s-o fi gândit, căci a renunțat și a plecat. Asistenții s-au luat
după el, închizând respectuoși ușa în urma lor.
Am rămas singură cu bunica. M-am așezat pe marginea patului, m-am
aplecat și am îmbrățișat-o. A continuat să plângă, suspinând din toți
rărunchii. N-am scos o vorbă. Am stat doar acolo, cu mâinile petrecute pe
după umerii ei slabi și cu obrazul rezemat de obrazul ei. Aveam obrazul
scăldat în lacrimi, dar nu-mi dau seama dacă faptul acesta se datora doar
plânsului ei sau dacă nu cumva plângeam și eu împreună cu ea.
În salon s-a lăsat treptat întunericul. Am expediat-o pe asistenta care
deschisese ușa, spunându-i să revină puțin mai târziu.
Nu pricepusem nimic din cele întâmplate, dar nici nu-mi trecea prin gând
să pun vreo întrebare. Important, în acele clipe, nu era să-mi astâmpăr eu
curiozitatea, ci să-i fiu alături bunicii, s-o fac să simtă acest lucru.
Apoi am auzit-o apoi spunând:
— Am să-ți povestesc!
Vorbea de parcă mi-ar fi șoptit cuvintele acelea la ureche.
— Am să-ți povestesc ceea ce n-am povestit până acum nimănui!
Am prins-o de mână, fără să spun nimic. A început să mi se destăinuie,
după o scurtă tăcere, pe un ton stins. Eram stupefiată nu doar de ceea ce
auzeam, ci și de faptul că vocea aceea, pe care-o cunoșteam de atâția ani, îmi
părea acum străină.
Nu-mi venea să cred ce auzeam, mă simțeam răscolită. Mintea mea nu
putea să accepte ideea că suferise atât de îngrozitor. Eram șocată să aflu că
bunica mea dinspre tată, pe care o cunoșteam atât de bine, era o cu totul altă
persoană decât credeam eu.
Bunica îmi spunea că familia sa era, de loc, din Eğin24, că se născuse într-
una înstărită, că avusese mai mulți frați, că locuiau, cu toții, într-o casă
spațioasă și că, din câte își amintea, bunicul ei cânta la vioară. Când avea șase
ani, își făcuseră apariția niște militari care-i săltaseră pe mama, pe tatăl, pe
bunicul, pe unchii și pe mătușile sale – asta pentru că familia lor era de
origine armeană și toți armenii erau forțați să plece în surghiun. La aflarea
acestei vești, mama sa îi încredințase pe ea și pe frații ei vecinilor lor
musulmani. Nu era limpede ce urma să se petreacă cu ei pe drum; se povestea
că cei care plecau erau jefuiți de bande de tâlhari, că erau uciși, că femeilor le
erau tăiați sânii, că fetele erau violate, că le erau tăiate mâinile pentru a le fi
smulse brățările de aur. Din această pricină, familia voise să-și pună copiii la
adăpost.
Familia sa și ale vecinilor lor musulmani țineau foarte mult unele la altele.
De fapt, acelea, care erau foarte nevoiașe și care nu prea aveau cu ce să-și
astâmpere foamea, își asumaseră fără nici o șovăială răspunderea copiilor
armeni. În plus, familiile respective își asumau un anumit risc, căci ceea ce
făceau ele era interzis.
Copiii armeni au văzut de la ferestre cum le erau săltați părinții și rudele
spre a fi duși departe. Au plâns alături de noile lor familii. După o vreme,
tăinuirea copiilor acelor armeni deportați a devenit destul de periculoasă. Din
acest motiv, oamenii aceia s-au văzut nevoiți să-i încredințeze statului.
Autoritățile i-au plasat în diverse orfelinate. Mari, care nu avea decât șase ani,
a fost trimisă la un orfelinat din Istanbul, sub numele de Semahat.
Bunica a tăcut o vreme, răsuflând greu, de parcă ar fi ostenit peste măsură.
Am reușit să depășesc oarecum șocul pe care-l trăiam, profitând de acest
moment:
— Bine, bunico, dar ce s-a întâmplat cu frații dumitale?
 — N-am mai primit niciodată vreun semn de la ei. Cine știe încotro s-or fi
dus!
— De unde știi că părinții dumitale au murit?
— La mulți ani după aceea m-am dus la Eğin. Am dat de familia care ne
luase sub aripa ei ocrotitoare. Am plâns cu toții. Convoiul în care se aflau
părinții mei fusese oprit, pare-se, la un cap de pod aflat la ieșirea din oraș. Au
fost cu toții spintecați, iar trupurile le-au fost azvârlite în râu. N-a scăpat
nimeni. De fapt, acolo se duceau lupte. Era iarnă, iar drumurile fuseseră
blocate de bandiți. Convoaiele de armeni, alcătuite din sute de persoane, nu
erau însoțite decât de o mână de paznici. Aceștia bineînțeles că nu puteau
face nimic pentru a-i proteja de bandele de tâlhari care îi atacau. Am aflat de
toate aceste lucruri mai târziu. Și mama, și tata au căzut pradă acelor bestii!
Am prins-o din nou de mână. N-aveam nevoie de cuvinte. Îi împărtășeam
suferința din tot sufletul: era o durere care, din câte îmi dădeam seama,
rămăsese vie ani de-a rândul și despre care aflam abia în acele clipe. Bunica
lăsa parcă impresia că-și aduna toate puterile ca să continue. Vocea ei a prins
să răsune cu mai multă putere:
— Bestiile acelea, adică bandiții… nu știu de ce, dar n-am socotit niciodată
că ei ar fi fost adevărații vinovați! Poate pentru că nu i-am cunoscut
niciodată, pentru că am aflat de ei abia când eram om în toată firea. I-am
considerat mereu vinovați, de fapt, pe cei care au luat hotărârea aceea de
deportare: Enver Pașa25 și camarazii săi. Nu i-am iertat niciodată! Aversiunea
pe care-o încercam față de ei nu s-a diminuat nicicând! Ca să nu mai spun că
erau și musulmani! Ziceau că dreapta purtare față de seamănul tău este mai
importantă decât orice pe lume. Să dea Domnul să fie așa cum cred ei! Mor,
uite… să dea Domnul să mi se pună întrebări pe lumea cealaltă despre lucrul
ăsta, căci am să urlu din răsputeri: „Nu îi iert!“
Am simțit cum, deodată, pe obraji prindeau să mi se prelingă niște șuvoaie
fierbinți. O strângeam tot mai tare de mână. Îmi venea să-i spun: „Gata,
bunico, taci, nu-mi mai povesti!“ Nu voiam să-și retrăiască suferința la modul
acela atât de intens. Era însă alegerea ei. Poate că gândeam astfel pentru că
făceam parte dintr-o cultură care obișnuia să ascundă problemele sub preș.
Poate că onest ar fi fost ca toate acele lucruri să fie relatate la modul deschis,
cu de-amănuntul.
 — Îți amintești de părinții dumitale, bunico?
— Cum să nu-mi amintesc?! Adevărul este că nu am nici măcar o
fotografie de-a lor. Nu-mi aduc aminte cum arătau. Dar îmi aduc aminte de ei
în alt fel, în alt sens, îmi aduc aminte foarte bine… E o amintire foarte vie!
Așa cum am aflat din cele relatate de bunica în acea zi, Semahat fusese
aleasă pentru adopție de o familie din Istanbul care vizitase orfelinatul în care
se afla ea. Crescuse în acea familie, care o tratase ca pe fiica sa, și, odată
ajunsă la maturitate, se căsătorise cu bunicul.
— Bunicul știa că erai de origine armeană, bunico?
Pe chipul ei s-a ivit, pentru prima oară după destul de multă vreme, un
surâs palid:
— Știa. De fapt, ar fi fost imposibil să nu știe, căci în actul meu de
identitate scria că eram „convertită“.
— Ce înseamnă „convertit“?
— Înseamnă că ți-ai schimbat religia.
— Dar ți-ai schimbat-o cu adevărat?
— Nimeni nu mi-a pus nici o întrebare pe această temă. Când m-am născut
eram creștină, dar mai apoi am trăit ca musulmană.
— Dar îți faci rugăciunile zilnice, ții postul din luna Ramadan?
— Oare nu se roagă toți la același Dumnezeu, fata mea, fie în moschee, fie
în biserică?! Ce importanță are?
N-am mai vorbit niciodată cu bunica despre acest subiect, căci n-a mai
venit vorba. A doua zi însă, când ne aflam, la un moment dat, din nou singure
în salon, m-a chemat la ea și mi-a strecurat în taină, de parcă s-ar fi aflat
cineva prin preajmă și ne-ar fi putut vedea, o cheie.
— Asta este cheia de la sertarul din dulapul meu, mi-a spus ea. Du-te și
deschide-l, căci ți-am lăsat acolo un dar! Un lucrușor pe care mama mi l-a
îndesat în mână înainte de a fugi și pe care m-am luptat toată viața să-l
păstrez, fără să-l arăt nimănui… Să-ți rămână ca amintire de la strămoșii tăi!
La o săptămână după aceea, bunica a murit acolo, la spital, de insuficiență
cardiacă.
Cortegiul de înmormântare a plecat de la moschee, unde imamul a rostit
niște rugăciuni pentru sufletul „doamnei Semahat Duran, aflată printre
preacuvioase“. „Cum ați știut-o?“ i-a întrebat el pe membrii comunității. „Am
știut-o de bine!“ au răspuns aceștia într-un glas.
Când am deschis, acasă, sertarul din dulapul bunicii, am găsit acolo
colierul. Era, în mod limpede, foarte vechi și foarte valoros. M-a mirat să văd
că bunica ținuse sub obroc un astfel de obiect încă din copilărie, fără să-l
arate nimănui. În aceeași cutie se mai aflau un act de identitate de pe vremuri
și o cruciuliță. Și aceasta din urmă era foarte veche și nu părea să fi fost
plămădită din cine știe ce material de preț. Prinsese puțină patină. Am șters și
curățat temeinic suvenirul acela rămas din moși-strămoși, după care l-am
ascuns. Cât despre colier, am decis să-l port la ocazii pe care le socoteam
importante.
Bunica îmi ceruse să nu mai împărtășesc nimănui taina ei, prin urmare n-
am făcut-o. Am făcut o singură excepție: i-am vorbit despre ea fratelui meu,
care nu m-a crezut. Văzându-i reacția, i-am arătat rubrica din actul acela de
identitate de pe vremuri unde figura mențiunea „convertit“. Chipul i-a fost
invadat de o expresie de surprindere și mânie. A spus ceva care m-a mâhnit
peste măsură și care s-a aflat mai apoi la originea răcelii dintre noi:
— Așadar, avem sânge stricat!
— Ce tot spui tu acolo?! i-am zis eu. Bunica, tata, tu, eu… Ăștia suntem
noi! Cum adică, avem sânge stricat?! Unde s-a mai văzut așa ceva?!
— Câți dintre diplomații noștri n-au fost uciși de ASALA26, a zis el. Tu nu
citești niciodată ziarele?! Toți armenii de pe lumea asta luptă acum împotriva
noastră!
— Ce legătură are bunica cu organizația aia teroristă?!
— Nu m-am referit la bunica.
— Dar bunica era de origine armeană, așa că și noi suntem în parte armeni!
Ar fi bine să-ți bagi în cap de-acum înainte povestea asta!
Îl călcam pe bătături, căci eram teribil de furioasă.
— Mă rog! a zis el. Rugămintea mea e să nu dezvălui nimănui povestea
asta. Te rog să-ți ții gura, căci dacă va fi să iasă la iveală că am sânge armean
n-am să mai pot avansa, n-am să mai primesc grade, n-am să mai pot ajunge
general, ba chiar am să fiu scos la pensie cu grad de maior, așa că întregul
meu viitor o să fie distrus! Tu ai văzut vreodată la viața ta un general turc cu
sânge de armean?!
— Am să-mi țin gura dacă ai să-ți retragi și tu vorba cu „sângele stricat“!
 Și-a retras-o, cu condiția să nu mai pomenesc subiectul respectiv. Din ziua
aceea nu ne-am mai văzut decât sporadic, cu prilejul câtorva întâlniri de
familie obligatorii, precum nunta lui ori circumcizia băiatului.
Când a fost avansat la gradul de colonel, m-am dus odată la el acasă, ca să-
l felicit. Se mutase pe undeva aproape de mine, în cartierul Uçaksavar.
Mama și tata avuseseră șansa de a se pensiona unul la 46, celălalt la 48 de
ani, beneficiind de genul acela de avantaje pe care le oferă orice guvern
pentru a mai face rost de niște voturi. În consecință, vânduseră apartamentul
din Üsküdar și-și cumpăraseră unul la Bodrum, pe țărmul Mării Egee, în zona
Gümbet27, într-un imobil construit „la comun“. Locuiau acolo pe tot
parcursul anului. Nu vorbisem niciodată cu ei despre subiectul acela de taină.
Chiar și în ziua aceea când m-am dus la fratele meu ne-am purtat amândoi de
parcă n-am mai fi vorbit niciodată înainte despre bunica. Poate că el uitase cu
adevărat acea discuție.
Însă bărbații pe care-i văzusem cu o zi înainte în biroul rectorului… Era
limpede că mai erau și alții care știau, care-și aminteau de toate acele lucruri.
M-a încercat deodată o neliniște ciudată. Mai exact spus, am descoperit sursa
neliniștii care mă stăpânea: la obârșia ei nu se afla profesorul, se aflau cei trei
bărbați care ne urmăreau, care veniseră la universitate și mă amenințaseră. Nu
puteam uita, mai cu seamă, rânjetul răutăcios întipărit pe chipul celui mai slab
dintre ei, al celui îmbrăcat în costum gri… Cu siguranță că știau și de Necdet,
de vreme ce știau de mine. Cu toate acestea, nu se atinseseră de el. Avansase
în grad, devenise colonel, în curând urma să ajungă general, ba chiar, din câte
auzisem eu, putea aspira la un post în serviciul militar de informații.
De fapt, lucrurile acestea ne ajungeau întotdeauna la ureche sub formă de
zvonuri. Nimeni nu-ți spunea nimic clar. Oamenii nu făceau decât să coboare
tonul și să precizeze, mijind ochii: „Probabil că e vorba de informații.“
Alarma de la ceas, care s-a auzit tocmai în acele clipe, m-a făcut să sar în
sus ca arsă: era ora trei. Am oprit deșteptătorul. M-am pregătit în tăcere, dar
în ritm alert. Kerem ațipise în fața calculatorului. Nici măcar nu și-a dat
seama când l-am așezat în pat. Am profitat de întâmplare ca să-l sărut ușor pe
frunte. Copiii sunt minunați când dorm! Ce bine-ar fi dacă ar dormi mereu,
iar mamele i-ar dezmierda mereu în somn… Pe monitorul calculatorului se
vedeau niște documente legate de Maximilian Wagner. Prin urmare, băiatul
nostru trudea de zor! Simțeam o dorință intensă de a citi ce scria acolo, dar nu
aveam timp de așa ceva, căci aș fi întârziat. Cu toate acestea, nu m-am putut
abține să nu arunc o privire asupra primelor rânduri. M-am desprins apoi cu
greu de computer și m-am dus în antreu.
M-am îmbrăcat cu cel mai gros palton pe care-l aveam, mi-am legat la gât
o eșarfă de culoare verde și am ieșit din apartament, închizând ușa discret în
urma mea.
Holurile pustii ale blocului, holișorul de la intrare, tăcerea care domnea
pretutindeni m-au înspăimântat. Chiar dacă nu făceai nimic rău, încercai un
sentiment de vinovăție ori de câte ori era să pleci sau să te întorci acasă la alte
ore decât cele socotite adecvate. Cel care afirmase acest lucru fusese Ahmet,
fostul meu soț. „Chiar dacă tu nu ești acasă, am mereu un sentiment de culpă
când ajung acasă târziu“ îmi spusese el o dată.
Atunci nu-i luasem în seamă vorbele, gândindu-mă că mă iubea. Urma să
înțeleg însă după o vreme că nu percepea căsătoria decât ca pe o formă de
permanentă responsabilitate și vinovăție. Mai bine zis, el avea să fie cel care
urma să-mi explice acest lucru: „Nu mai suport, te rog, înțelege-mă!“ avea el
să-mi spună. „Povestea aceasta n-are nici o legătură cu tine. S-ar zice că nu
sunt bun de însurătoare, am făcut o greșeală. Căsnicia mă sufocă, mă simt de
parcă aș fi condamnat la pușcărie pe viață!“ „Nu știai că ea, căsătoria,
presupune să renunți la independență pentru a întemeia un cămin și a împărți
viața cu altcineva?“ l-am întrebat. „Ba da“, mi-a răspuns. „Teoretic vorbind,
știam! Credeam că sunt pregătit pentru așa ceva, dar se pare că a ști nu e
totuna cu a trăi. Iartă-mă!“
Când am ieșit în stradă, m-am cutremurat. Ploaia contenise, dar era un frig
de groază. Nu-mi aminteam de nici o altă zi în care să fi fost atât de rece.
Dacă ar mai fi trăit, bunica ar fi spus: „Stă să ningă!“ Poate că, peste puțin
timp, chiar urma să ningă. Bunica mai spunea și că „ninsoarea e bună“.
Potrivit ei, atunci când ningea, gerul se mai înmuia puțin, iar aerul se mai
îmbuna, chiar dacă nu de tot. Mai avea și o altă vorbă foarte frumoasă, ca o
anatoliană get-beget ce era: „Zăpada e plapuma Anatoliei!“ obișnuia ea să
spună.
Mercedesul negru era parcat sub felinarul de pe stradă. M-am bucurat să
constat că Süleyman nu se lăsase așteptat și venise la timp, numai că, de cum
am deschis portiera și am urcat în mașină, m-am simțit aproape sufocată de
fumul de la țigara lui, așa că n-am mai putut răbda și m-am rățoit la el:
— Ce treabă mai e și asta, omule?! Duhnește aici ca-n grajd! Păi, așa se
fumează? Măcar să fi tras din mahoarca aia afară, în stradă! Rușine să-ți fie!
Fumul din mașină mă făcea să lăcrimez și-mi irita gâtul. Mi-am dat seama
că mersesem prea departe cu vorbele pe care le rostisem și cu tonul pe care-l
folosisem, dar deja era prea târziu. Süleyman a bombănit:
— E foarte frig!
— Nu ți-a dat prin minte să cobori geamurile?! i-am spus eu și am deschis
geamul din dreptul locului meu.
Süleyman a scos mașina în șosea cu gesturi mai smucite decât ar fi fost
cazul și a început să conducă cu o viteză periculoasă. De fapt, cea mai
însemnată particularitate a bărbaților din Turcia este că obișnuiesc să bage
mașina în viteză ori de câte ori își ies din fire. Din acest motiv, nu trebuie să
te cerți niciodată cu vreunul din ei câtă vreme se află la volan. Mereu mă
gândesc că certurile în familie joacă un rol foarte important în accidentele
rutiere în care își pierd viața, anual, șapte mii de oameni. Femeia bombăne,
bărbatul apasă pe accelerație, femeia mai bombăne puțin, bărbatul apasă și
mai tare pe accelerație, și astfel întreaga familie sfârșește prin a fi târâtă către
un soi de sinucidere semiconștientă. Întotdeauna le cad victimă niște copii
nevinovați, care stau așezați pe bancheta din spate, fluturându-și mâna către
celelalte mașini din trafic.
— Mergi mai încet! i-am spus eu cu asprime. Avem timp destul!
Aerul rece, care pătrundea pe geamul deschis, îmi străpungea obrazul ca o
lamă. Era, într-adevăr, o zi îngrozitoare! Ei, și unde urma să ne ducă
profesorul în ziua aceea îngrozitoare?!
Începusem să dârdâi de frig. Süleyman părea plin de arțag. Era destul de
furios pe mine pentru că nu-l abordasem pe rector în legătură cu angajarea
vărului său, așa cum îi promisesem cu o zi înainte. Măcar să-i fi spus că
vorbisem! După o vreme aș fi putut să-i spun că discutasem din nou, dar că
încă nu se rezolvase. În felul acesta nu mi-aș mai fi creat încă un dușman.
După faza în care ne aflam nu mai aveam însă intenția de a-i face vreo
concesie.
— Süleyman! De ce nu dai drumul la radiator?!
 — Pentru că e stricat!
În clipa aceea aud o voce… O voce de bărbat, care vorbește în limba
engleză:
— O să scrieți așa tot timpul? mă întreabă el.
Mă simt derutată. Preț de o clipă nu știu ce să spun. Mă uit la chipul lui: e
o persoană total necunoscută. Apoi râd:
— Probabil că da! îi spun eu.
— Scrieți de când am decolat, spune bărbatul, un american de vârstă
mijlocie, al cărui păr a prins să încărunțească.
— De fapt, am început să scriu cu mult înainte de asta, îi explic eu. Îmi
reunesc o seamă de notițe deja existente și mai fac niște adăugiri, niște
corecturi mărunte.
— Toată lumea doarme, pe câtă vreme dumeavoastră trudiți încontinuu.
Sunteți scriitoare?
Vorbea foarte încet, pentru ca nu cumva să-i deranjeze pe cei din jur.
— Nu, dar scriu o carte.
— Nu înțeleg ce vreți să spuneți cu asta!
— Nu sunt scriitoare profesionistă. Nu intenționez să merg mai departe în
această direcție. Scriu însă despre ceva care mi s-a întâmplat.
— Trebuie că e o întâmplare care merită să fie povestită.
— Cu prisosință! i-am răspuns eu, zâmbind.
— Ei bine, în cazul acesta n-am să vă mai deranjez!
Abia după plecarea lui, a acelui bărbat, îmi dau seama cât sunt de
încordată. Brațele, umerii, gâtul îmi sunt țepene ca lemnul. Poate din pricină
că am stat mereu în aceeași poziție, sau pentru că am retrăit aievea
întâmplările pe care le istorisesc.
Mă ridic și mă îndrept către partea din față a avionului. Beau niște apă, fac
câteva mișcări de gimnastică, după care străbat de două ori avionul de la un
capăt la altul. O dată pe dreapta, o dată pe stânga…
Avionul Airbus 340 e plin ochi. În scaune dorm tot soiul de oameni. O
sumedenie de ființe umane, femei, bărbați, tineri, bătrâni, copii… Își sunt
străini unii altora, dar nu-și dau seama că împărtășesc aceeași soartă.
Dacă ar fi să se prăbușească avionul, toți ar pieri în aceeași clipă, iar felul
în care ar muri i-ar uni în eternitate. Femeia aceasta în vârstă, cu nepotul care
doarme, rezemat de ea, tânărul așezat în celălalt scaun, oamenii de afaceri de
la business class, ba chiar și piloții ori stewardesele, ale căror uniforme nu
par șifonate nici măcar la ora aceasta târzie din noapte… În vreme ce îi
contemplu, îmi spun: „Fiecare călătorie înseamnă o soartă împărtășită, numai
că oamenii nu știu acest lucru.“
Mai mult, adevărul este la fel de important, indiferent de perspectiva din
care privim lucrurile. De pildă, aventura speciei umane pe această planetă nu
poate fi privită ca o călătorie? O călătorie care a început să afecteze echilibrul
ecologic… Deteriorarea echilibrului ecologic nu înseamnă, de fapt, pentru
toți oamenii un destin împărtășit? Oare soarta unui individ nu se împletește
cu a altuia, indiferent dacă cei doi se cunosc sau nu? Călătoria, oricum am
lua-o, se află la originea unor astfel de lucruri.
Când nu li se întâmplă nimic, oamenii nu pricep cum stau lucrurile, nu
izbutesc să priceapă ursita care-i unește ori de câte ori călătoresc împreună.
Poate că și dumneavoastră vi se par stranii aceste vorbe, dar vă rog să mai
aveți puțină răbdare, căci ceea ce urmează să vă povestesc în continuare va
desluși pe deplin ce vreau să spun.
În timp ce revin la locul meu, după ce am străbătut avionul de două ori de
la un capăt la altul, mă gândesc că, de fapt, ar fi cazul să dorm puțin. Trebuie
să-mi recuperez forțele pentru a-mi putea ordona amintirile și pentru a le
putea reda cum se cuvine. Poate că aș izbuti să continui în condiții mai bune
dacă mi-aș odihni ochii preț de o jumătate de oră. Cel mai bine ar fi să-mi
rabatez scaunul, să-mi pun masca de dormit, să mă vâr sub pătură și să trag
un pui de somn. Înainte de a închide însă laptopul ar trebui să mai adaug
câteva paragrafe, așa încât partea pe care urmează s-o scriu când mă voi trezi
să înceapă într-un mod mai plăcut. Se spune că și Hemingway obișnuia să se
întrerupă din scris taman în punctul din care ar fi urmat să continue cu și mai
mare avânt.
Süleyman, a cărui mutră îmbufnată și a cărui tăcere stăruitoare îmi dădeau
de înțeles că era groaznic de supărat pe mine, a mânat așadar mașina pe
bulevardele pustii ale Istanbulului. La ora la care am ajuns în fața hotelului
Pera Palas, ceasul arăta 3:52.
L-am găsit pe profesor în hol. Era îmbrăcat cu paltonul lui negru, iar pe cap
purta pălăria de fetru. M-a salutat cu o expresie teribil de gravă, fără a uita
însă să-și scoată pălăria.
— Good morning!
A luat apoi de pe o masă aflată alături de el o cutie neagră de vioară și încă
un obiect, care părea foarte ciudat în holul acela pustiu de hotel: o coroniță,
împodobită doar cu niște flori albe. Pe ea se afla o dedicație. M-am aplecat să
văd ce scrie: Für Nadia. Probabil că o comandase cu o zi înainte.
Am ieșit din hotel. Profesorul a urcat în mașină pe portiera din dreapta, pe
care i-o deschisese Süleyman. Eu m-am așezat în stânga lui.
Ca să spun drept, faptul că nu-mi zâmbea, că avea întipărită pe chip o
expresie dramatică, ba chiar aspră, că mă trata cu răceală mi se părea de-a
dreptul straniu. Eram chiar puțin supărată pe el. Mai întâi Süleyman, apoi
el… Așadar, în dimineața aceea aveam parte de toate bâzdâcurile cu putință!
Am întrebat, pe un ton glacial:
— Unde mergem, domnule profesor?
— La Șile28!
Era cât pe ce să pic de uimire!
— Unde?!
— La Șile!
Ori auzisem eu greșit, ori profesorul încurca numele diverselor districte ale
Istanbulului.
— Domnule profesor, Șile este un sat de vacanță situat pe țărmul Mării
Negre. Știți asta, nu-i așa?
— Da, știu.
— Adică, vreți să mergeți tocmai acolo?!
— Da, vă rog!
— În faptul zilei, la ora patru, iarna, la Șile… Să nu cumva să fie vorba de
o confuzie!
Profesorul mi-a replicat, pe un ton care arăta că se străduia să-și țină nervii
în frâu:
— Evet, Fräulein! 29 Doresc să merg la Șile! Mi-ați vorbit despre noile
poduri ridicate peste Bosfor… Ei, vreau să trecem pe țărmul asiatic
străbătând unul dintre aceste poduri și să mergem într-un loc pe care am să
vi-l indic când vom ajunge la Șile! Mai aveți vreo întrebare?!
— Nu!
 Apoi i-am spus lui Süleyman, căruia-i înțepenise gâtul, căci stătea răsucit
către partea din spate a mașinii și se străduia să priceapă despre ce anume
vorbeam:
— Dorește să meargă la Șile!
— Ceee???
— Da, ai auzit bine, gata! În această frumoasă dimineață de februarie ne
vom duce la Șile! Măcar de ne-am fi luat și costumele de baie!
Am pornit la drum. Am trecut pe podul Fatih Sultan Mehmet și am luat-o
pe șoseaua către Ankara. Pe autostradă nu se vedeau decât camioane. Apoi,
când am virat, luându-ne după indicatorul care arăta către Șile, și am pătruns
pe niște drumuri înguste și ca vai de capul lor, au dispărut până și ele. Acum
înaintam pe cont propriu.
Nici unul dintre noi nu scotea o vorbă. Dat fiind frigul, stăteam cu toții
zgribuliți, strâns înfășurați în paltoane. Probabil că eram cu toții supărați unii
pe alții.
Fusesem la Șile de două ori, cu Ahmet. Te-ai fi așteptat să vezi un minunat
sat de vacanță, cu port pescăresc, cu restaurante, cu plaje nemărginite, numai
că nu era așa. Îi lipsea ceva! Nu-mi dădeam seama dacă era vorba de
bădărănia celor care asigurau serviciile ori de atmosfera dezagreabilă a
așezării, dar cert este că îmi jurasem să nu mă mai întorc niciodată acolo.
Poate că așa mi se păruse mie. Poate că de vină era și cearta violentă în care
mă angajasem cu Ahmet pe drumul de întoarcere. Mâncaserăm niște pește,
însoțit de vin alb, într-unul dintre restaurantele fără pretenții care se aflau în
port. În jurul nostru roiau tot soiul de indivizi antipatici. Perechi rotofeie,
echipate cu treninguri în același stil, care ticseau restaurantele la sfârșit de
săptămână și lăsau de înțeles că se distrau de minune. Până și modul în care
ciocneau paharele, de parcă ar fi fost gata-gata să le facă țăndări, avea în el o
notă de vulgaritate.
În ziua aceea petrecută cu Ahmet la Șile mă apucase migrena, așa cum mi
se întâmpla ori de câte ori beam alcool în timpul zilei. În vreme ce umblam,
copleșită de greață, pe serpentinele acelea, îl blestemam în sinea mea pe
Ahmet, așa cum blestemam și Șile, căci ne duseserăm acolo doar pentru că el
insistase foarte mult.
Locurile acelea nu-mi plăcuseră nici măcar la vreme de vară, darămite
iarna! Marea Neagră era periculoasă. În fiecare vară aveau loc înecuri, căci
valurile săpau pe neașteptate în nisipul de sub picioarele celor care înotau și
căscau în el adevărate hăuri.
Bine, bine, dar ce să fi căutat bărbatul acela ciudat într-o zi de iarnă la
Șile?! Cu cine urma să se întâlnească la ora aceea? Dacă am mai fi fost încă
în perioada Războiului Rece, ne-am fi putut lăsa fantezia să zburde
nestingherită, căci pe țărmul celălalt începea Rusia. De pildă, un submarin
sovietic care se ivea brusc din apele Mării Negre, sau niște lumini care se tot
aprindeau și stingeau…
Pe vremuri, mai mulți profesori cu convingeri de stânga din regiunea Mării
Negre, care posedau aparate de radio cu tranzistori, fuseseră reținuți sub
pretextul că ar fi avut conexiuni cu Rusia, ceea ce le distrusese viața. Uriașele
radare ale NATO și submarinele de luptă, care pândeau prin peșterile uriașe
ce se deschideau către mare, sălășluiau în zona Mării Negre.
Am închis ochii. Mi-au venit în minte vorbele bunicii: „În viață au să-ți
iasă în cale oameni care vor vrea să-ți facă rău, dar să nu uiți că vor exista și
oameni care vor vrea să-ți facă bine. Inimile unora sunt întunecate, pe câtă
vreme ale altora sunt scăldate-n lumină. Aidoma zilei și nopții! Să nu cumva
să crezi că lumea e plină de oameni răi și să te amărăști din pricina asta, dar
nici să nu crezi că toți oamenii sunt buni, căci ai să fii dezamăgită! Păzește-te,
copila mea, păzește-te de oameni!“
„Mă păzesc, bunico, mă păzesc“, m-am gândit eu, „nu-ți face griji pentru
mine!“
Am continuat să înaintăm preț de două ore, purtați de la o serpentină la
alta. În timp ce ne apropiam de Șile, a prins să se lumineze de ziuă. Cerul era
plumburiu.

22. Cartier situat pe țărmul asiatic al Istanbulului, fostul Scutari (Skoutàrion).

23. Serialul de desene animate amintit mai sus avea ca sursă de inspirație cartea scriitorului german
Waldemar Bonsels, apărută în 1912; aceasta a cunoscut mai multe adaptări de-a lungul timpului, în
diverse limbi. În Turcia a început să fie difuzat începând cu 1978–1979. Cartea amintită a constituit și
punctul de plecare al mai multor muzicaluri, operete și spectacole cu marionete destinate copiilor.
24. Astăzi, Kemaliye, oraș și district din zona Erzincan, situată în partea de est a Anatoliei.
25. Ismail Enver, cunoscut ca Enver Pașa, militar şi lider naţionalist turc (1881–1922). Acesta, la fel
ca și alți ofițeri otomani din tânăra generație, s-a alăturat mişcării Junilor Turci în anul 1906, devenind
unul dintre conducătorii mişcării insurecţionale declanşate de aceştia în anul 1908, în vederea
instaurării unui regim constituțional. Triumviratul din care făcea parte Enver Pașa a devenit însă repede
de un naționalism virulent și s-a aflat la originea unor evenimente dureroase din istoria modernă a
Turciei, precum genocidul armean și alte acțiuni îndreptate împotriva minoritarilor. După victoria
Aliaţilor în Primul Război Mondial, Enver Pașa s-a orientat iniţial spre Germania, apoi spre Asia
Centrală, unde a încercat să organizeze rezistenţa musulmanilor împotriva forţelor sovietice şi unde a şi
murit, pe câmpul de luptă.
26. Sigla sub care este cunoscută pe plan internațional Armata Secretă Armeană pentru Eliberarea
Armeniei, grupare teroristă de inspirație marxist-leninistă, care s-a cristalizat în diaspora armeană și a
devenit renumită mai cu seamă în anii 1970–1980. Aceasta își propunea, pe de o parte, să determine
autoritățile turce să recunoască genocidul împotriva armenilor și, pe de altă parte, să contribuie la
unirea teritoriilor locuite de armeni sub același stindard, în limitele acelorași granițe.
27. Fost cartier al Bodrumului, devenit astăzi așezare de sine stătătoare și zonă turistică prin
excelență.
28. Orășel situat pe coasta Mării Negre și devenit, la ora actuală, district al Istanbulului; este
cunoscut mai cu seamă ca stațiune de vacanță, datorită plajelor sale. Cuvântul care desemnează
așezarea înseamă în limba turcă „măghiran“.
29. „Da, domnișoară!“; replica implică o combinație între un cuvânt din limba turcă și unul din
limba germană.
 6

Eram pe drum de două ore. Deși nu funcționa radiatorul, temperatura din

mașină ajunsese la o limită suportabilă, atât datorită răsuflărilor noastre, cât și
datorită căldurii degajate de motor.
Profesorul a scos din buzunar o hartă. Am văzut, cu coada ochiului, că pe
ea era însemnat ceva. După ce a examinat-o cu băgare de seamă, a întrebat:
— Se poate să mergem ceva mai încet?
I-am tradus lui Süleyman întrebarea, iar mașina a încetinit.
Ne aflam pe o șosea foarte îngustă, mărginită de o parte și de alta de
copaci, iar profesorul privea cu atenție spre stânga, de parcă ar fi fost în
căutarea unui anumit drum. După o vreme, a spus:
— V-aș ruga să ne oprim și să dăm înapoi!
Mașina a pornit din nou, de data aceasta în marșarier, și, după o sută-o sută
cincizeci de metri, și-a făcut apariția un capăt de drum: era unul de pământ,
care urca ușor. Profesorul ne-a cerut să o luăm pe el.
— Păi nu ne ducem la Șile, domnule profesor?! l-am întrebat eu.
— Nu, mi-a răspuns el. Ne ducem pe undeva pe aproape de Șile.
Atunci m-a năpădit un soi de spaimă. Dacă nu ne duceam în târgușorul
acela, către ce cotlon uitat de lume urma să ne îndreptăm? Și-apoi, cum de
cunoștea omul acela astfel de locuri?! Cum de putea să recunoască niște
drumeaguri aflate într-o țară în care revenea după cincizeci și nouă de ani?
Bine că-l aveam pe Süleyman alături! Era supărat pe mine, dar n-avea
importanță, tot reprezenta o garanție!
Profesorul era suficient de cufundat în propria lume ca să nu-mi observe
încordarea, ba chiar supărarea. Din când în când îi contemplam ținuta
dreaptă, nasul mic, puțin cârn, și bărbia delicată, și-mi spuneam că omul acela
n-avea cum să săvârșească ceva rău. Lucrurile deveneau însă din ce în ce mai
complicate și evoluau în sens contrar, de parcă ar fi vrut să-mi demonstreze
că nu aveam dreptate.
Între noi se aflau cutia de vioară și coroana. Ca să fiu sinceră, până și
faptul acesta mi se părea ciudat. Am mai citit o dată ce scria pe coroană: Für
Nadia. Comandase coroana aceea pentru Nadia!
Dar cine era Nadia? Ce legătură avea ea cu faptul că veniserăm acolo, în
apropiere de Șile, în faptul zilei? Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât
deveneam mai confuză și-mi era cu neputință să aflu răspunsuri raționale la
întrebările pe care mi le puneam.
De când plecasem de acasă, mă uitasem mereu în urmă, dar nu văzusem
nici o mașină care ar fi putut să ne urmărească. Dacă ar fi fost să fie așa, aș fi
zărit-o, cu siguranță, pe șoselele acelea înguste şi pustii de lângă Șile.
Înțelegeam că, dată fiind misiunea de turnător care-mi fusese încredințată, nu
se mai impunea să fim urmăriți. Sperau să le furnizez eu toate informațiile de
care aveau nevoie cu privire la profesor.
La un moment dat, copacii au dispărut și am ajuns într-o zonă mai înaltă.
Odată ajunși pe culme, ne-am pomenit brusc față în față cu marea. Se izbea
furioasă de pietroaiele de la poalele țărmului stâncos, iar valurile se spărgeau
de stâncile întunecate, lăsând în urmă bănuți de spumă albă. Dincolo de duna
pe care ne găseam, drumul de pământ pe care veniserăm se preschimba într-o
potecă presărată cu nisip și prundiș. Am pornit către plajă.
Ziua care abia mijea și marea aveau aceeași nuanță plumburie, iar linia
orizontului nici măcar nu se mai deslușea. Cerul se întrepătrundea cu marea,
amândouă pierzându-se în aceleași tonuri de gri. Bolta plumburie, pătată din
loc în loc de nori negri, se împreuna cu apa. A fost suficient să contemplu
acea priveliște ca să-mi înghețe inima în mine.
Profesorul stătea cu ochii ațintiți asupra întinderii de nisip ce se așternea în
fața noastră, pradă unei emoții copleșitoare. Parcă ar fi fost în transă, probabil
că nici nu m-ar fi auzit dacă i-aș fi spus ceva. Își micea ochii și se căznea,
pare-se, să recunoască acele locuri.
Ajunseserăm cam la douăzeci de metri de mare. Drumul se sfârșea acolo.
Țărmul era pustiu. Pe un dâmb aflat pe mâna stângă se vedea o clădire cu
două etaje, netencuită, ale cărei cărămizi roșii rămăseseră la vedere.
Construcția aceea aducea, de fapt, mai degrabă cu o clădire neterminată.
Parterul, protejat de geam, era folosit, mai mult ca sigur, pe post de cafenea.
Când m-am uitat mai cu băgare de seamă, am observat că pe ușă se afla o
firmă pe care scria Black Sea Motel. Cine să fi venit la un motel situat într-un
asemenea loc?! Poate niște tipi care-și aflau aici refugiul la sfârșit de
săptămână, alături de metrese, ferindu-se de ochii lumii. Nici măcar ei însă nu
se mai arătau în anotimpul acela. În spatele clădirii, pe țărm, se zărea o baracă
dărăpănată. Părea abandonată. De fapt, o parte din acoperișul de tablă se și
prăbușise.
Profesorul a luat în brațe vioara și coroana. Gesturile sale începuseră să
devină oarecum reținute. S-a întors către geamul din spate al mașinii și s-a
uitat către dâmbul aflat cam la o sută de metri în spatele nostru.
— Putem să ajungem acolo?
Süleyman a pus mașina în marșarier, zicându-și în sinea lui „dă-mi,
Doamne, răbdare!“ Tocmai când se sucise către lunetă și era pe punctul de a
porni, motorul a tușit și s-a oprit. Süleyman s-a întors din nou cu fața, cu o
expresie care sugera furie, a apăsat iar pe pedala de accelerație, dar mașina tot
n-a pornit. A mai încercat de vreo trei-patru ori: nu, mașina nu pornea! Ne
uitam unii la alții, întrebându-ne ce aveam de făcut. Apoi, când Süleyman a
mai încercat o dată, motorul a pornit și am început să mergem cu spatele.
Abia ajunseserăm pe la mijlocul distanței care ne separa de dâmbul din
spatele nostru, când profesorul ne-a cerut să parcăm. Mașina s-a oprit și am
început să ne uităm la el, întrebându-ne ce anume avea să ne mai ceară. Cum
nu pricepea ce spunea profesorul, Süleyman nu prea obișnuia să se uite la el
în timp ce vorbea. De data asta însă părea și el nespus de curios să afle ce
anume ar fi urmat să ne mai ceară oaspetele. Se răsucise spre noi și îl privea
drept în ochi.
— Vă rog să mă scuzați puțin! a început să ne spună profesorul. Mai
înaintați puțin, iar apoi așteptați-mă în locul acela, vă rog! Am să trec și eu
curând dincolo de dună și am să vă ajung din urmă!
— Și apoi? l-am întrebat eu.
— Apoi… ei… apoi, după toate probabilitățile, o să ne întoarcem!
A coborât purtând în brațe cutia aceea de vioară și coroana și a rămas o
vreme înțepenit lângă mașină. Când deschisese portiera ca să coboare, în
mașină pătrunsese un aer înghețat, care îți stârnea fiori. A așteptat să ne
îndepărtăm, aruncându-ne priviri nerăbdătoare. Probabil că Süleyman a
apăsat cu nădejde pe pedala de accelerație, căci mașina s-a urnit din loc cu un
zgomot destul de asurzitor. Nu știam dacă făcuse asta că era supărat pe noi
sau pentru că se temea ca nu cumva motorul să se oprească din nou. De fapt,
habar n-aveam de nimic, habar n-aveam de ceea ce se petrecea, habar n-
aveam ce semnificație avea situația în care ne aflam…
În timp ce Mercedesul dădea înapoi, eu mă uitam prin parbriz la spatele
profesorului. Acesta pășea prin frig, izbit în față de vântul aspru. Se îndrepta
spre mare.
Odată ajunși dincolo de dâmb, Süleyman a parcat mașina. Din punctul
acela nu se zăreau nici marea, nici profesorul. Am coborât imediat și, după
câțiva pași, am ajuns la dâmb. Profesorul continua să înainteze. Aerul rece
îmi tăia suflarea. Aveam senzația că vântul tăios care sufla dinspre mare îmi
străpungea fiecare părticică a trupului. De fapt, nu izbutisem să mă încălzesc
defel de când ieșisem din casă.
Profesorul s-a dus pe țărmul mării. Dacă ar fi fost să mai înainteze puțin, ar
fi putut fi înghițit cu ușurință de valurile înalte care se năpusteau asupra sa. S-
a oprit pe țărm. Paltonul său negru, la fel ca și pălăria, arătau foarte straniu pe
fondul acela plumburiu. S-a aplecat și a pus jos cutia de vioară. Continua să
țină coroana în mână. A mai făcut câțiva pași, după care s-a aplecat în față.
Probabil că a dat drumul coroanei în apele mării, căci în clipa în care s-a
îndreptat de spate nu mai avea nimic în mână.
Apoi s-a întors și a făcut un pas, după care s-a oprit în loc. Cred că s-a
simțit stânjenit la vederea mea. În ceea ce mă privea, n-aveam deloc de gând
să mă îmbolnăvesc din pricina unui om smintit! I-am întors spatele și m-am
îndepărtat.
Când am revenit la mașină, Süleyman stătea rezemat de capotă și fuma,
frecându-și palmele de zor. Mi-am întins mâinile către capotă, încercând să
mă încălzesc puțin.
— Ce face acolo? m-a întrebat Süleyman, pe un ton nervos.
N-am găsit nimic să-i spun. Am ridicat din umeri și mi-am țuguiat buzele,
lăsând de înțeles că nu știam. Dată fiind căldura degajată de motor, îmi mai
venisem puțin în fire. Am stat o vreme acolo, în așteptare.
Când am dat să urc din nou în mașină, l-am văzut pe Süleyman aruncând
chiștocul țigării pe care tocmai o isprăvise și îndreptându-se către dâmb. N-
am mai urcat, așadar, în mașină, temându-mă ca nu cumva să calce în
străchini, și m-am luat după el.
Odată ajuns la dâmb, Süleyman și-a desfăcut brațele în lături, făcând un
gest care arăta uluire. Când m-am apropiat, am văzut și eu priveliștea care-i
stârnise uimire. Ajunsesem să nu mă mai minunez de nimic!
Valurile turbate care se izbeau de stânci dădeau naștere unei spume albe. În
afara acesteia, totul părea gri. Poalele paltonului negru al profesorului, care
stătea cu spatele către noi, cu fața răsucită către marea cea gri și către cerul la
fel de gri, se smuceau în toate părțile, scuturate de vântul aprig. Bărbatul
stătea acolo, pe țărm, și cânta la vioară.
Süleyman a făcut din nou același gest, desfăcându-și brațele în lături, și, de
data aceasta, a spus cu voce tare: „Dă-mi, Doamne, răbdare!“ S-a răsucit apoi
cu spatele spre mare și s-a întors la mașină. Eu am pornit spre mare.
Am parcurs ceva mai mult de jumătate din distanța care mă despărțea de
profesor și apoi m-am oprit. În locul în care mă aflam, muzica ajungea cu
intermitențe. Am continuat să înaintez, ca s-o aud mai bine. M-am oprit la
vreo cincisprezece metri în spatele lui.
Profesorul cânta o melodie foarte frumoasă și extrem de sentimentală, care
îți evoca într-o oarecare măsură Serenada de Schubert. Pentru că vântul bătea
în direcția noastră, percepeam fără probleme sunetul viorii, în ciuda vuietului
valurilor. Ascultam muzica și contemplam imaginea acelui bărbat îmbrăcat în
palton, care stătea pe țărmul Mării Negre și cânta la vioară.
În timp ce mă gândeam că nu văzusem în viața mea ceva mai ciudat, am
observat că Mercedesul se apropiase și oprise chiar în spatele meu. I-am spus
pe un ton şoptit lui Süleyman, care tocmai coborâse din mașina ce se oprise
icnind:
— De ce ai oprit motorul?
— Nu l-am oprit eu, s-a oprit și gata!
Îmi vorbea pe un ton arțăgos.
— Nu e bine să apeși pe accelerație câtă vreme e foarte încins motorul, așa
că am s-o fac ceva mai târziu!
În vremea aceasta, vioara a amuțit. Profesorul încerca niște acorduri
șovăielnice, de parcă n-ar mai fi știut cum să continue, după care se poticnea.
Süleyman s-a întors iar cu spatele, exclamând, cu o expresie de lehamite
întipărită pe chip și fără a încerca deloc să-și controleze tonul vocii,
„aoleeeu!“, după care a urcat în mașină. Ai fi zis că tot ceea ce făcea era
menit să mă enerveze!
La puțin timp după aceea, profesorul a început iar să cânte curgător. A
ajuns din nou în punctul de mai înainte, a repetat iarăși notele acelea
șovăitoare, confuze, după care iarăși s-a oprit. Prin urmare, o tot lua de la
capăt, dar nu izbutea să continue dincolo de acel punct.
Căldura din ce în ce mai firavă degajată de capotă nu-mi mai era de nici un
folos. N-am mai răbdat frigul și am urcat și eu în mașină. Nici înăuntru nu era
prea cald, dar față de gerul de afară te simțeai ca în rai.
După o vreme, am băgat de seamă că pe parbriz începuseră să se depună
fulgi de zăpadă. Am stat să mă gândesc la problemele cu care m-aș fi putut
confrunta dacă bărbatul acela n-ar mai fi făcut față frigului și ar fi murit. Tot
mie mi s-ar fi cerut socoteală! Cei de la universitate ar fi dorit să afle ce
căutam noi pe o plajă din apropiere de Șile dis-de-dimineață, iar eu m-aș fi
văzut nevoită să le răspund că nu știam.
Am coborât iarăși din mașină, mi-am înfășurat eșarfa în jurul capului și mi-
am acoperit gura cu unul dintre capete. M-am îndreptat spre țărm, afundându-
mă necontenit în nisip și încercând să țin piept furtunii de zăpadă. Oare de ce-
mi pusesem pantofi cu toc?! De unde aș fi putut să știu însă că urma să ne
ducem acolo?!
Când am ajuns la profesor, m-a apucat spaima. Avea chipul vinețiu și arăta
înspăimântător, de parcă ar fi fost mort. Buzele i se albiseră. Din ochi i se
prelinseseră lacrimi, care mai apoi înghețaseră pe obraji. Degetele, care te
purtau cu gândul la niște oase de un alb strălucitor, îi erau încleștate pe
corzile viorii. Dacă n-ar fi rămas în picioare, aș fi putut jura că aveam în față
trupul unui om degerat. Pe umeri și pălărie prinsese să i se aștearnă zăpada.
— Domnul profesor! am strigat eu.
Nu mă auzea.
— Domnule profesor, domnule profesor, hei, Mister Wagner! O să muriți,
vă rog să veniți cu mine!
L-am prins de braț și am început să-l scutur:
— Heiii, domnule profesor!
Valurile se năpusteau asupra noastră ca turbate. Florile albe desprinse din
coroana adusă de profesor se legănau pe valuri când încolo, când încoace,
amestecându-se cu spuma albă care plutea pe marea plumburie.
Ori de câte ori deschideam gura ca să-l strig pe profesor, vântul rece care
îmi năvălea în trup mă făcea să rămân, preț de o clipă, fără suflare. I-am atins
mâinile înghețate. Am încercat să-i iau vioara, dându-i degetele la o parte. Nu
se desprindeau însă de ea. Am renunțat și m-am apucat să-l târăsc înspre
mașină, trăgând de el din răsputeri. Întorcea însă capul necontenit, încercând
să se uite în urmă. Ori de câte ori se căznea, cu slabele lui puteri, să-și
elibereze brațul din strânsoarea mea, îi dădeam drumul, căci nu voiam să
recurg la forță. Atunci se răsucea și privea spre mare. Își mijea ochii, de parcă
undeva, în larg, s-ar fi aflat ceva care nu se putea desluși bine, după care se
zbuciuma de parcă ar fi fost gata-gata să dea fuga într-acolo. Bineînțeles că îl
apucam imediat din nou de braț și îl împiedicam. De fapt, dacă n-aș fi
intervenit în acele momente ar fi căzut probabil după doi-trei pași. Îl
răsuceam din nou către mașină și continuam să-l forțez să pășească într-acolo.
În vreme ce înainta cu greu, încerca să îngaime ceva, scoțând niște sunete de
genul „suturm… sutma… sutuuuma…“. Nu pricepeam ce bolborosea.
Izbuteam doar din când în când să disting câte ceva, precum „a venit, s-a
oprit, vine, a zburat“, numai că singurul lucru care mă preocupa în clipele
acelea era să ajung cu el la mașină. Își smucea mereu brațul și încerca să se
întoarcă pe plajă. Mă simțeam atunci obligată să-i dau drumul. Faptul acesta
s-a repetat de trei-patru ori până să ajungem să parcurgem distanța aceea, care
nu era prea mare.
Profesorul nu părea să-și dea seama ce făcea, de parcă n-ar mai fi fost în
firea lui. Nu mi se putea împotrivi și nici nu mă putea împiedica să-l trag
după mine. Cu toate acestea însă, îmi era foarte greu să-l determin să
pășească. Frigul și vântul complicau destul de mult lucrurile. Din fericire,
după o vreme, Süleyman, care văzuse ce se petrecea, a catadicsit să ne sară în
ajutor. L-am urcat amândoi pe profesor în mașină.
În habitaclu se făcuse destul de rece. Nu mai lipsea decât vântul, căci altfel
era aproape la fel de frig ca afară. L-am bombănit în sinea mea pe Süleyman:
„Idiotule ce ești!“
— Hai, pornește repede motorul! i-am spus.
A răsucit imediat cheia în contact, însă motorul s-a mărginit să scoată niște
bolboroseli, fără să pornească.
— O, nu! am zis eu. Te rog, Doamne, fă să nu se întâmple așa ceva, fă să
nu se întâmple așa ceva! Tocmai acum!
Bătrânul, care stătea țeapăn lângă mine, a început să dârdâie din răsputeri.
Îi auzeam maxilarele zăngănind. Pesemne că era pe moarte. Nu putea nici
măcar să deschidă ochii. I-am luat mâinile, i le-am dus la gură și m-am
străduit să i le încălzesc cu răsuflarea mea, dar nu i-a folosit la nimic.
Süleyman încerca necontenit să pornească motorul, dar fără succes.
— Haide, Süleyman, fă ceva, că moare! am strigat eu. Noi o să fim trași la
răspundere!
Auzind aceste vorbe, s-a emoționat, așa că a spus
bismillahirrahmanirrahim! 30, a răsucit din nou cheia în contact și a început
să apese cu putere pe accelerație. Povestea a continuat o vreme la modul
acesta, pentru ca mai apoi speranțele să ni se năruie cu totul.
Motorul nenorocitei aceleia de mașini se înecase din nou. Nu era greu să-ți
pierzi mințile: eram și noi în pericol, de parcă n-ar fi fost de-ajuns că omul
acela murea în brațele noastre!
Nu mi-a venit în minte decât un singur lucru și tocmai pe acela l-am făcut.
I-am spus lui Süleyman să mă ajute, după care l-am scos pe profesor din
mașină. L-am apucat amândoi de subsuori și am început să-l târâm. Nu-l mai
țineau picioarele. Din pricina aceasta, îl căram cu noi de parcă ar fi fost un
trup neînsuflețit. Nu mai târâsem niciodată după mine un trup fără viață, dar
așa trebuie să fi fost!
Între noi și Black Sea Motel erau cam trei sute de metri. În plus, terenul era
accidentat. Nu era deloc ușor să-l cari pe bătrânul acela, oricât de slab ar fi
fost el, dar am izbutit să parcurgem distanța care ne separa de clădire numai
din neputința pe care ți-o insuflă certitudinea că nu ai altă soluție. Am deschis
ușa de la parterul cu geamlâc și am pătruns înăuntru. Nu se zărea picior de
om și era frig.
Cele cinci-șase mese murdare și scaunele ieftine, precum și peisajele
marine atârnate pe pereți arătau atât de jalnic, încât mi s-a strâns inima: era
un loc mizerabil! Am făcut puțin tămbălău și am strigat:
— E cineva aici?!
Curând după aceea și-a făcut apariția, de undeva dinăuntru, un băiat
pipernicit, îmbrăcat într-un hanorac. Avea o mutră ciudată: totul la el era
ascuțit, chipul, sprâncenele, bărbia…
— Repede! i-am spus. Bărbatul ăsta moare. Aveți calorifer?
— Nu! mi-a răspuns, privindu-mă uimit.
— Dar sobă?
— Nu!
— Tu ce faci aici?
— Sunt paznic. Motelul ăsta nu funcționează iarna, e închis. Eu îl păzesc.
Spusele băiatului erau greu de deslușit. Pe de o parte, nu părea să
vorbească foarte bine limba turcă, iar pe de alta era foarte răcit. Mi-am
plimbat ochii de jur împrejur, căutând o vatră, un șemineu, ceva de soiul
acesta. Nu se vedea nici așa ceva.
— Bine, dar tu cum te încălzești?! am țipat la el. Cum te descurci aici?
A arătat cu mâna spre o ușă scorojită aflată ceva mai încolo de noi.
— Soba s-a stricat. Am dus-o în dimineața asta la reparat. La Șile… Mi-au
zis să trec pe acolo spre seară și, dacă nu e gata, o iau mâine… Dacă nu e
gata, zău că îngheț la noapte, tanti!
Avusesem parte de atât de multe întâmplări incredibile într-un răstimp atât
de scurt, încât acum totul începuse să mi se pară firesc. Nu m-a mirat să aflu,
așadar, că soba se stricase chiar cu câteva ore înainte. N-am stăruit însă deloc
asupra acestei povești, poate și pentru că n-aveam timp de așa ceva.
— Bine, i-am spus eu, atunci deschide-ne una dintre camere!
— Știu eu… a zis băiatul. Poate că nenea Abdullah o să se supere.
— Cine e nenea Abdullah?
— Proprietarul.
— Și unde e el?
— La Istanbul, vine aici doar vara.
De data aceasta am adoptat o atitudine autoritară și i-am spus, pe un ton
sever:
— Deschide-ne o cameră! Plătesc cât face! Dacă nu, nenea Abdullah al tău
o să se supere tocmai din cauza asta!
S-a mai codit puțin, după care s-a îndreptat cu pași repezi către peretele
aflat în fața noastră și a tras un sertar. După sunetele care răzbăteau de acolo,
rezulta că încerca să găsească o anumită cheie.
 În timp ce purtam aceste discuții, îl așezaserăm pe profesor pe un scaun. L-
am ridicat apoi, cu ajutorul lui Süleyman, pe bietul om, care părea ca mort, și
l-am dus cu mare trudă la etaj, cățărându-ne pe o scară îngustă. Băiatul ne-a
descuiat o cameră. Așa cum presupuneam, aceasta arăta jalnic.
Un pat dublu, două noptiere, de o parte și de alta, și, pe perete, o oglindă
crăpată. Nimic altceva. L-am așezat pe profesor pe pat și l-am acoperit. Apoi
l-am întrebat pe Süleyman:
— Există vreo posibilitate să pornești mașina?
— E imposibil fără să aduc un mecanic. Poate ceva care s-o tracteze…
Apoi s-a întors către băiat și l-a întrebat:
— Există vreun maxi-taxi până la Șile?
Băiatul a făcut un semn cu mâna, de parcă i-ar fi indicat un loc îndepărtat:
— Trece pe șoseaua principală, departe… Uneori.
Süleyman mi-a spus:
— Plec acum, mă duc la Șile. Am să aduc un mecanic… Dacă poate să
rezolve, duc mașina la el la atelier. După aceea vin să vă iau…
M-am uitat la el, neputincioasă. A continuat, pe un ton ceva mai scăzut:
— Dacă nu poate s-o rezolve vreun mecanic, trebuie să existe cineva care
să tracteze mașina… O să-l chem să vină aici. Până la urmă, tot o să facem
rabla asta să pornească!
— Offf, Süleyman! Și cât or să dureze toate poveștile astea?!
— Trei-patru ore. Vreau să zic, dacă totul merge cum trebuie…
— Dacă omul acesta nu moare până atunci, e bine! am zis eu. Ce-ar fi să
aducem pe cineva de la Istanbul?
Mi-a spus cu asprime, de parcă eu aș fi fost vinovată de toate cele
petrecute:
— Nu e nevoie! Și-apoi, nici de acolo n-am putea aduce pe cineva mai
repede!
— Hai, grăbește-te!
Au ieșit amândoi repede din cameră. În timp ce ieșeau pe ușă, l-am auzit pe
băiat cum îi spunea lui Süleyman:
— Vin și eu cu dumneata, nene!
Am rămas singură cu profesorul, pe care-l întinseserăm în pat înfofolit în
palton și îl acoperiserăm. Mă cuprinsese panica. Am dat fuga la pat, mi-am
trecut mâinile peste cuvertură și am înfășurat-o strâns în jurul trupului său, ca
să-l acopăr mai bine.
Învelitoarea, paltonul, chipul profesorului, totul părea atât de rece, încât
zelul meu n-avea să fie de folos la nimic. Am dat la o parte învelitoarea, apoi
l-am dezbrăcat de palton, de sacou, de pulover, i-am scos pantofii și
pantalonii.
În vremea aceasta am băgat de seamă că cearșaful continua să fie rece ca
gheața L-am răsucit pe profesor pe o parte și i-am tras genunchii la piept. L-
am apăsat puțin pe ceafă și i-am încovoiat ușor trupul. Mă străduiam să-l fac
să ocupe cât mai puțin loc în pat. L-am acoperit din nou bine.
Mi-am amintit de nopțile de iarnă petrecute în casa în care am locuit după
căsătoria cu Ahmet. Ne vâram în pat dârdâind de frig, deși locuința avea
sobă. De fapt, pentru că obișnuiam să deschidem ușa de la dormitor când se
apropia ora de culcare, aerul se mai îmbuna, însă cearșaful și plapuma
rămâneau mereu reci ca sloiul.
Ne cuprindeam în brațe în așa fel încât să ocupăm cât mai puțin spațiu în
pat și ne acopeream temeinic cu plapuma, ca să nu rămână nici un spațiu gol
între trupurile noastre și ea. La scurt timp după aceea, aerul rămas captiv în
temnița învelitorii începea să se încălzească.
Am mai cercetat o dată cuvertura profesorului, ca să nu rămână nici un
spațiu gol între corpul său și ea. Era acoperit bine, dar fiecare părticică de
trup pe care o atingeam era rece ca gheața. În corpul acelui bărbat nu mai
stăruia nici un dram de căldură care să ajungă să încălzească aerul de sub
învelitoare! Trebuia să fac repede ceva! Cu fiecare clipă care trecea, s-ar fi
putut să fie prea târziu pentru el! În definitiv, omul acela îmi fusese
încredințat mie. Trebuia să fiu numai ochi și urechi la el, și asta în numele
universității! Dacă urma să moară atunci, în fața mea, cum aveam să-i explic
rectorului?! Cum aș fi putut să-i spun: „L-am dus la Șile, unde a înghețat de
frig și a murit?!“ Se putea închipui așa ceva?! Ca să nu mai vorbesc de presă!
Cine știe ce povești ar fi scornit pe seama unei astfel de morți! „Profesorul
american care a fost dus la Șile pe un frig teribil, cu mașina rectorului, al
cărei radiator era defect, a murit congelat.“ Un asemenea scandal l-ar fi putut
da jos pe rector. Și-apoi, ce aveam să le spunem celor de la Harvard, cum am
fi putut să le dăm o astfel de veste? Ce sens avea să rămâi la Șile cu un
cadavru?
Am lăsat șovăiala la o parte și mi-am scos paltonul. La fel și tot ce purtam
pe sub palton. M-am dus în cealaltă parte a partului, am dat învelitoarea la o
parte și m-am repezit în așternut, îmbrăcată doar cu lenjeria de corp. Știți ce
vreau să spun: dacă este să intri în apa rece a mării puțin câte puțin îți pare o
tortură, prin urmare e mai bine să plonjezi direct în ea!
M-am simțit o clipă năucită de răceala așternutului și m-am temut ca nu
cumva să leșin. Nu mă puteam împiedica să nu clănțăn din dinți și tremuram
ca varga. L-am cuprins în brațe pe profesor, lipindu-mă de spatele lui.
Cămașa de corp din bumbac i se îmbățoșase de frig. Mă străduiam din
răsputeri să expir aer cald. Suflam, pe sub învelitoare, către ceafa și umerii
lui. Au început să mă doară dinții, și aceasta pentru că, pesemne, nu izbuteam
să-i fac să nu se mai izbească unul de celălalt.
Din fericire, după o vreme situația a devenit suportabilă. Da, ceea ce
făceam îmi era de folos și mie, chiar dacă în mică măsură. Începusem să mă
mai încălzesc puțin, numai că profesorul nu părea să fi fost înrâurit în nici un
fel de efortul meu. O ducea tare rău! Zăcea neputincios, fără să aibă habar de
ce se petrecea. Să fi fost oare prea târziu?!
Eram supărată pe mine pentru că șovăisem prea mult. M-am ridicat din pat
cu mișcări grăbite. L-am despuiat repede. I-am scos cămașa de corp din
flanel. Trupul îi era vânăt de frig. M-am gândit: „Ce bine ar fi fost dacă
învelitoarea era mai groasă!“ Am cercetat puțin cu ochii în jur, dar nu exista
altă soluție decât să apelez, pe lângă învelitoarea aceea subțire, și la paltonul
lui negru. L-am răsucit pe o parte, fără să mai pierd vremea, și m-am mutat pe
cealaltă latură a patului. M-am repezit din nou în așternut. Am tras
învelitorile peste noi și l-am cuprins în brațe cu putere, stând în spatele lui.
Partea din trup care nu-mi era acoperită de lenjeria de corp părea să atingă,
parcă, un recipient cu cuburi de gheață. M-am înfiorat, am prins să tremur,
dar nu m-am lăsat intimidată. Pe măsură ce mă cuprindea frigul, mă
strângeam și mai tare lângă el și, pe de altă parte, încercam să-i suflu aer cald
în ceafă.
Era atât de slab încât îi simțeam oasele bazinului răzbătând prin piele.
În timp ce stăteam acolo, strângându-l în brațe, am început să mă gândesc
la cele ce mi se întâmplaseră în ultimele zile și să mă compătimesc. „Uite în
ce povești te-ai vârât!“ mi-am spus eu. Pe mare nu se zărea nici un vas, nici o
barcă pescărească, nimic de soiul acesta. De fapt, oamenii ar fi trebui să fie
nebuni să iasă în larg pe o asemenea vreme! Probabil că în clipele acelea își
cârpeau năvoadele pe la debarcaderul din Șile, beau ceai în portul hărăzit
pescarilor sau jucau rummy la cafenea.
Era imposibil ca profesorul să-i fi făcut semn cuiva aflat pe marea aceea
goală ca-n palmă. Prin urmare, la mijloc se afla altceva, nicidecum ceva
secret. Dar atunci de ce îl urmăreau serviciile de informații?! De ce se ocupau
acestea de o persoană atât de șubredă, de fragilă?!
De ce, de ce, de ce?
Întrebări ca acestea rămâneau fără răspuns. Mă tot învârteam în cerc și
reveneam în același punct.
Îmi veneau mereu în minte diverse amintiri răzlețe legate de casa aceea cu
sobă în care locuisem la începutul căsniciei cu Ahmet. Încercam să le alung
imediat, de parcă ar fi fost vorba de un păcat. Ce legătură aveau ele cu ce mi
se întâmpla mie în acele clipe?! Înainte de toate, pe vremea aceea ne
dezbrăcam după ce stăteam să ne încălzim puțin sub plapumă, pe câtă vreme
acum ne dezbrăcaserăm tocmai pentru a ne încălzi. De ce îmi ofeream
singură niște explicații atât de ciudate?!
Deși îmi propusesem să-l încălzesc pe profesor cu trupul meu cald, am
băgat de seamă că, de fapt, mă răcise el pe mine. Toată căldura trupului meu
se transferase asupra lui. Asta era bine; spatele și șezutul său prinseseră
oarecum viață. L-am cuprins și mai strâns în brațe. În clipele acelea, umerii
lui au început să-mi pară, în chip neobișnuit, atrăgători. Mi-am adus aminte
de romanul Frumoasele adormite de Yasunari Kawabata.
Pentru că-l țineam în brațe, îmi dădeam seama că partea din față a trupului
său continua să rămână rece ca gheața. M-am lipit de ea cu spatele, cu
șezutul, cu partea din spate a picioarelor, care erau mai calde decât restul
trupului. Acum ne aflam într-o poziție cu totul contrară celei de dinainte. De
data aceasta, el stătea cu vintrea lipită de șezutul meu. Parcă am fi fost două
linguri suprapuse! Mă străduiam să-i încălzesc fiecare părticică a trupului.
Cu timpul, spatele mi s-a răcit, dar mi s-a încălzit partea din față a
corpului. Mi-am schimbat din nou locul, trecând în spatele lui. Apoi, din nou,
la fel… În vremea aceasta, aerul de sub învelitoare ajunsese la o temperatură
suportabilă.
Pesemne că la un moment dat am ațipit. M-a trezit zgomotul ușii, care se
deschisese brusc. Începea să se lase seara. Süleyman a năvălit în încăpere,
probabil ca să-mi spună că mașina fusese reparată, și, când ne-a văzut
ghemuiți în poziția în care eram, a fost de-a dreptul uluit. S-a uitat la hainele
noastre, azvârlite pe un scaun, după care a strigat:
— Ptiuuu, trăzni-v-ar Dumnezeu!
S-a năpustit afară din cameră și a dispărut înainte ca eu să apuc să spun
ceva. Îl auzeam răcnind pe holuri „deșucheaților“. Am strigat după el
„Süleyman!“, dar nu m-a luat în seamă. La puțin timp după aceea am auzit
motorul Mercedesului, care tocmai demara din fața hotelului; zgomotul s-a
îndepărtat treptat, apoi s-a stins.
Eu și profesorul rămăseserăm blocați acolo. Îmi închipuiam cum avea să se
ducă Süleyman la facultate și ce anume avea să le povestească celor de acolo.
Mie urma să-mi revină sarcina de a le explica cum de picasem la așternut cu
omul acela în vârstă. Știam că cei mai mulți dintre semenii mei n-aveau să
accepte adevărul, că urmau să mă privească ca pe o stricată care-i târa în pat
cu ea pe moșnegi. În momentele acelea aveam însă ceva mai important de
făcut decât să mă gândesc la astfel de lucruri. Cum puteam să scăpăm de
acolo? Trupul profesorului se mai încălzise puțin, începuse să respire regulat,
dar încă nu-și venise în fire. De fapt, trebuia să-l duc la spital.
M-am ridicat din pat și m-am îmbrăcat. Am simțit pe mine răceala ca de
gheață a veșmintelor. M-am gândit că era un lucru bun: însemna că trupul
meu era cald, că locșorul de sub învelitoare era și el călduț și că profesorul se
mai întremase puțin. Mi-am scos mobilul din geantă. Am constatat că aveam
o serie de apeluri nepreluate, căci soneria fusese închisă. Toate proveneau de
la Kerem.
Mi-am sunat fiul, îngrijorată: să i se fi întâmplat oare ceva? Ce prostie
făcusem lăsându-mi telefonul pe modul silențios!
Când mi-a răspuns Kerem, l-am întrebat:
— Ce s-a întâmplat, Kerem? Ești bine?
Mi-a spus, pe un ton emoționat:
— Sunt aici!
— Cine?
 — Oamenii ăia!
— Care oameni, Kerem?!
— Tu mi-ai spus de ei… Cei trei bărbați!
Am simțit deodată că se scurge tot sângele din mine! Cei trei bărbați se
aflau la mine acasă, erau cu băiatul meu! Ce voiau de la noi, nenorociții, ce
naiba voiau?!
— E acolo și bărbatul acela cu mustață, Kerem?
— Da.
— Ce-ar fi să mi-l dai la telefon?
Când am auzit vocea bărbatului, care tocmai spunea „alo!“, m-am năpustit
asupra lui ca o mitralieră. L-am întrebat insistent ce drept aveau să intre în
casa mea și să vorbească cu fiul meu. Când m-am oprit din țipat, mi-a spus:
— Dar dumneavoastră nu ne-ați oferit nici o informație, așa încât ne-am
gândit să vă facem noi o vizită, așa, ca între prieteni!
— Plecați imediat din casa mea! i-am spus.
— Mai întâi, ia povestiți-ne dumneavoastră ce-ați mai făcut!
— N-am făcut nimic. Plecați imediat din casa mea!
— N-ați făcut nimic, carevasăzică?! Ei bine, dar ce căutați acum tocmai
acolo?
— Unde???
— Ei, acolo, la Șile!
M-am simțit descumpănită.
— De unde știți?
— Semnalul mobilului dumneavoastră arată că sunteți la Șile, mi-a spus el,
râzând.
„Ah, ce proastă sunt! Indivizii ăia sunt ofițeri de informații, nu le scapă
nimic!“ mi-am zis.
— Vreau să vorbesc cu băiatul meu! i-am spus.
Din fericire, mi l-a dat la telefon.
— Ți-e frică, băiatul meu?
— Nuuu! mi-a zis el. Ba chiar e distractiv!
— Bine! Eu sunt cam departe acum! i-am răspuns.
— Da, am auzit. Se pare că ești la Șile.
— Am să-ți explic mai târziu! Mie mi-e imposibil să ajung repede acasă,
dar am să sun pe cineva, să vină el la noi…
— Pe tata?
Am chibzuit puțin.
— Nu știu în clipa asta!
Și mie îmi trecuse inițial prin minte să-l sun pe Ahmet. Oricum, Kerem era
și copilul lui și ar fi putut să ia situația în mână. Apoi însă m-am gândit cât de
egoist și de nestatornic era și am renunțat la această idee. Dacă ar fi fost să-l
sun atunci, fie nu mi-ar fi răspuns, fie mi-ar fi plasat o minciună cusută cu ață
albă, fie n-ar fi priceput cât de gravă era situația. Pe de altă parte, chiar dacă
ar fi fost să fie de folos la ceva, ar fi profitat de acest fapt ca să mă acuze ani
de zile de cele întâmplate.
L-am sunat așadar pe fratele meu mai mare, pentru prima oară după ani de
zile. Telefonul s-a auzit sunând de patru ori, după care mi-a răspuns:
— Maya?
— Da, i-am spus, eu sunt.
L-am simțit surprins și ezitant:
— Ooo… Bună!
— Te sun pentru o chestiune urgentă, am nevoie de ajutorul tău!
— Ce e, ce s-a întâmplat?
— Eu sunt la Șile. Kerem e singur, iar la noi acasă se află niște ofițeri de
informații.
— Ofițeri de informații?!
— Da.
— Sunt civili sau militari?
— Sunt în ținută civilă, dar n-am cum să știu de unde provin.
— Bine, dar ce caută la voi acasă?
— O să-ți povestesc eu, Necdet! Poți să te duci acum la noi și să te ocupi
de Kerem?
A urmat un moment de tăcere, după care a spus:
— Dar am musafiri!
— Necdet! am exclamat. E o problemă importantă, ofițerii de informații
sunt la noi acasă, chiar nu pricepi?! Cine știe cât de departe au să ajungă
lucrurile!
Auzind ultimele mele cuvinte, nelipsite de subînțeles, mi-a spus:
 — Bine! Mă duc acum.
Am tras adânc aer în piept:
— Mulțumesc! i-am zis eu.
Era cât pe ce să mă podidească lacrimile.
— Am să încerc să vin și eu, am adăugat.
— Cum adică, „ai să încerci“?! Ce cauți tu într-o zi de iarnă, seara, la Șile?
— Avem un oaspete, un profesor din America. Am venit aici la cererea lui,
dar mașina s-a stricat și am rămas blocați într-un motel de lângă Șile. Nu vezi
țipenie de om pe-aici!
— Atunci am să vă trimit o mașină!
— Necdet, ești întotdeauna pe fază când e omul la ananghie! Mulțumesc!
Suntem într-un loc numit Black Sea Motel.
— Nu-ți face griji, îl găsesc ei! Am să le dau numărul tău de telefon.
După ce am închis, m-am dus la profesor, care dormea adânc, acoperit cu
învelitoarea de pe pat și cu paltonul, și am încercat să-l trezesc. Îi mai
revenise culoarea în obraji, se încălzise, dar mă întrebam în ce stare îi erau
plămânii.
L-am scuturat ușor și i-am spus:
— Domnule profesor, vă simțiți bine? Puteți să vă ridicați în capul oaselor?
A deschis pentru scurtă vreme ochii, apoi i-a închis la loc. În vremea
aceasta și-a scos mâna de sub cuvertură și m-a apucat de braț. A început din
nou să scoată diverse sunete, așa cum făcuse și mai devreme, pe plajă.
— Sutuuuma, a venit, sutmaaa, oprește, Nadia, suturuma, s-a dus…
— Domnule profesor, mă auziți? Cine a venit?! Cine este Sutuuuma?!
Domnule profesor, puteți să vă ridicați din pat?
A deschis din nou ochii. De data aceasta nu i-a mai închis imediat. A privit
în jur, buimăcit:
— Unde suntem? a întrebat.
În acest răstimp a început să tremure; îi clănțăneau dinții în gură.
— Ne aflăm încă pe plaja aceea…. Mai exact, la motelul de pe plajă! Ați
leșinat de frig. V-am adus aici, la motel. Acum o să vină cineva să ne ia. Vă
rog să vă îmbrăcați, domnule profesor!
Abia atunci și-a dat seama că era despuiat, fără să-și poată explica de ce. În
timp ce se îmbrăca încet, se uita la mine, cu un aer întrebător.
 — Da, domnule profesor, eu v-am dezbrăcat și v-am așezat în pat, am spus
eu. Trebuia să fac ceva ca să vă salvez viața!
— Cum adică să faceți ceva?!
Apoi, fără să aștepte vreun răspuns, a continuat, pe un ton stins:
— Mulțumesc!
L-am ajutat să se îmbrace. Apoi l-am coborât la parter, ajutându-l să
pășească – de fapt, mai degrabă cărându-l. Băiatul care făcea pe paznicul
aprinsese un foc anemic pe undeva prin apropiere de ușă și stătea cu mâinile
întinse către el, încercând să se încălzească.
Când ne-a văzut, s-a ridicat în picioare. În timp ce ne îndreptam spre el, a
apărut în viteză o mașină de culoare închisă. Bărbatul care a coborât din ea
mi s-a adresat mie:
— Maya Hanım !
— Da?
— Maya Hanım, am venit să vă luăm!
Între timp, coborâse și bărbatul aflat la volan.
— Ce repede ați venit! am spus eu. Credeam că o să vă ia cel puțin două
ore ca să ajungeți de la Istanbul aici!
— Păi, nu venim de la Istanbul! mi-au spus ei. Venim de foarte aproape.
Ne-am pus în mișcare imediat, la solicitarea domnului colonel!
Le-am mulțumit. Apoi, ajutată de ei, l-am urcat pe profesor în mașină.
— Cine sunt oamenii aceștia? m-a întrebat profesorul.
— Ne ajută, urmează să ne ducă la Istanbul.
— Nu ne așteaptă Mercedesul?
— Mașina s-a stricat, domnule profesor, de aceea ne duce altcineva. Stați
liniștit!
Tocmai când eram pe picior de plecare, mi-am adus aminte de un detaliu.
Am coborât din mașină și l-am întrebat pe băiatul care stătea de pază cât
costa camera.
— Nu știu, mi-a spus el.
I-am dat o bancnotă de cincizeci de milioane de lire. Apoi am pornit la
drum cu automobilul acela de culoare închisă. Înăuntru era cald și bine.
Aveam parte de căldură pentru prima oară după nu știu câte ore. Când ne-am
pus în mișcare, profesorul a adormit din nou. Eu mi-am rezemat capul de
geam și am început să cuget la cele întâmplate pe parcursul zilei.
Fratele meu mai mare se afla, probabil, la noi acasă. În mod foarte
previzibil, urma să rezolve lucrurile, căci era un om iscusit.
M-am gândit cât de straniu era să nu-l suni pe tatăl propriului copil atunci
când acesta se afla la ananghie. Mai întâi ar fi trebuit să-l sun pe Ahmet, ba
mai mult, ar fi trebuit doar pe el, nu și pe unchiul băiatului. Cei care îl
cunoșteau însă pe Ahmet și-ar fi dat seama imediat de ce nu-l sunasem.
Fostul meu soț era un bărbat cu înfățișare decentă, înalt, cu un păr fin, șaten
care i se revărsa pe frunte, un bărbat despre care s-ar fi putut afirma că era
chipeș. Expresia lașă, îndoielnică pe care o purta pe chip, și care reprezenta o
reflectare a personalității sale era însă suficientă pentru a-i răpi farmecul. Era
o persoană în care nu se putea avea încredere; poate că trăsătura aceea i se
datora tatălui său, care avea o personalitate extrem de puternică.
Fostul meu socru era un politician oarecum celebru, cu vederi rasiste. Își
închinase viața demonstrării faptului că strămoșii noștri de origine turcică
veniți din Asia Centrală în Anatolia reprezentaseră rasa cea mai nobilă și mai
eroică din lume. Se înscria în tradiția panturcismului31, care sprijinise, la
vremea sa, nazismul din Germania. Poate că, prin personalitatea sa viguroasă,
își distrusese fiul, căci Ahmet era o persoană fără coloană vertebrală, care nu-
și asuma nici un risc, care să străduia să scape basma curată din orice
împrejurare, care nu izbutea să protejeze nici o femeie, nici un copil, nici un
prieten, pe scurt, pe nimeni, care era gata-gata să te trădeze în orice clipă.
Când te dădeai puțin la el, se speria imediat, iar când te trăgeai înapoi tăbăra
din nou asupra ta. Expresia suspicioasă care stăruia în ochii săi, apropiați
unul de altul, îi trăda necontenit personalitatea.
Eram obosită, căci fusese o zi foarte lungă. Singura mea dorință era să
ajung cât mai repede acasă, să-l îmbrățișez pe Kerem, iar apoi să fac o baie
fierbinte. Lucrurile se complicaseră binișor. Süleyman… Offf… În clipa
aceea nu mă simțeam însă în stare să mă gândesc la astfel de lucruri!
Mi-am scos telefonul din geantă. Am sunat-o pe prietena mea, Filiz, de
profesie medic, care lucra la Facultatea de Medicină din Çapa32, subordonată
universității noastre.
I-am spus că profesorul Wagner, care era invitatul rectoratului, contractase
o răceală puternică și că era posibil să aibă nevoie de tratament. Un om de
vârsta lui s-ar fi putut alege foarte lesne cu o pneumonie. Filiz mi-a spus să-l
ducem imediat la spital. Ea nu se afla acolo, dar urma să-l sune pe medicul de
gardă și să-i ofere toate informațiile necesare.
L-am trezit apoi pe profesor, prinzându-l de braț și scuturându-l.
— O să ajungem în curând la Istanbul, i-am spus eu. Domnii aceștia au să
vă ducă la spital.
— La spital?
— Da, căci ați răcit zdravăn. Trebuie să vă examineze puțin plămânii…
— Bine, dar dumneavoastră?
— Eu mă duc acasă. Sunt foarte obosită, ba chiar epuizată… Mâine am să
vin să vă văd.
— Cine sunt domnii aceștia?
Tocmai când mă pregăteam să-i răspund, l-am auzit pe unul dintre cei doi
bărbați instalați în față spunându-i, într-o engleză fluentă:
— Nu vă faceți griji, domnule profesor! Vă suntem prieteni!
Cum locuința mea era aproape, m-au lăsat mai întâi pe mine acasă. M-am
apropiat de urechea profesorului și l-am întrebat, pe cel mai scăzut ton cu
putință:
— Domnule profesor, cine este Sutuuuma?
S-a uitat la mine cu o expresie întrebătoare. Nu pricepea nimic. În plus, i se
închideau ochii și se străduia din răsputeri să rămână treaz. Am insistat însă,
ba chiar m-am văzut nevoită să-l înghiontesc puțin ca să nu ațipească din nou.
Am înșirat, în măsura în care mi le aminteam, cuvintele pe care le rostise pe
plajă și la hotel și am repetat întrebarea pe care i-o pusesem mai devreme:
— Domnule profesor, cine este Sutuuma?
Și-a strâmbat ușor gura într-o parte. N-am reușit să-mi dau seama dacă era
vorba despre un zâmbet sau despre o grimasă de durere. Mi-a răspuns, abia
auzit:
— E numele unui vapor care a venit aici din România…
Mașina s-a oprit exact în fața blocului meu, de parcă respectivii ar mai fi
fost de nu știu câte ori acolo. Când le-am mulțumit și am coborât, profesorul
adormise din nou. Ca să fiu sinceră, oamenii erau politicoși. Cel care stătea în
față, pe locul din dreapta, a coborât și mi-a deschis până și portiera.
Când am intrat în casă, mă aștepta o surpriză. Nu se vedea nici urmă din
fratele meu ori din ofițerii aceia de informații. Cât despre Kerem, acesta era
voios și plin de viață, așa cum nu-l mai văzusem de mult. Îmi zâmbea, ținând
în mână o pungă mare de chipsuri. Era atât de vesel, încât nici măcar n-a
obiectat când l-am strâns în brațe.
— Unde e unchiul?
— A plecat. A zis să-l suni mâine.
— Bine, dar bărbații aceia?!
— Unchiul a stat puțin de vorbă cu ei. N-am auzit ce-au spus. Apoi au
plecat. Unchiul mi-a zis „nu te speria, căci nu e nici o problemă, o să vină
mama ta în curând“, după care a plecat și el. Mamă, ce se întâmplă? Cine sunt
oamenii ăia?
— Ce-ar fi să vorbim mâine, Kerem? i-am zis eu. Sunt moartă de oboseală!
Ia întinde-mi puțin și mie punga aia cu chipsuri!
Mă durea stomacul, căci nu mâncasem nimic de douăzeci și patru de ore.
Kerem s-a mirat să mă vadă înfulecând cu atâta poftă din chipsurile acelea pe
care încercam mereu să i le iau din mână, zicându-i să nu mai mănânce
asemenea mizerii. M-am înfruptat din chipsurile lui pe nerăsuflate. Erau
foarte gustoase, aș fi putut să jur că nu mâncasem în viața mea ceva atât de
delicios! Kerem mi-a spus, râzând:
— Mamă, mai lasă-mi și mie!
I-am răspuns, cu gura plină:
— Nu te supăra, dar de data asta, nu!
Apoi m-am dus în baie. M-am săpunit bine, stând sub dușul fierbinte, și m-
am spălat pe cap. După aceea am șters cu mâna oglinda, care se aburise, și am
zăbovit puțin în fața ei. M-am dat cu balsam pe buzele crăpate și m-am uns
generos cu cremă hidratantă pe tenul desfigurat de frig, și pe gât. Pielea mea a
supt crema cât ai clipi din ochi. M-am înfășurat în halat, am ieșit din baie și
m-am dus glonț în dormitor.
Ultimul meu gând înainte de a adormi s-a îndreptat către profesor: oare
trupul său costeliv avea să poată face față întâmplărilor prin care trecuse în
acea zi? Cât de slab era, într-adevăr! Încă îi mai simțeam oasele reci
împungându-mi trupul…
Apoi m-am cufundat în somn și am dormit buștean până a doua zi
dimineață.
 30. „În numele lui Allah cel Milos, cel Milostiv!“ (în turcă, în orig.)
31. Orientare ideologică cu accente naționaliste, care adăpostește mai multe curente, de la cele
moderate la cele vădit extremiste. Germenii săi se situează pe la sfârșitul secolului al XIX-lea și
începutul secolului XX, în perioada destrămării Imperiului Otoman. Panturciștii de diverse origini și
orientări pledează, grosso modo, pentru recuperarea valorilor sociale, morale şi culturale ale turcilor
preislamici și pentru refacerea unei ipotetice „patrii turcice“ comune, care ar urma să cuprindă toate
teritoriile locuite de turci, de la Asia Centrală la Turcia actuală, dar și unele zone din Balcani.
32. Cartier al Istanbulului, situat în zona istorică Fatih.
 7

M-am trezit a doua zi dimineață, la ora şapte. Am constatat că nu visasem

deloc. Faptul că mă culcasem devreme și dormisem neîntoarsă îmi prinsese
bine. Eram, pe de altă parte, atât de flămândă, încât aș fi fost în stare să
mănânc și un cal, vorba lui Kerem! Mă rodea stomacul.
Mă simțeam bine din toate punctele de vedere, nu doar pentru că mă
odihnisem. Eram cuprinsă de un soi de fericire a cărei cauză îmi rămânea
necunoscută. Parcă mi s-ar fi luat o povară de pe umeri. Nimic în jurul meu
nu era însă de natură să-ți inspire veselie. Ba chiar dimpotrivă!
Cine știe ce intrigi se pregătea să urzească în clipele acelea Süleyman la
universitate! Muierile alea bătrâne și dolofane de la cancelaria rectoratului,
care nu mă puteau suferi, urmau să debiteze tot soiul de baliverne pe seama
mea:
— Ahaaa, vasăzică erau goi pușcă?!
— Ca să vezi, ghiujul, tot mai e în stare de chestia aia!
— Bravo lui, pe cuvântul meu!
— De fapt, eu n-am avut-o niciodată la stomac pe fata asta, pe Maya!
— Felul cum strâmbă din nas, aerele pe care și le dă, faptul că intră direct
la rector, fără să ia în seamă cancelaria…
— Face pe grozava pentru că e absolventă de facultate…
— Se vede în toate că e-o pațachină!
— Cică, vezi Doamne, ar ști foarte bine englezește, că ar citi multe cărți…
— Adevărul e că nici bărbat-su n-a mai răbdat-o, a lăsat-o și dus a fost!
— Oare cum de are relații așa de bune cu rectorul?
— Femeia asta nici măcar nu se sinchisește de program! O șterge când îi
vine ei pe chelie!
— Ca să nu mai zic că nu-i plac vorbele pe care le folosim noi!
— Mai e și împotriva modei! Doar că în fiecare zi se gătește ca o pupăză!
 — Mai ales dacă e să vină și vreun oaspete străin…
— Chiar dacă e să aibă nouăzeci de ani!
— Să vedem cum o să mai iasă acum basma curată!
Cucoanele de la universitate aveau să-și soarbă, în felul acesta, ceaiul de
dimineață cu și mai mari delicii. Profesorul era la spital, niște ofițeri de
informații dăduseră iama în casa mea, eram înconjurată de tot felul de
necunoscute dar, cu toate acestea, simțeam un soi de despovărare.
Poate că mă plictisisem să fac zi de zi aceleași lucruri, să duc aceeași viață
lipsită de sens, iar subconștientul meu obosit se înviorase, pradă unor emoții
noi, și producea necontenit endorfine, serotonină. Era foarte plăcut să constat
că și Kerem se afla în aceeași situație. Îi revăzusem pentru prima oară după
ani de zile gropițele din obraji.
M-am dus în bucătărie. Mai întâi am pus în infuzor niște ceai Earl Grey, la
care nu puteam să renunț niciodată. În vreme ce se încălzea ceainicul, am
așezat infuzorul deasupra. Am scos apoi din frigider patru ouă și un cârnat
uscat de Kayseri. Am înșirat în tigaie feliile de cârnat, după care am așezat
tigaia pe aragaz, la foc mic. N-am pus ulei, căci grăsimea care avea să se
scurgă din feliile de cârnat urma să se răspândească oricum în tigaie. În acest
răstimp, am turnat apa, care ajunsese la punctul de fierbere, în infuzor.
Aceasta era una dintre chichițele infuzării ceaiului, pe care o deprinsesem de
la bunica noastră dinspre tată. Apa trebuia să se încălzească, dar nu să dea în
fiert. În caz contrar, oxigenul pe care-l conținea se evapora.
Când văzusem, în niște documentare referitoare la nordul Africii, că
berberii turnau ceaiul în cești de la mare înălțime, o întrebasem pe bunica de
ce făceau acest lucru. Nu știuse să-mi spună. Mai apoi înțelesesem însă că
practica aceea, specifică arabilor, era menită să oxigeneze apa pentru ceai.
Altfel spus, era vorba de un procedeu asemănător cu cel care asigura aerarea
vinului, prin turnarea lui lentă într-un decantor. Știam acest lucru pentru că o
dată, când fusesem cu Ahmet în vacanță în Spania, îl văzusem pe un chelner
făcând așa ceva.
Nu după multă vreme, din tigaie a început să se audă un sfârâit, iar
cârnatul, care tocmai se rumenise, și-a răspândit în jur nu doar grăsimea, ci și
mirosul îmbietor. Am spart apoi ouăle peste feliile de cârnat. Albușurile s-au
lățit prin tigaie, dar gălbenușurile au rămas întregi, ca niște mingi. Mirosul
din bucătărie devenise irezistibil. Am turnat două ceaiuri în paharele speciale,
de sticlă și le-am dus la masă. Apoi am luat tigaia, așa cum era, și m-am dus
cu ea în camera lui Kerem. Dormea, inocent și plin de farmec. Nu i se auzea
nici măcar respirația. L-am sărutat ușor pe obraz, spunându-mi în sinea mea
„bietul meu puișor“! Nu l-a trezit însă atât sărutul meu discret, cât aroma care
se răspândea din tigaie și care-ți sucea mințile.
A adulmecat de două-trei ori, după care a deschis încetișor ochii. S-a
ridicat, sprijinindu-se în coate și spunând: „Mamă?!“
— Ia să vedem noi ce avem aici! i-am zis eu. Un festin cu ouă și cârnați în
schimbul chipsurilor pe care le-am împrumutat aseară de la tine. Du-te repede
să te speli pe față și vino la masă! Să nu se răcească!
Principalul motiv al fericirii mele era, probabil, apropierea care se
produsese între noi în ultimele zile, și asta pentru că starea în care se găsea
Kerem mă apăsa, de parcă aș fi avut un munte așezat pe piept. Aș fi făcut
orice să-l văd fericit, însă ceea ce nu izbutiseră psihologii ori doctorii izbutise
profesorul, cu toate necazurile pe care mi le adusese pe cap. Îi datoram
recunoștință, fie și numai pentru atât. Oare cum îi mai mergea, avea să scape
teafăr și nevătămat din aventura prin care trecuse?
În ziua aceea am avut parte, poate, de cel mai vesel mic dejun din viața
noastră.
— Mamă, bărbații ăia au rămas cu gura căscată pentru că nu m-am speriat
deloc! îmi povestea el surescitat. Când i-am văzut, le-am zis „aaa, sunteți
bărbații ăia despre care mi-a povestit mama, poftiți înăuntru“. Mai întâi s-au
uitat unul la altul, apoi au intrat.
Își înfuleca micul dejun cu poftă și, pe de altă parte, continua să-mi
povestească:
— „Putem să ne uităm puțin prin casă?“ mi-au zis. „Aveți mandat de
percheziție emis de un judecător?“ i-am întrebat eu. „De unde știi tu lucrurile
astea?“ au zis ei. „Ooo, de peste tot! Din Ally McBeal, CSI Miami 33!“ le-am
răspuns. Au râs și au clătinat din cap. Am râs și eu. „Puteți să scotociți pe
unde vreți, căci n-avem nimic de ascuns!“ le-am zis după aceea.
Când se întrerupea mai mult decât era cazul din mâncat, îi atrăgeam
atenția:
— Ei, haide, nu-ți lăsa ouăle să se răcească!
 Își vâra grăbit încă un dumicat în gură, apoi continua:
— Dar adevăratul tămbălău a început după aceea! „Computerul e al tău sau
al mamei tale?“ m-au întrebat ei. „Al meu“, le-am zis. E clar că nu m-au luat
în serios când m-au auzit, au crezut că le joc o festă. „Fac o cercetare
importantă“, le-am spus. M-au întrebat, cam în tărbacă, despre ce. Le-am zis
că mă ocup de perioada cu profesorii germani și evrei, în mod special de
Maximilian Wagner. Iar au fost derutați și iar s-au uitat unul la altul. Cel cu
mustață m-a întrebat: „De unde știi tu lucrurile astea?“ „Mama m-a rugat să
caut“, i-am zis eu. Apoi ai telefonat tu, iar după aceea unchiul. Când l-au
văzut pe unchiul, bărbații au fost foarte încurcați. A fost o seară pe cinste! Ce
naiba, parcă eram în filme!
Ochii mi s-au fixat asupra mustăților lui mijinde, ale căror tuleie arătau ca
niște umbre. Apoi i-am cercetat întreaga față. Cât de mult aduceau
sprâncenele lui negre, stufoase, și ochii de culoarea măslinelor negre cu
sprâncenele și ochii bunicii lui dinspre tată!
— Ei bine, și ce-ai descoperit pe internet?
— Dar ce n-am descoperit! mi-a zis el. Se pare că profesorul tău a fugit din
Germania și că se număra printre nemții care au ajuns în Turcia.
— Asta știu! i-am zis eu. Altceva?!
— Am găsit o serie de documente. Nu pot să spun ce sunt pentru că nu
cunosc istoria din vremea aceea, dar ți le printez și îți pregătesc un dosar. Te
uiți prin ele diseară.
— Bine, mă uit, i-am zis. Apropo, aș vrea să mai cauți ceva! O navă
numită Sutuuma sau ceva de soiul ăsta!
— Dar, mamă, cum să caut așa ceva?! Am nevoie de mai multe informații!
— De alte informații nu dispun. Ah, ba da, mai am una, conform căreia
vaporul acesta ar fi venit din România.
— Un vapor venit din România… Sumuta… Sau cum era…
— Nici eu nu știu exact. Mi-a rămas în minte sub forma Sutuuma.
— Sutuuma, Sutuuma…
A repetat de câteva ori, încercând să-și fixeze cuvântul în minte.
L-am sărutat, l-am ajutat să-și pună canadiana, i-am înnodat la gât fularul
de lână, în ciuda protestelor lui, i-am pus în buzunar două milioane de lire și
l-am expediat la școală.
 Apoi am strâns masa și am pus farfuriile în mașina de spălat vase. Le
șterseserăm atât de bine cu dumicați de pâine încât nici măcar n-a mai fost
nevoie să le trec o dată prin apă. Am deschis fereastra de la bucătărie ca să
aerisesc puțin. Aerul rece, proaspăt a năvălit înăuntru. Am scos capul pe
geam. Continua să fie frig, însă era un frig blând, care nu amintea deloc de
gerul din ziua anterioară. Poate că zăpada căzută de curând mai înmuiase
puțin vremea. „N-ar fi fost mai bine să ne ducem azi la Șile, domnule
profesor?!“ am bombănit eu în sinea mea. „Sau alaltăieri! Chiar era nevoie să
găsiți cea mai rece zi din an?! V-ați făcut praf și pe dumneavoastră, m-ați
făcut și pe mine!“
Am telefonat la spital. I-am spus centralistei că voiam să vorbesc cu
doamna doctor Filiz Ünaldı. Știam că în timpul orelor de spital medicii își
închideau telefoanele mobile. Filiz, cel puțin, așa proceda. Cineva a dat de ea
prin intermediul unor anunțuri la stație, pe care le auzeam și eu în telefon.
— În ce stare e? am întrebat-o eu.
— Măi, ne-ai trimis un cadavru ambulant! Ar fi trebuit să fi murit demult
până acum, dar, cum are o constituție foarte puternică, se ține bine!
— Ce are?
— Poate să fie vorba despre o pneumonie. I se fac investigații. Expunerea
la un frig atât de sever putea să se soldeze cu afectarea mai multor organe.
Din acest motiv, este examinat, rând pe rând, de fiecare specialitate. Acum a
ajuns la infecțioase.
— Bine, am spus eu. Mulțumesc foarte mult, Filiz! Este un savant valoros,
oaspetele personal al rectorului… De aceea…
— Știu, știu! mi-a tăiat ea vorba. Ce bărbat bine, chiar și la vârsta asta!
Arată ca un actor!
— Filiz dragă, vorbești de parcă ai fi pus ochii pe el!
— Nuuu, să dea Dumnezeu să aibă parte de el cine-l stăpânește!
— Cine să-l mai stăpânească la vârsta asta?! Oricum, o să trec pe la tine, te
sărut!
Filiz a pus receptorul jos, lăsând să-i scape replica aceea enervantă:
— Haide bye!
Multe persoane vorbeau așa mai nou, făcând o combinație între „haide“
din limba turcă și bye din limba engleză. Cuvântul bye era pronunțat cu
lungirea vocalelor.
Înrâurirea exercitată de serialele americane nu se mărginea însă doar la
atât. Una dintre replicile apărute mai de curând în limba turcă era „să ai grijă
de tine!“, care reprezenta, fără îndoială, o traducere a formulei take care of
yourself. Uneori, când închideau telefonul, tinerii spuneau „te sun înapoi!“,
adică I’ll call you back.
Când mi se întâmpla să formulez obiecții, în cercul meu de prieteni, la
adresa acestui mod de a vorbi, cei din jur se uitau la mine ca la o ciudată, de
parcă ei ar fi fost cât se poate de normali, iar eu aș fi încercat să mă port altfel
decât restul lumii.
Cu o vară în urmă fuseserăm în vacanță la Bodrum, Kerem îi spusese
bunicului său, la plecare: „Să ai grijă de tine, bunicule!“ Bietul om rămăsese
cu gura căscată, dar îi răspunsese prompt: „Păi, sunt bine, n-am nimic,
nepoate dragă, nu-ți face tu griji în privința mea, căci am mare grijă de
mine!“
Partea cu grija era adevărată. Mama și tata făceau zilnic plimbări pe faleză,
mâncau pește din abundență și, de asemenea, legume proaspete, cumpărate de
la țărani în piața din Bodrum, trăgeau câte un pui de somn de cel puțin o
jumătate de oră după fiecare masă de prânz și duceau o viață de invidiat, în
mijlocul acelei naturi paradisiace, beneficiind de toate binefacerile Mării
Egee.
Locuitorii marilor orașe, incluzându-i aici și pe cei mai bogați oameni din
lume, n-aveau cum să trăiască la standardele lor, și aceasta pentru că aerul
acela curat, mirosul de mare, mâncarea pe care-o mâncau ei nu puteau fi
procurate nici măcar cu bani. Bodrumul îi făcea foarte bine mamei, mai cu
seamă că suferea de reumatism. Deși orașul se găsea pe un țărm de mare, în
Peninsula Bodrum nu exista umiditate, aerul era uscat ca iasca. Vântul acela
celebru din insulele Ciclade, despre care se afirma că ar fi fost zămislite de
Zeus dintr-o singură suflare, absorbea umezeala și zvânta aerul. Pe scurt,
părinții mei duceau o viață minunată. În fiecare vară petreceam cel puțin o
lună la ei împreună cu Kerem, în vacanță.
La un moment dat mă gândisem chiar să-l înscriu pe Kerem la una dintre
școlile din Bodrum și să ne mutăm amândoi acolo. Apoi însă prietenele mele,
în primul rând Filiz, mă făcuseră să renunț la idee, căci Bodrumul avea și o
altă față, iar aceasta nu putea fi socotită nicidecum grozavă pentru un băiat
aflat la vârsta adolescenței. Viața frenetică de noapte, în virtutea căreia
Bodrumul fusese supranumit Bedroom, petrecerile pline de antren din
cluburi, consumul de stupefiante și străzile pe care aproape nimeni nu mai
umbla treaz când se lăsa întunericul nu reprezentau un mediu tocmai propice
pentru a crește un tânăr.
Zona Gümbet, în care locuiau părinții mei, era renumită pentru cluburile
sale de noapte. Companiile de turism aduceau aici an de an mii de tineri
englezi. Aceștia beau zi și noapte preț de o săptămână, înnoptau pe străzi, iar
apoi erau transportați înapoi, fără ca măcar să fi văzut vreodată centrul
Bodrumului.
În timp ce se aerisea apartamentul, mi-am scos din dulap taiorul bleumarin
și mi-am pus, pe dedesubt, o bluză albă de mătase. M-am fardat pe pleoapele
de sus cu o părere de fard mov și apoi m-am dat cu rimel. În final, mi-am
conturat buzele cu un ruj roșu și, odată cu acest gest, mi-am desăvârșit
înfățișarea. Mi-am pus apoi pantofii cu cele mai înalte tocuri pe care-i aveam.
Mă pregăteam ca un luptător care pleacă la bătălie, căci, în ceea ce mă privea,
începeau cu adevărat niște zile de confruntare.
Trebuia să fiu pregătită să mă întâlnesc cu niște oameni răi și eram gata s-o
fac.
M-am dus mai întâi la comandamentul din Maslak. Le-am spus soldaților
de la poartă că urma să mă întâlnesc cu maiorul Necdet Duran.
— Vă așteaptă? m-au întrebat ei.
— Da! le-am răspuns. Sunt sora lui.
Au adoptat o atitudine respectuoasă dar, cu toate acestea, n-au omis să
verifice la telefon cum stăteau lucrurile. Apoi mi-au spus:
— Așteptați puțin! O să vină cineva să vă ia!
În timp ce așteptam, am contemplat parcul ordonat care se așternea
înaintea mea, clădirile elegante, aleile strălucind de curățenie, niște soldați
care se deplasau cu pași măsurați – toți aveau aceeași înălțime și făceau
aceleași gesturi, la milimetru. Aveai impresia că grupa aceea nu era alcătuită
din indivizi diferiți, că era vorba de un singur om care, pur și simplu, își
mișca membrele.
M-am gândit câte eforturi trebuia să fi făcut pentru a putea păși în felul
acela. Iată cum îi transforma pe oameni disciplina teribilă care domnea în
rândurile celei de-a treia armate din lume, dacă era să ne raportăm la efective!
Aceasta îi învăța nu doar pe militarii profesioniști, ci și pe cei care își
satisfăceau stagiul militar că supunerea era mai importantă decât reflecția.
Scopul era să pregătești oameni care să vorbească la fel, să se salute la fel, să
gândească la fel. Cum, în această situație, ar fi urmat să aibă aceleași
particularități, indivizilor li se arăta prețuire doar în acord cu însemnele pe
care le purtau pe umeri și pe mânecile vestoanelor. În mașinăria aceea intrau
niște oameni care sfârșeau prin a deveni, la ieșire, niște soldați.
Ajunsesem foarte ușor până acolo, pentru că la noi, în Turcia, instituțiile
militare sunt amplasate în cele mai frumoase zone din centrul fiecărei așezări.
Lângă hotelul Hilton, care se număra printre cele mai elegante clădiri din
Istanbul, se înălța o „casă a armatei“, care era poate chiar mai elegantă decât
acesta. Țărmurile Bosforului și ale Mării Marmara erau și ele înțesate de
stabilimente, de restaurante, de hoteluri rezervate militarilor. În incinta
marilor case ale armatei se găseau niște vile extrem de luxoase, ridicate
pentru comandanții ieșiți la pensie, hoteluri de cinci stele și restaurante.
Din câte știam de la fratele meu, acestea erau mai mult decât accesibile ca
preț. Civilii care nu aveau rude printre militari nu puteau pătrunde în
asemenea locuri. Fratele meu avea dreptate să se dea de ceasul morții pentru a
ajunge general, căci, odată dobândit acest grad, urma să aibă parte, pentru tot
restul vieții, de un stil de viață la standarde foarte înalte.
Curând după aceea au venit doi tineri ofițeri, care m-au preluat, plini de
curtoazie. M-au purtat prin parc și m-au condus către una dintre clădirile
aflate undeva în spate. Am urcat împreună la etajul al doilea. Culoarele
gemeau de ofițeri de toate gradele. Nu știu dacă îi recrutau pe alese sau dacă
nu cumva uniforma îi făcea să pară astfel, dar toți îmi păreau ca niște
zvârlugi. Probabil că acesta era și motivul pentru care toate armatele din lume
se arătau atât de scrupuloase în privința uniformei. Mi-am adus aminte de
veșmintele din piele ale ofițerilor naziști.
Unul dintre tinerii ofițeri, care a bătut de două ori în ușă, având grijă să nu
pătrundă în încăpere înainte de a auzi comanda „Intră!“, m-a condus
respectuos în birou și a închis ușa în urma mea. Fratele meu s-a ridicat de la
un birou mare, din lemn de mahon, și a venit către mine. M-a sărutat pe
obraji, după care m-a invitat să mă așez într-unul din cele două fotolii din fața
biroului. El s-a așezat în celălalt. Pe măsuța aflată între noi se găseau niște
flori proaspăt tăiate, puse într-o vază mică, albastră, care răspândeau în
încăpere o mireasmă plăcută.
Pe birou trona o fotografie idilică de familie, care-l înfățișa pe fratele meu
alături de soție și de cei doi copii. Era încadrată de o ramă de argint. O
vedeam din locul în care stăteam pentru că era amplasată la marginea biroului
și răsucită într-o parte, pe colțul acestuia. În încăpere domnea o ordine atât de
desăvârșită, încât m-am gândit „probabil că nici măcar musca nu poate
pătrunde aici dacă nu i se permite“.
Fratele meu, care era îmbrăcat în uniformă, arăta și el mai mult decât
ireproșabil. Singurul semn care te făcea să te gândești că era și el un om
obișnuit, ca toți oamenii, era tăietura de pe gât, rămasă după bărbierit.
I-a spus unui soldat care tocmai intrase în birou:
— Adu-i doamnei o cafea, nu foarte dulce! Eu nu vreau nimic.
Am zâmbit. În ciuda anilor care se scurseseră, nu uitase cum îmi plăcea să
beau cafeaua.
— Mulțumesc, Necdet! i-am spus eu. Ajutorul tău de ieri a fost de-a
dreptul providențial!
— Ce mare s-a făcut Kerem! a spus el, zâmbind ușor. E vajnic ca un leu!
Ieri s-a comportat ca un om matur.
— Cine sunt oamenii aceia, frățioare? l-am întrebat eu.
— Lucrează la serviciile de informații, așa cum ai spus tu.
— Adică la MIT?
— Nu!
— Atunci, la serviciul de informații militare?
— Nu!
— Bine, dar atunci unde?!
— E ceva… O structură specială.
— Bine, dar ce vor de la noi?
— Nu sunt interesați de tine, ci de profesorul acela german!
— American de origine germană!
— Mă rog, n-are importanță! Îi interesează, de fapt, bărbatul acela!
— Ce vor de la el?!
 — N-am de unde să știu asta.
— Bărbatul acesta a fost la Istanbul acum cincizeci și nouă de ani. O fi
ceva legat de perioada aceea?
— Poate!
— E vorba despre vreun delict?
— Se poate spune și așa!
În acel moment, soldatul a bătut din nou la ușă și mi-a adus cafeaua. Era o
cafea cu caimac, pusă într-o ceșcuță albă, delicată. Alături de ea se afla un
pahar cu apă rece. M-am gândit: „Pesemne că omul a beneficiat de instruire
specială până și în privința preparării cafelei! Câtă cafea, câtă apă, până la
câte grade trebuie încălzită apa… Totul arată perfect!“
După ce a ieșit soldatul, am luat o înghițitură din cafea și, fără să țin seama
de faptul că fratele meu părea plictisit și voia să încheie discuția cât mai
repede, am continuat să-l pistonez cu întrebări:
— Despre ce fel de delict este vorba?
— Nu pot să-ți spun!
— Ei, haide! Am și eu dreptul să știu ce anume m-a băgat într-un
asemenea bucluc!
— Ar fi preferabil să dai uitării această poveste și să pui capăt relației cu
profesorul Wagner!
— Bine, îți promit că am s-o fac, dar ce-ar fi să-mi mai astâmperi puțin
curiozitatea? i-am spus eu, după care am adăugat, pe un ton zeflemitor: Că
doar n-o fi fost spion?!
— Nu!
— E vorba de vreo crimă?
A șovăit puțin, după care a mormăit:
— Se poate spune și așa!
M-am înfiorat. Oare cele ce se petreceau să fi fost pricinuite de vreo crimă
săvârșită cu cincizeci și nouă de ani în urmă? Cine săvârșise crima,
profesorul? Oare el s-o fi ucis pe persoana aceea numită Nadia? Poate că o
înecase în golful acela de lângă Șile și, după ani de zile, revenise acolo,
nemaiputând îndura mustrările de conștiință. Citeam mereu prin cărți că
asasinii nu se pot împotrivi dorinței de a reveni la locul faptei.
— Necdet, profesorul e un criminal?
 — Nu!
— Atunci care e problema?!
— Offf, Maya!
S-a ridicat în picioare, plictisit. A făcut câțiva pași prin încăpere, după care
s-a dus la birou și mi-a spus, stând în picioare și sprijinindu-se cu mâinile de
blatul acestuia:
— Nu mai face presiuni asupra mea, Maya! Crede-mă că nu pot să vorbesc
despre asemenea lucruri! Povestea asta te depășește! Nu pot să-ți spun decât
că este vorba de o chestiune importantă, cu implicații internaționale! Uită de
afacerea asta, de dragul tău și al lui Kerem!
— Bine, am să fac ce-mi spui! i-am zis. O ultimă întrebare însă… Nu mai
ridica așa din sprâncene, crede-mă, asta chiar e ultima! Dacă profesorul nu e
criminal, de ce se interesează lumea de el?!
Fratele meu a stat să cumpănească o vreme. Părea că se gândea cum să
formuleze ceea ce urma să spună. În cele din urmă a zis, pe un ton înăbușit:
— Se tem ca nu cumva profesorul să răscolească trecutul și să scoată la
iveală o anumită vină.
Răspunsul acesta m-a proiectat însă într-un mister și mai profund decât cel
de dinainte. Dacă profesorul nu era vinovat, ci, dimpotrivă, încerca să-l
demaște pe făptașul unei anumite crime, care ar fi putut fi inconvenientul
unei astfel de situații?
Am simțit că vestea potrivit căreia profesorul nu avea nici o vină îmi
provocase un sentiment de ușurare. Așadar, nu el o ucisese pe acea Nadia!
Sau poate că se străduia să-i demaște pe cei care o uciseseră?!
Fratele meu s-a îndreptat spre mine ca să mă conducă. M-a prins de umeri
și m-a privit drept în ochi (era cu un cap mai înalt decât mine):
— Uite ce e, Maya! Ar fi cazul să pricepi ceva! Aseară, când mi-ai
telefonat, neputincioasă, ți-am sărit în ajutor. Te-aș ruga însă să fie pentru
ultima oară! Băiatul tău are un tată, așa că discută cu el. Ești o persoană
matură, așa că ocupă-te de copilul tău! Trăim în lumi diferite! Nu mă
amesteca în poveștile astea! Te rog să nu mai faci așa ceva!
— Nu ești tu fratele meu mai mare?
— Sunt fratele tău, dar dacă este să ne gândim la viețile noastre și la
viziunea noastră asupra lumii, este ca și cum am fi doi străini! Te rog, aș vrea
să ne vedem fiecare de propriul drum!
Expresia pe care o purta pe chip, privirea rece care-i stăruia în ochii mijiți
și felul în care vorbea, cu voce joasă, aproape în șoaptă, strângând din buze,
erau chiar mai dureroase decât sensul cuvintelor pe care le rostea.
Părea că omul din fața mea nu mai era acel Necdet pe care-l știam din
copilărie, că fusese înlocuit cu altcineva. Cândva credeam că, odată ajunși la
o anumită vârstă, copiii erau duși undeva departe, iar locul lor era luat de
niște persoane mature. Cu alte cuvinte, că procesul numit „creștere“ avea loc
dintr-o dată… Necdet era un exemplu grăitor în acest sens, confirmându-mi
viziunea de pe vremuri.
În mod limpede, era foarte speriat. Îl stăpânea o spaimă profundă, care-i
provoca furie. Îi percepeam furia în priviri, în atitudine, în mâinile care mă
apucaseră de umeri. Faptul acesta nu-l îndreptățea însă să mă facă să sufăr.
Am simțit brusc dorința de a-l face și eu să sufere:
— Necdet, i-am spus eu, trebuie să-ți spun ceva! Oamenii aceia știu de
bunica.
A rămas șocat și a făcut ochii mari de uimire:
— Vorbești serios?! m-a întrebat el.
— Da, am spus, m-au amenințat cu povestea asta.
A exclamat, strâmbându-se:
— La naiba! La naiba, la naiba!
A rămas apoi cu ochii pironiți într-un punct, după care mi-a spus:
— Bine! La revedere, Maya!
— Nu te necăji! i-am spus eu. E clar că știu de povestea asta de ani de zile,
dar n-au zis nici pâs până să ajungi la gradul ăsta. Așadar, nu se îndoiește
nimeni de patriotismul tău!
— Așa zici tu?
— Da, am spus eu. Sunt sigură de asta! Dacă n-ar fi fost așa, te-ar fi
măturat de multă vreme. Și-apoi, de ce-ar face așa ceva? Ești un naționalist
suficient de destoinic ca să afirmi că până și bunica ta avea sânge stricat.
— Tot n-ai uitat de vorba aia?!
— N-am uitat nici o clipă! am spus eu. Mă întreb dacă și acum mai
gândești la fel!
— Nu mă privește ce s-a petrecut înainte de a veni eu pe lume! Cu atât mai
puțin ce s-a petrecut înainte de perioada republicană! Sunt turc, iar datoria
mea este să apăr această țară!
— Nu te supăra, dar în loc de asta aș fi preferat să te numeri printre acei
turci care i-au salvat pe strămoșii noștri de la pieire și care au vărsat lacrimi
alături de ei!
— Așa îmi mulțumești tu?!
— N-am vrut să te supăr! i-am zis eu. Ar fi de preferat să nu mai revenim
niciodată la acest subiect, să nu-l mai abordăm niciodată. Îți mulțumesc
pentru tot ce-ai făcut!
M-a țintuit din priviri, încercând să-și dea seama dacă nu cumva îmi
băteam joc de el.
Am întins mâna și l-am atins pe braț. Am simțit nevoia să mă mai apropii
puțin de el. Brațul lui, vârât în mâneca vestonului, rămânea însă imobil, fără
nici o reacție.
— N-am cum să te răsplătesc pentru ceea ce ai făcut pentru Kerem, pentru
mine. Îți mulțumesc din toată inima! Te rog să le transmiți salutări cumnatei
și copiilor din partea mea!
A șovăit o clipă, de parcă n-ar fi știut ce să facă. Îl vedeam zdruncinat de
faptul că-i adusesem aminte de vorbele sale despre bunica, despre „sângele ei
stricat“. Era limpede că tăinuise acea poveste undeva în străfundurile
memoriei și că nu-i îngăduise să iasă la lumină ani de zile. Eu mă insinuasem
însă brusc în existența sa, aidoma unei năluci care-și face apariția de undeva
din trecut, și-l forțasem să se confrunte cu propriul viitor.
— Voi nu știți, nu știți! a murmurat el printre buze.
— Ce spui, Necdet? l-am întrebat eu.
— Nu știți nimic. Vă luați după mode și faceți tot felul de lucruri prostești!
— Cine, eu și Kerem?
— Nu, tu și amicii tăi!
— Care amici?
— Prietenii tăi intelectuali.
— Nu pricep ce vrei să spui! Cine sunt prietenii aceia și ce anume nu știm
noi?
Îmi vorbea purtând pe chip expresia aceea de lehamite pe care o observi la
cei care repetă mereu aceleași și aceleași lucruri.
 — O țineți una și bună cu chestiunea armenilor, deveniți jucăria
Occidentului…
— Necdet, eu nu vorbesc decât de bunica noastră dinspre tată!
— Bine, dar despre bunica noastră dinspre mamă de ce nu vorbești?!
— Ce legătură are ea cu asta?!
— Are, desigur, o legătură, numai că nu vă vine vouă la socoteală!
Auzind aceasta, mi-am ieșit din pepeni:
— Te rog, încetează să mai vorbești în dodii! Ce s-a întâmplat cu bunica
noastră dinspre mamă, ce anume nu știu? Și nu mai tot vorbi la plural, cu
„voi, voi“! Povestește-mi, haide, ce s-a întâmplat? De ce ți-ai ieșit așa din
fire?
Constatam că, într-adevăr, se enervase peste măsură și că începuse să-i
zvâcnească vena de la tâmplă. Avea maxilarele încleștate.
— Păi atunci vino și stai jos!
M-a prins din nou pe după umeri, m-a condus la fotoliul din care mă
ridicasem cu puțin timp înainte și m-a așezat în el cu oarecare bruschețe. El s-
a rezemat de speteaza fotoliului aflat în fața mea.
— Ceea ce nu cunoașteți voi este istoria recentă a acestei țări, cele ce s-au
petrecut, cele ce s-au abătut asupra noastră…
— Atunci, povestește-mi, te ascult!
— În ultima vreme a apărut un soi de modă intelectuală… Armenii și iar
armenii! De parcă doar ei ar fi suferit, de parcă doar ei ar fi fost răpuși!
— Eu nu vorbesc decât de bunica noastră din partea tatei, ceea ce nu
înseamnă că m-aș supune vreunei mode…
Văzându-i expresia de nerăbdare așternută pe chip, am tăcut. Oricum, ceea
ce ar fi urmat să-i spun n-avea nici o noimă.
— Din punctul tău de vedere, poate exista ceva numit „privilegiul de a
suferi“?
— Fără îndoială că nu! i-am spus eu.
— Atunci, de ce treceți cu vederea calvarul turcilor din Balcani, al turcilor
din Anatolia, al milioanelor de oameni care și-au pierdut viața, care au fost
alungați de pe pământurile lor, la fel ca armenii?! Toți cetățenii acestei țări au
suferit pe vremea când statele occidentale făceau țăndări Imperiul Otoman.
Armenii, grecii, evreii… De acord! Lumea uită însă de cele cinci milioane de
otomani musulmani care și-au pierdut viața atunci. Asta nu reprezintă o
nedreptate?
— De acord, se poate, am spus eu. Împrejurarea aceasta nu mă poate însă
împiedica să aduc vorba de bunica noastră dinspre tată.
— Dar te împiedică să aduci vorba de bunica noastră dinspre mamă!
— De ce să mă împiedice?! am spus eu. De fapt, ce s-a întâmplat cu bunica
noastră dinspre mamă?
Cu Ayșe Hanım, mama mamei, nu ne puteam vedea la fel de des cum o
făceam cu bunica noastră dinspre tată, căci ea nu stătea cu noi, ci locuia la
Antakya34. Ne duceam s-o vizităm uneori în vacanțele de vară. Era o femeie
nespus de afectuoasă, dar părea mereu tristă și era tare scumpă la vorbă. La
fel ca bunicul Ali, soțul ei. Ne păreau ca doi străini cu inimi de aur, care se
purtau foarte frumos cu noi.
Îmi aduc aminte că în casa aceea a lor ne-am ospătat cu nemaipomenitele
feluri de mâncare care se făceau la Antakya. Bunica din partea mamei
pregătea, mai cu seamă, un soi de chiftele din bulgur și smântână numite oruk
35, care erau delicioase. Unele mâncăruri mi se păreau foarte picante. Grădina

casei lor, care avea două etaje, era umbrită de niște rodii minunați. Bunica
storcea fructele și ne dădea să bem suc de rodie. Bunicul Ali ne-a arătat într-o
zi, plin de fală, o ditamai rodia, pe care tocmai o culesese din copac, iar apoi
l-a pus pe băcanul din vecini s-o cântărească. La aflarea veștii că rodia
cântărea 980 de grame, a părut în al nouălea cer. Îmi amintesc că din acele
rodii se mai făcea și sirop. Ori de câte ori ne întorceam acasă din vacanță,
valizele noastre gemeau de sirop de rodie, de oruk, de fulgi de ardei roșu,
care mie mi se păreau teribil de iuți, de pastă de ardei preparată în casă și de
tot soiul de dulcețuri.
O dată o întrebasem pe mama de ce erau atât de iuți mâncărurile din zona
aceea. „Aici este granița cu Siria, Alepul e foarte aproape. De aceea,
mâncărurile acestea semănă foarte mult cu felurile de mâncare arăbești“, mi-a
spus ea. Bunica noastră dinspre mamă avea pielea albă ca laptele și un chip
tare frumos. Bunicul Ali avea obrajii căzuți și fuma țigară de la țigară – nu
stingea bine una că aprindea alta. Amândoi se prăpădiseră de tineri.
Mama era cu unsprezece ani mai tânără decât tata, prin urmare și părinții ei
erau, desigur, mai tineri decât bunica noastră din partea tatei.
 — Vrei să spui că și bunica din partea mamei era tot de origine armeană?!
l-am întrebat eu pe Necdet.
— Nu, mi-a răspuns fratele meu. Era din neamul tătarilor crimeeni.
Bunicul era, după cum bine știi, din Antakya.
— Bine, dar care e povestea lor?
— Am să ți-o spun!
N-aș fi crezut niciodată că ceea ce urma să-mi istorisească avea să mă
îngrozească atât de tare. Pe măsură ce-l ascultam, îmi dădeam seama încă o
dată că nu-i cunoșteam deloc pe oamenii pe care crezusem cândva că-i
cunosc. Cât de ciudată era țara în care trăiam! Fiecare familie avea câte o
taină, o poveste a ei!
Potrivit celor relatate de fratele meu, bunica noastră din partea mamei se
născuse și crescuse în Crimeea. Când ajunsese la anii tinereții, izbucnise cel
de-al Doilea Război Mondial. Pe vremea aceea, tătarii din Crimeea gemeau
sub jugul lui Stalin. Când s-a pornit războiul, bărbații au fost luați la oaste
pentru a servi în Armata Roșie.
La ceva vreme după aceea, Hitler a atacat Uniunea Sovietică, iar armatele
germane au prins să înainteze către inima Rusiei. În acest răstimp, guvernul
de la Ankara i-a convins pe tătarii crimeeni să treacă de partea nemților. „O
să fie mai bine pentru voi, căci Hitler o să câștige războiul și, în felul acesta,
o să scăpați de Stalin!“ li s-a spus oamenilor.
Guvernul turc din perioada aceea sprijinea în secret Germania, chiar dacă
Turcia rămăsese neutră, ba chiar îi asigura cromul necesar în război. Așa s-a
făcut că tătarii crimeeni au schimbat tabăra, la sugestia guvernanților de la
Ankara, și s-au alăturat armatei lui Hitler. Oamenii aceștia au fost numiți
Regimentul Albastru36. Când lucrurile au luat o altă întorsătură, iar armata
nazistă a prins să se retragă, s-au văzut nevoiți să-și părăsească meleagurile
natale odată cu trupele germane. Luptătorii din Regimentul Albastru au fost
relocați, așadar, împreună cu familiile lor, într-o regiune muntoasă din nordul
Italiei.
Când fratele meu a ajuns în acest punct, l-am întrebat:
— Vrei să spui că bunica noastră dinspre mamă se afla cu ei?
— Bineînțeles! mi-a răspuns el. Despre povestea ei este vorba. Pe vremea
când nu era decât o fetișcană, a fost nevoită să fugă de ruși împreună cu
părinții, care făceau parte din Regimentul Albastru. Dacă ar fi rămas pe loc,
ar fi fost, desigur, lichidați de Armata Roșie. Odată cu ei au fugit alte câteva
mii de civili de origine tătară, care se temeau de represaliile lui Stalin.
— Tu de unde știi toate lucrurile astea?!
Fratele meu m-a fixat din priviri, de parcă ar fi spus „ce întrebare
absurdă!“, după care a continuat, fără să-mi răspundă.
— Când trupele aliate au intrat în Italia, Regimentul Albastru n-a mai putut
rămâne nici acolo. Tătarii au fost iarăși relocați, de data aceasta în zona
Oberdrauburg din Austria, aflată în proximitatea râului Drau. Supliciile lor nu
s-au sfârșit însă aici. Armata a opta britanică a ocupat Austria, iar ei au fost
luați prizonieri și trimiși în lagărul de la Dellach. S-au gândit că, fiind
prizonierii englezilor, aveau, poate, să scape. Nutreau iluzia că, în cel mai rău
caz, aveau să ajungă în Turcia și să-și făurească o viață nouă, numai că, din
păcate, nu s-a întâmplat așa…
Îl ascultam pe fratele meu cuprinsă de groază. Oare cea care avusese parte
de toate acele întâmplări fusese chiar bunica noastră dinspre mamă, femeia
aceea tăcută, tristă și tandră? De ce nu-mi vorbise nimeni până atunci despre
toate acele lucruri?!
— În anul 1945 a sosit o telegramă de la Londra, prin care se ordona ca toți
cei aflați în acel lagăr să fie predați Uniunii Sovietice. Englezii li-i trimiteau
sovieticilor, deși aceștia spuseseră că aveau să-i împuște pe toți. Oamenii s-au
rugat de englezi cu cerul și cu pământul, numai că nu i-a ascultat nimeni. În
aceste condiții, s-a petrecut ceva înspăimântător…
— Ce anume?
— S-au sinucis trei mii de oameni. S-au aruncat în apele reci ca gheața ale
râului Drau, socotind că era preferabil să procedeze așa decât să cadă în
mâinile sovieticilor. Mai întâi s-au avântat în apă femeile, ținându-și copiii de
mână, iar după aceea bărbații. Restul de patru mii de tătari au stat să asculte
țipetele celor care mureau. Apoi au fost încărcați cu toții în niște vagoane de
tren. Ușile vagoanelor au fost bătute în scânduri, iar trenul s-a pus în mișcare.
— Cu bunica înăuntru, vrei să spui!
— Da, bunica se afla în tren cu părinții. Cei doi frați ai ei se sinuciseseră,
aruncându-se în râu. După nu știu câte zile, trenul a ajuns în Turcia. A
înaintat până la granița cu Rusia, sub supravegherea soldaților turci.
 — Cât a durat povestea aceasta?
— Cel puțin trei zile. Oamenii își puneau toate speranțele în faptul că
guvernul turc avea să le vină în ajutor și să-i salveze de la moarte,
desferecând ușile vagoanelor. Nu s-a întâmplat însă așa!
S-a oprit să tragă aer în piept, după care a continuat:
— Oamenii erau înghesuiți în vagoane ca sardelele, iar condițiile de viață
erau mizerabile. Ușile fuseseră bătute în cuie pe dinafară. Unii piereau de
cine știe ce boli ori mureau asfixiați, dar nici măcar ei nu erau evacuați. I-au
implorat zile în șir pe soldații turci să deschidă ușile… Aceștia le spuneau
însă, plângând, că primiseră ordin să n-o facă.
A continuat, pe un ton ceva mai scăzut și lipsit de vioiciune:
— Cel mai stăruitor îi implora bunica, care se ruga neîncetat de un soldat
pe nume Ali. „Decât să ne împuște rușii, barem să ne împușcați voi!“ i-ar fi
zis ea.
— Doar nu vrei să zici că soldatul acela era chiar bunicul Ali?!
— Ai răbdare! Așa au mers până la graniță. Apoi, într-o zi de iarnă, au
ajuns la buza lacului de acumulare al barajului de la Kızılçakçak37, aflat la
granița Turciei cu Rusia. Soldații turci urmau să coboare, iar apoi trenul avea
să treacă granița. Soldații sovietici așteptau de cealaltă parte cu armele în
poziție de tragere. În vremea aceasta, unii dintre prizonieri au spart ușile
vagoanelor și s-au aruncat în lacul Kızılçakçak. Două mii de tătari crimeeni s-
au sinucis acolo. Cei rămași au fost împușcați pe loc de soldații ruși de la
graniță. N-a mai rămas nici sămânță din Regimentul Albastru și din familiile
luptătorilor săi!
— Bine, dar bunica?!
— Aici e partea interesantă! Bunica noastră se număra și ea printre cei care
s-au aruncat în lacul Kızılçakçak, numai că a fost salvată de un soldat care s-a
repezit după ea.
— Adică bunicul!
A dat din cap în semn de aprobare, mușcându-și buzele.
— Ali din Antakya! A salvat-o pe fată de la moarte, a dus-o la Antakya, i-a
procurat o identitate falsă, sub numele de Ayșe, și s-a căsătorit cu ea.
— De ce o identitate falsă?!
— Pentru că, dacă autoritățile ar fi dat de vreo persoană care să fi scăpat
teafără din acea tragedie, le-ar fi trimis-o pachet sovieticilor.
Eram îngrozită, parcă mi se scursese tot sângele din vine.
— Necdet, lucrurile pe care mi le-ai povestit sunt adevărate?
— Da! a spus el. Din păcate, sunt cât se poate de adevărate!
— Bine, dar ce s-a ales de părinții ei?
— Se pare că au fost împușcați la graniță.
— Mă simt foarte confuză! i-am mărturisit eu. Sunt prea multe
coincidențe, nu-i așa? Amândouă bunicile noastre și-au tăinuit identitatea.
Atât de multe secrete într-o singură familie! Să nu-ți vină să crezi!
— De fapt, tocmai asta e problema! Toate familiile din Turcia au asemenea
taine. Dacă o țară își pierde mai bine de jumătate din populație, faptul acesta
n-are cum să nu se răsfrângă și asupra familiilor care o alcătuiesc. Cei mai
mulți dintre membrii familiilor respective nici măcar nu sunt la curent cu
aceste secrete. Când s-a prăbușit imperiul, unii au venit aici din Balcani, alții
din Caucaz, alții din Orientul Mijlociu. Cu toții au supraviețuit unor astfel de
masacre. Oameni care au luptat pe nouă fronturi… Din pricina aceasta,
familiile și neamurile au ajuns să se amestece între ele.
— Bine, dar noi îi considerăm pe toți turci!
— Nu sub aspect etnic! Cuvântul acesta desemnează coaliția formată de
cei care au supraviețuit masacrelor și s-au refugiat în Anatolia. O nouă viață,
o nouă țară, un nou popor… Turcii din Asia Centrală nu pun însă accentul pe
identitatea lor etnică.
— Dragul meu, i-am spus eu, mi-a atras atenția ceva… Oare guvernul de la
Ankara, care mai întâi i-a asmuțit pe cei din Regimentul Albastru, apoi a
asistat pasiv la moartea lor chiar nu are nici o vină?!
— Ce-a fost a fost, eu nu stau să judec statul!
— Așa gândești și în privința masacrării armenilor?
— Da, datoria îmi impune nu să învinovățesc statul, ci să-i apăr interesele.
— Dar, în ambele cazuri, vinovat este statul!
— Privește chestiunea și din alt unghi! Atât armenii, cât și tătarii crimeeni
au colaborat cu inamicul cotropitor pe timp de război. Armenii au sprijinit
armatele rusești împotriva otomanilor, ai căror supuși erau, iar tătarii
crimeeni s-au alăturat armatelor germane. Delictele de acest fel nu rămân
niciodată nepedepsite, indiferent în ce parte a lumii te-ai afla.
 — Dar, Necdet! am spus eu. Ce vină aveau, în ambele împrejurări, femeile
și copiii?!
— Eeei! a zis el. Așa e la război! Când ia foc pădurea, ard și uscăturile, și
verziturile!
— Nu pot să cred! i-am spus eu. Persoanele despre care vorbești în termeni
de „uscături și verzituri“ erau bunicile tale! Nu te mustră deloc conștiința, nu
te gândești deloc la suferințele prin care au trecut ele?! Dacă ar fi să li se
întâmple și copiilor tăi asemenea lucruri, ai mai putea rămâne atât de
insensibil?! N-ai pic de empatie?!
— Vezi, iarăși unul dintre cuvintele acelea la modă! a zis el. În loc să vă
încerce empatia pentru toți și toate, mai bine ați încerca puțină simpatie
pentru propriul popor!
— Dar chiar tu ai spus că la mijloc nu se află nici un popor!
— Noi am pus bazele unui popor, ale unei națiuni. Nu mai spun cu ce
dificultăți! N-o să-i lăsăm pe intelectuali s-o ruineze!
— Ah, Necdet! i-am zis eu. Să mai fi fost în viață bunicile noastre și să le
fi aruncat în față vorbele astea! Bunicul Ali nu era decât un simplu soldat, dar
avea multă onoare!
A izbit violent cu palma în măsuța ce se afla între noi.
— Mergi prea departe, Maya! a strigat el.
— Oricum fac prea puțin! i-am spus eu. Știi care e diferența esențială
dintre noi?! Tu, când te uiți la oameni, nu vezi decât uniforme, drapele și
religii!
— Ei bine, dar tu ce vezi?!
— Oameni, doar oameni! Oameni care iubesc, suferă, flămânzesc, degeră,
se tem!
În timp ce eram condusă către poarta principală de către tânărul soldat care
mă aștepta la ușă, mă simțeam copleșită de groază după cele aflate, dar mă
gândeam, mai cu seamă, la dosarul pe care-l zărisem pe biroul fratelui meu.
Era un dosar oficial, de culoare galbenă. Pe el era aplicată o ștampilă roșie, cu
mențiunea STRICT SECRET, iar dedesubt se vedeau două cuvinte:
MAXIMILIAN WAGNER.

33. Cunoscute seriale americane din perioada 1997–2012, cu mai multe sezoane.
 34. Cunoscută în diverse limbi și ca Antiochia sau Alexandretta. Așezarea se află, la ora actuală, în
provincia Hatay din zona mediteraneeană, fiind inclusă între granițele Turciei abia în 1939, după ce s-a
aflat o vreme sub mandat francez. Zona se remarcă prin cultura sa cosmopolită și prin multitudinea
comunităților religioase care conviețuiesc pașnic în acest spațiu.
35. Preparat specific bucătăriilor din întregul Orient Mijlociu, realizat din carne tocată, amestecată
cu diverse condimente, ceapă, bulgur, semințe de pin; din amestecul acestora rezultă o pastă cu
consistență fină, care poate fi gătită (prin prăjire în baie de ulei sau pe grătar), dar și servită crudă.
Variante ale acestui fel de mâncare cu diverse denumiri, pot fi întâlnite în Palestina, Iordania, Israel,
Siria, Liban, Iran, Irak, Egipt, Turcia, Cipru etc.
36. În turcă, Mavi Alay.
37. Astăzi, Akyaka, așezare aflată în provincia Kars din estul Turciei, la granița cu Armenia; mica
localitate a fost cunoscută, succesiv, sub numele de Șöregel/Șuregel (până în anul 1922) și Kızılçakçak
(1922–1960).
 8

Când am ieșit pe poarta principală, eram absolut confuză. Intenționam ca,

de îndată ce ajungeam acasă, să scot din albumul de familie fotografiile cu
bunica Ayșe și cu bunicul Ali, ca să le dau la înrămat și să le atârn pe perete.
Povestea lor mă zdruncinase teribil. Cum de nu știuserăm de acele
întâmplări?! Cum se făcea că nu auziserăm de Regimentul Albastru? Prin
urmare, opresiunea nu ținea seama de etnie, nu se sinchisea de faptul că erai
turc, armean, kurd, grec, evreu. Statele erau tiranice cu absolut toată lumea.
Drumul către Maslak era la fel de ticsit de mașini ca de obicei. Pe partea
cealaltă a arterei largi se aflau înșirați niște zgârie-nori cocheți, care
reprezentau noua modă la Istanbul. În ziua aceea, soarele se ghicea uneori
printre nori, pentru ca mai apoi să se ascundă din nou, dar nu era prea frig.
Am sărit într-un taxi și i-am cerut șoferului să mă ducă la Facultatea de
Medicină din Çapa. Mă întrebam cum urma să fiu întâmpinată la universitate.
Oare ce sancțiune urmau să-mi aplice? Aveau să-mi desfacă contractul de
muncă? Bărbații aceia îi vorbiseră rectorului despre bunica mea dinspre tată?
Rectorul știa cine era Wagner și cu ce scop venise în Turcia? Avea știință de
crima care fusese comisă cândva? În capul meu roiau, aidoma unor albine
într-un stup, sute de întrebări fără răspuns. Ce era cu povestea aceea legată de
crimă?!
În timp ce mă aflam în taxi, s-a auzit un tunet dramatic. Ai fi zis că stătea
să plouă. Sau poate că ne pregăteam de zloată… Istanbulul la vreme de iarnă,
care era, de fapt, plin de umezeală, urma să devină și mai jilav spre seară,
când toți aveau să arate ca și cum ar fi fost înfășurați în niște prosoape umede.
Am pătruns cu taxiul pe poarta principală, aglomerată, de la Çapa și ne-am
îndreptat către clădirea în care se afla Secția de Boli Interne. Aleile erau
invadate de bolnavi și asistente cu bonete, care purtau peste halate un soi de
pelerine cafenii. La fel de aglomerat arăta și interiorul clădirii. Majoritatea
pacienților proveneau din pătura nevoiașă a populației. Stăteau așezați pe
bănci sau ghemuiți pe vine, prin colțurile culoarului, și așteptau răbdători să
le vină rândul. Oare numărul săracilor care se îmbolnăveau să fi fost mai
mare decât cel al bogaților sau faptul că ticseau spitalele să fi fost din cauză
că erau mai numeroși?
Am urcat la etajul al treilea, folosind ascensorul principal. I-am spus
asistentei de la recepție că voiam să vorbesc cu Filiz. Vocea asistentei, care o
chema, de la microfonul aflat în fața ei, pe doamna doctor Filiz Ünaldı a
stârnit un vag ecou pe culoare. În aer plutea un iz de doctorii. La puțin timp
după aceea am văzut-o pe Filiz venind către mine, cu pași repezi. Ne-am
sărutat. M-a condus mai întâi în cabinetul ei și m-a servit cu un ceai.
A vrut să mă tragă de limbă ca să afle cine era Wagner, dar eu m-am
mărginit să precizez că era invitatul special al rectorului. Mă gândeam, pe de
altă parte, că în locul acela nu domnea curățenia care s-ar fi cuvenit într-un
spital, și aceasta din pricina aglomerației. Aveam senzația că era mizerie
peste tot. Nu-mi venea să-mi beau nici măcar ceaiul. Mă simțeam de parcă aș
fi fost gata să mă contaminez cu microbii miilor de pacienți care așteptau
afară. Nu atingeam nimic decât atunci când eram nevoită.
Filiz, care era îmbrăcată cu bluza ei albă, de medic, pe al cărei rever avea
brodat, cu mătase albastră, numele, părea foarte cochetă, foarte elegantă.
Chipul îi lucea ca smalțul și avea părul blond, de un galben natural. La fel ca
toți turcii din Rumelia, avea un cap puțin cam mititel în raport cu trupul.
Faptul acesta o făcea să arate mai înaltă decât era, așa cum se întâmpla și în
cazul europenilor. Wagner avea cam aceleași proporții. Oamenii din Anatolia
aveau, în marea lor majoritate, capul mare, așa încât păreau mai scunzi decât
erau în realitate.
— Ce are? am întrebat-o eu.
— Investigațiile continuă, mi-a spus ea, dar pare să-i meargă bine. A luat
micul dejun. Respirația, pulsul, tensiunea i-au revenit la normal. Are însă
temperatura cam ridicată. Acum se pregătește scrisoarea medicală legată de
radiografia pulmonară.
— E bine, am spus, mă bucur!
Eram, într-adevăr, foarte bucuroasă. Nu știu de ce, dar încercam o mare
slăbiciune pentru omul acela!
 — Întreabă de tine de azi dimineață, mi-a zis Filiz.
Pe chipul ei s-a ivit un zâmbet șăgalnic:
— S-ar zice că dacă nu ești tu lângă el, totul o să meargă prost! Cum l-ai
făcut să se atașeze așa de tine în câteva zile, fată dragă?! Dacă ar fi ceva mai
tânăr, aș zice că…
— Aoleu, Filiz, nu mai vorbi prostii! i-am spus eu. Câți oaspeți n-am
însoțit eu în felul ăsta! Pot să-l văd pe profesor?
— Dar nu ți-ai terminat ceaiul…
— Nu-mi trebuie, ca să-ți spun drept! Hai să mergem!
În vreme ce pășeam pe culoar, pacienții și cei apropiați lor o priveau pe
Filiz ca pe o persoană însemnată. Spre deosebire de gesturile oamenilor din
gloata aceea, care se simțeau acolo stingheri, gesturile lui Filiz erau cât se
poate de degajate. Bineînțeles că, în ochii tuturor celor din jur, cei mai
speciali dintre oameni erau medicii care străbăteau grăbiți acele holuri.
Am intrat în salonul cu numărul 344, aflat la același etaj. Era un salon
liniștit, cu ferestre largi, care dădeau către grădină. Maximilian Wagner stătea
culcat în patul așezat în mijlocul încăperii. Purta o bluză de spital și avea
prinsă de braț o perfuzie. Pe mâna sa dreaptă se zărea, fixat cu tifon, un
cateter. Era ciufulit și părea puțin cam palid, dar de îndată ce m-a văzut s-a
luminat la chip.
— Ooo! a exclamat. Mă temeam foarte tare că n-am să vă mai văd
niciodată!
Am zâmbit, la rândul meu:
— De ce, domnule profesor?
— M-am gândit că, după nenumăratele necazuri pe care vi le-am pricinuit
ieri, v-ați supărat poate pe mine.
— Nu, domnule profesor, nu m-am supărat pe dumneavoastră! M-am
necăjit puțin pentru că n-am priceput despre ce era vorba.
În vremea aceasta, Filiz a plecat ca să se ocupe de propriii bolnavi. În timp
ce ieșea, a închis ușa salonului în urma ei. Am rămas singură cu profesorul.
Am apropiat fotoliul aflat lângă fereastră de patul lui și m-am așezat în el în
așa fel încât să ne putem vedea cât mai bine chipurile.
— Cum vă simțiți, domnule profesor?
Avea un chip zâmbitor, dar vocea îi era destul de anemică:
 — Bine, e în regulă! Mi-am petrecut noaptea dormind fără întrerupere.
— Ați dormit și în timpul zilei.
A continuat, pe un ton sfios:
— Da, îmi aduc aminte ca prin ceață! În camera aceea de la motel, nu-i
așa? Când m-am trezit, eram pe jumătate despuiat.
— Da!
— V-am întrebat dacă dumneavoastră ați fost cea care m-a dezbrăcat?
— M-ați întrebat, iar eu v-am răspuns că da, eu v-am dezbrăcat.
— Îmi cer scuze!
— N-aveți de ce să vă cereți scuze, domnule profesor! Dacă v-aș fi lăsat
așa cum erați, ați fi murit!
— În mod foarte probabil… Mi-ați salvat viața.
Apoi s-a lăsat tăcerea. În încăpere domnea liniștea aceea apăsătoare care se
așterne între oamenii ce nu mai găsesc nimic să-și spună.
Am băgat de seamă că ne feream amândoi ochii unul de altul. Când
privirile sale se încrucișau cu ale mele, se uita imediat în altă parte, iar eu
făceam același lucru. Era mai mult decât stânjenitor!
M-am foit, neliniștită, în fotoliul în care stăteam.
— Eu am să plec acum, domnule profesor! am spus. Am să revin mai
târziu.
— Bine, vă mulțumesc încă o dată. Aș putea să vă pun o întrebare?
— Vă rog, domnule profesor!
— Unde îmi este vioara?
Am șovăit o clipă, încercând să-mi aduc aminte, apoi am spus:
— Am luat-o de pe plajă, o aveam în mână în timp ce vă trăgeam spre
mașină… Nuuu, era în mâna dumneavoastră! Acum probabil că se află în
mașină!
— M-aș bucura foarte tare dacă ați avea grijă de ea!
— Nu vă faceți probleme! Am s-o iau la mine în birou de îndată ce am să
plec de aici și am s-o încui pe undeva! Am să v-o aduc în momentul în care o
să vă externați.
M-am îndreptat către ușă și, tocmai când eram pe cale s-o deschid și să ies,
l-am auzit spunându-mi:
— Ieri s-a întâmplat ceva foarte ciudat!
 M-am întors și l-am privit drept în față:
— În timp ce dormeam, Nadia se afla, parcă, lângă mine. Mă luase în
brațe. O simțeam de parcă ar fi fost vie, ba chiar îi percepeam mireasma
trupului…
A întors capul. Apoi a continuat, privind pe fereastră:
— De parcă n-ar fi trecut atâta amar de ani! Era tânără-tinerică și mă
încălzea cu trupul ei. Ba chiar mi se părea că mă săruta pe umeri!
— Domnule profesor, am spus eu, cine e Nadia?
A întors din nou capul spre mine.
— Am să vă povestesc mai încolo, mi-a spus el, căci v-ați câștigat dreptul
la poveste.
Am ieșit din salon și am închis încet ușa în urma mea. Filiz nu se zărea
prin preajmă. M-am îndreptat încet către grădină și am colindat o vreme pe
acolo, cufundată în gânduri. Ideea că aș fi putut fi luată drept Nadia, care nu
știam cine era, îmi trezise un sentiment ciudat. La fel de ciudat era și faptul că
ținusem în brațe trupul gol al unui bărbat străin.
Până în ziua aceea, împărțisem așternutul cu doi bărbați: soțul meu, Ahmet,
și Tarık. Cel de-al treilea fusese profesorul și încercasem o plăcere stranie în
urma acestei ultime experiențe. O plăcere stranie, care n-avea nici o legătură
cu sexualitatea… Când îi simțisem spatele, coapsele, pieptul, picioarele
proptite de trupul meu, încercasem un sentiment copleșitor de afecțiune.
Apoi, când îl cuprinsesem în brațe, sufletul îmi fusese invadat de un soi de
pace. Imaginea aceea, care-l scosese din minți pe Süleyman, reprezentase
poate unul dintre momentele cele mai autentice din viața mea. Aveam
senzația că mireasma aceea plăcută care se degaja din trupul alb ca laptele al
profesorului, pe care o percepusem cu toată ființa, pe care o trăsesem adânc
în piept, continua să-mi rămână impregnată în trup. Îmi părea că părul lui
coliliu, mătăsos încă îmi mai dezmierda chipul. Când îl cuprinsesem în brațe,
cu o zi în urmă, nici măcar nu-mi dădusem seama că trecuseră atâtea ore…
Oare poți să ții pe cineva în brațe vreme de trei-patru ore?! Înainte de ziua de
ieri, aș fi răspuns la o asemenea întrebare cu „nu“, dar acum înțelegeam că
era posibil s-o faci. Ba chiar puteai s-o faci cu mare plăcere! Și, da, de ce n-aș
mărturisi-o: la un moment dat l-am atins chiar cu buzele pe umeri,
dezmierdându-l cu mici sărutări calde.
 În timp ce stăteam întinsă acolo cu el, în pat, îmi adusesem aminte de
Yasunari Kawabata și de cartea lui, Frumoasele adormite. În romanul acela,
niște bărbați în vârstă se duceau la o casă de rendez-vous și contemplau niște
tinere cărora le fuseseră administrate mai înainte narcotice. Situația în care ne
aflam noi se situa, de fapt, la polul opus, însă între cele două împrejurări
exista o asemănare bizară.
În cazul celor doi bărbați cu care mă culcasem înainte, fusese vorba de
sexualitate, însă lipsise afecțiunea și tihna pură pe care o încercasem alături
de profesor. Ceea ce se petrecuse în relația cu ei aducea cu împreunarea a
două trupuri străine care nu se întregesc unul pe altul, ba chiar n-au încredere
unul în celălalt. Ca să fiu sinceră, nu prea mă alesesem cu cine știe ce
desfătări trupești de pe urma celor doi bărbați care se tot străduiseră, de fapt,
să-și dovedească virilitatea în fața mea. Mai multor prietene de-ale mele,
inclusiv lui Filiz, le plăcea genul macho, însă eu nu-mi dorisem niciodată așa
ceva. Preferam ca un bărbat să fie curtenitor în viața de zi cu zi, urmând ca
mai apoi, în pat, să se comporte uneori ca un tip macho.
M-am îndreptat către poarta principală a spitalului și am luat un taxi. M-am
dus la universitate, făcând astfel ceea ce tot tărăgănasem, tot ceea ce tot
amânasem să fac încă de dimineață. Banii pe care-i aruncam pe taxiuri de
câteva zile îmi frigeau inima, dar n-aveam altă soluție. Rutina mea zilnică
fusese tulburată și eram nevoită să tot alerg de colo până colo.
Nici una dintre persoanele cu care mi s-au încrucișat pașii până să pătrund
în biroul meu din clădirea rectoratului n-a avut vreo reacție neobișnuită față
de mine. Hasan, omul care se ocupa de ceai, apoi prorectorul Suat Bey și
profesoara Suna Hanım m-au salutat, zâmbindu-mi cu amabilitate. Nu
observam nimic nefiresc în jur. Mi-am plimbat privirile peste documentele și
ziarele care se adunaseră la mine în birou, după care am ridicat receptorul și
am sunat la cancelarie. Am spus că doream să-l văd pe domnul rector. Lucru
de mirare, nici măcar individa aceea arțăgoasă nu m-a repezit în vreun fel. N-
am sesizat nimic neobișnuit în vocea ei. Ba chiar mi-a surâs în timp ce
treceam prin fața biroului în care se afla!
Rectorul stătea la birou și vorbea la telefon. M-a invitat, cu un semn din
mână, să iau loc în fotoliul aflat în fața biroului său, așa încât m-am așezat.
Rectorul era un profesor de la medicină, în vârstă de cincizeci și opt de ani.
Era un bărbat simpatic, gras și chel. Se bucura de o stimă deosebită în
cercurile din care făcea parte. Abilitățile sale de chirurg, studenții pe care-i
forma, precum și faptul că nu fusese implicat în nici o afacere neplăcută îl
făceau să fie demn de respect. Și eu îl plăceam. Se purta curtenitor cu mine,
așa cum o făcea cu toată lumea. În acea zi purta un costum bej și o cravată
lipsită de gust, cu dungi late, orizontale, albastre și galbene. Nodul de la
cravată îi stătea strâmb, ca de obicei, trezindu-ți dorința de a trage de el și a-l
îndrepta. A închis telefonul și s-a întors spre mine:
— Cum mai merg lucrurile? m-a întrebat.
— Profesorul s-a îmbolnăvit, domnule, i-am răspuns. L-am internat la
spitalul Facultăţii de Medicină din Çapa.
A fost cuprins deodată de îngrijorare și a țâșnit în picioare.
— Nu este nimic grav, domnule profesor! i-am spus. Doar că a răcit foarte
tare… Dată fiind vârsta sa înaintată, am socotit necesar să fiu prevăzătoare.
A revenit la alura sa de persoană corpolentă și matură și s-a așezat, cu
gesturi greoaie.
— Offf, bine! a zis el. Și acum ce face?
— E foarte bine, domnule! am spus. Nu știu însă când va fi externat. De
aceea, este posibil să apară încurcături legate de plecarea sa. Potrivit
programului, mâine ar fi urmat să plece, dar, după toate probabilitățile, vizita
se va mai prelungi câteva zile.
— Vai, a spus rectorul, să fie el bine, căci altfel n-are importanță! Trebuie
să-și vină în fire cum se cuvine și să se odihnească înainte de a porni la un
drum atât de lung!
— Domnule, am zis eu. Trebuie să vă mai spun ceva…
— Spune, Maya Hanım !
— În ultimele zile tot umblu de colo-colo pe urmele profesorului. Mereu
cu taxiul…
Și-a dat seama încotro voiam să bat.
— Ai dreptate, a zis el. Süleyman a dus Mercedesul la reparat. De data
aceasta o să dureze mai mult, se pare. I-am spus să-l lase acolo cât trebuie,
căci în ultima vreme ne-a cam dat de furcă.
— Mașina este foarte veche, domnule, a ajuns aproape obiect de muzeu, ar
fi bine să cumpărați alta!
 — Că bine zici! Am putea să luăm o mașină nou-nouță din capitalul
circulant, ba chiar n-ar avea nimeni nici o obiecție, numai că eu evit
asemenea lucruri. Prefer să-mi închei mandatul în felul acesta, nu vreau
altceva! Apropo, vorbește cu șefa cancelariei să-ți repartizeze altă mașină!
— Vă mulțumesc foarte mult, domnule! Sunteți foarte înțelegător!
Tocmai deschisesem prima dintre cele două uși capitonate cu piele ca să
ies din biroul lui, când m-a strigat:
— Ah, era cât pe ce să uit! mi-a spus el. Nu mai reușesc să țin pasul cu
atâtea probleme! Vino aici!
— Vă rog, domnule! i-am spus eu, și m-am îndreptat din nou spre biroul
lui.
Ținea în mână un plic mare, gros, pretențios.
— În seara aceasta are loc un cocktail la consulatul Angliei. Eu am promis
cu ceva vreme în urmă să merg în altă parte. Du-te dumneata, ca
reprezentantă a mea!
Am luat plicul pe care mi-l întindea.
— Dar, domnule, n-ar fi mai bine să se ducă vreunul dintre prorectori sau
secretarul general?
— Și eu am considerat că ar fi mai bine, dar când am anunțat că n-am să
pot merge, mi-au cerut să mergi dumneata.
— Eu?!
— Da, dumneata, ba chiar ți-au solicitat prezența nominal.
— Dar oamenii aceia nu mă cunosc, domnule! Trebuie să fie vreo
greșeală!
— Nu! a spus rectorul.
A întins un deget către plicul aflat în mâna mea și a adăugat:
— Acolo scrie că e nevoie de ținută de seară. Ei, haideți!
Când am ieșit din biroul lui, mă simțeam uimită la culme. Era pentru prima
oară când mi se întâmpla așa ceva! Bineînțeles că rectorul era invitat în
diverse locuri, însă atunci când nu putea să se ducă, sarcina aceasta îi
revenea, după cum îi și spusesem, unei persoane aflate într-o funcție
reprezentativă pentru universitate. De ce să fi fost solicitată eu, o funcționară
măruntă, o fitecine angajată pe bază de contract?! Poate că prorectorii și
secretarul general aveau să se și supere din pricina asta!
 Odată ajunsă în biroul meu, am deschis plicul acela gros, pe care numele
destinatarului era specificat cu o caligrafie dintre cele mai plăcute. Am dat
peste niște formule foarte curtenitoare, prin care eram invitați la recepția care
urma să aibă loc în seara aceea, de la ora 19:30, sub auspiciile familiei regale
a Marii Britanii. Sub partea rezervată RSVP-ului se puteau descifra niște
precizări de genul black tie și night dress. Nu primisem în viața mea o astfel
de invitație și nici nu mai fusesem într-un asemenea loc. M-am indispus și am
simțit cum mă invada panica. Ce să fac la o recepție unde nu cunoșteam pe
nimeni și la care nici măcar nu știam cum ar fi trebuit să mă port?!
Mă așteptasem ca, la universitate, să mă confrunt cu marginalizarea și
zeflemeaua, dar în loc de aceasta avusesem parte de o primire total diferită.
Din cine știe ce pricină, Süleyman nu spusese nimănui nimic. Pentru
moment, desigur! Cine știe ce socoteli avea! Oare intenționa să mă șantajeze?
Mă așteptam la orice de la el. N-avea milă de nimic și nu se gândea decât la
propria-i persoană.
Am stat multă vreme așezată la birou. Apoi, deodată, am sărit în picioare.
Aveam multe de făcut până seara și era deja trecut de ora trei. M-am dus la
secretarul general. I-am spus că domnul rector îi cerea să facă rost de o
mașină pentru profesorul invitat. A rânjit, ca de obicei, și s-a uitat la sânii
mei. Foarte mulți bărbați făceau acest lucru pe furiș, dar secretarului general
îi plăcea să se zgâiască la ei pe față. Nu l-am băgat în seamă.
— E urgent! i-am spus.
A dat un telefon pe undeva. Când am coborât, după zece minute, eram
așteptată de un Ford Focus bleumarin. Acesta era condus de un tânăr
manierat pe nume Ilyas, care mă mai dusese de vreo două-trei ori cu mașina
prin diverse locuri.
— Ilyas, i-am spus, haide să mergem repede la mine acasă. În Levent38!
Cum lumea nu ieșise de la serviciu, iar șoselele nu erau încă invadate de
zecile de mii de microbuze destinate transportului de personal, am ajuns în
Levent într-un interval de timp rezonabil. Tocmai când Ilyas îmi cerea să-i
explic unde locuiam, i-am spus că mă răzgândisem, că urma să ne ducem
acolo mai târziu și i-am cerut să mă ducă la o altă adresă.
Mehmet, coaforul, care nu era obișnuit să mă vadă în timpul orelor de
serviciu, a fost inițial derutat, apoi mulțumit. Aveam o relație foarte bună cu
băiatul acela gay. Cine nu-i iubește pe oamenii buni la inimă? Mehmet se
număra printre ei.
— Hai, mă grăbesc foarte tare! Diseară mă duc la o recepție consulară, i-
am zis eu.
— Atunci să vă fac un coc, doamnă Maya! mi-a zis el.
— Fă-mi ce vrei tu! i-am zis eu. Am încredere în gustul tău.
Coaforul era plin de doamne care-și vopseau părul, își făceau manichiura,
pedichiura ori se epilau. Probabil că eu eram singura dintre ele care avea
părul negru.
Unul dintre băieții care lucrau acolo a răsucit fotoliul în care eram așezată,
mi-a înclinat capul pe spate și mi-a spălat, cu gesturi blânde, părul într-o mică
chiuvetă.
Mai apoi, în timp ce, pe de o parte, eram coafată, iar pe de altă parte
sorbeam dintr-o cafea, am sunat-o pe Filiz și am aflat că profesorul era mai
bine, că a doua zi urma să fie ținut sub observație, iar în ziua următoare avea
să fie externat.
Mehmet îmi făcuse, într-adevăr, un coc minunat, dar pentru că îmi lăsase
ceafa și gâtul la vedere mă simțeam de parcă aș fi fost despuiată. M-am
gândit că, într-un fel sau altul, colierul avea să rezolve și acea problemă, după
care m-am îndreptat, așa cum făceau nevestele bogătașilor, către mașină, care
mă aștepta, împreună cu șoferul. Se întuneca și începuse din nou să se cearnă
un soi de zloată. În zona comercială în care se găsea coaforul, oamenii își
făceau cumpărăturile de seară. Am luat și eu un kilogram de plăcinte cu
brânză de la plăcintăria din colț.
Când am ajuns acasă, Kerem se afla la computer, ca de obicei, dar nu arăta
nici pe departe la fel de deprimat ca altădată.
— Ooo, mamă! a exclamat. Câte n-am găsit, n-o să-ți vină să crezi!
Imprimanta funcționa încontinuu, iar foile de hârtie imprimate se
adunaseră într-o ditamai stiva.
— Uite, mi-a spus el, știai că Einstein i-a scris lui Atatürk?
— Nu, nu ştiam, i-am răspuns. Dar ce legătură are asta cu noi?!
— Nu cu noi, ci cu Maximilian Wagner!
Am rămas cu gura căscată. Câte nu afla băiețelul meu! I-am promis să
citesc totul în seara aceea, după ce aveam să revin acasă, apoi am pus
plăcintele pe farfurie și m-am dus la duș. M-am spălat cu grijă, ca nu cumva
să-mi stric frumusețe de coafură. M-am dus apoi în dormitor și mi-am tras cu
grijă peste cap rochia neagră pe care o purtasem cu două seri în urmă, când
mă dusesem cu Wagner la cină. M-am machiat. Am scos din seif colierul
bunicii, mi l-am pus la gât și, de ce aș minți, m-am simțit grozav de încântată
de imaginea mea reflectată în oglindă.
Complimentele lui Kerem, cu care nu eram deloc obișnuită, mi-au întărit și
mai mult încrederea în mine.
— Mamă, a spus Kerem, zău că ai ajuns să semeni cu femeile din reviste!
— Oprește-te din lucru! i-am zis. S-au adunat, de fapt, foarte multe
informații pe care ar trebui să le parcurg. Mai ocupă-te puțin și de lecții! Sau
uită-te la televizor, ceva de soiul ăsta!
S-a frecat la ochi. Era cu adevărat obosit, se vedea și după faptul că nu
protestase la atenționarea mea. În timp ce închidea calculatorul cu gesturi
domoale, s-a aplecat, de parcă și-ar fi amintit brusc de ceva, a luat câteva
pagini care erau așezate separat de celelalte și mi le-a întins.
— Uite, aici se află ce am găsit în legătură cu vaporul acela! mi-a zis el.
Am luat foile de hârtie pe care mi le întindea. Pe prima pagină era scris un
titlu care n-avea cum să nu-ți atragă atenția:
Secret
MINISTERUL DE INTERNE
DIRECȚIA GENERALĂ PENTRU SECURITATE
Nr. 55912-S / 13 septembrie 1941
— Ce sunt astea? l-am întrebat eu. Au legătură, vreau să zic, cu vaporul
acela venit din România despre care te rugasem să faci cercetări? Cu Sutuuma
?!
Pe față i s-a lățit un zâmbet plin de mândrie.
Găsise, în intervalul acela scurt de timp, o sumedenie de informații pe tema
respectivă, și aceasta în ciuda faptului că nu-i oferisem toate datele cuvenite.
Era o situație mai mult decât deconcertantă. Fie internetul devenise o sursă de
știri importantă, fie băiatul meu începuse să evolueze serios. Poate că ambele
erau valabile!
Eram, de fapt, foarte curioasă să aflu ce cuprindeau acele pagini, numai că
n-aveam timp de așa ceva. Am luat teancul de hârtii imprimate, l-am dus la
mine în dormitor și l-am pus pe noptieră, după care am urcat din nou, tot la
fel ca nevestele bogătașilor, în mașina care mă aștepta în fața intrării în bloc.
Consulatul Marii Britanii se afla foarte aproape de Pera Palas. Era o clădire
mare, impunătoare, de piatră. Citisem că, la vremea când era ridicat palatul
Dolmabahçe, Imperiul Britanic și Imperiul Otoman intraseră în competiție pe
tema celor două clădiri și că își disputaseră îndelung carierele de piatră,
precum și întâietatea în privința meșterilor pietrari. I-am întins invitația
portarului, care stătea postat la intrarea în consulat. Slujbașii aflați înăuntru
mi-au deschis porțile cu deferență. Am urcat scara de marmură a impozantei
clădiri și, când am pătruns în holul luminat de niște candelabre uriașe, lacheii
mi-au luat mantoul, după care au pornit înaintea mea și m-au condus la etaj.
Sus era aglomerație. Consulul și soția sa stăteau la ușă și dădeau mâna cu
cei care veneau, adresându-le câte un welcome însoțit de două-trei vorbe
măgulitoare. După comportamentul lor amical, după zâmbetele pe care le
schimbau cu unii dintre oaspeți era limpede că pe o parte dintre ei îi
cunoșteau dinainte. M-am așezat la coada care se formase în fața lor. În timp
ce consulul îmi strângea mâna, mi-am spus numele. Acesta n-a reacționat în
nici un fel, desigur. Am precizat apoi că îl reprezentam pe rectorul
Universității din Istanbul. La auzul acestor vorbe, consulul, un bărbat destul
de plinuț, cu părul roșcat, s-a luminat la față. Mi-a strâns mâna cu entuziasm
și i-a spus soției sale: „Doamna profesoară este de la Universitatea din
Istanbul.“ Soția sa mi-a strâns și ea mâna, cu un surâs. În clipa aceea ar fi
părut mai mult decât ciudat să mă apuc să fac vreo rectificare, afirmând că nu
eram decât o umilă funcționară de la biroul de relații cu publicul, angajată pe
perioadă determinată, nicidecum profesoară, am tăcut și m-am mărginit să le
răspund la rândul meu cu un zâmbet.
Toți invitații erau îmbrăcați în negru, cei mai mulți dintre bărbați purtând
smoching. Femeile păreau ieșite direct din revistele de modă. Stăteau de
vorbă în grupuri de câte patru-cinci persoane. Chelnerii îi serveau cu băuturi,
așezate pe niște tăvi rotunde, iar unii dintre ei le ofereau „canapele“, mici
crenvurști și niște chiftele minuscule, înfipte în scobitori. Am luat și eu un
pahar cu vin roșu, apoi o chiftea. În clipa aceea mi-am amintit că nu mai
pusesem nimic în gură de la festinul cu ouă și cârnați din dimineața aceea.
Eram destul de lihnită. Am început să mă servesc cu câte ceva de la fiecare
chelner care trecea pe lângă mine, zicându-mi că oricum nu mă cunoștea
nimeni. Plăcințele pătrate, cât să bagi o dată în gură, cârnăciori de cocktail,
creveți… Povestea începuse să se transforme într-un chiolhan agreabil!
La un moment dat, în timp ce studiam goblenul uriaș care era etalat pe unul
dintre pereți, consulul s-a apucat să rostească o alocuțiune. A citit frazele
introductive în turcă, apoi a continuat în engleză. La sfârșitul cuvântării sale,
toată lumea a aplaudat.
După aceea, chelnerii au reînceput să servească băutură și mâncare. Am
încercat de mai multe ori să mă alătur unor grupuri care stăteau de vorbă dar,
cum nu mi-a acordat dat nimeni nici o atenție, mi-am luat o cupă cu șampanie
și am continuat să studiez tablourile și goblenurile de pe pereți. În timp ce
stăteam în fața unui tablou uriaș care reprezenta Bătălia de la Trafalgar, am
observat că în spatele meu, în dreapta, își făcuse apariția o persoană care
contempla același tablou.
Aceasta m-a întrebat, aplecându-se în față peste umărul meu:
— Vă plictisiți?
Am întors capul și am văzut un englez înalt, suplu, cu ochelari.
— Nuuu! am spus eu. Totul e cât se poate de plăcut!
Și-a plimbat ochii prin jur:
— S-ar părea că nu cunoașteți prea multă lume aici.
— Așa este, am spus eu. Ba chiar se poate afirma că nu cunosc pe nimeni!
A surâs politicos.
— Nu s-ar spune! Eu vă cunosc pe dumneavoastră.
— Probabil că știți că lucrez la universitate.
— Nu, nu vorbesc despre serviciul dumneavoastră. Vă cunosc.
Am zâmbit, la rândul meu:
— Ei, haideți, atunci spuneți cum mă numesc! am zis eu.
A înclinat ușor din cap, de parcă m-ar fi salutat:
— Mrs Maya Duran.
Am rămas cu gura căscată. Mi-a pierit zâmbetul de pe chip.
— De unde mă cunoașteți?
— În aceste ultime zile numărul celor care vă cunosc a sporit, nu vă dați
seama de acest lucru?
 — Cum adică?!
A făcut un gest delicat, de parcă ar fi dorit să mă oprească.
— Nu vă supărați, aș vrea să vă ofer o cupă cu șampanie!
Mi-a luat din mână cupa, care era aproape goală, și mi-a întins o alta, cu
șampanie rece, pe care tocmai o luase de la un chelner. Apoi a ciocnit cu
mine:
— Pentru celebra Maya Duran!
— Cine sunteți dumneavoastră?
— Ooo, scuzați-mă, m-am purtat rușinos! Eu sunt Matthew Brown, agent
consular.
În timp ce spunea acest lucru, a scos din buzunarul smokingului o carte de
vizită, pe care mi-a întins-o cu un aer ceremonios.
— Eu nu sunt profesor sau ceva de genul acesta.
— Știu.
— Nu sunt nici prorector. Sunt o simplă funcționară.
— Știu.
Zâmbetul de pe chipul lui nu se ștergea nici o clipă. Știți cum este cu
englezii aceia care se poartă de parcă nu le-ar fi fost zdruncinată nici o clipă
încrederea în sine și care nu-și trădează niciodată sentimentele, nu? Ei, el se
număra printre ei! Mi-am adus aminte că citisem cândva o frază de genul
„englezii sunt fericiți pe dinafară și nefericiți pe dinăuntru“. Era un bărbat
bine. Avea oarecum aerul lui Hugh Grant.
— Atunci, de ce m-ați invitat la această petrecere?
— Pentru că vreau să discut cu dumneavoastră.
— În legătură cu ce?
A spus ceva care aproape că m-a făcut să scap paharul din mână:
— În legătură cu profesorul Maximilian Wagner.
Doamne, cine era profesorul?! Acum îl mai urmăreau și englezii, de parcă
n-ar fi fost de-ajuns cu turcii. Tânărul englez din fața mea era, pesemne, un
agent secret deghizat în agent consular. Și-apoi, numele de Brown nu fusese
oare inventat tocmai pentru asemenea persoane?!
Mi-am adus aminte de una dintre primele propoziții care figurau în
manualul de limba engleză de Gatenby: Mr and Mrs Brown went to the
seaside.
 — Ce doriți să vorbim în legătură cu Wagner?
— Ce a făcut, de ce a venit la Istanbul… Chestiuni de felul acesta.
— De ce v-aș spune dumneavoastră asemenea lucruri?!
— Desigur, nu sunteți obligată. Discutăm și noi așa, ca la cocktail…
— A venit să țină o conferință la noi, la universitate, am spus eu. Atât și
nimic mai mult!
A ridicat scurt din sprâncene.
— Nu e doar atât!
— Atât! am spus eu. Mai multe nu știu!
— Atunci, ce făceați ieri cu el la Șile?
Fir-ar să fie! Și el știa de Șile! Și noi care ne credeam singuri-singurei!
— Și eu aș vrea să vă întreb ceva: de ce e atât de important omul acesta?!
A devenit pentru prima oară serios și m-a privit lung în față.
— Ar fi mai bine să nu știți! a zis el.
A spus-o pe un ton atât de hotărât, încât mi-am dat seama că n-aveam să
pot smulge altceva de la el. Mă apucase durerea de cap din pricina
întrebărilor lui năucitoare. Cocul pe care mi-l făcuse Mehmet și băuturile
amestecate sporeau, cred, intensitatea acelei dureri.
— Dacă îmi permiteți, aș vrea să plec. La revedere!
— Să vă conduc! mi-a zis el.
Ne-am croit drum prin mulțimea zgomotoasă și am coborât scara. Un
slujbaș de la ambasadă mi-a adus mantoul. Matthew m-a ajutat, galant, să mă
îmbrac, după care m-a condus până la mașină. Înainte de a urca în aceasta,
mi-a spus, cu o expresie serioasă:
— Doamnă Duran, dacă îmi veți furniza informații cu privire la acțiunile
acestui om se va chema că ați ajutat în mod consistent guvernul britanic și vă
veți bucura de prietenia noastră.
Văzând că îl priveam drept în față fără să spun nimic, a continuat:
— După cum știți, întotdeauna avem nevoie de prieteni. V-am dat cartea
mea de vizită. Sunați-mă, vă rog!
M-a ajutat să urc în mașină și a închis portiera, curtenitor, spunându-mi, în
chip de rămas-bun, Güle güle! 39 în limba turcă.
Ne-am îndepărtat de acel loc și ne-am pierdut în traficul plin de viață,
scăldat în lumină al Istanbulului. Mi-am desfăcut cocul, mi-am scos pantofii
cu toc și, deschizând geamul, mi-am lăsat fața biciuită de vânt. Eram
descumpănită și stăpânită de panică. Povestea aceea mă depășea și n-aveam
pe cine să mă bazez: nici pe fratele meu, nici pe fostul meu soț, nici pe rector,
nici pe vreun prieten oarecare. Nu-l aveam alături decât pe băiatul meu de
paisprezece ani. Un băiat care stătea așezat la computer și făcea investigații în
numele meu…
De fapt, ar fi trebuit să discut chestiunea aceea direct cu Wagner, numai că
n-aveam cum s-o fac câtă vreme se afla în spital.
În timp ce treceam prin fața hotelului Pera Palas, mi-am spus: „Ah! Ce
bine-ar fi fost să se afle acum aici, iar eu să mă duc în camera lui și să-l
întreb: «Cine sunteți dumneavoastră, Maximilian Wagner? Explicați-mi cine
sunteți! De ce sunt toți pe urmele dumneavoastră?!»“
Simțeam că povestea aceea mă obosise. Nu-mi rămânea altceva mai bun de
făcut decât să mă duc acasă și să parcurg informațiile pe care le culesese fiul
meu de pe internet. Am început să-mi frecționez ușor tâmpla dreaptă, ca să
atenuez durerea care se cuibărise acolo, aproape de creștet. Ilyas m-a întrebat:
— Maya Hanım, vă simțiți bine?
— N-am nimic, Ilyas. Mă doare doar puțin capul.
— Dacă vreți, am să caut o farmacie deschisă.
El se număra, iată, printre oamenii buni de pe lumea aceasta, nu era ca
Süleyman.
— Mulțumesc, dar am medicamente acasă. Mulțumesc, Ilyas! i-am spus
eu. Ești un om foarte bun!
— Mulțumesc, a spus el.
Când am intrat în casă, mi-am scos din nou pantofii cu toc și i-am luat în
mână. Kerem se afla tot în fața computerului.
— Mamă, ce subiect mai e și ăsta?! mi-a spus el. Nu se mai termină odată!
— Dar n-avem nevoie de toate informațiile cu putință, băiatul meu! i-am
spus. E suficient dacă ajungem să ne dăm seama cine e Wagner.
— Mamă, unde e acum?
— La spital! am spus eu. A răcit, este sub tratament.
— Când se întoarce în America?
— Probabil că peste două zile. De ce întrebi?
— Aș vrea să te rog ceva.
 L-am întrebat, zâmbind:
— Ca recompensă pentru investigația ta?
— Nu, dar, de vreme ce ne-am ocupat atât de mult de omul acesta, fă-mi
cunoștință cu el înainte să plece!
Dorința lui Kerem m-a buimăcit.
— Dar de ce vrei una ca asta?!
— Pentru că n-am văzut niciodată un om așa de important ca el!
— De unde știi că e important?
— Vai, mamăăă! Dacă n-ar fi important ar mai umbla atâția agenți după
el?! Înseamnă că el e cel mai mare spion!
M-am dus în bucătărie, sucind și răsucind în minte pe toate părțile
cuvintele „cel mai mare spion“. Am scos din dulap două comprimate de Alka
Seltzer. Le-am pus într-un pahar cu apă și m-am uitat la ele în timp ce se
dizolvau. Apoi am băut lichidul. Dacă era să mă cuprindă migrena, luam
Relpax, dar după atâta amar de ani ajunsesem să fac distincția între migrenă
și durerea de cap obișnuită. Cea care mă încerca de data aceasta era o durere
generată de lehamite, de surescitare, de cocul care îmi strângea capul ca într-o
menghină și de băuturile pe care le dădusem peste cap pe inima goală. Alka
Seltzer urma să-i vină de hac într-o jumătate de oră.
Am făcut un duș fierbinte și mi-am ținut multă vreme ceafa sub jetul de
apă clocotită. M-am spălat și pe cap, căci acum nu mai aveam probleme cu
cocul. În timp ce mă aflam sub duș, m-am gândit la Matthew Brown. Numai
el îmi mai lipsea! Auzi, doreau să ajut guvernul britanic… Dar cine eram eu
ca să ajut guvernul Maiestății Sale?!
Și-apoi, ce fel de ajutor ar fi putut ei să-mi dea mie?! Mi-ar fi dat bani, mi-
ar fi dat de lucru?! Sau poate că m-ar fi ajutat să-mi trimit băiatul la studii în
Anglia? Poate că n-ar fi fost o idee proastă! Câteva fraze stoarse de la
profesor, apoi o întâlnire cu Matthew, la cină, protecția asigurată de guvernul
britanic… Mi-am adus aminte de Cicero, spionul german despre care îmi
vorbise profesorul. Oare și eu puteam fi dusă de nas cu bani calpi, așa cum i
se întâmplase lui?
Simțeam că apa fierbinte și doctoria îmi făcuseră bine, că durerea de cap
începuse să mă lase. Ba chiar m-am surprins, în timp ce mă uscam cu
prosopul de Bursa și mă înfășuram în halatul de baie, că începusem să fluier
ceva. Am constatat apoi cu uimire că era vorba de partea introductivă a
serenadei pe care o interpretase profesorul la vioară. Repetase atât de insistent
melodia aceea, încât sfârșise prin a mi se cuibări în memorie. În locurile în
care se poticnise el, mă poticneam acum și eu. Cum nu izbutise să continue
melodia, nu puteam nici eu s-o duc mai departe. Oare de ce nu reușise s-o
facă? Pentru că îi înghețaseră degetele de frig? Dacă ar fi fost însă așa, n-ar
mai fi repetat la nesfârșit prima parte. Problema se lega de cea de-a doua
parte. În mod foarte probabil, uitase melodia. Aceasta era una dintre
întrebările pe care ar fi urmat să i le pun…
Am luat de la Kerem teancul de pagini printate.
— Vrei să-mi trimiți și adresele paginilor de internet?
— Sigur! mi-a spus el.
— Noapte bună! i-am zis și m-am dus să mă așez în pat.
Am început să examinez grămada aceea de hârtii, dar pe mine mă interesa
îndeosebi povestea cu Einstein… Ce legătură ar fi putut avea fizicianul acela
care se ocupa de teoria relativității cu Atatürk?! Și, mai cu seamă, cu
Wagner!
M-am cufundat în lectură și, pe măsură ce citeam una alta, căscam ochii
cât cepele.
Mi-a înțepenit gâtul de atâta scris, mai exact de atâta copiat și colaționat,
de atâta ordonat și redactat ceea ce am scris cândva. Simt că a început să mă
doară partea stângă a trupului. Trebuie să mă ridic și să fac puțină mișcare. Pe
ecranul din fața mea se vede avionul zburând pe undeva deasupra
Atlanticului. Mă simt copleșită de dorința de a-mi duce la bun sfârșit
povestea înainte de a ateriza la Boston. Părțile pe care urmează să le reproduc
și inserez de acum înainte par să fie însă mai coerente. Informații, mărturii,
discuții pe care le-am așternut în scris cu ceva vreme în urmă, pe care le-am
introdus în documentul din laptop… Din acest motiv, probabil că îmi va fi
mai ușor.
Mi se descarcă însă bateria. Trebuie să găsesc o soluție. Mă duc la
stewardesă, care stă așezată în partea din față a avionului, și-i adresez două-
trei cuvinte de curtoazie, întrebând-o ce mai face. O întreb cât urmează să
rămână în America, când se va întoarce avionul, cum o scoate la capăt
personalul de zbor cu diferențele de fus orar, alte întrebări de soiul acesta…
Probabil că se plictisește, căci îmi răspunde cu plăcere. În cazul zborurilor
peste ocean, rămâneau, în medie, în țara de destinație trei zile. Avionul era
readus în țară de echipajul care îi precedase cu un alt zbor și care era deja
odihnit. Se obișnuiseră deja cu această situație. Jet lag-ul era mai problematic
la revenirea din America, nu la dus. Se pare că unii piloți și unele stewardese
luau melatonină pentru a-și regla somnul, însă ea, adică Renata, se străduia
să-și adapteze corpul la acest ritm, căci era împotriva consumului de
medicamente. Aveam nevoie de ceva? Ar fi putut să-mi pregătească un platou
rece, cu fructe. Oare eram scriitoare? Îi atrăsese atenția faptul că scriam
încontinuu de când decolase avionul, nu se confruntau foarte des cu
asemenea situații.
Îi spun că da, sunt scriitoare. Mă întreabă despre ce scriu. Îi spun că este
vorba de profesorii care au imigrat în Turcia în timpul celui de-al Doilea
Război Mondial. Se minunează:
— N-am mai auzit niciodată despre așa ceva! îmi spune ea.
Zâmbesc înțelegătoare:
— Nu vă faceți probleme, oricum nu știe nimeni! zic.
Apoi îi mulțumesc, spunându-i că un platou cu fructe ar fi minunat, și
adaug:
— Mai am o mică rugăminte! Oare se poate să-mi încarc undeva laptopul?
— Sigur! îmi zice ea.
Mergem amândouă la scaunul cu numărul 6C și luăm laptopul. Îl duce în
compartimentul rezervat ei și îl pune în priză. Acum am timp să mănânc
câteva fructe și să trag un pui de somn. Renata merită mulțumiri!

38. Cartier al Istanbulului.

39. „La revedere!“
 9

Excelența Voastră,

În calitate de președinte onorific al Uniunii Mondiale a OSE40, o rog pe

Excelența Voastră să facă diligențele necesare pentru a permite unui număr
de patruzeci de profesori și medici din Germania să-și continue cercetările
științifice și medicale în Turcia. Persoanele menționate nu mai pot să-și
exercite profesia în Germania, ca urmare a legislației în vigoare.
Majoritatea acestor oameni posedă o vastă experiență, o vastă erudiție și au
merite științifice, putându-se dovedi foarte utili odată stabiliți în altă țară.
Uniunea noastră a ales, dintr-un mare număr de persoane care i s-au
adresat, patruzeci de specialiști cu experiență și savanți proeminenți și se
adresează, pe această cale, Excelenței Voastre spre a li se îngădui acestor
oameni să se stabilească și să-și continue cercetările în țara dumneavoastră.
Acești oameni de știință își declară disponibilitatea de a lucra timp de un an
fără nici o remunerație, în oricare dintre instituțiile țării dumneavoastră,
potrivit instrucțiunilor pe care le vor primi din partea guvernului.
În sprijinul acestui demers, îmi iau libertatea de a-mi exprima speranța că,
acceptând această solicitare, guvernul dumneavoastră nu doar că săvârșește
un act de profundă umanitate, ci aduce și un beneficiu țării dumneavoastră.
Onorat de a fi
Slujitorul umil al Excelenței Voastre,
Prof. Albert Einstein

Am citit mai întâi, din mormanul de pagini pe care le strânsese Kerem în

urma investigațiilor pe internet, scrisoarea de mai sus. În timp ce stăteam în
pat, ținând în brațe un vraf de hârtii, lângă mine se afla laptopul, pus la
încărcat.
Făcuseră bine că-mi înlocuiseră desktopul de la universitate cu laptopul.
Acum obișnuiam să-mi aduc aparatul acasă în unele zile. În felul acesta nu
mai eram nevoită să-l rog pe Kerem să mă lase la computer pentru câte un
flecușteț care nu dura mai mult de două minute sau să aștept pentru același
lucru preț de două ore.
Potrivit informației pe care-o reprodusese Kerem în partea de jos a
aceleiași pagini, scrisoarea care purta semnătura lui Einstein fusese așternută
pe hârtie la data de 17 septembrie 1933 și trimisă pe adresa prim-ministrului
Republicii Turcia. De îndată ce am aflat aceste lucruri, m-am întrebat ce
anume era OSE, al cărei președinte onorific fusese cândva Einstein, prin
urmare am deschis laptopul și am început să caut pe internet.
M-am pomenit cu foarte multe „OSE“. Printre acestea se aflau de toate, de
la Osaka Securities Exchange la Operation System Embedded. Am ajuns la
informația relevantă abia după ce am corelat OSE cu numele lui Einstein.
Adevărul este că nu părea deloc greu să te folosești de motoarele de căutare
de pe internet. OSE era o organizație întemeiată la Paris în perioada nazistă,
în vederea salvării evreilor, iar președintele ei onorific fusese, într-adevăr,
profesorul Albert Einstein.
Einstein, care era profesor la Universitatea din Berlin, constatase că, dată
fiind ascensiunea naziștilor, n-avea să mai poată rămâne în Germania și
plecase la Paris. În anii aceia era profesor la Collège de France. Prin urmare,
la data de 17 septembrie 1933 îi trimisese acea scrisoare lui Atatürk, cu
scopul de a le oferi o cale de salvare profesorilor evrei din Germania.
Profesorul Wagner venise în Turcia la mult timp după aceea dar, în ciuda
acestui fapt, scrisoarea în cauză se aflase la originea a tot ceea ce se petrecuse
în anii următori.
Site-urile turcești reproduceau la modul patetic, animate de o anumită
mândrie națională, scrisoarea pe care i-o adresase Einstein lui Atatürk. Ca să
fiu sinceră, aveau dreptate! Într-un fel sau altul, era vorba de o formă de
solidaritate în fața nazismului din Germania. Citind însă diverse surse, am
constatat că faptul acesta, care-l emoționase pe Kerem peste măsură, implica
și alte aspecte.
Unu, scrisoarea nu-i fusese adresată lui Atatürk, ci Consiliului de Miniștri
al Republicii Turcia. Doi, deși purta semnătura lui Albert Einstein, scrisoarea
nu fusese concepută de acesta, ci de conducerea OSE. După cum preciza
secretara sa particulară, Albert Einstein lipsise în acea perioadă de la Paris
vreme de zece zile, inclusiv în data de 17 septembrie. Semnase însă un număr
de pagini în alb, purtând antetul OSE, și le lăsase conducerii OSE spre a fi
utilizate în caz de nevoie.
În acest caz, documentul respectiv mai putea fi oare privit ca o scrisoare a
lui Einstein? Din punctul meu de vedere, da, pentru că, deși discursurile
multor politicieni sunt scrise de așa-numiții ghostwriters, „negri“, ele trec
drept afirmațiile acelor lideri, nu-i așa? Și în cazul de față era vorba despre
ceva similar. Chiar dacă savantul nu se afla la Paris în acele zile, el cunoștea,
cu siguranță, conținutul scrisorii. Altfel spus, documentul nu fusese scris de
el personal, însă putea fi privit ca o scrisoare din partea sa, cu caracter oficial.
Am continuat să investighez. La vremea aceea, prim-ministrul Turciei era
Ismet Bey41. Cum nu fusese încă adoptată Legea numelor de familie42, acesta
nu-și luase încă numele de İnönü. Potrivit unei rezoluții olografe, prim-
ministrul îi trimisese scrisoarea doctorului Reșit Galip, pe atunci ministru al
educației naționale.
Concluzia analizei fusese însă defavorabilă.
Prim-ministrul İsmet Bey refuzase solicitarea lui Einstein și, la 14
noiembrie 1933, îi trimisese acestuia următoarea scrisoare:
Stimate domnule profesor,
Am primit scrisoarea dumneavoastră prin care ni se solicită primirea în
Turcia a patruzeci de profesori şi medici care nu-și mai pot realiza
cercetările științifice și medicale în Germania, ca urmare a legilor recent
adoptate în această țară.
Am reținut, totodată, că acești domni ar accepta să lucreze în instituțiile
noastre, sub oblăduirea guvernului, timp de un an, fără nici un fel de
remunerație.
În ciuda faptului că propunerea dumneavoastră este cât se poate de
atrăgătoare, sunt nevoit să vă spun că nu văd cum aș putea concilia această
ofertă cu legile și reglementările din țara noastră.
După cum știți cu siguranță, Domnule Profesor, am angajat deja pe bază
de contract mai bine de patruzeci de profesori și medici care au aceleași
calități, aceleași capacități și care sunt, în cea mai mare parte, supuși
acelorași condiționări politice ca aceia la care se referă scrisoarea
dumneavoastră. Acești profesori și medici au acceptat să se angajeze la noi,
conformându-se legilor și regulamentelor în vigoare.
Lucrăm în clipa de față pentru punerea la punct a delicatului mecanism
care va genera un organism ce va avea membri foarte diverși prin originea,
prin cultura, prin limba lor. De aceea, la ora actuală și în circumstanțele
date, ne este cu neputință, din nefericire, să angajăm un număr mai mare de
cadre din rândul acestor domni.
Cu regretul de a nu vă fi putut satisface solicitarea, vă rog să primiți,
Domnule Profesor, asigurarea înaltei mele considerațiuni!
Scrisoarea prim-ministrului părea să însemne că oamenilor de știință
germani li se închidea ușa în nas. Deznodământul fusese însă altul. În Turcia
sfârșiseră prin a fi găzduiți o sută nouăzeci de savanți, și nu doar patruzeci,
așa cum propunea Einstein în scrisoarea sa. Aceștia veniseră mai întâi din
Germania, apoi, după Anschluss-ul din 1938, din Austria, iar mai târziu, după
invazia nazistă din 1939, de la Praga.
Am deschis imediat un document nou în computer. I-am pus titlul „De
cercetat“ și, la primul paragraf, am scris Anschluss. Am revenit apoi la
hârtiile printate de Kerem.
La vremea respectivă, implicarea Turciei fusese utilă. De pildă, mai mulți
oameni de știință, precum stomatologul Alfred Kantorowicz, care fusese
salvat după ce petrecuse nouă luni într-un lagăr de concentrare, beneficiaseră
de posibilitatea de a-și făuri o nouă viață la Istanbul, alături de propriile
familii.
Ce autoritate decisese venirea acelor oameni în Turcia, în ciuda atitudinii
defavorabile a prim-ministrului și a Consiliului de Miniștri? Unele surse
făceau legătura între acest fapt și Mustafa Kemal Atatürk, care pe vremea
aceea era președintele Republicii și care dorea modernizarea rapidă a Turciei.
Potrivit cercetătorilor care susțineau această idee, Atatürk se vârâse pe fir și
le deschisese larg porțile oamenilor de știință evrei.
Tot el fusese cel care-i invitase pe savanții germani, în momentul sosirii
primului grup, la o recepție organizată în onoarea șahului Iranului43, aflat
atunci în vizită la Palatul Dolmabahçe. Atatürk le urase bun venit și avusese
întrevederi cu fiecare dintre ei. Mai mult, profesorul Alfred Kantorowicz se
ocupase de dantura șahului Iranului, iar oftalmologul Joseph Igersheimer îi
furnizase acestuia o nouă rețetă de ochelari.
În acele texte figurau mai mulți termeni pe care nu-i înțelegeam, așa încât
mă străduiam să le elucidez sensul căutând fiecare cuvânt în parte. Pe alții, în
schimb, îi notam în documentul cu noțiuni „de cercetat“. După ce făceam
asta, mă mai întrerupeam puțin din lectură și mă cufundam în informațiile pe
care le descopeream pe internet.
Din câte înțelegeam eu, cuvântul Anschluss desemna ocuparea Austriei de
către Germania nazistă. Unirea etnicilor germani sub același stindard după
dispariția Sfântului Imperiu Romano-German, care se destrămase în anul
1806, devenise un adevărat ideal, iar Adolf Hitler făcuse un prim pas în
această direcție prin anexarea Austriei.
Am aruncat în fugă un ochi peste datele de ordin istoric, ca să-mi fixez mai
bine subiectul în minte. Cum Turcia rămăsese neutră în cel de-al Doilea
Război Mondial, cunoștințele de care dispuneam în această privință erau
limitate, mai exact spus se mărgineau la ceea ce aflaserăm din filmele de la
Hollywood.
Alegerile din toamna anului 1932, din Germania, fuseseră câștigate de
Partidul Muncitoresc Național-Socialist German, la conducerea căruia se afla
Adolf Hitler. La 30 ianuarie 1933, Hitler devenise prim-ministru.
Începând din acea zi, scopul naziștilor fusese să-i disloce pe evrei din
Germania. De fapt, mișcarea naziștilor împotriva evreilor începuse cu ceva
vreme înainte, însă odată cu venirea lor la putere, presiunea exercitată asupra
acestora sporise. În aceste împrejurări, mulți evrei începuseră să părăsească
țara.
La un moment dat, am constatat că începuseră să mă usture ochii de
nesomn. Fusese din nou o zi foarte lungă și eram obosită. În plus, începusem
să-mi dau seama ce mare greșeală săvârșisem când îl împovărasem pe Kerem
cu o asemenea investigație. Până și mie îmi era greu să pricep despre ce era
vorba. De unde era să știe asemenea lucruri un băiat de paisprezece ani?! Cu
toate acestea, povestea în sine conferise un sens aparte existenței sale. Eram
convinsă că, a doua zi, la școală avea să se dea mare povestindu-le colegilor
despre scrisoarea trimisă de Einstein lui Atatürk. În mod foarte probabil, nici
măcar profesorii lor nu știau asemenea lucruri.
Ultimul meu gând înainte de a adormi s-a îndreptat către biata noastră
bunică dinspre mamă. Trăise niște lucruri înspăimântătoare, dar nu ne
destăinuise nimic. De fapt, în multe case din Turcia domnea o astfel de
tăcere, nu se vorbea niciodată despre trecut! Era ca și cum, dacă ai fi vorbit
despre întâmplările acelea înspăimântătoare, le-ai mai fi provocat o dată…
Oare faptul că, în Turcia, se acorda prioritate mai degrabă mușamalizării
problemelor decât rezolvării lor, indiferent de natura subiectului ori de
instituția implicată, să fi fost tocmai o consecință a acestei deprinderi?
În Turcia exista obiceiul de a te preface că nu vezi, de a ignora aproape
orice chestiune nevralgică, de la problema kurdă la sărăcie. Dacă vreo
persoană cu vederi contrare vorbea despre ele, era privită cu mânie, de parcă
ea ar fi generat situațiile cu pricina. De multe ori, cel care gândea altfel decât
ceilalți era perceput ca un inamic.
La nivel de societate, se luase decizia tacită ca întâmplările din trecut să nu
le fie dezvăluite noilor generații. Nu știam dacă era rău sau bine. Fuseserăm
crescuți cu ideea de a nu dușmăni pe nimeni. Acesta era aspectul pozitiv, dar,
pe de altă parte, eram îngrozitor de ignoranți cu privire la propriul trecut.
Poate că, dacă aș fi fost foarte apropiată de bunica mea dinspre mamă, mi-
ar fi depănat și ea, la fel ca cea dinspre tată, peripețiile prin care trecuse.
Amândouă bunicile își disimulaseră însă identitatea, își duseseră viața sub
alte nume, sub alte înfățișări…
M-am rugat, în timp ce mi se încețoșa mintea și alunecam către genunile
somnului, pentru cele două sfinte. Nu mai știu dacă am apucat să-mi duc
rugăciunea la bun sfârșit.

40. Union des Sociétés OSE pour la protection de la santé des populations juives, fondată în anul
1912 la Sankt-Petersburg de medici evrei, spre a veni în sprijinul evreilor din Imperiul Țarist.
Organizația s-a răspândit curând în diverse țări din Europa centrală și de est, stabilindu-și, în cele din
urmă, sediul la Berlin.
41. İsmet İnönü (1884–1973) a fost prim-ministru în trei rânduri (1923–1924, 1925–1937 și 19621–
1965) și a devenit, după moartea lui Mustafa Kemal Atatürk (1938), cel de-al doilea președinte al
Turciei republicane, rămânând în această funcție până în anul 1950, când i-a succedat, în urma
alegerilor câștigate de Partidul Democrat, Celâl Bayar.
42. Aceasta a fost adoptată în anul 1934.
43. Reza Shah Pahlavi (1878–1944, suveran al Iranului în perioada 1925–1941 și fondator al
dinastiei Pahlavi) a vizitat Turcia în iunie 1934.
 10

Când m-am trezit a doua zi dimineață, m-am pomenit zăcând între vraful
de hârtii și laptop. Întreaga mea viață fusese copleșită de acele pagini, de
acele informații, de acele subiecte și existau nenumărate lucruri pe care nu le
știam: Wagner, Nadia, spionajul, crima, bunica din partea mamei…
Mi-a venit brusc în minte Renaultul acela alb. În ultimele zile nu-i mai
văzusem deloc pe cei trei agenți de la informații. Oare de ce? Să fi renunțat să
mă mai urmărească? Ar fi putut fratele meu să-i roage așa ceva? Nici rectorul
nu mai adusese vorba de ei, nu-mi mai pusese nici o întrebare pe acea temă.
Dintr-un motiv sau altul, nu mă mai țineau sub observație. Poate că faptul
acesta se datora preluării investigației de către fratele meu… Oare Necdet ar
fi putut dispune să fim urmăriți? Oare ceruse dosarul lui Maximilian Wagner,
pe care-l văzusem în fața lui, chiar în acea dimineață, sau fusese, de fapt,
implicat de la bun început în povestea aceea? Când îi telefonasem însă de la
Șile se comportase de parcă n-ar fi știut nimic. Ba chiar îmi păruse cât se
poate de confuz!
Întâmplările din viața mea și problemele care mă frământau se derulau cu
repeziciune dar, pe de altă parte, sarcinile cotidiene își urmau cursul. Începea
o nouă zi, ca de obicei. Trebuia să-l trezesc pe Kerem, să-i pregătesc micul
dejun și să-l trimit la școală, să mă duc la universitate…
În ziua aceea n-am mai avut forța necesară pentru a pregăti un mic dejun
spectaculos. Nu știu de ce, dar parcă mă apăsa ceva! Mă dureau articulațiile
și, dacă n-aș fi avut treabă, aș fi stat în casă cât era ziua de lungă, uitându-mă
la televizor și citind. La micul dejun am mâncat fulgi de porumb; eu mi-am
pus peste ei chefir, iar Kerem lapte, căci lui nu-i plăcea chefirul.
Pentru că-l pisam zi de zi ca nu cumva să rateze autobuzul școlii, era
relaxat și nu prea se sinchisea de faptul că trecea timpul, știind că, într-un fel
sau altul, urma să-l ajut eu să-l prindă. Se obișnuise să mă țin după el,
spunându-i mereu: „Hai, băiatul meu, hai, băiatul meu, e târziu, ai să pierzi
mașina!“ În ziua aceea însă era derutat, căci nu-i spuneam nimic de felul
acesta.
Își vedea liniștit de micul dejun, ba chiar glumea puțin. După o vreme i-a
atras însă atenția ciudățenia situației, așa că s-a uitat la ceasul lui Casio,
anume pentru scufundări, pe care i-l dăruise taică-său când fusese ziua lui de
de naștere. A încruntat apoi din sprâncene și m-a cercetat din priviri. Nu l-am
băgat în seamă, am continuat să studiez ziarul pe care-l țineam în mână. Îmi
venea să râd, dar nu lăsam să se vadă. Kerem devenea din ce în ce mai
neliniștit, dar nu-i venea la socoteală să-mi spună ceva.
S-a uitat de vreo două-trei ori la ceas, după care m-a întrebat:
— Mamă, ce zi e azi?
I-am spus, fără să ridic ochii din ziar:
— Vineri.
Apoi l-am întrebat, tot cu ochii în ziar:
— Ce s-a întâmplat?
— Păi, nu e weekend… Avem școală!
— Da, i-am spus eu, dusă pe gânduri, după care am mai întors o pagină de
ziar.
Kerem se perpelea, fierbând la foc mic, iar eu eram încântată, de parcă m-
aș fi răzbunat pentru toți anii aceia din urmă. Într-un târziu, n-a mai răbdat și
a țâșnit de la masă:
— Ce te-a apucat?! m-a întrebat el. Pierd mașina! Mai sunt două minute!
— Așa?! am zis eu. Nici nu mi-am dat seama!
A dat fuga în antreu și a început să-și pună canadiana. Se străduia să se
poarte ca bărbații furioși, dar, cu cât insista mai mult, cu atât arăta mai
copilăros. Încă mai era un copil simpatic. M-am îndreptat către el, zâmbind:
— Nu e nevoie să te grăbești! Astăzi te las eu la școală, i-am spus.
— Tu?!
— Da, eu, i-am spus.
M-am dus la fereastră și m-am uitat în stradă. După cum presupusesem,
Ilyas venise deja. L-am chemat pe Kerem și i-am arătat Fordul Focus care
aștepta în fața intrării în bloc. Ilyas stătea rezemat de mașină și fuma.
— Uite! i-am spus. Aceea e mașina noastră, iar acela e șoferul nostru!
 — Să fiu al naibii! a zis Kerem.
Îndată după aceea a dus repede mâna la gură și și-a acoperit-o, de parcă ar
mai fi putut opri cumva vorbele care tocmai îi scăpaseră.
— Acum mă duc la școală cu mașină cu șofer, așa cum fac copiii ălora
bogați? m-a întrebat el.
— Da! i-am răspuns eu.
— Mamă, a zis, de ce ți-a dat universitatea mașină? Din cauza lui Wagner?
— Da!
— Băăăi, zău că-mi place tot mai mult omul ăsta! a spus.
Mai aveam o surpriză pentru el, dar n-aveam de gând să i-o dezvălui în
clipa aceea.
Am ieșit și am urcat amândoi în mașină. Ilyas, care era un tânăr respectuos,
mi-a deschis portiera. Kerem, care se așezase în stânga mea, era cu ochii la
ferestrele blocului, ca să vadă dacă nu cumva se uita vreun vecin la noi. Îi
plăcea nespus ceea ce se petrecea. Nu zâmbea, dar pe chipul lui nu se mai
citea nici urmă din expresia aceea de nefericire pe care i-o vedeam întipărită
de obicei pe față. Ba mai mult, pe măsură ce ne apropiam de școală, chipul i
se lumina a surâs. Profitând de această împrejurare, l-am sărutat pe obraz
înainte de a coborî din mașină. N-a protestat.
— Ei, hai! s-a mulțumit el să spună.
Când am ajuns în biroul meu de la universitate, m-am ocupat de sarcinile
obișnuite, pe care le neglijasem de ceva timp. Am parcurs ziarele pe mai
multe zile. Nu exista nici o știre referitoare la rectorat, nici una care să
impună explicații ori dezmințiri. Asemenea lucruri nu se întâmplau însă prea
des. Nevoia nestăvilită de senzațional a presei ne dădea frecvent bătăi de cap.
Știrile și articolele din gazete mai purtau și amprenta ambițiilor personale ale
unora și ale altora. La originea articolelor ostile se puteau afla câte un părinte
al cărui copil rămăsese repetent, câte o companie privată care pierduse
licitația pentru spălătorie ori parcare, unii rivali ai rectorului, care ar fi dorit
să-i ia locul sau erau cătrăniți pe el din rațiuni de rivalitate politică.
În ceea ce ne privea, îi sunam, rând pe rând, pe cei care redactaseră știrile
problematice, îi invitam în vizită la universitate, le puneam la dispoziție
informațiile necesare documentării și le gâdilam orgoliul. Celor care nu
pricepeau de vorbă bună le trimiteam drepturi la replică, amenințându-i cu
acțiuni în justiție. Eu nu eram implicată în poveștile cu dezmințiri. Când
conducerea decidea să procedeze în acest mod, se chema că problema
respectivă ieșea din sfera mea de competență. În esență, cam aceasta era
îndeletnicirea mea: nu trebuia să pierd din vedere niciodată ziarele!
După ce mi-am sfârșit treburile, m-am dus la cantină ca să iau prânzul. Nu
eram motivată atât de foame, cât de dorința de a o întâlni pe Nermin Hanım.
Nermin Hanım, o doamnă de vârstă mijlocie, cam plinuță, nu rata niciodată
astfel de mese. Răspundea de arhiva universității și era o persoană plăcută.
Făcuse studii de biblioteconomie. Era foarte important să mă văd cu ea în
ziua aceea!
Nu mă înșelasem în ceea ce-o privea. Am prins-o înainte de a se fi așezat la
masă. Din fericire, s-a arătat binevoitoare cu mine înainte de a fi apucat eu să
iau inițiativa.
— Ooo, Maya dragă, e o adevărată încântare să te vadă omul!
După cum era și firesc, am luat masa împreună. Odată ajunse într-un
moment propice al conversației, i-am spus că rectorul avea un oaspete și că,
din acest motiv, aveam nevoie de o serie de informații legate de el.
— Profesorul Wagner? m-a întrebat ea.
— Da! i-am spus eu.
— Sigur! a zis ea. Avem o secțiune separată dedicată profesorilor străini
care au fost angajați cândva la universitatea noastră. Vino să arunci un ochi
prin ea când vrei!
— Aș putea să vin după masă? am întrebat-o eu.
Cum avea gura plină, a făcut un semn afirmativ din ochi și din cap.
La o jumătate de oră după aceea, mă aflam deja în arhivă, unde existau sute
de mii de dosare. Nermin Hanım mi-a spus că tocmai fusese introdus un curs
privitor la arhivarea și clasificarea documentelor, că documentele mai noi
erau constituite direct în format digital și că se depuneau eforturi intense
pentru transpunerea tuturor documentelor existente în arhivă în acest format.
— Oare cele referitoare la oamenii de știință străini au fost deja
digitalizate? am întrebat-o eu.
— Nu! mi-a răspuns ea. Din păcate, nu le-a venit încă rândul. Sunt atât de
multe documente că nu-ți vine să crezi!
M-a însoțit printre rafturile cu dosare organizate potrivit sistemului space
saver și m-a condus într-un anumit sector al arhivei.
— Iată! mi-a spus ea. Toate informațiile pe care le dorești se află aici. Nu
te supăra, te las singură, căci am foarte mult treabă!
Pentru mine era o adevărată binecuvântare să rămân singură. Am început
să citesc numele înscrise pe dosare: Ernst Reuter, Fritz Neumark, Paul
Hindemith, Alfred Braun, Ruth Sello, Robert Anhegger, Maximilian Ruben,
Ernst Praetorius, Rudolf Belling, Carl Ebert, Margarete Schütte-Lihotzky,
Julius Stern, Bruno Taut, Hans Bodlaender, Eduard Zuckmayer, George
Tabori, Alfred Joachim Fischer, Clemens Holzmeister, Martin Wagner,
Gustav Oelsner, Erna Eckstein, Ernst Engelberg… Și lista continua. Cei mai
mulți dintre acei oameni de știință rămăseseră la Istanbul; unii dintre ei,
puțini, se stabiliseră la Ankara.
Într-un document de arhivă se afirma precum urmează:
Oamenii de știință care au ajuns în Turcia, fugind de regimul nazist din
Germania, au pus bazele Universității din Istanbul. „Reforma Universității“,
concepută de Albert Malche, cercetător elvețian în domeniul medicinei, a fost
pusă în practică în anul 1933. Denumirea de Darülfünun 44, rămasă de pe
vremea otomanilor, a fost înlocuită cu cea de „Universitatea din Istanbul“.
La vremea aceea se scurseseră zece ani de la întemeierea Republicii
Turcia. Noul regim republican s-a bazat, pentru constituirea bibliotecilor și
edificarea sistemului de învățământ în domenii academice precum dreptul ori
medicina, sau pentru pregătirea arheologilor, pe oameni de știință germani.
Acești savanți și-au desfășurat, totodată, activitatea în domenii precum
medicina, botanica, geologia, chimia sau biochimia.
Autoritățile au considerat oportun ca profesorii străini să predea apelând
inițial la serviciile unui translator, însă tuturor li s-a impus condiția să învețe
limba turcă și să fie capabili să predea în această limbă în termen de trei ani.
Salariile profesorilor germani erau de cinci ori mai mari decât cele ale
colegilor turci.
Din câte înțelegeam eu citind diverse documente, oamenii în cauză
primiseră salarii de cinci ori mai mari decât restul colegilor, numai că nu
avuseseră parte de o viață prea tihnită. Existența acelor oaspeți și oameni de
știință fusese împovărată de tot soiul de probleme ca, de pildă, faptul că grecii
și armenii din Istanbul îi sprijineau pe naziști din cauza ostilității lor față de
evrei, că Hitler făcea presiuni constante asupra guvernului de la Ankara
pentru a-i trimite pe profesorii respectivi înapoi, în Germania, că întâmpinau
dificultăți în însușirea limbii turce, că unii dintre ei nutreau diverse
prejudecăți la adresa turcilor, că nu erau priviți cu ochi buni de către dascălii
turci ca urmare a faptului că beneficiau de venituri cu mult mai mari decât ei.
În ciuda acestui fapt, puseseră bazele sistemului de învățământ din Turcia
modernă, iar unii dintre ei rămăseseră în această țară preț de zeci de ani, ba
chiar ajunsese să fie îngropați în pământ turcesc prin dispoziție testamentară.
Mormântul doctorului Curt Kosswig se învecina, în cimitirul Așiyan de pe
țărmul Bosforului, cu cel al profesorului doctor Erich Frank. Vestitul arhitect
Bruno Taut își dormea somnul de veci în cimitirul din Edirnekapı, iar
arheologul Clemens Bosch, în cel din Feriköy.
Profesorul Fritz Neumark întemeiase Facultatea de Economie și rămăsese
în Turcia vreme de nouăsprezece ani. Mai apoi se întorsese în Germania și
fusese ales, în două rânduri, rector al Universității din Frankfurt.
Ce oameni însemnați! Pe măsură ce citeam, eram tot mai uimită!
Ernst Reuter pusese bazele Institutului pentru Locuire și Urbanism45, iar
mai apoi, după ce se întorsese în Germania, devenise primul primar al
Berlinului de Vest.
Profesorul Wilhelm Röpke, un economist renumit, profesorul Umberto
Ricci, cadru didactic la Universitatea din Roma, profesorul doctor Bruno
Taut, fondatorul școlii Bauhaus, profesorul Clemens Holzmeister, specialist
în urbanism, profesorul doctor Kurt Bittel, arheolog… Lista continua în
același fel.
Prin urmare, Turcia îi reunise între granițele sale pe cei mai renumiți
savanți din lume! Nici în Turcia, nici în restul lumii nu se vorbea însă despre
ei.
Lista cuprindea sute de nume, însă, dintre acestea, profesorului Ernst
Hirsch îi fusese rezervat un spațiu foarte amplu. Potrivit consemnărilor din
acele documente, tratatul celebrului specialist în drept, intitulat Metoda în
dreptul practic 46, continua să rămână cartea de căpătâi a tuturor juriștilor din
Turcia. Hirsch adoptase în anul 1943 cetățenia turcă.
Erich Auerbach, unul dintre cei mai reputați specialiști în domeniul criticii
literare, își scrisese cartea intitulată Mimesis în Turcia47.
Pe măsură ce citeam, mă copleșea emoția: în fața mea se deschidea o
lumea absolut nouă, care-mi fusese cu totul străină până atunci. Ne tot
perindam prin universitate, fără să avem habar de comoara care zăcea chiar
sub picioarele noastre, căci, exceptându-i pe câțiva dintre profesori, nimeni
nu avea știință de acea avuție!
Pe dosarele referitoare la profesorii cu pricina existau mențiuni de genul
„arian“, „pe jumătate arian“, „corcitură“ și „evreu“.
Toate bune și frumoase, dar nu dădusem încă peste nici un dosar referitor
la Maximilian Wagner. Văzând aceasta, am renunțat să mai parcurg o serie
întreagă de dosare interesante și m-am orientat către găsirea numelui
„Wagner“. L-am căutat cercetând de la un capăt la altul rafturile care gemeau
de dosare și, în cele din urmă, l-am descoperit. Când am luat însă dosarul în
mână, mi-am dat seama că ceva nu era în regulă, căci celelalte dosare erau
foarte groase, în ele se găseau multe informații și documente, pe câtă vreme
cel lui Wagner părea gol.
Prin urmare, când l-am deschis m-am pomenit că nu conținea decât două
pagini. Prima dintre ele cuprindea un proces-verbal în care scria că
Maximilian Wagner, arian de cetățenie germană, care făcea parte din corpul
didactic al Universității din Istanbul, fusese pus sub supraveghere de către
forțele turce de securitate. În document se specifica, mai cu seamă, că acesta
fusese declarat persona non grata de către Consiliul de Miniștri și că
documentele privitoare la el fuseseră predate Organizației Naționale de
Securitate.
Potrivit celei de-a doua pagini, domnul Scurla, emisarul personal al lui
Adolf Hitler, cancelarul celui de-al Treilea Reich, făcuse o vizită la
universitate, culesese informații despre domnul Wagner și apoi scrisese un
denunț adresat rectoratului, potrivit căruia persoana cu pricina ar fi fost o
iscoadă care lucra în serviciul Angliei și care-și transmitea mesajele cifrate
sub formă de partituri.
Partituri! Eram de-a dreptul năucită. Oare între atâția oameni de știință
respectabili să fi dat tocmai de un spion?! Să mă fi copleșit simpatia pentru
un agent secret, ca să nu mai spun că dormisem în același pat cu el?!
Am fotocopiat cele două foi de hârtie, după care am pus dosarul la loc. I-
am mulțumit de departe, cu un semn din mână, lui Nermin Hanım, care
tocmai le povestea ceva studenților strânși în jurul ei, și m-am dus la mine în
birou, spunând în sinea mea, poate pentru a suta oară, „Cine sunteți
dumneavoastră, Maximilian Wagner?!“
L-am rugat pe Hasan să-mi facă o cafea potrivit de dulce; mi-a adus-o,
curând după aceea, pe o tavă galbenă. Am băut-o, apoi am stat o vreme
nemișcată, ca să-mi adun gândurile. Voiam să mă eliberez de starea de
descumpănire care mă stăpânea. Documentele pe care le văzusem nu lăsau
nici o îndoială asupra faptului că Wagner era spion, dar nu izbuteam deloc să
suprapun imaginea omului pe care-l cunoșteam peste cea care se desprindea
din acele înscrisuri. Era ca și cum ar fi fost vorba despre două persoane cu
totul diferite!
Kerem trebuie că se întorsese deja acasă. L-am sunat pe Ilyas:
— Știi unde locuim, poți să te duci să-l iei pe Kerem și să-l aduci aici? l-
am întrebat eu.
— Da, doamnă, bine! mi-a răspuns Ilyas.
Îndată după aceea l-am văzut, de la fereastră, cum se punea în mișcare. L-
am sunat pe Kerem:
— O să vină Ilyas să te ia. Pregătește-te! i-am spus eu.
M-a întrebat, neliniștit de tonul grav al vocii mele:
— Ce e, mamă? S-a întâmplat ceva?
— Nu, am spus eu.
Mi-am încrucișat brațele pe masă, mi-am culcat capul pe ele și am închis
ochii. Eram tulburată. Mă întrebam ce mi se întâmplă.
De ce oare se petreceau în țara noastră niște lucruri atât de enigmatice?
Urma să mă confrunt cu câte o taină sub orice piatră pe care aveam s-o ridic,
la orice persoană cu care aveam să mă întâlnesc, în orice dosar pe care urma
să-l deschid?! M-am gândit, așa cum făceam de cele mai multe ori pentru a
mă mai relaxa puțin, la platoul Kafkasör din Artvin.
În clipa aceea m-a cuprins un sentiment de despovărare. Am deschis ochii,
voioasă. Apoi i-am închis la loc, încetișor. Mă aflam acolo: la Artvin, pe
platoul Kafkasör. Rătăceam pe creste cufundate în nea. Mă îndreptam spre
întinderile acelea albe, reci, afundându-mă necontenit în zăpadă, și trăgeam în
piept aerul rece, care-mi îngheța bojocii. Contemplam, copleșită de admirație,
brazii și pinii încărcați de zăpadă, care-mi păreau a aduce, fiecare în parte, cu
câte o mireasă lază sau gruzină. Apoi mă tăvăleam prin zăpadă. Mă
rostogoleam necontenit. Îmi înghețaseră obrajii. Îmi era puțin frig și la brațe.
M-am văzut nevoită să deschid ochii. Cum mă întinsesem pe masă la
modul acela, mă durea brațul.
Când mă simțeam deprimată, obișnuiam să mă gândesc uneori la platoul
acela montan. Cu doi ani înainte participasem la un trekking în Munții
Kaçkar. Dormeam în corturi. Ghidul nostru cel chipeș ne vorbea mereu
despre acea zonă minunată. Cascadele, care vara se revărsau năvalnic dinspre
creste, înghețau pe timpul iernii și închipuiau niște splendide statui de gheață.
Pe coamele munților se zăreau, ici și colo, case de lemn, aflate la mare
distanță una de cealaltă. În timpul acelui periplu, sufletul îmi fusese copleșit
de nenumărate sentimente minunate, precum împăcarea, neprihănirea,
limpezimea. Îmi doream să nu mai plec niciodată de acolo. Adusesem la
Istanbul, cu pământ cu tot, trei puieți de brad pe care îi luasem de pe Platoul
Kafkasör și îi plantasem în ghivece. Doi dintre ei se uscaseră, însă al treilea
supraviețuise. Creștea, puțin câte puțin, în salonul apartamentului nostru și,
ori de câte ori mă uitam la el, îmi mângâia sufletul, aidoma unui oaspete sosit
de departe.
După ce am aflat povestea bunicii noastre dinspre mamă, acel puiete a
devenit și mai însemnat. Mi-a sporit, totodată, și dragostea față de Kafkasör.
O părticică din mine mă trăgea către mama mamei mele. Îmi era dor de
atmosfera răcoroasă a Munților Caucaz!
Scurla!
Minunata mea reverie și reflecțiile legate de zăpadă s-au spulberat cât ai
clipi din ochi la acest nume: Scurla, emisarul personal al lui Hitler! Așadar,
acesta venise la noi la universitate să se intereseze de Wagner?! Numele lui
îmi răsărise în fața ochilor în timpul cercetării pe care-o realizasem cu puțin
timp înainte în arhivă, ajutată de Nermin Hanım. Iată că acum îmi revenea
brusc în minte, de parcă s-ar fi insinuat în gândurile mele…
Mă pomeneam, încă o dată, confruntată cu un nume menit să-mi ațâțe
curiozitatea. Cine era Scurla? Și, mai cu seamă, ce semnificație putea avea
faptul că Wagner își transmitea mesajele secrete, cifrate apelând la note
muzicale? Oare vioara să fi avut legătură cu acea poveste? Melodia pe care o
interpretase pe țărmul mării ar fi putut avea legătură cu spionajul? Note și
cifruri?! Nu mai auzisem niciodată așa ceva, dar în cursul acelei săptămâni
mi se întâmplaseră niște lucruri atât de neverosimile, încât ajunsesem să cred
orice!
M-am întins spre laptopul aflat pe masă și am deschis un motor de căutare.
Am scris în căsuța care tocmai îmi apăruse în față numele lui Scurla. S-a
întâmplat din nou același lucru: m-am pomenit confruntată cu atât de multe
nume de „Scurla“, încât părea imposibil să ies la liman. Constatând aceasta,
am scris „Scurla, Hitler“ și am văzut semnalate diverse articole din care
rezulta că, într-adevăr, existase un spion cu acest nume. Majoritatea
informațiilor erau, desigur, în limba engleză.
Le-am descărcat în grabă și m-am apucat să explorez povestea legată de
muzică și matematică. Am fost năpădită din nou de o avalanșă de informații.
Am mai salvat, așadar, o serie de articole precum cele legate de „șirul lui
Fibonacci“ și muzică, numărul pi și muzica, ordonându-le în categoria celor
pe care se cuvenea să le citesc. Scurla fusese, prin urmare, o persoană reală și
ar fi putut concepe diverse cifruri, apelând la muzică.
În timp ce mă îndeletniceam cu asemenea lucruri, a intrat în birou omul de
serviciu, care mi-a adus corespondența. N-am deschis toate plicurile, mi-am
aruncat doar privirea peste ele. Nu era nimic important.
În clipa aceea a sunat telefonul de pe birou. Am ridicat receptorul. La
telefon era o stagiară pe nume Gizem, care începuse să lucreze de curând la
cancelarie.
— Vă caută cineva de la Consulatul Rusiei, vă fac legătura! mi-a spus ea.
Am fost oarecum mirată, desigur, dar nu peste măsură. L-am auzit pe un
bărbat care vorbea în turcă cu accent slav și care-mi spunea:
— Maya Hanım, bună ziua!
— Bună ziua! am răspuns eu.
— Sunt Arkadi Vasilievici, atașatul cultural al Ambasadei Rusiei.
— Poftiți, domnule!
— Dacă sunteți disponibilă, aș dori să vă fac o vizită.
— Care este obiectul vizitei?
— Aș dori să am o serie de întrevederi privitoare la universitatea
dumneavoastră.
 — Vizita are vreo legătură cu profesorul Maximilian Wagner, care a predat
la noi la universitate?
Mă obișnuisem cu situația, ba chiar făceam puțin haz.
Am perceput o ezitare la celălalt capăt al firului. Era limpede că Arkadi
Vasilievici nu se așteptase la o asemenea replică, așadar se simțea derutat. A
bâiguit, amestecând rusa cu turca:
— Eeee… pajalsta… mai multe cu universitate…
Apoi și-a venit în fire:
— Dacă mă îngăduiți, am să vă explic motivațiunea vizitei mele când va fi
să ne vedem față în față, a spus el.
Se vedea că Arkadi Vasilievici luase lecții de turcă de la vreun turcolog în
vârstă care preda pe la Școala de Limbi Străine, căci avea un stil desuet de a
vorbi.
— Luni, la ora trei după-amiază e bine?
— E bine, doamnă. Scuze de deranj!
Am închis amândoi telefoanele. Ce persoană importantă devenisem așa,
deodată!
Peste o oră am coborât și am început să aștept mașina. Kerem și Ilyas ar
cam fi trebuit să ajungă. Mă înșelasem însă! Am stat acolo douăzeci de
minute până să urc în mașina care se apropiase de poarta de la intrare.
Când am ajuns la spitalul din Çapa, era cinci și zece. Am urcat direct la
etajul al treilea, la salonul cu numărul 344. Am bătut la ușă. S-a auzit o voce
care spunea, în turcă, „intrați!“. Am deschis ușa salonului. Profesorul era
singur și stătea întins în pat.
— Domnule profesor, ce frumos vorbiți în limba turcă! i-am spus eu.
— Nu, mi-a răspuns el. Improvizez, cu cele câteva cuvinte pe care le știu.
— V-am adus un oaspete, i-am spus eu și l-am introdus pe Kerem în
încăpere.
Profesorul s-a săltat ușor în pat și i-a strâns mâna lui Kerem.
— Fiul dumneavoastră, nu-i așa? Ce surpriză plăcută! Cunoaște limba
engleză?
Apoi l-a întrebat:
— What’s your name?
— Kerem, a spus băiatul meu.
 Era limpede însă că se sfia foarte tare să vorbească în limba engleză.
Nivelul de engleză de la școala lui era bun, nu o ducea rău nici cu gramatica
dar, așa cum se întâmpla cu mulți dintre copiii turci, se codea să vorbească.
Se simțea, de fapt, stingher, căci oricum nu era prea limbut. Nu prea știa ce să
spună.
Profesorul l-a întrebat dacă făcea engleză la școală.
— Yes!
Apoi, vrând-nevrând, conversația s-a încheiat.
— Cum vă simțiți astăzi? l-am întrebat eu pe profesor.
— Mă simt foarte bine, mi-a spus el. Prietena dumneavoastră, doamna
doctor Filiz, m-a înzdrăvenit de-a binelea! Ba chiar aș putea să afirm că mă
simt mai bine decât înainte! Mi-au făcut transfuzii, m-au hrănit și mi-au
administrat vitamine.
Arăta înspre perfuzia prinsă de brațul lui.
Într-adevăr, arăta bine. Prinsese culoare în obraji.
— De fapt, mâine am să ies de aici! a adăugat el.
— Am să vin să vă iau și să vă duc la hotel. Pentru când ați dori să vă
facem rezervare la avion?
— Dacă sunt locuri disponibile, aș pleca luni.
— Bine, am să vorbesc la agenția de voiaj, domnule profesor.
Ne-am studiat o vreme reciproc. Mi-a aruncat un zâmbet încântător. M-am
răsucit către Kerem:
— Haide, ia-ți rămas-bun de la domnul profesor, căci plecăm! i-am zis eu.
Kerem a dat mâna cu profesorul și a spus, pe un ton abia perceptibil, bye
bye. Am fost fericită să constat că nu-i zisese „haide, bye“! Totuși, se
petrecea ceva ciudat: Kerem nu dădea drumul mâinii profesorului și se tot
frământa, de parcă ar fi vrut să-i spună ceva.
— Haide, Kerem! i-am spus eu.
Atunci, Kerem l-a întrebat brusc, în limba turcă:
— Sunteți spion?
Parcă m-ar fi lovit cineva cu ceva în moalele capului. Obrajii mi-au luat
foc. Mă făcusem, cu siguranță, roșie la față ca sfecla. Am bâiguit în pripă:
— Domnule profesor, Kerem își ia rămas-bun de la dumneavoastră!
Wagner a râs:
 — Am înțeles ce-a spus! Nu vă necăjiți, are și el dreptul să întrebe!
Apoi i-a spus lui Kerem, în limba turcă:
— Nu!
L-am prins pe Kerem de mână și l-am târât afară din salon. Adevărul este
că mă supărasem foarte tare pentru lipsa lui de tact, dar nu i-am spus nimic.
Nu voiam ca relațiile dintre noi, care se îmbunătățiseră în ultimele zile, să se
deterioreze din nou. În definitiv, Kerem era copilul meu și era mai important
decât profesorul.
Tocmai treceam, în acele momente, prin fața recepției. A sunat telefonul.
Asistenta de serviciu a ridicat receptorul, a ascultat ce i se spunea, după care a
ridicat, agitată, mâna în sus, către mine.
— Se pare că domnul profesor mai voia să vă spună ceva și a uitat. Vă
cheamă înapoi, mi-a spus ea.
M-am întors, mirată, și am intrat din nou în salon. Wagner m-a întrebat:
— Mi-ați găsit vioara?
Doamne! Uitasem cu totul de ea!
— Am să mă ocup imediat, domnule profesor, nu vă faceți griji! i-am spus
eu.
Pe drumul de întoarcere, i-am povestit lui Ilyas cele petrecute.
— Ai telefonul lui Süleyman? l-am întrebat eu.
— Da! mi-a răspuns el.
— Vioara profesorului Wagner a rămas în Mercedes. Ai putea s-o iei
mâine de acolo, te rog?
— Bine, mi-a zis el, am s-o iau!
Stăteam în mașină, cufundată în gânduri, priveam pe fereastră, incapabilă
să găsesc răspunsuri la întrebările care mă frământau, și-i urmăream pe cei
care reveneau grăbiți la casele lor. Mașinile se înșirau una după alta, iar
șoferii așteptau, plini de nervi, să se urnească din loc, învăluiți în fumul
gazului de eșapament. Prin stațiile de autobuz, oamenii stăteau îngrămădiți ca
sardelele. Cei cu venituri modeste, care așteptau, plini de speranță, autobuzele
ce veneau de fapt deja pline, păreau supărați pe viață, sătui cum erau de
condițiile acelea vitrege. Păreau copleșiți de poveri care le apăsau umerii în
jos, către pământ…
Oare de ce întreba Wagner cu atâta insistență de vioara lui? Pentru că era
vorba de o amintire de demult, sau… Sau ce?! Relația dintre muzică și
matematică?! Cifrul?!
Odată ajunși acasă, am scos mâncarea din frigider, am încălzit-o și am pus
masa. Am mâncat amândoi fără să scoatem o vorbă, după care ne-am retras,
fiecare, în camera lui. Între noi se instalase din nou o anumită încordare.
Mi-am pus laptopul pe genunchi. Mai întâi am citit despre Scurla. În unele
surse, Herbert Scurla era menționat în calitate de consilier la Ministerul
Educației, în timpul celui de-al Treilea Reich, pe câtă vreme în altele figura
ca emisar personal al lui Hitler. N-aveai cum să ai încredere în tot ceea ce
citeai pe internet. Indiferent însă de poziția sa, existase, fără îndoială, o
asemenea persoană, care-și asumase roluri importante în Germania nazistă.
Apoi am dat, pe un site, peste informația următoare:
Herbert Scurla s-a născut în 1905 la Cottbus. A studiat la Berlin dreptul și
economia. În 1933 s-a înscris în Partidul Nazist. În anii 1930 și 1940 a lucrat
pentru Oficiul German de Schimburi Interuniversitare. În perioada 1937–
1939 a locuit în Turcia. Apoi s-a alăturat Wehrmachtului (Forța de Apărare
a Germaniei).
Biografia lui Scurla continua astfel cu diverse alte amănunte, dar uimitor
era faptul că acest personaj din elita nazistă nu fusese judecat după război și-
și dusese mai departe viața în zona de influență sovietică, fără a se confrunta
cu vreo problemă. Mai mult, scrisese o seamă de cărți și se afirmase în
calitate de scriitor. Cum de era posibil așa ceva?! Sau poate că Scurla fusese,
de fapt, un spion sovietic, infiltrat în anturajul lui Hitler?
Pe un site turcesc figurau următoarele informații, demne de interes:
În perioada declanșării celui de-al Doilea Război Mondial, Hitler nu era
deloc mulțumit, ba chiar se arăta tulburat de faptul că oamenii de știință
care fugiseră de teroarea nazistă din Germania și Austria, refugiindu-se în
Turcia, locuiau în această ultimă țară. Herbert Scurla, consilier la Ministerul
German de Externe, a venit în 1939 în Turcia, a avut o întrevedere cu
ministrul învățământului, Hasan Âli Yücel, și i-a înmânat acestuia un mesaj
prin care se solicita ca savanții respectivi să fie înapoiați Germaniei, aceasta
urmând să trimită în schimb cele mai strălucite minți ale țării.
 Turcia a respins propunerea lui Hitler, iar profesorii în cauză și-au
continuat activitatea. Raportul pe care i l-a prezentat Scurla lui Hitler la
revenirea în Germania a fost descoperit în 1987 în arhivele naziste.
Prin urmare, în acel raport erau consemnate toate datele privitoare la
Maximilian Wagner, iar raportul se găsea în arhivele naziste… Unde se aflau
însă arhivele naziste? Trăiască internetul! După o scurtă cercetare, am obținut
și răspunsul la această întrebare. Arhivele respective se găseau, se pare, la
Bad Arolsen, un orășel din Germania aflat pe lângă Kassel. Acestea erau
cunoscute sub numele de ITS, adică International Tracing Service, „Serviciul
Internațional de Urmărire“48. Raportul lui Scurla, pe care îmi doream să-l
obțin și să-l citesc cât mai curând cu putință, se afla, cu siguranță, în acele
arhive. Oare cum aș fi putut avea acces la el?
În mod sigur, autoritățile din Turcia n-aveau să-mi dezvăluie taina lui
Maximilian, n-aveau să-mi explice cine era și de ce fusese expulzat cândva
din țara noastră. Nici de la englezi ori de la ruși n-aveam să pot obține vreo
informație. Prin urmare, nu-mi mai rămânea decât raportul lui Scurla… Cel
care urma să limpezească trecutul era Scurla!
Am închis laptopul și am scos din lada de nuc pe care-o aveam în dormitor
albumul de familie. Cufărul acela vechi era și el moștenit de la bunica mea
din partea tatei. Albumul de familie era un obiect minunat, de culoare
cafenie, cu motive în relief, care adăpostea fotografii îngălbenite de vreme,
protejate de niște foițe care separau paginile. Încă de când eram copil îmi
făcea mare plăcere să-l răsfoiesc, să contemplu fotografiile cu margini
dantelate ascunse între copertele sale.
Am privit îndelung fotografiile care-i înfățișau pe bunica și pe bunicul din
partea mamei. Uitându-mă la ei după atâția ani, aveam senzația că pe
chipurile lor se răsfrângea o mare taină și, parcă, o poveste cu neputință de
istorisit. Sau poate că așa mi se părea mie, după ce auzisem ce auzisem!
Bunica avea o față lată, pe care i-o transmisese și mamei și, într-o oarecare
măsură, și mie, o piele netedă, care lucea de-ți lua ochii, și niște pomeți
proeminenți. Ochii ei negri păreau ușor trași spre tâmple. Particularitatea
aceasta o făcea să arate fermecător. Obrajii îi erau umbriți. Bunicul Ali era un
bărbat uscățiv, cu pomeții căzuți și un nas cam proeminent. Am încercat să
mi-l închipui soldat, la vârsta de douăzeci de ani. Prin urmare, se îndrăgostise
lulea de fata pe care o supraveghease preț de nu știu câte zile, așa încât,
atunci când aceasta plonjase în apele înghețate ale lacului Kızılçakçak, se
repezise după ea fără pic de șovăială.
Bunica, așadar și mama, eu și fratele meu ne datoram, cu toții, existența
actului său de bravură. Dacă ar fi fost ca bunica să se înece acolo, nici unul
dintre noi n-ar mai fi venit vreodată pe lume. Am încercat, deodată, un soi de
suferință existențială, care mi s-a desprins din inimă și a urcat în sus, spre
cap. Cât de stranii erau potrivirile care condiționau venirea unui om pe lume!
Dacă mama mamei ar fi fost ucisă odată cu restul familiei ei, dacă nu s-ar fi
aruncat în lacul Kızılçakçak, nici unul dintre noi n-ar mai fi existat! Și nici
Kerem n-ar mai fi venit vreodată pe lume! Cât de simplu era totul! Cine știe
de câte alte asemenea amănunte nu aveam habar!
Cum era însă cu putință ca atât bunica din partea mamei, cât și cea din
partea tatei să-și fi schimbat identitatea?! Dacă aș fi citit despre asemenea
coincidențe într-un roman, aș fi zis că scriitorul respectiv întrecea măsura.
Fratele meu era sigur însă de acest lucru. Dispunea, desigur, de documente
eliberate de autorități!
Prin urmare, așa arăta istoria recentă a Turciei. În anii aceia de prefaceri
radicale națiile, religiile, limbile, masacrele, falsele identități se învălmășiseră
și așa se făcuse că în fiecare casă se strecurase câte o taină. Familia noastră
nu constituia o excepție: povestea ei era tipic otomană.
Acesta era, așadar, și motivul pentru care, ori de câte ori mi se întâmpla să
caut prin registrele de evidență a populației pentru a reconstitui arborele
genealogic al familiei mele, nu izbuteam să merg mai departe de două
generații, nu reușeam să văd nimic dincolo de ele. Evidențele întocmite de
autorități nu cuprindeau decât numele părinților și pe cele ale bunicilor, nu
ajungeau niciodată dincolo de ele.
Cândva mă mirasem de acest fapt, dar abia acum pricepeam care era
motivul. Fratele meu spunea că evidențele de acest gen nu puteau fi făcute
publice căci ar fi stârnit mare vâlvă, scoțând la iveală originile reale ale mai
multor înalți demnitari ai statului.
Efortul de a crea o națiune turcă omogenă, în care toți indivizii să aducă
unii cu alții, pornind de la o societate multiculturală, multiconfesională,
multilingvistică așa cum era cea otomană se asocia, iată, și cu asemenea
constrângeri. Acesta era și motivul pentru care autoritățile se arătau atât de
sensibile când venea vorba despre identitatea turcă. Ca să preiau expresia
fratelui meu, noi nu izbutiserăm să ne creăm un stat propriu, așa cum se
întâmplase în cazul altor națiuni. Cu alte cuvinte, rezultatul acestei creații nu
era chiar un stat național – statul era cel care își crease propria națiune.
Despre republica noastră recent înființată se putea afirma că era mai degrabă
un stat-națiune. Din această pricină, critica la adresa statului era asimilată cu
o lovitură aplicată națiunii și nu se bucura de nici un fel de clemență.
Am stat să mă gândesc cât de creduli și de naivi eram, în virtutea educației
pe care o primeam. Nu doar că nu ne cunoșteam cum se cuvenea istoria
recentă, dar mai fuseserăm crescuți și în ignoranță față de povestea propriei
familii.
Va să zică, jurământul acela colectiv care începea cu „sunt turc“ și sfârșea
cu „existența mea să fie prinos existenței națiunii turce“ era rostit dimineață
de dimineață de milioane de elevi, nu era gratuit. Când rosteam însă acel
jurământ în faptul zilei, singură noastră grijă era să răcnim cât mai tare, nu ne
gândeam deloc la sensul cuvintelor. Elevii armeni și greci de la școala noastră
rosteau și ei același jurământ, țipând din toți bojocii.
Bunica din partea mamei era, ce-i drept, de origine turcică, numai că, la fel
ca bunica din partea tatei, nu se putuse sustrage persecuțiilor venite din partea
autorităților statului.
„Ah, bunico“, am murmurat eu, „n-am știut deloc să te prețuiesc, iartă-
mă!“
Apoi am sărutat chipul acela minunat, am așezat la loc fotografia în
albumul care urma să-i păstreze taina pe vecie și l-am încuiat din nou în
cufăr.
După aceea am început să mă gândesc la Maximilian, care-mi dăduse viața
peste cap începând din ziua aceea de luni în care sosise. Habar n-avea de
bunica mea dinspre mamă, însă aflarea adevărului privitor la ea se produsese
grație șirului de evenimente care debutase odată cu venirea lui. A doua zi era
sâmbătă. Urma să-l iau de la spital și să-l duc la hotel și, după cum îmi
promisese, avea să-mi depene povestea lui. După ce mă vârâse în atâtea
belele, era obligat să o facă. De fapt, nu spusese chiar el că îmi câștigasem
dreptul la poveste?! Prin urmare, a doua zi urma să fie o zi mare!
Dar cum aveam eu, care eram atât de ignorantă până și în privința istoriei
recente a propriei mele țări, să-i așez povestea la locul potrivit, să înțeleg ce
urma să-mi istorisească? În plus, băgam de seamă, mânată de un soi de râvnă
care prindea treptat contur în mine, că nu doream să par prea ignorantă în fața
unui om atât de învățat. Din acest motiv, ar fi fost bine să mă mai pregătesc
puțin pentru întâlnirea cu el. Nu era decât ora nouă și mai aveam înainte mult
timp pentru lectură.
Internetul era împânzit de milioane de fișiere cu documente referitoare la
perioada nazistă. Probabil că nu existau atât de multe informații despre nici
un alt subiect de pe lumea asta. O problemă în sine o reprezenta modul în
care ar fi trebuit să sistematizezi acele informații, modul în care ar fi urmat să
extragi adevărul, strecurându-te printre milioane de detalii, dar aveam s-o
depășesc. A doua zi intenționam să mă duc la profesor în cunoștință de cauză.
Apoi, îmi mai rămăsese în minte și câte ceva din cărțile pe care le
parcursesem în ultimii ani.
Cele citite pe internet au avut, pe de o parte, darul de a mă ajuta să-mi
amintesc și, pe de altă parte, pe acela de a mă înarma cu noi informații.
Sursele pe care le parcurgeam începeau să vorbească despre venirea la putere
a lui Hitler, mergând destul de mult în urmă și referindu-se și la criza
economică și politică în care se afundase Germania în acea vreme. În
perioada hiperinflației care domnea în Germania în anii 1922–1923, un dolar
american ajunsese să valoreze 4.2 trilioane de mărci germane. Văzând această
valoare, m-am întrebat dacă nu cumva era vorba despre o eroare, așa încât am
verificat și în alte surse. Da, suma aceea incredibilă era reală! Un dolar
american costa 4.2 trilioane de mărci germane!
Și noi sufeream grozav de pe urma inflației, ba chiar intraserăm într-o criză
accentuată din acest motiv, dar, în ciuda acestui fapt, lucrurile nu suportau
comparație.
De fapt, în săptămâna aceea foarte importantă pentru viața mea personală,
țara trecea printr-o perioadă aparte din punct de vedere economic. Fusesem
atât de cufundată în propriile necazuri, încât îmi ieșiseră din minte știrile
extrem de importante, manșetele ziarelor și posturile de televiziune care ne
copleșeau cu vești alarmiste.
 În ziua în care venise profesorul, prim-ministrul se certase cu președintele
și, în timp ce ieșea din vila acestuia, anunțase că „începea cea mai mare criză
din perioada republicană“49. Fusesem mirată de acea declarație căci, în
general, prim-miniștrii se străduiesc să disimuleze crizele. Al nostru afirma că
începuse una și, în felul acesta, declanșase, într-adevăr, o ditamai criza. Eu n-
aveam timp de asemenea lucruri, însă știrile care-mi picau sub ochi din când
în când arătau că lira turcească se devaloriza în raport cu valuta, că un dolar
ajunsese să fie echivalent cu un milion șapte sute de mii de lire turcești, că
oamenii își scoteau banii din țară, că o serie de mari companii și bănci
dăduseră faliment. Mai mulți oameni de afaceri fuseseră arestați, iar unii
dintre ei se sinuciseseră. Bursa era la pământ. Cu alte cuvinte, și la noi exista
o situație asemănătoare cu cea care precedase venirea la putere a lui Hitler în
Germania.
Eram îngrijorată de soarta economiilor mele, pe care i le încredințasem lui
Tarık spre a le tranzacționa la bursă. Probabil că se duseseră pe apa sâmbetei,
deși el susținea contrariul. Rezerva aceea de bani era însă foarte importantă
pentru mine. Ahmet n-avea nici o intenție să-mi plătească pensie alimentară,
invoca lună de lună câte un alt pretext ca să n-o facă. Avea rate, nu reușise să
recupereze banii pe care i-i împrumutase unui prieten… Ori de câte ori ne
vedeam, inventa o mie și unu de motive ca să se justifice. Așa se făcea că
toate cheltuielile apăsau pe umerii mei, inclusiv cele legate de școala lui
Kerem.
Am băgat de seamă că suspinam, așa că m-am cufundat din nou în lectură.
Și în Germania rata ridicată a inflației dusese la topirea economiilor, iar
masele agitate, disperate, supărate de ceea ce se petrecea începuseră să
urmărească discursurile naționaliste, inflamate ale liderilor unui partid
înființat de curând. Partidul respectiv se numea Partidul Muncitoresc
Național-Socialist German, cu sigla NSDAP. Liderul partidului, Adolf Hitler,
îi manipula cu iscusință pe acei oameni, decepționați de război și inflație.
Un subiect asupra căruia aveau să se pună ulterior de acord mai mulți
autori privea faptul că foarte puține persoane izbutiseră să intuiască pericolele
pe care urmau să le genereze Hitler și partidul său. Chiar și după venirea sa la
putere, în 1933, adevăratul înțeles al „mișcării“ pe care o generase urma să fie
tratat cu indiferență. Individul ajunsese să guverneze în urma unor alegeri,
adică pe cale democratică, și-și preluase funcția de cancelar de la șeful
statului, Hindenburg, care-l numise cândva „caporalul boem“. Chiar și în
perioada în care Hitler se îndrepta către dictatură, alte țări își găseau refugiul
în confortul unui clișeu de genul „la noi nu există așa ceva“.
Una dintre primele legi promovate de Adolf Hitler după formarea
cabinetului a fost „Legea pentru restaurarea serviciului public profesional“50.
Scopul acestei legi cu denumire alambicată era de a-i înlătura pe evrei din
structurile statului, de a-i menține în astfel de poziții doar pe arieni și, mai
mult, de a lăsa țara pe mâna cadrelor fidele ale partidului. Legea aceea
pecetluise și soarta profesorilor noștri, căci, după apariția ei, profesorii,
judecătorii, notarii și toți ceilalți cetățeni de origine evreiască care erau
slujbași la stat fuseseră dați afară cât ai clipi din ochi.
Odată ajunsă în acest punct, m-am confruntat cu o dilemă care mă obseda
și în privința căreia voiam să-l iscodesc pe Maximilian: de vreme ce el nu era
evreu, ci german pur-sânge, de ce alesese să plece din Germania?! Am
amânat întrebarea, ca și răspunsul, pentru a doua zi și mi-am continuat
lectura.
Atmosfera de nesiguranță care domnea în țară determina persoanele
indecise să se orienteze către partidul nazist – altfel spus, către cei care
dețineau puterea. Cei deziluzionați de vechiul regim, ca și cei care nutreau
diverse sentimente de răzbunare, se alăturau și ei acestei mișcări. Apăruseră
mai multe facțiuni numite „codiste“51. Până și unele persoane care, pe
vremuri, susțineau alte idei și dețineau o poziție socială respectabilă
ajunseseră să poarte la rever insigna nazistă, sub privirile uimite ale
prietenilor lor.
Adolf Hitler, pe care noi îl știm ca pe un dictator înspăimântător, făcea
totul ca la carte, adică în acord cu sistemul democratic, edifica, pas cu pas,
imperiul personal. Era susținut de cei mai mulți dintre cetățeni, de industriași
și de diverse instituții, iar aceștia îl sprijineau cu convingere, fără a se îndoi
vreo clipă de bunele sale intenții. Când citești, astăzi, despre toate acele
lucruri, parcă nu-ți vine să crezi că o ditamai țara a ajuns să se complacă în
asemenea hal, să închidă ochii în fața realităților; Hitler a găsit însă calea
potrivită pentru a scoate din circuit până și parlamentul. La nici două luni de
când se afla la putere, adică pe 24 martie 1933, a obținut personal adoptarea
de către parlament a „Actului de împuternicire“52, prin care era suspendată
procedura de control parlamentar, iar guvernul dobândea un spațiu de acțiune
nelimitat. După acest moment, n-a mai avut cine să-l controleze. Așa cum se
întâmplă mereu, drumul spre iad era pavat cu bune intenții.
În vremea aceasta însă mi se făcuse somn. Exact așa cum mi se întâmplă
acum, în avion, în timp ce continui această poveste…
Probabil că ne aflăm pe undeva pe la mijlocul oceanului. Mi se închid
ochii. Oricum, n-o să aibă nimeni de suferit dacă mai dorm o jumătate de oră.
Îmi rabatez fotoliul binișor.
Când închid ochii, cele două timpuri se suprapun. Am senzația că, de
undeva, din camera alăturată, aud degetele lui Kerem alergând pe taste.
Ultimul meu gând, în vreme ce mă cufund în somn, este că a doua zi voi afla
taina profesorului.
„Noapte bună, Maximilian!“ murmur eu. „Noapte bună, bunică dinspre
tată, noapte bună, bunică dinspre mamă, noapte bună, bunicule Ali! Noapte
bună tuturor oamenilor mărinimoși de pe lumea asta! Tuturor, somn ușor!“

44. „Casa științelor.“

45. În turcă, İskan ve Şehircilik Enstitüsü (acesta poartă astăzi numele lui Ernst Reuter).
46. În limba turcă, în original, Pratik Hukukta Metot ; cartea a apărut în anul 1944 și a cunoscut mai
multe ediții.
47. Lucrarea lui Erich Aurbach, concepută în limba germană, a apărut inițial în 1946 la Berna, în
Elveția. O a doua ediție, revăzută și adăugită, a apărut în anul 1959, după moartea autorului, survenită
în 1957. Cartea a fost tradusă în română de I. Negoițescu și a apărut în 1967 la Editura pentru Literatură
Universală.
48. În germană, Internationaler Suchdienst; centrul de documentare amintit este cunoscut la ora
actuală sub denumirea de Arolsen Archives – International Center on Nazi Persecution.
49. Aluzie la conflictul izbucnit, în februarie 2001, între președintele Ahmet Necdet Sezer (n. 1941,
președinte în perioada 2000–2007) și prim-ministrul Bülent Ecevit (1925–2006).
50. În germană, în original, Gesetz zur Wiederherstellung des Berufsbeamtentums, GWB; legea a
fost promulgată la 7 aprilie 1933.
51. Prin analogie cu termenul rusesc khvostism, „codism“, folosit de Lenin pentru a-i desemna pe
„oportuniștii“ socialiști, care căutau formule de acțiune mai puțin radicale și care, din această
perspectivă, se aflau la „coada“ mișcării revoluționare.
52. În germană, Ermächtigungsgesetz, lege cunoscută oficial ca Gesetz zur Behebung der Not von
Volk und Reich vom 24. März 1933; aceasta i-a conferit lui Hitler dreptul de a guverna prin decrete,
eludând procedurile parlamentare.
 11

În vis mă vedeam înotând în apele ca de peruzea ale Mării Egee. Fiecare

mișcare din brațe mă îndepărta de țărm. Simțeam în trup o energie fără
margini, aș fi fost în stare să înot la nesfârșit. Bolta cerului și marea erau de
un albastru profund, nu se zărea nici urmă de nor. Soarele îmi pârjolea
umerii. Apa mă împresura într-un chip atât de plăcut, încât aveam senzația că,
la fiecare mișcare, atingeam niște mătăsuri fâșâitoare. În acel răstimp, mă
gândeam „este cea mai fericită clipă a vieții mele, nu pot să fiu mai fericită
de-atât!“ Trupul meu devenise aproape imponderabil, parcă zburam.
Prinsesem o asemenea viteză încât aș fi avut nevoie doar de câteva minute
pentru a ajunge până pe insula Kos, din Grecia, aflată în fața mea.
Atunci am simțit o atingere pe picior… Mă prinsese ceva de gleznă și mă
trăgea în jos, în străfunduri. M-am gândit că putea fi vorba despre o caracatiță
gigantică, dar nu mă stăpânea nici o teamă. M-am lăsat în voia acelei forțe, i-
am îngăduit să mă tragă în adâncul apei. Prin fața ochilor mei se perindau
pești multicolori, caracatițe, alge. În cele din urmă, am atins pământul cu
picioarele. Mă aflam printre stâncile presărate pe fundul mării. M-am uitat să
văd ce sau cine mă adusese acolo și am văzut-o pe mama mamei. Se uita la
mine, cu părul vălătucit de apă și cu un zâmbet poznaș întipărit pe chip,
făcându-mi semn să tac, cu un deget dus la buze. Am cuprins-o pe după gât.
Era rece și lipicioasă. M-am trezit la gândul că aceea nu era bunica mea!
M-am uitat la ceas: era aproape ora nouă. Cum în ziua aceea eram liberă,
nu sunase deșteptătorul, care era potrivit după zilele de lucru din cursul
săptămânii. M-am întins, plină de bună dispoziție, gândindu-mă că aveam în
față o zi întreagă. Urma să fac un duș pe cinste, să iau un mic dejun
consistent și apoi să mă duc la un mall oarecare ca să-mi iau ceva de
îmbrăcat, de vreme ce perioada de reduceri era încă în curs, poate să iau și
prânzul acolo, iar după aceea să mă duc la spital, să-l iau pe Wagner și să mă
ocup de instalarea lui la hotel. Iată, asta aveam de făcut și eram foarte fericită
că n-aveam să mă duc la universitate! „Haide!“ mi-am spus. „Treci la treabă,
fii energică, căci azi e o zi importantă!“
Când am tras draperia la o parte, mi-a intrat soarele în ochi. Oricât de mult
ne-am fi plâns, cam așa arăta Istanbulul! Îți scotea sufletul zile în șir cu ploi,
cu furtuni, cu frig, pentru ca mai apoi să se învăluie într-un soi de
drăgălășenie primăvăratică, de parcă ar fi avut mustrări de conștiință pentru
supliciile la care te supusese. Una dintre particularitățile orașului era că-ți
oferea niște zile cu iz de vară în toiul lunilor de iarnă.
În ziua aceea urmau să se reverse pe străzi sute de mii de oameni, profitând
de soarele strălucitor de la sfârșitul săptămânii. Aveau să iasă la plimbare pe
Bosfor, pe țărmurile Mării Marmara, prin Pădurea Belgradului, să-și încerce
norocul la pește, în mare, cu miile, să-și ia, unii dintre ei, tumbelechiurile, să
urce pe vapoare și să se ducă pe insule ori să contemple vitrinele luxoase și
luminoase ale magazinelor de lux. Cinematografele și localurile urmau să fie
pline ochi. Către seară, din restaurantele înșirate pe țărmul mării aveau să se
răspândească miresme de midii prăjite și pește, iar istanbulezii aveau să-și
soarbă rakı-ul53 cu gheață, contemplând apele scăldate în lumină ale
Bosforului, ale cărui ape aproape că le atingea picioarele, și soarele roșiatic
care asfințea în spatele moscheilor.
Istanbulul era Istanbul! Crud, primejdios, dar nu mai puțin frumos! Așa
cum spusese profesorul: „Istanbulul seamănă cu o iubită necredincioasă. Te
trădează mereu, cu toate acestea continui s-o iubești!“ Behçet Kemal Çağlar54
se întreba, într-unul din poemele sale: „Dacă sufletul nu pricepe Istanbulul, ce
să priceapă el din dragoste?!“ Oare cum ar fi reacționat profesorul dacă i-aș fi
tradus versurile acelea în engleză? Eu nu eram îndrăgostită de nimeni, dar, cu
toate acestea, mi-era drag Istanbulul!
Am aruncat o privire în camera lui Kerem. Noul meu aliat, dragul meu
băiat, dormea ca un îngeraș. Nu m-a lăsat inima să-l trezesc câtă vreme era zi
liberă, așa că am amânat acel moment pentru după duș.
Există însă o regulă imuabilă care spune că întotdeauna se ivește câte
cineva care să-ți strice o zi frumoasă. Așa s-a făcut că soneria de la ușă, pe
care am auzit-o țârâind la ora zece, a întrerupt minunatul mic dejun pe care îl
luam alături de băiatul meu. În răstimpul acela tocmai îi istoriseam lui Kerem
niște povești trase de păr cu spioni și-i spuneam că și eu eram pe cale să fac o
carieră în acel domeniu, că primisem o propunere în acest sens de la guvernul
britanic și că urma să-mi cresc băiatul, cel plin de virtuți, ca pe un spion
internațional.
Venise Ahmet, care urma să-l ia la el pe Kerem pentru sfârșitul de
săptămână. N-ar fi trebuit, de fapt, să mă mir, căci aceasta ne era înțelegerea,
numai că nu reușeam să pricep de ce venise tocmai în ziua aceea, ba chiar
foarte devreme, câtă vreme de cele mai multe ori nu se arăta deloc.
Stătea proțăpit în hol, cu expresia aceea a lui temătoare întipărită pe chip,
cu ochii apropiați unul de altul, uitându-se la mine. Până și în felul în care
spusese „bună!“ stăruia ceva fals, egoist, alunecos. Avea în el ceva de
adolescentă care așteaptă mereu să i se facă complimente, să fie elogiată.
Întreținea relații cu diverse femei care, încrezătoare în aerul lui fățos, nu-i
cunoșteau adevăratul chip și personalitatea amăgitoare, dar făcea acest lucru
doar pentru a-și satisface orgoliul, pentru a arăta câtă trecere avea la sexul
frumos.
Ajunsesem să-l cunosc atât de bine, încât aș fi putut chiar să scriu niște
cărți despre el. Dimineața stătea mai bine de o oră în baie ca să se
ferchezuiască și, așa cum mi se întâmplase să-l surprind din când în când, să
se contemple admirativ în oglindă. Cum însă se apropia de cincizeci de ani și
i se rărise părul binișor, vedeam deja că îl așteptau mari necazuri. În tinerețe
se convinsese singur că era filozof și poet și că urma să conceapă cândva
niște lucrări grandioase. Se înconjura de pahare cu vin și scria tot soiul de
poezii fără șir pe petice de hârtie, după care mă forța să le citesc sau mi le
recita chiar el.
Știam din capul locului că însăilăturile acelea n-aveau nici o valoare, dar
tăceam din gură, mă prefăceam că îmi plac. El însă nu se mulțumea doar cu
atât, ci se aștepta ca, la fiecare vers, să mă comport de parcă ar fi fost vorba
de niște versuri de Dante. Era stăpânit de nevoia de a fi plăcut, așa cum
văzusem că li se întâmpla multor oameni din jurul meu. Din acest motiv nu
mai contenea cu lauda de sine. Mă gândeam mereu că faptul acesta se datora
lipsei de încredere în propria persoană, generată de traumele pe care le
suferise în copilărie.
Bărbații turci creșteau mâncând inițial bătaie de la părinți, sufereau o
traumă de natură sexuală odată cu știrbirea prepuțului, la vârsta copilăriei,
pentru ca mai apoi, la școală, în armată ori pe la meciuri, să continue s-o
încaseze din plin. Faptul acesta îi făcea să-și piardă cu totul ceea ce numim
„încrederea în sine“. Cei mai mulți dintre ei se orientau către agresivitate,
pentru a-i oprima pe cei mai slabi decât ei. Cât despre Ahmet, acesta era
suficient de laș ca să nu fie în stare să fie nici măcar agresiv.
A încercat să facă puțină conversație cu mine, în speranța de a putea intra
în bucătărie:
— Ei, și cu ce te mai îndeletnicești în perioada asta?
— Cu nimic! i-am zis eu. Încerc să fac rost de bani pentru școala băiatului
și pentru întreținerea casei!
Apoi am strigat:
— Kerem! Hai, pregătește-te, tata o să te aștepte jos, în mașină!
Tocmai când să închid ușa, l-am văzut pe Ahmet lungindu-și gâtul către
mine. În ultima clipă, a ridicat din sprâncene și a vrut să-mi spună ceva,
numai că era prea târziu, n-ar mai fi putut să spună ce avea de spus decât
adresându-se ușii maronii de la intrarea în bloc.
Kerem s-a pregătit de plecare și, în timp ce ieșea pe ușă, i-am pus în
buzunar douăzeci de milioane de lire.
— Nu i-i arăta tatei! i-am spus eu. Dacă vrei ceva, spune-i lui să-ți
cumpere! Să nu-ți iei nimic singur! Folosește banii ca să-ți cumperi ceva
săptămâna viitoare! i-am spus eu.
A ieșit fără să spună nimic: nici „mulțumesc“, nici „pa“.
Așa arăta familia noastră cea ciudată!
Mi-am dat seama că, în timp ce-mi făceam programul pe ziua aceea,
omisesem ceva: trebuia să fac puțină ordine prin casă. Elmas Hanım venea o
dată pe săptămână la curățenie, dar bineînțeles că o singură zi nu era
suficientă. În răstimp de o săptămână, în apartament se instala din nou
dezordinea. Am început cu camera lui Kerem; am cules tricourile, pantalonii
și chiloții pe care-i aruncase în toate părțile. Am pus unele lucruri în coșul de
rufe din baie, iar pe altele le-am împăturit și i le-am pus în dulap.
În timp ce făceam patul, mi-au picat ochii pe petele de pe cearșaf. Știam,
desigur, despre ce era vorba: mă confruntam cu reacția normală a unui băiat
ajuns la vârsta pubertății a cărui imaginație era alimentată de nenumăratele
fantezii sexuale de pe internet. Cu toate acestea, mi s-a făcut scârbă. Am pus
cearșaful murdar în coșul de rufe, străduindu-mă să nu-l ating. De fapt, s-ar fi
cuvenit ca tatăl lui să discute cu băiatul despre asemenea lucruri. Dar ți-ai
găsit! Eu, ca mamă, nu puteam să-l abordez, mi-era imposibil!
După ce am făcut puțină ordine prin casă, lăsând restul în seama lui Elmas
Hanım, m-am îmbrăcat de plecare. M-am dus pe jos până la mallul din
vecinătate. Spațiile de genul acesta erau numite acum, pe scurt, AVM55.
Interiorul complexului era luminos, cochet și cald. Deși nu se făcuse încă
ora prânzului, locul gemea deja de lume. I-am invidiat pe tinerii care stăteau
la cafea și am avut sentimentul că dacă aș fi băut și eu din cafeaua aceea cu
aromă de migdale m-aș fi putut molipsi cumva de veselia lor lipsită de griji.
I-am urmărit pe copiii aceia, care se schimbaseră destul de mult de la o
vreme. Modul lor de a se îmbrăca, comportamentul, siguranța de sine a
fetelor erau foarte diferite de cele de pe vremea noastră. Unele dintre ele
purtau colanți, de culoare neagră, pulovere scurte și jachete de piele. Știam că
și acestea erau la modă și că elevele obișnuiau să se organizeze în găști, sub
diverse nume.
În orice caz, orașul nostru nu mai era cel de pe vremea profesorului. Arăta
ca oricare dintre metropolele acestei lumi. După ce am băut o cafea, am
colindat de colo-colo, uitându-mă stăruitor la vitrine. Pentru că lucram,
aveam nevoie de diverse ținute și mă străduiam să le achiziționez în
perioadele de soldare. Mă obișnuisem atât de mult cu această formulă, încât
nu mai reușeam să-mi cumpăr nimic la prețuri normale: mă gândeam că,
oricum, după o lună-două aveau să fie reduse la un sfert din prețul inițial.
Prin urmare, cum trecuse începutul de an și eram pe cale să ieșim și din iarnă,
toate magazinele se aflau deja la a doua, chiar a treia reducere.
Într-un fel sau altul, oamenii aleseseră ce aveau de ales, iar magazinele
ajunseseră în situația de a vinde ce le mai rămăsese în stoc, adică aproape pe
nimic, ca să nu le ocupe spațiul inutil. Pentru că aveam măsura 38, nu era
greu să-mi găsesc ceva de îmbrăcat. Așa s-a și întâmplat. În fiecare magazin
în care intram, angajatele se zbăteau să-mi ofere aproape tot ce mai aveau pe
acolo. Apăruse mai nou și obiceiul ca lucrurile să fie plătite în rate, cu carduri
de credit. Uneori beneficiai chiar de douăsprezece rate. Mi-am cumpărat
câteva fuste, o pereche de blugi și două sacouri pe care le puteam folosi fără
probleme zi de zi. Toate se ieftiniseră foarte mult și, cu douăsprezece rate, nu
aveam de achitat o sumă prea împovărătoare pe lună.
Tocmai atunci mi-au căzut ochii pe o eșarfă foarte drăguță: era una
bărbătească, de culoare liliachie, așa cum nu ți-e dat să vezi prea des. Prețul îi
fusese redus simțitor. Am cumpărat-o și am cerut să-mi fie împachetată
pentru cadou.
Apoi am intrat la librărie – una dintre acele librării uriașe care se găsesc
acum în orice AVM. Aveau până și cărți în limba engleză. Cărțile apărute de
curând în limba turcă erau însă atât de numeroase, încât era cu neputință nu
doar să le citești, ci și să le urmărești. Atunci mi-a venit o idee: oare n-aș fi
putut găsi vreo carte referitoare la profesorii germani care ajunseseră pe
vremuri la Istanbul? I-am adresat această întrebare unei tinere îmbrăcate cu
un pulover alb, care aranja cărțile în rafturi. Aceasta m-a condus la computer:
— Cunoașteți numele autorului sau titlul cărții? m-a întrebat ea.
— Nu, nu le cunosc, i-am răspuns eu. Întreb doar dacă există cărți pe
această temă.
— E cam greu să le găsesc așa, mi-a spus ea, dar a continuat să caute
neobosită.
După o vreme, mi-a spus:
— Cred că am găsit ceva… Veniți cu mine, vă rog!
Am urmat-o și ne-am îndreptat către secțiunea în dreptul căreia scria
„Cercetare, istorie, analiză“. După ce și-a plimbat puțin ochii peste rafturi,
tânăra a spus:
— Da! Iată, aceasta este!
Mi-a pus în mână o carte. Era un volum gros, cu copertă roz. Pe copertă
scria: Amintiri. Perioada Kaizerului – Republica de la Weimar – Țara lui
Atatürk 56. Autorul se numea Ernst E. Hirsch.
Cartea fusese tradusă în limba turcă de Fatma Suphi și apăruse sub egida
TÜBİTAK-ului, „Asociația de Cercetări Științifice și Tehnice din Turcia“.
Nu pot să spun cât de mult m-am bucurat când am dat de ea, căci eram deja la
curent cu numele și cu prestigiul profesorului Hirsch! Cu o săptămână în
urmă, numele său nu-mi spunea nimic, dar acum ajunsesem în posesia unui
număr apreciabil de cunoștințe pe tema respectivă.
Am plătit cartea la casă. Ce lucru straniu mai era și cunoașterea! Stătea
acolo cu anii, ca un djinn închis într-o sticlă, în așteptarea zilei în care urma
să vii și să-i scoți dopul, spre a o aduce la lumină. Cine știe câte cercetări nu
se făcuseră pe acel subiect fără ca eu să fi auzit vreodată de ele! Poate că
existau chiar persoane care-și consacraseră întreaga viață poveștii legate de
savanţii iudeo-germani ajunși în Turcia! Poate că Fatma Suphi depusese, pe
de altă parte, mari strădanii pentru a traduce în limba turcă acel volum, care
număra 398 de pagini!
M-am așezat în cafeneaua elegantă care fusese amenajată în interiorul
librăriei și am comandat un sandvici și o cafea. Apoi am citit, surescitată,
prezentarea de pe coperta IV a cărții:
Profesorul Hirsch a plecat din Germania în 1933 și a lucrat, între anii
1933–1943, la Facultatea de Drept din Istanbul, iar între anii 1943–1952, la
Facultatea de Drept din Ankara, ca profesor invitat. Anii de declin ai
Republicii de la Weimar, venirea la putere a lui Hitler și poziția juriștilor în
această privință, ideile și observațiile privitoare la primii treizeci de ani ai
Turciei lui Atatürk vor trezi interesul tuturor celor care se arată interesați de
istoria recentă, de viața socială și politică, fie ei juriști sau nu. O altă
particularitate a cărții pe care o aveți în mână este faptul că reprezintă o
referință importantă pentru cei care doresc să se informeze cu privire la
obârșiile vieții noastre universitare actuale.
Pe la începutul cărții se afla o fotografie a profesorului, care ocupa o
pagină întreagă: era un om în vârstă, cu păr cărunt, oarecum rărit, cu ochelari,
cu veșminte de culoare închisă, cu cravată, care nu se uita înspre noi, ci
oarecum într-o parte, stând cu mâna ridicată la tâmplă, de parcă s-ar fi căznit
să-și aducă aminte ceva. Sub fotografie scria: „O viață care a depășit granițele
timpului.“ Hirsch se născuse în 1902 și murise în 1985. Prin urmare, era
considerabil mai în vârstă decât Wagner. Am răsfoit indicele detaliat care se
găsea la sfârșitul cărții, ca să văd dacă figura și numele lui Maximilian
Wagner. Nu figura.
Hirsch reprodusese la începutul volumului niște versuri din Goethe:
Spre-a se găsi-n nemărginire,
Oricare Unu s-ar topire,
 S-ar duce unde nu-i necaz;
În loc de dor aprins, voință,
De cereri și de trebuință.
A renunța-i plăcut răgaz.57
Primul capitol se intitula „Să nu uiți de unde ai venit!“ și se referea la
copilăria lui Hirsch. Am trecut de astfel de secțiuni și am încercat să găsesc
părțile referitoare la perioada lui Hitler. În vremea aceasta mi-au fost aduse
sandviciul și cafeaua. După ce am mai răsfoit puțin cartea, am găsit secțiunea
pe care o căutam. Cele relatate de profesor coincideau întocmai cu ce citisem
eu cu câteva zile în urmă. Acele pagini reflectau ceea ce se petrecuse după ce
Hitler dobândise puteri nelimitate, ca urmare a adoptării „Actului de
împuternicire“ de către Reichstag, precum și rănile profunde pe care i le
provocase această împrejurare profesorului Hirsch. Acesta relata
evenimentele după cum urmează:
NSDAP, adică partidul, nicidecum o autoritate a statului, a lansat pe 1
aprilie 1933 un apel la boicotarea magazinelor, a atelierelor, a cabinetelor
de avocatură, a cabinetelor medicale etc. deținute de evrei. Pe lozinci scria:
„Germani! Feriți-vă! Nu faceți cumpărături de la evrei!“ Cei supuși
boicotului erau obligați, sub amenințare, să atârne ei înșiși în vitrinele
propriilor magazine, la intrarea în ateliere ori cabinete acele lozinci. Iată,
așa a început teroarea!
Teroarea devenea și mai convingătoare ca urmare a faptului că în fața
magazinelor și a atelierelor supuse boicotului erau amplasate santinele
provenite din grupele SA și că populația era împiedicată să pătrundă în acele
incinte. Populația germană, cu câteva excepții pe ici, pe colo, a îngăduit să
fie terorizată în acest mod și s-a arătat incapabilă de curaj civic.
Adevărata „zi a rușinii“ în Germania nu este „Noaptea de cristal“ din
luna noiembrie 1938, ci „Ziua boicotului evreilor“, care s-a petrecut la 1
aprilie 1933. Această zi a fost, de fapt, cea care a scos în evidență
incapacitatea poporului german de a se opune arbitrarului NSDAP-ului,
încurajându-i pe naziști să conceapă măsuri și mai arbitrare.
Eram atât de cufundată în problemele Germaniei naziste, încât n-am auzit
decât după multă vreme că îmi suna telefonul în geantă. Până să-mi deschid
eu geanta, pe care o așezasem pe scaunul de lângă mine, și să-mi găsesc,
printre atâtea alte lucruri, telefonul, soneria a amuțit. M-am uitat să văd cine
mă sunase și am constatat că fusese Filiz. Am apăsat imediat pe tasta de
apelare.
— Scuză-mă, dar nu l-am auzit, i-am spus eu. La ce oră să vin să-l iau pe
profesor?
— Tocmai de aceea te-am sunat și eu, mi-a spus ea. Medicii noștri și-au zis
să-i facă un check-up omului cât se mai află în spital. Rezultatele vin astăzi,
spre seară. Dacă vrei, treci și tu pe la vremea aceea!
— Bine! am zis eu. Am să vin la ora șase.
Apoi l-am sunat pe Ilyas și i-am spus:
— Poți să mă iei de acasă la ora cinci? Mergem la spital.
— Bine, doamnă, mi-a răspuns el.
— Ilyas, ai reușit să dai de urma viorii? l-am întrebat eu.
— Nu, doamnă.
— De ce? Nu l-ai întrebat pe Süleyman?
— L-am întrebat, dar mi-a spus că nu e în mașină.
— Bine, mulțumesc, i-am spus și am închis telefonul.
Mai picase o belea pe capul meu! Fie lăsaserăm vioara pe plajă atunci, în
toiul agitației, fie Süleyman mințea. Eram sigură că, în timp ce-l târam pe
profesor spre mașină, încercasem să-i iau instrumentul din mână, fără să
izbutesc însă. Vioara se afla în mâna lui, iar el o ținea foarte strâns. Cutia
rămăsese poate acolo, însă nu și vioara… Nu reuşeam să-mi amintesc ce
făcuserăm cu ea în timp ce-l vâram, cu chiu, cu vai, pe om în mașină.
Probabil o pusesem și pe ea pe undeva prin habitaclu. Doar nu era să-i fac
vânt pe plajă!
Am ieșit din mall și m-am dus pe jos până acasă. Bulevardele deveniseră și
mai aglomerate. Odată ajunsă acasă, m-am dezbrăcat, m-am așezat în pat și
am continuat să citesc din cartea lui Hirsch. Am făcut acest lucru până la ora
patru.
Rândurile de mai jos îmi păreau suficiente pentru a descrie exact situația
din Germania:
Un fapt de domeniul evidenței pentru toată lumea era că Hitler câștigase
jumătate din numărul alegătorilor. Populația a fost sedusă prin tot soiul de
sugestii și idei demagogice, prin mită, corupție, prin încălcarea ori
distrugerea tuturor ierarhiilor tradiționale de valori și înlocuirea lor cu o
serie de valori noi. Toți cei care văzuseră cât de lipsită de ținută era cea mai
mare a presei de dinainte de 1933, toți cei care urmăreau mitocănia ce
domina stilul luptei politice ar fi putut să intuiască faptul că acapararea
puterii pe cale constituțională nu reprezenta altceva decât o acoperire prin
care se încerca, de fapt, legitimarea unei lovituri de stat.
Am închis cartea și am stat să chibzuiesc o clipă. Iată prețul cu care se
soldaseră inflația galopantă, orgoliul național rănit și nivelul covârșitor al
șomajului: cincizeci de milioane de morți.
Mi-au venit apoi în minte evenimentele petrecute la noi în 6–7
septembrie58. M-am înfiorat brusc, de parcă întâmplările cu pricina ar fi avut
loc de curând. Semnele făcute pe ușile magazinelor din Beyoğlu, aidoma
celor cu care marcaseră naziștii casele și magazinele evreilor, spre a le cere
oamenilor să nu mai cumpere de la ei… Noi scăpaserăm ieftin!
Faptul că oamenii își socoteau propriul popor sau propria credință mai
presus de ale celorlalți se afla la obârșia unor întâmplări înspăimântătoare, a
unor suferințe atroce!
M-am gândit că, peste puțină vreme, trebuia să mă ridic din pat și să mă
pregătesc pentru seară. Urma să mă îmbrac cu un sacou negru și cu o fustă
ecosez pe care mi le cumpărasem în dimineața aceea. Pe sub sacou aveam să-
mi pun o bluză albă de mătase.
În timp ce stăteam în pat, trăgând oarecum de timp, și mă uitam prin
cameră, am văzut teancul de hârtii aflate pe noptiera de la capul meu.
Lăsasem acolo printurile privitoare la vasul acela despre care îi cerusem lui
Kerem să caute informații, cu o zi în urmă. M-am întins și le-am luat. La
vederea incitantului titlu care se afla chiar pe prima pagină, m-am întrebat,
mirată, cum de uitasem să parcurg tocmai acele detalii, de vreme ce eram atât
de curioasă să aflu ce scria acolo.
Secret
MINISTERUL DE INTERNE
DIRECȚIA GENERALĂ PENTRU SECURITATE
 Nr. 55912-S / 13 septembrie 1941
La solicitarea dumneavoastră din data de 4 septembrie 1941, vă informăm
că cei care s-au înregistrat până astăzi pentru a se îmbarca pe vasul Struma,
la fel ca și cei care se vor înregistra de acum înainte, vor primi permisiunea
de a pleca după ce își vor finaliza formalitățile de emigrare. Între timp este
necesar să ne furnizați o listă a evreilor care s-au înregistrat pentru a pleca
și care se află în lagărele de muncă, astfel încât să poată fi asigurată și
plecarea acestora din țară.
Da, se pare că vasul se numea Struma.
Kerem adunase, într-un mod destul de haotic, inserând chiar uneori printre
ele o seamă de povești care n-aveau nici o legătură cu subiectul respectiv,
pagini nesfârșite cu informații dintre cele mai diverse. Era limpede că acestea
nu-i spuneau prea mare lucru. Printre ele se găseau, înșirate aleatoriu, una sub
alta, diverse date de ordin istoric, cu care era imposibil să stabilești vreo
conexiune, mostre de corespondență, citate din felurite lucrări.
Pe măsură ce îmi aminteam de o serie de cărți pe care le parcursesem
cândva și rememoram informațiile cu care venisem în contact mai înainte
vreme, începeam să pricep câte ceva din ceea ce scria și în hârtiile pe care le
aveam în mână în acele clipe.
Din ele rezulta că, la vremea când fasciștii din România începuseră să
ucidă evrei în masă, să le dea foc ori să-i atârne în cârlige de măcelărie, se
puseseră în mișcare și felurite circuite ale șpăgii. Unora dintre victime li se
îngăduia să scape, apelându-se la mijlocitori prin care se plăteau anumite
sume. Cum urmau însă să scape? Pe ce cale ar fi urmat să plece din România?
Nava Struma avea legătură tocmai cu această poveste.
Din paginile cu informații pe care mi le pregătise Kerem, am aflat că,
începând cu luna septembrie 1941, în gazetele din România apăruseră,
succesiv, mai multe anunțuri referitoare la Struma: potrivit acestora, se
vindeau bilete pentru transportul de pasageri din România în Palestina.
În anunțurile referitoare la respectiva navă sub pavilion panamez existau
însă mai multe mistificări. Până și fotografiile inserate în ele înfățișau alte
nave. În plus, biletele se vindeau la prețuri exorbitante, ca, de pildă, o mie de
dolari. Prin urmare, nu era vorba de un simplu bilet de vapor: oamenilor care
voiau să scape de teroarea fascistă le era vândută, concomitent, o falsă
speranță…
Având în vedere împrejurările epocii, nu era greu să-ți dai seama cât de
mare era cererea pentru îmbarcarea pe acea navă. În consecință, sute de
oameni care-și cumpăraseră astfel de bilete au fost transportați de la
București la Constanța în vagoane destinate transportului de vite. Odată
ajunși acolo, au fost lăsați să aștepte câteva zile, fără hrană și apă. În plus,
lucrătorii vamali și-au însușit bunurile lor personale.
Documentele arătau că autoritățile de la Londra urmăreau cu mare atenție
aceste evoluții, grație serviciilor de informații. Era, totodată, cert că acestea
solicitaseră guvernului de la Ankara să nu permită trecerea navei prin
strâmtoarea Dardanele. Altfel spus, soarta bieților pasageri era pecetluită
înainte chiar de a fi apucat să urce la bord!
În cele din urmă, pe vas s-au îmbarcat 769 de persoane, printre care se
aflau și femei însărcinate, sugari, copii de diverse vârste. Abia atunci aveau
să constate cu toții că nava care le fusese prezentată drept „transatlantic“ nu
era decât un șlep folosit pentru transportul de animale pe Dunăre.
Struma a fost supusă, la Constanța, unei reconvertiri superficiale; în
magaziile sale au fost amenajate paturi suprapuse, care erau construite din
lăzi de portocale. Nimeni nu credea că nava respectivă avea să poată ieși în
larg cu atât de mulți oameni la bord, în condițiile în care pe ea se puteau
îmbarca cel mult 250 de pasageri. Așa s-a făcut că oficialii au fost unși cu
sume consistente pentru a elibera autorizația de transport.
La vremea când vasul Struma pleca din portul Constanța, îi făceau cu
mâna, în semn de rămas-bun, mai multe persoane. Printre acestea se numărau
și oameni care, neputând face rost de suficienți bani, aleseseră să rămână pe
loc și, prin urmare, își luau rămas-bun de la familiile aflate la bord.
Unii dintre ei își încredințaseră odraslele unor cunoștințe îmbarcate pe
Struma, în speranța că măcar ele aveau să fie salvate, și aceasta pentru că
sumele pe care puteau să le avanseze nu ajungeau decât pentru biletele
copiilor. Așa se explică faptul că pe navă se aflau foarte mulți puști singuri,
fără părinți.
Nava s-a confruntat cu diverse probleme și s-a defectat de nenumărate ori
în timp ce înainta pe Marea Neagră, în drum spre Bosfor. Mai apoi,
motoarele s-au blocat cu totul și, pe data de 16 decembrie 1941, a fost tractată
de un remorcher turcesc până la Istanbul. Când a ajuns la Istanbul, arăta mai
degrabă ca un sicriu plutitor decât ca un vapor.
România nu dorea ca nava să revină în apele sale teritoriale. Cât despre
oficialii turci, aceștia nu le permiteau pasagerilor să coboare pe uscat, căci,
potrivit legislației în vigoare, doar cei care obținuseră vize pentru țările către
care se îndreptau puteau să beneficieze de vize de tranzit din partea Turciei și,
totodată, să poposească temporar în această țară.
La vremea aceea, Palestina se afla sub mandat britanic. Călătorii de pe
Struma nu ar fi avut cum să debarce, așadar, fără aprobarea și fără viza Marii
Britanii. Oficialii de la Ministerul de Externe al Turciei i-au solicitat lui
Adrian Knatchbull-Hugessen, ambasadorul Angliei la Ankara, să le garanteze
pasagerilor obținerea vizei pentru Palestina. În felul acesta se arătau dispuși
să le acorde oamenilor permisiunea de a coborî pe uscat, cel puțin până la
repararea vasului. Englezii au refuzat însă să acorde vreo garanție de vreun
fel sau altul.
În ciuda instituțiilor internaționale care au intervenit în aceste împrejurări,
guvernul britanic i-a cerut înaltului comisar britanic din Palestina să
împiedice prin orice mijloace acostarea vasului. Înaltul Comisariat Britanic
din Palestina a precizat, ca răspuns la diverse demersuri, că cea mai
convenabilă formulă de rezolvare a situației ar fi fost retrimiterea vasului, de
către autoritățile turce, în Marea Neagră. Lord Moyne, ministrul britanic
pentru Colonii, se plângea de faptul că fuga acestor oameni „avea să aibă
urmări foarte dureroase, încurajându-i și pe alți evrei să evadeze cu
vapoarele, pe mare“.
Așa s-a întâmplat că vasul Struma, căruia îi cedaseră motoarele și căruia
nu-i mai funcționa nici generatorul, a fost lăsat în voia sorții, în largul
coastelor Istanbulului.
M-am ridicat brusc din pat. Eram pe cale să întârzii! Mă lăsasem acaparată
de foile acelea de hârtie, pline de tot soiul de informații răzlețe. M-am întins
în grabă către fusta ecosez și bluza albă de mătase, ca să mă îmbrac.

53. Cuvântul rakı din turcă, de la care a provenit cuvântul „rachiu“, are ca punct de plecare termenul
arab arak. La fel ca acesta din urmă, dar și ca ouzo, specific grecilor, ca pastisul francezilor sau ca
anisetul din diverse țări mediteraneene, se consumă în amestec cu apă, această combinație conferindu-i
o consistență lăptoasă.
54. Behçet Kemal Çağlar (1908–1969), poet, publicist, om politic turc de orientare naționalistă; a
fost un mare admirator al lui Mustafa Kemal Atatürk, care i-a încredințat diverse misiuni legate de
reformarea sistemului educativ din Turcia.
55. În turcă, alıșveriș merkezi, „centru comercial“, de unde și sigla de mai sus.
56. În germană, în original, Aus des Kaisers Zeiten durch die Weimarer Republik in das Land
Atatürks. Eine unzeitgemäße Autobiographie. Cartea a apărut în anul 1982; traducerea în limba turcă
datează din anul 1997.
57. Poemul „Unul și totul“ tradus de Grete Tartler în Johann Wolfgang Goethe, Oprere Alese,
Volumul 1, Poezii, traduceri și note de Gabriel H. Decuble, George Guțu, Grete Tartler, București,
Editura RAO, 2013, p. 386.
58. Evenimentele din 6–7 septembrie 1955, sau, privind lucrurile din altă perspectivă, „pogromul de
la Istanbul“ din 1955, au fost rodul unei vaste acțiuni de manipulare, îndreptată în primul rând
împotriva populației grecești, dar și a altor minoritari din Istanbul și, prin ricoșeu, din Turcia. Așa-
numita „răzmeriță populară“, în cursul căreia au fost vandalizate case, magazine, ateliere, școli, au fost
incendiate biserici și au fost profanate cimitire aparținând comunității grecești, a fost orchestată, după
cum s-a vădit mai târziu, de ramura turcă a Operațiunii Gladio. În cursul evenimentelor, declanșate de o
știre falsă potrivit căreia sediul consulatului turc din Salonic, amenajat în casa în care s-a născut
Mustafa Kemal Atatürk, ar fi fost obiectul unui atac cu bombă, și-ar fi pierdut viața între 11 și 15
persoane, ar fi fost rănite între 30 și 300 și ar fi fost abuzate peste 400 de femei (cifrele variază, în
general, în funcție de sursa care le vehiculează). Evenimentelor, care s-au aflat la originea unui vast
exod al grecilor din Turcia, le-au căzut însă victimă și persoane din rândul evreilor, armenilor şi
musulmanilor.
 12

Ilyas a ajuns chiar înainte de ora cinci. Când m-am uitat pe fereastră, l-am
văzut din nou stând rezemat de mașină și fumând. Băiatul acesta era și el un
ciudat, un fumător înrăit, dar cel puțin nu împuțea mașina ca Süleyman.
Când ne-am pus în mișcare, l-am întrebat de soarta viorii.
— Süleyman zice că nu e la el, doamnă, mi-a răspuns, pe un ton ușor
întristat, dar și îndoit. I-am spus s-o mai caute o dată, dar insistă că n-ar fi la
el.
Era o situație foarte dificilă. În mod limpede, vioara era mai mult decât
importantă pentru profesor. Poate pentru că era vorba de o amintire rămasă
din vremurile acelea… Acum, fie aveam să mă lansez într-o poveste absurdă,
ca, de pildă, să mă duc din nou la Șile și să-i iscodesc pe cei de acolo ca să
văd dacă nu cumva găsise cineva vreo vioară pe plajă, fie aveam să găsesc o
modalitate de a-l strânge cu ușa pe Süleyman.
Faptul că nu mai scosese o vorbă după ce ieșise din camera aceea de la
Black Sea Motel răcnind „deșucheaților!“ nu era deloc un semn de bun augur.
Părea absolut de neimaginat ca unul ca el să nu exploateze o asemenea
împrejurare. Fie punea ceva la cale, fie își amâna dezvăluirile pentru a mă
face să sufăr, pradă îndoielilor de tot soiul. Cu siguranță că în săptămâna
următoare avea să se dezlănțuie iadul.
— Unde repară mașina? l-am întrebat eu pe Ilyas.
— La Oto Sanayi, la un mecanic căruia-i zice meșterul Rıza.
— Se poate să trecem pe acolo?
— Sigur. De fapt, e aproape.
— Bine, am spus eu. Atunci, haide să mergem!
Odată ajunși la prima intersecție, Ilyas a făcut o buclă și am intrat la Oto
Sanayi, care se afla în zona Maslak. Niște băiețandri echipați cu salopete
albastre, pătate de ulei, umblau de colo până colo cu bolțuri, bujii, bidoane cu
ulei, chei reglabile, schimbau cauciucuri ori meștereau câte ceva pe la
mașinile suspendate în aer.
Iată un alt mod de a-ți petrece tinerețea! Erau de aceeași vârstă cu cei care
hoinăreau prin malluri, dar păreau foarte diferiți de ei. Pe chipurile lor
mânjite cu vaselină stăruia o expresie tristă, care nu se potrivea deloc cu anii
pe care-i aveau. Prestau astfel de munci grele chiar și în zilele libere, pentru
a-și întreține familiile, iar seara se întorceau acasă, în cartierele îndepărtate de
la periferie, cu cei câțiva bănuți pe care-i agonisiseră.
Tații unora dintre ei zăceau la pat, iar ai altora se aflau în pușcărie. Sau
erau șomeri, n-aveau nici o meserie, erau singuri pe lume… O altă
posibilitate ar fi fost ca tații să-i fi lăsat pe băieți pe capul mamelor și să se fi
evaporat. La fel ca în cazul meu! Băieții aceia nefericiți, cu figuri
posomorâte, erau de vârsta lui Kerem, dar nefericirea lor avea alte cauze. Din
unele ateliere răzbăteau tânguielile unor melodii în stil arabesk.
Când am ajuns la atelierul meșterului Rıza, am văzut că Mercedesul
spânzura undeva la înălțime. Nimeni nu făcea nimic special în acele clipe, iar
Süleyman nu se zărea prin preajmă. Din cabina cu geam amplasată sus, la
galerie, a coborât un bărbat.
Avea mustăți stufoase și un aer patern. M-am prezentat meșterului Rıza,
căci el era, i-am spus că veneam din partea rectoratului și, desigur, n-am omis
ca, în acest răstimp, să-i întind cartea mea de vizită. I-am explicat că un
profesor care ne era oaspete în acea perioadă își uitase vioara în mașină, că
acesta urma să plece din țara noastră a doua zi și că, din acest motiv, mă
văzusem nevoită să mă duc la atelier pentru a recupera instrumentul.
M-a privit înțelegător, căci situația era cât se poate de limpede, ba chiar m-
a întrebat, așa cum obișnuiau să facă toți meseriașii sau vânzătorii, dacă nu
doream să beau un ceai. I-am mulțumit, dar l-am refuzat.
Meșterul Rıza și-a instruit oamenii să dea mașina jos. Mercedesul nostru
cel uriaș, care fusese ridicat la înălțime cu ajutorul unui elevator hidraulic, a
coborât din nou pe pământ. M-am apucat să cercetez habitaclul. Nici pe
bancheta din față, nici pe cea din spate nu se zărea vreo urmă de vioară. Apoi
am cerut să-mi fie deschis portbagajul. Și acela era gol. În colțul din dreapta
spate se afla un morman de cârpe, folosite la curățat. Cu excepția lor,
portbagajul era gol ca-n palmă.
 Oare Süleyman să fi spus adevărul? Vioara rămăsese, într-adevăr, pe plajă?
Sau la Black Sea Motel? Era însă imposibil să se afle la motel, pentru că n-
am fi avut cum să mai ducem în mână și vioara în vreme ce-l târam, cu chiu,
cu vai, pe profesor într-acolo. I-am întrebat pe băieții de la atelier, care erau
de față:
— Süleyman a luat ceva din mașină?
— Nu, n-a luat! mi-au răspuns ei.
I-am mulțumit meșterului Rıza. Tocmai când eram pe cale să urc în
mașină, am făcut cale întoarsă.
— Dacă nu vă deranjează, aș putea să mă mai uit o dată în portbagaj? am
întrebat eu.
— Sigur! mi s-a răspuns.
Capacul portbagajului s-a deschis din nou, cu un scârțâit. M-am întins, am
pipăit mormanul de cârpe și mi-am dat seama că vioara se afla acolo de
îndată ce am atins-o cu degetele. Am dat cârpele la o parte: era, într-adevăr,
acolo. Fusese înfășurată în zdrențele acelea murdare, ca un prunc… Am
aruncat cârpele cât acolo și am luat-o în mână. I-am întrebat pe meșterul Rıza
și pe băieți:
— Ați văzut cu toții, nu-i așa?
— Bineînțeles că am văzut! mi-au răspuns ei.
L-am întrebat apoi pe Ilyas:
— Ai văzut și tu ce a făcut Süleyman, nu-i așa?
— Da, doamnă! mi-a răspuns el, cu capul plecat.
În acel moment ne-am luat rămas-bun de la meșterul Rıza, care tot mai
voia și insista să ne trateze cu ceai, am urcat în mașină și am plecat.
Mă bucuram atât pentru că găsisem vioara, cât și pentru că pusesem mâna
pe un joker menit să-l contracareze pe scârbosul de Süleyman. Poate că
întâmplarea aceea avea să-l determine să se oprească, să mai analizeze o dată
relele pe care le-ar fi putut săvârși.
Așa cum presupusesem, în vreme ce-l îndepărtam pe profesor de țărmul
mării căraserăm, fără îndoială, după noi și vioara, care se afla în mâna lui.
Cutia rămăsese pe plajă și, în mod foarte probabil, fusese înghițită de valurile
furioase, pierzându-și urma în Marea Neagră. Oricum, cutia nu era
importantă, important era faptul că salvaserăm vioara! L-am întrebat pe Ilyas:
 — Ilyas, putem să o luăm pe Bulevardul Sıraselviler?
Manierat cum era, băiatul mi-a răspuns fără ezitare, ca de obicei:
— Sigur, doamnă!
— Îmi aduc aminte că am văzut acolo vreo două-trei magazine cu articole
muzicale, unul lână altul, i-am spus eu. Să oprim în zona aceea și să
cumpărăm o cutie de vioară!
Am trecut pe lângă faimoasele bufete cu sandviciuri din Taksim și am
pătruns în aglomerația de pe Bulevardul Sıraselviler. Se lăsa seara, se
aprinseseră luminile, iar dinspre moschei răzbătea zvonul chemării la
rugăciune. Tinerii stăteau în fața bufetelor luminate orbitor, mâncau
hamburgeri cu brânză și chebap și râdeau, plini de voioșie.
Ilyas a oprit cu dibăcie mașina chiar în dreptul magazinelor cu articole
muzicale.
— Nu pot însă să vă aștept aici, doamnă, mi-a spus el. Blocăm drumul! Se
poate să veniți, după ce vă terminați treburile, la parcarea de la Spitalul
German?
Am luat vioara și am coborât din mașină, întrebându-mă cine fusese în
stare să crească un băiat atât de politicos în vremurile noastre.
I-am spus bărbatului cu ochelari care tocmai se pregătea să închidă
magazinul că voiam să cumpăr o cutie pentru vioara din mâna mea. A luat
instrumentul și l-a răsucit pe toate părțile.
— Aceasta este o vioară foarte veche și foarte valoroasă, doamnă, mi-a
spus el. Producție germană… Dacă doriți s-o vindeți, aș putea să le-o arăt
celor interesați.
— Nu, i-am răspuns eu, nu vreau s-o vând! Nu vreau decât o cutie pentru
ea.
— Sigur, doamnă, doar că acesta este un magazin modest. Dacă doriți o
cutie specială pentru ea…
— Nu, puteți să-mi dați fără probleme o cutie oarecare.
A scos trei cutii; toate arătau la fel. Am luat-o pe una dintre ele și am pus
vioara în ea. Apoi m-am dus la parcarea de la Spitalul German, care era, de
fapt, o palmă de loc, și am urcat în mașină, mulțumindu-i lui Ilyas, care-mi
deschisese portiera.
— Acum putem să ne ducem la spitalul din Çapa, i-am spus.
 Of, Doamne, mă simțeam ușurată! Nu-i lăsasem vioara șacalului de
Süleyman! Mă simțeam mândră de mine, chiar dacă doar un pic!
Când am ajuns la spital, era aproape ora șapte. Filiz m-a întâmpinat plină
de reproșuri:
— Pe unde umbli, măi?! Bătrânului i s-au lungit urechile așteptându-te! Ne
tot întreabă unde ești!
— Iartă-mă! i-am spus eu. Am întârziat tot din cauza unei probleme legate
de el. Te-am mai reținut și pe tine aici, într-o zi liberă! Te rog, nu te supăra!
— N-are nici o importanță, mi-a spus ea, astăzi sunt de gardă.
Apoi a continuat, coborând brusc tonul:
— Trebuie să te porți însă cum trebuie cu omul ăsta în vârstă!
M-am întrebat care era noima acelor ultime cuvinte, ce păreau să
depășească limitele unei discuții obișnuite. Atmosfera de spital, cu care
începusem treptat să mă obișnuiesc căci mai fusesem acolo de câteva ori, mi-
a redevenit străină. Un spațiu care duhnea a medicamente, în care nu trebuia
să atingi nimic…
— Ce e? am întrebat-o eu. S-a întâmplat ceva?
— Ți-am spus că l-am suspus unui check-up temeinic.
— Da, și?
— Colegii au observat la CT un soi de chist la pancreas. Nu părea să fie
ceva de bun augur. În aceste condiții, am stat de vorbă cu el și i-am spus că
doream să continuăm investigațiile. El însă n-a vrut.
Filiz s-a oprit din vorbă și s-a uitat la mine, făcându-mi un semn din cap
care sugera că n-aveau ce să facă.
— Cum adică, n-a vrut?! Ce, e de glumă cu asemenea lucruri?!
— Nu, bineînțeles! Ne-a explicat însă că știa, de fapt, de existența acelui
chist, că i se făcuseră investigații la Boston și că este vorba de o formațiune
malignă.
— Cum adică, malignă?
— Gravă… Adică omul are cancer la pancreas!
— Vai, Filiz! Și el știe asta?
— Știe, dar probabil că nu prea se sinchisește. Mi-a spus toate astea
zâmbind și adresându-mi mulțumiri. E un tip de mare clasă!
— Și cât mai are de trăit?
 — E foarte greu de spus! Potrivit însă colegilor de specialitate, nu mai
mult de șase luni.
— Prin urmare, a venit la Istanbul ca să-și ia rămas-bun?
— Probabil că da. Haide, nu-l mai face să aștepte! Și nu lăsa să se vadă că
știi care e situația dacă nu-ți spune el. Oricum, normele deontologice îmi
interzic să-ți vorbesc despre asta chiar și ție!
— Nu-ți face griji, Filiz! i-am răspuns. N-am să-i spun nimic!
Ne-am dus amândouă în salon. Eram răvășită. Mi se părea foarte ciudat să
știu că Wagner era condamnat la moarte.
Când m-a văzut, i-au lucit ochii:
— Ooo, m-ați abandonat, am crezut că n-o să mai veniți niciodată! a spus
el.
Era plin de bună dispoziție. Se pregătise, își pusese din nou costumul negru
și cravata, se pieptănase cu grijă. Arăta atât de bine, încât nici măcar nu-ți
venea să te gândești că urma să se stingă nu peste multă vreme.
În timp ce părăsea spitalul, și-a luat rămas-bun, rând pe rând, de la fiecare
dintre angajați. Le-a dat bacșiș asistentelor și infirmierelor. După aceea, am
urcat amândoi în mașină.
— Ooo! a spus el. S-au schimbat și mașina, și șoferul!
— Da, am spus eu. Mercedesul e la reparat, iar șoferul s-a dus și el la
atelier. Colegul acesta e însă mai bun decât el!
Apoi i-am spus:
— Domnule profesor, aceasta e ultima dumneavoastră seară aici. Doriți să
mergeți direct la hotel sau ați vrea să mai revedeți anumite locuri?
— Sigur că există niște locuri pe care aș dori să le revăd, a spus el. Există,
numai că mă jenam să vă spun, gândind că e prea mare deranjul… Dacă s-ar
putea să trecem prin Piața Sultanahmet, aș vrea să văd pentru ultima oară
acele locuri!
Cuvintele „pentru ultima oară“ mi-au frânt inima. I-am cerut lui Ilyas să ne
îndreptăm într-acolo; am luat-o pe linia de tramvai, după care am ajuns în
Piața Sultanahmet. Am coborât amândoi din mașină. Era foarte ciudat să te
afli acolo, între Sultanahmet și Sfânta Sofia, care erau scăldate în lumină, la
ceasul acela de seară. Parcă am fi făcut o călătorie în timp! Profesorul privea
în jur, cufundat în gânduri. Am cumpărat de la un vânzător de castane aciuat
pe la poalele zidului de incintă al Sfintei Sofia o pungă plină cu castane
fierbinți. Ne-am căznit să ne înfruptăm din ele, arzându-ne gurile.
După o vreme, profesorul mi-a spus:
— Știți, aici se afla celebrul Hipodrom bizantin!
— Știu, i-am răspuns eu.
— Participanții la răscoala Nika au incendiat și Sfânta Sofia. Cunoașteți
clădirea aceea?
— Da, este palatul lui Damat Ibrahim Pașa59. Acum a devenit muzeu.
— Știați că nefericitul acela de vizir al lui Soliman a amplasat cândva în
această piață trei statui?
— Nu, am spus eu, fără să-mi ascund mirarea. Din câte știu eu, statuile
sunt interzise în islam.
— Da, numai că Ibrahim Pașa era atât de convins de puterea sa, încât a
așezat aici trei statui din bronz, montate, fiecare, pe câte o coloană înaltă,
care-i reprezentau pe Diana, Hercule și Apollo. Mai mult, femeile însărcinate
din Istanbul obișnuiau să vină la statuia Dianei și să-i aducă ofrande, pentru
ca pruncii pe care aveau să-i aducă pe lume să fie la fel de frumoși și de
sănătoși ca ea.
— Ce s-a întâmplat mai târziu cu aceste statui?
— După ce sultanul Suleyman a dispus ca Ibrahim Pașa să fie strangulat,
statuile au fost culcate la pământ și dezmembrate de populație. S-a pretins că
Ibrahim Pașa ar fi fost idolatru. De fapt, cam așa a decurs mereu istoria
otomană: unul făcea și altul desfăcea. Toată lupta se purta între aceste două
tipuri de forțe. Ați fost vreodată la Veneția?
Vorbea lăsând impresia că sărea de la una la alta și aproape că răspândea
vioiciune în jurul său.
— Nu!
— Cel mai vestit și mai scump hotel de acolo este hotelul Gritti.
M-am mirat auzindu-l că sărea de la otomani la Veneția, dar, cu toate
acestea, n-am scos o vorbă. Probabil că atmosfera sumbră, nepământeană
care domnea în Piața Sultanahmet îl determina să vorbească astfel. Gândul la
cele două mari lăcașuri de cult, cel al creștinismului ortodox și cel al
islamului, ca și la cele ce se petrecuseră în acea piață te făcea să te cufunzi
într-o atmosferă ciudată. Mai cu seamă la ceas de seară, când autobuzele cu
turiști plecau și toată lumea se retrăgea, nu mai vedeai nimic care să te trimită
cu gândul la universul lumii moderne.
Ori de câte ori veneam la Sfânta Sofia, îmi aduceam aminte de cei doi
arhitecți ai ei. Muriseră cu o mie cinci sute de ani în urmă și atât oasele lor,
cât și stirpea din care proveneau se făcuseră praf și pulbere, dar opera pe care
o duraseră continua să dăinuie peste timp.
— Familia Gritti era o familie de vază din Veneția, a continuat profesorul.
Ambasadorul venețian la Istanbul era numit „bail“. Bailul Veneției de la
vremea aceea, Andrea Gritti60, avea un fiu pe nume Alvise Gritti. Tânărul
Alvise Gritti și Ibrahim, un grec originar din Parga, erau cei mai apropiați
prieteni ai prințului Süleyman. Cei trei erau nedespărțiți, zi și noapte. Ibrahim
cânta la vioară și Gritti, la chitară, desfătându-l astfel pe prințul moștenitor.
Ei, dar cu Beyoğlu sunteți la curent?
Devenise evident că în seara aceea chiar intenționa să mă uimească.
— Desigur! i-am răspuns eu. Acum o să ne îndreptăm într-acolo. Zona în
care se găsește hotelul dumneavoastră este numită de către străini Pera, iar de
către turci Beyoğlu.
— V-ați întrebat vreodată de ce i se spune „Beyoğlu“?
— Nu!
— Alvise Gritti avea un conac impunător în Pera și era fiul unui bey, al
unui „domn“, pe nume Andrea Gritti. Faptele acestea vă spun ceva?
Am simțit un zâmbet lățindu-mi-se pe față.
— Da, îmi spun! am spus eu. Am rămas însă cu gândul la gestul lui
Süleyman, care a dispus să-i fie gâtuit prietenul din copilărie. Oare de ce a
făcut acest lucru?
— Dintr-un motiv firesc: se afla la putere.
— Oare orice putere ucide?
— Da! Puterea înseamnă tiranie. Mai cu seamă puterea scăpată de sub
control!
— Da, dar dacă ajung la putere niște oameni buni?
— Nu există așa ceva!
— De ce?
— Oamenii buni nu au cum să ajungă la putere, și chiar dacă ar fi să
ajungă, puterea îi corupe, îi transformă în niște despoți.
 Am râs.
— Nu vă supărați, domnule profesor, dar sunteți obsedat de Hitler! Cum
adică, orice putere ucide?! Din punctul dumneavoastră de vedere, dacă eu aș
ajunge acum, prin absurd, la putere, aș ucide?
M-a prins de umeri și m-a privit drept în ochi:
— Da! mi-a spus el. Până și dumneavoastră ați ucide, căci puterea nu are
cum să existe altfel! Pe vremuri, lucrurile se săvârșeau fățiș, acum se petrec
mai discret.
Și-a retras mâinile de pe umerii mei și a continuat, pe un ton mai blând:
— Veți ucide pe ocolite, vă veți afla la obârșia unor morți… Într-un anumit
fel, continuitatea puterii pe care o dețineți depinde de uciderea altora. Poate
că în clipa aceasta nu sunteți croită pentru așa ceva. Calea puterii este însă
una dificilă. O cale lungă… O cale care te schimbă… N-o veți putea parcurge
decât atunci când veți fi gata pentru putere, când vă veți fi schimbat suficient
pentru ea.
M-am gândit o clipă că poate avea dreptate.
— Să vă istorisesc, a spus profesorul, povestea prințului Selim și a fratelui
său, Korkut. Cei doi locuiau la Bursa. La moartea tatălui lor, unul din ei urma
să devină suveran. Aceasta însemna, dată fiind tradiția, ca prințul ce prelua
puterea să-și omoare frații de sex masculin, ca unul din ei să devină sultan, iar
celălalt să fie ucis. N-aveau cum să știe care din ei avea să ajungă pe tron. De
aceea, și-au jurat unul altuia ca acela care avea să preia tronul să cruțe viața
celuilalt. În cele din urmă, ziua decisivă a venit și Selim a devenit padișah.
— Și ce s-a întâmplat cu Korkut?
— Ce să se întâmple, a fost ucis! Povestea aceasta n-are nici o legătură cu
buna intenție, cu cuvântul dat. Puterea nu poate fi ținută în frâu decât printr-
un control foarte strict. Altfel, dacă i-am face pe profeți să ajungă la putere, ar
ajunge și ei să ucidă.
— În cazul acesta, am spus eu, ceea ce ar urma să facă cu adevărat
diferența nu ar fi puterea, ci opoziția!
A clătinat din cap în semn afirmativ, cu un zâmbet, ca un profesor
satisfăcut de propriul elev.
De când ajunseserăm acolo nu făceam altceva decât să vorbim despre
moarte, poate și din cauza atmosferei încărcate de istorie care domina Piața
Sultanahmet. Am spus, ca să schimb subiectul:
— Se pare că orașul a fost jefuit în 1204 și de cavalerii cruciați…
— Da, mi-a întărit el spusele. Constantinopolul a fost, în principal, distrus
de către cruciați, nu de către otomani. Aceștia au prădat tot ce le-a ieșit în
cale.
— S-ar părea că până și cele patru statui ecvestre din Piața San Marco, de
la Veneția, ar fi fost șterpelite de aici!
— Și asta e adevărat! Ați terminat istoria?
— Nu, domnule profesor, am terminat filologia, dar acestea sunt niște
realități foarte simple și foarte la îndemână. Se scrie despre ele până și prin
cotidiane.
— În Occident nu știu foarte mulți oameni despre ele!
— Da, până și perioada dumneavoastră este cunoscută de foarte puțini
oameni!
— Care perioadă?
— Perioada războiului, în care au venit în Turcia nenumărați savanți
extraordinari!
— Savanți extraordinari?
— Da. Reuter, Neumark, Hirsch, Auerbach, Spitzer, dumneavoastră…
— Opriți-vă, opriți-vă! Toți acești oameni îmi sunt prieteni. De unde știți
de ei?
— Sunt un om cu știință de carte, domnule profesor, ca să nu mai spun că
sunt curioasă din fire!
— Ați citit volume memorialistice?
— Doar o parte dintre ele, sunt încă la început. Am făcut, în plus, o
investigație prin arhivele universității.
— În arhive? Au acolo dosarele tuturor?
— Da, le au, și toate abundă în diverse informații. Trebuie să vă spun însă,
domnule profesor, că dosarul dumneavoastră este cel mai subțire dintre ele.
— De ce?
— Pentru că serviciul de informații și-a însușit toate documentele
privitoare la dumneavoastră. N-au mai rămas decât două dintre ele.
— Care?
— Unul din care rezultă că ați fi fost expulzat și un altul în care se
precizează că Scurla ar fi făcut o anchetă privitoare la dumneavoastră.
— Scurla?
— Da!
Profesorul a tăcut o vreme, cufundat în gânduri, după care mi-a spus:
— Haideți să ne întoarcem la mașină și să ne ducem la hotel! Am foarte
multe lucruri să vă povestesc. Va fi o noapte lungă!

59. Cunoscut de turci și ca Pargalı Ibrahim Pașa, „Ibrahim Pașa din Parga“ (1493–1536), Ibrahim
Pașa a fost mare-vizir al Imperiului Otoman în perioada 1523–1536. De origine greacă, a fost recrutat
prin metoda devșirme, „strângerea“, a fost prieten cu viitorul sultan Soliman Legiuitorul (pentru
europeni, Magnificul) încă din copilărie și a urmat școala internă a Palatului. Potrivit unor surse, ar fi
fost căsătorit cu Hatice, sora suveranului; surse mai recente contrazic însă această idee. A pierdut,
treptat, încrederea lui Soliman, care-l socotea mult prea ambițios și infatuat, și a sfârșit prin a fi asasinat
la Palatul Topkapı, din ordinul acestuia.
60. Andrea Gritti, care urma să devină mai târziu, în 1523, doge al Veneției, a girat, de fapt, pentru
funcția de bail al Veneției la Constantinopol (perioada 1492–1499), fără a fi numit vreodată oficial în
acest post.
 13

În timp ce reveneam la hotel, i-am întins cutia cu vioara, pe care o

recuperasem de pe bancheta din față a mașinii:
— V-am găsit vioara.
La început s-a bucurat, dar apoi, când a pus mâna pe cutia aceea, care era
mai mare și mai grosieră decât cea originală, a spus:
— Dar asta nu e vioara mea!
— Nu vă neliniștiți, cutia arată diferit, dar vioara a rămas aceeași, i-am
spus eu.
Când a deschis cutia și a scos vioara, și-a dat seama că-i spuneam adevărul.
A contemplat o vreme instrumentul, plin de nostalgie și afecțiune.
I-am povestit cum îl târâserăm de pe țărm și cum luaserăm vioara, uitând
însă cutia pe plajă, în toiul acelui haos. Nu era cazul să-i vorbesc și despre
blestemățiile lui Süleyman.
Și-a așezat vioara în poală, cu mare băgare de seamă.
— În ziua aceea v-am pus și pe dumneavoastră în pericol, mi-a spus el.
Nici măcar nu reușesc să-mi aduc aminte întru totul ce s-a petrecut.
— Domnule profesor, aș vrea să vă întreb ceva: puteți să-mi spuneți cine
este Nadia?
— Am să vă povestesc totul, dar cu o condiție!
— Care anume?
— Să încetați să-mi mai spuneți „domnule profesor“! Spuneți-mi
Maximilian sau, pe scurt, Max!
— Și eu aș vrea să vă povestesc niște lucruri, Max! i-am spus eu.
Mi s-a părut ciudat să-l numesc așa. L-am privit drept în față: zâmbea ușor,
într-un mod menit să-mi dea de înțeles că era satisfăcut. Odată ajunși la Pera
Palas, i-am cerut lui Ilyas să nu mă aștepte. Misiunea mea acolo s-ar fi putut
lungi și, oricum, la nevoie puteam să-i dau telefon.
 Holul de la recepție și barul acelui hotel istoric erau aglomerate. La barul
care mișuna cândva de spioni se aflau acum istanbulezi din categoria celor cu
venituri medii ori superioare, care nu doreau să frecventeze hotelurile în stil
american și care erau pasionați de atmosfera vetustă a locului, precum și
străini care doreau să respire atmosfera Istanbulului de pe vremea Orient-
Expressului.
Pe drum, Max îmi propusese să luăm cina împreună, însă știam oricum că
așa urma să se întâmple.
Am luat cheia de la recepție. Eu aveam să-l aștept jos, iar el avea să urce în
camera lui și apoi să revină. I-am întins pachetul cu darul pe care i-l
pregătisem și i-am spus:
— O amintire de la Istanbul!
S-a fâstâcit, s-a înroșit, după care mi-a mulțumit și s-a îndreptat către
ascensor.
M-am așezat, în așteptarea lui, la o măsuță rotundă din zona barului. I-am
cerut chelnerului un Porto alb. De asemenea, l-am rugat să ne rezerve o masă
liniștită la restaurant. În timp ce-mi sorbeam vinul, eram stăpânită de emoție
la gândul poveștii pe care urma s-o ascult curând după aceea. În cele din
urmă, taina aceea care dura de o săptămână urma să fie deslușită. Aveam să
aflu cine e Max, cine e Nadia, de ce ne duseserăm la Șile, ce semnificație
aveau ceremoniile acelea bizare, de ce erau atât de interesate de Max diverse
misiuni străine, de ce fusese expulzat cândva din Turcia.
Tot cugetând la aceste lucruri, mi-am terminat rapid paharul de Porto. I-am
cerut chelnerului încă unul. Până să apară profesorul, chiar ajunsesem să mă
amețesc puțin de atâta Porto băut pe inima goală. Când a intrat Max în bar,
mai mulți dintre mușteriii aflați acolo s-au întors ca să se uite la el. Era o
prezență atât de plăcută, cu sacoul gri, cămașa albă și eșarfa liliachie
înfășurată în jurul gâtului, încât părea greu de crezut că peste șase luni avea
să devină țărână.
— Multe mulțumiri pentru darul dumneavoastră, Maya! mi-a spus el. E
minunat! Am să-l port mereu la Boston și de fiecare dată am să-mi amintesc
de dumneavoastră!
Cum venise vremea mesei, n-a vrut să bea nimic înainte, așa încât ne-am
îndreptat spre restaurant. Ne-am așezat într-un colț, departe de ceilalți clienți,
la o masă relativ izolată.
În meniul din seara aceea figurau și mâncăruri de inspirație otomană. Am
optat pentru anghinare cu ulei de măsline, urmată mai apoi de sote de miel cu
piure de vinete coapte. Am comandat tot vin de Porto.
Vedeam că Max era încordat. Avea aerul unui om copleșit, de parcă s-ar fi
temut de ceea ce urma să-mi povestească. Nimic mai firesc, având în vedere
că se pregătea să-mi împărtășească o poveste pe care n-o destăinuise nimănui
de atâta amar de vreme.
— Săptămâna trecută pe vremea asta nu știam nimic nici de
dumneavoastră, nici de prietenii dumneavoastră! i-am spus eu.
— Erați, desigur, mai liniștită! V-am adus multe probleme pe cap!
— Nu, sunt foarte fericită! Mi-ați deschis niște orizonturi absolut noi.
A făcut un gest de încuviințare, așa cum fac cei care nu te contrazic, chiar
dacă nu sunt de acord cu tine. A înălțat ușor din sprâncene și și-a înclinat
puțin capul într-o parte.
Am continuat, zâmbind:
— În textele pe care le-am citit eu, un student turc din vremea
dumneavoastră îi mulțumea lui Hitler.
M-a privit uluit:
— De ce?
— El afirma că, dacă n-ar fi existat Hitler, ar fi fost imposibil să aduci în
Turcia atât de mulți profesori germani, iar el și alții ca el n-ar fi avut parte de
un învățământ la asemenea nivel. Rezulta că ar fi fost studentul lui Erich
Auerbach.
— În cazul acesta, a fost foarte norocos, căci Erich Auerbach a fost, cu
adevărat, un savant excepțional. Ați citit, desigur, lucrarea sa, Mimesis, pe
care a conceput-o în perioada petrecută la Istanbul.
— Din păcate, nu, domnule profesor! Pardon, Max!
— Dar ați studiat literatura tot la Universitatea din Istanbul! Cum de v-a
scăpat o asemenea capodoperă?!
— În cursul lecturilor din ultimele zile, am dat și peste titlul acestei cărți.
Din păcate, n-a fost încă tradusă în limba turcă. Îmi dau seama însă de
ciudățenia acestei situații abia acum, când vă ascult pe dumneavoastră.
— Mimesis este una dintre cele câteva lucrări esențiale din domeniul
criticii literare și, după cum vă spuneam, a fost concepută aici, la Istanbul, la
universitatea dumneavoastră. De îndată ce am să mă întorc la Boston, am să
vă trimit versiunea în limba engleză.
— Cartea a fost tradusă în engleză?
— Bineînțeles! S-au scris chiar și alte cărți despre ea. După perioada
petrecută la Istanbul, Erich a primit diverse invitații de la universități
americane. La vremea când a murit, preda la Yale. Lucrarea sa a fost tipărită
în anul 1953, la Princeton61.
— Așadar, americanii au băgat de seamă cum stăteau lucrurile și v-au luat
pe toți de aici…
— Plecarea mea s-a produs în alte condiții. Acum însă dumneavoastră vă
revine o misiune foarte importantă…
— Ce fel de misiune?
— Să traduceți Mimesis în limba turcă, pentru ca lucrarea să revină pe
meleagurile pe care a fost scrisă!
Trebuie să mărturisesc că această idee m-a emoționat profund. Ar fi fost,
într-adevăr, ceva minunat! Max continua să mă emoționeze cu fiecare frază
pe care o rostea, continua să-mi presare viața anostă cu tot soiul de pete de
culoare și spirit de aventură.
— Da, am spus eu. Ar fi minunat!
— Vă veți da seama cât de importantă este această misiune după ce veți
citi cartea. Iată o șansă de a aduce un serviciu de răsunet țării dumneavoastră!
Îmi promiteți s-o faceți?
— Promit! Dar, Max, de ce este atât de importantă această carte?
— Mi-e imposibil să vă explic pe scurt.
— Atunci, faceți-o în detaliu!
Pe chip i s-a ivit un zâmbet simpatic:
— Dragă doamnă atât de tânără, ce facem noi aici, mâncăm sau ținem
cursuri?!
— Dragul meu domn, pentru a face ca masa să decurgă într-un mod mai
plăcut, îl rog pe stimatul profesor care va pleca mâine să-mi ofere o discuție
de factură intelectuală!
— Bine, am să mă străduiesc să vă explic pe scurt, și aceasta doar pentru a
vă spori pofta de a traduce cartea! Erich Auerbach a încercat să sistematizeze,
alături de un alt confrate de-al său, Leo Spitzer, conceptul de Weltliteratur,
„literatură a lumii“. De fapt, noțiunea aceasta fusese lansată mai înainte
vreme de Goethe. Goethe, care era, în același timp, și filozof, încerca să
înțeleagă nu atât literatura creată de diverse civilizații, cât literatura creată la
nivel mondial. Din acest motiv, a învățat persana la o vârstă înaintată. I-a citit
pe marii poeți ai Iranului, pe Hafez62, pe Sa‘di63, și, apropo, pe Mevlana Jalal
ad-Din Rumi64, care face parte din patrimoniul comun al turcilor și
iranienilor. A scris, totodată, celebrul West-östlicher Divan65.
— Adică „Divanul occidentalo-oriental“?
— Da, aceasta este traducerea exactă!
— Max, de ce ați afirmat că Mevlana face parte din patrimoniul nostru
comun?
— Pentru că, deși a locuit la Konya66, a scris în limba persană. Dacă ar fi
scris în limba turcă, regret s-o spun, lumea ar fi auzit infinit mai puțin de el.
Iată, Yunus Emre67 ori Șeyh Galip68, marii dumneavoastră poeți, sunt
necunoscuți pe plan mondial, în ciuda faptului că nu sunt mai puțin valoroși
decât Omar Khayyam69, Sa‘di, Hafez ori Rumi, pe care lumea îi citește cu
sârg. La faptul acesta contribuie limba persană și, desigur, Goethe.
— Probabil că aveți dreptate. N-am privit niciodată lucrurile din acest
unghi.
— Când privești lucrurile de foarte aproape, nu vezi mare lucru. Oricum,
Leo și Erich au încercat să sistematizeze conceptul de Weltliteratur. Mimesis
realizează o analiză amplă, pornind de la Tora și de la Homer, adică de la cele
două surse fundamentale ale literaturii occidentale, și ajungând până la
Proust, la Virginia Woolf… Cu toate acestea, se poate afirma că lucrarea a
rămas axată pe literatura occidentală. Titlul ei complet este, de fapt, Mimesis.
Reprezentarea realității în literatura occidentală.
— Stați o clipă, căci mă simt derutată! i-am spus eu. Cartea privește
literatura lumii, a fost scrisă într-un oraș precum Istanbulul dar, pe de altă
parte, exclude literatura orientală?
— Ca să nu comitem o nedreptate, ar trebui să spunem că volumul privește
literatura occidentală. Erich se plângea mereu de faptul că sursele de care
dispunea la Istanbul erau insuficiente, că nu reușea să găsească aici cărțile pe
care și le dorea.
 — Atunci să vă spun o poveste despre cărți, împrumutată din literatura
orientală, Max! Poveștile de felul acesta sunt numite „pilde“. Ați auzit de
imamul Ghazali70?
— Sigur!
— După ce-și încheie studiile la Bagdad, Ghazali se întoarce cu o caravană
în orașul Tus. Pe drum, caravana este jefuită de tâlhari, care le confiscă
tuturor aurul și argintul pe care-l posedă. Ghazali nu are asupra sa decât o
traistă. Traista este luată și ea. Toată lumea se împacă cu propria soartă, însă
Ghazali pornește în căutarea tâlharilor. După ce-i caută luni de zile, găsește
peștera în care se adăpostesc aceștia și le cere să-i înapoieze traista. Cei care
fac de strajă se pregătesc să-l ucidă pe flăcăul acela bezmetic, numai că
starostele lor aude zarva iscată și îi întreabă ce anume se petrece. Oamenii îi
spun că s-au pomenit cu un smintit de flăcău care o ține una și bună că el își
vrea traista înapoi. Starostele le zice: „Trimiteți-mi-l mie!“ Apoi îl întreabă pe
tânăr: „Fiule, le-am luat tuturor avuțiile și n-a avut nimeni nimic de zis. Ce
poate fi atât de prețios în traista ta ca să-ți pui viața în primejdie și să vii până
aici după ea?!“ Ghazali îi răspunde: „Povara mea e mai prețioasă decât
averile lor, căci în ea se află notițele pe care le-am luat la lecțiile cu profesorii
mei de la Bagdad.“ Starostele tâlharilor le poruncește atunci oamenilor săi:
„Dați-i băiatului traista înapoi! Apoi dați-i să mănânce și trimiteți-l pe drumul
lui!“ După aceea se întoarce către Ghazali: „Îți dau notițele înapoi, băiete, dar
dacă vrei să ajungi un învățat, nu care cumva să uiți ceva!“ îi spune el. „Ce
anume?“ îl întreabă Ghazali. Starostele îi răspunde: „Cunoașterea care-ți
poate fi furată de altul nu e cunoașterea ta!“
Max a râs:
— O pildă foarte frumoasă! De fapt, Occidentul înseamnă cărți, iar
Orientul, pilde. Așadar, este vorba de o revoltă venită din Orient împotriva
celui care a scris Mimesis?
Am râs și eu.
— Se poate! Dacă ar fi examinat bogatele surse orientale aflate la Istanbul,
ar fi putut ajunge și el la o Weltliteratur, ca Goethe, dar din câte am înțeles eu
n-a lucrat decât asupra asupra așa-zisei Westliteratur, a literaturii occidentale.
Cu toate acestea, am să aștept să-mi trimiteți cartea și am s-o traduc în turcă.
— Poate că o să vă referiți la aceste idei în prefață.
 — Desigur!
— Apropo de asta, sunt convins că și scrisorile lui Auerbach vor constitui
un document foarte prețios pentru dumneavoastră, căci în ele se referă la
această țară, la primii ani ai Republicii, la Atatürk.
— Vă amintiți ce spune cu privire la Atatürk? La ora actuală se discută
foarte mult dacă acesta s-a numărat sau nu printre dictatorii acelor vremuri.
— Auerbach îl distinge fără echivoc de dictatorii vremii sale. Îl descrie ca
pe un om inteligent, spiritual și vesel, însă în scrisorile pe care i le trimite lui
Walter Benjamin precizează că nu-i place graba cu care tânăra republică se
debarasează de islam și de vechea cultură și cu care-și schimbă scrierea și
limba. În aceste scrisori se referă la „pâinea sărată a altora“, făcând aluzie la
un pasaj din Divina Comedia de Dante: „Vedea-vei tu cerșită pe cărări / ce
pâine-aduni, și cât de-amară cale / să urci și să cobori străine scări!“71
— Pâinea sărată?
— Da, trimite la pâinea sărată pe care o mânca profetul Iosua alături de
poporul său în timpul captivității babiloniene și, în felul acesta, își descrie
propria viață în exil. Chiar și acest exemplu mărunt pune în evidență modul
profund în care înțelegea lumea Auerbach, de la Vechiul Testament la Dante,
iar de acolo la exilul său istanbulez.
— Da, Max, așa cum pune în evidență și cultura dumneavoastră temeinică!
Aș putea să vă ascult zile, săptămâni în șir!
La aceste vorbe s-a îmbujorat, a tușit ușor și a încercat să schimbe
subiectul.
A propus ca, de data aceasta, să ciocnim paharul în cinstea lui Auerbach și
a traducerii lucrării Mimesis în limba turcă.
— Max, studentul acela avea, oare, dreptate? Chiar așa, dacă n-ar fi existat
Hitler n-ar fi venit aici nici o personalitate aparte?!
— Dacă ar fi să spunem adevărul, da, avea dreptate, căci cultura Turciei ne
era foarte străină. Cunoșteam foarte puține lucruri despre ea. Nu știam altceva
decât că Imperiul Otoman se prăbușise și că locul său fusese luat de o
republică care propunea reforme în stil occidental. Nu aveam nici o idee cu
privire la limba locului. Cei care au venit aici erau însă niște savanți de
calibru mondial, care alcătuiau coloana vertebrală a lumii academice
germane.
 A râs.
— Cu excepția mea, desigur! Gândiți-vă că, la vremea aceea, în ditamai
Turcia nu exista decât o singură facultate de medicină, care era și ea cât se
poate de anacronică. Mai gândiți-vă și la celelalte domenii. Atatürk dorea să
occidentalizeze țara rapid. Această misiune a fost asumată de profesorii
germani. Ei au format elitele țării și au pus bazele unei tradiții care urma să se
perpetueze din generație în generație. De exemplu, sistemul dumneavoastră
muzical a fost creat de un compozitor de renume mondial precum Paul
Hindemith72!
— Când ați venit dumneavoastră aici, cum arăta Turcia?
— Față de cei care au imigrat în 1933, eu am venit târziu. La începutul lui
1939… Chiar și atunci, Turcia continua să fie o țară agrară, cu o populație de
șaptesprezece milioane de locuitori. Acum câți locuitori aveți?
— Șaptezeci de milioane. Max, din câte am citit eu, profesorii evrei au fost
înlăturați din universitățile germane în 1933. Au fost boicotați, și-așa mai
departe… Până în 1939 s-au petrecut, după toate probabilitățile, evenimente
cât se poate de tragice. Dumneavoastră de ce ați ajuns aici atât de târziu?
Intram, puțin câte puțin, în subiect.
— Motivul e foarte simplu: eu nu sunt evreu. Provin dintr-o familie
catolică, cu rădăcini burgheze.
— Bine, dar atunci de ce ați părăsit Germania în 1939?
— Tocmai despre acest lucru urmează să vă vorbesc. Nu știu însă de unde
să încep!
— Începeți, vă rog, de cât mai departe! De la copilăria, de la tinerețea
dumneavoastră…
— Bine! Pregătiți-vă însă pentru o poveste lungă!
— Sunt deja pregătită! i-am spus eu. Am însă o rugăminte: pot să vă
înregistrez, ca să-mi rămână o amintire de la dumneavoastră?
A încruntat ușor din sprâncene. Am observat că ezita puțin.
— N-am nici un scop ascuns, i-am spus eu. Simt însă că, după ce veți
pleca, mă voi prăbuși într-un vid teribil. Nu l-aș putea umple decât
ascultându-vă vocea și citind diverse cărți despre perioada respectivă.
Am adăugat apoi, râzând:
— Și, desigur, traducând Mimesis în limba turcă!
 A râs și el și a spus:
— Bine! Puteți să mă înregistrați!
Am scos din geantă micul reportofon digital pe care-l pregătisem încă de
acasă. L-am împins pe fața de masă albă, către el. Ledul roșu al aparatului,
care clipea necontenit, părea să sublinieze însemnătatea lucrurilor pe care
urma să le aflu.
În seara aceea de sâmbătă, restaurantul era aglomerat. Chelnerii
experimentați, înveșmântați în straie negre, treceau printre mese cu mișcări
agile.
Profesorul Wagner s-a pornit să povestească:
— După cum spuneam, m-am născut într-o familie înstărită, care avea
chiar pretenții de noblețe. Am avut parte de o educație foarte bună. Tatăl meu
era un judecător cunoscut. Mama era o bună pianistă. Mi-am petrecut
copilăria și tinerețea învățând latină, greacă veche, filozofie, literatură, istorie,
muzică. Am devenit mai apoi asistent la universitate, la o vârstă care ar putea
fi socotită neobișnuită. Duceam o viață fericită. Nu mă confruntam cu nici un
fel de probleme. Profesorii, colegii de serviciu, studenții și cvartetul amator
de coarde cu care mă vedeam o dată pe săptămână, interpretând piese
muzicale care ne făceau tuturor plăcere, erau, cu toții, minunați. Lumea ni se
părea frumoasă. Din când în când se vorbea despre un fost caporal pe nume
Adolf, care provoca tulburări prin berăriile din München și care intra în
conflict cu poliția dar, în general, se făcea haz pe seama lui. Nu-l lua nimeni
în seamă.
După o vreme, am cunoscut-o pe Nadia. Era studentă la istorie. Îmi aduc
aminte că, la început, m-am gândit că era o fată tare drăguță. La câteva zile
după aceea, am început să-mi spun că era o fată nespus de frumoasă. După o
săptămână, am început să mă gândesc că avea niște ochi nemaipomeniți.
Apoi, după o vreme, am început să-mi spun că ochii, chipul, trupul ei erau
capodopera unui pictor. Îmi dădeam seama că începusem să mă gândesc la ea
și în afara orelor de școală. Momentele în care mă îmbrăcam dimineața și mă
duceam la facultate se preschimbau treptat într-o dulce nerăbdare, căci urma
s-o văd pe ea. Când mă întindeam, seara, în pat, mă gândeam la Nadia, iar
când făceam muzică, la sfârșit de săptămână, gândul îmi era tot la ea. Avea
niște buze minunate, fremătânde, care o făceau să aducă uneori, când palpitau
ușor, cu un copil îmbufnat, iar acestea nu-mi piereau niciodată dinaintea
ochilor. În răstimp de aproximativ o lună, mă îndrăgostisem de ea lulea,
numai că ea habar nu avea de toate aceste lucruri. Eram în 1934. Se împlinea
un an de când venise Hitler la putere și legea aceea celebră…
— „Legea pentru restaurarea serviciului public profesional“, am spus eu.
Maximilian a părut uimit.
— De unde știți?!
— Păi, v-am spus că am citit! Oricum, continuați!
— … reprezenta o lovitură îngrozitoare, neașteptată. Profesorii de origine
evreiască de la universitate s-au văzut nevoiți să renunțe la serviciu. Între
timp, au început presiunile și asupra studenților evrei. Și lor le-a devenit
imposibil să-și mai continue studiile. Studenții cu vederi naziste semănau
teroare. Nadia insista să vină la școală, dar, într-una din zile, i-am văzut pe
naziști legându-se și de ea, în curte. Am intervenit imediat.
— Da, l-am întrerupt eu, în jurul dumneavoastră nu se petreceau niște
lucruri prea plăcute pe vremea aceea. De exemplu, „Ziua boicotului
evreiesc“73…
Făceam pe grozava, dar adevăratul meu scop era ca profesorul să mai
amâne puțin depănarea acelei povești care-mi trezea curiozitatea. Eram atât
de curioasă, așteptam cu atâta emoție s-o aud, încât atunci când se apucase s-
o istorisească îl determinam cu bună știință să mai zăbovească puțin, pentru a
fi ceva mai pregătită pentru ea.
— Da, a spus el, aveți dreptate. „Ziua boicotului evreiesc“ a fost prima
barbarie care le-a dat curaj naziștilor. Aceștia s-au dus și la atelierul de
croitorie al tatălui Nadiei și l-au bătut amarnic pe sărmanul om.
— Bine, dar poporul german nu putea cere încetarea acestor brutalități?
Maximilian a surâs.
— Ați citit cartea lui Hirsch, a spus el. Hirsch n-a iertat niciodată poporul
german pentru că nu a reacționat în ziua aceea, dar, din punctul meu de
vedere, nu prea avea dreptate.
— De ce?
— Pentru că poporul nu poate fi eficient decât atunci când e organizat.
Când vine vorba de oameni izolați, aceștia se fac mici în fața tiraniei. Aceasta
e regula generală. În ceea ce privește poporul german, el n-avea nici o putere.
Partidele și celelalte formațiuni politice erau însă vinovate, desigur!
— Tot nu înțeleg! i-am spus eu. De ce să rămână pasiv un popor când
vecinii săi sunt asupriți?!
Maximilian m-a privit în adâncul ochilor:
— Amintiți-vă ce s-a petrecut aici în 6–7 septembrie 1955, a spus el. Chiar
în acest cartier, în Pera! N-au fost jefuite toate magazinele grecilor, pentru ca
mai apoi unele grupuri de barbari să pornească la vânătoare împotriva celor
care nu erau turci și musulmani? N-a fost și aceea o zi a linșajului?!
— Ba da! am spus eu.
— Ei bine a crâcnit, oare, vreun om de rând?
— Din câte știu eu, nu. Doar că unii turci i-au salvat pe vecinii lor greci ori
armeni.
— Adică este vorba despre eforturile individuale ale unor oameni înzestrați
cu conștiință!
— Da.
— Să nu mă înțelegeți greșit! Nu afirm aceste lucruri pentru a învinovăți
poporul turc sau pentru a compara cele petrecute atunci cu ferocitatea
naziștilor. Astfel de evenimente există în istoria oricărei țări, însă oamenii
obișnuiți nu au cum să reacționeze față de ele. Ce v-am spus eu ceva mai
devreme: orice putere ucide! Unele dintre ele mai mult, altele mai puțin…
— Am înțeles, domnule profesor, să revenim la povestea dumneavoastră!
— Parcă era vorba să nu-mi mai spuneți „profesor“!
M-am întins către el și l-am atins pe braț:
— Mi-a scăpat! Bine, Max, v-aș ruga să continuați!
A ridicat un deget și m-a prevenit, cu un gest care arăta că era vorba de o
glumă:
— Hmmm, să nu se mai întâmple!
Am râs. Acum mă relaxasem și eram pregătită cum se cuvenea.
— Da, Max… Rămăseserăm la ziua în care naziștii s-au legat de Nadia în
curtea universității. Apoi?
Și-a fixat ochii asupra unui punct nevăzut de pe fața de masă albă, fără să-
mi răspundă. A stat o vreme așa, nemișcat. Apoi s-a pornit să-mi depene
povestea fără întreruperi, pe un ton monoton, de parcă mi-ar fi transmis ceea
ce vedea în acel punct.
 Ledul roșu al reportofonului clipea necontenit.
Chelnerii se tot învârteau pe lângă noi, turnau vin în pahare, făceau ordine
pe masă. Profesorul continua să vorbească, fără a lua uneori seama la nimic
din ceea ce se petrecea în jur. Alteori aștepta ca personalul să termine ce avea
de făcut, sorbea puțin vin sau chiar rostea câteva cuvinte pe o altă temă. Apoi
își fixa din nou ochii asupra acelui punct nevăzut de pe fața de masă albă și
relua povestea din locul în care rămăsese.
În ceea ce mă privea, nu puteam să ascult anumite lucruri. Uneori îmi
venea să-mi acopăr fața cu mâinile și să plâng, alteori să sar în picioare și să
urlu, să-mi exprim revolta cu voce tare. Mă străduiam însă, pe cât posibil, să
stau liniștită. Aveam grijă să nu fac gesturi prea ample și să nu-i abat atenția
în nici un fel.
În unele momente ale povestirii, când simțeam că nu mai puteam îndura,
mă străduiam să las impresia că-l ascultam și să-mi ocup mintea cu alte
gânduri. Socoteam că era suficient să mă port în așa fel încât să nu-l împiedic
să-și ducă povestea mai departe, și asta deoarece, chiar de-ar fi fost să nu-l
ascult, aparatul de pe masă înregistra totul. Aveam să-l pot asculta apoi în
ritmul pe care mi-l doream eu, întrerupându-mă de câteva ori.
Cu toate acestea, la un moment dat n-am mai rezistat și m-am ridicat
repede în picioare. Aveam ochii plini de lacrimi și mi se strângea inima. M-
am dus la toaletă, fără să rostesc o vorbă. În clipa aceea nu mai aveam
puterea să spun nimic. Când m-am întors, locul era pustiu. M-a năpădit un soi
de teamă. M-am uitat, panicată, către mijlocul mesei. Reportofonul se afla
acolo; ledul lui roșu clipea de zor.
La puțin timp după aceea, profesorul s-a întors. Avea, deodată, aerul unui
om odihnit. Chipul îi surâdea. Poate că, istorisindu-și povestea, se simțea
oarecum despovărat.
— Îmi cer scuze că v-am fragmentat povestea, Max! i-am spus eu.
Mi-a răspuns, pe tonul matur al celui care a cunoscut toată durerea lumii:
— Nu este nici o problemă! Ba chiar ne-a picat bine întreruperea aceasta!
Am mai lungit puțin momentul acela de acalmie. Ne-am sorbit vinul. Le-
am cerut chelnerilor să strângă masa și să ne aducă niște fructe. Apoi și-a
pironit din nou privirile asupra acelui punct nevăzut de pe masă și s-a pornit
să povestească la fel ca mai înainte. Uneori mijea ochii, iar pe chip i se ivea o
expresie de suferință, pentru ca alteori privirile să-i lucească, pline de
speranță, și să arate aidoma luminilor nedeslușite care se întrevedeau prin
Pera Palas. Era limpede că imaginile pe care le zărea în punctul acela alb îi
provocau mai întâi suferință, după care îi reîmprospătau speranța, pentru ca
apoi să-i stârnească decepție. Tonul monoton al vocii sale nu se modifica însă
deloc.
Pe măsură ce povestea, chipul i se însuflețea. Simțeam că îi făcea bine să
împartă cu altcineva povara pe care-o adunase în suflet. Având în vedere
faptul că urma să moară înainte de a se-mplini anul, cineva trebuia să fie
martor la povestea sa!
În vremea aceasta, restaurantul se golise treptat. Pe măsură ce în jur se
așternea liniștea, vocea profesorului se auzea tot mai tare. Chelnerii stăteau
pe margine, somnoroși, și era limpede că își doreau ca ultimii clienți să plece
cât mai repede.
Mi-am așezat mâna cu blândețe peste a lui. A continuat să vorbească, fără
să mă bage în seamă. Când a terminat ce avea de spus cu privire la partea pe
care tocmai o relata, a ridicat capul și m-a privit drept în față.
— Nu vreau să fiu nepoliticoasă, Max, dar probabil că trebuie să plecăm.
N-a mai rămas nimeni în afară de noi.
A privit în jur, dus pe gânduri.
— Desigur, desigur! a spus el.
A cerut nota, făcându-i un semn chelnerului. Acesta o avea, de fapt, deja în
mână. A adus-o repede și a pus-o pe masă. Max şi-a trecut pe ea numărul
camerei și s-a semnat. Când ne-am ridicat, am lăsat și eu un mic bacșiș. Am
urcat în holul de la recepție.
— Trebuie neapărat să ascult sfârșitul poveștii, Max! i-am spus eu. În
curând se va închide și barul. Vreți să mergem la altul, undeva în afara
hotelului?
— Nu! a spus el. Să nu mai ieșim la ora asta! Poftiți în camera mea! În
minibar am și niște băuturi cu care aș putea să vă servesc.
Probabil că aceea era formula cea mai rațională. Oricum, Kerem urma să
înnopteze la tatăl lui. Nu eram obligată să mă întorc acasă la o anumită oră.
Eram cu adevărat curioasă să aflu sfârșitul poveștii. Nu exista nici un
impediment să petrec o oră- două în camera lui, dar nu se cuvenea să-l mai
solicit pe Ilyas de la ora aceea încolo. N-avea însă importanță, căci aș fi putut
să iau unul dintre taxiurile acelea care așteptau în fața hotelului.
Am urcat cu Max în celebrul ascensor al hotelului și ne-am dus împreună
sus, sub privirile funcționarului care era de serviciu în tura de noapte la
recepție. Odată ajunși în cameră, ne-am instalat în fotoliile comode aflate
acolo. Max a scos niște coniac din minibar.
După ce a turnat coniacul în pahare, a continuat:
— Aș putea să vă istorisesc mai mult detalii despre viața la Istanbul,
despre profesorii din epoca aceea și despre universitate, dar simt că în clipa
de față nu le-a venit încă vremea.
— Aveți dreptate, i-am răspuns eu. V-aș ruga să-mi povestiți despre Nadia.
Ați izbutit s-o găsiți?
A clătinat din cap:
— Bine.
Am păstrat amândoi tăcerea o vreme. Apoi am prins să ne sorbim băutura
din pahare.
În ceea ce privea amintirile profesorului, ajunseserăm către finalul anilor
1930. În vreme ce Max se pregătea să-și reia povestea, m-am gândit la biata
mea bunică dinspre mamă. Prin urmare, nenorocirea care se abătuse asupra ei
începuse după vremurile despre care vorbea profesorul!
Profesorul lăsa impresia că se străduia să-și adune forțele pentru a putea
relata povestea fără pauze, așa cum făcuse la restaurant. Aidoma oamenilor
care se pregătesc să pornească la un drum lung, anevoios, stătea așezat într-o
poziție cât mai relaxată și vorbea despre tot soiul de subiecte menite să-i
ridice moralul.
În timp ce ne umpleam din nou paharele, coniacul s-a isprăvit. S-a ridicat
zâmbind, oarecum satisfăcut de faptul că găsise prilejul de a se abate de la
subiect și de a mai trage puțin de timp. S-a dus la telefon și a comandat o
sticlă de coniac Martell. Am așteptat comanda fără să ne vorbim. Pe măsură
ce se prelungea tăcerea, în încăpere se instala un soi de încordare greu de
suportat. În cele din urmă, Max a luat sticla de Martell de la chelnerul care
tocmai bătuse la ușă și a turnat băutura în pahare. Și-a continuat apoi
amintirile din punctul în care rămăsese la restaurant, vorbind pe același ton
monoton ca mai înainte.
 Am apăsat repede pe butonul reportofonului, aflat pe o măsuță. Ledul roșu
a început din nou să pâlpâie.
După ce am stat o vreme să ascult fără să mă clintesc din loc, m-am ridicat,
simțind nevoia să fac ceva, să mă insinuez în șirul evenimentelor care se
petrecuseră cândva, și am început să patrulez prin încăpere. Nu aveam cum să
schimb, desigur, ceea ce se întâmplase cu mai bine de șaizeci de ani în urmă,
numai că mi-era cu neputință să accept acest lucru.
Nu mă temeam că aș fi putut rata ceea ce spunea profesorul, deoarece urma
să-i ascult oricum relatarea la reportofon. Mai mult, îmi convenea să mă
gândesc uneori la lucruri oarecum diferite de cele evocate de el.
M-am gândit la epoca mea, la oamenii care mă înconjurau. Noi nu ne mai
confruntam cu masacre atât de înspăimântătoare, cu suferințe atât de atroce.
Oamenii continuau însă să se gândească zi și noapte cum să facă viața mai
dificilă, cum s-o facă de nesuportat pentru alții și depuneau necontenit
strădanii în acest sens. Era bine, totuși, că nu mai puteau beneficia de ocaziile
care existau pe vremea tinereții profesorului!
Am băgat de seamă că vocea lui Max se frângea. Apoi s-a oprit cu totul.
Vedeam că era foarte obosit și că se albise la față ca varul. Mâinile sale pline
de zbârcituri tremurau. Nu era vorba doar de extenuare fizică, ci și de
secătuire sufletească. Oricum însă, ne apropiam de sfârșitul poveștii. Urma
să-mi mai istorisească puțin, după care aveam să-l ajut să se culce și să plec
acasă.
— Ați obosit foarte tare, Max, dar probabil că n-a mai rămas decât puțin de
istorisit! i-am spus eu. Apoi am să vă las să vă odihniți!
Mi-a dat un răspuns care m-a uimit:
— Nu! N-a mai rămas puțin. Adevărata poveste abia acum începe!
La auzul acestor vorbe, i-am spus:
— În cazul acesta, vă rog să vă întindeți în pat, domnule profesor! Dacă n-
o să adormiți, o să-mi povestiți mai departe! Dacă însă o să adormiți, o să-mi
istorisiți mâine, pe scurt, sfârșitul poveștii.
La început a dat să se împotrivească puțin, dar apoi, pentru că, într-adevăr,
nu-l mai țineau puterile, m-a ascultat. L-am ajutat să-și scoată hainele de zi și
să-și pună pijamaua, după care l-am așezat în pat.
Zăcea lungit pe o parte, iar eu stăteam așezată în fotoliul de lângă pat.
Continua să vorbească pe un ton sleit, rănit. Mă tot plimba prin țări și orașe
precum România, Germania, Istanbul, Ankara. Percepeam tot soiul de
amărăciuni și emoții. Apoi, imaginile care prinseseră să se înfiripe înaintea
ochilor mei au început să-și reducă intensitatea, să se risipească, iar vocea lui
Max a amuțit. Adormise, respirând ușor, dar regulat.
M-am ridicat din fotoliu, fără să fac zgomot, și am contemplat o vreme,
uitându-mă pe fereastră, Cornul de Aur și Bulevardul Tarlabașı, sufocate de
aglomerația specifică zilei de sâmbătă. Mă întrebam dacă s-ar fi cuvenit să
plec, trăgând ușa după mine, sau dacă nu cumva avea să se trezească și să
dorească să-și continue povestea. Apoi, mânată de o hotărâre subită, mi-am
scos jacheta și m-am lungit și eu în pat. M-am lipit de el, cuprinzându-l în
brațe pe la spate, la fel cum făcusem la Black Sea Motel. Și eu eram extrem
de obosită. Mai întâi am crezut că nu-și dădea seama de prezența mea, dar
apoi l-am auzit spunând, fără să-și schimbe poziția:
— Mulțumesc!
Avionul e cufundat în întuneric. Cum hublourile sunt închise, nu reușesc
să-mi dau seama dacă afară este lumină sau întuneric. Stau și mă gândesc cât
de îndepărtate par, pentru majoritatea oamenilor din zilele noastre, niște
evenimente petrecute într-un trecut chiar mai scurt decât răstimpul vieții unui
om.
Cum să concepi că nenumăratele pribegii, nenumăratele suferințe,
nenumăratele întâmplări ținute sub obroc nu vor avea nici o înrâurire asupra
generațiilor următoare?! Oare oamenii aceștia, deși n-au avut parte de
evenimentele care s-au abătut asupra profesorului, n-au fost crescuți de cei
care le-au trăit?! Dorm cu toții într-un avion ce pare minuscul atunci când
alunecă pe ditamai bolta cerului. Cât de întunecată este lumea când ignori
universul de dincolo de hublouri!
În scaunele aflate în jurul meu dorm câteva persoane. Numărul celor care
se îndreaptă spre toalete sporește treptat. Cei mai mulți dintre ei sunt bărbați
trecuți de vârsta medie. Probabil că îi constrânge prostata s-o facă. Ce ciudat
îmi pare să văd la vreme de noapte niște oameni pe care nu i-am cunoscut
niciodată! Aceștia nu știu că, în clipele acelea, am luat o pauză de la
operațiunea de „copiere și lipire“ a însemnărilor pe care mi le-am făcut după
venirea profesorului și că aștern în scris felurite cuvinte privitoare la ei.
 Dacă ar citi măcar aceste pagini, li s-ar părea foarte ciudat că m-am vârât
în așternut cu un bărbat străin și că l-am cuprins în brațe pe la spate! Dacă ar
cunoaște însă povestea lui Max, ba mai mult, dacă l-ar auzi pe el istorisind-o
pe tonul acela tulburător, de om fără somn…
Trebuie să termin acest capitol înainte de a face o scurtă pauză.
După ce m-am strecurat în pat și l-am cuprins pe profesor în brațe pe la
spate, l-am auzit spunându-mi „mulțumesc“.
— De ce? l-am întrebat eu.
— În felul acesta, am să pot povesti mai ușor ceea ce a urmat.
— Nu este pentru prima oară când vă iau în brațe, Max!
— Da, știu. Mulțumesc și pentru cealaltă dată! Mi-ați salvat viața!
De data aceasta, amândoi eram îmbrăcați, însă eu, exact așa cum se
întâmplase și prima oară, eram din nou cuprinsă de o tandrețe aproape
tangibilă. Mi-am rezemat capul de spatele lui. Am rămas în acea poziție,
trăgând în piept minunata mireasmă care se desprindea din trupul său. Vocea
lui vlăguită se preschimbase aproape într-o șoaptă.
Mă mărgineam să ascult vocea lui Max, ușurată să știu că ledul roșu al
reportofonului aflat pe măsuța din spatele meu continua să pâlpâie. Vorbele
lui deveniseră cu neputință de îndurat.
Am adormit cu gândul la nenorocirea aceea îngrozitoare, ținându-l strâns
în brațe pe omul acela copleșit de durere, de parcă aș fi vrut să-i transmit
întreaga mea putere tămăduitoare.
M-a trezit telefonul mobil. Era aproape ora prânzului. Ilyas mă întreba
când să vină să mă ia.
— Nu e nevoie să vii la mine acasă, Ilyas, i-am spus eu. Vino la ora două
la Pera Palas! O să ne întâlnim acolo și o să-l ducem pe profesor la aeroport.
— Bine, doamnă, mi-a răspuns el.
Profesorul nu se afla nici în pat, lângă mine, nici în cameră, dar auzeam
apa curgând în baie. După o vreme, și-a făcut apariția, înfășurat într-un halat
alb. Se pusese din nou pe picioare și-mi zâmbea.
— Cât de adânc dormeați! mi-a spus el. Minunatul somn al tinereții…
M-am sculat, am făcut și eu un duș și mi-am venit în fire. Noaptea aceea de
nesomn, băutura și lacrimile mă lăsaseră cu cearcăne sub ochi și cu fața
buhăită. Mi-am improvizat niște comprese, folosindu-mă de apa rece ca
gheața. Nu voiam să-i par urâtă lui Max!
Am cerut apoi să ne fie adus micul dejun în cameră. Am băut cafea tare, la
filtru, și am mâncat, fiecare, câte un ou și puțină brânză, contemplând în acel
răstimp Cornul de Aur.
Când am isprăvit micul dejun, ne-am ocupat de valiza profesorului. Și-a
prins la gât șalul liliachiu, adresându-mi un zâmbet. A scos apoi o scrisoare
dintr-o despărțitură a valizei și mi-a întins-o.
— Aceasta este scrisoarea despre care v-am vorbit ieri!
În timp ce o citeam, nu m-am putut împiedica să nu plâng cu sughițuri,
deși mă străduiam din răsputeri să mă abțin. Max nu-mi putea vedea ochii
înotând în lacrimi, căci stătea întors cu spatele la mine, dar, cu toate acestea,
îmi era imposibil s-o citesc mai departe. De ce nu se întorcea cu fața la
mine?! Oare să-și fi ferit și el ochii? S-a îndreptat încet către baie, deși abia
ieșise de acolo.
M-am apucat să copiez repede scrisoarea. Tocmai când așterneam pe hârtie
ultimele cuvinte, Max a revenit din baie. I-am întins-o, iar el a luat-o și a pus-
o din nou în despărțitura valizei. Am împăturit copia și am strecurat-o în
buzunar. I-am spus, atingându-mi ușor cu mâna buzunarul:
— Am să am mare grijă de ea, Max!
A zâmbit. N-am mai schimbat apoi nici o vorbă. Am stat amândoi în
camera aceea de hotel, cufundați în tăcere. Apoi am coborât. Factura pentru
cazarea la hotel urma să fie trimisă universității; Max a plătit tot ce cheltuise
în plus, adică mesele, băutura și alte lucruri de acest fel. Avea în mână cutia
cu vioara. Valiza i-a fost adusă în hol de un valet, care i-a încredințat-o lui
Ilyas.
Am urcat în mașină și am plecat. N-am schimbat nici o vorbă până la
aeroport, așa cum nu schimbaserăm nici în timpul micului dejun.
Fiind duminică, străzile erau relativ pustii.
În timp ce îl conduceam spre terminal, m-a sărutat pe obraz și mi-a spus,
cu voce scăzută:
— Mulțumesc!
A adăugat:
— Pentru tot!
Apoi s-a îndepărtat, fără să privească în urmă, și s-a făcut nevăzut, cu
paltonul și pălăria lui negre, cu vioara, cu valiza, cu eșarfa liliachie atârnată la
gât.

61. Traducerea în engleză, semnată de Willard R. Trask, a apărut la circa șapte ani de la apariția
lucrării originale, în germană (Berna, 1946).
62. Hafez (1325?–1389?) a fost un celebru poet persan, originar din Şiraz. Adept fervent al misticii
islamice, s-a afirmat o vreme şi ca poet de curte. Poemele sale elogiază agapele bahice, partidele de
vânătoare şi dragostea, reflectând, aparent, stilul de viaţă al curţii imperiale iraniene, dar trădează și
înclinația sa către stilul de viață contemplativ.
63. Sa‘di a fost pseudonimul lui Muslih al-Din (1213?-1292?), poet persan, originar din Şiraz. Sa‘di
a studiat la Bagdad şi a călătorit mult, în Africa de Nord, în Irak şi, poate, în India; a făcut totodată mai
multe pelerinaje la Mecca. Revenit la Şiraz, în jurul anului 1250, poetul s-a dedicat elaborării celor mai
celebre dintre operele sale, Livada (Bustan, 1257) – o culegere de fabule, maxime şi scurte istorii în
versuri, care reflectă morala islamică – şi Grădina cu trandafiri (Golestan, 1258) – istorii şi anecdote în
proză, care alternează cu scurte poeme şi maxime.
64. Misticul și poetul persanofon Mawlana Jalal ad-Din Rumi (pentru turci, Mevlâna Celâleddin
Rumi), mort în anul 1273, la Konya.
65. Antologie lirică inspirată de opera legendarului poet persan Hafez; poemele incluse în volum
datează din perioada 1814–1819.
66. Oraş situat în centrul Turciei, punct nodal al ordinului mistic Mevlevi (Mawlawi), cunoscut în
Occident ca „ordinul dervișilor rotitori“. Numele acestuia provenea de la patronul său spiritual, poetul
mistic Mevlana (Mawlana) Jalal al-Din Rumi (m. 1273). Aici se afla lăcaşul principal al ordinului mai
sus amintit, care cuprindea, printre altele, mausoleul fondatorului şi care a devenit, de-a lungul
timpului, un important centru de pelerinaj.
67. Yunus Emre (m. 1321 sau 1328) a fost un poet mistic de factură populară, care a trăit în
Anatolia selgiukidă și, ulterior, în cea otomană timpurie și care a influențat de o manieră durabilă
literatura similară din Turcia, fiind perceput ca un veritabil poet național. Existența sa, oarecum
învăluită în mister, își găsește reflectarea în poemele care-i sunt atribuite, parte originale, parte apocrife.
68. Șeyh Galip (1757–1798) a fost unul dintre cei mai celebri poeți mistici din perioada otomană
târzie, fiind membru al ordinului sufit Mevlevi. A fost un apropiat al sultanului Selim al III-lea, care era
membru inițiat al ordinului, și, o vreme, șeyh al lăcașului Mevlevi din cartierul istanbulez Galata.
69. Omar Khayyam (m. 1131), poet, filozof, matematician și astronom persan care a trăit în
perioada selgiukidă și care și-a dobândit faima literară
 mai cu seamă datorită catrenelor sale, cunoscute în limba română ca „rubaiate“. Deși a rămas în
istorie mai ales ca poet, era celebru în vremea sa îndeosebi ca astronom, astrolog și matematician.
70. Abu-Hamid ibn Muhammad al-Ghazali (1058–1111), teolog şi mistic islamic, originar din
orașul Tus, situat în provincia Horasan din Iran. A fost, o vreme, profesor la vestita şcoală coranică al-
Nizamiyya din Bagdad, unde şi-a scris o mare parte din opere. Şi-a petrecut apoi circa unsprezece ani în
călătorii prin zone celebre ale lumii islamice, revenind către sfârşitul vieţii la Nişapur şi, ulterior, la
Tus. Printre lucrările sale figurează numeroase tratate de teologie și mistică islamică.
71. Dante, Divina Comedie (trad. George Coșbuc), Iași, Polirom, 2000, Paradisul, XVII, 58–60, p.
621.
72. Paul Hindemith (1895–1963) a fost unul dintre cei mai străluciți muzicieni germani din prima
jumătate a secolului XX; s-a remarcat în calitate de compozitor, violonist, dirijor şi teoretician muzical.
Începând cu anul 1935 a fost invitat de mai multe ori în Turcia pentru a pune bazele învățământului
muzical din această țară. După ascensiunea naziștilor, și-a desfășurat o parte din activitatea profesională
în Elveția, apoi în Statele Unite ale Americii. În perioada postbelică a revenit în Elveția, dar a petrecut
lungi perioade și în Germania.
73. În germană, Judenboykott; boicotul nazist la adresa afacerilor evreiești a început la 1 aprilie
1933.
 14

Sentimentul de gol care m-a cuprins după plecarea lui îmi părea imposibil
de redat în cuvinte. Lumea se metamorfozase brusc, dobândind o cu totul altă
înfățișare. Agitația necotenită a nenumăraților oameni din aeroport, mânați de
dorința de a se deplasa dintr-un oraș în altul sau dintr-o țară în alta, căratul
valizelor, strădania de a ajunge cine știe unde au început să-mi pară niște
frământări fără noimă.
În timp ce Ilyas mă ducea acasă, stăteam pe bancheta din spate a mașinii și
priveam pe fereastră. Cât de mulți oameni erau prinși în trafic! Cât de mulți
oameni, rupți unul de altul, fără să aibă habar de ceea ce li se întâmpla
celorlalți, forfoteau prin acele locuri! Goneau către diverse ținte, măcinați de
tot soiul de griji, și așa se făcea că le trecea viața. Nici unul dintre ei nu
cunoștea însă povestea celuilalt!
Odată ajunsă acasă, m-am năpustit în fotoliu. Doream să-mi petrec după-
amiaza aceea de duminică mișcându-mă cât mai puțin cu putință.
Mi-am scos din geantă reportofonul. Cele povestite de Max, începând cu
seara de dinainte și până în dimineața acelei zile, erau stocate în aparatul
acela minuscul. Țineam în mână o poveste îngrozitoare! Mă simțeam de
parcă aș fi fost pe cale să aflu taina vieții.
În ultimele câteva zile aflasem nenumărate lucruri pe care le ignoram
cândva. Prin ce momente incredibile trecuseră oamenii de pe acele meleaguri
cu doar câteva generații în urmă! Ajunsesem să fiu la curent cu multe
întâmplări despre care nu știam nimic cu o săptămână înainte, iar
evenimentele petrecute cu șaizeci de ani în urmă îmi păreau acum familiare.
Existau, pe de altă parte, nenumărate subiecte despre care nu știam prea
multe, pe care trebuia să le cercetez, pe care se cuvenea să le aflu.
Astfel gândeam în acele clipe, însă pricepusem deja că simplul fapt de a
intra în posesia informațiilor care-mi stârneau curiozitate n-avea, în sine, nici
o noimă. Și ce dacă aflam ce necazuri se abătuseră asupra bunicii mele din
partea tatei și, totodată, ce evenimente istorice avuseseră loc atunci?! Și ce
dacă aflam ce se petrecuse în anumite zile cu șaizeci de ani, cu o sută de ani,
cu șase sute de ani în urmă?! Ce aveam să fac cu informațiile privitoare la
întâmplările prin care trecuseră, în orașul nostru, profesorul, Nadia, atâția și
atâția oameni evocați de profesor în timp ce-și depăna amintirile cu o zi în
urmă? Toate acele fapte nu aveau cum să dobândească un sens decât în
măsura în care erau percepute ca tot atâtea povești ale unor ființe umane.
Oamenii aceia care se lăsau, în aeroport, pradă propriei agitații, călătorii
grăbiți pe care-i văzusem în mașini în vreme ce înaintam pe drumul către
casă, doamnele rotofeie de la universitate, cumpărătorii de prin magazine se
remarcau, cu toții, printr-un singur aspect demn de interes: povestea pe care o
trăia fiecare dintre ei.
Povestea fiecărui om ne interesa la fel de mult ca întâmplările care se
abăteau asupra noastră. Era suficient ca ea să fie percepută în toată
autenticitatea ei! În definitiv, nu era oare fiecare o poveste despre existența
umană?! Și despre viața aceasta trecătoare?!
M-am uitat din nou la reportofonul din mâna mea. Trebuia să mă ridic, să-i
schimb bateriile, apoi să ascult totul de la un capăt la altul. Ba chiar trebuia să
ascult totul de mai multe ori, iar și iar! Apoi se impunea să istorisesc acea
poveste, s-o pun pe hârtie. N-aș fi putut s-o înțeleg decât străduindu-mă s-o
redau în scris. Nu era obligatoriu să reproduc întocmai detaliile. La nevoie, aș
fi putut să le redau într-o manieră ușor diferită de cea la care apelase
profesorul. Trebuia să fac acest lucru cu sentimentul că povestea unui om
este, în fapt, povestea tuturor oamenilor.
Îmi propusesem să purced însă la treabă începând cu ziua următoare, căci
voiam să-mi petrec după-amiaza și seara de duminică trândăvind, fără să fac
nimic. Aveam nevoie să-mi vin puțin în fire după zilele acelea atât de intense!
Am închis ochii, rămânând mai departe în fotoliu. Mi-am adus aminte de
zilele când prinsesem să mă îndrept către adolescență și când duminicile mi
se păreau la fel de plictisitoare, de lipsite de sens ca niște zoaie. Tata se uita la
meci, se ambala singur uitându-se la jocul ce se transmitea la televizorul alb-
negru al cărui ecran arăta mai mult decât șters la lumina zilei, mama fie făcea
ceva de mâncare în bucătărie, fie dezlega cuvinte încrucișate, stând încruntată
la masă, iar mie nu-mi rămânea altceva mai bun de făcut decât să lâncezesc,
căci nu reușeam să-mi găsesc nici o preocupare. În asemenea momente, mă
încuiam în odăița mea cu câte un roman, iar după o vreme ațipeam. Fratele
meu mai mare era plecat în oraș. În ceea ce mă privea, chiar dacă ar fi fost să
ies, n-aș fi avut unde să mă duc. În bloc plutea un soi de iz nedeslușit, de gaz
și mâncare, care se adunase între pereți de-a lungul anilor.
În ziua aceea de duminică încercam din nou aceleași sentimente. Tot ceea
ce îmi răscolise viața pe parcursul unei săptămâni, tot ceea ce îmi ațâțase
curiozitatea, tot ceea ce mă înviorase, mă revitalizase dispăruse odată cu
plecarea lui Max. Ahmet avea să-l aducă acasă pe Kerem în curând. Aveam
să o luăm de la capăt cu zilele care semănau aidoma una cu alta, să ne
îndeplinim îndatoririle de zi cu zi, să ne culcăm la venirea serii, să ne trezim
dimineața pentru a săvârși din nou, iarăși și iarăși, aceleași lucruri… Aveam
să mă duc la universitate, să mă întorc, să mănânc, să mă culc, pentru ca în
ziua următoare iarăși să mă duc la universitate, să mănânc, să mă culc, pentru
ca în ziua următoare iarăși să mă duc la universitate, să mănânc, să mă culc,
pentru ca în ziua următoare iarăși să mă duc la universitate, să mănânc, să mă
culc, pentru ca în ziua următoare iarăși să mă duc la universitate, să mănânc,
să mă culc, pentru ca apoi iarăși să mă duc la universitate… Și povestea
aceasta avea să continue, poate, vreme de încă treizeci de ani.
Aceleași drumuri, aceiași oameni, aceleași vorbe de clacă!
Da, dacă ar fi fost să pătrund în povestea profesorului aș fi fost cu adevărat
salvată!
În plus, mai aveam pe cap și problema cu Süleyman. Probabil că se
înfuriase și mai tare văzând că-i luasem vioara. N-aveam de unde să știu dacă
o ascunsese pentru a o vinde sau pentru a se răzbuna pe noi.
De cum a venit, Kerem s-a și instalat la computer. I-am spus că a doua zi
urma să se ducă la școală, că trebuia să se scoale devreme, că era cazul să se
culce, că nu trebuia să stea prea târziu. Singurul motiv pentru care nu protesta
și-mi dădea răspunsuri monosilabice de genul „îhî, da!“ era că, în mod
limpede, voia să scape de mine.
N-am găsit energia necesară pentru a-l determina să se ridice de la
computer. M-am dus în camera mea, abia târându-mi picioarele. Când a fost
însă să mă culc, mi-a fost imposibil să adorm. De fapt, nu eram obosită fizic,
era firesc să nu pot adormi atât de devreme.
În timp ce mă răsuceam în pat de pe-o parte pe alta, mi-au picat ochii pe
foile de hârtie de pe noptieră. M-am lungit spre ele, sastisită, și le-am luat în
mână. M-am decis să mai parcurg câteva informații privitoare la vasul
Struma, care, după cum aflasem deja, venise din România și fusese
abandonat în largul coastelor Istanbulului. M-am apucat, așadar, de citit,
satisfăcută că-mi găsisem ceva de făcut: urma să mai trag puțin de timp până
când avea să mi se facă somn, documentându-mă pe marginea unui subiect
care-mi stârnea interesul.
Datele acelea despre vasul Struma, care fusese plasat în carantină în zona
Istanbulului, îți umpleau însă sufletul de amărăciune. Numărul cabinelor
aflate pe cele două punți inferioare ale navei era cu totul insuficient. Până și
spațiul în care ar fi urmat să circule, să se miște oamenii în timpul zilei era
redus. Nu exista baie sau duș. Era extrem de dificil să găsești chiar și o cadă
pentru a-i îmbăia pe sugari. Nu aveai nici o posibilitate să speli rufe. Oamenii
nu-și puteau schimba veșmintele. Mai rău, nu exista decât o singură toaletă
pentru cele 769 de persoane aflate la bord, iar în fața ei se forma mereu o
coadă nesfârșită. Din acest motiv, călătorii se vedeau obligați să-şi facă
nevoile pe punte. Cum ajunsese să geamă de excremente umane, puntea
devenise alunecoasă și răspândea o duhoare insuportabilă.
Condițiile sanitare s-au înrăutățit peste măsură. Cei douăzeci de medici
aflați printre pasageri se ocupau zi și noapte de cazurile de dizenterie. Dată
fiind penuria de medicamente, bolnavilor le erau administrate foarte puține
doctorii. În aceste împrejurări, doi tineri au sfârșit prin a-și pierde mințile.
Viața de pe vas se desfășura în împrejurări nespus de vitrege. Călătorii erau
bântuiți de insomnie, așa încât ziua începea la ora patru sau cinci. Un număr
de persoane desemnate dinainte urcau pe punte și scoteau apă din mare cu
gălețile, pentru ca restul călătorilor să se poată spăla măcar pe față.
Ca urmare a crizei de combustibil, se distribuia ceai doar o dată la trei zile.
În unele zile, se recurgea la dezmembrarea lădițelor în care erau depozitate
legumele pentru a face focul cu ele și a pregăti ceaiul. Toată lumea primea, pe
post de hrană, câte o portocală, ceva fistic și un cub de zahăr. Nu se gătea
decât o dată la câteva zile. Pasagerii nu primeau pâine, care trecea drept cel
mai prețios aliment. Fiecare dintre copii beneficia de câte o jumătate de pahar
cu lapte, preparat din lapte praf, și de câte un biscuit.
Evreii care se bucurau de trecere în mediile politice din Turcia, din
Palestina și din Statele Unite ale Americii au încercat să intervină în favoarea
lor. Simon Brod și Rifat Karako, aflați printre liderii comunității evreiești din
Istanbul, au făcut tot ce le-a stat în putință pentru a-i salva pe pasageri. Și-au
luat diverse angajamente față de autorități spre a li se permite oamenilor să
debarce de pe navă și să se îndrepte spre Palestina pe cale terestră, numai că
eforturile lor au fost zadarnice. Guvernul britanic și serviciul secret englez
depuneau numeroase strădanii pentru ca „subiectul Struma“ să nu ia
amploare și pentru a-i împiedica, pe de altă parte, pe evrei să ajungă în
Palestina.
Între timp, viața de pe vas își continua cursul. Faptul că viața mergea mai
departe în pofida tuturor adversităților era privit în documentele istorice ca un
argument al faptului că, până și în această poveste dureroasă, ideea de
umanitate continua să rămână mereu vie. Doi tineri au fost căsătoriți de un
rabin aflat pe vas. Călătorii organizau diverse activități sociale, pentru a
conferi un sens zilelor care se scurgeau în van. Doi muzicieni, cazați într-una
dintre cabine, ofereau concerte seară de seară. Printre pasageri au fost
organizate grupuri de studiu, în cadrul cărora erau prezentate prelegeri de
literatură ebraică și de istorie a evreilor.
În anul acela, Istanbul avea parte de o iarnă nemaivăzută până atunci; totul
era înghețat bocnă. Evreii din Istanbul au aprins însă focuri pe țărm, pentru a-
i îmbărbăta pe pribegi. Au cărat necontenit lemne în zona de coastă, pentru a
împiedica flăcările, ce se vedeau de pe Struma, să se stingă.
Faptul că mă confruntam cu niște rânduri atât de captivante în vreme ce
citeam lucrurile acelea teribile despre Struma, care mă făceau să-nlemnesc de
groază, îmi mergea drept la inimă. M-am mai relaxat puțin. Probabil că
tocmai de aceea am și adormit.
A doua zi, când m-am dus la universitate, mi-am dat seama că Süleyman se
dedase la diverse uneltiri, căci secretarele, funcționarele de la cancelarie,
oamenii de serviciu îmi aruncau tot soiul de căutături ciudate și șușoteau de
zor. Ori de câte ori mă apropiam de ei, se cufundau în tăcere.
În privirile bărbaților se oglindea pofta, iar din cele ale femeilor răzbăteau
sclipiri vrăjmașe. În mod foarte probabil, n-aveau cum să creadă că făcusem
dragoste cu un bărbat de optzeci și șapte de ani. Atitudinea lor părea să indice
însă că erau convinse de această aberație. S-ar fi zis că întâmplarea aceea le
insuflase celor de la rectorat o energie nouă. În săptămâna în care eu mă
ofilisem, ei ajunseseră verzi ca brazii… Oare rectorul avea idee de ce se
petrecea? Altfel spus, de vorbele acelea de clacă?
În mod normal, aș fi putut s-o scot la capăt cu asemenea aiureli, dar în
săptămâna aceea nu mă simțeam în stare. Nu mă mai țineau puterile, eram
deprimată, eram supărată, eram scârbită, eram descurajată…
Starea aceasta de spirit nu se datora doar ieșirii lui Max din viața mea.
Povestea Nadiei ajunsese să se întrepătrundă cu poveștile bunicilor mele și-
mi împovărase sufletul cu o suferință nesfârșită. Nenorocirile abătute asupra
celor trei femei, ce n-avuseseră cunoștință una de alta – o turcoaică, o
armeancă și o evreică –, îmi nimiciseră toate speranțele pe care le mai
nutream cu privire la lume, la umanitate, și aproape că îmi suprimaseră
dorința de a trăi.
Rămăsesem până atunci insensibilă la grozăviile săvârșite de om! Așa se
explica faptul că în săptămâna aceea nu mai aveam tăria de a mă ocupa de
ceea ce se petrecea la universitate, de bârfe, de cei aidoma șmecherului de
Süleyman, care săvârșeau tot soiul de mârșăvii, mânați de o nemărginită poftă
trupească. Îmi venea s-o rup la fugă!
M-am ridicat de la birou, sub impulsul unei hotărâri subite, și am plecat.
N-aveam să mai revin la universitate cel puțin o săptămână. Într-un fel sau
altul, urma să improvizez ceva legat de un concediu medical. Aveau să se
supere, numai că începuse să nu-mi mai pese. Acea ultimă săptămână mă
schimbase grozav și mă determinase să privesc cu oarecare detașare viața pe
care o duceam, să evaluez lucrurile din alte perspective. M-am dus pe jos
până la Piața Beyazıt, de unde am luat un taxi. Nu ploua, nu ningea, dar
vremea era mohorâtă, iar cerul plumburiu.
M-am dus acasă. I-am telefonat secretarei rectorului. I-am spus că eram
bolnavă, că n-aveam să mă pot duce la serviciu câteva zile și că urma să le
trimit un certificat medical. Apoi am închis telefonul, fără să-i las răgazul să-
mi răspundă ceva.
În apartament era dezordine; lavaboul era murdar, trebuia să schimb
așternuturile și să șterg praful. Camera lui Kerem, mai cu seamă, avea un
aspect de groază, dar nu m-am atins de nimic.
După ce am stat o vreme încremenită locului, l-am sunat pe Tarık.
— Ne vedem diseară? l-am întrebat eu.
— Ooo! mi-a răspuns pe un ton vesel. Moșul tău a plecat?
— Da!
— Bine! a zis. Să te iau de acasă la șapte și jumătate?
— Nu, vin eu la tine.
— Bine! a spus. Haide, bye !
Apoi am tras draperiile de la dormitorul meu, m-am vârât în pat,
înconjurată de întunericul dens care domnea în încăpere, și am adormit
buștean.
Către seară m-a trezit țârâitul soneriei de la ușă. Era Kerem. Avea cheie,
dar, cu toate acestea, suna când venea acasă.
— A fost bine la școală? l-am întrebat.
— Da! mi-a răspuns el și s-a dus în camera lui.
Comunicarea dintre noi, aidoma unei punți subțirele, se întrerupsese din
nou.
Am umplut cada cu apă fierbinte și m-am vârât în ea. Am lăsat robinetul
deschis, atât cât să se prelingă din el un firicel: îmi plăcea să aud susurul apei,
nu să zac în cadă ca într-o baltă. Am simțit că spuma și apa fierbinte îmi
mângâiau trupul ostenit și sentimentele rănite. Am închis ochii. M-am
abandonat tandreței protectoare a apei. Am încercat să pun ordine în
evenimentele din ultima săptămână. N-am izbutit. Eram extrem de confuză.
Apoi m-am îmbrăcat, m-am machiat discret, am comandat niște aripioare
de pui prăjite pentru Kerem și am lăsat pe masă o mică sumă de bani, după
care am ieșit. Era ora opt.
Tarık locuia într-unul dintre zgârie-norii aceia noi cu destinație
rezidențială. La intrarea în clădire se aplicau măsuri de securitate stricte.
Probabil că agentul de pază fusese înștiințat că urma să vin în seara aceea; m-
a însoțit până la ascensor. Am urcat, am sunat la ușă și mi-a deschis chiar
Tarık. Prin urmare, era singur, o expediase pe femeia care-i făcea menajul.
Nu se putea socoti că avea un chip foarte frumos, însă la trup arăta binișor.
Faptul acesta se datora, desigur, nu doar tinereții sale, ci și sălii de sport pe
care o frecventa de trei ori pe săptămână. Apartamentul său era mobilat
minimalist și degaja un aer rece. Nu exista nimic care să mai încălzească
atmosfera, precum lemnul, tapiseriile ori draperiile cu imprimeuri. Totul era
alb. Majoritatea obiectelor atârnate pe pereți erau confecționate din metal.
Apartamentul, situat la etajul 27, oferea, în schimb, o perspectivă foarte
frumoasă asupra Bosforului. Pe fereastra salonului, care cobora până la
nivelul pardoselii, se vedeau luminile de pe mare, care străluceau aidoma
unor giuvaieruri. Mașinile care treceau pe șoseaua ce șerpuia de-a lungul
coastei, pe țărmul anatolian, luminile podului peste Bosfor, proiectoarele care
luminau fațada Liceului Militar din Kuleli și vapoarele uriașe care se
perindau pe apă alcătuiau o priveliște minunată.
Sentimentul de apăsare care mă stăpânea a început să se mai îndulcească.
— Hai să bem niște vin! am spus.
— Ți-am pregătit niște Porto alb, mi-a răspuns el.
— Mulțumesc, am zis, dar în seara aceasta am poftă de vin roșu.
Avea întotdeauna niște vinuri grozave. În seara aceea a deschis o sticlă de
Amarone, un vin italian excelent. L-a turnat în niște ditamai paharele. Ne-am
băut fiecare vinul în grabă, după care m-a sărutat. Eu l-am împins la o parte.
M-a întrebat ce s-a întâmplat și i-am răspuns, pe un ton iritat:
— N-am chef!
N-a insistat. S-a mărginit să mă întrebe:
— Ce ți-a venit?
— Nu știu! i-am răspuns, oarecum jenată.
Așa și era. Nu știam. Apoi am mâncat, stând la masa de sticlă și metal care
era orientată spre Bosfor. Cum se dădea în vânt după așa ceva, comandase
niște sushi de la Mori, cel mai bun restaurant în materie din Istanbul. Totul
era proaspăt și delicios. Stilul acela de yuppie istanbulez reprezenta, în ceea
ce-l privea, un mod de viață indispensabil.
— Așadar, moșul tău a plecat, mi-a zis el.
— De ce „al meu“?
— Draga mea, era un fel de-a spune!
— Bine atunci!
— Ce fel de om era?
— E o poveste lungă!
— De ce?
 Am pus capăt discuției, spunându-i:
— Dragul meu, era unul dintre profesorii aceia străini pe care-i știi foarte
bine!
Nu voiam să-i vorbesc lui Tarık despre Max. Nu știu de ce, dar faptul
acesta îmi provoca amărăciune. Mi se părea că săvârșesc o necuviință față de
Max.
— Ia spune tu, cum poți să fii așa de binedispus?
— De ce n-aș fi? m-a întrebat el.
— Trecem prin cea mai profundă criză economică. Dolarul a ajuns brusc la
un milion șapte sute de mii de lire. Falimente, sinucideri, oameni de afaceri
arestați, bănci care s-au prăbușit… Iar tu nu faci decât să umbli după bani.
Cum poți să fii atât de liniștit?!
— Pentru că sunt deștept!
— Ce vrea să însemne asta?
— În timp ce studiam la Brown University și, mai apoi, când eram broker
am învățat temeinic un lucru.
— Ce anume? Spune, ca să profităm și noi de el!
— E ușor să afli, dar ai nevoie de nervi tari!
— Hai, nu mă face să-mi pierd răbdarea!
Pe chip i s-a ivit un zâmbet atotștiutor. Îi plăceau discuțiile pe astfel de
teme.
— Nu trebuie să acționezi în ton cu gloata și nici stăpânit de panică!
— Adică?!
— Când toată lumea cumpără, tu trebuie să vinzi, când toată lumea vinde,
tu trebuie să cumperi și, pe de altă parte, nu trebuie să te lași cuprins de
panică.
— Adică tu așa te comporți în perioada asta de criză?! Nu am pierdut cu
toții la bursă?
A izbucnit în râs. S-a tolănit comod în fotoliu și a luat o înghițitură
zdravănă de vin.
— Nu, dimpotrivă, am câștigat cu toții!
— Și eu?!
— Bineînțeles! În perioada aceasta ai câștigat cele mai mari sume de bani
din viața ta. Pe de o parte îl plimbai pe profesor, iar pe de alta te îmbogățeai!
 Ca să fiu sinceră, m-a apucat emoția. Cine nu se emoționează în asemenea
împrejurări?! Aceasta pentru că, venind spre el, mă gândeam că urma să-mi
spună că dădusem faliment și că vestea aceasta avea să mă distrugă, dar că,
totuși, n-aveam să-l învinovățesc pe el pentru cele petrecute
— Cum de s-a întâmplat minunea?
— Păi, uite, toți s-au speriat și au convertit în valută sumele de care
dispuneau, încercând să scoată banii din țară.
— Dar tu ce-ai făcut?
— N-am schimbat în valută nici măcar un bănuț! Am rămas la lira
turcească.
— Ești nebun?! În vreme ce banii își pierd valoarea…
Mi-am amintit de perioada în care, în Germania, un dolar ajunsese să fie
echivalent cu 4.2 trilioane de mărci. După o vreme, bancnotele de acest gen
sfârșeau prin a fi folosite pentru a aprinde focul.
— Tocmai în asta constă secretul! mi-a spus el. Să-ți explic în termeni mai
simpli. Lira turcească a picat, brusc, atât de mult încât rata dobânzii overnight
a ajuns la nouă mii la sută.
— Și?!
— Eu am depus toți banii, ai mei și ai clienților mei, inclusiv ai tăi, cu
această dobândă. Ce înseamnă nouă mii la sută noapte de noapte? Înseamnă
că banii tăi fac pui în fiecare noapte!
— Dar raportat la valută…
— O asemenea situație n-are cum să se prelungească, vei vedea că și
dolarul va intra pe un curs firesc. Ai încredere în mine! Ca să nu mai spun că,
în clipa de față, te afli în situația de a fi câștigat foarte bine, inclusiv la nivel
de valută!
— Cât anume?
— Cel puțin de două ori mai mult decât luna trecută. Ai însă răbdare, să
vezi de câte ori am să-ți mai înmulțesc eu banii! Perioadele de criză sunt cele
în care se câștigă cel mai bine, dar mulți oameni nu știu acest lucru.
Am făcut o socoteală în minte. Dacă ar fi fost ca banii mei să sporească de
trei ori, n-ar mai fi fost nevoie să lucrez.
Tarık a ridicat paharul, spunând:
— În cinstea doamnei Maya, una dintre parvenitele zilei!
 — Vai, nu mai folosi cuvântul ăla, că mi-e scârbă de el! am zis eu.
— Care cuvânt?
— Parvenită! Nu ți-a ajuns niciodată la ureche noțiunea de nouveau riche ?
— Nu, nu știu franțuzește!
— Înseamnă „proaspăt îmbogățit“. Se folosește însă în sensul de „arivist,
parvenit“.
— Aoleu, a zis el, mai lasă prostiile astea! Bogatul e bogat și gata, ce
contează dacă e mai vechi sau mai nou?!
Așa erau noii oameni de afaceri, formați în universitățile americane. Viața
se alcătuia din categoriile winner și loser. Singura unitate de măsură pentru o
categorie sau alta o reprezenta banul. Mi-am dat seama de ce nu dorisem să-i
vorbesc ceva mai devreme de Max și de întâmplările prin care trecuse acesta:
pentru simplul motiv că n-ar fi fost în stare să priceapă! Era atât de departe de
universul lui! În „lumea cea nouă“ nu mai existau oameni care să le înțeleagă
pe bunicile mele, pe Nadia, care să-l înțeleagă pe Max. Această lume nu mai
era interesată de ceea ce am numi „poveste“.
Am întors capul și m-am cufundat în gânduri, contemplând priveliștea
oferită de Bosfor. Din cine știe ce pricină, cele trei femei ajunseseră să se
suprapună în mintea mea. Mă gândeam la toate trei în acelaşi timp, de parcă
s-ar fi cunoscut între ele, de parcă ar fi stat de vorbă una cu alta. Nadia se afla
în Regimentul Albastru și plonja împreună cu bunica din partea mamei în
lacul Kızılçakçak. Mama tatălui meu se afla pe Struma. Trei femei diferite,
trei religii diferite, aceeași soartă…
La școală învățaserăm o cugetare a lui Ibn Khaldun74, pe care n-o putusem
uita ani de zile: „geografia înseamnă destin.“ Soarta celor trei femei fusese și
ea pecetluită de spațiul geografic în care se născuseră și de timpul în care
trăiseră.
Cu toate acestea, vizita la Tarık îmi mai îndulcise amarul. Felul în care se
prăbușise deodată trecutul peste mine mă copleșise peste măsură. Simțeam că
n-aș fi putut-o scoate la capăt cu atâta suferință. Ca să fiu sinceră, la mijloc se
afla și o doză de egoism: avea să-mi facă bine să constat că tânărul acela
chipeș mă prețuia, după cum avea să-mi facă bine să intru în contact, fie și
vremelnic, cu universul lui vesel, materialist. Îmi făcuse cu adevărat bine, așa
cum mă și gândisem. Ba mai aflasem și că eram bogată! Ce altceva puteai să-
ți mai dorești?!
Și-apoi, da, sigur, mai era și povestea cu doctorul! I-am cerut să-l roage pe
fratele lui mai mare, care era ginecolog, să-mi dea un certificat medical pe o
săptămână. Mi-a spus că așa ceva era floare la ureche și că a doua zi avea să-l
trimită pe șoferul lui cu hârtia la universitate.
A insistat să mă conducă acasă în seara aceea.
Când am intrat în apartamentul cufundat în beznă în care nu se zărea decât
o rază de lumină răzbătând din camera lui Kerem, mă simțeam ceva mai bine.
Norii întunecați ai dezolării, care-mi învăluiseră mai devreme sufletul, se mai
risipiseră.
M-am întrebat ce făcea Max în clipa aceea. Probabil că dormea, căci și el
își petrecuse noaptea de dinainte fără să pună geană pe geană. În ciuda vârstei
și a bolii, era o persoană foarte robustă. Eu, la anii mei, nu eram în stare să țin
pasul cu el.
Pentru că dormisem în timpul zilei, nu-mi era somn deloc. Am deschis
computerul și am parcurs o seamă de comentarii privitoare la volumul
Mimesis de Erich Auerbach. Toți exegeții ridicau cartea în slăvi și precizau că
era vorba de cea mai bună lucrare scrisă vreodată în domeniul criticii literare.
Înainte de acest moment, autorul scrisese și o carte despre Dante. Am citit și
o seamă de articole referitoare la acel volum.
După cum îmi spusese Max, traducerea cărților lui Auerbach în limba turcă
ar fi putut să devină, în ceea ce mă privea, un scop de-o viață. Și, mai cu
seamă, relatarea poveștii navei Struma, precum și scoaterea la lumină a
tragediei secrete care a afectat Regimentul Albastru… Cum ar fi fost dacă mi-
aș fi organizat existența în raport cu aceste repere, dacă mi-aș fi drămuit
timpul rămas după slujbă în funcție de ele? Pe măsură ce îmi puneam astfel
de întrebări, simțeam că senzația de gol care stăruia în sufletul meu se
diminua treptat. Aveam nevoie de un țel în viață! Lumea aceea falsă în care
viețuia Tarık era plăcută, amuzantă, dar n-avea cum să confere un sens
existenței mele.
Trebuia să pun cap la cap cele relatate de profesor și să încep prin a așterne
pe hârtie povestea lui Maximilian și a Nadiei. Am apăsat pe butonul
reportofonului. De data aceasta, nu se mai vedea arzând ledul roșu, care arăta
că înregistram ceva, ci ledul verde…
 74. Istoric și filozof arab premodern de talie universală, Ibn Khaldun (1332–1406) provenea dintr-o
familie andaluză de origine yemenită; s-a născut în Tunisia actuală și și-a petrecut o parte din viață la
Cairo și Damasc. Principiile sale de abordare a istoriei sunt expuse în „Prolegomene“, o introducere
teoretică la Cartea consideraţiilor asupra istoriei arabilor, perşilor şi berberilor, opera sa de căpătâi. A
fost o personalitate enciclopedică, având preocupări în multe alte domenii, precum demografia și
economia. S-a afirmat, totodată, ca magistrat şi diplomat.
 POVESTEA LUI MAXIMILIAN ȘI A NADIEI

În anul 1934, un tânăr asistent înalt, suplu se îndrepta cu pași grăbiți către
un mic grup de studenți aflat în curtea Facultății de Drept din orașul
München. Purta, ca de obicei, un costum care-i venea ca turnat și care
desăvârșea grația ce se reflecta în gesturile sale. Mișcările sale trădau însă o
agitație mai mare decât de obicei.
Hotărârea cu care înainta către un punct anume făcea ca privirile celor
aflați atunci în curtea facultății, destul de amorțită în acele clipe, să se
concentreze asupra sa. Maximilian Wagner era, de fapt, un tânăr care atrăgea
atenția asupra sa.
Le atrăgea atenția tinerelor, căci era chipeș și curtenitor. Le atrăgea atenția
naziștilor, căci, din punctul de vedere al constituției, era un exemplar demn
de fală al unei rase superioare, cea ariană. Era, parcă, dovada vie a ceea ce
Nietzsche numea Übermensch. Le atrăgea atenția profesorilor, căci era un
foarte tânăr savant, sârguincios și liber în gândire.
A trecut printre sutele de studenți adunați în curte și, odată ajuns în locul în
care se reunise un grup format din vreo nouă-zece dintre ei, s-a oprit, lovind
violent pământul cu piciorul. Studenții de orientare nazistă ce alcătuiau
grupul și-au mutat privirile de la tânăra pe care tocmai o înconjuraseră la
asistent.
În Germania anului 1934 nu se punea problema ca studenții să se poarte
necuviincios când se întâmpla să li se alăture vreun profesor. Chiar dacă avea
doar douăzeci de ani, iar studenții nu erau decât cu un an sau doi mai tineri
decât el, Wagner era, în definitiv, asistent. În plus, toată lumea era convinsă
că, în anii următori, urma să devină un profesor de succes. Avea să devină un
mare savant de rasă ariană, de felul celor de care avea nevoie Germania
Mare, care urma să domine în curând întreaga lume, și avea să fie recunoscut
ca o autoritate mondială în propriul domeniu.
 Din acest motiv, studenții cu vederi naziste au încetat s-o mai hărțuiască, s-
o mai înghiontească pe tânăra pe care o înconjuraseră și s-au răsucit către
Maximilian Wagner.
Cât despre fata aflată în mijlocul lor, aceasta încremenise locului, cu o
mână în păr și cu cealaltă la gât, lăsând parcă impresia că voia să se facă cât
mai mică cu putință. Rămăsese în poziția pe care-o adoptase în vreme ce se
străduia să se apere de mâinile care o apucau de păr și de degetele care o
prindeau cu brutalitate de umeri, de gât. Părul negru îi era răvășit, se înroșise
la față și arunca în jur niște priviri pline de mânie și teamă.
Tânărul asistent i-a întins mâna acelei tinere de origine evreiască. Fata i-a
dat la o parte pe studenții care-o înconjurau, a pășit prin culoarul pe care și-l
croise și s-a așezat în spatele lui Maximilian, fără să-i dea mâna. Acum stătea
mai dreaptă. Ochii ei ajungeau până la nivelul umărului tânărului asistent. Se
jena să privească în jur de vreme ce devenise centrul interesului acolo, în
curte, așa încât stătea chiar în spatele lui Wagner, privind într-un punct
imaginar aflat pe umărul acestuia.
Unul dintre studenții naziști a spus:
— Dar dumneavoastră sunteți german și arian! De ce o protejați pe evreica
asta?!
Maximilian i-a răspuns, sigur de sine:
— Eu nu fac decât să vă împiedic să comiteți o nedreptate față de una
dintre studentele mele! Ați uitat că aici se află facultatea de drept?!
La auzul acestor cuvinte, studenții s-au risipit, bombănind.
În scurtă vreme au rămas în mijlocul curții doar Wagner și fata, chiar dacă
mai erau răsuciți niște ochi către ei. Maximilian s-a întors, iar privirile i s-au
încrucișat cu cele ale tinerei. S-a pomenit în fața unei căutături sfielnice și,
totodată, ușor admirative.
— Nadia, sunteți bine?
— Vă mulțumesc foarte mult! Acum sunt bine, desigur!
Maximilian i-a spus, cu un gest din mână:
— Poftiți, să bem o cafea împreună!
Au început să pășească amândoi. Tânărul se mira, de fapt, și el cum de
putuse să se poarte cu atâta siguranță de sine, cu atâta calm. Cum de putea să
dea dovadă de atâta autocontrol, să nu se emoționeze deloc în prezența unei
fete pe care încerca să și-o apropie de luni de zile? Probabil că vedea în faptul
acesta o formă de comunicare mai puțin personală, pentru că se concentra
asupra îndeplinirii unei îndatoriri umanitare.
Se gândea însă de săptămâni, ba chiar de luni de zile la Nadia, și aceasta zi
de zi, oră de oră. Când se apropia la câțiva metri de ea, întregul trup și
întregul suflet i se metamorfozau cât ai clipi din ochi și ajungea parcă în
imposibilitatea de a se mai putea stăpâni.
În vreme ce se îndreptau împreună către clădirea facultății, Maximilian era
cuprins de bucurie, de simțământul că în existența sa începea o epocă nouă.
În după-amiaza aceea târzie au stat pentru prima oară față în față la o masă,
sorbindu-și cafeaua. Au comandat, alături de ea, o prăjitură Bienenstich, pe
care au făcut-o pe din două.
În clipa aceea, tânărul asistent, pentru care nu mai conta altceva decât să
fie alături de Nadia, se simțea bine, dar, de fapt, atmosfera în care trăiau era
foarte neplăcută. Lucrurile mergeau tot mai rău. Nadia constata acum că nu
avea să se mai poată duce la facultate și era tare necăjită.
Maximilian a consolat-o:
— Am să fac ore cu dumneavoastră în particular. Vă rog să fiți de acord!
Nedreptatea aceasta îmi face sângele să fiarbă în vine!
Nadia stătea cu capul plecat. Și-a mușcat ușor buzele:
— După cum spun naziștii, dumneavoastră sunteți german arian. De ce vă
asumați un asemenea risc?
— Înainte de a fi german, sunt specialist în drept, i-a răspuns Max Nadiei.
În clipa aceasta, țara trece printr-o criză, dar își vor face apariția și niște nemți
cu capul pe umeri. Veți vedea că nemții vor spune halt acestei evoluții!
Nadia l-a privit cu disperare. Părea că voia să spună ceva, dar nu se simțea
în stare s-o facă. În ciuda faptului că îi arunca niște priviri pline de
recunoștință și afecțiune, clătina ușor din cap, de parcă s-ar fi pregătit pentru
un răspuns negativ.
— Vă rog! a insistat tânărul asistent. Îngăduiți-mi să vă ofer lecții
particulare, dacă nu pentru dumneavoastră, măcar pentru liniștea conștiinței
mele! Această nebunie va lua sfârșit după o vreme, iar atunci vă veți susține
examenele și vă veți continua studiile.
— Știu eu?!
 — N-aș vrea să vă asumați vreun risc venind la facultate. Studenții
fascinați de ideologia nazistă devin pe zi ce trece adepți tot mai convinși ai
violenței. Alaltăieri, un prieten de-al meu, profesor, mi-a arătat o scrisoare de
amenințare trimisă de aceștia. Îi scriau niște lucruri înspăimântătoare. Dacă
nu doriți să-mi fac griji pentru dumneavoastră zi de zi, v-aș ruga să-mi
acceptați propunerea!
Era imposibil să nu observi expresia de nesiguranță întipărită pe chipul
Nadiei și teama pe care încerca s-o ascundă, fără prea mare succes. După o
vreme, a dat primul semn că îndărătnicia sa prindea să se înmoaie:
— De vreme ce socotiți că este periculos să vin la școală, rezultă că lecțiile
nu vor avea loc acolo.
— Nu… adică, da, nu vor avea loc acolo.
— Și-atunci?!
Pe chipul tânărului s-a ivit un zâmbet fericit. A cutezat pentru prima oară
să-și așeze mâna peste mâna fetei.
— Nu vă faceți griji! i-a spus el. Nu vă gândiți la locul în care se vor
desfășura lecțiile. Acestea vor fi în cel mai sigur loc cu putință. Nu vă va
stingheri nimeni!
La câteva zile după aceea, în faptul serii, Maximilian se afla acasă, în toiul
unor pregătiri febrile. Tocmai acoperea cu niște șervete paharele cu suc de
fructe pe care le pregătise la el în birou. Farfuria cu fursecuri era acoperită cu
un șervet de același fel.
Văzând-o pe mama sa că trecea prin fața ușii, a dat fuga s-o ajungă din
urmă:
— Sacoul acesta se asortează cu pantalonii?
— Da, Max, doar ți-am spus și ceva mai devreme, ești îmbrăcat foarte
frumos.
— Da, mi-ai spus… Voiam însă să te întreb ce-ar fi dacă mi-aș scoate
sacoul. E vreme frumoasă… Dacă aș rămâne doar în cămașă… Oare să-mi
pun o cămașă de culoare ceva mai închisă?
— Hmmm! Da, aveai o alta la fel, de culoare ceva mai închisă! Ar fi
preferabil să ți-o pui pe aceea!
Tânărul s-a îndreptat spre dormitor în pas alergător. Mama sa i-a strigat din
urmă:
 — Max! Cum ziceai că se numește fata căreia urmează să-i dai lecții?
— Nadia! O să vină în curând, așa că, dacă ajunge cât încă sunt în
dormitor, ai s-o primești tu, da?
— Bineînțeles! i-a răspuns femeia.
S-a uitat apoi către ceasul din hol. Rămăsese mai bine de o jumătate de oră
până la începutul lecției. A surâs cu afecțiune.
Din seara aceea, Maximilian a început să-i dea lecții particulare Nadiei de
două ori pe săptămână. Au prins să se vadă din ce în ce mai des și în afara
orelor. Se întâlneau ori de câte ori aveau prilejul. Chiar dacă nu făcea nici o
tentativă de a se întâlni cu Max, Nadia îi accepta propunerile și nu prea se
dădea înapoi de la ele.
Într-o după-amiază, la sfârșit de săptămână, în salon pluteau sunetele
armonice ale unui cvartet: două viori, o violă și un violoncel. Maximilian se
întâlnea cu prietenii săi săptămână de săptămână pentru a „face muzică“.
Concertele interpretate de cvartet în acele împrejurări aveau, în general, și un
oaspete: pe Nadia.
În ziua aceea, cântau Serenada de Schubert. În vreme ce muzica aceea
tulburătoare se revărsa în încăpere, tânăra s-a ridicat, a deschis ușa și a ieșit
pe balcon. Din balcon, care era orientat către partea din spate a acelei clădiri
ce aparținea universității, se zărea curtea pustie. Pentru că era zi liberă, Nadia
nu vedea nici un impediment pentru a se duce acolo. A rămas nemișcată în
balcon, stând cu spatele la tinerii care cântau.
Când s-a încheiat piesa, Max a ieșit și el în balcon. A prins-o pe după
umeri și a răsucit-o cu blândețe către el. Deodată, a simțit cum i se topea
inima de supărare: frumoșii ochi ai tinerei erau scăldați în lacrimi. L-a țintuit
din priviri pe Max fără să scoată o vorbă, după care l-a cuprins pe după gât și
s-a pornit să plângă în hohote.
Max a așteptat ca hohotele Nadiei să se mai domolească puțin, după care a
întrebat-o:
— Ce te supără?
Cum n-a primit nici un răspuns, a continuat cu întrebările:
— Faptul că muzicianul care a compus această piesă este austriac, la fel ca
Hitler?
Nadia nu era însă în stare să vorbească.
 — O să-ți explic mai târziu! i-a spus ea.
La câteva zile după aceea, în timpul uneia dintre orele lor particulare, Max
și-a adus aminte de acea întâmplare și a întrebat-o din nou de ce plânsese.
Fata i-a răspuns, supusă:
— Poate că vorbele mele au să-ți pară oarecum de neînțeles, a spus ea, dar
o asemenea frumusețe nu-mi umple sufletul doar de bucurie, ci și de
suferință. Poate că simt că se trece dincolo de limitele condiției umane… Mă
prăbușesc într-un soi de vid existențial… Cum poate o ființă omenească să
creeze așa ceva, cum poate oare?! Aceea este vocea lui Dumnezeu!
La sfârșitul acelei săptămâni, Nadia n-a mai venit să asculte cvartetul. Max
a lansat o dezbatere, spunându-le prietenilor săi că unii oameni erau mai
impresionabili decât alții atunci când venea vorba de muzică. Au stăruit
asupra ideii că muzica îi impresiona, îi înrâurea pe unii mai mult decât pe
alții. Au vorbit despre faptul că Tolstoi, autorul Sonatei Kreutzer, nu suporta
să asculte muzică nici în timp ce lucra, nici în perioadele mai delicate ale
existenței sale. Cum era peste măsură de mișcat de ea, marele scriitor afirma
că nu putea să asculte asemenea armonii pentru că simțămintele pe care i le
deștepta erau aidoma unor frunze în vânt, iar el se simțea cutremurat până în
străfundul ființei sale.
Max le-a spus prietenilor săi că și Nadia se număra printre făpturile
înzestrate cu acel tip de sensibilitate. Ea nu percepea muzica ca pe o
succesiune de „sunete plăcute urechii“, așa cum se întâmpla cu ei, ci se
simțea cutremurată de ea până în adâncul ființei sale.
În timp ce se risipeau, după ce se sfârșise repetiția, Max le-a împărtășit
prietenilor săi o hotărâre pe care o luase chiar atunci: avea să compună o
serenadă pentru Nadia. O serenadă în care urma să-și demonstreze întreaga
măiestrie muzicală și să-și etaleze tot sufletul! Unul dintre scopurile sale,
începând din acea zi, avea să fie tocmai acesta.
Max și Nadia au început să petreacă mai mult timp împreună. Se duceau la
diverse restaurante și se plimbau prin parcuri, ținându-se de mână. Pentru cei
care priveau lucrurile din afară, ofereau o imagine cât se poate de interesantă:
o fată subțirică, delicată, cu părul lung, negru și ochii verzi, alături de un
bărbat înalt, cu păr bălai… Nadia avea o înfățișare neobișnuită, de parcă și-ar
fi avut obârșia deopotrivă în nord și în sud. Singurele locuri în care nu se
puteau duce împreună erau sălile de concert. Într-o seară se duseseră să
asculte Simfonia a V-a de Beethoven, sub bagheta unui dirijor celebru. Nadia
transpirase din greu pe toată durata concertului și își ținuse mâinile încleștate
de brațele fotoliului, pentru ca mai apoi, când ajunsese să simtă că se sufocă,
Max să fie nevoit s-o scoată din sală, sub privirile reprobatoare ale celorlalți
ascultători. Cu fiecare zi petrecută împreună, dragostea pe care-o nutrea Max
pentru fată devenea și mai pasională dar, dincolo de aceasta, începea să mai
priceapă un lucru: Nadia avea un sistem nervos peste măsură de fragil, iar
furtunile sentimentale care-o cuprindeau adeseori o făceau să tremure aidoma
unei frunze la ceas de toamnă.
În zilele acelea, Max s-a apucat să recitească Suferințele tânărului Werther
de Goethe. Când citise pentru prima oară romanul, în adolescență, îi plăcuse,
deși nu izbutise să priceapă de ce provocase cartea aceea o epidemie de
sinucideri printre tineri. Acum însă înțelegea. Prin urmare, pentru a putea
pătrunde sensul profund al cărții, trebuia să fii la rândul tău îndrăgostit lulea.
Acum și el se afla în aceeași situație. Fiecare clipă din zi și din noapte îi era
dominată de imaginea Nadiei. Când preda, la facultate, era cu gândul la ea,
când cânta la vioară își imagina chipul ei, când se așeza seara în pat îi ura
„noapte bună, iubita mea!“, când se scula dimineața îi spunea „bună
dimineața, Nadia!“. Vedea în fiecare clipă petrecută fără ea un timp irosit, pe
care îl suporta cu greu. Singura sa consolare era să lucreze la Serenadă. Poate
că era o nebunie să se angreneze într-o astfel de misiune după ce un gigant
precum Schubert compusese poate cea mai vestită serenadă din istoria
muzicii, însă nu se descuraja, se instala la impozantul pian Bösendörfer al
mamei sale din salon, încerca tot soiul de melodii, de acorduri și apoi le
transpunea pe note.
Schubert compusese acea piesă în 1826. Într-o dimineață de duminică
dintr-o zi de vară, în timp ce se plimba cu amicii săi, Schubert îl văzuse pe
Tieze, unul dintre prietenii săi apropiați, stând la o masă din grădina Zum
Bierstack. În fața lui Tieze se afla o carte deschisă. Schubert a luat cartea și a
răsfoit-o. S-a oprit la una dintre pagini, le-a arătat celor de față poezia și a
spus: „Mi-a venit în minte o melodie foarte plăcută, ce bine-ar fi fost să am la
mine o hârtie pentru partituri!“ Doppler, unul dintre amicii săi, a mâzgălit un
portativ pe dosul unui bilet de tren. Schubert a așternut în scris nemuritoarea
melodie chiar acolo, printre viorile care se auzeau cântând în grădină, printre
chelnerii care alergau de colo până colo, printre oamenii veniți să se distreze.
Originalul operei fusese compus pentru a-i aduce autorului său faimă.
Pentru Maximilian, faptul acesta reprezenta un mare ghinion, căci piesa pe
care urma să o compună el avea să fie comparată, vrând-nevrând, cu cea a lui
Schubert, iar concluzia nu avea să-i fie deloc favorabilă. Cu toate acestea,
stăruia ca titlul compoziției sale să rămână tot Serenadă. Nu știa prea bine de
ce insista în acest sens. De ce nu „sonată“ și așa mai departe, ci „serenadă“?
Doar nu era vorba de unica formă muzicală posibilă! Singurul răspuns pe
care izbutea să-l descopere atunci când își punea această întrebare era că așa
îi venea lui!
(Aici mă văd nevoită să intervin în calitate de Maya, și aceasta pentru că
lumea zugrăvită de Max mi se pare atât de străină, încât parcă nu-mi vine să
cred că vorbește despre o lume reală. Dacă n-aș fi auzit-o descrisă de o
persoană atât de respectabilă și de copleșită de suferință, aș fi trecut peste
această parte, socotind că la mijloc se află o exagerare. Oameni care se
sinucid din pricina unui roman, tineri care tânjesc după imaginea propriei
iubite, serenade… În zilele noastre nu mai sunt posibile asemenea lucruri! Ba
chiar mi se pare amuzantă ideea că Ahmet, Tarık și chiar Kerem, când se va
face mare, ar putea să săvârșească asemenea lucruri! Poate că și romantismul
e ceva molipsitor! Faptul acesta nu se poate explica decât prin trăsăturile
perioadei respective. Probabil că ceea ce se numește „spiritul epocii“ este
adevărat. Mă rog, să revenim la poveste!)
Mama lui Maximilian, Hannelore, era o bună pianistă. Familiile bogate din
epoca aceea nu neglijau niciodată muzica atunci când se punea problema
educației propriilor copii. Hannelore luase și ea lecții încă din copilărie,
având parte de cei mai buni profesori, și ajunsese o pianistă desăvârșită. Într-
o după-amiază, Maximilian i-a dat mamei sale compoziția pe care tocmai o
isprăvise și a rugat-o s-o interpreteze alături de el. Au cântat astfel pentru
prima oară serenada, mama la pian, iar fiul la vioară. Au rezolvat, totodată,
împreună vreo două-trei probleme legate de tempo și armonie.
În seara aceea, Nadia era invitată la ei la masă. A fost o cină plăcută, în
cursul căreia au stat așezați la o masă lungă. Au avut grijă să nu discute
despre politică și tensiunea din țară, aflată în creștere. Nimeni n-a adus, mai
cu seamă, în discuție „chestiunea evreiască“. După masă, în vreme ce își beau
cafeaua, în salon, Hannelore a remarcat:
— Max a compus o piesă foarte frumoasă.
Maximilian a spus, afirmând că mama sa îi luase vorba din gură:
— Tocmai voiam să te rog să interpretezi împreună cu mine compoziția
aceea!
Hannelore s-a așezat la pian, iar Max și-a luat vioara și a acordat-o după
pian. Apoi au început să cânte împreună. În salon răsuna o melodie nespus de
tulburătoare, de sentimentală. Nimeni nu scotea o vorbă.
Tatăl lui Maximilian, Albert, asculta compoziția cu mare plăcere, dar, de
fapt, cea care conta era Nadia. Era cuprinsă de emoție, își mușca buzele
pentru a nu fi podidită de plâns, respira precipitat și se făcuse roșie la față ca
focul. Se afla în toiul unei adevărate furtuni sentimentale și făcea niște
eforturi teribile pentru a nu se trăda, înconjurată cum era de familia aceea
străină. În cele din urmă, melodia a ajuns la final și au aplaudat.
Apoi, Maximilian s-a ridicat în picioare. A spus:
— Probabil că până astăzi nimeni n-a făcut o cerere în căsătorie cu ajutorul
mamei sale, dar eu am s-o fac!
S-a întors apoi spre Nadia și a întrebat-o:
— Nadia, vrei să te căsătorești cu mine?
Gestul său însemna mult prea mult pentru Nadia. Aceasta s-a ridicat în
picioare, și-a acoperit ochii cu mâinile pentru a nu lăsa să se vadă lacrimile
care-i țâșneau și a fugit în curte. Membrilor familiei, uimiți de gestul lui Max,
care-i punea astfel în fața faptului împlinit, nu le-a mai rămas altceva de făcut
decât să-și privească fiul care se repezea în curte pe urmele Nadiei.
Max s-a dus la Nadia, care se refugiase în filigoria aflată în curtea pe
jumătate cufundată în întuneric. I-a cuprins în brațe trupul scuturat de
sughițuri de plâns și și-a rezemat capul de umărul ei.
— Vorbesc serios, Nadia! i-a spus el. Te rog să te măriți cu mine!
Apoi a sărutat-o pentru prima oară pe buze.
În seara următoare, peste casa familiei Wagner se așternuse o tăcere plină
de îngrijorare. Maximilian stătea singur pe canapeaua de două persoane și-i
asculta pe părinții săi care-și adresau, din când în când, câte o scurtă replică.
Nu putea să răspundă în nici un fel la îngrijorările lor.
 Femeia și bărbatul, de vârstă mijlocie, așezați fiecare în câte un fotoliu,
aproape unul de altul, vorbeau despre feluritele griji care-i frământau într-un
mod care n-ar fi putut face pe nimeni să se îndoiască de faptul că singura lor
prioritate era fericirea propriului fiu. Nutreau idei liberale și, în principiu, n-
aveau nimic împotrivă ca Max să se căsătorească cu o tânără de obârșie
evreiască.
— Știu cât de dureroasă ar fi pentru tine renunțarea la această căsătorie!
spunea mama lui Max.
Între diversele replici se așterneau lungi tăceri.
Albert continua:
— Dar, cu toate acestea, în cazul în care ar fi să vă căsătoriți, pe lângă
suferințele pe care le-ați putea îndura ani de zile, ați mai putea suporta și
această supărare…
Maximilian se mărginea să asculte, fără să le dea vreun răspuns, de parcă
ar fi așteptat ca discuția dintre părinții săi să ia sfârșit.
Reuniunile acelea stânjenitoare s-au repetat de câteva ori, la intervale de
câteva zile. Albert și-a avertizat fiul:
— N-au s-o lase în pace pe soția ta, așa cum n-au să-i lase în pace nici pe
părinții ei, și n-au să piardă nici un prilej de a o face să ispășească pentru
faptul că s-a căsătorit cu un arian!
Mama sa a adăugat și ea imediat:
— Nu se știe nici în ce fel de țară vor trăi copiii voștri! Poate că vor fi
nefericiți și se vor afla în pericol toată viața!
În seara aceea, Maximilian le-a răspuns pentru prima oară părinților săi:
— Am să mă căsătoresc cu Nadia. Aseară mi-a spus și ea „da“.
Mama sa a amuțit. Nu mai știa ce să-i spună. S-a uitat la soțul ei de parcă i-
ar fi cerut ajutorul. Acesta a chibzuit îndelung, de parcă ar fi intervenit ceva
peste măsură de important, de parcă ar fi survenit un element nou, neașteptat,
în chestiunea pe care o discutaseră mereu. A cugetat o vreme, stând aplecat
înainte, cu cotul rezemat de genunchi și bărbia sprijinită în palmă. Apoi s-a
ridicat, cu o mișcare bruscă.
— Dacă e pe-așa, ar fi preferabil să facem această nuntă!
Femeia s-a uitat la soțul ei cu ochii mari cât cepele. În vremea aceasta, pe
Max l-a pufnit râsul. Când i s-a alăturat și tatăl său, râsul lui Max s-a
transformat de-a binelea în hohot. Apoi s-a pornit și mama sa să râdă. Au râs
din toată inima, vreme îndelungată. Femeia a spus, cu ochii plini de lacrimi:
— Eu știam, de fapt, că n-o să renunțe, pentru că și el e un Wagner!
Cunosc cât se poate de bine această familie! Dacă își pun ceva în cap…
Nu mai era limpede dacă râdea ori plângea.
După o vreme, Albert i-a redus la tăcere. A zăbovit puțin, așa încât
cuvintele sale să fie luate în serios, după care a precizat care erau condițiile
sale:
— Vreau însă să vă mutați în alt oraș și să tăinuiți, pe cât posibil, faptul că
Nadia este evreică. N-o să intre nimeni la idei în privința ei câtă vreme este
doamna Wagner.
Propunerea sa a fost acceptată pe loc. Apoi s-au dus cu toții în vizită la
familia Nadiei. Tatăl ei, de meserie croitor, era un evreu originar din
România. Oamenii locuiau într-o casă dărăpănată, cu două etaje, situată într-
unul dintre cartierele de la periferia orașului. Locuința familiei se afla la
etajul superior, iar tatăl, Isac, folosea nivelul inferior ca atelier de croitorie, în
care erau recondiționate, reparate, strâmtate ori lărgite veșmintele mai vechi
ale mușteriilor săi. Pe firma de deasupra prăvăliei scria „Croitor“75. După
boicotul la care fuseseră supuse afacerile evreiești, nu mai era frecventată de
prea multă lume.
Și familia Nadiei a întâmpinat decizia tinerilor cu oarecare bucurie, dar mai
cu seamă cu îngrijorare.
La câteva săptămâni după aceea, în curtea impunătoarei reședințe a
familiei Wagner a fost organizată o mică ceremonie religioasă, iar cei doi
tineri s-au căsătorit potrivit rânduielilor catolice. La slujbă a participat doar
preotul, nu și rabinul, dar, când s-a încheiat ceremonia oficială iar lumea s-a
retras, cele două familii au săvârșit și riturile de nuntă evreiești, în cadru
restrâns.
Nadia și Maximilian au stat, așadar, sub huppa 76. Cele două familii le-au
turnat vin în pahare, sfințindu-l potrivit datinii evreiești, și apoi le-au spart.
Au fost rostite felurite versete din Vechiul și Noul Testament, bărbații și-au
pus pe cap kippa 77 și au împlinit diverse rituri evreiești, precum citirea
ketubei 78 și „cele șapte rugăciuni“.
Apoi, când ginerele s-a ridicat în picioare, toată lumea și-a dat seama că se
pregătea să săvârșească un gest important. Maximilian și-a luat de jos vioara,
pe care o pregătise dinainte, în aplauzele celor prezenți. Hannelore s-a așezat
la pianul pe care-l scoseseră în grădină. În sfeșnicele așezate pe cele două
laturi ale pianului Bösendörfer, cu coadă, erau aprinse lumânări.
Pe măsură ce Max și Hannelore continuau să cânte, pe obrajii Nadiei se
prelingeau boabe de lacrimi, ca niște mărgăritare. Compoziția s-a sfârșit, iar
muzica a amuțit. Maximilian a așteptat ca aplauzele să contenească, după
care a rostit numele piesei pe care tocmai o interpretaseră:
— Serenade für Nadia! 79
Nunta aceea fusese o ceremonie neverosimilă pentru perioada nazistă.
Familia Nadiei era foarte fericită. Cât despre familia Wagner, de confesiune
catolică, aceasta s-a arătat îngăduitoare și a fost de acord cu toate riturile care
i s-au propus.
Cum evreii erau oprimați încă din vechime, părinții îi puseseră Nadiei și un
alt nume, folosit şi de creștini: Katharina. Cei doi tineri și-au reamintit unul
altuia, dar și propriilor familii, că luaseră decizia ca, începând din acel
moment, Nadia să folosească de față cu ceilalți numele de Katharina.
La scurtă vreme după nuntă, Maximilian a început să lucreze la
Universitatea din Heidelberg, așa că cei doi tineri s-au mutat în acel oraș
fermecător. Acolo și-au întemeiat curând o viață plăcută.
Katharina Wagner era un nume german frumos.
În universitatea la care începuse să lucreze Max nu se afla picior de evreu.
De fapt, nici în cea în care predase mai înainte nu mai rămăsese vreunul.
Câțiva dintre prietenii săi plecaseră la Istanbul. În scrisorile care circulau via
Marsilia și care le parveneau la luni de zile după ce fuseseră expediate, viața
în acel oraș de pe Bosfor era evocată în termeni favorabili.
Proaspăta pereche ducea o viață respectabilă, sub numele de domnul și
doamna Wagner. Astfel treceau lunile, anii; la adăpostul nopții stăteau însă de
vorbă despre situația din țară, stăpâniți de neliniști, de temeri. Nu le venea să
creadă că lucrurile ajunseseră într-un asemenea punct. La fel ca mulți alți
oameni, și ei se înșelaseră; cel de-al Treilea Reich nu doar că nu se prăbușise
în câteva luni, așa cum crezuseră că avea să se întâmple, ci, dimpotrivă,
devenise și mai puternic. Auzeau că evreii erau trimiși în lagăre de
concentrare.
 În vremea aceasta, familia Nadiei plecase în pripă în România, ca urmare a
unei hotărâri subite luate de tatăl ei. Cei doi soți au socotit că era o veste
bună: măcar aveau să se salveze! Plecaseră fără să dea de veste dinainte,
înlăturând astfel posibilitatea de a se pomeni împiedicați să o facă.
Naziștii își impuneau acum în mod și mai deschis politicile inumane, deşi
majoritatea celor care-i susțineau nu mai făceau acest lucru pentru că se
lăsaseră amăgiți, ca înainte vreme. Numărul celor care-i urmau în cunoștință
de cauză, care, adică, îi aprobau, era în continuă creștere. În acest răstimp mai
răzbăteau, pe ici, pe colo, și vocile celor care criticau politica nazistă. Puterea
împiedica cu abilitate, prin diverse metode, prefăcându-se a fi democratică,
manifestările opoziției.
Știrea referitoare la un atentat petrecut la Paris a fost folosită însă exact în
sensul dorit de naziști: un tânăr polonez de 17 ani îl împușcase pe un
amploaiat de la Ambasada Germaniei, protestând pe această cale împotriva
uciderii părinților săi. Acest incident a fost speculat și interpretat ca un atac al
evreilor împotriva naziștilor. Tensiunea a escaladat. A început să se
vorbească despre atacuri la adresa etniei germane, despre faptul că astfel de
tentative se cereau a fi stârpite cu orice preț, despre răzbunare.
Explozia socială de care se temeau Maximilian și „Katharina“ Wagner,
care urmăreau cu îngrijorare astfel de evoluții, s-a declanșat în noaptea de 9
noiembrie 1938. Haosul acela teribil, care a continuat până în după-amiaza
zilei următoare, a rămas în istorie ca una dintre cele mai rușinoase zile ale
Germaniei și ale umanității.
În urma acelor atacuri au fost jefuite mii de ateliere și magazine aflate în
proprietatea evreilor și au fost răniți sute de oameni. Au fost, de asemenea,
uciși nouăzeci și unu de evrei. Soarele ivit pe cer la capătul acelei nopți,
numită Kristallnacht, și flăcările degajate de incendii se reflectau în cioburile
risipite pe jos și străluceau aidoma cristalului. Noaptea aceea
înspăimântătoare a fost, de fapt, numită „Noaptea de cristal“ tocmai din acest
motiv. În ziua aceea au fost mistuite de flăcări și multe sinagogi, ba mai mult,
au fost vandalizate cimitirele evreiești.
Profesorul Maximilian Wagner se îndrepta spre universitate, ținând-o de
mână pe delicata sa soție, care purta o rochie de seară.
— Iubito, încă mai poți să renunți! Hai să ne întoarcem dacă vrei, să te las
acasă!
— Ah, Max, de data aceasta trebuie să particip! Chiar tu ai spus mai
deunăzi că sunt rareori prezentă la asemenea ceremonii. Particip, de altfel,
rareori și la celelalte, dar n-am avea cum să explicăm faptul că nu sunt
prezentă nici măcar la o ceremonie care te implică pe tine.
Profesorul Wagner era foarte îndrăgit la universitate. Obținuse în scurt
timp titlul de docent și apoi pe cel de profesor. Posibilitățile care i se ofereau
și poziția sa în cadrul universității erau din ce în ce mai promițătoare. Fiecare
promovare a membrilor personalului academic, fiecare succes pe care îl
obțineau aceștia era prilej de reuniuni, petreceri, celebrări stropite cu
șampanie. Aceste celebrări luau forma unor festivități pe jumătate oficiale, pe
jumătate private.
În seara aceea se reuneau pentru a sărbători succesul de care se bucurase
noua carte a lui Maximilian. La reuniune, organizată sub forma unui cocktail,
oamenii își dădeau binețe, politicoși, și-și adresau vorbe curtenitoare.
O doamnă care făcea parte din personalul universității a urcat la tribună și
a oferit lămuriri cu privire la seara aceea festivă. Programul era destul de
scurt. L-a invitat apoi pe scenă pe rector, pentru o alocuțiune.
Rectorul a rostit câteva replici stereotipe. A oferit o serie de informații cu
privire la lucrările profesorului Maximilian Wagner. În timp ce se apropia de
sfârșitul cuvântării, a ridicat tonul, căci așa o cerea regula. A vorbit,
încercând să pară ceva mai patetic, despre calitățile superioare ale oamenilor
de știință de rasă germană. L-a felicitat pe Maximilian Wagner, care era un
savant exemplar. Chelnerul, care aștepta în mijlocul sălii cu sticla în mână, a
destupat șampania chiar în acel moment. Odată cu șampania care țâșnea din
sticlă, au început să răsune și aplauzele. Rectorul li s-a alăturat și el celorlalți
dascăli și au început cu toții să soarbă din cupele cu șampanie.
Fiecare dintre cei de față se apropia de Maximilian când i se ivea prilejul și
îl felicita.
Salariata universității, care urcase din nou la tribună pentru a încheia
ceremonia, a dat atunci citire mesajului transmis de Ministerul Educației. De
cum a ajuns la sfârșitul acestuia, toți cei aflați în sală au ridicat energic brațul
drept, întinzându-l în față, și au răcnit în devălmășie: Heil Hitler!
Katharinei i s-a strâns inima: oare băgaseră de seamă că ea nu li se
alăturase la acel salut? Auziseră, de fapt, că în ultima vreme circulau o seamă
de bârfe pe seama lor. În răstimpul acesta, doamna cea voluntară aflată la
tribună a repetat câteva dintre cuvintele cuprinse în mesajul care le fusese
adresat. Cei aflați în sală și-au trecut din nou cupele în mâna stângă și au
început să răcnească haotic: Heil Hitler!
De data aceasta, Katharina a ridicat și ea brațul cu hotărâre. Gestul său a
fost atât de brusc, încât a simțit un junghi în capul umărului. A strigat din
răsputeri:
— Heil Hitler!
Și-a îndoit brațul de la cot și l-a apropiat de trup. Apoi și l-a împins din nou
înainte, cu o mișcare bruscă. A mai salutat o dată, cu un gest și mai ferm
decât cel dinainte. A strigat, totodată, cu putere, simțind o arsură în gât:
— Heil Hitler!
Îi șiroiau lacrimile din ochi. Maximilian Wagner s-a apropiat de soția sa,
care tremura, plină de încordare. A apucat-o cu blândețe de braț și i l-a
coborât încetișor. A cuprins-o apoi pe după umeri și a condus-o către ușă.
Au ieșit fără să-și ia rămas-bun de la nimeni. Toți cei de față au privit cu
îngăduință plecarea aceea precipitată. Înțelegeau emoția care-i stăpânea și,
mai cu seamă, simțămintele unei femei germane care se mândrea cu
realizările soțului ei. Vorbeau despre toate aceste lucruri în timp ce priveau în
urma lor, zâmbind.
Când au intrat în casă, Nadia a revenit la tonul ei obișnuit:
— Îmi cer scuze, iubitule!
Max s-a aplecat și și-a sărutat cu afecțiune soția pe obrazul ud de lacrimi.
Într-o altă zi, Max a revenit acasă cu o pâine și un ziar. A sărutat-o pe soția
sa, care-l întâmpinase la ușă. După ce a lăsat pâinea în bucătărie, s-au dus în
camera din spate a casei. Încăperea aceea era cea mai ferită de apartamentul
alăturat. Aveau grijă ca seara, când citeau ziarele și stăteau de vorbă, să se
afle întotdeauna în camera cu pricina.
Au citit articolul unei foiletonist care susținea că evreii puteau fi
recunoscuți cel mai ușor după mirosul pe care-l răspândeau. Au mai râs o
dată cu amărăciune. Își făcuseră un obicei din a râde după fiecare știre, după
fiecare comentariu pe care îl citeau.
Max a pus ziarul deoparte și s-a îndreptat de spate în fotoliul în care stătea.
Și-a privit soția, care citea ziarul, plin de dragoste și admirație. Apoi s-a întins
și a prins să-și plimbe ușor buricele degetelor peste trupul ei, pornind dinspre
păr. Odată ajuns la gât, a urcat în sus și i-a atins buzele.
— Poate că individul acela are dreptate! a spus el. Și eu te recunosc după
miros! Are rol terapeutic!
De data aceasta, Nadia n-a mai râs:
— Se pare că sunt investigate căsătoriile dintre arieni și evrei, Max! a spus
ea. În alte orașe s-au apucat de multă vreme să facă asta.
A continuat, cu o expresie plină de suferință întipărită pe față:
— Nu ne vor mai lăsa să rămânem aici!
— Știu eu, draga mea?! La noi la universitate n-a inițiat nimeni o asemenea
investigație. De fapt, se consideră că noi facem parte din categoria cea mai
demnă de încredere. Încă nu se întrevede nici un pericol.
Nadia și-a prins capul, care o durea, în mâini. Își dădea seama acum, din
discuțiile care aveau loc prin casele unora și altora, prin oraș, ba chiar între
femei, că pericolul sporise considerabil. Își mai dădea seama, totodată, că
soțul ei căuta neîncetat s-o consoleze și să îi prezinte pericolul la dimensiuni
mai modeste decât era în realitate. Cu toate acestea, n-avea cum să-i ascundă
faptul că cercul se strângea pe zi ce trecea. Lucrurile se abătuseră de la cursul
firesc. Nadia auzea tot soiul de zvonuri legate de persoane care și-ar fi tăinuit
identitatea și care s-ar fi pretins a fi de sorginte germană. Mai circulau uneori
și povești despre persoane care, deși ar fi avut sânge arian, ar fi fost arestate
din greșeală și trimise în câte un lagăr.
Tânăra nu mai putea îndura, nu mai dorea să trăiască în acel mod. Ideea de
a ajunge să înfunde unul dintre lagărele de concentrare despre care vorbea
lumea n-o îngrozea decât din perspectiva despărțirii de Max. Nici măcar nu-și
putea imagina că ar fi putut să nu-și mai vadă soțul, fie și numai pentru o zi!
În plus, urmau să aibă un copil. Se împlineau cel puțin două luni de când nu i
se mai întâmplase lucrul acela, iar acum era absolut sigură!
Îngrijorările și temerile lor sporeau necontenit. Colegilor de la universitatea
lui Max le ajunsese, pesemne, ceva la ureche, căci începeau, rând pe rând, să
rupă relațiile cu ei. Oricât de sus și tare ar fi afirmat Max că se numărau
printre cei considerați demni de încredere, era cât se poate de limpede că
realitatea arăta cu totul altfel.
 Adevărul este că nu exista o așa-numită „categorie demnă de încredere“.
Toată lumea se îndoia de toată lumea. Rectorul universității îl convocase mai
de curând pe profesor ca să-i jure credință lui Hitler, iar acesta refuzase. Le
era tot mai greu să afle adăpost în Germania.
Discutau despre această chestiune de nu știu câte ore. Amândoi erau
conștienți de faptul că deciseseră de multă vreme să părăsească țara, dar nu
încetau să-și explice unul altuia că se impunea să plece, de parcă încă s-ar
mai fi străduit să ia o decizie în acest sens. Cu câteva zile în urmă discutaseră
despre aceeași problemă și cu părinții lui Maximilian. Și ei considerau că era
preferabil ca tânăra pereche să părăsească țara.
— Bine, dar unde o să ne ducem, unde o să trăim? a întrebat Nadia.
— La Istanbul… Acolo am putea s-o luăm de la capăt. Oricum, avem și
prieteni!
Chestiunile legate de pașapoarte și de vizele necesare pentru ieșirea din
țară au fost rezolvate de tatăl lui Maximilian, care avea prieteni influenți la
Berlin. Și-au vândut lucrurile din casă unui negustor de vechituri care nu îi
cunoștea și care își avea prăvălia într-un cartier îndepărtat al orașului.
Profesorul Wagner a demisionat de la universitate, invocând o problemă de
familie.
Într-o zi de sâmbătă, au urcat în trenul de Paris și au pornit la drum.
Ultimul lucru pe care l-a făcut profesorul înainte de a porni în pribegie a fost
să pună o scrisoare în cutia poștală care se afla în gară. Era vorba despre o
scrisoare adresată rectorului. Nadia încercase o dată să-l împiedice s-o
aștearnă pe hârtie, însă nu izbutise.
Max vedea în acea scrisoare care, în ochii săi, avea o însemnătate istorică,
o datorie de neocolit. În cuprinsul ei critica regimul celui de-al Treilea Reich,
desființa politicile rasiste ale lui Adolf Hitler și preciza că se simțea onorat să
aibă o soție de origine evreiască.
La vremea când trenul pornea spre Paris, vorbeau despre faptul că urmau
să rămână acolo timp de o săptămână, după care aveau să urce în Simplon
Orient Express și să plece la Istanbul. Erau stăpâniți de bucuria unui nou
început. Stăteau așezați la o masă din vagonul plăcut şi cochet al trenului.
Chelnerii purtau papion.
— Pentru frumoasele zile care ne așteaptă!
 Maximilian bea șampanie. Trăiau o atmosferă de sărbătoare. Nadia îi ținea
companie soțului ei, bând însă doar apă. Era însărcinată și, pe de altă parte,
probabil din cauza încordării, o durea mereu capul în ultima vreme. Migrena
revenise și în seara aceea.
Trenul s-a oprit la graniță; gara gemea de naziști. Așa cum erau echipați,
cu șepcile cu cozoroc înalt, cu svasticile, cu mantalele de piele, îți evocau
niște haite de lupi. Nadia li se prezentase celor câtorva persoane cu care
făcuseră cunoștință în tren sub numele de „Katharina“. Nu mai aveau decât
puțin până să treacă de partea cealaltă a frontierei. În curând avea să li se
prezinte tuturor celor care urmau s-o întrebe cum se numeşte cu prenumele de
„Nadia“.
Maximilian le-a întins naziștilor pașaportul său și pe cel al soției sale,
precum și documentele legate de vize. Era liniștit, căci totul fusese pregătit
cum nu se putea mai bine. Nici măcar nu s-a uitat bine la nazistul care făcea
controlul. După cum presupusese, individul acela cu chip lipsit de orice
expresie a aplicat ștampilele pe documente și i le-a înapoiat. Apoi i-a urat lui
Maximilian, împreună cu celălalt ofițer aflat alături de el, „călătorie plăcută“,
și a prins să pășească mai departe. Mai mult, și-au dus amândoi, curtenitori,
mâinile la chipie și au salutat-o pe „doamna Wagner“.
Poate că indivizii aceia urmau să fie ultimii naziști pe care aveau să-i vadă
în viața lor. Deh, nu se numărau printre cei după care ai fi putut să tânjești!
Nici măcar n-au privit în urma lor. Și-au reluat discuția din locul unde
rămăseseră. În acest răstimp le-au fost aduse și deserturile pe care le
comandaseră.
Nadia nu contenea să-și maseze tâmplele. Max i-a turnat un pahar cu apă.
— Draga mea, hai, ia-ți medicamentele înainte să te apuce durerea și mai
tare!
— Dar nu le am la mine, au rămas în valiză. Mă duc să le iau puțin mai
târziu.
— Nu, ți le aduc eu!
Max s-a ridicat de la locul său. I-a frecționat și el puțin tâmplele.
— Uite, ai să vezi că, odată ajunși la Istanbul, o să-ți treacă și durerea de
cap, căci se datorează zilelor pline de tensiune de care ai avut parte!
A atins-o ușor pe umăr, de parcă i-ar fi spus să-l aștepte, după care a lăsat-
o singură. Compartimentul era cu trei vagoane mai încolo. Cum trenul nu se
pusese încă în mișcare, îi era ușor să înainteze pe culoar.
Când a intrat în compartiment, a deschis valiza Nadiei și s-a apucat să
caute doctoria. În vremea aceasta, trenul s-a pus în mișcare. În cele din urmă,
Max a găsit ce căuta în geanta cu obiecte de toaletă. S-a întors în vagonul-
restaurant, azvârlit când în stânga, când în dreapta, pe culoarele trenului care
prindea treptat viteză. S-a așezat la masă; mâncarea și paharele cu băutură
rămăseseră neatinse. Nadia nu se mai afla la locul ei, probabil că se dusese la
toaletă. În timp ce o aștepta, a luat o înghițitură din cupa cu șampanie. A pus
doctoria chiar lângă paharul Nadiei, pe care îl umpluse cu puțin timp înainte.
Trenul înainta cu viteză prin întunericul nopții. După ce ieșiseră din
Germania nazistă, troncănelile trenului parcă se schimbaseră, începând să
aducă cu niște sunete mai vesele. Ajunseseră pe teritoriul francez. N-aveau să
se mai întoarcă în Germania câtă vreme puterea acelor indivizi nu se
prăbușea. Profesorul era hotărât să-i făurească Nadiei cea mai bună și mai
echilibrată viață cu putință și să-i ofere fericirea pe care o merita.
A mai trecut o vreme. Nadia tot nu-și făcea apariția. Privirile furișe pe care
i le aruncau lui Maximilian cei din jur ofereau de-acum o imagine cât se
poate de ciudată. A mai zăbovit puțin, după care s-a dus la toaleta aflată în
capătul vagonului și a bătut la ușă:
— Nadia, iubito, ești bine? a întrebat el.
Curând după aceea, ușa toaletei s-a deschis și și-a făcut apariția un bărbat
elegant, cu papion. Maximilian s-a dus la chelner:
— Vă aduceți aminte de doamna cu care am luat masa?
Chelnerul i-a răspuns:
— Desigur, Herr Wagner!
— Bine, dar unde este?!
— Când am ajuns la graniță, a venit Gestapoul și a dat-o jos din tren!
— Ceee?
— Da, exact așa! După ce ați plecat dumneavoastră, au venit și au luat-o pe
Frau Wagner!
Lăsa impresia că încerca o plăcere tainică spunând toate acele lucruri.
Pesemne că sub falsa sa politețe se ascundea un nazist nemilos, iar
împrejurarea aceea îl amuza teribil.
 — Adică vreți să spuneți că soția mea a rămas în Germania?!
— Da, Herr Wagner! Din păcate, așa este!
— Vreau să mă întorc!
— N-aveți cum să vă întoarceți, Herr Wagner! Mai e destul de mult până
la stația următoare!
Maximilian a dat fuga la mecanic, cuprins de groază. Cum rugămințile
fierbinți pe care i le-a adresat acestuia nu s-au soldat cu nici un rezultat, s-a
năpustit pe culoar și a tras semnalul de alarmă. Trenul s-a oprit cu o
smucitură, zgâlțâind tot ce se afla în el. Conductorul și-a făcut apariția rapid
și s-a oțărât la el:
— Ce faceți, domnule Wagner?! Ați oprit trenul în câmp, în crucea nopții!
N-aveți ce face, chiar de-ar fi să coborâți aici!
Chiar în acel moment, Maximilian l-a zărit, în spatele său, pe medicul care
însoțea trenul. Acesta a înfipt, cu un gest brusc, de parcă l-ar fi înjunghiat,
acul siringii pe care o ținea în mână în brațul său. A fost ultima imagine de
care a avut parte Maximilian în noaptea aceea. Îndată după aceea a simțit o
durere intensă în braț și a leșinat. Mecanicul trenului luase decizia să fie
adormit din cauză că făcea tot soiul de mișcări haotice, țipa din răsputeri și, în
cele din urmă, trăsese semnalul de alarmă, oprind trenul în loc.
Când și-a venit în fire, Maximilian zăcea în patul din compartimentul său.
Îl durea capul. A dat să se ridice, dar a constatat că era legat de pat.
Ceea ce se întâmplase era înspăimântător, de necrezut. El se afla pe pământ
francez, iar Nadia, în mâinile Gestapoului. Voia să se întoarcă imediat! A
început din nou să țipe. S-a deschis ușa și în compartiment a pătruns slujbașul
însărcinat cu securitatea trenului.
— Dezlegați-mă!
— Nu vă faceți griji, o să vă dezlegăm când ajungem la Paris! a spus
amploaiatul. Am fost nevoiți să vă sedăm și să vă legăm, potrivit atribuțiilor
noastre legale, pentru că ați pus în pericol siguranța trenului și a călătorilor.
— Dezlegați-măăăă!
Când a coborât la Paris, a sunat imediat în Germania. Tatăl său, care îi
răspunsese la telefon, îi vorbea ciudat. Rostea cuvinte fără legătură cu ceea ce
îi spunea Maximilian, de parcă persoana căreia i se adresa atunci ar fi fost un
prieten cu care abia vorbise mai deunăzi.
 — Tată, ce tot spui, nu înțeleg!
— Da, prietene, am să te sun în cel mai scurt timp!
— Sunt la Paris, tată! Ai înțeles ce ți-am spus cu privire la ce s-a întâmplat
în tren?!
— Sigur, ne-am înțeles! Așa facem! Este de preferat să te duci acolo! Da,
cel mai bine ar fi să te duci acolo!
— Tată dragă, vrei să spui să mă întorc?! Adevărul e că nu pot să vin! I-am
trimis rectorului o scrisoare de așa natură încât…
Vocea tatălui său s-a prefăcut în șoaptă:
— Gestapoul e aici!
Găsise, așadar, un răgaz pentru a spune ce putea să spună. A revenit apoi
din nou la tonul dinainte:
— Da, Kurt, prietene, după cum spuneam, când ajungi acolo vorbim, da?
— Înțeleg, tată! Bine, mă duc la Istanbul! Tată! Te rog, găsește-o pe
Nadia!
La Paris nu avea altceva de făcut decât să aștepte trenul de Istanbul. A
rătăcit îndelung, cu lacrimile șiroindu-i pe obraji, pe străzile acelui oraș în
care nu-l cunoștea nimeni. Nu mânca, nu bea, nu poposea nicăieri ca să se
odihnească. Când obosea peste măsură, nu spera decât să poată dormi în tren,
să supraviețuiască, să ajungă la Istanbul fără să-și piardă mințile. Își dorea să
trăiască: era nevoit s-o facă pentru Nadia.
În gara Sirkeci din Istanbul se afla un grup de oameni, majoritatea evrei,
care-i așteptau pe cei ce urmau să coboare din tren. Vestea despre sosirea sa
i-o luase înainte profesorului Wagner, așa încât prietenii săi dăduseră fuga la
gară să-l întâmpine.
Deși știau că din tren urma să coboare o persoană în suferință, istovită de
drum, nu și-au putut ascunde uimirea: până să ajungă la Istanbul, Wagner se
preschimbase într-un biet cadavru viu. Agitația care domnea în gară s-a
potolit brusc. Oamenii se mișcau de parcă ar fi umblat prin casa unui mort. În
fața călătorului care tocmai cobora din tren s-a format o oarecare coadă. Cei
veniți să-l întâmpine i s-au adresat oaspetelui, îmbrățișându-l rând pe rând,
într-o atmosferă de profundă tristețe, spre a-i ura bun venit.
Profesorul urma, cu siguranță, s-o salveze pe Nadia. Avea s-o facă chiar cu
prețul vieții sale! Dacă gestul său i-ar fi fost de folos în vreun fel Nadiei, s-ar
fi întors în Germania. La nevoie, și-ar fi jertfit viața și l-ar fi asasinat pe
Hitler. În fiecare noapte îl ucidea pe Hitler în alt fel!
N-au discutat însă deloc despre aceste lucruri. Maximilian nu le-a povestit
nimic. Nici nu era nevoie, căci totul era foarte clar și nu exista nici un alt
subiect demn de a fi abordat. Majoritatea cunoștințelor istanbuleze ale
profesorului locuiau în cartierul Bebek, aflat pe țărmul mării80. Acestea l-au
cazat mai întâi la hotelul Pera Palas. După câteva săptămâni, i-au închiriat o
căsuță aflată aproape de universitate, căci până la sosirea Nadiei nu avea
nevoie de un apartament spațios.
Odată mutat în casă, a aranjat mai întâi lucrurile Nadiei. I-a desfăcut
valiza, i-a călcat hainele și i le-a pus grijuliu în dulap, i-a pregătit papucii, i-a
așezat parfumurile și cremele în fața oglinzii de pe masa de toaletă. A atârnat
pe pereți portretele fiecăruia dintre ei și fotografiile pe care și le făcuseră
împreună, printre ele aflându-se și cele de la nuntă.
Totul era pregătit. Nu lipsea decât Nadia. Maximilian se tot ducea și venea
de la universitate ca un robot, preda și, pe de altă parte, învăța limba turcă. Își
concentrase toate eforturile pentru a afla unde se găsea Nadia, dar sarcina sa
era foarte dificilă în condițiile acelor vremuri. Chiar și o simplă scrisoare
supusă cenzurii îi parvenea în șase luni. În ciuda influenței sale, tatăl lui Max
nu putea nici el să facă mare lucru; îi era imposibil să ia legătura cu Nadia.
Mai mult, prin acceptarea unei nurori de obârșie evreiască, familia se
expusese unui pericol considerabil, iar poziția ei socială fusese zdruncinată
serios.
Vorbind numai despre Nadia, profesorului Wagner i-ar fi fost imposibil să
mențină legăturile, fie cu persoanele pe care le cunoscuse în Turcia de
curând, fie cu cele pe care le cunoștea de mai multă vreme. Discutau mai cu
seamă despre război și dezbăteau ultimele știri. Întreaga Turcie era
concentrată asupra unor astfel de subiecte.
Turcia era o țară neutră și se străduia să mențină bune relații cu toate țările,
inclusiv cu Germania. Ismet Inönü, devenit președinte după Atatürk, care
murise în dimineața imediat următoare „Nopții de cristal“81, se prefăcea că nu
pricepea aluziile lui Churchill privitoare la intrarea țării în război și insista să
mențină Turcia în afara conflagrației.
În presa și în cercurile politice din Turcia, ba chiar și la nivelul guvernului
exista însă o mare admirație față de Germania. Când apăreau știri cu privire la
succesele înregistrate de armatele lui Hitler, vedeai la Ankara până și deputați
care se îmbrățișau și se felicitau pentru victorie, de parcă în război ar fi fost
implicată chiar armata țării lor.
Turcia asigura Germaniei cromul de care avea nevoie în efortul de război.
La Istanbul fusese înființat un „Birou de Informații despre Germania“.
Angajații acestuia aveau mare succes în explicarea ideologiei naziste. În
calitatea lor de refugiați, Maximilian și prietenii săi fuseseră excluși din
comunitatea germană care-și ducea viața în Turcia.
Se reuneau la Teutonia Haus și dădeau petreceri în grădina reședinței de
vară din Tarabya rezervate membrilor ambasadei germane. Cercul din care
făcea parte Max nu avea nici o legătură cu asemenea locuri. Dimpotrivă,
guvernul german făcea presiuni asupra celui turc pentru expulzarea
refugiaților germani. Adolf Hitler trimisese în Turcia un emisar special, care
avea sarcina de a pregăti rapoarte și de a constrânge guvernul turc să ia
măsuri împotriva lor.
Scurla!
Scurla era o persoană ciudată.
Deși își petrecea viața la universitate ori prin diverse localuri și avea
felurite preocupări, Maximilian nu era călăuzit, cu adevărat, decât de un
singur gând: s-o găsească și s-o salveze pe Nadia. Căutarea nebunească a
unor formule în acest sens și consultarea cu alte persoane l-au condus la
Notre Dame de Sion82.
Aceasta era o școală celebră în Istanbul. Notre Dame de Sion era o
instituție de învățământ în limba franceză, care funcționa într-un complex de
clădiri vechi și fățoase ce se găsea în Harbiye. Maximilian avea cunoștințe
care absolviseră acea școală. O dată se dusese chiar la catedrala Saint Esprit,
aflată în incinta ei, pentru a asista la cununia lui Șebnem, o absolventă de la
Notre Dame de Sion, cu un italian. Îi atrăsese atenția faptul că, în acea
minunată biserică, erau atârnate pretutindeni portrete ale Sfintei Maria, pe
câtă vreme lui Isus nu-i era rezervat un spațiu prea generos.
Cunoștea deja subiectul respectiv, căci îl explorase dinainte. Întemeietorii
acelei orientări religioase fuseseră de obârșie evreiască. Un evreu pe nume
Théodore Ratisbonne ajunsese să se convertească la creștinism pe filieră
filozofică, devenise preot și, în 1850, întemeiase, la Paris, Notre Dame de
Sion. Numise ordinul creat de el „Notre Dame de Sion“ pentru că acesta își
datora existența Fecioarei Maria83. Sloganul adepților săi era „o inimă, un
suflet“. Din această pricină, continuau să rămână aproape de iudaism.
Profesorul se dusese, de fapt, acolo deoarece aflase că, în anii războiului,
adepții acelei orientări le veniseră în ajutor evreilor aflați la anaghie. Și-a
istorisit, prin urmare, întreaga poveste.
Măicuțele de la Notre Dame de Sion s-au arătat nespus de impresionate și
i-au spus că aveau să se roage pentru Nadia, dar că nu le stătea în putință să
facă nimic pentru a o salva. Când tocmai își lua rămas-bun de la ele, pradă
disperării, maica stareță i-a spus:
— Nu vă poate ajuta decât o singură persoană, Herr Wagner! Padre
Roncalli!
Pentru profesorul Wagner au urmat niște zile pline de înfrigurare. Mai întâi
a cercetat să afle cine era Padre Roncalli, al cărui nume nu-i mai ajunsese la
urechi până atunci. Potrivit spuselor maicii starețe, acesta era emisarul special
neoficial al Vaticanului la Istanbul. Angelo Roncalli84, care-l reprezenta pe
papă în mod oficios pentru că între Turcia și Vatican încă nu existau contacte
oficiale, se bucura de o deosebită simpatie din partea turcilor, stabilise relații
de prietenie cu persoane de foarte bună factură și făcuse chiar în așa fel încât
rugăciunile catolice să fie rostite de către credincioșii locali în limba turcă.
În anii următori, Roncalli urma să ajungă o persoană destul de prestigioasă.
În primul și în primul rând, avea să devină papă sub numele de Ioan al XXIII-
lea. Italienii aveau să-l numească „Papa cel Bun“, iar după moarte avea să fie
canonizat. La Istanbul urmau să apară persoane care aveau să depună
mărturie că săvârșise mai multe minuni pentru a lecui feluriți paraplegici.
Maximilian a aflat, făcând mici investigații, că Padre Roncalli era un om
nespus de mărinimos. A mai aflat cu uimire, din diverse surse, că acesta-i
îndrăgea pe evrei și pe protestanți pentru simplul motiv că avea încredere în
fraternitatea umană, ba chiar că recunoștea islamul și că, potrivit convingerii
sale, pe drumul care te poartă către Dumnezeu orice credință este la fel de
valabilă ca alta.
Aspectul care-l interesa însă în mai mare măsură la Roncalli se lega de
faptul că acesta salvase viețile multor evrei din zona Balcanilor, conlucrând
cu Von Papen. Oricât de ciudată i s-ar fi părut lui Maximilian colaborarea cu
Von Papen, veridicitatea acestei informații era de netăgăduit.
Von Papen era ambasadorul Germaniei naziste la Ankara. Mai mult, în
1932 fusese prim-ministrul Germaniei. Tot el fusese cel care-l făcuse pe
Adolf Hitler cancelar, propunându-i-l în această calitate, în 1933,
președintelui republicii, Hindenburg. El devenise vicecancelar. Ulterior însă,
atât el, cât și prietenii săi fuseseră epurați de Hitler.
Von Papen devenise apoi ambasador în Austria și pusese umărul la
anexarea ei de către Germania, adică la Anschluss. Își dorise să fie numit
ambasador la Ankara, numai că nu se putuse din cauză că Atatürk îi
respinsese numirea.
Atatürk se împotrivise numirii sale deoarece îl cunoscuse pe Von Papen
din timpul Primului Război Mondial, când armata otomană se afla sub
comanda celei germane. Considera că era o persoană pe care nu te puteai
bizui. În schimb, Atatürk îl îndrăgea foarte mult pe Padre Roncalli. După
moartea lui Atatürk, Von Papen ajunsese, în fine, ambasador la Ankara. Pe
vremea aceea, cea mai mare dorință a lui Hitler era să împiedice Turcia să se
angajeze în război de partea Franței și a Angliei, ba chiar, în măsura în care
acest lucru era posibil, s-o determine să atace Uniunea Sovietică împreună cu
Germania. Von Papen mai avea și misiunea secretă de a stabili bune relații cu
arabii.
În mod straniu însă, Roncalli și Von Papen ajunseseră să colaboreze pentru
a veni în ajutorul evreilor. Se spunea că cei doi ar fi salvat viețile a douăzeci
și patru de mii de evrei. Maximilian nu izbutea să priceapă sub nici o formă
de ce săvârșise ambasadorul lui Hitler acest gest. Autenticitatea informației
respective era însă confirmată de mai multe surse.
Din acest motiv, profesorul nu s-a mirat deloc mai târziu, după război,
când, urmărind procesele de la Nürnberg, a constatat că Von Papen scăpase
fără nici o pedeapsă. Roncalli depusese mărturie în favoarea sa.
Maximilian a solicitat, telefonic, o întrevedere cu Padre Roncalli și apoi s-
a dus la clădirea aceea impunătoare, situată pe strada Ölçek din cartierul
Harbiye. Padre Roncalli era un bărbat de statură mijlocie, cu fața rotundă și
aer de european meridional, cu veșminte de culoare albă. Avea un fel de a fi
blajin, care te cucerea pe dată, și niște ochi plini de duioșie, care sugerau că
era un om cumsecade.
Profesorul i-a depănat întreaga sa poveste.
— Eu sunt german și catolic, părinte, i-a spus el. Soția mea este evreică și
o să nască în curând. Nu știu însă în ce condiții trăiește, ca să nu mai spun că
nu știu dacă mai trăiește sau nu! Vă implor să mă ajutați, în numele lui
Dumnezeu, în numele lui Isus, în numele Fecioarei Maria… În numele
solidarității umane! Mai am puțin și îmi pierd mințile!
Roncalli și-a așezat mâna peste mâna lui Max și i-a spus, privindu-l în
adâncul ochilor:
— Te înțeleg, fiule! Îți înțeleg durerea și am să fac tot ce-mi stă în putință
pentru tine!
Apoi i-a mărturisit că le furnizase, prin intermediul preoților, al
traducătorilor și al comercianților care călătoreau în Europa, certificate de
botez unor evrei și că, grație acestora, fuseseră salvate mii de vieți.
În timp ce-l asculta pe părinte, Maximilian nu avea stare. Se ridica, făcea
câțiva pași prin încăpere, se așeza din nou, îl privea pe părinte în ochi, îi
atingea mâna, apoi iarăși se sălta în picioare, căci nu-și mai găsea locul.
Își dăduse seama imediat că lucrurile despre care vorbea părintele
reprezentau o metodă de acțiune eficientă, căci identitatea catolică a unei
persoane care deținea un certificat de botez eliberat de la Vatican era dincolo
de orice îndoială. Padre Roncalli i-a spus:
— Pentru a proceda în acest mod există însă două condiții. Mai întâi,
trebuie să aflați unde se găsește soția dumneavoastră. Apoi, trebuie să
identificați o modalitate de a-i transmite documentul respectiv. Eu n-am cum
să fac asemenea lucruri. Ar mai fi, desigur, și întrebarea dacă soția
dumneavoastră este sau nu de acord cu astfel de demersuri.
— Cum adică, părinte?! De ce să nu fie de acord?!
— Pentru că unii evrei ar prefera mai degrabă să moară decât să se
prevaleze de un certificat de botez.
— Așa ceva este imposibil, monseniore! Nadia va accepta certificatul de
botez cu plăcere, căci este o persoană cât se poate de rațională, se gândește la
mine și la copil. Mi-ați putea furniza un astfel de document? Am s-o găsesc și
am să i-l transmit negreșit!
Spre deosebire de ceea ce se petrecea cu Maximilian, care se agita și nu
putea sta locului o clipă, vocea și gesturile părintelui erau destul de molcome.
— Toate acestea vor rămâne însă secrete, căci altfel vom pune în pericol
viețile a mii de oameni pe care ar urma să-i salvăm mai departe! l-a avertizat
el.
Max s-a jurat cu cerul și cu pământul că n-avea să afle nimeni de acele
demersuri. Au coborât apoi amândoi la parterul clădirii. Roncalli le-a dat
niște instrucțiuni adjuncților săi. Aceștia i-au solicitat profesorului datele de
identitate ale Nadiei și au pregătit documentul de botez.
Înainte de a pleca, Maximilian l-a atins, plin de respect, pe Padre Roncalli
pe braț:
— Poate că întind prea mult coarda, dar oare Von Papen ar putea să dea de
soția mea dacă i-ați cere-o?
— Din păcate, nu pot să fac așa ceva, fiule! Domnul fie cu tine! i-a spus el.
Profesorul a dat din cap, în semn de înțelegere. Apoi s-a înclinat,
respectuos, și și-a luat rămas-bun. În timp ce părăsea clădirea se gândea că
omul acela era un adevărat sfânt, fără a ști că, în viitor, acesta urma să devină
papă și apoi să fie canonizat.
Acum, Maximilian avea măcar parte de un dram de speranță: purta în
buzunar un certificat de botez catolic pe numele „Nadia Katharina“. Ba mai
mult, acesta provenea de la un reprezentant al Vaticanului. Acum trebuia să
facă tot ce-i stătea în putință pentru a o găsi pe Nadia, ba chiar, la nevoie, să
revină în Germania cu o identitate falsă și să o caute.
Nu putea să rezolve problema de unul singur, dar avea mulți prieteni
printre profesorii de origine germană stabiliți în Turcia. Într-o zi, în pauza de
prânz, se plimba cu Erich Auerbach prin Piața Sultanahmet. Erich locuia la
Istanbul din 1935; era o persoană tăcută, gravă, care nu prea se vâra în
treburile altora, dar care se bucura de o prețuire aparte.
Max avea mare încredere în el. Punea temei nu doar pe personalitatea, pe
râvna sa în a-i ajuta pe alții, ci și pe ideile, pe aprecierile sale. Din această
pricină, i-a vorbit despre ultimele evoluții legate de problema sa și i-a cerut
părerea în privința a ceea ce avea de făcut.
Erich nu i-a răspuns pe loc, ci a stat să chibzuiască puțin. Au pășit o vreme
fără să-și vorbească. Apoi, Erich a spus, fără să se întoarcă spre Max, de
parcă ar fi vorbit singur:
 — Poate că te-ar putea ajuta Schummi!
Era limpede că rostise aceste vorbe oarecum îndoit. O spusese stând cu
capul ușor înclinat înainte și cu ochii ațintiți la vârful picioarelor. Cuvintele
sale fuseseră însă de ajuns pentru a-i deștepta speranțe lui Max, care știa că
Erich nu rostea niciodată vorbe-n vânt.
— Cum? a întrebat el. Cum m-ar putea ajuta, ce ar putea să facă?
Persoana la care se referea Auerbach era vestitul profesor Albert Eckstein,
medic pediatru. Apropiații îi spuneau Schummi. După ce își pierduse slujba
de la Universitatea din Düsseldorf, acceptase propunerea pe care o primise de
la Ministerul Sănătății din Turcia și, în 1935, se stabilise cu familia în această
țară. Era angajat la Spitalul de Stat din Ankara. Se bucura de un respect
deosebit printre turci și le trata copiii. Până și Von Papen ori alți germani
apelau la el când li se îmbolnăveau odraslele ori nepoții.
Auerbach i-a relatat lui Maximilian o întâmplare interesantă legată de
Schummi. Potrivit spuselor sale, Tülin, fetița în vârstă de cinci ani a lui Șakir
Kesebir, membru al uneia dintre familiile cu greutate din Ankara, se
îmbolnăvise și fusese transportată la Viena. Copila se afla într-o stare foarte
proastă, deoarece pneumonia de care suferise inițial evoluase în emfizem.
Soția lui Șakir Kesebir le telefonase celor de acasă și le spusese că fetița era
pe moarte. La auzul acestei vești, Șakir Kesebir îi solicitase lui Schummi să
plece la Viena și să se ocupe de Tülin. Faptul acesta se petrecea însă după
invadarea Austriei de către Hitler. Familia lui Schummi a obiectat, dat fiind
pericolul la care se expunea, pentru ca, în cele din urmă, să intre pe fir
Atatürk, care i-a oferit medicului anumite garanții: „Atașatul nostru nu se va
dezlipi de dumneavoastră nici o secundă! Vă rog, duceți-vă să salvați fetița!“
i-ar fi spus el.
Ca urmare a acestei intervenții, Schummi s-a dus cu trenul la Budapesta,
iar de acolo a plecat la Viena, însoțit de un diplomat turc care i se alăturase în
capitala ungară. Când au ajuns cei doi la spital, copila părea, într-adevăr, pe
moarte; avea fața vânătă și tumefiată. Eckstein a cerut ca fata să fie operată
imediat, dar chirurgii vienezi au afirmat că nu aveau de gând să opereze un
cadavru. Apoi, la insistențele lui Eckstein, i-au deschis toracele și i-au drenat
puroiul, iar copila a început să respire în voie.
Schummi s-a întors extrem de demoralizat în Turcia, căci văzuse cu ochii
săi abuzurile la care se dedau naziștii. Cât despre stângăcia de care dăduseră
dovadă medicii vienezi în tratarea lui Tülin, el o atribuia faptului că „erau cu
mintea în altă parte“; altfel spus, o punea tot pe seama opresiunii naziste.
Venind de la Viena, mai adusese cu el un medic evreu și o asistentă cu
convingeri social-democrate, al cărei logodnic evreu era de negăsit.
Autoritățile turce le asiguraseră acestora pașapoarte diplomatice.
Maximilian a fost mirat să constate că Erich Auerbach, care era, de fapt, o
persoană taciturnă, îi relatase acea poveste cu lux de amănunte.
— Mulțumesc foarte mult, Erich! i-a spus el. Mi-ai fost de mare ajutor!
Își pusese de multă vreme în gând să se ducă la Ankara și să aibă o
întrevedere cu Schummi.
Erich i-a spus:
— Stai că n-am terminat încă! Nu-ți relatez aceste lucruri din plăcerea de a
flecări, ci pentru că le găsesc importante.
— Spune repede!
— Schummi a devenit atât de faimos la Istanbul, încât toți membrii
guvernului, soția lui Von Papen, ba chiar și diverși șefi naziști au ajuns să se
numere printre pacienții săi.
— Șefi naziști?!
— Da, iată, aceasta este informația care îți poate fi de folos. Mai deunăzi,
Schummi a fost chemat acasă la Maitzig, care deține, de formă, funcția de
atașat comercial al Germaniei, dar care este, de fapt, căpetenia naziștilor de
pe-aici. Copilul lui făcuse febră foarte mare. Știi, sediul lui Maitzig este, de
fapt, sediul central al iscoadelor germane.
— Da, știu. Am auzit de omul acesta.
— Schummi i-a tratat copilul și, când a dat să plece, Maitzig l-a oprit cu
următoarele cuvinte: „Vă mulțumesc foarte mult, doctore Eckstein! Poate că
aș putea să fac și eu ceva pentru dumneavoastră! Aveți rude în Germania?“ l-
a întrebat el. „Au murit cu toții!“ i-a răspuns Schummi. „Au murit din cauza
dumneavoastră!“ N-a acceptat nici banii pe care i i-a oferit Maitzig, afirmând
că era vorba de bani murdari.
Povestea relatată de Erich Auerbach putea să vestească salvarea Nadiei.
Max i-a strâns mâna cu entuziasm și i-a mulțumit. A doua zi s-a învoit de la
universitate și s-a dus la Ankara ca să se întâlnească cu Schummi.
 Doctorul Eckstein tocmai bea o cafea în cabinetul de la Spitalul de Stat,
stând așezat în fața oaspetelui său. Chipul acelui om, încadrat de păr negru,
cu creștetul pleșuv, emana, la fel ca întotdeauna, inteligență și voință. Primul
lucru care i-a trecut prin minte lui Maximilian când l-a văzut a fost că arăta
exact ca un profesor. Eckstein, cu halatul său de medic, îți inspira încredere
și-ți sugera onestitate.
Asistentele și studenții din jurul său nutreau un adânc respect față de cel
căruia i se adresau cu formula Hoca Bey, „Domnule profesor“. Acesta l-a
întâmpinat pe Wagner cu cordialitate, după care l-a condus imediat în
cabinet. A cerut precipitat să li se aducă niște cafele. Era limpede că aveau la
dispoziție puțin timp, din toate punctele de vedere. Max, care știa acest lucru,
i-a relatat pe scurt povestea sa.
— N-am de unde să știu în ce lagăr de concentrare se află soția mea în
clipa de față, dacă trăiește, dacă a murit, dacă tocmai e pe cale să nască, dar
iată, aici am certificatul de botez care-i este destinat. Vă rog să mă ajutați,
domnule profesor, viața întregii noastre familii se află în mâinile
dumneavoastră!
Doctorul Eckstein și-a cercetat atent oaspetele din priviri. Ochii îi luceau
de parcă ar fi fost umezi de lacrimi. Puteai deduce că sub aparența aceea
autoritară se ascundea un suflet sensibil.
— În acest caz, nu se poate să nu vă ajut, a spus el. Eu însă nu mai pot să
mă duc încă o dată la nazistul acela pe nume Maitzig! Ar însemna să ling
acolo unde am scuipat mai înainte!
— Este vorba despre salvarea unei vieți! Vă implor, domnule profesor,
ajutați-mă!
Maximilian a închis ochii și a făcut o pauză. Apoi a continuat:
— Dați-mi, vă rog, o scrisoare, am să vorbesc eu cu Maitzig!
— Nu! a zis doctorul Eckstein. Semnificația rămâne aceeași.
L-a privit apoi pe Maximilian cu luare-aminte.
— Nu promit, dar poate că există, totuși, o soluție…
Profesorul Wagner și-a ținut răsuflarea și a așteptat. N-avea nici un sens să
întrebe ceva ori să intervină pentru a-l determina pe Eckstein să continue.
Aștepta, de fapt, de luni de zile. Așteptările acestea i se păreau însă uneori
foarte lungi.
 — Doamna Von Papen va veni peste puțin timp la spital, a continuat
Eckstein. Poate că i-aș putea adresa o astfel de rugăminte în timp ce o
consult.
Maximilian vedea că omul se gândea, mânat de cele mai bune intenții, la
ceea ce ar fi putut să facă pentru el. Într-adevăr, îi stătea în putere să facă
ceva util.
— Sunteți un om extraordinar, domnule profesor! i-a spus. N-am să uit
toată viața binele pe care mi-l faceți!
— Stați să vedem! Încă nu știm ce va fi!
Profesorul Wagner s-a ridicat în picioare, întinzându-i certificatul de botez.
— Am să aștept în curte. Vă rămân recunoscător dacă puteți să-mi
rezervați două-trei minute după întâlnirea cu doamna Von Papen!
— V-aș fi propus să așteptați aici, domnule profesor Wagner, dar când va
veni doamna Von Papen nu va fi prea plăcut!
— Nici să nu vă gândiți la mine! Am să revin la dumneavoastră când va
părăsi ea spitalul.
Maximilian a rătăcit printre sătenii disperați veniți din Anatolia, care
așteptau în curte, așezați pe vine. Nu percepea cu adevărat nimic din ceea ce
se petrecea în jur. Deși își dădea seama că toată lumea avea câte un necaz, nu
putea stărui peste măsură asupra nici unui amănunt. Important pentru el era să
se înarmeze cu răbdare și, pe de altă parte, să se scurgă cât mai repede timpul.
La puțin timp după aceea și-a făcut apariția o mașină neagră, escortată de
poliție, iar din ea a coborât doamna Von Papen, însoțită de gărzile de corp.
Medicul-șef și directorul spitalului au întâmpinat-o pe scări și au poftit-o
înăuntru cu deosebită deferență. Spre deosebire de oamenii din curte, care își
așteptau rândul de ore, poate chiar de zile în șir, Maximilian a fost satisfăcut
s-o vadă pe femeia aceea sosind și intrând imediat în clădire, fără să stea la
coadă.
A așteptat și iar a așteptat… A încercat să se lase și el pe vine, la fel ca
țăranii aceia din Anatolia, dar după câteva minute au început să-l înjunghie
picioarele. Nu reușea să priceapă cum de puteau oamenii aceia să stea așa ore
sau chiar zile întregi. Poate că puterea de a sta înțepenit într-o astfel de
poziție reprezenta cea mai însemnată particularitate a țăranilor turci, menită
să-i deosebească de alte popoare.
 Habar n-avea cât stătuse să aștepte acolo. După o vreme, și-a făcut din nou
apariția doamna Von Papen, care a fost condusă la mașină tot de medicul-șef
și de director. Schummi nu ieșise s-o întâmpine la venire, după cum nu ieșise
s-o însoțească nici la plecare. Maximilian s-a dus în cabinetul lui, copleșit de
emoție.
S-au privit o vreme fără să-și vorbească. Eckstein părea destul de obosit.
Lăsa impresia că nu se simțea prea bine. Cât despre Max, acesta se ferea să-i
adreseze vreo întrebare, temându-se că, dacă avea să primească un răspuns
negativ, n-avea să poată îndura realitatea. Eckstein i-a spus:
— Domnule profesor Wagner, eu mi-am făcut datoria! I-am înmânat
doamnei Von Papen certificatul de botez al soției dumneavoastră și am rugat-
o să se ocupe de această problemă. Mi-a spus că va face tot ceea ce se cuvine.
Mai mult, în timp ce îmi mulțumea, la plecare, i-am spus: „Nu este nevoie de
așa ceva, faptul că vă ocupați de Nadia Katharina reprezintă, de fapt, un mod
de a-mi mulțumi.“ Mi-a promis că va proceda în consecință. Eu nu mai am ce
să fac, domnule profesor! Ne aflăm cu toții în mâinile lui Dumnezeu!
S-au privit o vreme în tăcere. Apoi, Eckstein a tras aer în piept și a spus:
— Vă doresc din toată inima să vă regăsiți soția teafără și nevătămată!
Maximilian nu știa cum să-i mulțumească. A făcut câțiva pași, apropiindu-
se de el. Și-au strâns mâinile, după care Maximilian s-a răsucit cu spatele și a
ieșit din cabinet fără să mai rostească o vorbă.
În seara aceea a urcat din nou în tren și s-a întors la Istanbul. S-a dus direct
la Erich și i-a povestit cum decurseseră lucrurile. Nu-i mai rămăsese altceva
de făcut decât să aștepte. Încerca o mare recunoștință atât față de Auerbach,
de Eckstein, cât și față de ceilalți evrei care-i veniseră în ajutor. Germania le
ruinase viețile și le ucisese rudele, dar nici nu clipeau când se punea problema
să ajute un german „pursânge“ ca el.
Fiecare zi îi părea lungă cât un secol. Aștepta vești din diverse surse, dar
nu izbutea să obțină nici o informație credibilă. Într-o zi i-a ajuns la ureche
vestea că părinții Nadiei fuseseră uciși cândva, după ascensiunea fascismului
în România. Evreii fuseseră închiși într-o clădire, după care li se dăduse
drumul în grupuri de câte patru-cinci persoane. Așa-zisa lor eliberare fusese
însă amăgitoare, căci oamenii ajunși afară erau atârnați în cârlige de abator și
uciși.
 A făcut apoi socoteala că, în momentul în care primise primele vești despre
Nadia, se împliniseră doar trei săptămâni de la călătoria sa la Ankara. Avea
însă impresia că se scursese un veac. Cel care i-a dat știrea a fost Schummi.
Nadia era în viață. Fusese în lagărul de concentrare de la Dachau, pierduse
copilul, apoi fusese eliberată din lagăr la intervenția lui Von Papen, îi fusese
înmânat certificatul de botez și fusese trimisă în patria ei, România.
La aceasta se limitau informațiile, dar ele fuseseră de ajuns pentru a-l face
pe profesor să se simtă în al nouălea cer. Era un miracol să afle că Nadia era
în viață și că scăpase din lagărul de concentrare. Mai rămânea să-i afle adresa
din România și să facă în așa fel încât s-o aducă la Istanbul, ceea ce putea fi
privit ca o joacă de copii în comparație cu peripețiile de până atunci.
Se simțea copleșit de bucurie de zile întregi. Nici măcar faptul că nu
izbutise să obțină alte informații nu-i știrbea euforia. Ce-ar mai fi putut să se
întâmple?! se întreba el. Știa că Nadia scăpase din lagăr, ba chiar izbutise să-i
transmită certificatul de botez. Acum, soția lui putea să dovedească în mod
oficial că era creștină.
Îi venea să plece imediat în România, numai că nu putea, căci România era
aliată cu Germania nazistă, iar el figura pe listele naziștilor în calitate de
inamic, chiar dacă nu era evreu. Nadiei nu i-ar fi folosit cu nimic să se afle și
el acolo, cu ea.
Lucrurile evoluau însă pe făgașul firesc. Urma s-o aducă pe Nadia la
Istanbul cât mai curând cu putință, s-o ajute să dea uitării suferințele prin care
trecuse, s-o strângă în brațe cu afecțiune. În seara aceea era atât de bucuros,
încât și-a scos vioara și a cântat pentru prima oară după multă vreme
Serenada, stând în fața portretului Nadiei. Când a terminat, părea că Nadia,
cea din fotografie, începuse să surâdă mai din inimă. Apoi a început din nou
să cânte: își trecea arcușul peste corzi, privind-o pe Nadia drept în ochi.
În acest răstimp a bătut cineva la ușă, așa încât și-a lăsat vioara pe o măsuță
și a deschis. Veniseră în vizită vecinii săi de la parter. Cei doi Arditi alcătuiau
o familie plăcută, care-și avea obârșia printre evreii sefarzi din Istanbul. Erau
descendenții evreilor care veniseră acolo din Spania cu cinci sute de ani în
urmă. Purtau pe buze un zâmbet atrăgător.
Doamna Matilda Arditi i-a spus, în chip de explicație:
— Ne-am dat seama că sunetul viorii se aude de aici și am venit să vă
ascultăm!
Maximilian s-a înclinat reverențios și și-a poftit oaspeții înăuntru. I-a
așteptat să se instaleze în fotolii, după care și-a luat vioara și a interpretat
Serenada.
Le-a depănat apoi istoria acelei piese muzicale, le-a vorbit despre Nadia și
despre ceea ce pătimiseră amândoi. Domnul Rober Arditi, care nici măcar nu
mai era în stare să vorbească de emoție, i-a făcut un semn profesorului să mai
cânte piesa o dată. Când au ascultat-o a doua oară, amândoi au lăcrimat.
Maximilian și-a pus apoi din nou vioara pe măsuță, iar domnul Arditi s-a
ridicat cu mișcări domoale și a ieșit. Soția sa s-a apucat să sporovăiască, plină
de căldură. I-a spus lui Maximilian că avea s-o ajute pe Nadia când urma să
vină la Istanbul să-i arate orașul şi să facă în așa fel încât să nu se simtă
stingheră acolo.
Între timp, soțul său și-a făcut din nou apariția, aducând cu el o sticlă de
vin roșu. Nu durase mult până s-o ia din apartamentul de la parter și să
revină. Au băut cu toții în cinstea Nadiei. Domnul Arditi, care făcea comerț
cu fier la nivel internațional, era o persoană plină de simțul umorului.
Cei doi s-au întristat puțin la auzul veștii că Nadia pierduse copilul, însă
apoi au ajuns la concluzia că nu era momentul pentru asemenea gânduri.
Oricum, urmau să aibă și alți copii!
Cei doi Arditi erau destul de optimiști cu privire la șansele de a o găsi pe
Nadia în România. Rober Arditi s-a oferit să-l ajute pe profesor. Avea o serie
de conexiuni cu România, ca urmare a afacerilor sale, și exista posibilitatea s-
o găsească pe Nadia și s-o aducă la Istanbul apelând la medierea partenerilor
săi. Unde ar fi trebuit însă s-o caute?
Profesorul s-a apucat să-i împărtășească informațiile disparate pe care
izbutise să le adune până atunci. Apoi i-a dat vecinului său, la solicitarea
acestuia, o hârtie și un creion. Domnul Arditi a început să-și ia notițe și i-a
pus diferite întrebări: numele și prenumele părinților Nadiei, numele
orășelului din care proveneau, cele ale rudelor care se îndeletniceau cu
comerțul și cu care ar fi putut lua legătura…
Maximilian dispunea de toate aceste informații. Îi împărtășea până și
lucruri despre care domnul Arditi nu-i adresase nici o întrebare. I-a povestit
că părinții Nadiei fuseseră uciși de fasciști și i-a dat adresa lor din România.
 Începând din acea zi, Maximilian a început să se vadă adeseori cu vecinii
săi de la parter. Întâlnirile cu ei îi făceau bine. Rober Arditi îi oferea
informații cu privire la investigațiile pe care le făcea pentru a o descoperi pe
Nadia. Făcea glume până și atunci când vorbea despre inițiative care nu se
soldau cu nici un rezultat. Era o persoană sentimentală și, totodată, veselă.
Într-o zi, domnul Arditi a urcat scările în fugă. În timp ce bătea la ușa
profesorului, abia trăgându-și sufletul, tresălta de nerăbdare. Trecuseră
aproximativ două luni de la acea primă seară petrecută împreună, în care îl
ascultaseră pe Max cântând la vioară și băuseră vin. Când s-a deschis ușa, nu
i-a mai lăsat vecinului său răgazul de a spune ceva, ci l-a vestit imediat că o
găsiseră pe Nadia.
Potrivit înștiințării pe care o primise, Nadia se întorsese în orășelul ei natal
și începuse să lucreze cu un croitor român, care fusese cândva prieten cu tatăl
său. Situația în care se afla era însă primejdioasă. În România începuseră să
moară din ce în ce mai mulți evrei. Nadia trebuia scoasă cât mai curând de
acolo.
Au decis, așadar, ca profesorul să-i scrie o scrisoare Nadiei. Max a
schimbat în dolari toți banii pe care-i adunase până în ziua aceea și i-a pus
într-un plic. I l-a înmânat domnului Arditi, cu rugămintea de a i-l transmite
Nadiei. Rober Arditi avea să-i comunice, totodată, numele câtorva persoane
pe care ar fi putut să le contacteze pentru a ajunge la Istanbul, apelând la
banii de care dispunea și la certificatul de botez.
La o lună după aceea, comercianții din România le-au dat de știre că Nadia
intrase în posesia banilor și a scrisorii și că urma să se ducă la Istanbul cu o
navă care pleca din portul Constanța.
La vremea când Max primea această veste, mai rămăseseră cinci zile până
la plecarea vasului. Dat fiind faptul că drumul urma să dureze două zile,
rezulta că, peste cel târziu o săptămână, Nadia avea să se afle în casa ei din
Istanbul, alături de Max, și că avea să doarmă în patul ei.
Doamna Matilda Arditi le-a propus să decoreze casa în cinstea Nadiei și să
organizeze o ceremonie de bun venit. Avea să pregătească toată tratația cu
mâna ei. Profesorul era atât de fericit, încât nu mai contenea să-i sărute pe cei
doi soți.
A doua zi, le-a dat vestea cea bună și colegilor săi turci și germani de la
universitate. Toți îl felicitau. După sosirea Nadiei, urmau să se ducă împreună
să-i viziteze pe Padre Angelo Roncalli și pe Schummi. Îi cerea slujnicei să
facă zi de zi curățenie, iar și iar, și umplea casa cu flori.
Săptămâna aceea a fost plină de emoții, dar, cu toate acestea, a trecut cu o
încetineală înspăimântătoare. Când mai rămăseseră o sută două ore până la
revedere, profesorul își spunea că zilele urâte erau pe terminate. Despărțirea
și zilele acelea de coșmar, care se prelungeau de luni de zile, se sfârșiseră.
Când mai erau douăzeci și patru de ore, emoția lui Max ajunsese de
neîndurat. Apoi, când mai erau șaptesprezece ore, a început să spună că nu
mai putea să rabde, că nu mai putea să suporte atâta așteptare.
De fapt, socotelile privitoare la numărul de ore rămase până la sosirea
Nadiei la Istanbul se întemeiau mai degrabă pe estimări, îndeosebi pe estimări
optimiste. Când spera că mai rămăseseră douăsprezece ore, Maximilian s-a
dus pe țărmul Bosforului, la Telli Baba, unde începea Marea Neagră, ca să
aștepte sosirea vasului. Văzute de pe acea colină, Bosforul și Marea Neagră
ofereau o priveliște grandioasă. Vaporul urma să treacă prin acel loc.
Profesorul închiriase un taxi, cu condiția ca acesta să rămână la dispoziția
lui până la sosirea soției sale. Aștepta, așadar, alături de șoferul acestuia,
Remzi. Șoferul fuma, iar Maximilian cerceta depărtările cu un binoclu.
Cele șaptesprezece ore la care se referise când afirmase că n-avea să mai
poată aștepta atât de mult, că n-avea să mai poată îndura, se scurseseră de
mult, lor adăugându-li-se altele șaptesprezece.
În vremea aceasta, profesorul și șoferul de taxi s-au pomenit admonestați
de un grup de soldați care aveau sarcina de a asigura securitatea în zonă.
Fiind vreme de război, aceștia intraseră la idei văzându-i pe cei doi bărbați
care urmăreau, de sus, de pe colină, ceea ce se petrecea în jur. Aflând
povestea profesorului, n-au mai avut obiecții.
A doua zi, în timp ce continua să scruteze depărtările cu binoclul, Max a
văzut silueta unui vas care sosea dinspre Bosfor, îndreptându-se către
strâmtoare. L-a așteptat, cu emoție, să se apropie. Pe măsură ce se limpezea
priveliștea, îți dădeai seama că era vorba de un vas foarte vechi, hârbuit, care
părea să se afle într-o situație stranie: pesemne că avea vreo defecțiune, căci
era tras de un remorcher. Puntea gemea de oameni, înghesuiți ca sardelele. N-
avea cum să știe dacă acela era vasul pe care-l aștepta el sau nu. Stătea ca pe
jar, sperând ca nava să se apropie mai mult de locul unde se afla. În cele din
urmă, aceasta s-a îndreptat către Bosfor, iar profesorul a izbutit să-i
deslușească numele cu ajutorul binoclului: Struma.
Da, vasul pe care-l aștepta sosise! În cele din urmă, Nadia ajunsese în apele
teritoriale ale Turciei și se găsea la doi-trei kilometri de Max. Pe măsură ce
nava se apropia, începeau să se distingă și chipurile persoanelor pe care
profesorul le privea prin binoclu. Maximilian ardea de nerăbdare s-o zărească
pe Nadia, dar nu izbutea cu nici un chip s-o deslușească în mulțime. Vasul
ajunsese destul de aproape de țărm, lunecând chiar prin fața lor. Oamenii
aflați pe ambarcațiunea aceea hodorogită păreau nespus de vlăguiți și de
obidiți. Toți cei de pe punte zăceau claie peste grămadă. Profesorul își forța
ochii din răsputeri, dar tot nu izbutea să dea de Nadia.
Au început să înainteze cu mașina pe faleză, mergând în paralel cu vasul.
Nava s-a oprit în largul coastelor de la Tophane. Profesorul a coborât pe țărm.
Remzi îl urma îndeaproape. S-au mobilizat pentru a închiria o barcă cu motor
și a se duce cu ea la navă, pentru a o lua pe Nadia. Au negociat cu cei care
aveau asemenea ambarcațiuni, au sărit într-una dintre ele și au pornit către
vas.
Struma lăsa impresia că era gata să se scufunde. Părea că linia de plutire
coborâse mai mult decât ar fi fost normal sub nivelul apei, iar nava arăta
destul de soios. Maximilian nu avea alt scop decât s-o ia cât mai repede pe
Nadia de acolo și s-o ducă la frumoasa lor locuință. Patrulele pazei de coastă
nu le-au îngăduit însă, lui și șoferului, să se apropie de vapor. Militarii le
făceau semne cu mâinile, cerându-le să facă cale întoarsă, fluierau și răcneau:
„Carantină, carantină!“ Au revenit la țărm, neputincioși. Probabil că urmau
controalele medicale și formalitățile legate de pașapoarte.
Orele însă au trecut și nu s-a petrecut nimic. Văzând aceasta, profesorul s-a
dus la căpitănia portului. Și-a prezentat actul de identitate și a spus că voia să
discute cu directorul. Acesta l-a informat că Struma avea, de fapt, ca
destinație Palestina, dar că se oprise în portul Istanbul pentru că îi cedase
motorul.
— Soția mea urmează să coboare, de fapt, la Istanbul, nu se duce în
Palestina, i-a spus profesorul. N-aș putea s-o aduc pe uscat?
— Nu! a clătinat din cap directorul. Am primit instrucțiuni să nu permitem
nici unui pasager să coboare pe țărm și, pe de altă parte, să nu îngăduim
nimănui să se apropie de vas.
După toate zilele acelea pe care le petrecuse numărând orele, un astfel de
eșec i se părea lui Maximilian de nesuportat. Și-a venit însă repede în fire.
După ce trecuse cu bine prin atâtea peripeții, se impunea să se arate răbdător
în fața unor astfel de obstacole. S-a gândit că, într-un fel sau altul, povestea
aceea avea să se rezolve și ea într-o zi-două. Nadia se afla la Istanbul, restul
era ușor de dus la bun sfârșit!
Zilele însă treceau și nimănui nu-i era îngăduit să coboare de pe vas. În
vremea aceasta, călătorii începuseră să arboreze pancarte albe pe care scria,
în limba franceză, Sauvez-nous! 85 și Immigrants juifs 86. Era o situație foarte
stranie. Profesorul simțea că era pe cale să-și piardă cumpătul. Nadia se afla
chiar în preajma sa, numai că el nu avea cum s-o vadă! Îi era imposibil să
priceapă cum de se putea întâmpla așa ceva.
S-a dus la rectorul universității, i-a explicat situația și l-a rugat să-l ajute.
Rectorul l-a îndrumat către Sadık Bey, o persoană cu competențe în domeniu,
care lucra la Căile Maritime. Mai mult, l-a ajutat să obțină o audiență la el.
Sadık Bey l-a întâmpinat pe Maximilian cu cordialitate, l-a servit cu cafea
și i-a istorisit povestea Strumei. Vasul Struma, care fusese construit în anul
1867 la șantierul naval din Newcastle, în Anglia, naviga sub pavilion
panamez. Nava aparținea unei companii pe nume Compania Mediterranea de
Vapores Limitada, deținută de un grec pe nume Pandelis, și era operată de un
evreu pe nume Baruh Konfino.
În 1941, când în orașul Iași din România fuseseră uciși patru mii de
evrei87, toți evreii autohtoni începuseră să caute modalități de a fugi din țară.
La vremea aceea, în ziare prinseseră să apară diverse anunțuri, însoțite de
fotografii cu „vasul de lux Struma“, care urma să plece din portul Constanța
și care avea ca destinație Palestina. În anunțurile respective erau inserate
fotografii care înfățișau saloanele de lux și cabinele de pe vasul Queen Mary.
Prețul călătoriei era destul de piperat: o mie de dolari de persoană. Își
cumpăraseră bilete 769 de oameni care își permiseseră această sumă. Unele
familii se văzuseră nevoite să facă alegeri între propriii copii și să decidă care
dintre ei urma să fie salvat, căci nu izbutiseră să strângă mai mult de o mie de
dolari.
 Viitorii călători au fost cuprinși de groază la vederea Strumei. Când au
protestat, dat fiind vasul în ruină, proprietarii acestuia i-au liniștit, afirmând
că adevăratul vas îi aștepta undeva în afara apelor teritoriale ale României. La
scurtă vreme după aceea, pasagerii aveau să înțeleagă însă că această
afirmație nu era nici pe departe adevărată.
S-au înghesuit pe navă ca sardelele în cutie. Cum nu încăpeau cu toții pe
covertă, unii dintre ei s-au îngrămădit jos, sub punte, în niște cușete
sufocante, având posibilitatea să urce și să ia aer vreme de cincisprezece
minute pe zi. Nici hrana nu era îndestulătoare. După ce nava a părăsit
Constanța, motorul a început să dea rateuri, iar când s-a apropiat de
Strâmtoarea Bosfor, la Istanbul, s-a fisurat. A fost lansat un SOS, iar Struma
a fost remorcată până la Sarayburnu de o navă de salvare turcească.
Sadık Bey a întregit apoi informațiile privitoare la Struma, afirmând:
— În aceste condiții, este imposibil ca nava să-și continue drumul către
Palestina. Poate că va putea pleca după ce va fi reparată.
Profesorul l-a întrebat:
— Bine, dar atunci ce se va întâmpla?
— O să așteptăm.
— Soția mea vine, de fapt, la Istanbul. Trebuie s-o iau de pe vas!
— Regret, dar nu se poate!
— De ce?
— Guvernul a dat ordine clare, nu coboară nimeni de pe vas…
Profesorul nu reușea să găsească nimic de spus; nu făcea decât să se agite,
desfăcându-și mâinile în lături și, la răstimpuri, întinzându-le ușor în față.
Sadık Bey, la rândul său, înclina capul într-o parte, înălțând din sprâncene, și,
din când în când, ridica din umeri. Atât în cazul unuia, cât și al altuia, nu era
vorba despre gesturi menite să țină isonul cuvintelor pe care le rosteau, ci de
o transpunere în gesturi a cuvintelor care nu puteau fi rostite.
Pe măsură ce treceau zilele, subiectul a început să-și găsească ecoul în
presă și s-a limpezit. Guvernul turc era convins că destinația reală a
călătorilor de pe vas nu era Palestina, ci Istanbulul. Date fiind împrejurările
războiului, autoritățile nu aveau intenția să-i primească pe cei 769 de evrei.
Turcii își doreau ca motorul să fie reparat, iar nava să-și continue drumul,
numai că formula aceasta nu era agreată de guvernul englez.
 La vremea aceea, Palestina se afla sub mandat britanic, iar englezii
limitaseră exodul evreilor în zonă spre a rămâne în bune relații cu arabii.
Englezii au recurs la presiuni teribile asupra guvernului turc, pentru ca acesta
să împiedice vasul să-și continue călătoria. Guvernul turc nutrea, pe de altă
parte, suspiciunea că printre pasageri se aflau și spioni, motiv pentru care nu
dorea să riște să-i primească pe acei oameni la vreme de război.
Maximilian se ducea zi de zi la Tophane cu binoclul, în încercarea de a o
zări pe Nadia. Pe de altă parte, se gândea la știrile pe care le citea prin ziare și
la veștile care-i ajungeau la urechi. Oare de ce le stătea guvernul britanic în
cale acelor oameni și de ce nu-i găzduia guvernul turc în vreun spital ori în
vreun sanatoriu? Ce legătură avea Nadia cu niște chestiuni de ordin
internațional precum dorința englezilor de a se împăca bine cu arabii ori
suspiciunea turcilor că la bordul vasului s-ar fi aflat niște iscoade?! Oamenii
nu se puteau revedea și pătimeau de pe urma luptelor absurde pentru putere în
care erau angrenați alți semeni de-ai lor. Cât de plăpândă părea să fie fericirea
ființelor umane printre atâtea jocuri de putere!
Profesorul i-a spus lui Remzi, șoferul taxiului pe care îl închiriase:
— Vezi și tu, nu-i așa, că nici o putere nu e inocentă!
Remzi s-a mai uitat o dată cu atenție, mijind ochii, în direcția către care
privea profesorul, ținând în mână binoclul.
— Văd, a spus el.
Remzi era convins că lucrul acela despre care vorbea profesorul se găsea
pe vas. Omul acela, care era dascăl la o școală atât de importantă, n-avea cum
să greșească!
Maximilian s-a dus și în ziua aceea la Tophane, cu binoclul și taxiul de
închiriat, așa cum făcuse zi de zi, de aproape două luni. Stătea încremenit pe
țărm, iar pasagerii, copleșiți de disperare, pe vas. De data aceasta însă era
stăpânit și de un alt soi de nerăbdare. S-a uitat din nou la ceas. Cum timpul
părea să se fi oprit în loc, s-a decis să nu se mai uite o vreme la el.
Într-un ziar din ziua aceea scria că doi tineri încercaseră să fugă de pe navă
sărind în apă, dar că mai apoi fuseseră prinși și readuși la bord. Profesorul nu
văzuse să se fi petrecut așa ceva. Era cât se poate de firesc să nu vadă, căci nu
putea să-și petreacă toată ziua acolo, privind prin binoclu. Se ducea la
universitate, lucra, dar își organiza întreaga zi, întreaga viață în așa fel încât
să poată reveni cât mai curând pe țărm.
La început nimeni, cu excepția câtorva oficiali, nu avusese permisiunea de
a urca pe vas. După o vreme, Comunitatea evreiască din Istanbul izbutise să
obțină autorizația de a-i ajuta pe cei aflați la bord. Motorul fusese transportat
pe uscat și începuseră reparațiile. Cei care ajungeau pe navă în acest răstimp
le duceau oamenilor alimente și medicamente.
Așa au început să circule vești mai amănunțite cu privire la ceea ce se
petrecea pe Struma. Profesorul a aflat că singura toaletă de pe vas era
înfundată și că-și făcuseră apariția molimele. Nu mai existau alimente, nu mai
existau medicamente și nu exista nici o sursă de încălzire, în ciuda gerului de
februarie. Cei care urcau pe punte auzeau scâncetele copiilor, sughițurile de
plâns ale femeilor, vocile bărbaților care strigau: „Salvați-ne!“
Sunetele de pe Struma răzbăteau uneori până la țărm. Istanbulezii auzeau
țipetele celor de pe navă și voiau să-i ajute, dar nu se puteau apropia de ei din
cauza dispoziției date de guvern.
Profesorului Wagner nu i-a fost greu să afle numele persoanelor care
obținuseră autorizația de acces pe vas: era vorba de Simon Brod și de Rifat
Karako. A intrat în legătură cu ei prin intermediul familiei Arditi. I-a explicat
domnului Brod situația în care se afla și l-a rugat să-i ducă Nadiei o scrisoare
din partea sa. Omul, milostiv, i-a spus „bine“ și a pus scrisoarea în buzunar.
La circa douăzeci și patru de ore de la această întâmplare, aștepta cu
emoție să se facă ora trei. După ce a așteptat minute bune, cu multă răbdare,
s-a uitat din nou la ceas. Da, nu mai rămăseseră decât două-trei minute! S-a
uitat către punctul pe care-l descrisese în scrisoarea transmisă cu o zi în urmă.
Iat-o, se afla acolo: Nadia!
Slăbise, era ostenită, dar rămânea tot nespus de frumoasă. Max își simțea
inima gata-gata să se sfâșie. Așadar, primise scrisoarea! Max îşi lungea gâtul
cât putea de tare, ca s-o poată cerceta mai bine cu binoclul. Îi zărea chipul cu
mult mai limpede decât pe ale celorlalți oameni din jur. Să nu fi ieșit pe punte
de nu știu câte zile de vreme ce n-o putuse distinge în mulțumea de pe vas?!
Iată că, în sfârșit, se afla acolo! Nu se mai sătura contemplându-i minunatul
chip!
Nadia a fluturat mai întâi mâna spre Max, după care i-a transmis sărutări.
Și în mâna ei s-a ivit un binoclu. Oare cei care-i duseseră scrisoarea s-o fi
ajutat să găsească și binoclul? Sau și-l procurase de pe vas? Max a ridicat și
el mâna și a început s-o fluture prin aer. I-a trimis sărutări de departe și a
răcnit: „Te iubesc!“ Da, cu siguranță că îl văzuse și Nadia! Îi făcea și ea
semne cu mâna!
A doua zi, Max s-a dus din nou la domnul Simon Brod. Nu-și mai găsea
locul de nerăbdare. Bărbatul i-a întins un petic de hârtie. Arăta ca un bon de
cumpărături pe care erau trecute niște cuvinte în limba română. Era o hârtie
gălbuie. Când a întors-o, a recunoscut imediat pe spate scrisul soției sale. Îi
scrisese în grabă, cu emoție: „Așteaptă-mă!“
Brod povestea că situația de la bordul vasului era din ce în ce mai proastă
pe zi ce trecea. Se temeau să nu izbucnească felurite molime și să nu înceapă
să moară lumea.
— Bine, dar ce aveți de gând să faceți, domnule Brod? l-a întrebat
Maximilian.
— N-am reușit să învingem încăpățânarea guvernului turc. Singura soluție
ar fi să reparăm motorul cât mai curând cu putință, să asigurăm
aprovizionarea cu combustibil a navei și, apoi, continuarea drumului.
— Dar englezii nu permit nici acest lucru!
— Da, prietenii noștri au inițiat un lobby în acest sens, inclusiv la Londra.
Caută o posibilitate de a aranja o întrevedere cu cei din guvern. Aici avem
discuții cu ambasada. Este o situație dificilă, dar nu avem altă soluție.
Profesorul a râs strident. Era cu nervii la pământ.
— Se pare că povestea aceasta este cu mult mai dificilă decât am crezut!
Revederea mea cu Nadia, de care mă despart doar câteva sute de metri, a
devenit o problemă de politică mondială!
Și-a luat la revedere de la Brod și a pornit spre universitate. Se întreba ce
putea să facă. Schummi nu-i putea fi de nici un folos; ar fi putut spera cel
mult la o mână de ajutor din partea lui Padre Roncalli. Poate că lui i-ar fi stat
în putere să „extragă“ de pe vas o „creștină“ care dispunea de certificat de
botez. I-a făcut o vizită și i-a explicat problema, dar a aflat că, din păcate, nici
el nu-i putea fi de vreun ajutor. Roncalli regreta foarte mult, făcuse niște
demersuri în acest sens și înainte vreme, numai că nu izbutise să obțină
nimic.
Într-o zi, pe când se afla la Sarayburnu, Maximilian a văzut o barcă cu
motor care se desprindea de vas, aducând niște civili la țărm. I-a arătat,
tulburat, barca lui Remzi. Remzi a țâșnit în picioare, la fel de tulburat ca și el.
Profesorul a avut un sentiment foarte ciudat. Dincolo de toate, erau salvați
niște oameni, ceea ce era cât se poate de îmbucurător. Se întreba însă, pe de
altă parte, ce simțeau cei rămași pe vas. Fără îndoială că fiecare dintre ei și-ar
fi dorit să se numere printre persoanele aflate în barca aceea. Dar Nadia, oare
ea ce gândea în timp ce se uita la oamenii aceia care erau duși cu barca la
țărm? Îi vedea?
A doua zi, profesorul a intrat în posesia unor informații privitoare la
persoanele care fuseseră transportate cu barca la țărm: se părea că omul de
afaceri Vehbi Koç îi salvase pe acea cale pe Martin Segal, reprezentantul în
România al Standard Oil Company, pe soția acestuia și pe cei doi copii.
După alte două zile, o barcă cu motor a adus la țărm o femeie bolnavă.
Profesorul a aflat de la domnul Simon Brod că femeia aceea trebuia să nască
și că, în urma unei hemoragii, fusese dusă la spitalul Or-Ahayim din cartierul
Balat. A apelat la colegii medici de la propria universitate, cu rugămintea de
a-i aranja o întrevedere cu medicul-șef de la Or-Ahayim.
Spitalul Or-Ahayim era situat pe țărmul mării. Maximilian i-a spus
medicului-șef, care l-a primit cordial, că soția sa se afla pe vas și că dorea să
aibă o discuție cu doamna care fusese adusă la spital, pentru a obține niște
informații de la ea. Era o situație ciudată: el era german, dar lua la rând toate
așezămintele evreiești din Istanbul spre a le cere ajutorul. În vremurile acelea
de război, în atmosfera aceea de criză, era foarte posibil să fie considerat
agent german. Dintr-un motiv sau altul, oamenii nu se purtau însă cu el de
parcă l-ar fi bănuit de așa ceva.
Câteva ore mai târziu, când Maximilian a intrat în salon, pășind în vârful
picioarelor, pacienta dormea. Avea o perfuzie prinsă de braț. Pierduse sarcina
în urma unei hemoragii. Max a rămas în picioare, fără s-o deranjeze în vreun
fel, așteptând să se trezească. Era o femeie tânără, cu chip delicat, cu pielea
albă și părul de culoare închisă. Arăta destul de trasă la față, avea obrajii
căzuți și cearcăne sub ochi. Chipul acela reprezenta o dovadă vie a ceea ce
pătimeau oamenii de pe vas.
În cele din urmă, tânăra s-a trezit din somn. Se numea Medeea Salamovitz.
Printr-un mare noroc, cunoștea limba germană. Studiase la o școală cu
program în limbi străine, așa încât vorbea foarte bine și engleza, și franceza.
A rămas o clipă cu ochii ațintiți la chipul lui Maximilian. În mod foarte
probabil, încerca să-și dea seama care dintre doctori era el.
— Îmi cer scuze, doamnă Salamovitz, probabil că v-am trezit din somn!
Femeia l-a mai măsurat o vreme pe Max din priviri, fără să reacționeze în
vreun fel. Îl țintuia cu ochii săi negri, care păreau destul de mari pe chipul
tras. Avea niște gene atât de lungi, încât îi umbreau ochii.
L-a privit iar și iar, după care i-a spus, pe un ton fără vlagă, abia auzit:
— Bună ziua, domnule Wagner!
Profesorul s-a răsucit către ea, de parcă l-ar fi lovit cineva cu ceva în
moalele capului: Medeea Salamovitz n-ar fi avut cum să-l cunoască.
Tânăra a mai spus ceva. Mai exact, a încercat să spună. Vorbea însă atât de
încet încât nu pricepeai nimic din ce spunea. Profesorul și-a apropiat urechea
de buzele ei.
— Nadia m-a ajutat foarte mult, spunea femeia. A făcut tot ce i-a stat în
putere ca să-mi aline suferința!
S-a oprit să răsufle puțin. Lăsa impresia că se odihnea pentru că ostenise
peste măsură. Apoi l-a apucat pe Max de mână și și-a fixat ochii aceia negri,
care arătau atât de mari pe chipul său sleit, în ochii lui:
— Îmi povestea mereu despre dumneavoastră. Mi-a arătat fotografii, așa că
v-am recunoscut imediat fără să vă fi văzut vreodată, a spus ea. Salvați-o cât
mai repede din iadul acela! N-am cum să vă explic ce se petrece acolo!
Salvați-o, căci altfel o să moară, o să moară, o să moară! Și soțul meu e tot
acolo!
În timp ce spunea aceste lucruri, pe chipul său fără expresie au prins să se
prelingă șiroaie de lacrimi, umezindu-i obrajii. Repeta neîncetat: „Moare,
salvați-o, și salvați-l și pe soțul meu!“ În vreme ce rostea aceste vorbe pe un
ton din ce în ce mai anemic, și-a pierdut cunoștința. Ori leșinase, ori adormise
din pricina epuizării… Un medic care intrase tocmai atunci în salon l-a invitat
pe Maximilian, pe un ton politicos, să părăsească încăperea.
Maximilian a plecat de la spital și mai răvășit decât fusese la venire.
Sufletul îi era stăpânit de o disperare insuportabilă. Era însă hotărât să nu-și
schimbe atitudinea, pe care și-o impusese din capul locului, cu de la sine
putere. N-avea să se submineze singur gândindu-se la suferințele Nadiei și la
nenorocirile care se abătuseră asupra lor, căci trebuia să fie puternic și să
lupte pentru ea. Oricum, aveau timp berechet spre a jeli mai apoi pentru ceea
ce li se întâmplase. Din acest motiv, nu plângea: nu era încă momentul pentru
așa ceva!
În ziare apăreau diverse știri privitoare la întrevederile dintre guvernul
britanic și cel turc. Prim-ministrul Churchill anunțase că, în mod categoric,
vasul nu avea să primească autorizația de a-și continua drumul. În ziua aceea
se împlineau exact șaptezeci de zile de la sosirea lui la Istanbul. În timp ce
urmărea nava prin binoclu, Maximilian a observat că la bordul acesteia
urcaseră foarte mulți polițiști. Părea limpede că avea să se petreacă ceva.
Polițiștii îi vârau pe pasagerii aflați pe puntea superioară sub punte ori prin
magazii și-i încuiau acolo, în ciuda rezistenței pe care o opuneau aceștia. Mai
apoi a fost ridicată ancora, iar vasul a început să fie tractat de un remorcher
de mari dimensiuni. Acesta l-a rotit cu prora către Marea Neagră și a început
să înainteze cu el într-acolo. Situația era derutantă: Struma era purtată, fără
motor și fără ancoră, către direcția din care venise, adică spre Marea Neagră.
Remzi rămăsese și el mut de uimire. Își pusese mâna pe umărul
profesorului, care se uita cu binoclul spre vas, și-l scutura de zor, arătând
către nava tractată de remorcher, de parcă Max n-ar fi văzut ce se petrecea.
Au înaintat apoi cu mașina pe țărm, mergând în paralel cu Bosforul, și au
urmărit vasul până când acesta a ajuns în Marea Neagră. Acolo au văzut că, la
ieșirea din strâmtoare, Struma era antrenată spre dreapta, adică spre Riva și
Șile.
S-au întors în oraș. Profesorul voia să ia imediat feribotul, să traverseze pe
țărmul asiatic și să găsească vasul cât mai degrabă, însă Remzi l-a rugat, cu
cerul și cu pământul, să amâne lucrurile pentru a doua zi dimineață. N-ar fi
folosit la nimic să se ducă acolo seara. Le-ar fi fost cu neputință să dea de
urma potecilor, a plajelor ori a Strumei pe bezna aceea. Mai mult, feribotul
nici nu circula la vreme de noapte. De aceea, s-au înțeles să se pună în
mișcare la ora patru dimineața. Așa s-a făcut că profesorul a luat o decizie
care avea să-i provoace mare suferință și pe care avea s-o regrete toată viața,
care urma să-i întunece întreaga existență.
În noaptea aceea, Max a rămas acasă, în așteptare, îndurând chinurile
iadului, fără să pună geană pe geană. A doua zi dimineață, când se îngâna
ziua cu noaptea, el și Remzi au trecut cu primul feribot pe celălalt țărm și s-au
îndreptat către Șile.
Max a coborât din mașină pe dealurile de unde se zărea marea și a privit
prin binoclu, în căutarea vasului. În cele din urmă, a văzut Struma la Yom
Burnu, în apropiere de Șile. Arăta de parcă ar fi fost abandonată.
Remorcherul care o tractase până acolo se făcuse nevăzut. S-au îndreptat
către coastă.
Dacă în ziua aceea i-ar fi spus cineva profesorului că peste cincizeci și
nouă de ani urma să revină exact în același loc pentru a cânta la vioară, cu
siguranță că Max nu l-ar fi crezut. Desigur că nici motelul pe care urma să-l
vadă pe țărm când avea să revină acolo nu exista pe atunci!
Max a dat fuga pe țărm. Le-a cerut pescarilor care se aflau acolo să-l ducă
la vas. Aceștia s-au codit puțin, pretextând vremea urâtă și marea agitată, dar
în cele din urmă unul dintre ei a sfârșit prin a accepta, în schimbul unei sume
destul de piperate.
Max a urcat în barca cu motor a pescarului. Șoferul a spus că urma să-l
aștepte pe țărm. Max și pescarul au prins să înainteze către vas, luptându-se
cu valurile. Mai rămăsese foarte puțin până la revederea cu Nadia! Profesorul
se ridicase în picioare în barca ce se clătina necontenit și răcnea încontinuu:
— Nadia, Nadia! Vin, s-a terminat, zilele urâte au rămas în urmă!
În jur nu se vedeau forțe de poliție și nu existau nici un fel de măsuri de
securitate. În cel mult o jumătate de oră, Max avea să se întoarcă cu Nadia la
țărm, după care aveau să urce amândoi în taxi și să se îndrepte către casă.
Pescarul îl apostrofa mereu pe profesor, temându-se ca nu cumva omul
acela care vocifera necontenit într-o limbă străină să cadă în mare. Tocmai
când îl apucase, la un moment dat, de braț, forțându-l să se așeze, Struma a
sărit în aer, cutremurată de o explozie teribilă. S-a auzit mai întâi un zgomot
înspăimântător, după care lumea s-a cufundat brusc în tăcere. Peste tot se
zăreau trupuri omenești și bucăți de lemn, iar vasul se scufunda rapid.
Barcagiul, speriat de explozie, a făcut cale întoarsă, îndreptându-se cu
viteză spre țărm. Profesorul alerga dintr-un capăt în altul al micii
ambarcațiuni cu motor și țipa:
— Stai! Întoarce-te, întoarce-te!
Barcagiul nu îl asculta, dar Maximilian era hotărât să nu renunțe. S-a
năpustit asupra bărbatului. S-au luptat o vreme, după care omul s-a rostogolit
în apă. Rămas singur în barcă, profesorul a răsucit repede timona, cu gândul
de a se îndrepta spre vas. Ambarcațiunea s-a răsturnat cu fundul în sus, iar el
a căzut în apă. Marea era rece ca gheața, iar valurile îl împingeau către țărm.
La un moment dat, a simțit cum apa sărată și rece îi năvălea în plămâni.
Când a deschis ochii, s-a întrebat mai întâi unde se afla. Ce căuta printre
oamenii aceia?! De ce se purta bărbatul acela de pe al cărui cap picura apa ca
și cum și-ar fi ieșit din minți?! Era limpede că, dacă l-ar fi lăsat ceilalți, s-ar fi
năpustit asupra profesorului și l-ar fi făcut fărâme. Și ceilalți păreau furioși.
Pe unii dintre ei îi țineau în frâu confrații lor, iar restul vociferau.
Maximilian vedea că oamenii aceia furioși și surescitați răcneau unii la
alții, numai că nu le auzea vocile. Nu auzea nimic. Apoi, dintr-odată, urechile
i s-au destupat. A perceput mai întâi vuietul valurilor întărâtate, iar mai apoi
urletele mânioase ale acelor bărbați. A ridicat capul, s-a uitat în jur, și a văzut
că pe mare, în larg, pluteau niște resturi. Valurile înalte dădeau la iveală, când
și când, bucăți desprinse din vasul făcut zob, obiecte care le aparținuseră
pasagerilor, ba chiar fărâme de trupuri, pentru ca mai apoi acestea să se facă
din nou nevăzute.
Între timp își făcuse apariția un grup numeros. Oamenii aceia veniseră cu
mașini oficiale și se lansaseră în operațiuni de salvare, folosind diverse
echipamente.
Max a sărit în sus, răcnind de mai-mai să sfârtece Bosforul cu urletele lui.
A prins să gonească spre mare, cu apa șiroind pe el. Abia apucase să facă însă
doi-trei pași în apa mării, că a fost apucat de cineva și ținut în loc. Îl
recunoștea pe bărbatul care intrase în apa rece ca gheața și-l prinsese. Acesta
îi era prieten, de ce se purta atât de urât, de ce nu-l lăsa să meargă mai
departe?! Remzi! Șoferul Remzi… Trecuseră nu știu câte zile de când își
împărtășeau unul altuia, fiecare în limba lui, suferințele și speranțele, fără să
se înțeleagă în vreun fel unul pe altul. De ce îl împiedica atunci acesta pe
profesor să se ducă la resturile vasului? De ce nu-l înțelegea?! Lui Remzi i-au
mai venit în ajutor patru-cinci oameni, care l-au târât pe Maximilian înapoi pe
plajă. Profesorul nu era supărat pe nici unul dintre ei, în schimb era furios pe
Remzi. Tremura de frig, de mânie, de durere și țipa neîncetat:
— Nadiaaa!
 Apoi și-a făcu apariția poliția, care l-a încătușat și l-a dus la Istanbul.
Maximilian îi întreba necontenit pe polițiști:
— A scăpat cineva? A scăpat cineva?
— A scăpat o singură persoană, i s-a spus.
„Unul din 769 de oameni, lăsând la o parte echipajul vasului!“ s-a gândit
profesorul. S-a rugat ca acel unic supraviețuitor să fie Nadia, numai că nu era
vorba despre ea: singurul care scăpase era un tânăr pe nume David88. Toți
ceilalți muriseră. Aflând acest fapt, a început să țipe, la postul de poliție, ca
din gură de șarpe:
— Asasinii, asasinii, asasinii!
A fost azvârlit într-o celulă de la subsolul secției. Pardoseala și pereții erau
umezi și se simțea un miros greu de igrasie. Deasupra capului său atârna un
bec puternic, care rămânea aprins tot timpul. Cum nu exista fereastră, nu-și
dădea seama dacă era zi sau noapte. Se purta ca un alienat mintal aflat în stare
foarte gravă. Din când în când se ridica și se izbea ritmic cu capul de pereți.
În celulă răsuna un soi de „poc, poc, poc“, iar fruntea îi era scăldată în sânge.
Nu-i trecea prin minte nici măcar să se șteargă. Nu se atingea de mâncarea pe
care i-o aduceau polițiștii, ci se zvârcolea necontenit pe pardoseala umedă.
Când închidea ochii, revedea momentul în care vasul sărise în aer, precum și
trupurile pasagerilor arcuindu-se prin văzduh. Oare unde se afla Nadia când
se produsese explozia? Îl văzuse, se ținea de balustradă, îl aștepta? Sau se afla
sub punte? Ce mâncase ultima oară? Care fusese ultimul ei gând? Avusese
timp să se sperie? Se numărase printre cei care săriseră în mare? Murise
dintr-odată sau agonizase vreme îndelungată în apa înghețată?
Își tot muncea mintea cu asemenea gânduri, după care se ridica și se izbea
din nou, ritmic, cu capul de pereți. Din celulă se auzea un fel de „poc, poc,
poc“.
Aceea era starea în care se afla când a fost luat și dus la interogatoriu. Nu
putea să răspundă cum se cuvenea la nici una dintre întrebările care i se
puneau și nu înțelegea ce i se spunea. Nu făcea decât să strige:
— Am să-mi dedic viața divulgării tuturor acestor lucruri! Am să dezvălui
întregii lumi această crimă!
Struma a sărit în aer pe data de 24 februarie89.
În zilele următoare s-a vorbit foarte mult despre naufragiul navei, mai
precis despre scufundarea ei. Au apărut tot soiul de zvonuri, care se băteau
cap în cap. Existau persoane care susţineau că vasul fusese torpilat de turci,
dar și persoane care afirmau că fusese scufundat de nemți. Se mai spunea că,
în timp ce Struma era trasă dinspre Bosfor spre Șile, la bord fusese amplasată,
fără știrea nimănui, o bombă.
Adevărul a fost revelat la ani de zile după aceea, grație unui cercetător
german care fusese abilitat în acest sens de procuratura din Frankfurt90.
Struma fusese torpilată de submarinul sovietic SC-213, căci Stalin dăduse
instrucțiuni ca orice vas neidentificabil care circula pe Marea Neagră să fie
scufundat. Văzând, în dimineața respectivă, vasul Struma, submarinul
sovietic aflat sub comanda locotenentului-major Denezhko lansase mai multe
semnale radio, dar, neprimind nici un răspuns, sfârșise prin a-l torpila și
scufunda.
Profesorul Wagner a fost eliberat din pușcărie și dus direct acasă. I s-a spus
că îi era interzis să părăsească imobilul și i-a fost postată o santinelă la ușă. A
fost informat că ancheta privitoare la el avea să continue.
La câteva zile după aceea, a fost expulzat în pripă. Întrebat unde voia să se
ducă, a răspuns:
— În America!
Nu făcuse nici o pregătire în acest sens și nici nu avusese răgazul de a-și
strânge lucrurile. Partitura Serenadei pentru Nadia a rămas printre lucrurile
abandonate la Istanbul. În ultimul moment, a dat un telefon la universitate și a
cerut ca lucrurile sale să fie încredințate familiei Arditi.
În timp ce părăsea orașul, nu știa că urma să revină acolo peste cincizeci și
nouă de ani. Nu se gândea la așa ceva. De fapt, nu se gândea la nimic.
După ce a ajuns în America, n-a mai încercat multă vreme să stabilească
vreo legătură cu cei din Turcia. N-a urmărit să vadă nici ce se mai petrecea cu
lucrurile lui, căci, odată ajuns în America, a zăcut în spital luni de zile, i s-au
administrat medicamente tari, a urmat un tratament psihiatric. Medicii nu
doreau ca el să mai aibă vreo legătură cu trecutul.
Tratamentul său mergea bine. Se întremase binișor și revenise la viață. La
un moment dat s-a pomenit însă cu o scrisoare care a făcut ca totul să se
năruie cât ai clipi din ochi: o epistolă pe care i-o scrisese cândva Nadia.
 Iubitule,
Te rog să nu te necăjești când tânăra aceasta fără de noroc, adică
Medeea, îți va înmâna scrisoarea pe care o ții în mână. N-o crede, indiferent
de ce-ți va spune, căci se află într-o situație foarte delicată, din pricina
sarcinii și a bolii! Situația de pe vas a afectat-o mai mult decât pe noi toți. Nu
scriu aceste lucruri ca să te liniștesc pe tine. Sunt bine, crede-mă! Știu,
totodată, că am să scap de aici!
Acum două zile, am ridicat capul spre cer și mi-am acoperit ochii,
implorându-l pe Dumnezeu să-mi trimită un semn. Mă temeam că atunci
când aveam să-i redeschid urma să văd un cer gol ca-n palmă, numai că n-a
fost așa! Dumnezeu m-a auzit! Am văzut, chiar deasupra capului meu, un stol
de păsări care zbura în V. Păsările pluteau în aer într-o asemenea armonie,
încât nici măcar una dintre ele nu strica șirul, nu se apropia de cea din fața
ei. Zburau menținând distanța și alcătuind un unghi ascuțit. Da, se aflau
chiar deasupra capului meu! „Iată, acesta este un miracol!“ m-am gândit eu.
Dumnezeu, care este stăpânul tău și al meu deopotrivă, care este stăpânul
tuturor oamenilor, mi-a trimis un semn de biruință! Mi-am simțit sufletul
copleșit de recunoștință și bucurie. Dincolo de simțămintele mele, știu sigur
că voi scăpa de aici și că ne vom revedea. Atunci ai să-mi cânți din nou
Serenada, de care mi-este tare dor!
Sunt fericită să știu că ne aflăm în același oraș, aproape unul de celălalt,
și că respirăm același aer! Ne vom revedea în curând și ne vom destăinui
unul altuia totul!
Până atunci însă, te rog să nu te necăjești! Sunt bine, sănătoasă, avem
căldură, avem ce mânca!
Aștept cu dor ziua revederii noastre!
Soția ta, Nadia
Nadia îi dăduse Medeei scrisoarea adresată lui Maximilian, știind că acesta
urma să se ducă să o caute pe tânăra care fusese luată de pe vas și dusă la
spital. În zilele acelea în care se lupta cu moartea, Medeea nu găsise însă
prilejul de a i-o înmâna. După ce se făcuse bine, le-o încredințase, înainte de
a pleca spre Palestina, angajaților spitalului. Aceștia o trimiseseră la
Universitatea din Istanbul. Durase destul de mult până când rectoratul dăduse
de urma profesorului, până când aflase la ce universitate lucra acesta.
Ulterior, scrisoarea ajunsese la Harvard, care acceptase să îl angajeze. Cum
însă profesorul era internat la vremea respectivă în spital, nu intrase imediat
în posesia ei.
Scrisoarea îi fusese înmânată în timp ce încă se mai afla într-un salon de
spital din Boston. Dacă ar fi știut despre ce era vorba, medicii ar fi interzis
categoric o asemenea inițiativă, căci, după ce citise acele rânduri, pacientul
lor se pierduse în niște hăuri de o adâncime și întunecime incredibile. Nu se
putuse aduna multă vreme.
Stătea cu ochii întorși spre fereastră și repeta neîncetat, ca în delir:
— Vin! Vin, Nadia, vin!
Apoi încerca să-și aducă aminte Serenada despre care vorbea Nadia în
scrisoare. Din abisurile minții sale confuze nu mai răzbătea însă nici o notă.

75. În germană, Schneider, cuvânt folosit, la fel ca în alte limbi, și ca nume propriu.
76. Evocat uneori și cu variante precum chuppah, huppah, chipe sau chupah, huppa este un
baldachin, o boltă sub care stau cuplurile de evrei în timpul ceremoniei nupțiale; acesta simbolizează
casa pe care o vor ridica și o vor împărți în timpul vieții cei doi membri ai noului cuplu.
77. Calotă (bonetă) purtată în mod tradițional de evreii practicanți.
78. Contractul de căsătorie evreiesc, citit cu voce tare, semnat de doi martori evrei și încredințat
miresei. El cuprinde numele viitorilor soți, ale părinților acestora și ale martorilor și stabilește
îndatoririle reciproce ale noului cuplu, punând un accent deosebit pe protecția, inclusiv financiară, a
soției.
79. „Serenadă pentru Nadia!“ (în germană, în orig.)
80. Mai precis, pe țărmul european al Bosforului.
81. „Noaptea de cristal“, a avut loc în 9 spre 10 noiembrie 1938; Mustafa Kemal Atatürk a murit în
dimineața zilei de 10 noiembrie 1938.
82. Liceul francez de fete din Istanbul, aflat în zona Harbiye (Șișli). A fost întemeiat, ca liceu
particular, în anul 1856 de către un grup de călugărițe catolice venite din Franța. Inițial, elevele, cu
statut de interne, erau exclusiv creștine. Lor li s-au alăturat însă curând eleve de religie mozaică și apoi
musulmană. Instituția se bucura de un deosebit prestigiu pentru nivelul înalt de pregătire pe care-l
asigura cursantelor, pentru deschiderea sa culturală şi pentru varietatea activităților extracurriculare
puse la dispoziția elevelor.
83. După convertirea la creștinism, în 1826, Théodore Ratisbonne (1802–1884) și-a luat și
prenumele de „Marie“.
84. Angelo Giuseppe Roncalli, născut la 25 noiembrie 1881, a devenit papă la 28 octombrie 1958 și
a rămas în scaunul papal până la moartea sa, la 3 iunie 1963. În perioada 1935–1939, pe care a petrecut-
o în Turcia și Grecia ca delegat apostolic, a întemeiat la Istanbul un birou menit să contribuie la găsirea
prizonierilor de război. De asemenea, s-a folosit de poziția și influența sa pentru a salva mii de refugiați
evrei din Europa, motiv pentru care statul israelian i-a acordat titlul de „Drept între popoare“. A fost
beatificat în anul 2000 și canonizat în 2014.
85. „Salvați-ne!“ (în franceză, în orig.).
86. „Imigranți evrei“ (în franceză, în orig.).
87. Aceasta a fost cifra avansată de Manfred von Killinger (1886–1944), ambasador al Germaniei
naziste în România (1941–1944), în telegrama trimisă la Berlin pe 1 septembrie 1941. Statisticile diferă
însă foarte mult, în funcție de surse și de natura evenimentelor avute în vedere; în general, se vorbește
despre treisprezece până la cincisprezece mii de victime.
88. David Stoliar (1922–2014).
89. 24 februarie 1942.
90. Este vorba de Jürgen Rohwer, ale cărui concluzii au fost publicate în 1964. Unii comentatori au
pus la îndoială raportul întocmit de el, considerând că principalul obiectiv al lui Rohwer, plătit de
autoritățile germane, era să-i exonereze pe nemți.
 Mai departe,
din punctul în care am rămas…
 15

Ați parcurs sfâșietoarea poveste a lui Maximilian și a Nadiei ca pe o

secțiune aparte a acestei cărți, potrivit unei formule întâlnite adeseori în
literaturile orientale. În operele lui Farid ad-Din Attar91, în basmele din O mie
și una de nopți, în Mesnevi 92 întâlnim adeseori capitole care pot fi citite atât
ca părți integrante ale cărții, cât și ca părți independente. Desigur că n-am nici
o intenție să devin scriitoare profesionistă sau să reprezint literaturile
Orientului. Nu văd însă nici un contraargument pentru a recurge, în această
relatare modestă, la o formulă narativă în acord cu tradiția care îmi este
familiară. Acum am să-mi continui povestea din punctul în care am rămas.
A doua zi dimineață m-am trezit însuflețită de o energie teribilă, care mă
mira și pe mine. În ciuda faptului că dormisem puțin, nu eram obosită deloc.
După ce l-am expediat pe Kerem la școală, am trimis un e-mail la Ministerul
de Externe. Le-am comunicat destinatarilor că unul dintre profesorii noștri de
la Universitatea din Istanbul scria o carte referitoare la „regretabila“ tragedie
a Strumei, survenită în 1942, și i-am întrebat dacă aveam permisiunea de a
face cercetări pe această temă în arhivele ministerului.
Nu credeam că urma să primesc un răspuns favorabil, dar voiam să-mi
încerc norocul. Cine știe, poate că aveam să dau de vreun director general
care considera că nu mai exista nici un impediment pentru desecretizarea
documentelor după atâta amar de ani!
M-am pregătit apoi în grabă și am ieșit în oraș. Fulguia ușor. În timp ce mă
îndreptam cu un maxi-taxi către Beyazıt, părea că urmam același drum pe
care-l parcurgeam zi de zi când mă duceam la universitate, numai că de data
aceasta locul către mă îndreptam și scopul pe care-l aveam în vedere erau
diferite.
După ce am coborât în piața care gemea de lume, am scos o hârtie din
buzunar: era o fotocopie după ordinul de expulzare a lui Maximilian Wagner,
pe care-o găsisem în dosarul lui. Cel mai important aspect, din perspectiva
mea, era faptul că în el era specificată adresa la care locuia Maximilian pe
vremea aceea.
Unele cafenele din Piața Beyazıt reînviaseră pasiunea pentru narghilea din
epoca otomană. Acestea erau înțesate de studenți și turiști. Nu fumasem în
viața mea narghilea. Am decis să încerc într-o bună zi. Oare ce efect putea să
aibă fumul de tutun trecut prin apă?
Odată ajunsă în dreptul bufetelor înșirate în piață, m-a oprit în loc, vrând-
nevrând, mirosul de pâine prăjită și cârnați. Plecasem de acasă fără să pun
nimic în gură. M-am așezat la una dintre măsuțele acelea acoperite cu
melamină albă și am comandat un sandvici cu pâine prăjită și cârnaţi și niște
ayran. În același timp, i-am arătat chelnerului hârtia cu adresa și l-am întrebat
unde se afla strada Nasip93. Acesta mi-a spus că n-avea cunoștință de o
asemenea stradă, dar că poate știa de ea bătrânul proprietar al băcăniei de
alături…
După ce mi-am terminat sandviciul, m-am dus la băcănie și l-am iscodit pe
bătrânul din dosul tejghelei. A stat să chibzuiască o vreme, și-a încrețit
fruntea, după care mi-a spus:
— Parcă îmi amintesc ceva, dar… Nu știu! Multe nume de străzi de pe-aici
s-au schimbat. Cel mai bine ar fi să te duci și să întrebi la primăria de sector,
fata mea!
Mi-a explicat apoi unde se afla aceasta.
Nici primarul nu știa însă unde se găsea strada Nasip. Având în vedere
faptul că acesta n-avea cum să n-aibă știință de vreo stradă aflată în zona sa
de competență, fie denumirea acesteia fusese scrisă greșit în acte, fie i se
schimbase numele, după cum sugerase băcanul. I-am evocat primarului
această eventualitate. Omul se mișca cu o lentoare exasperantă, dar era
îndatoritor. A luat registrele mai vechi, a căutat prin ele și, în cele din urmă, a
descoperit strada Nasip: numele ei actual era Akdoğan94.
În timp ce ieșeam de la primărie și mă-ndreptam către strada Akdoğan,
eram preocupată de modificările frecvente care surveneau în toponimia din
țara noastră: de ce se schimbau necontenit denumirile de străzi, de bulevarde,
de piețe, de sate, de ce nu-și păstrau acestea vechile nume?! Pentru a fugi de
istorie? Pentru a o lua mereu de la zero?
Oare ce-ar fi spus Erich Auerbach despre o țară care dorea să-și schimbe
trecutul? Să se fi referit, în scrisorile trimise lui Walter Benjamin, și la
„dorința excesivă de schimbare“ a acestei țări? Ne aflam, așadar, fără să ne
dăm seama, într-un proces continuu de năpârlire. Descotorosirea de Bizanț,
descotorosirea de otomani, descotorosirea de cultura arabă… Mai nou, se
ivise și o altă modă: descotorosirea de kemalism! Pui sub obroc Regimentul
Albastru, ascunzi Struma, dosești povestea cu armenii…
La un moment dat eram nedumerită de faptul că în Turcia există atât de
multe așezări numite Ereğli. Ereğli din zona Konya, Ereğli din zona
Marmara, Ereğli din zona Mării Negre! Apoi, tot cercetând să văd ce și cum,
înțelesesem că era vorba despre niște așezări străvechi, numite cândva
„Iraklion“ sau „Heraklion“. La fel se întâmpla și cu Bolu: târgurile cunoscute
sub denumirea de Bolu, İnebolu, Tirebolu, Safranbolu se legau, de fapt, de
cuvântul polis, care însemna în limba greacă „oraș“.
Tocmai mă întrebam dacă mai exista vreo altă țară care să-și redefineasă
necontenit trecutul când am dat de strada Akdoğan. Era o străduță cu imobile
scunde, neîngrijite. Caldarâmul neregulat se alcătuia din cuburi de piatră
foarte vechi. Printre clădirile mai noi se zăreau, ici-colo, niște case de lemn
rămase din alte timpuri, toate în ruină. Locuințele acelea cu vopseaua
coșcovită și scândurile înnegrite de vreme fuseseră cândva fățoase și erau
înzestrate cu bovindouri.
Am pornit către partea de jos a străzii și am găsit casa cu numărul 17,
numai că m-am pomenit în fața unei clădiri noi, urâte, a cărei fațadă era
placată cu ceramică în stil japonez. Era imposibil ca Max și familia Arditi să
fi locuit într-o astfel de casă! Trăgeam concluzia că și această stradă, la fel ca
multe altele, plătise din greu pentru exodul celor din Anatolia și că imobilele
de pe vremuri fuseseră demolate spre a fi înlocuite cu altele noi. Nu-mi mai
rămânea altă soluție decât să mă duc la băcănie, principalul birou de
informații din țara noastră, care deține cu siguranță câte o reprezentanță pe
fiecare stradă, și să cer lămuriri. M-am dus, așadar, acolo și l-am întrebat pe
băcan dacă avea cunoștință de familia Arditi. Băcănia gemea de plăcuțe cu
rugăciuni în limba arabă, pe care le vedeai atârnate pretutindeni. Barba
băcanului, tichia albă pe care o purta pe cap și mătăniile pe care le strângea în
mână îți arătau că aveai de-a face cu un bătrânel cucernic.
— Fata mea, mi-a spus el, noi am venit de la Kayseri și am deschis
prăvălia asta acum cinci ani. Nu-i cunoaștem pe mai vechii locuitori ai
cartierului, dar printre mușteriii băcăniei se numără și niște cetățeni cu origini
evreieşti care sunt oamenii locului. Presupun că aceștia ar putea să-ți ofere
niște informații.
A strigat-o apoi pe fiica sa:
— Kübra, Kübra… condu-o pe tânăra noastră doamnă la casa lui
Madam95!
Din dosul tejghelei și-a făcut apariția o fată slabă, cu chip delicat, care
purta o basma cu imprimeu, strâns înfășurată pe cap. În timp ce fata își punea
paltonul, bătrânul ei tată mi-a spus:
— Ce-ar fi să te servesc cu ceva, copila mea? Ce-ai dori să bei?
I-am mulțumit, nu doream nimic. Bătrânul mi-a dăruit atunci o rugăciune
în limba arabă, imprimată pe o bucățică de carton:
— Poart-o asupra ta, fata mea! mi-a zis el. Este versetul numit Ayet-el
Kürsi, „Cuvântul lui Dumnezeu“96. O să te apere de tot soiul de întâmplări
ori nenorociri care ți se pot întâmpla în orașul ăsta, de deochi… Să n-o lepezi
niciodată!
Atitudinea de bunic pe care-o manifesta bătrânul față de mine, dorința sa
de a proteja o femeie necunoscută, de a veghea asupra ei, de a-i purta de grijă
mi-au umplut sufletul de pace. Oamenii aceia alcătuiau o familie cumsecade,
la fel ca multe alte familii tradiționale din Anatolia.
Am ieșit apoi din băcănie alături de Kübra. Ne-am îndreptat către una
dintre clădirile acelea părăginite la câteva case mai încolo. Kübra a sunat
dintr-un clopoțel de modă veche, aflat deasupra unei porți de lemn la fel de
vechi. De la etajul de sus al clădirii s-a ițit o bătrână care s-a uitat în jos.
— Tu ești, Kübra? Vin acum, puiule! a spus ea.
Vorbea turcește cu un accent foarte aparte. Când a deschis poarta, ne-am
pomenit în fața unei doamne în vârstă, sfrijite, despre care se putea deduce
din toate detaliile, dar și după grai, că era evreică sefardă. Aflasem deja că
populația musulmană de pe strada aceea o numea „madam“. Purta niște
ochelari cu ramă metalică, prinși cu un lanț subțire petrecut în jurul gâtului.
Ne privea pe deasupra ochelarilor, lungindu-și gâtul către noi.
 — Poftiți, poftiți! ne-a spus ea.
Kübra i-a explicat despre ce era vorba, după care a pretextat că avea treabă
și a plecat. Înainte de a ne părăsi, a întrebat:
— Aveți nevoie de ceva, tanti?
Madam i-a răspuns:
— Nu, copilă! Mulțumesc, frumoasa mea!
Mai apoi, în timp ce mă poftea înăuntru, mi-a explicat:
— Familia aceasta este foarte generoasă! Când mă apucă sciatica, nu prea
pot ieși din casă, așa că le telefonez lor. Kübra îmi aduce imediat tot ce
doresc. Aaa, da, ca să nu mai spun că oamenii nu omit niciodată să mă
viziteze de bairamuri, aducându-mi zaharicale și locum!
Acestea erau reminiscențe ale stilului de viață cosmopolit din Istanbulul de
altădată. Vestigii ale minunatelor vremuri de odinioară, acum dispărute…
Madam m-a invitat într-un salonaș. Casa avea un miros specific, care
amintea de lumea de demult. Pe niște măsuțe patinate de vreme, cu
decorațiuni în lemn și intarsii, se vedeau zeci de fotografii înrămate.
— Să-ți fac o cafea? m-a întrebat ea.
— Vă rog să nu vă deranjați! i-am spus.
— Eu încă nu mi-am băut cafeaua de dimineață, draga mea! O s-o bem
împreună! mi-a spus.
Puțin după aceea, a revenit cu o tavă pe care se aflau niște cafele cu mult
caimac și aromă amețitoare, turnate în niște cești mititele, cu suport în stil
tradițional. Mai adăugase câte un păhărel cu apă pentru fiecare dintre noi și,
lângă ceștile cu cafea, câte o bucățică de rahat cu aromă de trandafir. O
tratație care urma întocmai vechea tradiție istanbuleză! Așa ceva nu mai
găseai în nici una dintre așa-numitele „cafenele“. M-am mai întrebat o dată
de ce abandonează oamenii acele datini fermecătoare în favoarea unei cafele
„de-a gata“, cu gust bizar…
De fapt, motivul era simplu: miliardele de oameni, unii mai deosebiți ca
alții, care-și duceau viața în diverse părți ale lumii, trebuiau să îndrăgească
aceleași feluri de mâncare și aceleași sortimente de băutură, să-și cumpere
aceleași obiecte de îmbrăcăminte și să ducă același stil de viață pentru ca
marile companii supranaționale să-și poată vinde produsele pretutindeni. Și
mai înspăimântător era, poate, faptul că acest sistem distrugea culturile
locale. Am râs în sinea mea: în ultima săptămână devenisem o adevărată
„expertă în nostalgie“.
Am aflat că delicata doamnă din fața mea, căreia toată lumea i se adresa cu
apelativul „Madam“, se numea, de fapt, Rașel Ovadya. Provenea din stirpea
evreilor sefarzi, care ajunseseră să se numere, de cinci sute de ani, printre
istanbulezii sadea. Aceștia părăsiseră Spania dominată de Inchiziție în 1492,
pe vremea Isabellei de Castilia și a lui Ferdinand de Aragon, și ajunseseră la
Istanbul cu niște corăbii otomane plecate din portul Cádiz. În aceeași noapte
se puseseră în mișcare, din același port, corăbiile unui explorator pe nume
Cristofor Columb, care plănuia să cutreiere oceanul și să ajungă în Indii.
Madam Ovadya îmi vorbea pe un ton blajin, în turca ei cu accent ladino.
Mi-i prezenta pe cei din fotografii și elogia aerul de bărbat bine al soțului ei,
pe care-l pierduse cu cinci ani în urmă. Poate că era sătulă de singurătate și se
afla în căutarea cuiva cu care să stea la taifas.
— Madam Ovadya, i-am spus eu. Mă numesc Maya Duran. Lucrez la
Universitatea din Istanbul. Am venit să vă întreb ceva: cunoașteți, oare,
familia Arditi, care a locuit cândva pe această stradă?
Ochii ei au dobândit un aer meditativ. A ridicat privirile în tavan,
chibzuind, spre a extrage dintre amintirile amestecate pe care anii le
îngrămădiseră unele peste altele numele de Arditi.
— Arditi, Arditi… a murmurat ea.
Am încercat s-o ajut să-și aducă aminte de ei:
— Matilda și Rober Arditi! am spus eu. Locuiau cândva în casa de la
numărul șaptesprezece.
Chipul i s-a luminat brusc.
— Desigur! a spus ea. Cum de nu mi-am adus aminte de ei, fetița mea?!
Doamna Matilda… Când eram tânără, îmi dăruia batiste cu marginile
brodate. Erau o familie foarte bine, foooarte bine!
— Știți pe unde se mai află acum?
— Păi, ei erau mai în vârstă decât mine. Probabil că domnul Rober a murit.
Cât despre doamna Matilda, am auzit că ar fi ajuns într-un cămin de bătrâni.
Probabil că are peste nouăzeci de ani.
— Oare mai trăiește?
— N-am de unde să știu, fetița mea!
 — La ce cămin de bătrâni se află?
— Ah, fetița mea frumoasă, nici asta n-am cum să știu! Cât de mult s-a
schimbat Istanbulul, cât de mult s-a schimbat! De-ai ști cum arătau mai
demult locurile acestea!
Mi-am dat seama că se pregătea să-mi povestească din nou despre
vremurile de altădată:
— Vă rog, Madam! i-am spus eu. Este foarte important s-o găsesc pe
doamna Matilda! Nu s-ar putea să vă mai gândiți puțin?
— De ce cauți familia aceea?
— E o poveste lungă, fac o cercetare pentru universitate. Aș vrea să-i
adresez niște întrebări.
— Păi, să-ți răspund eu la ele! Știu foarte multe lucruri! Pe vremuri am
învățat la Notre Dame de Sion.
— Vă mulțumesc, dar este vorba despre ceva legat de acea familie, i-am
spus eu. Dacă v-aș ruga…
— Atunci, stai să văd! Probabil că cea care mi-a vorbit despre doamna
Matilda a fost Izi a noastră. Ia s-o întreb pe ea!
S-a dus la telefonul negru, în stil vechi, marca Ericsson, care era așezat pe
o măsuță, într-un colț al camerei. A luat de pe el milieul cu care era acoperit,
după care a ridicat receptorul și a început să formeze încet, cu atenție
numărul.
Vorbea cu persoana aceea pe care o numea „Izi“ într-o limbă atât de
stranie, încât îți era imposibil să pricepi ceva. Unele fraze erau în spaniolă,
altele în franceză, altele în turcă. În timp ce vorbea la telefon, mi-am adus
aminte de o poveste simpatică privitoare la sefarzii din Istanbul.
Pentru că ajunseseră aici în 1492, vorbeau o spaniolă de pe vremea lui
Cervantes, care avea să sufere ulterior destul de multe modificări. Niște
filologi spanioli au venit, la un moment dat, la Istanbul pentru a face cercetări
în legătură cu limba și cu lexicul acelei epoci apelând la sefarzi, cărora le-au
pus diverse întrebări. Când au virat-o însă spre politică și i-au întrebat dacă o
duceau bine în Turcia, un sefard le-a răspuns, pe jumătate în turcă, pe
jumătate în spaniolă, după cum urmează:
— Las meseles del hükümet no mos karıșıyamos.
Cu alte cuvinte: „Noi nu ne amestecăm în problemele guvernului!“
 Unii dintre profesorii de la universitatea noastră relatau acest episod
râzând, luându-l drept banc, numai că și doamna Rașel vorbea cu persoana pe
care o numea Izi tot cam în același mod.
— Ei, hai, draga mea, au revoir ! a spus ea în cele din urmă și a închis
telefonul.
Apoi mi s-a adresat mie:
— Am găsit-o pe Matilda Hanım. Se pare că se află la căminul de bătrâni
Artigiana din Harbiye. Stai, să te servesc cu niște muhallebi97, ieri am făcut-
o!
— Vă rog să nu vă deranjați! i-am spus eu. Sunt puțintel cam grăbită. Mi-
ați făcut un mare bine, Madam Rașel! Rămâneți sănătoasă!
Am lăsat-o apoi pe bătrână în tovărășia amintirilor și a singurătății ei fără
leac și am plecat. În timp ce mă conducea, spunându-mi „la revedere, mai
treci pe la mine!“, avea întipărită pe chip o melancolie de nedescris.
M-am îndreptat către piață; poarta istorică a universității se afla chiar în
fața mea. Libertatea de a nu pătrunde în acea clădire chiar și vreme de o
săptămână reprezenta o mare ușurare. Am luat un maxi-taxi și m-am dus în
Harbiye. Nu știam unde se găsea Artigiana, dar, oricum, puteam găsi căminul
întrebând din om în om. Așa s-a și întâmplat. După ce i-am iscodit pe
angajații din vreo două-trei magazine, m-am pomenit în fața așezământului
numit Artigiana.
Din câte ce am citit mai apoi, Artigiana fusese înființată în anul 1838, prin
firmanul sultanului Abdülmecit, având la bază donații în valoare de 20 000 de
kuruș-i. Așezământul era menit să le ofere un adăpost, un refugiu persoanelor
în vârstă, de diverse confesiuni, care nu mai aveau pe nimeni pe lume. Toți
pensionarii beneficiau de o cameră proprie. În cazul în care doreau acest
lucru, cei care locuiau acolo puteau să-și aranjeze camerele cu obiecte
personale. Puteau, totodată, să părăsească căminul pe timpul zilei și să revină
seara.
Odată ajunsă acolo, le-am spus angajaților de la recepție că o căutam pe
Matilda Arditi, iar aceștia m-au îndrumat către etajul al doilea. Deasupra
ușilor destul de patinate de vreme erau trecute numele persoanelor care
locuiau în încăperile respective: Kuyumcuyan, Stavropoulos, Mavromatya,
Serrero…
 Cine știe ce amintiri adăpostea clădirea aceea veche, ce drame, ce
petreceri, ce iubiri purtau în minte locatarii ei! După ce am rătăcit puțin pe
culoare, am văzut deasupra unei uși de pe partea stângă numele Arditi. Am
ciocănit și am intrat. La vederea mea, doamna foarte în vârstă care stătea
lungită în pat s-a ridicat în șezut:
— Poftiți! mi-a spus ea.
— O caut pe Matilda Arditi, am spus eu.
— De ce o căutați??
— Ca să stau puțin de vorbă cu dânsa.
— Poftiți, atunci! mi-a spus bătrâna.
A făcut un semn către fotoliul verde care se afla lângă fereastră. M-am
așezat.
— Dumneavoastră sunteți Matilda Arditi?
— Da, da. De fapt, a trecut atâta vreme peste toate încât am ajuns să nu-mi
mai amintesc nici cine sunt.
— Madam, i-am spus eu, vă rog să acceptați aceste flori din partea mea!
I-am întins buchetul de flori liliachii pe care le cumpărasem de la florăria
din colț.
— Ah, cât de amabilă sunteți! mi-a spus ea. Cine știe câtă vreme a trecut
de când n-am mai primit o floare! Un secol, sau poate două?
— Vai, Madam Arditi, nu spuneți asta! Nici măcar nu sunteți atât de
bătrână!
— Ah, a spus ea, deja mi de pare că sunt în viață încă de la facerea lumii!
Cum spuneați că vă numiți?
— Maya.
— Aaa, Maya! Îmi place foarte mult numele de Maya! Vecina noastră de
la Izmir avea o fată pe nume Maya. Eram de-o vârstă, așa că eram și cele mai
bune prietene din lume. Nu știu dacă o mai fi în viață acum.
— Madam Arditi, aș vrea să vă întreb ceva.
— Poftiți!
— Vă aduceți aminte de Maximilian?
A șovăit și a încercat să se concentreze, să-și aducă aminte, încrețindu-și și
mai mult fruntea ridată. Apoi, chipul i s-a luminat:
— Daaa! a spus ea. Maximilian! Sigur! Bineînțeles că îmi amintesc de el!
 — Se pare că erați vecini pe vremea când locuiați pe strada Nasip.
— Da, strada Nasip, bineînțeleees!
Făcea niște gesturi destul de nefirești, căci încerca să pară sigură de sine.
Apoi s-a oprit din gesticulat și a devenit confuză.
— Strada Nasip de la Geneva, nu-i așa?
— Nu, doamnă Arditi, de la Istanbul.
— Bine, a spus ea. Sigur că de la Istanbul!
— Vă aduceți aminte de Max?
— Max? Aaa, Maximilian… Se poate să nu-mi aduc aminte?!
— Îmi vorbiți puțin de el?
— Ah!
Mi-a făcut cu ochiul, pozând în femeie fatală. Apoi mi-a făcut un semn cu
mâna, ca să mă apropii de ea. Mi-am tras fotoliul lângă pat. Mi-a spus,
chicotind:
— Acum am să vorbesc cu tine ca de la femeie la femeie, dulceața mea!
Era un bărbat atât de manierat, atât de gentleman, atât de avut, încât… Era
cam afemeiat, desigur, dar ăsta să-i fi fost tot păcatul, fetița mea! Femeile nu-
l lăsau deloc în pace! Istanbulul era foarte frumos pe vremea tinereții mele.
Mă duceam cu Max, ținându-ne de mână, la cofetăria Lebon ca să mâncăm
prăjituri, îmi plăceau foarte mult eclerurile… Dar unde nu mergeam! Mai era
și cafeneaua Petrograd, deschisă de ruși. Acolo serveau niște tinere rusoaice.
Era o cafenea foarte frumoasă!
A șovăit puțin, de parcă i-ar mai fi venit în minte și alte lucruri. Apoi a
continuat, cu o grimasă care sugera că n-avea importanță, de parcă ar fi
renunțat să se mai refere la ceva anume.
— Dar unde nu mergeam, dulceața mea! Făceam târguieli la Pasajul
Carlmann și-mi luam încălțările de la Paçikakis. Apoi, mai erau magazinul
Lion, magazinul Mayer98… Ne duceam în Petit-Champs99, fie ca să vedem
vreo piesă de teatru, fie ca să ascultăm muzică.
A rămas o vreme pe gânduri, de parcă ar fi uitat ceva.
— Dragul de Max nu-și cumpăra nimic pentru el. Eu mă duceam să-i iau
ciorapi, chiloți, maiouri de la Mayer. Acolo era și Fritz. Tot un evreu german.
Mai era și Lazaro Franco100. Nu e mult de când s-a închis magazinul, poate
douăzeci de ani. Acolo se vindeau perdele. Adică articole pentru casă… Mai
era un loc special, din care îmi cumpăram pălării… Mă duceam la pălărierii
ruși, care erau cei mai iscusiți. Locul acela se numea Madam Bella. Deasupra
cinematografului Lale… Apoi, mai era Marieta, tot modistă… era scumpă,
dar și foarte bună. Altfel, găseai croitori ori pălărieri la tot pasul.
Când se cufunda în tăcere, își lua o expresie care sugera că se gândea la
ceva. Pe de altă parte, îmi făcea niște semne care-mi indicau să am răbdare.
Să grăbea apoi să continue ca să nu intervin, să n-o opresc din vorbă.
— Îmi plăcea foarte mult muzica clasică. Bach, de exemplu! Ascultam
mereu muzică de Bach când mă duceam în Taksim. Înainte vreme nu exista
operă. Exista un restaurant care se numea Novotni. Se afla în Tepebașı. Locul
acela era ținut de cinci-șase frați de origine rusă. Uneori se cânta și la pian.
Acolo ascultam… Ne plăcea foarte mult și mâncarea care se servea la
restaurantul acela, așa că, dacă era să mâncăm în oraș, ne duceam întotdeauna
la ei. Din păcate, nu exista vreun alt loc în care să se cânte muzică clasică. Ne
mai duceam și la concerte. A venit, de exemplu, Rubinstein, a venit Yehudi
Menuhin… Când intram în sala aceea la brațul lui Max, mă simțeam ca o
regină. În fiecare zi de marți, jucam cărți cu prietenele mele. Jocuri
mărunte… Ne găteam însă de parcă ne-am fi dus la o petrecere importantă.
Eram opt persoane. De fiecare dată ne îmbrăcam altfel. Dădeam niște mese
agreabile. Făceam tot ce ne stătea în putință…
Madam Arditi mă amețise cu totul. Vorbea precipitat, ba chiar cu patimă.
Eu însă începusem să mă îndoiesc de spusele ei. Era, probabil, derutată, îl
confunda pe Max cu altcineva.
— Madam Arditi, i-am spus eu, sunteți sigură că vorbiți despre profesorul
Maximilian Wagner?
Mi-a răspuns, cu o expresie de mare siguranță întipărită pe chip:
— Bineînțeles! Chiar dacă ar fi să-l uiți pe el, n-ai cum să-i uiți muzica!
Da, acum vorbeam probabil despre persoana potrivită!
— Vă aduceți aminte de Serenadă ? am întrebat-o eu.
— Ți-ai pierdut mințile, copilă dragă?! Cum să uiți o asemenea muzică?!
Melodia aceea paradiziacă, ce mă înălța în tării ori de câte ori o ascultam…
Apoi a început să fredoneze o melodie cu vocea ei subțirică, ce se frângea
adeseori. Pe de altă parte, se mișca într-o parte și în alta, de parcă ar fi valsat.
A început să cânte „laa, lalalaa, laa, lala“, legănând din cap. În vreme ce-și
mișca brațul drept prin aer, urmând ritmul valsului, mâneca rochiei uzate din
flanel i-a alunecat în jos. Brațul acela dezgolit arăta ca o bucată de piele
cafenie, presărată cu pete, care învelea un mănunchi de oase. În imaginea
aceea tragică și în expresia de imensă fericire care i se oglindea pe chip
stăruia ceva care-ți frângea inima. Mi-a făcut apoi un semn cu mâna, cerându-
mi să mă duc la ea. M-am ridicat și m-am apropiat de pat. M-a prins de mână
și s-a ridicat în picioare, cu un efort apreciabil. A început să se legene dintr-o
parte în alta, cu trupul ei slab, împuținat, înfășurat în rochia de flanel, urmând
ritmul melodiei fără noimă pe care-o îngâna, fără a da deloc drumul mâinii
mele. Era imposibil să deduci ce spunea ori să pricepi firul melodiei. După o
vreme n-am mai putut răbda și i-am întrerupt litania, care lăsa impresia că
avea să dureze la infinit. Apoi am așezat-o din nou în pat, străduindu-mă să
nu provoc prea mari suferințe acelui trup care-mi dădea sentimentul că s-ar fi
putut frânge în orice clipă.
— Madam Arditi, din câte am înțeles eu lucrurile lui Max au rămas la
dumneavoastră.
Mi-a făcut cu ochiul, provocatoare:
— La cine altcineva ar fi putut să rămână, dulceață?!
Doamna aceea în vârstă sugera insistent că avusese o relație amoroasă cu
Max, însă spusele ei nu se potriveau deloc cu cele povestite de el și cu starea
de spirit în care se afla pe vremea când aștepta sosirea Nadiei.
După o vreme am ajuns la concluzia că Madam Arditi confunda totul și că
nu-și amintea nimic din ceea ce se petrecuse în realitate. M-a cuprins
disperarea și m-am pregătit de plecare.
Tocmai atunci a intrat în încăpere o asistentă, care i-a spus:
— Văd că aveți vizitatori, doamna Rita! A venit vremea să vă luați
medicamentele!
— Doamna Rita?! am întrebat eu.
— Da, doamna Rita! mi-a răspuns asistenta. Se află aici de patru ani.
— Dar eu credeam că este Matilda Arditi!
— Ați făcut o confuzie. Madam Matilda se află în încăperea aceea!
Mi-a indicat o altă ușă, aflată tot pe stânga. Mi-am spus că cele două
camere comunicau probabil una cu alta, iar Madam Arditi se afla în cealaltă
încăpere.
 Madam Rita, grecoaică de felul ei, care fusese dată în vileag, nici măcar nu
mă putea privi în față. Își pierduse aerul zglobiu de mai devreme și arăta ca
un copil sfios. Mi s-a părut teribil de simpatică. În ciuda faptului că mă
dusese de nas, mi s-a făcut milă de femeia aceea în vârstă și singură. M-am
dus la ea și i-am luat mâna în mâna mea:
— Mi-a făcut mare plăcere să vă cunosc, doamnă Rita! i-am spus eu. Am
avut o discuție plăcută. Am să mai vin la dumneavoastră în vizită.
M-a privit, plină de speranță:
— Nu v-ați supărat pe mine?
— Nu, de ce să mă supăr?! A fost amuzant să vă ascult!
— Allah razı olsun! 101 a exclamat ea și și-a făcut cruce.
„Iată, acesta e Istanbulul!“ m-am gândit eu. Formula de binecuvântare
musulmană și crucea ortodoxă! Orașul rugăciunilor, al religiilor și al
culturilor întrețesute!
Am sărutat-o pe biata femeie pe obraji și am trecut în cea de-a doua
cameră. Madam Matilda nu o ducea la fel de bine ca tovarășa ei de
apartament. Zăcea în pat cu ochii pe jumătate închiși, de parcă ar fi fost
lipsită de viață. Nu mă îndoiam însă că abilitățile mentale îi rămăseseră
intacte.
— Doamna Arditi? am spus eu.
Stătea culcată pe o parte, cu fața îngropată în pernă. M-a întrebat pe un ton
vlăguit, fără să-și schimbe poziția, mișcându-și doar ochii în cap:
— Ce doriți?
Avea o voce atât de slabă, încât o auzeam cu greu. Așa cum stătea, cu
trupul ei împuținat, aducea cu un copil îmbufnat.
— Doamnă, sunt Maya Duran, de la Universitatea din Istanbul. Aș fi vrut
să vă întreb ceva!
— Întrebați-mă!
— În perioada 1939–1940 locuiați pe strada Nasip, nu-i așa?
— Da?!
— În epoca aceea aveați un vecin, pe profesorul Maximilian Wagner. Vă
aduceți aminte de el?
M-a privit cu ostilitate, mișcându-și din nou doar ochii în cap:
— Cum să nu-mi aduc aminte?! Ce doriți să știți în legătură cu el?
 Purta pe chip o expresie care părea să spună „hai, termină mai repede și
lasă-mă în pace!“
— Când a fost expulzat, profesorul a cerut ca documentele sale să vă fie
lăsate dumneavoastră.
— Adevărat, mi-au fost lăsate mie.
— Unde se află acum, doamnă Arditi?
— A venit mai târziu cineva de la Consulatul Germaniei și le-a luat pe
toate.
— Cine era, vă amintiți cum se numea persoana respectivă?
— Îl văd aievea înaintea ochilor… Era un bărbat ascuțit la față, dar să nu
vă așteptați să-mi aduc aminte cum se numea. În orice caz, era ceva care
începea cu „S“…
— Scurla? am spus eu.
— C ’est possible, a spus ea. Numele acesta nu-mi pare străin.
Femeia aceea în vârstă avea o memorie incredibilă! Îi rămăseseră în minte
niște detalii de care nici măcar oamenii aflați în deplinătatea facultăților lor
nu și-ar fi amintit.
Când am plecat de la Artigiana, nu mă gândeam la Scurla, ci la Matilda și
la Rita. Cum n-aveam prea multă experiență în această privință, nu fusesem
în stare să fac diferența între felul de a vorbi al grecilor și cel al evreilor. Rita
mă dusese cu preșul, dar, cu toate acestea, o plăcusem.
Mi-aș fi dorit ca, la bătrânețe, să fiu ca ea, nu ca Matilda. Rita era o aiurită
simpatică și, cu mintea ei confuză, se deda la jocuri amuzante. Cât despre
biata Matilda, aceasta, cu trupul ei bătrân care-i trăda mintea tânără,
sclipitoare, nu făcea decât să-și aștepte sfârșitul, aidoma unui condamnat la
moarte care este conștient de tot ce se petrece în jur. Când îmbătrânim, se
întâmplă adeseori ca trupul și mintea să nu ne cedeze în același timp. În
general, unul dintre ele rămâne mai tânăr decât celălalt. În ziua aceea aflasem
răspunsul precis la tragica dilemă: știam că ajungi să mori mai fericit dacă
mintea te trădează înaintea corpului.
Din păcate, Max n-avea să aibă parte de o asemenea fericire. Urma să
moară în cel mult șase luni, prins între o minte strălucită și amintirile
dureroase ale trecutului. Îmi doream să-l ajut. Dacă aș fi găsit măcar partitura
Serenadei, bietul om ar fi mai fericit în zilele de pe urmă ale vieții sale.
 Când am ieșit de la Artigiana, am constatat că începuse să ningă cu fulgi
mari. Bulevardele erau deja acoperite cu zăpadă. Omătul prinsese să se
aștearnă pe umerii trecătorilor, pe acoperișuri, pe ramurile copacilor care
mărgineau șoselele. Așa cum se întâmpla mereu, zăpada acoperea toate
mizeriile și-mi umplea sufletul de voioșie. Istanbulul troienit se preschimba
într-un adevărat oraș de basm. Moscheile, bisericile, sinagogile, podurile
peste Bosfor se înveșmântau în alb, iar aerul era vălurit de o ceață ușoară. În
asemenea împrejurări, apele albastre ale Bosforului dobândeau niște reflexe
verzui. Și în acele momente, orașul se înveșmânta cu repeziciune în straie
albe. Mi-am adus din nou aminte de bunica mea dinspre tată: zăpada era
plapuma Anatoliei, dar și pelerina albă, de basm a Istanbulului! Cel puțin în
cartierele din centru!
Am continuat să merg pe urmele lui Max, pășind prin ninsoare. După ce
am parcurs distanța dintre Harbiye și Șișli, care nu era, de fapt, prea mare, am
găsit, întrebând mai multe persoane, strada Ölçek. Nu era greu să identifici,
pe strada aceea care dădea în bulevard, Ambasada Vaticanului, și aceasta
pentru că acea clădire istorică, despre care aveam să aflu ulterior că fusese
ridicată în 1849, îți sărea imediat în ochi prin arhitectura sa elegantă și poarta
cu arcadă.
Pe tăblița de deasupra intrării scria, de jur-împrejurul unui blazon a cărui
semnificație n-o înțelegeam, Nuntiatura Apostolica. Dedesubt fusese
adăugată, în limba turcă, precizarea „Ambasada Vaticanului – Reprezentanța
din Istanbul“. Prin urmare, Max venise în acel loc, pătrunsese pe acea poartă
și, în urma întrevederii cu Padre Roncalli, obținuse un certificat de botez
catolic pentru Nadia. Doamne, în ce fel de oraș trăiam noi, și câți dintre
oamenii care încercau să fugă de ninsoarea din ce în ce mai deasă,
străduindu-se să afle adăpost prin stații de autobuze, prin magazine, pe sub
streșini erau conștienți de asta?! Câți dintre cei cincisprezece milioane de
oameni care locuiau acolo aveau habar de istoria cosmopolită a acelei urbe?!
Nu aveam însă dreptul să învinovățesc pe nimeni. Până în urmă cu o
săptămână, și eu îmi dusesem viața într-un cu totul alt oraș. Deși aveam studii
de literatură, deși aveam ceva cunoștințe de istorie, acestea nu păreau să
interfereze cu viața mea de zi cu zi.
Nici unul dintre cei care treceau prin zona despre care aflasem că
dobândise denumirea de Beyoğlu – cu referire la Alvise, fiul bailului Veneției
– adică pe „Grande Rue de Péra“, adică pe Istiklal Caddesi, nu ridica privirile
și nu se uita la statuetele care înnobilau clădirile acelea maiestuoase. Tinerii
din mulțime, înveșmântați în straie mohorâte, pășeau printre mirosuri de
kebap, pâine prăjită, cârnați, lahmacun102, mergând cu capul în pământ ori
cercetându-se din ochi unii pe alții. Nu era însă momentul potrivit pentru a
reflecta la astfel de lucruri. Mersul pe urmele lui Max, prin ninsoare, se
preschimbase într-un joc care îmi plăcea nespus. Am urcat într-un taxi și i-am
spus șoferului:
— La Cornul de Aur, vă rog! Spitalul Or-Ahayim!
În timp ce traversam podul peste Bosfor, mă gândeam că pescărușii erau la
fel de binedispuși ca mine, pentru că păreau și mai vioi ca de obicei. Modul
în care se cufundau în mare pentru a ieși apoi din nou la suprafață te făcea să-
ți dai seama cât de veseli erau. După ce am trecut pe țărmul care găzduia
cartierul Balat, am început să înaintăm de-a lungul coastei. În stânga se
vedeau zidurile rămase de pe vremea bizantinilor, iar în dreapta, către mare,
niște edificii demne de toată atenția, cel mai interesant dintre ele fiind
Biserica Bulgară, durată în întregime din fier. Bulgarii plămădiseră fiecare
părticică din biserica aceea maiestuoasă la ei acasă, după care transportaseră
totul la Istanbul, pe Dunăre.
În scurtă vreme, taxiul m-a lăsat în fața spitalului Or-Ahayim. Pe țărmul
mării se zărea o clădire modernă, ridicată de curând, care flanca o alta, veche
și foarte frumoasă. Am pătruns pe poarta cu grilaj de fier. M-am îndreptat
către recepție, croindu-mi drum prin puzderia de pacienți, după care le-am
spus angajaților de acolo că reprezentam Universitatea din Istanbul și că
doream să am o întrevedere cu directorul spitalului.
Curând după aceea și-a făcut apariția un domn solid, de vârstă mijlocie,
care mi-a strâns mâna cordial. La auzul veștii că mă aflam acolo în vederea
unei cercetări, s-a arătat extrem de încântat și a început să-mi arate spitalul,
oferindu-mi, totodată, informații despre el. Pe pereții clădirii vechi am văzut
înșirate, începând de la intrare, mai multe portrete și nume. Cum printre ele se
aflau și niște tăblițe inscripționate cu nume de evrei care purtau titlul de
„pașă“, l-am întrebat cum se explica acest fapt. Directorul mi-a spus că era
vorba despre niște generali otomani care puseseră umărul la realizarea
spitalului; pe lângă nume precum cel al amiralului dr. Izak Molho Pașa, al dr.
Izidor Gravyer Pașa, al dr. Eliyas Kohen Pașa, era menționat și cel al
medicului personal al lui Atatürk, dr. Samuel Abravaya Marmaralı.
Marmaralı fusese, de asemenea, și deputat.
Potrivit informațiilor furnizate de director, spitalul fusese ridicat în anul
1898, pe un teren donat de sultanul Abdülhamid. În timp ce treceam pe
culoare și discutam despre toate aceste lucruri, pe lângă noi se perindau
medici și asistente în halate albe, dar și niște doamne mai în vârstă, care
purtau halate roz. Acestea din urmă nu aveau vârsta potrivită pentru niște
asistente, ba mai mult, unele dintre ele erau destul de bătrâne. Am întrebat
cine erau. Directorul a zâmbit și mi-a spus:
— „Îngerii roz“.
Apoi mi-a explicat că „îngerii roz“ erau, de fapt, niște doamne care făceau
voluntariat și care-i ajutau pe pacienți. Acestea trudeau în spital zi și noapte,
cu deosebită abnegație.
În timp ce directorul mă servea cu o cafea la el în birou, l-am întrebat în ce
salon fusese internată Medeea Salamovitz. N-a știut să-mi spună. Mai mult,
nici măcar nu-i ajunsese la ureche acest nume. Când i-am vorbit despre nava
Struma, mi-a mărturisit că nu avea decât informații superficiale în această
privință. Poate că mi-ar fi putut fi însă de ajutor Leyla Hanım, unul dintre
„îngerii roz“.
A dat un telefon și a invitat-o la el în birou. Leyla Hanım era o doamnă la
vreo șaptezeci de ani, iar halatul roz îi conferea o înfățișare foarte plăcută.
Era neîndoios că se consacrase pe de-a-ntregul servirii celor din jur. Am
întrebat-o de Medeea. A rămas o clipă cu ochii ațintiți în gol, după care a
spus, întorcându-se spre mine:
— Nimeni nu-și amintește întâmplarea aceea. Mai exact, nimeni nu vrea
să-și amintească. De aceea nici nu se vorbește despre ea. Când am început
însă să fac voluntariat în spital, am fost dornică să descopăr mai multe
amănunte despre această poveste și așa am aflat de la una dintre angajatele de
pe vremuri în ce salon fusese internată Medeea.
Am rugat-o pe Leyla Hanım, al cărei zâmbet blajin îmi dăduse curaj, să mă
conducă în salonul respectiv. I-am mulțumit directorului și, când am prins să
străbat culoarele vechii clădiri alături de Leyla Hanım, m-am simțit cuprinsă
de emoție. Inima îmi bătea năvalnic, de parcă în salonul în care urma să
pășim în curând aveam să-i văd chiar pe Medeea, cu chipul ei vlăguit, și pe
Max, tânăr, veghind la căpătâiul ei. Desigur însă că nu s-a întâmplat așa.
Încăperea spre care m-a condus Leyla Hanım și pe care mi-a îngăduit să o
contemplu din ușă, fără a face zgomot, nu era decât un banal salon de spital.
În el se afla o pacientă în vârstă. Am ieșit și am închis ușa în urma noastră,
fără a o deranja în vreun fel.
Am încercat, n-aș putea să spun de ce, un soi de deziluzie. „Poate că nici n-
ar fi trebuit să vin aici!“ m-am gândit. Mai mult, începând din acel moment s-
ar fi cuvenit să renunț la curiozitatea de a mă mai duce să văd tot felul de
locuri pe care mi le închipuiam în fel și chip, din pricina poveștilor pe care le
știam despre ele. Probabil că era preferabil să vezi cu ochii minții astfel de
locuri și întâmplări în loc să ai de-a face cu ele în realitate. I-am mulțumit,
totuși, doamnei Leyla și am vrut să plec, însă aceasta nu avea intenția să mă
lase s-o fac înainte de a mă trata cu niște dulceață de trandafiri preparată de
„îngerii roz“.
Când am ieșit de acolo, se lăsa seara, zăpada se depusese pretutindeni și
era foarte greu să mai găsești vreun taxi din pricina puzderiei de oameni care
se zbăteau, fiecare în parte, să ajungă acasă. Am așteptat destul de multă
vreme în fața spitalului, făcându-le semn cu mâna mașinilor care se perindau
pe acolo. N-a oprit nici una. Până și taxiurile goale treceau agale prin fața
mea, de parcă taximetriștii ar fi vrut să se răzbune pentru toate zilele în care
nu se alegeau cu mușterii. Cu siguranță că aveau o explicație pentru asta: fie
încercau să ajungă mai repede pe bulevarde, unde se circula fluent, fără a mai
pierde vremea pe străduțele acelea aglomerate, fie se duceau la vreo adresă de
unde primiseră o comandă telefonică. Tot lăsau însă impresia că savurează
puterea pe care-o aveau asupra oamenilor ce așteptau undeva pe marginea
drumului. În cele din urmă, am reușit să prind un taxi care adusese un pacient
la spital și să mă întorc acasă.
După ce mi-am sfârșit treburile de zi cu zi, precum pregătirea cinei, cu
strădania de a-i oferi lui Kerem o mâncare mai sănătoasă, ori dereticatul prin
bucătărie, m-am dus în camera mea și am început să citesc ultimul calup de
informații referitoare la Struma.
Eram destul de dornică să continui, mai cu seamă că data trecută
rămăsesem într-un loc care n-avea cum să nu-ți meargă la inimă: urma să
reiau lectura din locul în care se arăta că, pentru a le ridica moralul
pasagerilor de pe Struma în zilele acelea marcate de ger năprasnic și de
întâmplări dureroase, oamenii aprinseseră focuri pe țărm și că, în ciuda a tot
și a toate, viața la bordul navei mergea înainte.
Nici nu m-am apucat însă bine de citit că în suflet a început să mi se
reverse un soi de pesimism, de neîncredere în ființa umană. Prima informație
care mi-a căzut sub ochi se referea la doi tineri care încercaseră să ajungă pe
uscat, plonjând în apa înghețată, dar care fuseseră prinși și duși înapoi la vas.
La un moment dat chiar m-am întrebat dacă n-ar fi fost mai bine să las
totul baltă. Max îmi depănase, oricum, povestea lui. Pe de altă parte,
informațiile găsite de Kerem erau oarecum disparate și se mai și repetau
uneori, căci el nu știa despre ce era vorba.
Mi-am plimbat repede ochii peste pagini, sărind unele pasaje. Acum, grație
celor deja citite și a relatării lui Max, în mintea mea prindeau contur și o
seamă de imagini. Îi vedeam parcă aievea pe pasageri cum priveau, de pe
puntea vasului, coasta care se îndepărta puțin câte puțin. Tot astfel, în timp ce
parcurgeam câteva rânduri în care se arăta că Struma explodase, producând
un zgomot asurzitor, n-am avut cum să nu-mi închipui niște scene
înfricoșătoare, chiar dacă m-am întrerupt din lectură și am închis ochii.
Încercam totuși să văd, cu un mic efort, latura pozitivă a fiecărei ființe
umane. Îmi făcea bine să constat, de pildă, că scufundarea Strumei se aflase la
originea unor manifestații de protest.
Nu era nevoie să omit pasajele respective: scufundarea vasului determinase
tensionarea relațiilor dintre Sir Harold MacMichael, Înaltul comisar britanic
în Palestina, liderul celor care se împotriveau acordării de vize de refugiați în
beneficiul pasagerilor, și Agenția Evreiască. La câteva zile după scufundarea
Strumei în Marea Neagră, un afiș lipit pe zidurile mai multor imobile locuite
de evrei în Palestina cuprindea următorul anunț:
Ucigașul Sir Harold MacMichael, Înaltul comisar britanic în Palestina,
este căutat pentru delictul de a fi pricinuit moartea prin înecare a opt sute de
refugiați aflați pe vasul Struma!
Principalul responsabil în această chestiune fusese considerat Walter
Edward Guinness, prim baron de Moyne, cel mai înalt oficial al Angliei din
Orientul Mijlociu, care făcuse presiuni asupra Turciei pentru a nu-i aduce pe
pasagerii de pe Struma pe uscat. Lordul Moyne fusese asasinat la data de 6
noiembrie 1944. Eliahu Hakim, de 17 ani, și Eliahu Bet Zouri, de 22 de ani,
fuseseră arestați ca suspecți, judecați și apoi executați prin spânzurare în
închisoarea din Cairo, la 22 martie 1945. Întrebați, în sala de judecată, de ce
săvârșiseră crima respectivă, cei doi tineri ar fi răspuns: „Ne-am răzbunat
pentru Struma !“
Cât despre Sir Harold MacMichael, Înaltul comisar britanic în Palestina,
acesta scăpase cu viață dintr-un atentat foarte grav care se petrecuse în luna
august a anului 1944103.
În hârtiile pe care le aveam în mână scria că motivul scufundării navei,
după explozie, fusese determinat abia la ani de zile după aceea. La începutul
anilor 1960, procurorul Frankfurtului îl însărcinase pe dr. Jürgen Rohwer,
cercetător în domeniul istoriei militare, să facă investigații și să stabilească
cine scufundase Struma. Dr. Rohwer analizase consemnările și documentele
referitoare la Struma pe care le găsise în arhivele Flotei Germane, începând
cu debutul războiului și până la sfârșitul lunii februarie 1941.
Concluzia la care ajunsese fusese următoarea: flota germană de submarine
din zona Dunării nu ieșise în Marea Neagră în perioada respectivă. Cât despre
vasele de luptă cantonate în zona Varna, acestea primiseră misiunea de a
escorta și apăra tancurile petroliere italiene. Prin urmare, în perioada 20–28
februarie 1942 ele nu întreprinseseră nici o misiune în Marea Neagră. Struma
nu fusese scufundată, așadar, de vreun vas german, oricare ar fi fost să fie el.
În timpul investigațiilor, dr. Rohwer avusese o întrevedere cu Eckazova,
șefa Departamentului de Istorie Militară a Marinei Uniunii Sovietice, și aflase
de la aceasta că, în perioada scufundării Strumei, submarinul sovietic cu
numărul de cod SC-213 fusese în sectorul respectiv și că, la 24 februarie
1942, acesta scufundase un vas neidentificat, care se găsea la 14 mile nord–
nord-est de strâmtoarea Bosfor.
Pe o altă pagină printată de Kerem scria că dr. Refik Saydam, care era pe
vremea aceea prim-ministrul Turciei, se referise la evenimentul respectiv,
într-un discurs rostit la 20 aprilie 1942 în Marea Adunare Națională, după
cum urmează: „Noi am făcut tot ce ne-a stat în putere în această privință,
așadar nu avem nici cea mai mică răspundere morală ori materială. Turcia nu
poate să joace rolul de patrie pentru diverse persoane care nu sunt dorite de
alții. Aceasta este calea pe care ne-am angajat. Din acest motiv nici nu i-am
putut reține la Istanbul. Au fost, din păcate, victimele unui accident.“
Am azvârlit cât acolo hârtiile pe care le țineam în mână. Nu mai rămăsese
nimic de aflat. Era vorba de o crimă colectivă. Guvernele din Anglia,
România, Germania, Turcia, Uniunea Sovietică își dăduseră mâna, provocând
moartea a 769 de oameni nevinovați, și tăinuiseră mai apoi povestea, cu
gândul de a nu mai reveni niciodată la ea.
De aceea spunea Max că nici un guvern nu este inocent. Max fusese
expulzat tocmai pentru a nu merge pe urmele acelei crime, pentru a nu
încerca să ridice perdeaua groasă de fum ce se așternuse peste ea. După ani
de zile, într-un mod cu totul neașteptat, își legase revenirea în Turcia tot de
aceeași cauză, punându-i pe cei de la serviciile secrete pe urmele sale.
Interesul manifestat de englezi și de ruși față de el avea aceeași obârșie.
Ce legătură aveau însă Maximilian, asistentul de la universitate, și Nadia, o
studentă la locul ei, cu toate aceste lucruri? Ei ar fi urmat să ducă o viață
frumoasă și liniștită. Ar fi urmat să trudească pentru a avansa în cariera
academică, să aibă copii, să fie fericiți…
În vreme ce mă gândeam la aceste lucruri, mi-am adus aminte brusc de
partitura Serenadei. Eram hotărâtă s-o găsesc cu orice preț! Căutarea
Serenadei începuse să se confunde, din perspectiva mea, cu rezistența în fața
răutăților, a războaielor, a rivalităților, a tuturor puterilor politice din lume.
Potrivit informațiilor pe care le culesesem pe această temă, era foarte
probabil ca și partitura Serenadei să se afle tot în arhivele naziste din
Germania, alături de dosarul profesorului, ridicat de la Universitatea din
Istanbul, și de celelalte documente privitoare la el.
Am adunat hârtiile care se împrăștiaseră în jurul meu când le zvârlisem din
mână. Mai aveam câte ceva de strâns și prin bucătărie. Trecând prin hol, l-am
văzut pe Kerem așezat în fața computerului. M-am întrebat dacă nu cumva îl
neglijasem și am simțit un ghimpe în inimă. M-am dus la el și i-am pus mâna
pe umăr. Părea să nu fi băgat de seamă.
— Ai putea să mă ajuți? l-am întrebat eu.
Nu mi-a răspuns, dar a ridicat capul și m-a întrebat din priviri ce anume
doream.
— Ai putea să afli unde se păstrează arhivele naziste? am continuat eu. Am
mare nevoie de această informație! În definitiv, o baborniță ca mine n-are
cum să se folosească de internet mai bine decât băiatul ei cel deștept!
A râs. Părea limpede că vorbele mele îi gâdilaseră orgoliul. De fapt,
cunoșteam într-o oarecare măsură răspunsul la întrebarea pe care i-o
adresasem. Îl aflasem ceva mai înainte. Bineînțeles că și eu aș fi putut găsi
datele ori detaliile suplimentare de care aveam nevoie. Mă obișnuisem destul
de mult cu investigațiile pe internet. Era însă bine ca Kerem să se simtă
important și să considere că îmi era de ajutor. Adevărul era că ajutorul pe
care mi-l acordase nu fusese deloc o bagatelă!
S-a apucat să caute imediat diverse informații, iar eu l-am bătut ușurel pe
umăr de două ori, în semn de mulțumire, și m-am dus la bucătărie.
Curând după aceea m-a strigat și mi-a arătat ce anume găsise: arhivele se
aflau în orașul Bad Arolsen din Germania și purtau numele de ITS, adică
International Tracing Service, „Serviciul Internațional de Urmărire“, așa cum
aflasem și eu. Cât despre arhiva propriu-zisă, pe site existau următoarele
informații: „50 de milioane de consemnări referitoare la 17.5 milioane de
persoane, 26 de kilometri de dosare, 232 710 metri de microfilme, 106 870 de
microfișe… De la deschiderea lor, s-a răspuns la 11.8 milioane de solicitări.“
Cu siguranță că la centrul acela care se ocupa de culegerea informațiilor
privitoare la victimele din perioada nazistă și la familiile acestora existau și
date despre Max și Scurla. Trebuie să mă duc cât mai curând cu putință la
Bad Arolsen!
Bad Arolsen era o stațiune termală situată la 45 de kilometri vest de orașul
Kassel. Mi-aș fi dorit să plec acolo imediat, căci nu mai aveam stare.
Speranța de a regăsi partitura Serenadei mă tulbura și mă umplea de
nerăbdare.
N-am putut să plec imediat, căci a doua zi parcă a picat cerul pe mine.

91. Farid ad-Din Attar (cca 1142–cca 1220), poet mistic persan, cunoscut îndeosebi pentru poemul
alegoric Limba păsărilor.
92. În iraniană, în original, Mathnawi (în turcă, Mesnevi ), vast poem cu caracter mistic semnat de
misticul persanofon Mawlana Jalal ad-Din Rumi (pentru turci, Mevlâna Celâleddin Rumi), mort în anul
1273; poemul a devenit, după moartea lui Rumi, canonul confreriei sufite care-i poartă numele.
 93. Cuvântul înseamnă, printre altele, „soartă“, „destin“, „ursită“.
94. În traducere, „șoimul alb“.
95. Cuvântul madam, cu varianta madama, în sensul de „doamnă“, era și este folosit în Turcia cu
referire la femeile căsătorite de altă confesiune decât cea musulmană.
96. Versetul respectiv face parte din cea de-a doua sură a Coranului, intituală Bakara, „Vaca“.
97. Budincă preparată, de obicei, din făină de orez şi lapte; poate fi îndulcită sau neîndulcită şi
asezonată cu alune, fistic, migdale, nuci, praf de nucă de cocos, scorţişoară, sirop de ciocolată, dulceaţă,
şerbet etc.
98. Magazinul A. Mayer & Co., profilat pe confecții. Familia Mayer, de origine evreiască, s-a
stabilit la Istanbul în 1882, venind din Slovacia de astăzi; în același an a deschis primul magazin.
Ultimul reprezentant al familiei, Georg Mayer, a lichidat afacerea în anul 1971.
99. Vechea denumire a cartierulului cunoscut astăzi sub numele de Tepebașı, situat în zona Beyoğlu
(anterior, Pera). Zona era foarte la modă la începutul secolului XX; aici se găseau hoteluri de lux,
cafenele, restaurante (printre care restaurantul Türkuaz), magazine (printre care vestitul Bon
Marché/Bonmarșe), teatre, grădini publice, precum și numeroase pasaje, parte dintre ele existente și
astăzi.
100. Magazinul Lazaro Franco & Fils, aflat în Pasajul Anatolia 2 de pe artera cunoscută sub numele
de Grande Rue de Péra, comercializa mobilier, covoare, decorațiuni interioare. Proprietarii erau de
origine austriacă.
101. „Dumnezeu să te binecuvânteze!“(în turcă, în orig.)
102. Variantă autohtonă de pizza, foarte picantă, preparată din lipie și carne tocată de oaie sau vită și
asezonată cu diverse condimente, precum şi cu sos tomat.
103. Acesta a fost, de fapt, al optulea atentat comis împotriva sa.
 16

Când am auzit țârâitul dureros al telefonului, mă aflam încă în pat. De

vreme ce aveam concediu medical, îmi savuram zilele libere.
Mă bucur că, odată ajunsă aici, am observat un detaliu pe care ar fi cazul
să-l corectez, căci problema aceasta îmi oferă prilejul de a mai lua o mică
pauză de la operațiunea de copy-paste. Aș zice că e mai greu să lucrezi stând
într-un scaun de avion, cu spatele și ceafa înțepenite, decât acasă!
Când scriam înfrigurată, înainte de a porni în această călătorie, rândurile
asupra cărora mă aplec acum, și asta preț de zile întregi, mă simțeam relaxată.
Mă gândeam că, oricum, urma să revizuiesc totul mai târziu, așa încât
avansam rapid. Efortul de a finisa ceea ce am scris mai înainte mi se pare însă
uneori chinuitor. Mi se întâmplă să mă poticnesc la câte o frază…
Acum mă poticnesc la fraza cu „țârâitul dureros al telefonului“…
Telefoanele nu sună însă dureros, ele sună întotdeauna la fel, numai că nouă
ni se întâmplă să tălmăcim uneori astfel sunetul lor, în funcție de vestea pe
care urmează să o primim. Prin urmare, m-am lăsat purtată mai mult decât era
cazul de povestea cu scrisul, am vorbit de parcă aș fi știut dinainte, înainte de
a răspunde la telefon, că urma să mă confrunt cu ceva neplăcut.
Adevărul este că, atunci când mă uit în urmă, chiar că îmi amintesc de
țârâitul acelui telefon ca de ceva „dureros“! Ar fi de preferat, așadar, să nu
corectez nimic aici! Cert este că, intervenind în acest punct și scriind aceste
rânduri, m-am mai destins puțin. Acum continui!
La telefon se auzea vocea lui Ahmet, care răcnea… Nici „bună dimineața“,
nici „bună“, nimic!
— Ce crezi tu că faci?! urla el. Ce crezi tu că faci?! Ne-ai făcut pe toți de
băcănie! Cum ai să-l mai privești în față pe Kerem, cum ai să ne mai privești
în față pe mine, pe mama, pe tatăl tău?!
 — Hei, las-o mai moale! i-am zis eu. Abia m-am trezit și habar n-am
despre ce vorbești.
Oare ce-l apucase pe pămpălăul de Ahmet?! I se întâmpla pentru prima
oară să treacă de la șiretenie la furie. Oare ce-l adusese într-un asemenea hal?
— Chiar nu ți-e rușine deloc?!
— Uite ce e, Ahmet! i-am spus eu. Nu mă scoate din pepeni, explică-mi,
ca un om normal, care e problema ta?!
— Rușine să-ți fie, rușine să-ți fie!
— Ce zici, măi?! De ce urli așa? Ți-ai pierdut mințile?!
— N-ai văzut ziarele?!
— Nu le-am văzut, ce s-a întâmplat?
— Fă un efort și uită-te să vezi! Te mai numești și mamă, rușine să-ți fie,
rușine, rușine!
— Haide, băi, du-te de-aici!
I-am închis telefonul.
Mi se suise tot sângele la cap. Cu siguranță că unul dintre cele mai rele
lucruri care ți se pot întâmpla în viață este să fii trezit din somn de un
asemenea telefon. Pe de altă parte însă, mă cuprinsese o îngrijorare teribilă.
Ahmet nu era genul de om care să facă așa ceva. Oare ce anume îl
determinase să-mi adreseze asemenea vorbe?
M-am ridicat din pat. Kerem plecase la școală. Când m-am dus în bucătărie
și m-am uitat pe masă, am văzut că mâncase la micul dejun ceea ce-i
pregătisem eu de cu seară. Prin urmare, nu mai era nevoie să mă scol și să-l
zoresc ca să prindă autobuzul școlii!
Am dat imediat fuga la ușa de la intrare. Portarul blocului îmi lăsa în
fiecare dimineață acolo câte un ziar, iar Kerem nu se atingea, cu siguranță, de
el. Am deschis ușa, am luat ziarul și am început să-l parcurg. Știrile politice
dintotdeauna, fotografia unei femei frumoase în partea de sus, dreapta a
primei pagini, știrile mondene de pe pagina a doua, știrile cu crime de pe
pagina a treia… Apoi am văzut știrea de pagina a cincea. Era o știre de
dimensiuni medii.
Universul a prins să se rotească mai repede. S-a rotit și iar s-a rotit, până
mi-a picat cerul în cap! Am simțit o căldură urcându-mi către creștetul
capului. M-am apucat să citesc știrea din gazeta pe care o țineam cu mâini
tremurânde, nevenindu-mi să-mi cred ochilor:
SCANDAL LA UNIVERSITATEA DIN ISTANBUL
Știre din surse proprii
În aceste zile, Universitatea din Istanbul este zguduită de un mare scandal.
Potrivit anumitor surse, Maya Duran (36 de ani), responsabila pentru
relațiile cu publicul a Universității, a întreținut săptămâna trecută relații
nepotrivite cu americanul Maximilian Wagner (87 de ani), venit la noi în
calitate de profesor invitat.
Un alt angajat al Universității, S. L., și angajatul unui motel, A. K., care
au afirmat că au văzut perechea într-o ipostază nepotrivită la un stabiliment
motelier situat în apropiere de Șile, au calificat imaginea cu care s-au
confruntat drept „dezgustătoare“. Aceștia au precizat că i-au văzut pe cei
doi, goi pușcă, stând în același pat, în ciuda marii diferențe de vârstă dintre
ei. Întâmplarea respectivă a generat un adevărat șoc în cercurile
universitare.
Rectorul, căruia i-am solicitat un punct de vedere în legătură cu scandalul,
a declarat precum urmează: „A fost declanșată o anchetă administrativă cu
privire la angajata implicată. În situația în care aserțiunile respective se vor
confirma, vom pune capăt relației sale de muncă cu universitatea.“
Secretarul general al Universității ne-a declarat: „Într-un astfel de templu
al științei și cunoașterii, nu este de așteptat să închidem ochii în fața unui
asemenea scandal!“
Profesorul invitat Wagner a părăsit țara, dar ne întrebăm ce lămuriri va
oferi în privința acestor acuzații Maya Duran, care în acest moment se află
în concediu medical.
Am intrat în stare de șoc. M-a cuprins o durere de cap îngrozitoare,
transpiram și îmi tremurau mâinile. Îmi era greu până și să trag aer în piept.
Apoi am auzit un țipăt. Cineva urla sfâșietor. După o vreme, mi-am dat seama
că răcnetele acelea ieșeau din gâtlejul meu. Mi-am acoperit gura cu mâna. Îmi
venea să vărs. Am dat fuga la toaletă și am vomitat. Am vomitat până mi-am
vărsat fierea.
În vremea aceasta a sunat telefonul. Am răspuns din reflex. Am auzit o
voce feminină care spunea „Maya Hanım“.
 — Da!
— Vă telefonez de la zia…
Am închis telefonul înainte ca persoana respectivă să apuce să-și termine
fraza. Apoi, telefonul a început să sune încontinuu. Eram sunată de la numere
diferite, pe care nu le cunoșteam. Am amuţit telefonul. Ledul roșu clipea fără
întrerupere.
Mi-am tras câteva palme, străduindu-mă să depășesc șocul.
Simțeam la modul cel mai serios cu putință că știrea aceea avea să-mi
schimbe întreaga viață, că mă clătinam. Cu toate acestea, trebuia să rămân
stăpână pe mine. M-am dus la bucătărie și mi-am făcut o cafea tare. Am
început s-o beau, cu eforturi. Simțeam cum mi se întorcea stomacul pe dos,
ajungându-mi până în gât. Am pus în ea niște lapte și am început să mănânc
un biscuit, înmuindu-l în cafea: „Adună-ți mințile, Maya, vino-ți în fire!
Calmează-te, calmează-te!“
Orice aș fi făcut însă, nu-mi puteam împiedica inima să se zbată ca o
pasăre prinsă-n laț. Mă simțeam de parcă aș fi fost azvârlită goală pușcă în
buricul Istanbulului. Era absolut obligatoriu să găsesc o modalitate de a mă
calma. Ce-ar fi fost să beau un Porto dis-de-dimineață? Dar chiar și gândul la
el îmi provoca greață!
Atunci mi-am adus aminte de medicamente. Filiz îmi dăduse o doctorie
numită Lexotanil, are era menită să mă ajute în unele nopți bântuite de
insomnie. Se afla în sertarul de la capul patului, dar nu apelasem niciodată la
ea. M-am dus în dormitor, am scos cutia din sertar și am luat o pastilă, după
care am început să mă învârt prin salon.
O astfel de știre n-ar fi avut cum să rămână ascunsă. În mod foarte
probabil, apăruse și prin alte ziare. Cu siguranță că angajații universității,
profesorii, studenții vorbeau în acele clipe despre ea, făcând tot soiul de
bancuri pe seama bărbatului de 87 de ani și a femeii de 36 de ani despre care
era vorba în acele rânduri.
Dar Kerem?! De îndată ce m-am dus cu gândul la Kerem, m-a apucat iarăși
panica. Băiatul meu nu citea ziarele, iar colegii lui nu mă cunoșteau, dar
Kerem ar fi putut afla de pe internet.
După o vreme, pastila a început să-și facă, probabil, efectul, căci am reușit
să privesc lucrurile cu oarecare detașare, chiar dacă suferința pe care o
încercam nu se diminuase cu nimic. Aveam parcă senzația că brațele și gura
îmi erau amorțite. Mă lăsase durerea de cap. M-am întins în pat cu fața în sus.
Am zăcut o vreme acolo fără să mă gândesc la nimic. Vedeam cum ledul
telefonului de pe noptieră clipea încontinuu.
Nu știu cât timp am stat acolo, dar când m-am ridicat mă simțeam mai
bine. Probabil că depășisem primul șoc. Am făcut o baie fierbinte, după care
m-am forțat din nou să mănânc ceva. Am încercat să mă împotrivesc crizelor
de plâns care mă apucau din când în când. N-am putut însă să-mi stăpânesc
lacrimile când mi-am spus în gând: „Bunico, oamenii aceia întunecoși care
vor să-mi facă rău sunt aici!“
M-am adunat apoi din nou. M-am apucat să-mi fac un plan în minte. N-
aveam de gând să-mi întunec existența din pricina minciunii acelei ființe
abjecte numite Süleyman. Eram mai deșteaptă și mai învățată decât el!
Intenționam să lupt!
Am luat telefonul. Am format mai întâi numărul reporterei care mă sunase
în acea dimineață.
— Alo, aici Sibel! a spus ea.
— M-ați sunat azi-dimineață, i-am zis eu.
La auzul numelui meu s-a fâstâcit.
— Aș dori să ofer o explicație, am continuat eu.
— Putem să venim să vă luăm un interviu? m-a întrebat ea.
— Nu, i-am răspuns eu. Nu doresc decât să vă ofer o explicație.
— Ce fel de explicație?
— Știrea pe care ați publicat-o n-are nici o legătură cu realitatea.
— Noi nici n-am afirmat, de fapt, că ar avea, Maya Hanım ! Am spus doar
că la universitate se vehiculează asemenea afirmații.
— Uitați ce este, sunt mamă! Am un fiu de 14 ani. Am părinți. Am un frate
care este colonel. Ia gândiți-vă în ce situație mă pune știrea aceasta a
dumneavoastră!
— Liniștiți-vă, Maya Hanım !
— Cum să mă liniștesc de vreme ce m-am făcut de râs în fața întregii
Turcii?! Vă rog să publicați o lămurire din partea mea! Scrieți măcar că am
respins cu indignare afirmația respectivă!
— Venim imediat la dumneavoastră ca să vă luăm un interviu! O să ne
spuneți tot ce doriți, se poate mai bine de-atât?!
Ah, cap sec! Am făcut imprudența să-i spun „da“ acelei reportere.
— Puteți să vă notați adresa mea?
— Vă știm adresa, Maya Hanım ! Plecăm imediat spre dumneavoastră!
Era obligatoriu să promovez acel examen pentru a mă putea disculpa. M-
am aranjat puțin. Am făcut ordine prin camera de zi. Am văzut că mama mă
sunase de cinci ori, așa că am apăsat pe tasta de apelare a telefonului.
— Mamă!
— Ah, Maya! Să-mi stea inima în loc, nu alta! Unde ești, fata mea?
— Mamă, ai văzut știrea din ziar?
— Am văzut-o.
— E o minciună, mamă, o minciună sfruntată! O calomnie ordinară!
— Bineînțeles că e o minciună, fata mea! Păi nu te știu eu bine?
— Acum au să vină niște ziariști la mine și am să dezmint minciuna aceea.
Ai răbdare până mâine! Tata e bine?
— E bine, slavă Domnului, dar bineînțeles că se necăjește pentru tine!
— Spune-i să nu se mai necăjească! Am să îndrept totul și am să-i dau în
judecată pe cei care au lansat această calomnie!
— Rămâi cu bine, puiule!
Am deschis ușa. Cei doi, o tânără brunetă și un tânăr care avea atârnate de
gât niște ditamai aparatele de fotografiat au intrat în apartament. Eram puțin
supărată că venise și fotograful, dar n-aveam încotro. M-am străduit să mă
arăt pe cât posibil hotărâtă și sigură de mine.
În timp ce stăteam de vorbă cu fata, tânărul se tot învârtea în jurul nostru,
schimbând obiectivele și fotografiindu-ne.
— Aș dori să vă informez că știrea și clevetelile acestea sunt cu totul lipsite
de fundament. Este vorba de rea-credinţă și de un complot la adresa mea!
— Bine, dar cine vă calomniază în felul acesta?
— Süleyman, șoferul rectorului, am spus eu.
— De ce?
— S-a supărat pe mine pentru că nu i-am spus rectorului o serie de lucruri
pe care el ar fi dorit să i le spun. În plus, a încercat să subtilizeze vioara
profesorului care ne-a fost oaspete. Eu i-am dat fapta în vileag, găsind vioara
și înapoind-o proprietarului ei. Süleyman a vrut să se răzbune pe mine tocmai
din aceste pricini.
— Stați o clipă! Profesorul cânta la vioară?
— Da!
— Cui îi cânta, dumneavoastră?
— Bineînțeles că nu mie!
— Bine, dar măcar cânta frumos?! Adică la modul profesionist? Mi se pare
cam ciudat ca un savant să cânte la vioară, de aceea întreb!
— Nu știu, nu prea l-am ascultat, probabil că da, cânta frumos, numai că
nu despre asta vorbim!
— Am văzut fotografii cu profesorul Wagner. Zău că e un tip plăcut!
— Și ce-mi pasă mie?! Ce-mi pasă mie de toți bărbații de pe lumea asta?!
— Da’-i un tip plăcut, nu?
— Poate fi plăcut… Daaa?
— Bine, și v-ați dus cu el la Șile?
— Da!
— De ce ați vrut să vă duceți cu el la Șile într-o zi de iarnă?
— Nu eu am vrut, el a vrut! Voia să-și amintească de vremurile de demult.
L-am dus cu mașina rectorului, condusă de Süleyman.
— Dar ați rămas câteva ore singură cu el la motelul Black Sea…
— Da, pentru că Mercedesul cel vechi al rectorului s-a defectat, așa cum se
întâmplă adeseori, și n-a mai pornit. Süleyman a plecat la Șile, să aducă un
mecanic auto. Doar nu era să-l așteptăm afară pe vremea aceea geroasă!
— Süleyman a revenit după aceea.
— Da, a revenit.
— Mă scuzați că vă pun această întrebare, dar este adevărat că v-a găsit pe
amândoi goi, în pat?
Acesta era un lucru pe care n-aveam cum să-l explic. Dacă aș fi spus că-l
dezbrăcasem pe Max și-l luasem în brațe, așa cum eram, pe jumătate goală,
ca să nu înghețe de frig și că făcusem acest lucru pentru a-i salva viața nu m-
ar fi crezut nimeni.
M-am comportat ca și cum aș fi fost enervată de acea întrebare, pentru ca
reportera să nu se întrebe de ce intervenise o asemenea pauză în discuția
noastră, ce se desfășurase până atunci rapid, cu întrebări și răspunsuri
succesive, și să nu fie cuprinsă de îndoieli. M-am oprit puțin, de parcă aș fi
încercat să-mi stăpânesc enervarea, după care am spus, pe un ton oarecum de
reproș:
— Nu! Ce pat?! Cum poate să inventeze așa ceva, nemernicul?!
— Spuneți, cu alte cuvinte, că sigur nu s-a petrecut așa ceva?
— Nu s-a petrecut!
— Bine, a spus reportera. Hai să mergem, ca să ajungem cu știrea la tipar!
În fața ușii de la intrare, am oprit-o. I-am luat mâna și am privit-o în
adâncul ochilor:
— Uitați ce este, i-am spus eu. Amândouă suntem femei… Știm cum sunt
privite femeile în această țară, mai cu seamă cele singure, așa cum sunt eu.
Am un fiu de 14 ani. Vă rog, în calitatea dumneavoastră de femeie, să mă
scăpați de acest necaz! Vă jur că totul este o calomnie!
Reportera m-a privit în ochi cu afecțiune. Era o tânără care se comporta de
parcă ar fi fost mereu pe grabă, dar în clipa aceea gesturile ei au devenit mai
lente.
— Nu vă faceți griji! mi-a spus ea. V-am înțeles. Am să fac tot ce-mi stă în
putință! Pentru moment, fiți tare!
După ce au plecat ei, m-am mai liniștit puțin. Rezulta că situația respectivă
urma să se îndrepte cel târziu a doua zi. „Bunico, după oamenii aceia
întunecoși au venit niște oameni luminoși!“ am spus eu. „Lucrurile se vor
îndrepta!“
I-am telefonat mamei și i-am dat vestea cea bună, spunându-i că ziarul
respectiv urma să rectifice știrea în numărul de a doua zi. Apoi l-am sunat pe
Ahmet, străduindu-mă să-mi țin nervii în frâu:
— Îți înapoiez toate insultele pe care mi le-ai adresat azi-dimineață! i-am
spus eu. De fapt, ție să-ți fie rușine! Invoci o calomnie, după care te
năpustești asupra mea! Ia ziarul de mâine și citește-l!
Am închis apoi brusc telefonul.
După aceea l-am sunat pe Tarık, iar apoi pe Filiz. Le-am povestit
amândurora ce se întâmplase.
A venit și rândul ultimului și celui mai greu telefon. Am sunat la rectorat.
Am rugat-o pe Neylan să-mi facă legătura cu rectorul. M-a lăsat să aștept
puțin la telefon, după care mi-a spus că rectorul era ocupat și că n-avea să
poată vorbi cu mine.
 Cunoșteam foarte bine acel stil, pentru că și eu scăpasem de mai multe
persoane cu care vorbeam în numele rectorului apelând la aceeași metodă. N-
avea să stea de vorbă cu mine!
L-am sunat pe secretarul general de pe telefonul mobil, iar acesta mi-a
răspuns.
— Mă confrunt cu o mare calomnie, i-am spus eu. Aș vrea să vin și să
explic totul!
M-a întrebat, pe un ton zeflemitor:
— Nu sunteți bolnavă, Maya Hanım?
— Sunt bolnavă, dar am să mă ridic din pat ca să înlătur această pată care-
mi afectează onoarea! În plus, ziarul respectiv va face mâine o rectificare!
— Știți că a fost declanșată o anchetă administrativă referitoare la
dumneavoastră…
— Știu, v-am citit declarația. Din acest motiv aș vrea și eu să vin și să
depun mărturie, să arăt care este adevărul.
— Faceți-o, dar vă previn dinainte: povestea aceasta nu va fi foarte ușor de
dus! Există mai multe mărturii împotriva dumneavoastră.
— Ceea ce numiți dumneavoastră mărturii sunt, de fapt, calomniile
mizerabilului de Süleyman!
— Nu doar ale lui!
— Dar ale cui mai pot fi?!
— Ale băiatului care lucrează la motelul Black Sea, ale chelnerilor de la
Pera Palas, ale angajaților de la recepție, ale chelnerilor care se ocupă de
room service, ba chiar și ale lui Ilyas!
Parcă m-ar fi lovit cineva cu ceva în moalele capului! Acum chiar că o
dădusem în bară! Urmau să facă legătura între motelul Black Sea, mesele de
seară de la Pera Palas și noaptea pe care o petrecusem în camera lui Max…
În acest caz, n-aveam să pot convinge pe nimeni de nimic, indiferent de
ceea ce le-aș fi spus. Trebuia să fac însă neapărat ceva!
— Când să vin? am întrebat eu.
— Mâine dimineață! mi-a spus secretarul general. Domnul rector e foarte
supărat și ar vrea ca scandalul acesta să ia sfârșit cât mai repede cu putință.
Am închis amândoi telefoanele.
Înțelesesem cum stăteau lucrurile. Mă dădeau afară de la universitate.
„Sfârșitul scandalului“ nu putea avea decât un singur sens. Decizia fusese, de
fapt, luată, dar urma să trec printr-o cercetare administrativă așa, de ochii
lumii.
Chiar și în cele mai dificile momente ale sale, omul își dorește să se agațe
de o speranță, se zbate să găsească o ieșire. Prin minte au prins să mi se
perinde cu mare iuțeală tot soiul de idei confuze.
„Chiar dacă este să fiu dată afară de la universitate, n-are prea mare
importanță, căci am să-mi găsesc un alt serviciu, poate că așa e mai bine; în
plus, Tarık mi-a spus că am destui bani, numai să scap de scandalul acesta, să
apară dezmințirea în ziarul de mâine, de fapt, nu strică să-mi schimb viața
radical, să termin cu slujba asta de la universitate, să pot respira și eu mai în
voie, poate că am să mă mut în alt oraș, poate că așa e mai bine, nimic n-are
importanță, Tarık a spus că am destui bani, poate că am să încep o viață mai
bună, am să trăiesc mai frumos de acum înainte, am să-mi găsesc altceva de
lucru, mâine am să mă duc la Tarık și am să-mi iau banii adunați între timp,
am să mă duc la aeroport și am să iau avionul, am să mă duc undeva unde nu
mă cunoaște nimeni, mâine o să apară dezmințirea în ziar, să termin și cu
slujba de la universitate, am să mă duc într-un loc unde e cald și oamenii sunt
fericiți, am să-mi găsesc alt serviciu…“
Cuvintele acestea îmi roiau necontenit prin minte. În mine sporea tot mai
mult dorința de a lăsa totul baltă și de a pleca undeva departe. Între timp s-a
auzit soneria, care m-a trezit din reveriile legate de plaje însorite. Venise
băiatul meu, care reprezenta cea mai bună dovadă că n-aveam cum să-mi pot
împlini visele. Eram nevoită să rămân pe loc și să lupt! Viața mă legase de
Istanbul și de mediul în care trăiam prin fire minuscule, invizibile. Nu mă
puteam purta cum voiam, aidoma unei păsări sălbatice. Trăiam în colivie!
Kerem, mi-am dat seama imediat, n-avea habar de nimic. Arăta la fel ca de
obicei. Pentru siguranță, n-am mai deschis televizorul după masă, căci, cine
știe, s-ar fi putut ivi cineva dornic să difuzeze știrea și la vreun post de
televiziune. Nu se puteau abține când venea vorba de sex, femei, universitate
și alte asemenea lucruri!
Kerem nu intra pe site-urile de știri de pe internet, dar, pentru orice
eventualitate, l-am rugat să investigheze povestea cu arhivele naziste de la
Bad Arolsen: putea găsi oare online niște informații referitoare la Scurla și
Wagner?
O astfel de idee era mană cerească pentru el. S-a așezat imediat în fața
monitorului. M-am gândit la relația ciudată care există între scris și viața
omului. Scrisul nu ținea de sfera naturalului. Fusese inventat – altfel spus, nu
făcea parte din natura noastră, așa cum nu făcea parte nici zborul. Din pricina
aceasta, ne temeam de scris la fel de mult ca de zbor. Oare să fi avut dreptate
Claude Lévi-Strauss când punea involuția umanității pe seama inventării
scrisului?
Odată așternute pe hârtie, ba chiar devenite știri de ziar, până și cele mai
inocente demersuri umane ajungeau să-ți sugereze ceva vinovat. Se putea
întâmpla să ieși seara, să te vezi cu un prieten în Beyoğlu, să iei cina cu el la
Rejans, apoi să te întorci acasă. În principiu, o înlănțuire de acțiuni de acest
gen se număra printre cele mai banale comportamente din lume. Când însă
aceeași poveste era relatată într-un ziar, într-un raport, într-un proces-verbal
întocmit de poliție, ajungea să semene cu un delict: „Persoana și-a părăsit
locuința la ora 19.14, apoi a urcat într-un taxi cu numărul de înmatriculare 34
AF 6781 și s-a dus în Taksim. A luat-o pe Bulevardul Istiklal și s-a întâlnit cu
cealaltă persoană în dreptul Consulatului Franței. Cei doi au traversat
bulevardul pe jos și s-au îndreptat către restaurantul numit Rejans, care a fost
înființat de «rușii albi». Persoanele au rămas la restaurant două ore, după care
s-au despărțit în fața acestuia. Persoana vizată s-a îndreptat din nou către
Taksim, a urcat într-un taxi cu numărul de înmatriculare 34 ZD 2645 și a
ajuns acasă la ora 23:27.“
Cam așa decurgeau lucrurile! Litera scrisă putea să-ți umbrească viața,
putea să te prezinte ca pe un delincvent, ba chiar putea să te distrugă. O
imagine cu caracter documentar nu era înzestrată, de pildă, cu aceeași
însușire, căci cei care o priveau n-aveau cum să nu remarce banalitatea
întâlnirii amintite mai sus, expresiile chipurilor celor doi, schimburile de
glume amicale dintre ei și să priceapă, astfel, că punctul de plecare al poveștii
respective era reprezentat de o întâlnire cu totul nevinovată. Scrisul punea
însă în mișcare imaginația oamenilor și făcea ca până și cele mai inocente
gesturi să dobândească semnificații neobișnuite. Cea mai înspăimântătoare,
cea mai distructivă putere de care dispuneau ziarele și poliția consta, de fapt,
tocmai în această trăsătură.
 Apoi m-am gândit însă că și literatura își trăgea seva din aceeași obârșie.
„Și Tolstoi a zămislit cărți, dar și Adolf Hitler. Problema nu privește textele
scrise, ci scopul cu care au fost concepute acestea. Până și Dumnezeu
vorbește despre sine în scris. Dar oare Dumnezeu nu exista și înainte de
inventarea scrierii?!“
M-am dus să mă culc și m-am ghemuit sub plapumă. Aveam o durere
undeva în adâncul sufletului și îmi simțeam întreaga ființă năpădită de
spaimă. Îmi aminteam de vremea în care, fetiță fiind, mă speriam de umbrele
din încăpere, asemuindu-le cu niște siluete înspăimântătoare. În cameră se
auzea trosnind câte ceva, numai că la vremea aceea nu știam că obiectele de
lemn trosnesc, ci credeam că intraseră peste mine niște oameni răi și mi se
făcea frică. Închideam ochii strâns de tot și așteptam. După ce rămâneam așa
o vreme, mă năpusteam afară din pat, dădeam iama în odaia bunicii și mă
strecuram sub plapuma ei. Bunica mă strângea în brațe și mă liniștea,
mângâindu-mă pe păr.
În seara aceea încercam aceleași spaime. Urmau să se întâmple niște
lucruri rele, iar eu eram singură împotriva întregii lumi.
 17

A doua zi dimineață m-am trezit înainte de a se crăpa de ziuă, după un

somn agitat, cu multe întreruperi și coșmaruri. Primul lucru pe care l-am făcut
a fost să mă duc la ușă și să văd dacă venise ziarul. Punga de plastic atârnată
de clanță era goală, așadar nu venise încă.
M-am întors în cameră și m-am vârât din nou în pat, dar îmi era imposibil
să mai adorm. Inima mi se zbătea în piept cu putere. Atunci mi-a venit din
nou în minte doctoria de la Filiz. Oare de ce nu mă gândisem la ea cu o seară
înainte? Tabletele acelea gri puteau fi divizate în patru. Filiz îmi spusese să
iau un sfert, dar eu am luat o jumătate, căci mi se părea imposibil să-mi
astâmpăr altfel inima.
M-am mai dus de trei ori să mă uit la ușă, deși știam foarte bine că ziarul
nu venea atât de devreme. Când m-am uitat ultima oară, punga de plastic era
tot goală, dar dinspre scări răzbătea zvon de pași. Prin urmare, portarul
începuse să lase în pungile atârnate de clanțele ușilor pâinea și ziarele.
Am intrat în apartament și am așteptat dincolo de ușă. Sunetele de pași s-
au apropiat, apoi s-a auzit fâșâitul pungilor de plastic. După aceea s-a așternut
tăcerea. Am deschis ușa imediat, am luat punga și am scos ziarul din ea. Pe
prima pagină nu se afla nici o știre legată de mine, dar pe pagina a doua se
lăfăia o ditamai fotografie a mea, care m-a șocat cu totul.
Priveam drept în obiectiv, cu un zâmbet sfios. Fotografia era flancată de un
titlu în ghilimele: „Era un om foarte plăcut!“ Dedesubt găsiseră cu cale să
scrie „Femeia-cheie din scandalul de la universitate a discutat cu reportera
noastră“. Mai era și portretul lui Max.
Cât despre știrea propriu-zisă, aceasta nici măcar nu trecea dincolo de ceea
ce spusesem eu: se preciza că, potrivit afirmației mele, „era un om plăcut,
cânta foarte frumos la vioară“. Știrea aceea reprezenta însă condamnarea mea
la moarte! Din acel moment nu mai aveam cum să trăiesc în societatea, în
mediul din care făceam parte.
Mi s-a urcat tot sângele la cap. Am luat imediat telefonul și am sunat-o pe
Sibel, reportera care mă vizitase acasă. Mi s-a spus că nu venise încă. Am
sunat-o apoi din zece în zece minute. La al patrulea apel a răspuns ea. Am
răcnit cât mă ținea gura:
— Cum puteți să-mi faceți așa ceva?! Asta v-am spus eu?! Am să mă duc
la avocat și am să vă dau în judecată, am să vă fac să retractați prin decizie
judecătorească!
Eram atât de furioasă încât nu-mi mai puteam controla tonul și cuvintele.
Știrea, cu fotografiile însoțitoare și cu citatele în ghilimele, fusese
concepută cu atâta abilitate, încât din ea se desprindea imaginea unei
pațachine, angajată a Universității, care trăise o poveste de dragoste cu un
profesor în vârstă, romantic, arătos, care obișnuia să cânte la vioară. Se arăta
mai cu seamă că eram celibatară.
După o vreme am auzit, printre țipetele mele, vocea tinerei:
— Mă scuzați! mi-a spus ea. Aveți dreptate, și eu m-am necăjit foarte tare!
După mine, ar trebui să dați o dezmințire, zău așa!
Am rămas uimită:
— Păi, atunci de ce ați mai comis mârșăvia asta?!
— Fiți convinsă că nu eu sunt vinovata! Eu am scris și am dat mai departe
ceea ce mi-ați spus dumneavoastră. Nici mai mult, nici mai puțin! Titlul pe
care-l pusesem eu suna așa: „Totul este o calomnie!“
— Și atunci ce s-a întâmplat?!
Mi-a răspuns, coborând tonul:
— Așa a găsit de cuviință redactorul paginii! Eu nu sunt decât o biată
reporteră. Le aduc șefilor știrea pe care mi-o cer, după care ei decid ce anume
vor publica.
— De ce mi-au făcut mârșăvia asta?! am întrebat-o eu. Nu-l cunosc pe nici
unul dintre ei, chiar n-au nici un strop de respect pentru adevăr?! Cum am să-
mi mai văd de viață de-acum înainte, cu toată știrea asta?!
Reportera mi-a răspuns:
— Aveți dreptate. Credeți-mă că sunt sincer afectată! Cel mai bine ar fi să-
i obligați să retracteze printr-o decizie judecătorească.
O spunea pe un ton abia auzit. Eram convinsă de sinceritatea ei.
 — Îmi cer scuze că am țipat la dumneavoastră! i-am spus.
— Nu e nici o problemă! mi-a răspuns ea. Vă înțeleg foarte bine.
În timp ce închideam telefonul, am auzit vocea lui Kerem și am sărit în sus
ca arsă:
— Ce s-a întâmplat, mamă? La cine țipai?
— N-are importanță, i-am spus eu. A apărut o încurcătură la serviciu…
Hai să-ți pregătesc micul dejun!
După ce l-am expediat pe Kerem la școală, l-am sunat pe Tarık. I-am
vorbit de cele întâmplate și de atitudinea celor de la ziar. I-am spus că aveam
nevoie de un avocat. N-aș fi avut cum s-o scot singură la capăt cu o asemenea
poveste.
Mi-a spus să mă liniștesc și să nu intru în panică. Urma să-mi găsească el
un avocat și, pe de altă parte, avea niște prieteni care lucrau la acel ziar. Voia
să-i roage să rectifice știrea.
— Strânge și tu puțin din dinți! mi-a spus el. În țara asta a noastră, până și
cele mai mari scandaluri sunt date uitării după o săptămână. Fii convinsă că
n-o să-și mai amintească nimeni nimic de asta!
— Dar cei apropiați mie, vecinii, colegii de serviciu au s-o facă! În plus,
mă revoltă nedreptatea care mi se face!
— Oohooo! a spus el. Câte nedreptăți nu există în țara asta, până să se
ajungă la tine! Criminalii sunt puși în libertate, iar violatorii stau doi ani la
pușcărie, după care ies bine mersi. Cauți nedreptăți?! Asta care ți s-a făcut ție
e una foarte măruntă, crede-mă!
Vorbea pe un ton care sugera că nu-mi respingea spusele, ci le susținea,
care arăta că-mi împărtășea supărarea. Cu toate acestea, vorbele sale n-aveau
nici un înțeles pentru o persoană aflată în situația mea.
— Cui îi arde cămașa pe el, știe ce e focul! i-am spus eu. Dacă ai fi fost în
locul meu, n-ai mai fi vorbit așa.
— Și asta e adevărat! a zis el. Dar și ceea ce spun eu e adevărat!
S-a așternut tăcerea. Apoi a continuat:
— Dacă vrei, hai să facem amândoi o conferință de presă! Am să spun că
ești logodnica mea, că te cred, că n-ai făcut așa ceva. O să ne ținem de mână
și o să zâmbim dulce în lumina obiectivelor!
— Aooleuu, las-o baltă! am spus eu. Ar fi chiar mai rău decât e deja! O să
spună: „Să mor eu, femeia aia mai are și logodnic!“
— Ce faci azi?
— Mă duc la universitate, am spus eu. A fost declanșată o anchetă
administrativă la adresa mea.
— După aceea, sună-mă, să-ți fac legătura cu avocatul! La nevoie, dăm în
judecată și universitatea!
Nu știam că băiatul acela era atât de bun la inimă! Oamenii buni la nevoie
se cunosc. Cu toate acestea, încercam o anumită stânjeneală. Tarık credea că
tot ceea ce se scrisese în ziar reprezenta o simplă scorneală. De aceea i se
părea logic să dea în judecată universitatea, și așa mai departe. Martorii
urmau însă să relateze că mă văzuseră în pat cu Max, eu fiind pe jumătate
despuiată, că luasem masa în tête-à-tête cu el, că îmi petrecusem noaptea în
camera lui, ba chiar că ceruserăm să ni se aducă băutură în cameră. Eram
nevinovată, dar cui era să-i explic în ce consta nevinovăția mea…
Mi-am pus o rochie de femeie serioasă și am plecat la universitate.
Doctoria mă mai calmase puțin. Eram pregătită pentru tot soiul de ocheade,
chicoteli ori șușoteli cu subînțeles.
M-am dus direct în biroul secretarului general. De data aceasta nu s-a mai
uitat la sânii mei. Era cât se poate de sobru.
— Luați loc, Maya Hanım ! mi-a spus el. Ați pus universitatea într-o
situație foarte delicată.
— Nu! am spus eu. Nu sunt de acord! Cele relatate în presă sunt simple
scorneli. Eu n-am făcut nimic nelalocul lui!
Secretarul general m-a condus în biroul domnului rector. Am pășit în
încăpere fără să salut pe nimeni, plină de demnitate, cu capul sus, urmărită de
privirile celor de la cancelarie.
Rectorul s-a purtat foarte rece. În birou mai erau alți câțiva profesori.
Secretarul general a spus:
— Maya Hanım neagă totul. Afirmă că toate acele lucruri sunt simple
calomnii.
Rectorul a cerut să fie chemat Süleyman. Probabil că acesta se afla pe
undeva prin preajmă, căci a venit foarte repede. A intrat în birou spăsit. A
rămas în așteptare, cu mâinile împreunate în față. Nu se uita deloc la mine.
Rectorul i-a spus:
 — Maya Hanım afirmă că ai calomniat-o. Spune-ne ce ai văzut!
— Mă jur pe onoarea mea, să-mi sară ochii din cap dacă vă mint, mă jur pe
Sfântul Coran că…
— Lasă jurămintele și spune-ne ce ai văzut! l-a apostrofat rectorul.
— În ziua aceea am plecat la Șile cât încă mai era întuneric afară. Omul
acela s-a apucat să cânte la vioară pe malul mării. Am crezut c-a înnebunit!
După aceea l-am dus la hotel ca să nu degere de frig. Mașina se stricase. Eu
am plecat la Șile ca să caut un mecanic. Când m-am întors, după vreo trei ore,
am văzut-o pe femeia asta în pat cu omul ăla.
Rectorul s-a întors către mine:
— Ce spuneți despre aceste afirmații?
— Reflectă adevărul, domnule, i-am zis eu.
Tot comitetul reunit acolo, care se aștepta să neg, a rămas mut de uimire.
— Cum adică, reflectă adevărul?
— Tot ceea ce a spus este adevărat!
S-au uitat uimiți unul la altul.
— Așadar, vă mărturisiți vina!
— Nu, nu sunt vinovată.
— Cum adică?!
— Rezumatul faptelor reflectă realitatea, dar semnificația lor este alta.
— Ați fost sau nu în pat cu profesorul Wagner?
— Am fost, dar nu în sensul sugerat de dumneavoastră.
— Bine, dar atunci în ce sens?! Să vă auzim și pe dumneavoastră!
— Ziua în care profesorul ne-a cerut să mergem la Șile pentru a rememora
niște întâmplări de demult a fost cea mai rece zi a anului. Vă rog să vă
aduceți aminte de data de 24 februarie! Imaginați-vă, totodată, cât de cumplit
de frig putea să fie pe țărmul Mării Negre! Profesorul, care stătuse multă
vreme acolo, se confrunta cu o moarte sigură. L-am vârât în mașină, numai că
mașina se stricase. Pentru că nu-i mai pornea motorul, nu funcționa nici
radiatorul. Prin urmare, era inutil să rămânem în ea. L-am târât amândoi pe
profesor la un motel care se afla pe o colină. Nici acolo nu exista vreo sursă
de încălzire. Când l-am culcat în pat și l-am acoperit, era vânăt și avea
mâinile înțepenite. Mi-am dat seama că era pe moarte.
Am tăcut, dar apoi m-am gândit că nu era cazul să mă întrerup acolo, așa
că am continuat:
— M-am vârât în pat și am încercat să-i transmit o parte din căldura
trupului meu, pentru a-i salva viața. Faptul acesta i-a fost, într-adevăr, de
folos și l-a salvat. De fapt, după aceea l-am dus la spital. Dacă îi veți analiza
documentele medicale, vă veți da seama că a fost expus la o răceală foarte
puternică. Am făcut tot ceea ce-mi revenea mie pentru ca universitatea să nu
fie implicată într-un potențial scandal provocat de moartea prin degerare a
unui oaspete străin, a unui profesor american. Aceasta este singura mea vină.
S-au uitat din nou cu toții unii la alții, iar rectorul s-a apucat să
mâzgălească niște forme nedefinite pe hârtiile din fața sa. Erau derutați, nu
știau ce să spună.
— Ar mai fi ceva, domnule! am spus eu.
— Ce anume? a întrebat rectorul.
— Süleyman, adică șoferul dumneavoastră, mi-a cerut să vă rog să-l
angajați pe nepotul lui la universitate. Cum n-am agreat această idee, s-a
supărat și a început să nutrească gânduri de răzbunare la adresa mea. În plus,
a comis un delict.
— Ce fel de delict?
— Mi-a spus că vechea vioară a profesorului, rămasă în Mercedes, nu se
mai afla acolo. Eu și Ilyas ne-am dus la atelierul de reparații auto și am găsit-
o în portbagaj, înfășurată în niște cârpe. Ilyas îmi este martor! Am evitat,
astfel, să fie furată și i-am înapoiat-o profesorului. Poftiți, aceasta este cartea
de vizită a meșterului Rıza, care a fost martorul acestui incident la atelierul
auto.
Am pus cartea de vizită pe biroul rectorului.
Simțeam că năruisem toate zidurile care-mi stăteau în față. Eram pe cale să
câștig, iar Süleyman începuse să tremure ca varga, de teamă să nu-și piardă
slujba.
— V-ați jucat cu onoarea unei angajate fidele și respectabile, ca urmare a
calomniei proferate de un șofer înclinat către infracțiuni și a minciunilor unei
gazete care a găsit prilejul potrivit pentru a-și manifesta ostilitatea față de
dumneavoastră! am continuat. În ceea ce mă privește, sunt mamă, am o
poziție respectabilă în societate, iar părinții mei, acum pensionari, au fost
cândva cadre didactice. Nu mă așteptam deloc să vă comportați cu mine în
acest fel!
Era limpede că în mintea rectorului survenise o schimbare. Mai avea puțin
și se ridica în picioare pentru a-și cere scuze. Tocmai când începusem să cred
că ieșisem biruitoare, s-a amestecat în vorbă cobea aceea de secretar general:
— Aș putea să vă întreb ceva, Maya Hanım?
— Vă rog, domnule profesor!
— Când a fost externat din spital, profesorul era sănătos, nu-i așa?
— Da.
— Caloriferele de la Pera Palas funcționau…
Înțelegeam încotro voia să bată, numai că am continuat să-i răspund
prompt, pentru ca ezitările mele să nu creeze un context neprielnic.
— Da, funcționau…
— Altfel spus, profesorul nu îngheța de frig, așa cum se întâmplase la
Șile…
— Nu, nu îngheța.
— Bine, dar în cazul acesta de ce ați preferat să vă petreceți noaptea în
camera și în patul lui? Și gestul acesta era menit să salveze o viață?!
— Nu, domnule.
— Ați comandat o sticlă de Martell ca să-l încălziți mai bine pe profesor?
— Toate acestea au o explicație, am spus eu. Profesorul este o persoană
care a suferit foarte mult. În perioada petrecută la Istanbul i s-au întâmplat
niște lucruri îngrozitoare. Tocmai îmi vorbea despre ele și am vrut să-i alin
durerea.
Secretarul general a râs, uitându-se de această dată fără înconjur la sânii
mei:
— Se pare că a fost o metodă destul de eficientă!
Au râs și ceilalți, cu excepția rectorului. Probabil că rectorul ținea la mine
și chiar credea în sinceritatea mea, numai că nu scotea o vorbă.
În clipa aceea mi-am dat seama că pierdusem partida. Indiferent de ce ar fi
urmat să spun de atunci înainte, nu m-ar mai fi ascultat nimeni. Povestea o
luase pe un făgaș cu conotații sexuale și, odată abordat acest subiect, orice
alte teme treceau în plan secund.
Rectorul a spus:
— Îmi pare foarte rău, Maya Hanım! După aceste întâmplări însă mi se
pare dificil să mai lucrăm împreună. Vă mulțumesc pentru activitatea depusă
până în prezent. Preferați să demisionați sau să fiți eliberată din funcție în
urma anchetei disciplinare?
M-am gândit, n-aș putea să spun de ce, că, odată ajunsă în acel punct, nu
era cazul să mai ezit nici o clipă, așa încât am răspuns prompt:
— Am să-mi înaintez imediat cererea de demisie.
Rectorul s-a uitat rapid la ceilalți, luându-i rând pe rând.
— Ședința a luat sfârșit, a spus el.
Am ieșit, fără să mai pierd vremea, și m-am dus în biroul meu. Am deschis
un document Word în computer și am scris: „Dat fiind faptul că am fost
victima unei calomnii injuste și că n-am primit sprijinul conducerii
universității, demisionez din funcție. Cu respect…“ Am imprimat
documentul, l-am semnat și l-am pus pe birou. Am luat de pe etajeră cărțile
care-mi aparțineau, apoi, de pe birou, fotografia lui Kerem și, din sertare,
diverse mărunțișuri care se adunaseră acolo de-a lungul timpului, precum o
cremă, un pieptene, niște picături de nas, și am părăsit clădirea fără să-mi iau
rămas-bun de la nimeni, cu gândul de a nu mă mai întoarce niciodată acolo.
Existau, de fapt, niște persoane, precum Nermin Hanım de la arhivă, de la
care aș fi vrut să-mi iau la revedere, dezvăluindu-le, totodată, adevărul, dar în
clipele acelea nu aveam destulă putere ca să fac așa ceva, căci mă stăpâneam
cu greu să nu plâng. În taxi însă nu m-am mai putut abține și am început să
bocesc.
Bietul șofer nu știa ce să facă:
— O să treacă, doamnă dragă, nu te mai necăji! mi-a zis el. Numai moartea
n-are leac!
Când am ajuns prin dreptul gării Sirkeci mă mai calmasem puțin, îmi
trecuse criza. Șoferul mi-a spus:
— Doamnă dragă, dacă dorești îți iau un simit și un ceai.
— Nu, mulțumesc, i-am răspuns eu, nu vreau!
Am trecut apoi podul Galata și am ajuns în Karaköy. Vapoarele de pe
liniile orășenești tot veneau și plecau de la debarcader. Pescărușii se luau pe
urmele lor. Mirosul de pește la grătar care se vindea direct din bărci, alături
de pâine, plutea pretutindeni în jur. De data aceasta, șoferul m-a întrebat:
— Doamnă dragă, să-ți iau niște pește cu pâine? Poate că poftești la el!
Nu-ți face griji, căci opresc aparatul de taxare!
— Mulțumesc! i-am spus eu din nou. Mulțumesc foarte mult, dar ajunge
dacă mă duci cât mai repede acasă!
Bietul băiat se tot zbătea să ajute o femeie amărâtă, numai că nu avea nici o
putere în privința aceasta.
Potrivit vechilor tradiții anatoliene, mâncarea era leacul oricărei suferințe.
Oricât de tristă ar fi fost întâmplarea prin care treceai, hrana avea rol
tămăduitor. Când murise bunica din partea mamei, aflată la Antakya, vecinele
ei nu ne îngăduiseră vreme de o lună să gătim în casă. Fiecare dintre ele
așternea, cu rândul, câte o masă sărbătorească. Oamenii mâncau „de sufletul
morților“, de parcă sufletele lor chiar ar fi tras foloase de pe urma acelor
merinde.
Eu mă supăram pe cei care judecau și disprețuiau astfel de datini din
perspectiva logicii materialiste a zilelor noastre. Mâncarea era una dintre
modalitățile de consolare plăsmuite de umanitate pe parcursul a mii de ani și,
din punctul meu de vedere, era o formulă de alinare necesară.
Odată ajunși în fața casei, șoferul n-a vrut să-mi ia bani pentru cursă:
— Doamnă dragă, cum să fac eu bani pe socoteala dumitale în ziua aceasta
tristă?! Dumnezeu să ne ție! a început el să turuie.
N-avea, de fapt, nici o idee cu privire la necazul meu și nici nu era curios
să afle despre ce era vorba. Îl interesa suferința mea. M-am străduit îndelung
până am reușit să-l determin să accepte banii.
Mi-am lăsat lucrurile, după care l-am sunat pe Tarık, care a venit să mă ia
cu un Jaguar pretențios. Cine știe ce-or fi gândit vecinii mei, care probabil că
citiseră ziarul! După profesorul acela bătrân, mai apăruse acum și un bărbat
tânăr și bogat!
Tarık m-a dus la Paper Moon. Am insistat să ne ținem departe de
restaurantul acela șic, unde toată lumea se ducea pentru a vedea și a fi văzută,
dar nu m-a luat în seamă. Chelnerii, care-l cunoșteau („Poftiți, Tarık Bey! “),
ne-au instalat la o masă frumoasă, după care ne-au adus niște ditamai
meniurile. I-am spus lui Tarık să aleagă el ce voia.
A făcut, într-adevăr, niște alegeri foarte bune.
— În perioada aceasta trebuie să mănânci bine și să fii puternică! îmi
spunea el.
 Gândea, cu alte cuvinte, exact ca șoferul de taxi. Orizontul unuia dintre ei
se limita la un sandvici cu pește cumpărat din barcă, iar al celuilalt la un
restaurant precum Paper Moon, celebru în întreaga lume, dar logica după care
se ghidau era aceeași.
Restaurantul, care gemea mereu de lume și unde era greu să găsești un loc,
părea relativ gol, căci marea criză îi afectase pe mulți oameni de afaceri și,
chiar dacă pierderile suferite nu se răsfrânseseră asupra banilor pe care-i
cheltuiau pe mâncare, nu voiau să atragă atenția arătându-se prin locuri atât
de scumpe.
Adevărul este că îmi făceam, într-o oarecare măsură, de lucru cu Tarık, cu
restaurantul, cu mâncarea, cu cei care se aflau la mesele din jurul nostru,
numai că suferința pe care-o purtam în suflet nu se stinsese, o simțeam din
vreme-n vreme străpungându-mi inima ca un cuțit. Nedreptatea și calomniile
la care fusesem supusă mă îndureraseră nespus. Și, mai cu seamă, atitudinea
acelui ziar!
După ce ne-a fost adusă mâncarea, l-am întrebat pe Tarık dacă îmi găsise
un avocat bun.
— Te-ai mai liniștit? m-a întrebat el.
— Cum adică „te-ai mai liniștit“?! Ceva mai devreme am fost concediată,
presa m-a făcut de râs în toată Turcia și habar n-am ce-am să-i spun băiatului
meu! Cum să mă liniștesc?!
— Este foarte important să fii calmă când îți vorbesc, mi-a spus el. N-am
vorbit cu nici un avocat…
— Ceee?
— …pentru că nu este o chestiune legată de avocatură.
— Măcar să le dau peste bot ălora de la ziar pentru minciună, să-i oblig să
retracteze, să-i dau în judecată pentru insultă!
În vremea aceasta, chelnerul ne-a întrebat dacă ne plăcea mâncarea
comandată. I-am mulțumit, spunându-i că era bună. La solicitarea mea, beam
amândoi apă. Cine știe ce s-ar fi întâmplat cu mine dacă aș mai fi băut și vin
după ce luasem Lexotanil!
Tarık mi-a spus:
— Uite ce este! Să zicem că am vorbit cu un avocat și că acesta a conceput
o dezmințire. Se duce la tribunal cu ea, obține, dacă reușește, o hotărâre în
sensul ăsta, iar ziarul publică dezmințirea, dacă vrea.
— Cum adică, „dacă vrea“?!
— Are dreptul s-o lungească timp de o sută de zile. În plus, nu se întâmplă
nimic dacă n-o publică. Plătește o mică amendă. Să zicem însă că o publică.
În felul acesta, nu vei face decât să le reamintești oamenilor de povestea
respectivă, nu vei face decât s-o readuci la ordinea zilei după nu știu câte
luni…
— Bine, dar un proces de calomnie, prin care să solicit plata unor daune?
— În țara aceasta, până și cel mai simplu proces durează cinci ani. Apoi
mai există și etapa legată de Curtea Supremă. Dosarul așteaptă câțiva ani și
acolo. Dacă sentința este casată, se rejudecă totul de la capăt. Ce importanță
mai are dacă câștigi sau nu procesul după cinci-zece ani?!
— Situația este chiar atât de fără ieșire?
— Da! a spus el. Din păcate, așa este! Sistemul judiciar este blocat, nu mai
funcționează. De aceea, haide, renunță la poveștile astea! Ai să-ți mănânci
nervii, ai să te superi și fiecare drum al tău la tribunal va readuce știrea în
actualitate.
— Bine, dar atunci cum își caută un cetățean dreptatea în țara asta?!
Mi-a dat un răspuns scurt și clar:
— Nu și-o poate căuta! Știi că există procese care nu s-au soldat cu nici o
sentință de treizeci de ani și că, din cauza aceasta, criminalii profită de
prescrierea pedepselor?
— Treizeci de ani?!
— Da, treizeci de ani.
Date fiind spusele lui, mă cuprinsese o disperare profundă și mi se oprea
mâncarea în gât.
— Și-atunci, eu ce mă fac?!
— Mai întâi, renunți să te mai joci cu furculița și termini de mâncat! După
aceea te duci acasă, tragi un somn zdravăn și aștepți ziua de mâine.
— Și după aceea?!
— Mâine o să apară o știre favorabilă și ai să le arăți ziarul tuturor celor
care au formulat acuzații la adresa ta, spunându-le că a fost o eroare.
— Vrei să spui că ai vorbit cu prietenii tăi?
— Sigur! Tu fă așa cum ți-am spus! Apoi o să ne gândim la ce va fi mai
departe. Vrei panna cotta ?
— Nu!
— Tiramisu?
— Nu! am spus eu, și am râs.
— De ce râzi? m-a întrebat el.
— Toată lumea vrea să-mi dea astăzi ceva să mănânc, i-am spus eu. Banii
mei continuă să facă pui?
— Sigur!
— E bine, voi avea mare nevoie de ei, căci acum sunt șomeră!
Înainte de a ne ridica de la masă, mi-a spus:
— Nu te necăji! Tocmai tu să nu-ți găsești de lucru?!
După ce m-a lăsat Tarık acasă, am stat multă vreme în salon, dusă pe
gânduri. Sprijinul unui prieten în acea zi dificilă îmi făcuse grozav de bine,
mă despovărase. Adevărul este că era puțin snob, se dădea în vânt după
ceasurile scumpe, după hainele de firmă, după mașinile cochete, după
manifestările ostentative, era, cu alte cuvinte, un playboy, deloc pe gustul
meu, și nu împărtășea aceleași valori cu mine, dar avea un suflet mare.
Prietenia pe care mi-o arătase îmi umpluse sufletul de recunoștință.
Dacă fiul meu nu auzise nimic nici în ziua aceea, n-aveam să-i spun nici eu
nimic, urmând să vorbesc cu el a doua zi, după apariția știrii rectificate în
ziar. Dacă avea să apară și aceea! Eu n-aveam nici o încredere, dar Tarık
părea foarte sigur pe el când vorbea despre acest lucru.
Nu mă mai simțeam părăsită nici măcar în acele clipe în care stăteam
singură în apartamentul cufundat în tăcere. În astfel de momente, prezența
bradului din salon îmi făcea bine. M-am dus în bucătărie, am luat carafa cu
apă și l-am udat. Mi-am trecut mâinile peste ramurile lui, de parcă aș fi
dezmierdat chipul bunicii mele dinspre mamă.
Sub efectul calmantului, dar și al mesei, m-a luat parcă somnul, așa încât
m-am ghemuit pe canapeaua din salon. Eram, de fapt, nedormită încă din
noaptea anterioară.
Am senzația că, în timp ce dorm, se pornește un cutremur. Canapeaua pe
care stau lungită se tot scutură, se zgâlțâie îngrozitor! Cât pe ce să mă
rostogolesc de pe ea! Îmi spun că este vorba despre marele cutremur așteptat
de toată lumea și mă simt ușurată, căci în felul acesta vor muri cu toții, și cei
de la universitate, și cei de la ziar. Dintr-un motiv sau altul, nu mă gândesc
însă la moartea fiului meu. Continui să mă legăn, fericită…
De undeva, de departe se aud niște anunțuri, niște voci care spun
„turbulențe, turbulențe“. Cineva mă atinge pe umăr:
— Doamnă, vă rog să vă prindeți centura!
Mă uit să văd cine este și o zăresc pe stewardesa Renata, care m-a ajutat
ceva mai devreme:
— Suntem într-o zonă cu turbulențe. Probabil că n-ați auzit anunțurile.
— Îmi cer scuze! îi spun eu.
Îmi prind centura, buimacă de somn. Cogeamite avionul continuă să se
zgâlțâie de zor. Până și dulapurile aflate deasupra capetelor noastre scârțâie.
Îmi dau seama că am ațipit. În acest răstimp, jaluzelele de la hublouri au fost
deschise. În avion e lumină. Toți pasagerii au în față tava cu micul dejun. Își
țin cu mâinile paharele cu suc de portocale, cafea, ceai, ca să nu se răstoarne.
Stewardesele au încetat să-i mai servească. Perechea care se zbânțuia în
timpul nopții sub pătură s-a deșteptat dintr-un somn adânc, tihnit. Chipurile
celor doi sunt pline de strălucire și se privesc în ochi. „Ah, minunatul somn al
tinereții!“ Oare cine a rostit aceste cuvinte? Max, desigur!
După plecare, primisem un e-mail de la el. Îmi scria că drumul decursese
bine, că n-avea să uite niciodată săptămâna care tocmai trecuse și mă întreba
cum o mai duceam. Cum nu puteam să-i spun „Am dat de belea din cauza
ta!“, i-am răspuns scurt: „Sunt bine.“
 18

În noaptea aceea am adormit din nou cu somnifere, iar dimineață, când m-

am trezit, mă dureau toate încheieturile. Mă simțeam sleită, fie din pricina
încordării, fie din pricina tristeții. Primul lucru pe care îl percepeam când mă
trezeam din somn, de când cu știrea aceea, era o depresie profundă,
sentimentul că ceva mergea prost, că se întâmplase o catastrofă. Apoi
rememoram povestea și încercam o durere intensă, de parcă ar fi împlântat
cineva un cuțit în mine. Așa s-a întâmplat și în acea zi. Perna îmi era umedă.
Oare să fi plâns? Nu-mi dădusem seama că s-ar fi petrecut așa ceva.
M-am ridicat din pat săgetată de junghiuri, de felurite dureri, apoi am luat
ziarul și l-am răsfoit, plină de speranță. Pe pagina a doua nu era nimic, trei,
patru, cinci, șase, șapte, opt… Întorceam paginile cu sârg. Tocmai când eram
pe punctul de a mă lăsa pradă disperării, am văzut o știre minusculă pe pagina
a douăsprezecea:
DEZMINȚIRE DIN PARTEA FEMEII ÎNVINUITE
SUNT NEVINOVATĂ
Ieri s-a înregistrat o nouă evoluție în scandalul care zguduie de două zile
Universitatea din Istanbul. Maya Duran, responsabila Biroului de Relații cu
Publicul, despre care se afirmă că ar fi avut o relație cu profesorul
Maximilian Wagner, invitat al Universității, a făcut precizarea că toată
această poveste este o calomnie.
Declarația acordată ziarului nostru de către Maya Duran este
următoarea: „N-am avut nimic de împărțit cu profesorul Wagner, dincolo de
relația noastră oficială. Toată această poveste reprezintă un complot și o
calomnie. Dacă stăm să ne gândim la vârsta și la poziția acestui profesor
venerabil, care beneficiază de o bună reputație internațională, și la
responsabilitățile care îmi revin mie în calitate de turcoaică și de mamă
turcă, acest adevăr este cum nu se poate mai limpede. Condamn cu dezgust
această calomnie!“
Am rămas deconcertată când am citit știrea. Era bine că apăruse, numai că
eu nu spusesem așa ceva. Puseseră acolo cuvintele „turcoaică“ și „mamă
turcă care-și cunoștea responsabilitățile“ ca să mă apere mai bine. Prin
urmare, ajunseseră la concluzia că ei aveau să mă apere mai eficient de
propriile-mi cuvinte. Cu toate acestea, era bine, desigur! Știrea mă făcuse să
încerc un ușor sentiment de despovărare, căci măcar acum dispuneam de ceva
care se situa la polul opus știrii dinainte. În plus, nu scriau că-mi încetase
contractul de muncă. Cât de puternică era presa, Doamne! Te putea duce și la
spânzurătoare, dar și în rai!
Tocmai când eram pe punctul de a lăsa ziarul din mână, mi-au picat ochii
pe o fotografie chiar de sub știrea pe care tocmai o citisem. O văzusem și
înainte de a citi actualizarea aceea referitoare la mine și îmi trecuse prin
minte că omul din poză semăna teribil cu Ahmet. De data aceasta m-am uitat
la ea cu ceva mai multă atenție și am rămas mută de uimire: da, el era!
Ahmet, fostul meu soț!
Era ceva cu totul neașteptat să-i văd fotografia în ziar, dar, cu toate acestea,
mi se părea incredibil că nu-l recunoscusem de la prima vedere. M-am uitat
cu atenție la fotografie: în fața sa se afla reportera care discutase cu mine cu
două zile înainte. Parcă se numea Sibel. Ahmet se distingea clar, cu chipul lui
dintotdeauna, cu ochii apropiați unul de altul, cu părul care, deși se mai
rărise, rămăsese pieptănat în același fel. M-am simțit ca și cum m-aș fi uitat la
fotografia unui bărbat străin, deși îl cunoșteam pe Ahmet cât se putea de bine.
Totul îmi era familiar la el, numai că expresia pe care o purta pe chip îmi era
străină. Mi-am spus că dacă era să vezi la o persoană pe care o cunoșteai
foarte bine o expresie pe care n-o mai întâlniseși niciodată la ea, sentimentul
de stranietate pe care-l încercai era mai mult decât puternic.
Fusese surprins cu gura vag întredeschisă, în timp ce spunea ceva, și cu
sprâncenele ușor încruntate. Făcea un gest hotărât cu mâna, de parcă i-ar fi
spus reporterei aflate în fața sa să aștepte puțin…
Se părea că, în ziar, știrea legată de mine continua și sub fotografia lui,
care urma imediat după textul pe care-l citisem eu cu puțin timp înainte.
Fotografia și cea de-a doua parte a știrii fuseseră paginate pe un fond ușor
diferit de cel al primei părți. Am continuat să parcurg știrea cu sufletul la
gură.
FOSTUL SOȚ O SUSȚINE PE MAYA DURAN
Ahmet Baltacı a afirmat că nu crede în aserțiunile referitoare la Maya
Duran, de care a divorțat în urmă cu opt ani. În declarația acordată
reporterului nostru, acesta a spus următoarele:
„O cunosc foarte bine pe Maya Hanım. Ne-am văzut mereu în ultimii opt
ani, chiar dacă nu foarte des. Nici unul dintre cei care o cunosc n-o să
creadă calomnia aceasta la adresa ei. Este o mamă bună și un om demn de
încredere. Este o femeie cu principii, atașată de propriile valori și conștientă
de responsabilitățile care-i revin. Desigur că există o serie de chestiuni în
privința cărora nu ne-am înțeles. În ceea ce privește însă problema aflată
acum pe tapet, am deplină încredere în ea!
În plus, Maya Hanım este o femeie necăsătorită, modernă și liberă. Faptul
că dorește să aibă o relație cu un bărbat nu privește opinia publică. Este
imposibil să aibă însă o asemenea relație cu o persoană pe care a cunoscut-o
cu doar câteva zile în urmă, cu care s-a văzut din rațiuni profesionale și care
are, în plus, o vârstă foarte înaintată. Nu cred așa ceva! Adică știu, știu bine
că nu este adevărat!“
Nici mie nu-mi venea să cred că Ahmet ar fi putut să facă o asemenea
declarație. Era ca și cum o persoană pe care aș fi cunoscut-o foarte bine s-ar fi
așezat în fața mea purtând pe chip o expresie pe care i-o vedeam pentru prima
oară și mi-ar fi vorbit pe un ton pe care nu i-l cunoscusem niciodată până
atunci.
Oare redactorii de la ziar îi puseseră și lui alte cuvinte în gură, scriind după
mintea lor?! Acela nu era stilul lui Ahmet! Părea sigur de sine, ferm, puternic.
Dar de ce i-ar fi denaturat vorbele?! Dacă ar fi urmărit să distorsioneze
conținutul, n-ar fi lăsat conținutul așa cum era!
Am lăsat ziarul din mână, am luat telefonul și am căutat numărul la care
sunasem cu două zile în urmă.
— Alo, aș putea să vorbesc cu Sibel Hanım?
— Poftiți, la telefon!
 De data aceasta o prinsesem la telefon pe tânăra reporteră de la primul
apel.
— Bună ziua, sunt Maya. Maya Du…
— Aaa, bună ziua, Maya Hanım! Ați citit, nu-i așa?
În vocea lui Sibel stăruia o notă plină de mândrie. Rezulta că-mi punea
telefonul pe seama dorinței de a-i mulțumi.
— Da, aș vrea să vă întreb ceva: cum de v-ați întâlnit cu fostul meu soț?!
— L-am găsit și pe el la fel cum v-am găsit pe dumneavoastră. Când l-am
sunat prima oară avea, probabil, o problemă, căci scotea niște sunete
ininteligibile. Am înțeles că era vorba de ceva care-l privea pe el, de o
chestiune personală, ceva de soiul acesta… A spus câteva cuvinte din care n-
am priceput nimic și a refuzat să ne vedem.
— Ei, dar dumneavoastră n-ați abandonat, desigur!
— Nu, n-a fost așa! Ca să fiu sinceră, mă gândisem să mă văd cu Ahmet
Bey în speranța de a scoate o știre care să vă fie favorabilă, căci mă simțeam
datoare față de dumneavoastră, dar, cum el n-a acceptat, m-am luat cu alte
treburi și am uitat de această poveste. Cam la o oră după aceea însă, m-a
sunat el și mi-a cerut să ne vedem. A sunat, nu știu de ce, de la alt număr,
dar…
— Doamne, Doamne!
— De ce v-ați tulburat?
— Nu prea mă așteptam la o asemenea atitudine din partea lui.
— Am simțit, de fapt, și eu că trăia o zi neobișnuită. Părea destul de furios,
dar, totuși, calm. Se simțea la el atitudinea aceea a oamenilor care fac altceva
decât în mod obișnuit.
— Era furios pe aceste știri, pe dumneavoastră, și-așa mai departe?
— Nu! Adică, nu știu! Poate fi vorba de cu totul altceva.
— Bine, să nu vă rețin prea mult! Ultima întrebare pe care aș vrea să v-o
pun este dacă vorbele apărute în ziar îi aparțin lui sau au fost concepute tot de
șeful dumneavoastră, după știința lui?
— Șeful i-a publicat declaraţia aproape întocmai.
Tonul tinerei lăsa să se simtă că aceasta zâmbea.
— Adevărul este că nici eu nu știam dacă știrea pe care o redactasem urma
să apară sau nu. Apoi am văzut că au publicat-o în combinație cu o alta.
 — Mulțumesc foarte mult! Mi-ați fost de mare ajutor!
— Ei, ce vorbă mai e și asta?! Încerc și eu să-mi fac treaba!
După ce am închis telefonul, mi-am învins uimirea și am reluat cele două
secvențe ale știrii. Fotografia și vorbele lui Ahmet mi-au părut din nou de
parcă ar fi aparținut unui străin. Nu exista nici o îndoială că rostise acele
vorbe, că luase atitudine în mod deschis, cu mult curaj în favoarea mea. Ai fi
zis că omul se schimbase dintr-o dată!
Am luat din nou telefonul în mână și am mai tras puțin de timp. M-am
jucat cu tastele. N-avea sens să mai ezit, așa că am apăsat pe butonul de
apelare. Telefonul a sunat destul de mult, după care, tocmai când eram pe
cale să închid, gândindu-mă că n-avea să reacționeze, a răspuns cineva. Era
însă o voce de femeie.
— Aaa, mă scuzați, îl sunam pe Ahmet Bey !
— Sunt mama lui. Maya, tu ești?
Abia atunci am recunoscut vocea fostei mele soacre. M-am întrebat în
treacăt dacă nu cumva era jenant că n-o recunoscusem. Era preferabil să
vorbesc cu ea fără s-o mai lungesc.
— Ce mai faceți?
— Mulțumesc, bine. Tu ce faci?
— Mulțumesc de întrebare, și eu sunt bine!
S-a așternut o tăcere scurtă, dar stranie. Apoi, tot ea a fost cea care a
continuat:
— Îl cauți pe Ahmet, dar nu e aici. A plecat ieri după-masă. Adică a venit
ieri pe la noi și, la plecare, și-a uitat telefonul.
Așadar, în ziua aceea oamenii păreau să se fi vorbit între ei ca să mă
zăpăcească! De ce nu se dusese să-și recupereze telefonul?
— Interesant! am spus eu. Și de ce nu vine să-și ia telefonul?
— Păi, știi, s-a luat în gură cu taică-su… Nu-i nimic, o să vină el să și-l ia!
Ahmet să se ia în gură cu taică-su! Mi-era imposibil să-mi închipui o
asemenea scenă! Cum putea să se ia-n gură cu taică-su, omul pe care se
temea până și să-l privească în față, dinaintea căruia i se-ntâmpla uneori să se
bâlbâie?!
Poate pentru că tăcerea se prelungea, fosta mea soacră a continuat, de parcă
ar fi simțit nevoia să-mi ofere o lămurire:
 — Eram cu toții aici, acasă. Lui Ahmet i-a sunat telefonul. Am înțeles că îl
sunau de la un ziar, că voiau să se vadă cu el. Pe Ahmet l-a apucat panica. Știi
cum este, când vorbește la telefon de față cu taică-su, se fâstâcește nițel…
— Da, nițel.
— Le-a spus că nu voia să se vadă cu ei și a închis telefonul. Taică-său s-a
pornit însă să bombăne. În legătură cu povestea aceea, știi tu…
— Înțeleg, în legătură cu știrea apărută în ziar acum două zile!
— Da. În fine, după aceea Ahmet s-a dus, a plecat. Și-a uitat, adică,
telefonul…
— Și după aceea n-a mai venit să-l ia, nu-i așa?
— A telefonat cam la o oră după aceea. Mi-a cerut să-i spun care era
ultimul număr de la care fusese sunat. Apoi n-a mai telefonat, și nici n-a mai
venit pe la noi.
Pe măsură ce discutam despre aceste lucruri, problema declarației pe care o
dăduse Ahmet la ziar a prins să se limpezească. Prin urmare, tatăl lui spusese
niște lucruri defavorabile despre mine, iar Ahmet, ajuns la vârsta la care era,
sfârșise prin a se revolta împotriva lui. Sunase, așadar, la ziar și anunțase că
dorea o întrevedere cu reportera; fotografia care mi se păruse mie stranie
fusese făcută tocmai în răstimpul acelei discuții, iar el rostise acele vorbe cu
mare siguranță de sine. Luase, deci, decizia aceea de bunăvoie și nesilit de
nimeni!
Nu puteam să nu presupun că persoana cea mai stresată din casa aceea era
fosta mea soacră. Probabil că o femeie deprinsă să-și țină soțul în frâu ani de
zile, apărându-și copiii de el, nu putea să nu fie contrariată de
comportamentul rebel al propriului fiu.
Mă vedeam foarte rar cu fosta mea soacră. Nu se manifesta în nici un fel
față de mine, nici favorabil, nici nefavorabil. De fapt, la modul general
vorbind, cam așa decurgea viața ei, într-un stil care ar putea fi definit drept
„fără comentarii“. Se deprinsese să trăiască, de-a lungul deceniilor,
preocupată doar să nu-și supere soțul și să-l situeze în centrul existenței sale.
Am simțit dintr-odată nevoia să grăbesc povestea. Nu eram în stare să mă
gândesc ori să stărui asupra anumitor lucruri câtă vreme aveam atâtea
necazuri pe cap. Discuțiile cu fosta mea soacră presupuneau lungi tăceri ori
pauze fără vorbe, așa încât a fost destul de stresant să pun punct conversației
și să-mi iau rămas-bun de la ea. În cele din urmă însă, am izbutit să închid
telefonul.
Era încă dis-de-dimineață. Mă durea tot trupul. Cu toate acestea, am
început să mă mișc repede. M-am îmbrăcat în pripă, am ieșit și mi-am
cumpărat zece exemplare din ziarul cu pricina, înainte de a se epuiza. Mă
gândeam să le am, pentru orice eventualitate. Le-am luat din locuri diferite,
căci mă gândeam ca nu cumva să se termine în câte un magazin, iar cei care
ar fi intenționat să cumpere gazeta de acolo să nu mai apuce să vadă știrea.
Oricum, era vorba despre niște chioșcuri ori prăvălii aflate pe aproape de
casă.
Apoi m-am întors și am făcut o baie fierbinte. Mi-a făcut cumva bine.
Și acum aș face o baie fierbinte, dar bineînțeles că la altitudinea de opt mii
de metri nu am o asemenea posibilitate. Aici, spațiul de care dispune fiecare
se limitează la propriul scaun. Nici măcar acela nu poate fi socotit foarte
privat! În călătoriile de lungă durată, înțelegi mai bine însemnătatea spațiului
personal.
Apropo de asta, îmi dau seama că, de-a lungul acestei relatări, am vorbit
mereu despre faptul că făceam baie. Este însă adevărat! Nimic nu mă
relaxează mai bine decât apa fierbinte. Lăsând la o parte curățenia, baia aduce
cu un soi de terapie. Mai cu seamă în perioadele dificile, nimic nu-mi face
mai bine decât să mă cufund în apa fierbinte sau să simt cum mi se revarsă un
șuvoi de apă caldă în creștetul capului.
Wilhelm Reich, pe care l-am citit în anii facultății, interpreta acest fapt ca
pe o dorință de a reveni în pântecul matern, la fel ca atunci când te ghemuiești
sub plapumă în poziție fetală. Nu te cuprinde însă uneori o astfel de dorință
atunci când vezi toate urâciunile de pe lumea asta?!
În clipa de față n-am nici o șansă să mă scald, dar îmi prinde bine să iau o
pauză de la scris, ocupându-mi mintea cu astfel de gânduri.
Când am ieșit din baie, am văzut că mă sunaseră mai multe persoane:
mama, Filiz și Tarık. Cu toții citiseră, desigur, știrea aceea, dar urma să
vorbesc cu ei mai târziu.
Am deschis cufărul și am scos din el albumul acela de culoare cafenie, ros
de ani. În el se găseau sute de fotografii din vremuri acum apuse. Unele
dintre ele erau foarte vechi, alb-negru, altele erau color și priveau perioade
mai recente.
Îmi plăceau mai mult fotografiile alb-negru. În imaginile acelea, expresia
de pe chipurile oamenilor îmi părea a fi mai dramatică, iar luminile și
umbrele, cu mult mai meșteșugite decât în cele color. Poate că lucrul acesta
se datora faptului că toate fuseseră realizate în studio. Fotografii se asigurau
că femeile și bărbații pe care-i imortalizau stăteau întotdeauna într-o anumită
poziție.
Tânăra doamnă era așezată pe un scaun elegant, iar bărbatul, îmbrăcat în
costum, cu cravată, stătea în picioare lângă ea. Una dintre mâinile sale se
odihnea, ceremonios, pe spătarul scaunului. În fotografiile de familie cu mai
multe personaje, cei mai în vârstă erau înșirați pe rândul din față, așezați pe
scaune și ținându-și nepoții în brațe, iar cei de vârstă mijlocie ori tinerii se
aliniau în spatele lor, în picioare. Compoziția acelor fotografii nu se modifica
niciodată, era vorba despre un stil specific turcilor.
În plus, nimeni nu privea în obiectiv și nu zâmbea, așa cum se întâmplă
astăzi. Oricum, pe vremea aceea nimeni nu răcnea cheese! când se declanșa
aparatul și nimeni nu-și țuguia buzele, ca în fotografiile artistice. Oamenii se
pieptănau cu grijă, își puneau cele mai bune haine și se pregăteau cu migală
pentru marea zi a „tragerii în poză“, iar când era să se întâmple, fie își luau o
mină serioasă, fie lăsau să le scape un zâmbet fugar, abia simțit, în colțul
buzelor, ceea ce se întâmpla mai ales în cazul femeilor.
Îmi plăcea nespus atmosfera care se degaja din acele albume. Găseam în
ele ceva inocent, pur, sentimental. Băieții erau fotografiați încă de la câteva
luni goi pușcă, cu grijă ca să li se vadă cocoșelul, de parcă cei care o făceau
ar fi dorit să arate care le era sexul.
Pe spatele celor mai multe dintre acele fotografii găseai propoziția „Am
venit să vă sărut mâinile“, așternută pe hârtie cu un scris de mână ușor
înclinat, cursiv, alături de data fotografiei. Îmi făcea bine să răsfoiesc astfel
de albume. În ziua aceea am încercat, în timp ce mă uitam la pozele de
familie, cu capul înfășurat în prosop și îmbrăcată în halatul de baie, același
sentiment de eliberare ca de obicei.
Am studiat cu și mai multă atenție decât înainte fotografiile bunicii mele
dinspre mamă. Am scos apoi din album fotografia pe care și-o făcuse pentru
documentele oficiale. După aceea am scos fotografia pe care și-o făcuse
cealaltă bunică, dinspre tată, pentru cartea de identitate. Le-am pus una lână
alta. Cele două tinere femei stăteau umăr la umăr. În fine, am luat dintr-un
sertar o fotografie de-a mea și am așezat-o lângă ale lor. Le-am ajustat pe
toate cu foarfeca și am aruncat frânturile în care se vedea fundalul. Am pus
apoi cele trei fotografii minuscule în compartimentul de plastic, destinat cărții
de identitate, al portofelului meu de piele neagră. Acum eram împreună:
bunica din partea tatei, bunica din partea mamei și eu. Alături de noi
rămăsese un spațiu liber și, dacă aveam noroc, spațiul acela urma să fie și el
ocupat în curând: acolo urma să se strecoare fotografia Nadiei.
În felul acesta urma să mă contopesc cu cele trei femei ale căror suferințe
și bătălii le percepeam cu întreaga mea ființă. Istoria le înăbușise țipetele și
încercase să mi-l înăbușe și pe al meu. Eu însă urma să dau glas țipetelor lor
tăcute. Eram, deopotrivă, Maya, Ayșe, Mari și Nadia, a cărei fotografie nici
măcar n-o văzusem vreodată. Eram, în același timp, musulmană, creștină,
evreică. Altfel spus, eram om! Nu mai aveam stare. Vedeam așternându-se
înaintea mea un drum greu, dar plin de lumină. Era ca și cum m-aș fi
deșteptat de curând dintr-un somn lung de sute de ani, aidoma celor Șapte
Adormiți104.
Pentru a-mi pune planul în aplicare, trebuia să-l sun mai întâi pe Ahmet. El
își lăsase însă telefonul acasă la părinții lui. Am reușit să găsesc, după ce am
căutat-o îndelung, agenda în care aveam notat numărul lui de acasă. L-am
format. Am auzit telefonul sunând îndelung, dar n-a răspuns nimeni.
Am stat puțin la îndoială, după care l-am sunat pe mobil. Dacă urma să-mi
răspundă din nou mama lui, aveam să fiu foarte laconică. Mi-a răspuns însă
Ahmet.
— Bună, Ahmet! i-am spus eu. Ce faci?
— Bine. Tu?
Vorbea în surdină și pe un ton chiar mai sfios decât de obicei.
Deodată mi-am ieșit din pepeni. Ar fi urmat să avem însă o conversație
plăcută, să ne plângem puțin unul altuia, pentru ca mai apoi să-i explic în ce
consta ajutorul pe care-l așteptam de la el ca să-mi pun planurile în aplicare…
Am decis să dau dovadă de tact.
— A fost o surpriză foarte plăcută pentru mine. Mulțumesc!
 — Da.
Recunoșteam vocea și felul acela de a vorbi. În modul sigur, taică-su era de
față.
— Unde ești?
— Acasă. La părinți.
Probabil că se dusese acolo ca să-și recupereze telefonul, presupunând că
tatăl lui n-avea să fie acasă, iar când dăduse nas în nas cu zbirul ăla bătrân, o
băgase pe mânecă. Așadar, se cam sfârșise cu comportamentul lui voluntar!
— Uite ce este! i-am spus eu. Trebuie să discut cu tine.
— Când?
— Vino la ora 11 la S Café!
— Dar am treabă…
— Nu începe iar cu treaba ta! am țipat eu la el.
Probabil că spunea așa ca să-l audă taică-su.
— Eu mă lupt aici cu viața, iar tu despre ce vorbești?! Să fii acolo la 11
fix!
Știam că avea să vină. Îl cunoșteam foarte bine. Acum intrase în modul
„teamă și incertitudine“. Aș fi putut să-l chem și acasă, dar nu doream s-o fac.
Apoi l-am sunat pe Tarık.
— Ți-a plăcut? m-a întrebat el.
— Da, am spus eu. Adevărul este că aș fi preferat să-mi dea un telefon în
loc să vorbească ei în numele meu, dar…
— Aoleu! a spus el. Niciodată nu ești mulțumită de nimic!
Mi-am dat seama că se aștepta să-i mulțumesc.
— Bine! am spus eu. Îți mulțumesc, îți sunt recunoscătoare pentru tot
ajutorul acordat, e bine așa?
— Nu, a spus el, nu-ți ceream să-mi spui asta! Ce viteaz s-a dovedit însă a
fi omul tău!
— Care om al meu?!
— Fostul tău soț. Bravo, zău așa!
— Mă rog… am zis eu. Chiar că îți mulțumesc! M-ai ajutat foarte mult în
aceste zile atât de grele pentru mine. Astăzi va trebui să retrag o mică sumă
de bani.
— Bine! Când vrei tu!
 — Aș putea să cumpăr niște mărci de la bancă?
— Sigur, doar că nu-ți recomand s-o faci. În această perioadă, valuta e
foarte scumpă. Dacă mizezi constant pe lira turcească, nu ai decât de câștigat.
Oricum, când va veni vremea, vom trece la valută!
— Nu, am zis eu, nu vreau să spun să schimbăm toți banii. Îmi ajung 500
de mărci.
— Ce vrei să faci cu ele?
— Am o treabă. Pot să iau azi după-masă banii de la bancă?
— Bine! Vino după ora două!
N-a făcut nici un comentariu cu privire la apariția declarației lui Ahmet în
ziar. Nu-i făcea plăcere să se refere la el.
Apoi am vorbit cu mama și cu Filiz. Mama era tare bucuroasă; nu mă
îndoiam că și ea cumpărase patru-cinci exemplare din ziarul acela și li-l
arătase vecinelor ei, spunându-le: „Ați văzut cum mi-au ponegrit fata?!“ Și
mama, și Filiz au elogiat declarațiile lui Ahmet, dar pe un ton rece. În
concluzie, ziarul din ziua aceea le mai dresese puțin moralul.
— Dacă ai ști ce ușurat s-a simțit tata! mi-a spus mama. Bietul om nu mai
doarme de nu știu câte nopți! Noaptea nu face decât să măsoare salonul de la
un capăt la altul. Adevărul este că n-a crezut nici o clipă, numai că…
Nu i-am spus că mă dăduseră afară de la universitate, dar Filiz auzise,
desigur.
— Îmi pare tare rău, draga mea! mi-a spus ea.
— Nuuu! i-am spus eu. După mine, e foarte bine!
— De ce?
— Pentru că îmi va da posibilitatea să fac ceva cu totul nou. În viață există
lucruri mai interesante decât frecventarea acelei clădiri, cu anii, și goana după
știrile referitoare la rector.
— Vrei să spui, un alt serviciu?
— O altă viață!
— Nu înțeleg!
— O viață mai creativă, mai colorată. Mai plină de noimă! Pe mine asta mă
incită, înțelegi?
— Nu.
— O să ne vedem și o să-ți vorbesc de planurile mele.
 În timp ce mă-ndreptam către mall, pășind prin aerul rece, simțeam cum
îmi sporeau atât hotărârea, cât și forța. Disperarea plină de confuzie în care
mă afundasem cu o zi înainte se risipea. Nu mai vorbesc de starea mizerabilă
în care mă aflasem, de bocitul în taxi și de alte asemenea lucruri! Nici măcar
nu voiam să-mi mai amintesc de ele!
Când am ajuns la S Café, am constatat că Ahmet se afla deja acolo. S-a
ridicat și m-a poftit să mă așez, cu obișnuita expresie ipocrită și cu falsa lui
curtoazie. În vreme ce mă îndreptam către el, mai nutream o oarecare
speranță: nădăjduiam că atunci când plecase de la tatăl lui se metamorfozase
în persoana care părea să fie în gazetă.
— Erai sincer când ai spus ce ai spus în ziar?
Mi-a răspuns printr-un semn din cap, al cărui sens nu-mi era limpede.
Stătea așezat în fața mea, cu toate acele strâmbături și expresii ale feței care
nu făceau decât să stimuleze furia acumulată în mine de-a lungul anilor.
— De ce m-ai fiert în halul ăla pentru o scorneală? l-am întrebat eu.
— Nu mi-a venit altceva în minte când am văzut ziarul.
— Mă rog, n-are importanță! i-am zis eu. Acum ascultă-mă bine!
— Ce bei?
— Nu beau nimic. Mă asculți cinci minute, după care mă ridic și plec!
Era din ce în ce mai uimit văzând cât eram de hotărâtă. M-am uitat cu
plăcere la expresia de nesiguranță care-și făcea loc în privirile lui.
— Mi-au desfăcut contractul de muncă! i-am spus eu.
— Ce?! Când?!
— Ieri.
— Din cauza acelei povești?
— Da, din cauza acelei calomnii.
— Îmi pare foarte rău!
— Să nu-ți pară rău pentru mine, să-ți pară rău pentru tine!
— De ce?
— Pentru că acum nu mai am nici serviciu, nici salariu. Nu mai am cum să
țin casa, să suport cheltuielile legate de școala lui Kerem, să-l îmbrac, să-l
hrănesc. Eu sunt mama lui, dar tu îi ești tată!
— Adică îmi ceri să plătesc pensia alimentară?!
— Nu.
 S-a tulburat. Și-a răsfrânt buza de jos, iar pe chip i s-a așternut o expresie
tâmpă.
— Nu vorbesc de pensia alimentară, i-am explicat eu. Iată ce ai de făcut: îl
iei pe Kerem, îl îmbraci, îl trimiți la școală, îl pregătești pentru examene, îl
veghezi când e bolnav, te străduiești s-o scoți la capăt cu problemele lui
psihologice, îl duci în vacanță. În ceea ce mă privește, am să-l iau când voi
dori, la sfârșit de săptămână, am să-l plimb, am să-i cumpăr cadouri…
— Dar eu sunt bărbat, cum am să mă ocup de un copil?!
— Ai să te ocupi așa cum m-am ocupat și eu ani de zile! De fapt, nici nu ai
altă soluție. Eu lichidez casa și plec din Istanbul.
Panica lui Ahmet devenea palpabilă, vizibilă. Încerca să mă întrerupă, să-
mi pună diverse întrebări, dar nu apuca s-o facă din cauză că turuiam ca o
moară stricată.
— Dacă nu vrei ca băiatul tău să rămână pe drumuri, vii mâine și-l iei la
tine, i-am mai spus eu, după care m-am ridicat și am plecat.
Mă simțeam foarte, foarte bine. Cum nu mă uitam în urmă, nu puteam să-i
văd expresia feței, dar imaginea pe care mi-o închipuiam mă făcea să
zâmbesc. De data aceasta înghițise gălușca! Habar n-avea de economiile mele
de la bancă, de banii aceia care sporeau cu fiecare secundă care trecea.
Aproape că mă bucuram de scandalul de la universitate și de faptul că
fusesem dată afară. Din mine se ivea o altă femeie, iar aceasta ținea piept
lumii. Am urcat cu pași hotărâți la etajul superior al mallului, m-am instalat
într-o altă cafenea, am băut o cafea mare, la filtru, și am mâncat un sandvici
cu de toate. Pâinea era făcută de ei și era foarte gustoasă.
M-am dus apoi la agenția de voiaj de la parter. Am întrebat cum aș fi putut
să ajung la Kassel. Fata de la agenție s-a uitat în computer:
— Nu există zboruri directe până la Kassel, mi-a spus ea. Aveți două
opțiuni: fie vă duceți la Frankfurt, fie la Hanovra. De acolo luați trenul.
A doua zi mi-am cumpărat un bilet dus-întors până la Frankfurt, la clasa
economică, și l-am plătit cu cardul de credit. Cum eram în sezonul de iarnă,
Türk Hava Yolları105 avea niște promoții convenabile. În perioadele în care
cele cinci milioane de turci din Europa circulau dintr-o parte în alta, biletele
se scumpeau peste măsură.
Tânăra m-a întrebat dacă aveam viză pentru Germania.
 — Am pașaport verde, i-am spus eu.
Pașaportul verde, oficial, obținut grație universității, urma să-mi fie de
mare folos și aveam intenția să profit de facilitatea pe care mi-o oferea până
în ultima sa zi de valabilitate. Documentul îmi permitea să călătoresc fără
viză în țările din zona Schengen.
În aceeași după-amiază am trecut pe la bancă și am retras 500 de mărci. Nu
era o sumă prea mare, dar nu aveam să stau, de fapt, prea mult în Germania.
În plus, mai aveam și cardul de credit.
În seara aceea am stat de vorbă cu băiatul meu. I-am explicat, într-un
limbaj accesibil lui, ce anume mi se întâmplase. Nu i-am arătat primele două
numere de ziar, în schimb i l-am arătat pe cel de-al treilea. Apoi i-am spus:
— Uneori, oamenilor li se pot întâmpla lucruri neașteptate. În această
ultimă săptămână am văzut ce băiat deștept, ce băiat curajos, ce băiat
perspicace ești tu!
— Ce înseamnă „perspicace“? m-a întrebat el.
— Adică, am spus eu, adică… ceva asemănător cu deștept. Să știi unde, ce
să faci…
A dat din cap, în semn că înțelesese. Mi-am continuat discursul:
— Ești un băiat matur, sunt convinsă că ai să înțelegi ceea ce urmează să-ți
spun. Din cauza acestei calomnii, mi-am pierdut slujba la universitate.
M-a întrebat, cu ochii mari cât cepele:
— Adică te-au alungat?!
— Da, i-am răspuns eu. Poți să-i spui și așa. Din punctul meu de vedere,
cauza principală o reprezintă poveștile acestea cu spioni în care ne-am
amestecat. Celelalte aspecte sunt un simplu pretext.
— Așadar, omul acela chiar era spion?!
— Nu, i-am spus eu. Din punctul meu de vedere nu, numai că așa se crede.
Cum însă am rămas șomeră, este imposibil să ne continuăm viața în casa
aceasta. De aceea vreau să stai o vreme cu tata. De fapt, nici nu avem altă
soluție.
— Cât timp?
— Până când voi pune lucrurile în ordine. N-a mai rămas prea mult până la
vacanța mare. Peste vară o să ne ducem la Bodrum, la bunici, iar din toamnă
o să fim din nou împreună. Vreau să spun că nu va fi vorba decât de o
despărțire de trei luni, dar bineînțeles că ne vom vedea cât se poate de des.
Nu pot trăi departe de tine! Ei, ce zici?
A ridicat din umeri.
— Ce-aș putea să spun?!
M-a durut inima. Despărțindu-ne, îi făcuserăm, de fapt, cel mai mare rău
din lume acelui băiat aflat la vârsta adolescenței, care ajunsese acum o jucărie
în mâinile părinților săi. M-am consolat însă cu ideea că făceam ceea ce
făceam pentru a-i pregăti un viitor mai bun. Urma să fac un salt major și, cel
puțin pentru o vreme, trebuia să rămân singură.
Trăisem ani de zile din salariu. Încercasem să fac mici economii și
plătisem rate. Acest stil de viață sfârșea prin a te schimba. Îți stabileai un
anumit nivel al propriilor necesități în funcție de veniturile de care dispuneai
și, astfel, se contura un anumit standard de viață. Satisfacerea acestor
necesități, perpetuarea propriului standard de viață ajungea să devină cel mai
însemnat aspect ale existenței tale.
În orice caz, date fiind ratele pe termen lung și sistemul cărților de credit,
îmi cheltuiam, de fapt, în mare măsură salariile pe lunile și anii următori cu
anticipație. Existau și persoane care preferau să nu-și cumpere locuință ori
mașină, adică să nu-și cheltuiască viitoarele salarii în avans, făcând, în
schimb, mici economii. Până la urmă însă, pentru noi, pentru cei care ne
vedeam nevoiți să muncim și să supraviețuim din leafă, subiectul prioritar
devenea, de la un anumit punct încolo, existența unei plase de siguranță.
Faptul acesta constituia cel mai mare obstacol în calea schimbării propriei
existențe, căci se transforma într-o anumită concepție de viață sau, mai precis,
într-o anumită deprindere de viață.
Evenimentele din ultimele zile se aflaseră la obârșia unei adevărate
revoluții în viața mea personală, chiar dacă ele nu se produseseră în întregime
la alegerea mea. Urma să mă îndrept către un stil de viață liber de orice
constrângeri, după care tânjeam în taină, la fel ca orice om care lucrează după
un program fix, și să mă consacru unor activități independente. Economiile
pe care i le încredințasem lui Tarık și care sporiseră în mod neașteptat îmi
ușurau sarcina. Acum, chiar dacă nu mai aveam un venit regulat, lucrurile
deveneau posibile. Mă puteam descurca cu venituri sporadice și nu neapărat
consistente. Trebuia să rezolv însă cu prima ocazie anumite aspecte
importante, precum cele legate de asigurarea de sănătate ori de cotizația
pentru pensie. Trebuia să mă gândesc totodată la formalitățile legale necesare
pentru ca băiatul să poată beneficia, la nevoie, de asigurările sociale ale
tatălui său. Acestea nu erau însă niște chestiuni peste măsură de urgente.
Aveam să fac ceea ce se cuvenea să fac, numai că din acel moment n-aveam
să mă mai simt timorată și n-aveam să-mi mai duc viața ca și cum aș fi fost
într-o permanentă căutare de garanții.
Poate că dacă aș fi avut parte de acele întâmplări cu câțiva ani mai târziu,
n-aș mai fi gândit și n-aș mai fi simțit la fel. Aș fi acordat ceva mai multă
importanță unor detalii precum siguranța locului de muncă, dat fiind faptul că
perioada petrecută până atunci ca salariată ar fi fost ceva mai lungă, iar eu aș
fi fost ceva mai înaintată în vârstă.
Pe măsură ce chibzuiam la toate aceste lucruri, sentimentul de recunoștință
pe care-l încercam față de Max sporea tot mai mult. Nici nu-i trecea probabil
prin minte cât de mult bine îmi făcuse! Din pricina lui fusesem concediată, iar
ziarele publicaseră tot soiul de calomnii pe seama mea. Datorită lui
ajunsesem, adică, să mă transform într-o persoană capabilă să facă față unor
asemenea împrejurări. Prinsesem prilejul de a scăpa de un stil de viață fără
nici o noimă, la fel ca Ilyas-i Habır despre care îmi povestea cândva colega
mea din Mardin.
Înainte de a mă culca, am zăbovit destul de multă vreme pe internet. Mai
întâi m-am uitat să văd cum era vremea în Germania. Toată țara era înghețată
bocnă, pretutindeni doar zero grade sau temperaturi sub zero grade. Și la Bad
Arolsen era zăpadă.
Apoi am intrat pe adresa www.its-arolsen.org și m-am informat despre
condițiile în care puteau fi consultate arhivele naziste. Documentele le erau
accesibile rudelor victimelor și autorităților din diverse state, dar puteau fi
utilizate și de către cercetători. Cercetările nu presupuneau nici un fel de
costuri; se solicitau doar niște sume insignifiante pentru fotocopii, CD-uri și
alte materiale de acest gen.
În secțiunea referitoare la structura arhivelor era explicat și motivul pentru
acestea nu erau accesibile online. Adevărul este că n-am citit cu prea mare
atenție acele paragrafe. Probabil că era vorba despre niște acorduri încheiate
cu diverse state.
 Am deschis apoi un formular de cerere și l-am completat. La rubricile
referitoare la profesie și la locul de muncă am specificat că eram cercetător la
Universitatea din Istanbul. Oricum, avea să mai dureze puțin până la
finalizarea formalităților ce decurgeau din demisia mea. Până atunci nu exista
nici un impediment ca să mă prevalez de vechea mea identitate. Cei de la
universitate aveau să aștepte cu lichidarea cel puțin până la începutul lunii
următoare.
Am studiat apoi hotelurile de la Bad Arolsen. „Bad“ însemna în limba
germană „baie“, orașul fiind renumit pentru apele sale termale. Existau destul
de multe hoteluri, destinate, probabil, atât celor care veneau la băi, cât și celor
care veneau acolo pentru a face cercetări în arhivele ITS. În acel anotimp,
hotelurile nu erau scumpe, însă eu l-am ales pe cel mai convenabil. Am făcut,
așadar, o rezervare pentru două nopți la hotelul LandKomfort, care părea
curat când te uitai la poze și care avea chiar și apă termală în interior. Camera
pe care am ales-o costa 47 de mărci pe noapte. Când am isprăvit cu aceste
operațiuni, mi-am pregătit valiza, punându-mi în ea și niște cămăși de corp
groase, precum și niște pulovere.
A doua zi dimineață m-am sculat devreme și i-am pregătit lui Kerem micul
dejun. I-am lăsat pe masa din bucătărie o sută de milioane de lire. Am dus
repede în salon două ligheane și o găleată cu apă. Am așezat vasul în care era
plantat bradul într-unul dintre ligheane. L-am udat din abundență, apoi am
mai turnat puțină apă și în lighean. Am pus restul ghivecelor cu flori în
celălalt lighean, am udat și plantele din ele și am turnat, de asemenea, niște
apă pe fundul ligheanului.
În timp ce mă pregăteam să ies din încăpere cu găleata goală în mână, m-
am oprit brusc în loc și am făcut cale întoarsă. Am mângâiat ramurile țepoase
și trunchiul bradului. Mi-am luat rămas-bun de la el. După aceea m-am dus în
camera lui Kerem. Dormea. M-am aplecat și l-am sărutat.
Cu o seară în urmă, o sunasem pe Elmas Hanım și-i spusesem că nu avea
prea mare lucru de făcut când urma să vină la curățenie, ceea ce se întâmpla o
dată pe săptămână. O rugasem însă să ude florile. Mi-am scos telefonul din
geantă și i-am trimis lui Ahmet un mesaj, amintindu-i că în ziua aceea urma
să-l ia pe Kerem de la școală.
Mi-am pus ghetele de iarnă și cel mai gros mantou pe care-l aveam, după
care mi-am luat valiza și am ieșit din casă.
Noua mea viață era pe cale să înceapă.

104. Aluzie la așa-numiții Ashab-ı kehf (în turca modernă, Yedi Uyur), „Cei şapte adormiți“ (numiți
uneori, mai explicit, și „Cei șapte tineri din Efes“) care, potrivit unei legende creștine, ar fi fost zidiți de
vii în timpul împăratului roman Decius și ar fi fost descoperiți acolo după două sau trei sute de ani.
Legenda a fost reluată, cu mici modificări, și în Coran, fiind adeseori invocată în lumea islamică.
105. Liniile Aeriene Turce.
 19

Aveam pe vremuri o colegă din Mardin, la care țineam foarte mult. Ori de
câte ori sporovăiam cu ea, vorbea despre acea așezare străveche ca și cum
faptele la care se referea s-ar fi petrecut abia cu o zi în urmă. „Știi, singurul
lucru pe care n-a putut pune mâna Timur106 când a cucerit Anatolia a fost
Fortăreața Mardin“, îmi spunea ea. Eu îi răspundeam: „Felicitări! S-ar zice că
sunteți viteji nevoie mare!“ Râdeam amândouă.
Într-una din zile, colega mea mi-a istorisit povestea unui mardinez pe nume
Ilyas-ı Habır. Ilyas avea niște rude care lucrau la un restaurant din Roma. S-a
dus în vizită la ele. Cum rudele sale plecau la lucru zi de zi, ieșea și el în oraș
și hoinărea pe străzile necunoscute ale orașului. Într-o zi, drumurile l-au
purtat către un loc minunat, ce aducea cu un parc. Prinzând el să se plimbe pe
acolo, printre flori, copaci și lacuri, i-au sărit în ochi niște morminte.
Mormintele acelea erau împodobite cu statui de marmură și cu nenumărate
flori multicolore, care păreau să închipuie tot atâtea imagini ale fericirii. Când
a văzut însă inscripțiile de pe blocurile de marmură, a rămas teribil de uimit,
căci rezulta că unul dintre cei înmormântați acolo trăise doar 21 de zile, altul
doar 34 de zile, altul doar 17 zile… Chiar dacă nu cunoștea limba locului, și-
a dat seama că aceasta era semnificația numerelor inscripționate pe pietrele
funerare. Cât despre morminte, acestea păreau suficient de lungi ca să nu
poată fi vorba despre locurile de îngropăciune ale unor copii. Faptul acesta l-a
mirat, dar n-a izbutit să-i priceapă semnificația și, cum nu cunoștea italiana,
nu l-a putut iscodi nici pe paznicul parcului.
Odată ajuns acasă, le-a povestit rudelor sale ce văzuse și le-a rugat ca, în
ziua lor liberă, să-l însoțească în acel parc pentru a desluși împreună taina. S-
au dus, așadar, cu toții acolo, l-au căutat pe paznic și l-au întrebat care era
misterul acelor numere înscrise pe pietrele de mormânt. Paznicul le-a spus:
— Acesta este un cimitir mai aparte. Oamenii îngropați aici nu-și trec pe
pietrele de mormânt vârsta reală, ci numărul de zile în care au fost fericiți pe
parcursul vieții. Unii au fost fericiți 21 de zile, alții 37. Nici unul dintre ei
însă nu a depășit 52 de zile.
I-au mulțumit paznicului și au plecat. După o vreme, Ilyas s-a întors acasă,
la Mardin. A avut parte de o viață lungă, după care, într-o bună zi, s-a
îmbolnăvit. Aflat pe patul de moarte, și-a chemat fiii și le-a spus:
— Am ceva a vă spune cu limbă de moarte! Îmi veți scrie pe piatra de
mormânt exact așa cum vă spun eu:
Zilele lui Ilyas-ı Habır s-au sfârșit,
Din pântecul maică-sii s-a dus oblu la groapă.
Ori de câte ori îmi spunea colega mea din Mardin povestea acelui biet om
care trăise ca vai de lume și care nu fusese fericit nici măcar o zi din viața sa,
râdeam amândouă.
În timp ce mă aflam în avionul de Frankfurt, mă gândeam la această
poveste, având grijă ca nu cumva să mă pomenesc râzând singură, și
încercam totodată să o adaptez la propria mea viață. Oare eu câte zile mi-aș fi
trecut pe piatra de mormânt? Desigur că în existența mea fuseseră și zile
fericite, dar problema nu se reducea doar la fericire. Important era să simți că
trăiești, că viața ta are un sens, că prețuiește ceva. Nu era vorba de genul de
fericire pe care o încearcă o tânără când îmbracă rochia albă de mireasă și
ține în mână un buchet de flori, ci de o problemă existențială mai profundă,
despre răspunsul la întrebări stranii, precum sensul venirii tale pe lume ori
mărunta contribuție pe care o poți aduce la existența bătrânei planete, a
oamenilor care-și duc existența pe suprafața ei.
Dacă ar fi fost să privesc lucrurile din acest unghi, mi-aș fi putut trece pe
piatra de mormânt zilele petrecute în tovărășia profesorului. În ciuda faptului
că suferisem, mă făcuse să simt că valoram ceva, și asta nu doar pentru că-și
scosese pălăria în fața mea.
Mi-am trecut vremea până la Frankfurt cu astfel de gânduri și cu planuri de
viitor. Probabil că urma să am parte cândva de niște zile mai pline de miez!
În aeroport domnea o agitație de necrezut. Acesta îți lăsa impresia unui
punct în care se intersectau niște autostrăzi cu trafic intens, pe care mașinile
se scurgeau cu o viteză amețitoare. Persoane care se mutau dintr-o parte în
alta, care veneau, care plecau, zeci de formalități în fiecare minut, anunțuri,
benzi cu inscripții care se derulau neobosit și, în toată acea forfotă, oameni
care habar n-aveau unii de alții, care își trăiau, fiecare, propria poveste… În
timp ce mă uitam la ei, mi-am amintit de vorbele unui prieten interesat de
teatru cu care mă vedeam în anii studenției: „Fiecare om joacă rolul principal
al propriei vieți!“
Am cumpărat de la standul de cărți al aeroportului o broșură de prezentare
a orașului Bad Arolsen și a zonei respective. Am întrebat dacă aveau și cărțile
lui Erich Auerbach, dar nu aveau nici măcar ediții în limba germană, necum
în limba engleză! În locurile de acest gen nu se vindeau decât cărți de consum
cu care pasagerii urmau să-și omoare timpul pe parcursul călătoriei, pentru ca
la sfârșitul acesteia să le abandoneze la hotel.
Am găsit gara și, în timp ce mă îndreptam mai întâi spre Kassel, iar de
acolo, schimbând trenul, spre Bad Arolsen, m-am gândit la câmpiile reci, la
râurile înghețate, la cerul mohorât, la Germania, care respira ordine prin toți
porii, și la ceea ce se petrecuse în urmă cu șaizeci de ani. Da, geografia
însemna destin, dar și istoria tot destin însemna! Cei care trăiseră în acele
vremuri trăseseră ponoasele de pe urma faptului că veniseră pe lume la
momentul nepotrivit, în acel înspăimântător secol XX. Cei care se născuseră
în ultimii zece ani ai aceluiași secol continuau să aibă parte de prosperitate,
de încredere, de libertate.
Probabil că am moțăit puțin, după care m-am uitat la fotografiile care
prezentau Bad Arolsen și am studiat istoria așezării. Adevărul este că nu mă
așteptam să văd un oraș atât de frumos. Arăta minunat, cu clădirile în stil
baroc, cu copacii, cu parcurile, cu palatul său. Grand Avenue, mai cu seamă,
cu cei opt sute optzeci de stejari înșirați pe cele două laturi ale drumului, era
un spațiu de promenadă fabulos, numai că toate fotografiile pe care le
vedeam fuseseră făcute primăvara și vara, pe câtă vreme eu urma să ajung în
oraș când totul avea să fie acoperit de zăpadă, aidoma câmpurilor pe care le
vedeam din tren.
În 1131, augustinii puseseră aici bazele unei mănăstiri de maici, cunoscută
sub numele de Aroldessen. În perioada 1655–1918, mănăstirea se aflase în
proprietatea conților de Waldeck, cunoscută ulterior sub denumirea de
Principatul Waldeck-Pyrmont. În 1918, principatul se alăturase Republicii de
la Weimar, sub denumirea de Statul Independent Waldeck, iar în 1929 intrase
în subordinea Prusiei. (Oare existase un stat cu denumirea de Waldeck? De
vreme ce așa scria acolo, da! Iată încă un exemplu al ignoranței mele!)
Toate aceste lucruri erau vrednice de atenție, erau plăcute, dar pe mine mă
interesa îndeosebi faptul că în 1946 fusese creat aici ITS-ul. Acesta era
administrat de Crucea Roșie și de statul german.
Când am coborât în mica gară din Bad Arolsen era seară, domnea un ger
teribil și nu mai puteam să fac nimic în ziua aceea. Am urcat într-unul dintre
taxiurile albe, marca Mercedes, care staționau în fața gării, și m-am îndreptat
către hotel, străbătând drumurile înghețate. Zăpada de pe trotuare lucea sub
felinarele de pe stradă. În funcție de natura luminii care se răsfrângea asupra
ei, dobândea reflexe albăstrui sau gălbui.
Nu era rău! În anotimpul acela totul părea pustiu. Cel mai bun lucru era
internetul gratuit. M-am instalat în odăița mea, apoi am coborât, am mâncat la
restaurantul hotelului niște păstrăv la grătar, despre care mi s-a spus că era o
specialitate regională, am băut o bere Beck’s, după care am revenit în cameră
și mi-am verificat emailurile. Singurul lucru important era răspunsul pe care
mi-l trimisese Ministerul de Externe: „Ministerul nostru nu dispune de nici un
document în această privință.“
Presupuneam, de fapt, că avea să se întâmple așa. De vreme ce până și
Imperial War Museum, aflat într-o țară precum Anglia, ignora sutele de
victime care-și pierduseră viața pe Struma, era o naivitate să soliciți
documente oficiale pe aceeași temă de la autoritățile Turcia. Dorisem însă să-
mi încerc norocul.
Pentru că în dimineața aceea mă trezisem devreme, iar apoi făcusem nu
știu câte călătorii cu avionul și trenul, mă simțeam obosită. Am făcut un duș
călduț, după care m-am repezit în patul curat, cu cearșafuri înmiresmate. Am
dormit buștean, fără să iau nici un somnifer, până la ora șapte.
Dimineața am ieșit din hotel în pas vioi și am urcat într-un taxi. În
momentul în care acesta m-a lăsat în fața clădirii care adăpostea International
Tracing Service, îmi simțeam gura uscată de emoție. M-am dus la recepție și
am precizat, încercând să nu tulbur tăcerea reverențioasă care domnea în
spațiul acela, că în urmă cu o zi le trimisesem o cerere. Un neamț destul de
trupeș, de vârstă mijlocie, mi-a cerut, politicos, documentul de identitate. I-
am dat pașaportul meu oficial, cel verde. Din el rezulta și că lucram la
Universitatea din Istanbul. A găsit formularul trimis de mine în computerul
pe care-l avea în față și a făcut o fotocopie după pașaportul pe care tocmai i-l
dădusem. În vremea aceasta i-am spus, fără să-mi dau seama de ce:
— La universitatea noastră au venit niște oameni de știință de origine
evreiască.
Era o remarcă inutilă, dar bărbatul a zâmbit.
— Știu, a spus el. Ați citit regulile noastre?
— Le-am citit, i-am răspuns eu.
— Bine, a spus el. V-am înregistrat. Vă rog să mă urmați!
În vreme ce pășeam pe culoare, tot fără a isca vreun zgomot, emoția pe
care-o încercam devenea din ce în ce mai intensă. Parcă am fi pătruns într-un
mormânt! Credeam că urma să văd kilometri nesfârșiți de rafturi pline cu
dosare și documente, dar funcționarul respectiv m-a dus într-o încăpere goală.
Mai exact spus, nu era chiar o încăpere goală, ci o sală în care se găseau
mese, scaune și computere.
La o masă aflată aproape de fereastră stăteau doi copii, un băiat și o fată,
îmbrăcați în haine de culoare închisă. Mi se părea foarte ciudat să văd niște
copii la ITS, însă înfățișarea lor avea, de fapt, ceva și mai ciudat. Păreau,
deopotrivă, copii și oameni în vârstă. Funcționarul de la ITS m-a lăsat acolo
și a plecat. O vreme nu prea am știut ce să fac. Băiatul mi-a spus ceva în
limba germană. Avea o voce de bărbat, destul de groasă. I-am zis că nu
înțelegeam ce-mi spunea. Atunci mi-a șoptit în limba engleză:
— Luați loc! Au să se ocupe imediat de dumneavoastră!
În timp ce vorbeam, mi-am dat seama că atât el, cât și persoana de lângă
erau, de fapt, pitici. Capetele le ajungeau cu greu la nivelul tăbliei mesei. Le-
am mulțumit cu un zâmbet. Curând după aceea și-a făcut apariția o doamnă
înaltă, slabă, cu păr blond- închis. Ne-am strâns mâinile. Mi-a spus că se
numea Angelika Traub, apoi m-a condus la unul dintre calculatoare,
întrebându-mă pe ce temă doream să fac investigații. Deduceam că toate
documentele de arhivă erau inventariate și că trebuia să tastez numele celui
pe care-l căutam.
— Herbert Scurla.
— Este numele uneia dintre victime? m-a întrebat ea.
 — Nu! i-am răspuns eu. Scurla era emisarul personal al lui Hitler, însă mă
aflu în căutarea unora dintre victimele menționate în documentele referitoare
la el. Este vorba despre profesorii care au ajuns prin anii 1930 la
Universitatea din Istanbul… Mă interesează în mod special profesorul
Maximilian Wagner.
— Acesta nu e un nume evreiesc.
— Nu este, dar el s-a numărat printre victime.
Când am tastat numele „Scurla“, pe monitor au apărut mii de documente.
Cele mai multe dintre ele purtau ștampila cu vulturul bicefal. Angeliba Traub
a tot redus aria de căutare până când a ajuns la Universitatea din Istanbul.
După o vreme, pe monitor și-a făcut apariția celebrul raport scris de Scurla cu
privire la profesorii refugiați în Turcia și remis mai apoi lui Hitler. Mă uitam
la monitor, cuprinsă de emoție. Parcă ne aflam în „mașina timpului“ din
romanul lui H. G. Wells. Era suficient să atingi câteva taste pentru ca istoria
să prindă viață chiar sub mâinile tale! Adevărata emoție m-a cuprins însă
atunci când am introdus numele lui Maximilian Wagner. Da, da, da!!!
Documentele pe care le luase Scurla de la Madam Arditi se aflau acolo!
Angelika a ieșit din încăpere pentru a-mi aduce dosarele. Nu știam ce să
fac în acel răstimp, așa că mi-am trosnit de câteva ori degetele și mi-am ros
un colț de unghie de la degetul mic al mâinii drepte. În vremea aceasta, cei
doi pitici se uitau la mine cu înțelegere și simpatie.
După o vreme, Angelika Traub a revenit în sală cu dosarele. Le-a lăsat pe
toate pe masa aflată cel mai aproape de mine și a plecat. M-am așezat la acea
masă.
Mai întâi am tras către mine documentele lui Max. Am deschis încetișor
coperta dosarului, de parcă aș fi desferecat un sarcofag. Din dosar s-a
răspândit mirosul acela aparte de hârtie veche. Apoi, dintre diverse înscrisuri
și notițe în limba germană și-au făcut brusc apariția niște fotografii: Max, în
tinerețe, și, alături de el, o femeie brunetă, nespus de frumoasă. Da, Nadia!
O vedeam pentru prima oară pe Nadia. Se uita drept în obiectiv, cu o
incredibilă franchețe și onestitate. Avea pomeții ieșiți în afară. Sprâncenele îi
erau arcuite în sus. Ochii ei verzi îți pătrundeau până-n adâncul sufletului.
Expresia imprimată de buze chipului său reflecta o bună-credință fără
margini. În dosar existau și câteva fotografii care o înfățișau singură. Toate
acele documente fuseseră ridicate în anul 1942 din strada Nasip. Nu-ți venea
să crezi!
M-am dus la cei doi pitici:
— Pot să obțin niște copii după aceste documente? i-am întrebat eu.
— Desigur, mi-au răspuns ei. Doar că vă este interzis să le scoateți din
această sală. Spuneți-le funcționarilor de aici și au să vă ajute ei.
— Și dumneavoastră aveți rude printre victime?
Nu ne simțeam în largul nostru pentru că vorbeam în șoaptă. De data
aceasta mi-a răspuns femeia:
— Da! Aici este interzis să introduci băuturi, dar există o cafeteria. Dacă
doriți, putem să bem ceva acolo și, între timp, să stăm de vorbă.
— Cu plăcere, i-am spus eu. Să obțin mai întâi copiile, apoi mergem!
Am revenit la dosarele mele. M-am uitat și peste celelalte documente, pe
care, în emoția pricinuită de descoperirea fotografiilor, uitasem să le parcurg.
Apoi, dintr-o dată, am văzut-o! Mi-am înăbușit cu greu țipătul care stătea
să-mi izbucnească din gâtlej! Am băgat de seamă că-mi acoperisem gura cu
palma.
Iată, se afla acolo! O țineam în mână. Fusese scrisă cu tuș a cărui culoare
rămăsese nealterată, pe o hârtie cu portative, acum îngălbenită. În partea de
sus a paginii scria:
Serenade für Nadia
Maximilian Wagner
Am închis ochii. Le-am mulțumit, în sinea mea, tuturor zeilor universului,
tuturor forțelor divine! Mi s-au prelins niște lacrimi din ochi. Cei doi pitici
mă urmăreau cu priviri înțelegătoare. „Ce bine ar fi fost să mă fi priceput la
muzică!“ m-am gândit eu! „Ce bine ar fi fost să fi învățat să cânt după note
când eram în școală!“ Dacă ar fi fost să fie așa, aș fi putut „auzi“ melodia
aceea pierdută, pe care o vedeam atunci pe niște pagini îngălbenite de vreme!
Am ieșit din sală și i-am spus funcționarului de la recepție că doream să
obțin niște fotocopii și niște printuri.
— Vă rog să așteptați în sală! mi-a spus el.
Curând după aceea, a venit Frau Traub. I-am arătat partitura și fotografiile
după care aș fi dorit să obțin niște copii. A luat documentele cu ea și a plecat,
revenind după cinci minute cu hârtiile în mână.
Mi-a întins un bon, spunându-mi:
— Plătiți contravaloarea la casă!
I-am mulțumit.
— Mă scuzați, dar mai am o problemă! i-am spus eu.
M-a privit drept în față.
— Mavi Alay, „Regimentul albastru“.
— Ce e acela? m-a întrebat ea.
— Când Hitler a ocupat Uniunea Sovietică, trupelor sale li s-a alăturat un
regiment format din tătari crimeeni. Ulterior, când evoluția frontului s-a
dovedit a le fi nefavorabilă, tătarii s-au retras odată cu nemții. Au locuit în
diverse lagăre din nordul Italiei și din Austria. Apoi, când englezii au decis să
îi predea pe tătari sovieticilor, o parte dintre ei s-au sinucis, iar o altă parte au
fost împușcați de soldații sovietici.
— Este pentru prima oară când aud de așa ceva, mi-a spus ea. Căutați o
persoană anume?
— Da, pe bunica mea. Se numea Ayșe, dar cum pe vremea aceea nu
existau nume de familie, nu știu cum s-o caut.
— Am să vă ajut, mi-a spus ea. Dar, înainte de asta, mai există o problemă
pe care ar trebui s-o rezolvați!
— Care?
— Trebuie să mai aduceți niște completări la formularul de cerere.
— De ce?
— În ceea ce privește chestiunea de mai devreme, vă arătați interesată de
ea în calitate de cercetător. De data aceasta însă reprezentați familia unei
victime. Trebuie să specificați acest lucru în formular.
N-am făcut nici un comentariu, dar am găsit în sinea mea că formalitatea
aceea era cât se poate de inutilă. Ce importanță avea?! Chestiune de
disciplină germană! am cugetat eu.
Când eram copii, forma aceasta de disciplină ne era prezentată mereu ca un
exemplu. Erau aduse în discuție situații neverosimile, trase de păr, precum
cea a angajatului care nu-și neglijează sarcina de a uda peluza chiar dacă
afară plouă. Tata ne spunea adeseori că un stil de viață disciplinat nu
diminuează libertatea omului, ci, dimpotrivă, o sporește. Ne arăta, totodată,
că disciplina reprezintă o modalitate de a-ți organiza viața, de a te bucura de
mai mult timp liber, de a trăi neîngrădit fără a-i stânjeni pe cei din jur.
Opiniile sale erau, fără îndoială, de o remarcabilă onestitate. Dacă angajații
de la ITS nu s-ar fi arătat atât de meticuloși, arhivele acelea n-ar fi avut cum
să devină, cu siguranță, atât de fabuloase și de ușor de folosit.
M-am dus din nou la recepție, am explicat despre ce era vorba și am
solicitat să se facă rectificările cuvenite în formularul meu de cerere inițial. În
timp ce se petreceau toate aceste lucruri, îmi protejam fotocopiile așa cum
trebuie să fi protejat cândva Moise tablele cu cele zece porunci. M-am întors
apoi în sală.
Cei doi pitici s-au ridicat, mi-au strâns mâna cu deosebită eleganță și s-au
prezentat. Îmi ajungeau doar până la talie. Erau, se pare, români. Eu
presupusesem că erau soț și soție, dar de fapt erau frați.
M-am prezentat și eu, la rândul meu. S-au bucurat foarte mult la auzul
veștii că eram din Istanbul. Ne-am dus împreună la cafenea. Domnul Ovitz
m-a întrebat ce doream să beau și a insistat să-mi aducă el însuși comanda.
Eu și sora lui ne-am așezat la o masă de lemn. Ovitz a venit cu două tăvi pe
care se aflau cafelele și prăjiturile pe care le comandase și a refuzat cu
fermitate orice ajutor din partea noastră. Tăvile păreau atât de mari în mâinile
sale, încât m-am temut ca nu cumva să le scape pe jos, însă nu s-a întâmplat
așa ceva.
Amabilitatea matură, de persoană trecută prin multe a acelui bărbat
miniatural, avea în ea ceva înduioșător, de parcă nu te-ai fi așteptat la un
comportament de gentleman din partea unui pitic. Dacă stăm să ne gândim
însă, ce legătură are curtoazia cu statura?!
În timp ce ne sorbeam cafelele, le-am povestit că și investigația mea avea
legătură cu România și le-am dezvăluit cât de mult mă bucurasem să
descopăr fotografiile Nadiei, care murise pe Struma. Știau, desigur, de
povestea cu Struma.
Mi-au povestit că scriau o carte privitoare la înaintașii lor și că, din acest
motiv, frecventau de mai multe săptămâni arhivele. I-am întrebat dacă și
familia lor se numărase printre victimele naziștilor, iar bărbatul mi-a răspuns:
— Da, se poate spune și așa! Când se vorbește însă de victime, oamenii se
gândesc că acestea au fost ucise în lagărele de concentrare. De fapt, familia
bunicilor noștri a fost singura dintre familiile ajunse în lagărul de la
Auschwitz care a ieșit vie de acolo.
Apoi mi-a relatat povestea lor, care te făcea să-ți stea mintea-n loc. În
neamul din care se trăgeau existau atât pitici, cât și persoane de statură
normală. Când România ajunsese să se alieze cu Germania nazistă, șapte
dintre frații pitici și doi dintre frații cu statură normală fuseseră deportați la
Auschwitz. Odată ajunși acolo, fuseseră dezbrăcați la piele și duși în
camerele de gazare, pe care le crezuseră dușuri.
Tocmai începuseră să dea drumul la gaz, când doctorul Mengele,
supranumit „îngerul morții“, ceruse să fie oprită procedura, eliberându-i pe
pitici în ultima clipă. Acestora le fusese provocată apoi voma și li se dăduse
să bea lapte, pentru că apucaseră să inspire ceva gaz.
În timp ce Ovitz depăna povestea aceea înfricoșătoare, m-am gândit la
clipele de groază pe care le trăiseră cei rămași în camerele de gazare. Mai
întâi dușul, apoi panica indusă de gaz, familiile ale căror membri se
cuprindeau în brațe așa cum erau, goi pușcă, copleșiți de spaima morții,
oprirea gazului, naziștii care pătrundeau în interior și-i scoteau pe piticii
despuiați, apoi, din nou, ferecarea ușilor și reluarea gazării…
Doctorul Mengele îi folosise apoi pe pitici pe post de cobai în cercetările
pe care le realiza cu privire la bolile gentice. Înființase în acest sens o secție
separată în infirmerie. Le prelevase piticilor, zi de zi, mostre de sânge și
măduvă, îi expusese la radiații, le turnase apă caldă și rece în urechi, le
provocase orbirea cu diverse substanțe chimice, le umpluse fetelor uterul cu
chimicale… Într-o zi îi despuiase pe toți și li-i arătase confraților săi, iar cu
un alt prilej îi pusese să cânte și să facă măscări, îi filmase, iar apoi îi
trimisese filmul lui Hitler ca să se distreze pe seama lor.
Piticii fuseseră salvați de Armata Roșie, odată cu eliberarea prizonierilor
din acel lagăr.
Bărbatul acela minuscul îmi relata astfel de lucruri pe un ton firesc, însă eu
simțeam cum mi se încordau toți mușchii și cum trupul îmi era copleșit de
durere. Ce fel de poveste mai era și aceea?! Ce rost mai avea viața câtă vreme
omul era o creatură atât de îngrozitoare?! Eram șocată. Cine știe câte drame
implica fiece petic de hârtie din clădirea aceea uriașă!
Când am revenit în sală, Angelika Traub m-a informat că găsiseră niște
documente despre Regimentul Albastru, dar că acestea erau în limbile
germană și rusă.
— Nu există și fotografii? am întrebat-o eu.
Mi-a spus că exista o singură fotografie, de grup, a refugiaților, realizată în
lagărul din Austria. Mi-am procurat atât acea imagine, cât și diverse printuri
după documentele în germană și rusă. Mi-am luat apoi rămas-bun de la cei
doi frați pitici și am părăsit clădirea ITS.
Trăisem atât de multe emoții pe parcursul unei singure zile, încât îmi
simțeam capul destul de greu. M-am dus direct la hotel. Am împrumutat o
lupă de la recepție și am urcat în cameră. Am plimbat lupa peste grupul acela
de oameni aflat în lagărul din Drau, Austria. Am cercetat, rând pe rând,
fiecare chip. M-am tot străduit să văd dacă nu-i puteam recunoaște cumva pe
bunica și pe cei din familia ei în gloata aceea nefericită, ca vai de ea, dar n-
am izbutit să descopăr nimic.
A doua zi am revenit în Turcia în același mod ca la plecare, cu trenul și cu
avionul. În timpul călătoriei am studiat încontinuu fotografiile care o înfățișau
pe Nadia, precum și partitura Serenadei, din care nu pricepeam nimic. Mi-am
plimbat mâinile peste acele imagini și peste paginile cu note muzicale.
Aveam parcă impresia că atingeam cu degetele niște suflete omenești!
Cu voia dumneavoastră, am să întrerup acum succesiunea cronologică a
evenimentelor, căci aș dori să inserez aici un citat dintr-o carte în posesia
căreia urma să intru ceva mai târziu. Deși acesta nu concordă cu ordinea în
care s-au petrecut lucrurile, simt că, din punctul de vedere al semnificației, ar
fi mai potrivit să-l introduc aici.
Am fost frapată, citind într-o carte care cuprindea o parte dintre scrierile lui
Auerbach, de unul dintre eseurile sale. Lucrarea aceea, referitoare la Pascal,
se intitula „Triumful răului“107. Secțiunea introductivă, în care Auerbach cita
din Pascal, m-a înrâurit în mod deosebit și mi-a oferit o explicație cu privire
la tirania autorităților, în privința căreia mă alesesem cu diverse exemple în
ultimele zile:
E drept ca ceea ce este drept să fie urmat şi e necesar ca cel mai puternic
să fie urmat. Dreptatea fără forţă este neputincioasă, forţa fără dreptate este
tiranie. Dreptatea lipsită de forţă va fi în permanenţă contestată pentru că
răii vor exista mereu; forţa fără dreptate este de condamnat. Trebuie deci ca
forţa şi dreptatea să stea alături şi pentru aceasta să facem în aşa fel încât
ceea ce e drept să fie puternic sau ceea ce este puternic să fie drept.
Dreptatea este întotdeauna supusă contestaţiilor, forţa se recunoaşte fără
împotrivire. Astfel, nu s-a putut da forţă dreptăţii pentru că forţa a contestat
dreptatea şi a zis că este nedreaptă şi că numai ea, forţa, este dreaptă. Şi
astfel, neputând da forţă dreptăţii, s-a dat dreptate celui puternic.108
La sfârșitul lungii sale analize, Auerbach îi aducea în discuție pe gânditorii
care nu neglijau problema statului și a puterii și afirma precum urmează:
Acești teoreticieni erau însă interesați de stat de dragul statului; ei îl
considerau o valoarea ultimă; îi îndrăgeau vitalitatea plină de dinamism, așa
cum o făcea Machiavelli, sau se arătau, cel puțin interesați, la fel ca Hobbes,
de beneficiile pe care le-ar fi putut aduce acesta oamenilor în măsura în care
erau organizați în mod adecvat. Aceste aspecte erau cu totul lipsite de
însemnătate pentru Pascal. Pentru el, statul nu avea o existență dinamică;
dacă ar fi fost să o aibă, ar fi socotit-o profund vătămătoare; nu era deloc
interesat de ideea celei mai bune forme de existență a statului, căci toate
formele i se păreau a fi la fel de rele.109
Închei aici citatul și, în timp ce mă pregătesc să-mi continui povestea din
punctul în care am rămas, cuget că nu e nimic de spus de vreme de acesta este
adevărul. Da! Toate statele sunt rele! De fapt, structura numită „stat“ există
pentru a asigura perpetuarea răului.
Trăiască Pascal!
Înainte de aterizarea avionului, mi-am scos portofelul din piele neagră și
m-am uitat în el. Din despărțitura aceea de plastic mă priveau acum patru
femei: Maya, Ayșe, Mari și Nadia!

106. Cuceritorul turco-mongol Timur Lenk („Timur cel Șchiop“), 1336–1405, cunoscut în Occident
ca „Tamerlan“, întemeietor al Imperiului Timurid, care urma să cuprindă vaste teritorii din actualul
Afghanistan, Iran, Asia Centrală. A invadat Anatolia în anul 1402, învingându-l și luându-l prizonier pe
Baiazid al II-lea „Fulgerul“ în bătălia de la Ankara.
107. În original, „The Triumph of Evil in Pascal“ de Erich Auerbach; articolul a apărut în anul 1951
în periodicul The Hudson Review.
 108. Blaise Pascal, Cugetări, traducere în română de Maria și Cezar Ivănescu, Editura Aion,
Oradea, 1998, pp. 279–280.
109. Citat din studiul lui Erich Auerbach intitulat „The Triumph of Evil in Pascal“, evocat mai sus.
 20

În timp ce aterizam la Istanbul, stewardesele făceau diverse anunțuri. Unul

dintre acestea îi privea pe pasagerii aflați în tranzit, care soseau aici din
străinătate și care urmau să-și continue călătoria către o altă țară.
Stewardesele anunțau că, în situația în care se îndreptau către un aeroport în
care se efectuau controale vamale, pasagerii respectivi urmau să-și facă
formalitățile de ieșire din țară acolo, iar dacă se îndreptau către un aeroport
care nu asigura astfel de formalități, trebuiau să treacă prin operațiunile de
verificare a pașapoartelor la Istanbul.
Era o înștiințare care nu mă interesa deloc, ea fiindu-le adresată mai
degrabă turiștilor care se îndreptau către stațiunile de vacanță. În timp ce
avionul începea să coboare însă, mi-am spus, văzând cerul plumburiu și
vremea închisă, deprimantă care domnea la Istanbul: „De ce nu?“ Oricum, nu
mă aștepta nimeni acasă și, pe de altă parte, nu mai aveam vreun serviciu la
care să fiu obligată să mă duc a doua zi. Eram la fel de liberă ca o pasăre
izgonită din cuib! Puteam să schimb avionul și să mă duc la Bodrum. După
nenumăratele peripeții prin care trecusem, m-aș mai fi liniștit puțin. În plus,
ai mei s-ar fi bucurat foarte mult să mă vadă.
I-am explicat stewardesei ce dilemă aveam. Mi-a recomandat să trec prin
controlul de frontieră la Istanbul, după care să mă îndrept către zona destinată
curselor interne și să iau avionul spre Bodrum. Valiza îmi fusese adusă la
Istanbul, care figura ca punct terminus al călătoriei mele.
Am procedat exact așa cum mi-a spus ea. Am coborât la terminalul pentru
cursele externe, m-am așezat la coadă și am trecut prin operațiunea de
verificare a pașapoartelor, mi-am recuperat valiza și, în timp ce ieșeam din
terminal, mi-am adus aminte că, în urmă cu zece zile, îl așteptasem pe Max
chiar în acel loc, pe atunci în calitate de angajată a universității.
M-am dus la terminalul pentru liniile interne și m-am uitat la orarul
curselor spre Bodrum: exista un avion peste o oră și cincizeci de minute. M-
am bucurat, mi-am luat bilet și, după ce am predat valiza, am cumpărat niște
daruri pentru părinții mei. Nu aveam de gând să le dau de veste că mă
duceam în vizită, preferam să le fac o surpriză.
Am cumpărat niște ziare și reviste și m-am instalat într-o cafenea. Ziarele
gemeau de știri deprimante despre Turcia. Criza economică, politicienii care
se acuzau unii pe alții, foiletoniștii care-și umpleau coloanele cu atacuri la
adresa colegilor lor de breaslă… Dacă era să le citești pe toate, una după alta,
îți pierea orice brumă de bucurie și cădeai în depresie.
L-am sunat pe Kerem, dar nu mi-a răspuns. Oare ce făcea, îi era bine? Mă
străduiam să nu mă gândesc la asta, dar ori de câte ori procedam astfel mă
cuprindeau și mai dihai mustrările de conștiință. Aveam un sentiment de
vinovăție și mi-era tare dor de el. Din păcate însă, și eu mă aflam într-o
situație fără ieșire. Lupta de a-mi făuri o viață nouă, decentă urma să-i fie de
folos și lui. Nu aveam deloc intenția să-mi las băiatul să stea toată viața cu
molâul ăla de Ahmet!
Cum nu putusem vorbi cu Kerem, m-am gândit să-l sun pe Ahmet. Poate
că aș fi putut vorbi cu Kerem de pe telefonul lui… Nu mi-a venit însă s-o fac.
Oare îl nedreptățeam pe Ahmet, oare sentimentele pe care le încercam față de
el erau prea aspre, iar purtările mele, exagerat de ostile? Când mi-am adus
însă aminte de vremurile de altădată, de situațiile în care mă pusese uneori,
am ajuns la concluzia că eram departe de a-l nedreptăți. Cu toate acestea însă,
cine știe dacă nu suferea și el ca urmare a faptului că voia să facă niște
schimbări radicale în viața sa. Poate că relația cu tatăl lui începuse să treacă
printr-o fază cu suișuri și coborâșuri, așa cum nu se întâmplase altădată. Poate
că ar fi izbutit să devină, treptat, un alt om, iar zilele pe care le trăia acum
urmau să aibă un impact major asupra modului în care avea să-și ducă viața
mai departe. Oare nu s-ar fi putut considera că săvârșeam o faptă bună dacă-
mi controlam furia față de el și-i acordam puțin sprijin?
„Poate!“ mi-am răspuns singură. Nu eram însă în situația de a face acest
lucru prea curând, căci și viața mea era dată peste cap. Am lăsat pentru mai
târziu gândurile astea căci, din câte eram anunțați, avionul se pregătea să
decoleze.
În cursa de Bodrum, operată de Türk Hava Yolları, aveam loc pe partea
dreaptă a aeronavei. M-am binedispus, așadar, contemplând Marea Egee în
lumina asfințitului, golfulețele, iar în momentul în care s-a lăsat întunericul,
vapoarele și falezele invadate de lumini.
Mă cuprindea, de fapt, buna dispoziție ori de câte ori mă îndreptam către
sud. Zona Mării Egee, tărâm al măslinilor, al cimbrișorului, busuiocului și
vinului, avea un farmec de netăgăduit, care te învăluia pe dată. Așa s-a
întâmplat și de data aceasta, de îndată ce am aterizat pe aeroportul din
Bodrum. Încă de pe când mă aflam pe scara avionului, mi-am simțit chipul
mângâiat de aerul călduț, de mireasma amestecată, îmbătătoare de iod ce
răzbătea dinspre mare și, totodată, de cimbrișor ce adia dinspre munți. „Ce
bine că am venit aici!“ mi-am spus.
Mi-am luat valiza odată cu restul călătorilor, cei mai mulți dintre ei turiști
germani și englezi. Aceștia au pornit-o pe urmele ghizilor, care purtau în
mâini niște pancarte, și au urcat în autocarele turistice, iar eu m-am apucat să
mă tocmesc cu șoferii de taxi. Când mai ajunsesem acolo cu alte prilejuri,
aflasem că, dacă șoferii își puneau în funcțiune aparatele de taxat, cursele
erau foarte piperate, însă dacă te tocmeai cu ei exista posibilitatea să cazi la
învoială pentru o sumă rezonabilă.
Apoi, în timp ce taxiul înainta pe șoseaua care urma țărmul mării, am
deschis fereastra și am tras în piept aerul curat care răzbătea de afară. Mintea
omului este foarte ciudată. În clipa aceea mi-am amintit, n-aș putea să spun
de ce, de cei doi frați pitici. „Probabil că la vremea aceasta și-au încheiat
cercetarea zilnică prin arhive și s-au întors la hotelul unde sunt cazați“ m-am
gândit. Oare cum ajungeau la lavabou, urcându-se pe un scaun? Un singur pat
le-ar fi ajuns cu prisosință amândurora. Să fi stat în aceeași cameră? Îmi
veneau în minte tot soiul de întrebări bizare…
Dacă volumul la care lucrau avea să fie tradus în limba engleză, trebuia
neapărat să mi-l procur și să-l citesc. „Ce ciudat!“ mi-am spus eu. „Probabil
că soarta le-a fost pecetluită chiar de strămoșii lor de vreme ce sunt pitici din
naștere, numai că au izbutit să supraviețuiască tocmai datorită acestui fapt. În
caz contrar, ar fi murit în camerele de gazare ale naziștilor, la fel ca ceilalți
frați care aveau înălțime normală.“
Prin urmare, toate slăbiciunile, toate defectele puteau să-ți fie într-o bună zi
de folos. Nu propunea, de fapt, Nietzsche să ne transformăm slăbiciunea în
forță? Naziștii pervertiseră conceptul de Übermensch avansat de el și-l
situaseră la baza ideologiei lor. Deși nu eram specialistă în domeniu, nu
credeam deloc că din scrierile lui Nietzsche ar fi putut fi extrasă ideea creării
unei „rase superioare dominante“, pe potriva ideologiei naziste.
Apoi am râs în sinea mea. „Ce mare brânză dacă tu crezi sau nu, fată
dragă! Ar trebui să-ți cunoști lungul nasului! Chiar dacă stai să cugeți, în
drum spre Bodrum, la naziști, la Nietzsche, la piticii de la Auschwitz, nu ești,
în definitiv, decât o femeie singură, care a fost pusă pe liber și care a dobândit
o reputație de curvă în fața întregii Turcii!“ Gândul la toate aceste lucruri nu
mi-a stricat însă buna dispoziție. În mine înflorise dorința unui nou început, a
unei noi vieți, a unei noi provocări. Din vechea Maya se năștea o altă Maya!
La vremea când gândeam aceste lucruri tocmai ajunseserăm în capul pantei
de unde se coboară către oraș. În fața mea s-a ivit deodată fortăreața aceea
maiestuoasă aflată pe buza mării. Cetățuia, ridicată de Cavalerii Sfântului
Ioan, strălucea ca un giuvaier ce se ridica din unde. Luna, destul de rotofeie,
deși nu era încă plină, își arunca reflexele aurii pe luciul apei. Dinspre oraș
răzbătea miros de pește și de rakı.
Părinții mei locuiau într-o zonă rezidențială destinată celor cu venituri
medii. Tata se înscrisese, cu salariul lui pe sponci, într-o cooperativă
imobiliară și plătise multă vreme rate. La capătul acelor ani lungi, el și mama
reușiseră să devină proprietarii unui apartament ca vai de capul lui. Când se
făcuse recepția, întrerupătoarele făceau scurtcircuit din cauza pereților umezi,
toaleta se înfunda, camerele erau invadate de furnici, ușile ori ferestrele nu se
închideau pentru că lemnăria era umflată, ușile erau atât de crăpate încât prin
acele interstiții s-ar fi putut strecura gândacii, iar de sub dulapul din bucătărie
curgea apă. Când ieșeai însă în balcon și vedeai marea care se așternea
înaintea ta, dădeai uitării toate necazurile.
Cu timpul schimbaseră tâmplăria, robinetele, renunțaseră la dușumele, din
care se tot iveau cuie care ni se înfigeau în picioare, și le înlocuiseră cu
pardoseli din travertin, reparaseră șemineul, care scotea fum, instalaseră aer
condiționat și, în felul acesta, locuința lor se transformase într-un apartament
micuț, dar simpatic, ce le aparținea unor oameni din clasa de mijloc a
societății.
În perioada verii, toate apartamentele erau pline, plajele din fața blocurilor
se animau, oamenii, cu mic, cu mare, făceau baie în mare, pentru ca mai apoi,
după-amiaza, să se desfete cu covrigi calzi și cu ceaiul de la ora cinci, iar
seara să încingă prin balcoane mese cu mizilicuri și, pe post de „udătură“, cu
rakı. Iarna însă, în ansamblul acela rezidențial nu mai rămâneau decât cinci-
șase familii. Cele mai multe dintre ele erau alcătuite din perechi de
pensionari, așa cum erau părinții mei. Cu timpul, fațadele imobilelor fuseseră
invadate de bougainvillea de culoare mov, roz, roșie, galbenă, care confereau
întregului cartier un minunat aspect egeean.
În vreme ce taxiul pătrundea pe poarta complexului rezidențial, mi-am dat
seama că-mi fusese tare dor de acele locuri. Mirosul pătrunzător de iod care
plutea în aer mă izbise încă de pe scara avionului. Odată ajunsă în cartier, mi
se redeșteptaseră amintirile din adolescență. Se lăsa noaptea și, pe măsură ce
peste ape cobora întunericul, mirosul de dovlecel prăjit care răzbătea din case
mi se părea a fi un adevărat simbol al verii. Serile acelea pline de farmec în
care aprindeam focuri pe plajă și cântam la chitară, înotul în apele
fosforescente ale mării, primele flirturi, gustul amețitor al săruturilor furate
prin tot soiul de unghere…
Of, Doamne! Ce frumoasă era viața pe atunci și ce simplă părea lumea!
Așa cum presupusesem deja, mama a scos un țipăt la vederea mea:
— Aaaa! Mi-a venit fataaa!
M-a cuprins pe după gât. La noi acasă, mama era cea care deschidea
întotdeauna ușa, tata n-o făcea niciodată. Auzind-o pe mama cum se bucura,
și-a făcut și el apariția într-un suflet.
A tras-o la o parte pe mama, spunându-i:
— Ia mai lasă-mi-o și mie!
M-a sărutat apoi pe obraji. Felul acesta de a mă întâmpina avea în el ceva
ce aducea a alint. Ceva de care aveam mare nevoie! O insulă de tandrețe într-
o lume ostilă!
Ne-am petrecut seara stând la taifas și mâncând niște mandarine cu
mireasmă îmbătătoare, proaspăt culese din livada aflată în apropiere. Le-am
povestit atât cât puteam să le povestesc. De fapt, mă credeau și le eram
recunoscătoare că nu așteptau nici o lămurire din partea mea, că nu-mi
reproșau că-i făcusem de râs în fața întregii lumi.
Majoritatea familiilor din Turcia făceau o dramă din astfel de lucruri și își
condamnau fetele din start, fără să le întrebe dacă purtau sau nu vreo vină în
diverse situații. În familiile din est, mai cu seamă, se întâmpla destul de
frecvent ca fetele să fie ucise în urma deciziei adoptate de „consiliul de
familie“. Dacă aș fi făcut parte dintr-o astfel de familie, fie mi-ar fi fost
înmânată o frânghie, ca să mă spânzur, fie aș fi fost azvârlită sub roțile unui
tractor, dându-se impresia că mă sinucisesem, fie aș fi fost dusă pe câmp și
împușcată, pentru ca mai apoi să fiu îngropată acolo. Citisem în ziare până și
știri referitoare la tinere care fuseseră băgate în pământ de vii.
Turcia era țara contrastelor. În ea găseai de toate, de la stilul de viață cel
mai avangardist cu putință până la orânduirea tribală. Nu se putea miza pe
nici un standard. Uneori mă simțeam ca și cum m-aș fi aflat concomitent la
New York și la Kandahar, așa încât remarca mea era, probabil, adevărată. Din
fericire însă, eu eram norocoasă, cel puțin în privința părinților!
A doua zi dimineață am luat cu toții un mic dejun alcătuit din dulceață de
mandarine și de portocale amare culese de prin partea locului, din măsline și
brânză, care proveneau tot din producția locală, după care am ieșit în oraș.
Am urcat în Opelul cel vechi al tatei și ne-am dus la piața din Yalıkavak. Era
o vreme primăvăratică. Mi se părea de necrezut, câtă vreme abia cu o
dimineață în urmă mă confruntasem cu gerul care te pătrundea până la oase și
cu răceala zăpezii din Bad Arolsen. Pe marginea drumului înfloriseră bucsăul
și aloea. În anotimpul acela totul era de un verde viu, însă în perioada verii
totul arăta gălbejit, din pricina soarelui arzător.
Știam că cea mai mare distracție a celor care locuiau în Peninsula Bodrum
era să se ducă la piață. Piața, în care se vindeau legume, fructe și articole
textile, era instalată în fiecare zi în alt loc: marțea în centrul Bodrumului,
miercurea în Gündoğan, joia în Yalıkavak. Pe tejghelele aflate în acele piețe,
care se întindeau cât vedeai cu ochii, se vindeau diverse fructe și legume,
brânză, măsline, dulcețuri, iaurt, smântână. Într-o altă secțiune a pieței se
găseau pânzeturi de casă, incredibil de ieftine, dar cu lucrături minunate,
precum cele de Buldan ori de Milas. Mulți americani care făceau afaceri cu
decorațiuni interioare cumpărau asemenea lucruri, le duceau la New York și
le vindeau prin magazinele din Soho la prețuri de cincizeci de ori mai mari
decât cele la care le achiziționaseră inițial. Pisici ori câini care nu făceau
nimănui nici un rău dădeau târcoale în jur sau picoteau în mijlocul străzii.
 În ultimii ani se stabiliseră acolo mai mulți englezi. Jumătate dintre
mușteriii din piață erau străini.
Tocmai ne isprăviserăm târguielile și ne instalaserăm în cafeneaua de sub
umbrar, care-i plăcea atât de mult tatei, cerând trei ceaiuri și niște gözleme110,
când mi-am auzit sunând telefonul: era cineva de la cancelaria universității,
care-mi spunea că primisem un pachet din America și mă întreba ce să facă
cu el. I-am dat adresa mamei.
— Dacă nu vă deranjează prea tare, vă rog să-l trimiteți acolo! i-am spus
eu.
Apoi m-am îndepărtat puțin și am făcut un mic efort de voință ca să-l sun
pe Ahmet.
— Ce face Kerem? l-am întrebat eu.
— E bine, mi-a spus el. Pentru mine însă bineînțeles că e foarte greu!
— Nu de tine întreb, ci de băiatul meu! i-am spus eu. E bine, sănătos?
— E bine, e bine!
— Se duce la școală?
— Da, dar pentru că n-am reușit să rezolvăm încă problema cu mașina
școlii, îl duc și-l aduc eu.
„O, e bine și-așa!“ mi-am zis. „Mai învață și tu ce înseamnă
responsabilitatea!“
— Am să mai sun diseară, să vorbesc cu Kerem, i-am spus și am închis.
Relația dintre noi se transformase într-o joacă încordată, dar agreabilă, de-a
câinele și pisica. Pe măsură ce eu îmi arătam colții, așa cum fac câinii, el se
făcea și mai mic și-și căuta câte o văgăună în care să se pitească. Îmi plăcea
ideea!
M-am plimbat îndelung prin soarele care prindea să răspândească tot mai
multă căldură la vremea prânzului. Apoi am intrat în piața cu articole textile.
Deși acasă mai aveam câteva obiecte de îmbrăcăminte rămase din vara
precedentă, mi-am cumpărat patru tricouri, o pereche de blugi și două șorturi,
care reprezentau imitații fidele ale unor produse de firmă realizate de cele mai
renumite companii din lume. Am dat pe ele o sumă ridicolă, cu care n-aș fi
putut să-mi cumpăr nici măcar o cămașă de corp în Europa. M-am întors apoi
la cafenea. Abia atunci mi-a dat mama trista veste:
— Fetița mea! mi-a spus ea. Asta da coincidență, așa se reunește întreaga
familie! Nici dacă ar fi fost să ne vorbim n-ar fi ieșit mai bine!
— Cum adică, mamă?
— Mâine vine fratele tău cu ai lui. Rămân aici la sfârșit de săptămână.
— Unde au să stea, la voi?
— Nu, dragă! Păi, când au stat ei la noi?! Au să se cazeze pe la hotelurile
militarilor, desigur!
Pe țărmul unuia dintre cele mai frumoase golfulețe din Bodrum se găsea un
soi de stabiliment turistic al militarilor, cu condiții de cinci stele. Hotelul,
restaurantul, plaja, toate erau la cel mai înalt nivel. Acolo urmau să
poposească și ei.
Povestea aceasta nu mi-a plăcut deloc, numai că n-aveam încotro.
Când m-am trezit din somn în după-amiaza aceea, am simțit briza, care
făcea să tremure ușor perdeaua. Peste tot domnea o tăcere profundă; nu se
auzea decât foșnetul valurilor. Dacă n-ar fi venit mama să mă trezească, aș
mai fi dormit o vreme. Aveam parcă senzația că mă eliberam de toată
osteneala vieții. Mama însă, care socotea că ar fi fost o mare greșeală să ratez
ora ceaiului, m-a trezit și m-a așezat la masa pe care se aflau simiți calzi, ceai
tare, preparat de curând și turnat în niște pahare delicate, precum și diverse
sortimente de brânză.
— Dar am să mă îngraș! i-am spus eu.
— Nu! mi-a spus ea. Mâine ai să începi să faci plimbări pe jos și n-o să ți
se întâmple nimic. Ești tânără, ai să arzi caloriile!
M-am întrebat câte dintre mamele din țara noastră nu foloseau aceeași
terminologie și nu rosteau aceleași vorbe pe care le auzeam atunci din gura ei.
Aș fi vrut să discut cu mama despre bunica, dar pentru aceasta ar fi trebuit
să rămânem singure. Nu știu de ce, dar când mă aflam în prezența tatei mă
cuprindea un soi de sfială, și aceasta pentru că el îmi dăduse de înțeles că nu
dorea să vorbim despre mama lui și despre trecutul acesteia. Închisese
catastiful suferinței și nu avea să mai îngăduie nimănui să-l redeschidă.
Ca urmare a acordurilor tacite încheiate la nivelul multor familii,
suferințele teribile ale trecutului n-aveau să le mai fie transmise noilor
generații, urmând ca acestea să pornească, în toate, de la zero. Eram aidoma
unor copii care n-aveau voie să se joace în curtea din spatele casei, căci
aceasta mișuna de șerpi și scorpioni și era înțesată de puțuri primejdioase.
Supliciile care marcaseră istoria recentă reprezentau curtea noastră din spate,
unde pândeau tot soiul de pericole.
Am izbutit să găsesc prilejul potrivit pentru a vorbi cu mama abia în seara
aceea, după ce tata s-a dus la culcare. Stăteam amândouă pe balcon. Ne
puseserăm, fiecare, câte un jerseu, căci serile erau răcoroase. În seara aceea,
luna se împlinise și mai mult, iar pe apele mării se ivise o cărare ca de argint.
Bărcile care își făceau apariția din când în când din întuneric și străbăteau
cărarea aceea argintată alunecau pe unde precum năluca lui Poseidon.
— Mamă! am spus eu. Cum o chema pe mama ta?
— Aaa! a spus ea. Păi, Ayșe!
— Nu! am spus eu. Eu te întreb cum o chema cu adevărat!
A șovăit. S-a cufundat o vreme în tăcere.
— Mamă, știu de Regimentul Albastru, de ceea ce i s-a întâmplat bunicii,
de vagoanele cu uși bătute în scânduri, de lacul Kızılçakçak… Știu tot! De ce
nu mi-ați spus mai demult de ele?!
— Dar cine ți-a spus ție de lucrurile astea? m-a întrebat ea, coborând
sensibil tonul.
— Necdet.
— N-ar fi trebuit să-ți povestească.
— De ce?
— Pentru că nimănui nu-i folosește la nimic să retrăiască mereu și mereu
întâmplările acelea nenorocite!
— Poate că bunica și bunicul Ali și-ar fi dorit ca nepoții lor să le cunoască
povestea.
— Nu, nu și-ar fi dorit! mi-a spus ea.
Vocea ei nu aducea însă cu o voce de om pus pe harță, dispus să te
contrazică, ci părea mai degrabă stingherită.
— De unde știi, mamă?
— Dacă și-ar fi dorit, v-ar fi povestit. Nici măcar nouă nu ne-au spus!
— Nici măcar vouă?! Adică n-ați vorbit niciodată despre asta?
— Am vorbit o dată. Răposata mama m-a așezat într-o zi pe un scaun în
fața ei și mi-a povestit totul. M-a pus să-mi notez numele strămoșilor noștri,
numele părinților ei – cei care au fost împușcați – și numele celor doi frați ai
ei care au sărit în râul Drau.
 A tăcut, de parcă ar fi așteptat s-o întreb ceva. Apoi a continuat:
— Tatăl ei, adică bunicul meu, se numea Seyit, iar bunica se numea Ayșe.
Aceștia au fost împușcați de ruși. Frații ei se numeau Ömer și Kurban. S-au
sinucis, aruncându-se în râul Drau. După ce m-a pus să-mi notez numele lor,
mama mi-a spus: „Pune să se citească mevlit-ul111 și dă-le de pomană
săracilor pentru sufletele morților tăi!“ Ea era analfabetă, de aceea am pus eu
totul pe hârtie în numele ei.
— Toți erau turci și musulmani, nu-i așa?
— Da! a spus mama.
— Bine, mamă, dar cum s-a putut întâmpla o asemenea barbarie?! De ce i-
a trimis guvernul turc la moarte pe acești oameni?!
— N-avem de unde să știm, fata mea! Înseamnă că așa a găsit el de
cuviință!
— Bunica nu era revoltată?
— Nu, se împăcase cu soarta. Doar că, atunci când m-a pus să scriu
numele celor din familia ei, a plâns foarte tare. A rostit Fatiha112 pentru
fiecare dintre ei.
— Bine, dar bunicul Ali nu ți-a povestit niciodată despre asta?
— Nu. Tata nu vorbea niciodată despre astfel de lucruri. Era, de fapt, un
om tăcut. Fuma țigară de la țigară. După cum spunea mama, văzuse niște
lucruri atât de îngrozitoare în război, încât gemea tot timpul în somn.
— Dar faptul că s-a aruncat în lacul Kızılçakçak ca s-o salveze pe bunica a
fost ceva nemaipomenit!
— Da!
A zâmbit pentru prima oară de când vorbeam despre aceste lucruri.
— Ce nu face dragostea din oameni! O iubea atât de mult pe mama, încât
și-a dorit, chiar și în ultimele sale clipe, în timp ce murea, să-i contemple
chipul. A ținut-o de mână, i-a rostit numele de trei ori, după care a murit,
pierzându-se cu ochii în ochii ei.
— Numele? Adică i-a rostit numele adevărat?!
— Numele adevărat!
— Bine, dar care era acela?
— Nu bănuiești? m-a întrebat mama.
— Nu, am spus eu.
 — Știi că numele tău a fost pus de mama, nu-i așa?
În clipa aceea am început să tremur din toată ființa mea:
— Maya! am spus eu.
Mama a încuviințat din cap:
— Își dorea ca adevăratul ei nume să supraviețuiască măcar prin tine.
Acesta era numele care nu fusese rostit, care fusese tăinuit o viață întreagă:
Maya. În ceea ce mă privea, mă întrebasem mereu, încă din copilărie, de ce
mă alesesem cu numele acesta atât de rar. Altfel, îl îndrăgeam! Avea o
rezonanță armonioasă, dar nu-l întâlneai aproape nicăieri în Turcia. Îmi
plăcea, totodată, să văd că eram numită de colegii de la școală „Albina
Maya“, la fel ca în filmul acela celebru de desene animate.
„Trei femei, trei nume!“ m-am gândit.
Maya devenise Ayșe, Mari devenise Semahat, Nadia devenise Katharina.
Acestor trei femei nu li se îngăduise să-și folosească nici măcar numele
care le fusese dat la naștere. Totuși, cea mai ghinionistă dintre ele rămânea
Nadia. Maya și Mari sfârșiseră, cel puțin, prin a se căsători cu bărbații pe
care-i iubeau, avuseseră copii, nepoți și, în cele din urmă, găsiseră o
modalitate de a-și transmite povestea tinerelor generații.
Cea mai norocoasă dintre ele fusese bunica dinspre mamă. Își pierduse
familia în împrejurări îngrozitoare, trăise mai apoi sub alt nume, dar nu se
văzuse constrânsă să-și schimbe religia și să-și ascundă etnia. În comparație
cu ceea ce li se întâmplase bunicii mele dinspre tată și Nadiei, drama ei
fusese ceva mai ușor de îndurat.
Cât despre povestea bietei Nadia, aceasta fusese îngropată odată cu ea în
apele întunecate ale Mării Negre. Eu aveam să scot însă acea poveste la
lumină și aveam s-o destăinui întregii lumi! Aceasta era misiunea mea!
După ce a plâns puțin, mama s-a cufundat în tăcere. Am rămas amândouă
în balcon fără să mai schimbăm vreo vorbă. În fața noastră se zăreau licărind
luminile de pe insula Kos, din Grecia. Îți venea greu să crezi că o insulă aflată
atât de aproape făcea parte dintr-o altă țară și că nu puteai să te duci acolo
fără pașaport. Mi-am spus, mânată de spiritul acela anarhist pe care
începusem să-l cultiv binișor de o bucată de vreme: „Ah, statele astea! Statele
care-i despart pe oameni prin granițe artificiale și care se află la originea
suferințelor lor!“
 Turcia și Grecia se aflau în pragul războiului nu doar din pricina unor
astfel de insule, ci chiar și a unor stânci din Marea Egee. Când se pornea însă
vreun cutremur, acesta făcea prăpăd și de-o parte, și de alta, fără să țină
seama de granițe, frontiere, pașapoarte.
Mi-au venit în minte niște rânduri din Stefan Zweig, pe care le citisem cu
ani în urmă. Inventarea avioanelor îi entuziasmase peste poate pe cei din
generația lui și le sădise convingerea că, odată cu ele, războaiele mondiale
luaseră sfârșit. De vreme ce umblau prin aer, aparatele de zbor nu cunoșteau
noțiunea de graniță și alte asemenea lucruri. În consecință, frontierele urmau
să dispară și avea să se instaureze pacea. La câțiva ani după aceea însă,
aceeași generație trăise șocul de a vedea Europa distrusă de bombele azvârlite
din cer tot de avioane. Era vorba de „realitatea politică” în confruntare cu
seninătatea intelectualului!
Pentru a mai destinde atmosfera apăsătoare care coborâse asupra noastră,
am spus:
— Mamă, știi povestea cu optimistul și pesimistul?
— Nu! a răspuns ea.
— Se zice că pesimistul țipa „Nu se poate mai rău de-atât!“, la care
optimistul spunea „Ba se poate, ba se poate!“ Ei, ia să vedem cum stau
lucrurile cu tine: tu ești optimistă sau pesimistă?
— Aoleu, fata mea nebunatică! a spus ea. Mereu ești cu gândul la
blestemății de soiul ăsta! Hai să ne culcăm, că s-a făcut răcoare de-a binelea!

110. Un soi de plăcinte (sau mai degrabă turte) cu diverse umpluturi (brânză sărată sau dulce de
diverse tipuri, carne, spanac etc.), prăjite.
111. Cuvântul mevlit, cu varianta mai veche mevlid, desemnează un gen de poem de mari
dimensiuni, consacrat, în principal, evenimentului nașterii profetului Muhammad, dar și altor momente
memorabile din existența sa, precum și ceremoniile religioase în cadrul cărora sunt citite sau recitate
astfel de poeme. În lumea turcică, cel mai celebru mevlit este cel semnat de Süleyman Çelebi (m. 1422).
Mevlit-ul este recitat anual cu prilejul aniversării nașterii profetului islamului, dar și cu diverse prilejuri
socotite importante pentru fiecare credincios (logodna, căsătoria, împlinirea a 40 de zile de la nașterea
unui copil, circumcizia băieților, comemorarea a 40 de zile de la moartea unei persoane, revenirea
pelerinilor de la Mecca etc.).
112. Sura introductivă a Coranului, numită al-Fatiha, „Deschizătoarea“, „Cea care deschide
Cartea“, alcătuită din șapte versete.
 21

Cu toate că era vorba de un sat de vacanță, în stabilimentul turistic al

militarilor domneau aceeași ordine, curățenie și coordonare pe care le
constatasem și la comandamentul din Istanbul. Ne instalaserăm cu toții –
mama, tata, eu, fratele meu, Necdet, și cumnata mea, Oya – la un restaurant
aflat pe țărmul mării, pentru a lua masa de prânz. Fratele meu urma să
participe la acel sfârșit de săptămână la o reuniune profesională.
A zâmbit:
— Am profitat de acest prilej și am luat-o și pe Oya. Ce frumoasă e vremea
pe aici!
A intrat în vorbă și cumnata mea, Oya:
— Nici pomeneală de iarnă la Bodrum! Plouă puțin și apoi, de cum iese
soarele, se repede toată lumea afară!
Chelnerii, îmbrăcați cu vestoane albe, aduceau la masă fructe de mare,
pregătite cu grijă. Pe câte o frunză de salată era așternut un strat de maioneză
cu forme elaborate, iar deasupra acestora tronau niște creveți. Farfuriile
arătau atât de pretențios, încât îți era teamă până și să te atingi de ele, ca nu
cumva să le distrugi.
Am mâncat o vreme contemplând cu toții scânteierile mării. Fortăreața din
Bodrum se ridica în fața noastră în toată măreția sa. Am purtat discuții
banale, așa cum se întâmplă în orice familie: copiii, școlile, starea vremii etc.
Nimeni nu vorbea despre politică.
După masă am băut, fiecare, câte o cafea cu mult caimac, iar apoi fratele
meu m-a întrebat:
— Maya, nu vrei să facem o plimbare împreună?
— De acord! am spus eu, ridicându-mă.
Relația dintre mine și fratele meu trecuse prin diverse faze. Când
începusem să mai cresc, îl percepusem ca pe o figură autoritară, la fel ca pe
tata, căci între noi exista o diferență de vârstă apreciabilă. Era un bărbat solid,
grav, adică oarecum în genul tatei. De aceea, nu am avut niciodată relații
normale, ca între frați. Din viața noastră comună lipseau o serie întreagă de
lucruri pe care le fac alți frați împreună, precum certurile, jocurile, glumele
reciproce, râsul împărtășit. El era unul dintre adulții familiei, o persoană care
mă ajuta la lecții, care se purta cu mine distant, care îmi dădea de înțeles că
mă iubea, dar nu mi-o spunea niciodată deschis, care se aștepta întotdeauna
din partea mea la seriozitate și respect.
Când însă ajunsesem și eu la vârsta adultă, relația noastră începuse să se
schimbe. Acum mă certam cu el și-i criticam fățiș ideile și atitudinea față de
viață. Constatam că lecturile mă ajutau să evoluez pe plan mental și că
începusem să am un anumit ascendent intelectual asupra lui, care se opunea
ascendentului său fizic. Situația aceasta i se părea intolerabilă. Din acest
motiv, relația noastră a devenit tot mai tensionată, a ajuns aproape de punctul
de rupere, iar apoi a sfârșit prin a se întrerupe cu totul. De fapt, chiar și când
era vorba de frați, subiectele comune și perspectiva unor discuții relaxate
dispăreau fără urmă dacă respectivii nu se vedeau cu anii.
Am început să pășim unul alături de altul, încordați, aidoma unor străini,
pe o fâșie îngustă de țărm care se găsea la marginea complexului.
— Mama și tata știu? m-a întrebat el.
— Ce să știe?
— Despre cele petrecute la universitate.
— Da, știu.
— Ce-au spus?
— Și-au dat seama că totul este o calomnie pentru că au încredere în mine.
— Nu s-au supărat deloc?
— Nu, n-au de ce să supere, frățioare! Poate să fie cineva socotit vinovat
pentru că este calomniat?
— Bine, dar știu că ai fost dată afară de la universitate?
— Încă nu știu. Le-am spus că sunt în concediu, dar mâine am să le explic.
— Of, Maya, of !
— Ce s-a întâmplat?
— Te-am avertizat, ți-am spus să te ții departe de poveștile astea, îți
amintești?
 — Bineînțeles că îmi amintesc!
— Tu însă n-ai ținut seama de recomandarea mea. Ai continuat să
zgândărești lucrurile… Oricum, sper să nu-ți închipui că știrile apărute în
presă ori concedierea ta de la universitate s-au petrecut așa, ca din senin.
— Cum adică?! Vrei să spui că toate astea mi s-au întâmplat pentru că am
scormonit prin povestea cu Struma ?
— Să n-ai nici o îndoială în privința asta! Evenimentele au o față văzută și
o alta nevăzută. Nici un stat nu îngăduie comportamente îndreptate împotriva
sa.
— Struma a fost consecința culpei colective a Angliei, Rusiei, Turciei,
Germaniei și României.
— Chiar dacă ceea ce spui tu este adevărat, nici unul dintre aceste state nu
te va lăsa să scoți adevărul la lumină.
— Doar Germania și-a recunoscut vina și și-a cerut scuze. Prin urmare,
totul le-a fost pus în cârcă nemților. Mai există însă și alte state care s-au
făcut părtașe la această crimă!
— Uite ce este, Maya! Indiferent de împrejurări, ești sora mea. De aceea,
fac tot ce-mi stă în putință pentru a te proteja. Te rog însă să nu mergi mai
departe! Nu te poți pune cu statul, nimeni nu are o asemenea putere!
— Nu există o realitate numită stat! În vârful ierarhiei se află niște ciobani
care iau decizii, care hotărăsc cine trăiește și cine moare!
— Taci, Maya! Acestea sunt niște idei extrem de primejdioase, cu caracter
anarhist! Comunitățile umane n-au cum să supraviețuiască în absența
autorității statului. Ai văzut tu vreo țară fără structuri de stat?! Toți au nevoie
de câte un cioban care să-i mâne la păscut, de la cel mai primitiv trib cu
putință până la cea mai mare țară din lume.
— Dar eu am dreptul să nu accept acest punct de vedere!
— Astea sunt idei primitive, utopii de domeniul trecutului, aidoma celor
ale lui Bakunin sau Kropotkin. Uită-te la complexul acesta! Totul e ordonat și
funcționează ca ceasul, nu-i așa? Faptul acesta se datorează unui singur lucru:
autoritatea! Încearcă să-ți imaginezi cum ar evolua lucrurile dacă ar fi să
înlături ideea de ierarhie și de supunere la ordin, dacă l-ai lăsa pe fiecare de
capul lui!
— Nu contest cu totul ideea de disciplină! l-am întrerupt eu. În societate
trebuie să existe și așa ceva. Dar disciplina impusă de un cioban care te mână
din urmă implică mai degrabă neajunsuri decât foloase. De ce să fie
indispensabil să apelezi la constrângere, să creezi ierarhii?! Ce s-a întâmplat
cu concepte precum cele de organizare ori de acord?
— Ai ajuns să nutrești niște idei foarte primejdioase! Nici măcar loviturile
pe care le-ai încasat în ultima vreme n-au fost suficiente ca să-ți bage mințile
în cap! Cine ți-a vârât în minte asemenea idei, evreul ăla comunist?
— Care evreu comunist?!
— Wagner!
Am început să râd.
— De ce râzi? m-a întrebat el.
— Omul ăla nu e nici comunist, nici evreu. Dacă în dosarul pe care-l ai în
față figurează atâtea informații eronate, se cheamă că noi, ca țară, am înghițit
gălușca!
— Știu, bineînțeles, că nu e evreu! a zis el. A fost așa, un fel de a spune!
Asta pentru că majoritatea profesorilor ălora erau evrei!
— Ba chiar și soția lui era evreică! Și ce-i cu asta?!
— Tu nu știi, desigur, de pericolele pe care le-a generat Israelul pentru țara
noastră, de relațiile pe care le întreține cu grupările kurde din nordul Irakului,
mi-a spus el. Habar n-ai ce înseamnă sionismul ori calculele strategice la
nivel internațional, habar n-ai de nimic!
— Uite ce e, frate! i-am spus eu. De fapt, tu n-ai habar de o serie întreagă
de lucruri. Max nu era nici evreu, nici comunist, ci doar antinazist! În ceea ce
o privește pe soția lui, nu era sionistă. Oricum, a murit înainte de întemeierea
statului Israel. Dacă nu poți să faci diferența între evrei și statul israelian,
între sionism și religia mozaică, înseamnă că în toți anii ăștia lungi v-au
învățat tot soiul de lucruri alăturea cu drumul!
Oare mersesem prea departe? Începuse să-i pulseze o venă la tâmplă. Deși
o vedeam, nu-mi păsa de ea.
— Bunica noastră dinspre mamă era evreică?
— Nu, ce legătură are ea cu asta?
— Atunci, poate era comunistă?
— Nu!
— Era de origine turcă și era musulmană, nu? La fel era și familia ei.
 — Da, ți-am mai povestit doar despre lucrurile astea!
— Așa este, mulțumesc că mi-ai povestit, numai că întrebarea mea este
următoarea… Statul turc i-a dat și pe acești oameni pradă morții… Și-a
astupat urechile ca să nu audă țipetele sfâșietoare care răsunau din vagoanele
acelea ferecate… I-a privit cum se sinucideau și, mai apoi, cum erau
împușcați de ruși… De ce le-a făcut așa ceva unor oameni care erau de-un
sânge și de-o ființă cu noi?! Poți să-mi oferi vreo explicație?!
A bălmăjit ceva legat de „condițiile epocii“, dar în mod limpede se simțea
zguduit.
Mama, tata și Oya stăteau la masă și mâncau fructe, alcătuind un adevărat
tablou al fericirii de familie. Și ei se uitau din când în când înspre noi. Se
gândeau, în mod foarte probabil, că cei doi frați care rătăceau pe malul mării,
puțin mai departe de ei, își mai astâmpărau dorul unul de altul, cufundați într-
o discuție foarte plăcută. Pesemne că vedeau, pășind alene, un bărbat înalt,
solid, purtând o ținută sport, care avea însă, totodată, un aer formal, și o
femeie care-i ajungea până la umăr, îmbrăcată, la drept vorbind, îngrijit, dar a
cărei îmbrăcăminte părea puțin cam neglijentă într-un cadru atât de ordonat.
Imaginea celor doi care, în timp ce-și ascultau unul altuia spusele, se răsuceau
și priveau uneori către masa la care se găseau cei alături de care luaseră
prânzul cu puțin timp înainte, le inspira, cu siguranță, gânduri pozitive.
— Nu e nevoie să-mi explici nimic! am continuat eu. Măcar de i-ai fi putut
explica bunicii de ce au fost nevoiți să moară părinții și frații ei! Așa ar fi fost
mai rezonabil! Cert este că bunicul Ali, ca un om ce era, a salvat-o pe Maya.
Dacă nu s-ar fi întâmplat așa, tu n-ai fi existat acum! Și bunicul Ali era
soldat, la fel ca tine. N-avea grade, nu era decât un amărât de răcan. Eu însă
cu el mă laud, nu cu fratele meu cu grade înalte! Nu te supăra că-ți spun asta!
— Totuși, ai grijă pe unde umbli! mi-a spus el, cu o atitudine care arăta cât
se poate de clar că punea capăt discuției. Dacă nu te-aș fi protejat, ți s-ar mai
fi întâmplat multe lucruri! O să se ajungă însă într-un punct în care nici eu n-
am să te mai pot ocroti. Fii cu băgare de seamă!
— Am o idee! am spus eu. Am să scriu despre asta! Mă întreb ce gândești
în calitate de militar!
— Explică-te! mi-a spus el, pe un ton aspru.
— Zic așa, că dacă ar exista condiția ca un lider, de exemplu George Bush,
care urmează să decidă declanșarea unui război, să ucidă cu mâinile sale un
copil pentru a putea lua această decizie… Oricum semnează condamnarea la
moarte a mii de copii, așa că, dacă s-ar vedea nevoit să ucidă un singur copil
pentru a putea face acest lucru… Nu crezi că ar fi bine? Pentru că oamenii
aceștia care semnează câte o hârțoagă prin birourile lor călduțe nu văd o
picătură de sânge în viața lor. În bombardamente mor însă sute de mii de
femei și copii! Nimeni nu are nici o vină, pilotul, care ascultă de ordin, n-are
nici o vină… Atunci a cui e vina?! Oamenii aceștia sunt uciși de un buton pe
care se întâmplă să apese cineva?
Fratele meu n-a mai răbdat, așa că m-a lăsat baltă și s-a îndepărtat cu pași
repezi. Silueta lui masivă, cu aer sportiv, părea foarte impozantă chiar și în
ținută civilă.
Oare să mă fi simțit puțin întristată când l-am văzut plecând? Nu eram
foarte sigură. Probabil că-i vorbisem pe un ton prea dur, mai cu seamă când
mă referisem la informațiile eronate pe care le deținea. Făcuse însă niște
afirmații atât de distorsionate în privința lui Max, încât nu mă mai putusem
abține. M-am gândit că, dacă ar fi fost să-i povestesc lui Max acele momente,
i-aș fi putut oferi încă un exemplu de înțelepciune orientală. Am zâmbit
aducându-mi aminte de pilda care-mi venise atunci în minte.
Într-o zi, un hoge ignorant se adresase gloatei, întrebând-o dacă știa cine
era așa-numitul Iosif, preasfântul: „Care dintre sfinți a fost aruncat de surorile
sale într-un lac, pentru ca mai apoi să fie salvat de mama sa?“
Un înțelept i-a spus:
— Pe care dintre greșelile dumitale s-ar cuveni s-o îndrept, frate?! Mai
întâi, nu este vorba despre un sfânt, ci despre un profet, apoi, acesta n-a fost
azvârlit într-un lac, ci într-un puț, n-a fost aruncat de surorile, ci de frații săi,
iar de salvat l-au salvat niște negustori ce umblau cu caravana, nu mama sa!
Fratele meu se vădise a fi aidoma acelui hoge când îl făcuse pe Max
„profesor evreu și comunist“. În plus, chiar de-ar fi fost să fie așa, care era
problema?!
În timp ce ne întorceam acasă, mama mi-a spus:
— Am văzut că tu și fratele tău ați avut o discuție tare plăcută!
— Da, mamă, i-am răspuns eu. Ne-am mai astâmpărat puțin dorul unul de
altul, a fost bine!
 — Să dea Domnul să sărbătorim în curând avansarea lui la gradul de
general!
— Daaa! i-am răspuns eu. Ce frumos o să fie! „Generalul Necdet!“ Chiar i
se potrivește!
În acel moment mi-a sunat telefonul: erau cei de la firma de expediții
externe, care mă anunțau că primisem un pachet.
L-am rugat pe tata să pătrundă pe ulicioarele care șerpuiau printre zidurile
albe ale grădinilor din Bodrum și care erau atât de înguste, încât nu îngăduiau
decât trecerea unei singure mașini. Ne-am dus la firma aceea de curierat,
aflată la doar cinci minute distanță, și am luat pachetul sosit pe numele meu.
În drum spre casă, am desfăcut ambalajul exterior, din nailon, din care s-a
ivit un alt pachet, mai solid. Când l-am deschis și pe acesta, am văzut o carte,
protejată de un plic cu bule:
MIMESIS
The Representation of REALITY
in Western Literature
De copertă era prinsă, cu agrafă, o carte de vizită elegantă:
Cu drag,
Max
Atunci mi-am dat seama că-mi era tare, tare dor de el!
 22

În seara aceea, părinții mei m-au dus la un restaurant pescăresc din

Gümüșlük. Necdet urma să participe, împreună cu soția, la o masă oficială.
Le era imposibil să ne fie alături la cină, chiar dacă mama și-ar fi dorit foarte
mult asta.
Mi-a convenit, desigur, de minune! După întâlnirea de la prânz, din
complexul acela al armatei, n-aș mai fi suportat să mă văd cu fratele meu și la
cină. Avuseserăm nenumărate frecușuri de-a lungul timpului, dar niciodată nu
ne purtaserăm atât de dur unul cu altul. În ceea ce mă privea, nu credeam că
urma să ne mai vedem vreodată față în față. El, la rândul lui, prefera să uite
că avea o soră de teapa mea.
Mă străduiam să-mi scot această poveste din minte, ca să mă pot bucura de
câteva ore plăcute în tovărășia părinților mei. Când am ajuns la Gümüșlük,
soarele era pe cale să apună. Restaurantele înșirate de-a lungul țărmului
făceau ultimele aranjamente pentru seară, iar chelnerii se pregăteau să-i
poftească înăuntru pe trecători. Pe tejghelele aflate în fața lor vedeai orânduiți
bibani de mare, pageli roșii și calcani, care erau foarte gustoși în acel
anotimp. Cum seara era răcoare chiar dacă ne aflam la Bodrum, spațiile
deschise erau protejate de geamuri, îngăduindu-ți astfel să admiri priveliștea,
sau încălzite cu niște ditamai sobele.
La fel ca întotdeauna, momentul apusului era grozav de frumos acolo, în
sat. Cu greu te puteai abține să nu urci într-una din bărcile trase la țărm și să
te avânți în larg! Cea mai apropiată insulă, după ce ieșeai din port, era
Kalimnos, alături de care se găsea minunata Leros, după care urma Patmos,
unde fusese concepută cândva partea referitoare la apocalipsă din Noul
Testament.
Într-o vară vizitaserăm cu toții insulele acelea grecești, mâncaserăm arici
de mare în extraordinarul restaurant al lui Takis de pe insula Leros, numit
Milos, și vizitaserăm peștera de pe insula Patmos în care fuseseră așternute în
scris textele sacre.
În fapt, nu toate acele insule era purtătoarele unor amintiri plăcute. În
timpul războiului, pe unele dintre ele fuseseră înființate lagăre, în care
fuseseră torturați mulți oameni de artă, precum Ritsos113 sau Theodorakis114.
Oriîncotro ar fi fost să te poate pașii în această lume, te confruntai mereu cu
farmecul naturii și cu tirania omului!
Probabil că Arthur Koestler avea dreptate când afirma, în cartea sa
intitulată Janus, că evoluția umanității s-a poticnit pe undeva pe drum. Nici o
mamă nu se gândea, arăta el, în momentul în care își aducea copilul pe lume
că acesta putea să fie ucis într-o bună zi. Fiecare om socotea că avea să
îmbătrânească și să piară de moarte naturală, numai că sute de milioane de
oameni erau uciși de către semeni de-ai lor. Numai cel de-al Doilea Război
Mondial costase viețile a cincizeci de milioane de oameni, și aceasta pe cel
mai civilizat continent din lume, pe meleagurile lui Goethe, Schiller,
Beethoven, Dante, Cervantes…
— Ce este, fata mea? Iarăși te-ai dus cu gândurile departe! a spus mama.
Te întrebi ce face Kerem?
— Da, mamă, am spus eu. Oare ce-o mai face? Ar fi bine să-l sun și să-l
întreb!
Nu mă simțeam în stare să-i spun mamei că în ultima vreme dădusem în
boala cugetărilor pseudofilozofice și că mă gândeam necontenit la umanitate,
fără să țin seama de propriile-mi limite. Și-apoi, chiar intenționasem să-l sun
pe Kerem!
M-am ridicat și m-am îndepărtat puțin de masă. L-am sunat pe Ahmet și i-
am cerut să mi-l dea pe Kerem. După ce am așteptat puțin la telefon, am
început să vorbesc cu băiatul meu. L-am întrebat dacă era bine, i-am spus că
mă aflam la Bodrum, cu bunicii lui, că peste trei luni urma să vină și el acolo,
că urma să facem împreună canotaj… „Mi-e tare dor de tine, tata are grijă de
tine cum trebuie, e frig afară, te îmbraci bine când te duci la școală, cum
merge cu lecțiile?“
I-am pus, cu alte cuvinte, toate întrebările acelea plictisitoare pe care i le-ar
putea pune o mamă băiatului ei și am primit la toate răspunsuri monosilabice.
Tocmai când eram pe cale să punem capăt discuției și să închidem
telefoanele, mi-a spus:
— Colegii mei de la școală vorbesc despre tine!
Am încremenit.
— Și ce spun?
— Mă întreabă dacă părinții mei divorțează.
— Și tu ce le spui?
— Le zic că, de fapt, ați divorțat deja. Atunci mă întreabă dacă mama e
îndrăgostită de un bărbat de seama bunicului ei…
— Ei, și?
— Nu, le zic eu. Omul ăla e un mare spion, iar mama îl urmărește. După
aceea le arăt boxul și spray-ul. Le povestesc cum au năvălit agenții la noi în
casă. Tipii cad pe spate, nu alta! Mi-au crescut acțiunile!
— Foarte bine, camarade! i-am spus eu. Ești grozav! Adevărul este că nu
orice temerar ar fi fost în stare să-l întrebe verde-n față pe cel mai mare spion
din lume dacă e, într-adevăr, spionul spionilor! Dragul meu leușor! Mi-e tare
dor de tine, te iubesc mult!
Când mi-am dat seama, după voce și după pofta lui de vorbă, că era în
toane bune, am fost tare fericită, cât pe ce să plâng! Ce ciudată era viața! Un
scandal care dusese la concedierea mea îmi făcea băiatul fericit și
îmbunătățea relația dintre noi! La fel cum se întâmplase în cazul celor din
familia Ovitz, care scăpaseră de la moarte pentru că avuseseră nenorocul de a
se naște pitici.
M-am întors la părinții mei teribil de fericită. Calcanii uriași care ne
aterizaseră în farfurii erau incredibil de gustoși. De vreme ce băiatului meu îi
mergea bine, puteam să mai rămân o vreme la Bodrum ca să-mi limpezesc
mințile! Aș fi putut să mă apuc de tradus Mimesis.
— Trebuie să vă spun ceva important, le-am zis eu părinților mei.
Universitatea mi-a desfăcut contractul de muncă.
Amândoi au rămas încremeniți.
— Probabil că presupuneți de ce… Din cauza acelei calomnii, mi-am
pierdut și locul de muncă.
Tata a spus:
— Nu te necăji, copila mea! Într-un fel sau altul, ai să-ți găsești tu un
serviciu!
 Mama a adăugat:
— Și, mai cu seamă, să nu te grăbești! Stai aici, adună-te puțin și vino-ți în
fire! Din câte spui, Kerem o duce foarte bine cu tatăl lui!
— Și eu tot așa mă gândeam, i-am spus eu. Am să traduc o carte.
— Splendid! a spus tata. Ceva care să rămână! Hai să bem în cinstea ei!
Am ridicat cu toții paharele de rakı, reci ca gheața, în cinstea traducerii în
limba turcă a cărții Mimesis.
V-am spus deja că mă simțeam foarte norocoasă și privilegiată să am astfel
de părinți. Până și atunci când le spusesem că urma să mă despart de Ahmet,
îmi întâmpinaseră decizia cu mare înțelepciune și mă sprijiniseră.
Știam că mureau de curiozitate să afle cine era profesorul Maximilian
Wagner, care se aflase la originea atâtor întâmplări, dar erau suficient de
delicați încât să nu-mi pună nici un fel de întrebări pe această temă. Am
început, așadar, să le vorbesc despre el fără să mă las provocată, răspunzând
astfel discreției de care dădeau dovadă. Le-am istorisit pe larg povestea lui
Max și a Nadiei, le-am vorbit despre dragostea care-i unea, despre căsătoria
lor, despre felul în care le fusese distrusă viața, despre vasul Struma. La
sfârșit de tot, când le-am spus că profesorul avea cancer la pancreas și că era
pe moarte, că venise la noi cu gândul să-și ia rămas-bun de la Nadia, mama
nu și-a mai putut stăpâni lacrimile.
Odată ajunsă la capătul poveștii, am rămas tăcuți multă vreme. Eram, cu
toții, cufundați în gânduri. Mă întrebam dacă mama și tata rememorau ceea ce
se petrecuse cu propriile familii. Blestemul înfricoșător al războiului ne
ajungea din urmă chiar și după șaizeci de ani, la masa aceea de la Gümüșlük
unde eram așezați atunci!
A doua zi m-am apucat să traduc Mimesis, dar n-am putut să lucrez decât
două zile. În cea de-a treia a trebuit să mă întorc la Istanbul în mare grabă.
Mă cam apropii de partea finală a poveștii mele. După ultimele intervenții
cu copy-paste și după o serie de corecturi mărunte, totul se va sfârși. Fapt este
că atunci când vor începe procedurile de aterizare, mi se va cere să-mi închid
laptopul. Trebuie să închei până atunci.
În avion domnește o oarecare agitație. Cei care au dormit bine pe timpul
nopții și care au luat un mic dejun consistent umblă de colo până colo, cu
mișcări energice. În ochii tuturor stăruie o anumită vioiciune. Probabil că
ochii mei sunt roșii ca focul! Toți sunt nerăbdători, căci din hărțile aflate pe
monitoare rezultă că avionul a trecut oceanul și a început deja să zboare pe
deasupra continentului american. Nu-mi dau seama de unde vine această
ușurare, însă certitudinea că avionul zboară pe deasupra uscatului, nu a apei,
are un efect ciudat asupra oamenilor.
Stewardesele ne-au distribuit, fiecăruia dintre noi, câte două formulare pe
care trebuia să le completăm pentru a intra pe teritoriul Statelor Unite. Eu
depusesem însă tot soiul de documente și furnizasem diverse informații la
consulatul american din Istanbul, căci pentru a putea călători în SUA aveai
nevoie de viză și de pașaport verde. Probabil că era vorba despre aceleași
informații.
Îmi potrivesc ceasul, la anunțul pilotului. După ora din SUA, este deja
două după-amiază.
Spuneam mai devreme că la trei zile după ce mă apucasem să traduc
Mimesis am revenit la Istanbul. Acum am să vă povestesc și de ce a trebuit să
mă întorc acolo!
În după-amiaza aceea mă aflam la Bodrum, stăteam așezată la o masă în
balcon, beam ceai și, pe de altă parte, traduceam. Aveam în față Mimesis, mă
aflam la primele pagini ale cărții și așezasem între ele, spre a nu fi răvășite de
vânt, o piatră foarte frumoasă, verde, cu irizații bleumarin, pe care o
culesesem de pe țărmul mării. Scriam direct pe laptop.
La un moment dat am făcut o pauză și am intrat pe internet, căutând
diverse informații despre Bodrum. Orașul, care fusese cucerit de Alexandru
cel Mare și încredințat spre administrare reginei Ada, fosta suverană, era
renumit, prin altele, pentru mormântul regelui Mausolos, socotit a fi una
dintre cele șapte minuni ale lumii. Cuvântul care desemna acest gen de
mormânt provenea de la cuvântul mausoleum, ce se referea la locul de veci al
lui Mausolos. Mă emoționa ideea că, ori de câte ori mă plimbam dimineața,
pășeam pe același pământ pe care pășise cândva Herodot. El provenea de pe
acele meleaguri, pe câtă vreme eu nu eram decât o venetică. În timp ce mă
îndreptam către oraș, venind dinspre ansamblul rezidențial în care locuiau
părinții mei, fortăreața mi se înfățișa dinaintea ochilor în toată splendoarea ei.
Nu mă mai săturam admirându-i zidurile și turnurile de pază. Pe de altă parte,
parcă nu-mi venea să cred că n-o vizitasem niciodată, cu toate că petrecusem
atât de mult timp la Bodrum. Primul lucru pe care-l făceau până și turiștii
care poposeau acolo pentru trei zile era să viziteze fortul acela care înainta în
mare. Muzeul submarin pe care-l adăpostea era și el celebru în întreaga lume.
Am decis ca a doua zi să vizitez atât fortăreața, cât și muzeul. Înainte de a
o face, am mai aruncat o privire pe internet. Din câte aflam de acolo, în
muzeu erau expuse fragmente din cea mai veche epavă descoperită vreodată,
precum și din comoara aflată la bordul ei. Corabia, care se scufundase cu trei
mii trei sute de ani în urmă, fusese numită, potrivit locului în care fusese
găsită, „epava de la Uluburun“: era vorba despre o corabie liciană
confecționată din lemn de cedru, având o lungime de cincisprezece metri,
care data din perioada târzie a epocii bronzului.
Ușor de spus, greu de făcut! Corabia se scufundase în secolul al XIV-lea
î.Cr., însă zăcuse pe fundul mării până în anul 1999, când fusese
descoperită115. La bordul ei se aflau un soi de lingouri din sticlă de culoare
albastru-cobalt, turcoaz și albastru-lavandă, trunchiuri de abanos, folosite
îndeosebi de vechii egipteni, colți de elefant, atât întregi, când și sub formă de
fragmente, colți de hipopotam, cochilii care aparțineau unei anumite specii de
melc de mare, carapace de broască țestoasă despre care se credea că erau
folosite pentru confecționarea instrumentelor muzicale, plăci de teracotă și
metal, precum și un număr impresionant de ouă de struț. Încărcătura vasului
includea și obiecte manufacturate. Printre ele se găseau mici lămpi cu ulei din
ceramică produse în Cipru, podoabe din Țara Canaanului, brățări pentru mână
și picior confecționate din argint, o cupă de aur fără toartă, agat, aur, faianță,
mărgele de sticlă, două cutii de uz cosmetic în formă de rață ale căror capace,
prevăzute cu balamale, aveau forma unor aripi de pasăre, și o goarnă
meșterită din colț de hipopotam. Toate acele obiecte erau expuse în fortăreața
din Bodrum. A doua zi trebuia să mă duc neapărat să văd acele obiecte care
datau din anul 3300 î.Cr.
În noaptea aceea am visat un pitic care suna dintr-o goarnă făurită dintr-un
colț de hipopotam, la prova unei corăbii care se zbătea să răzbată printre
valuri. Era și acesta o farsă pe care mi-o juca mintea mea confuză!
A doua zi dimineață m-am dus la fortăreață, am pășit pe drumuri așternute
cu niște ditamai dalele de piatră, tocite și deformate de miile de ani ce
trecuseră peste ele, și am pătruns în muzeu, unde domnea o atmosferă ce-ți
aducea aminte de semiîntunericul de pe fundul mării. Un ghid tânăr, smead
însoțea un grup de turiști cărora le oferea explicații privitoare la muzeu. M-
am luat și eu după ei. Prezența acolo îți oferea o experiență nemaipomenită.
Vasele care stătuseră pe fundul mării vreme de mii de ani și ciudatele obiecte
pe care le purtaseră cândva cu ele îmi contrariau concepția despre spațiu și
timp și îmi stârneau din ce în ce mai multă mirare.
În vreme ce mă uitam la epava descoperită la Uluburun, mi-a venit deodată
în minte un alt gând: oare în ce stare se afla epava Strumei ? Să fi putrezit în
apele Mării Negre, acolo unde se scufundase? De vreme ce aveam în fața
ochilor o corabie veche de trei mii trei sute de ani, de ce să fi dispărut cu totul
o navă scufundată cu cincizeci și nouă de ani în urmă? Mă întrebam dacă nu
s-ar fi putut organiza o campanie dedicată recuperării epavei vasului
Struma… Ar fi putut deveni acesta unul dintre noile scopuri ale vieții mele?
La sfârșitul turului, înainte de a reveni la lumina zilei, i-am adresat aceste
întrebări specialistului în domeniu, care ne oferise, pe un ton molcom, tot
soiul de explicații. Am început prin a-l întreba dacă auzise vreodată de
Struma.
— Desigur, mi-a răspuns el. Epava Strumei este celebră printre navigatori.
— Bine, dar, de vreme ce a fost descoperită o epavă veche de trei mii trei
sute de ani, n-ar putea fi descoperită și Struma, scufundată acum cincizeci și
nouă de ani?
— Ba da!
— Și-atunci, de ce nu se face o explorare în sensul acesta?
— S-a făcut deja, n-ați auzit de ea? mi-a spus el. S-a scris și în ziare… Au
descoperit-o anul trecut niște colegi de-ai mei de la AES.
— N-am știut. Ce este AES-ul?
— Asociația de Explorări Subacvatice.
— Puteți să-mi furnizați numele colegilor dumneavoastră?
— Bineînțeles, de ce nu?! mi-a răspuns el.
Când am ieșit din muzeu, aveam în mână o hârtie pe care erau notate
numele și numerele de telefon ale celor doi scafandri care făcuseră
scufundarea legată de Struma. Inima îmi bătea de mai-mai să-mi sară din
piept. Mă mai apropiasem cu un pas de poveste…
 113. Poetul Yiannis Ritsos (1909–1990), membru al Partidului Comunist din Grecia și, după
ocuparea țării de către puterile Axei, al Frontului Național de Eliberare; în cursul Războiului Civil din
Grecia (1946–1949) s-a situat de partea stângii, motiv pentru care a fost arestat (1948) și a petrecut
patru ani în diverse lagăre de reeducare. Avea să fie arestat și mai târziu, în 1967, în perioada
„Dictaturii coloneilor“, petrecând alți ani în lagăre de concentrare amplasate în diverse insule grecești.
114. Mikis Theodorakis (n. 1925), compozitor celebru, printre altele, și pentru muzica sa de film. A
făcut studii muzicale la Atena și Paris. În timpul Războiului Civil din Grecia a fost arestat, la fel ca alți
intelectuali sau activiști politici de stânga, a fost exilat și apoi deportat pe diverse insule grecești, unde a
fost torturat în repetate rânduri. După o perioadă de exil petrecută în Franța, a revenit în Grecia, odată
cu sfârșitul „Dictaturii coloneilor“.
115. Epava a fost descoperită, de fapt, în anul 1982, de către un pescuitor de bureți autohton. Prima
campanie arheologică dedicată epavei, care se afla la doar cincizeci de metri de țărm, a avut loc în anul
1984.
 23

După ce a mai redus puțin din altitudine deasupra Istanbulului, avionul a

început să se rotească pe deasupra aeroportului, din cauza traficului intens de
la acea oră. Se îndrepta către Marea Neagră, apoi revenea, trecând peste
Kilyos, și ajungea până la țărmurile Mării Marmara, traversând Bosforul. Eu
contemplam orașul aflat dedesubtul nostru, care crescuse în timp ca o fiară,
prin hubloul aparatului. Istanbulul era acoperit de un soi de nor îmbâcsit.
Cele zece milioane de oameni și milioanele de țevi de eșapament ale
mașinilor închipuiseră deasupra orașului un soi de clopot de sticlă otrăvit.
Urbea era înconjurată de milioane de imobile ridicate ilegal. Am reușit să
aterizăm după ce ne-am învârtit prin aer preț de o jumătate de oră.
Dacă n-aș fi avut un motiv atât de însemnat, ar fi fost o prostie să
abandonez raiul din Bodrum pentru a reveni în atmosfera poluată a
Istanbulului. Decizia mea le provocase o surpriză neplăcută părinților, însă
aceștia nu obiectaseră prea mult, căci erau de-acum deprinși cu sminteala
fetei lor. Și-apoi, oricum, urma să mă întorc peste câteva luni împreună cu
Kerem!
Am luat un taxi de la aeroport și am ajuns acasă într-o oră și jumătate,
străbătând drumul național E-5. Ce ciudat! Când am răsucit cheia în broască
și am intrat în apartament, m-am simțit de parcă n-aș fi fost plecată niciodată.
Aveam parcă impresia că Bad Arolsen, piticii, Bodrumul nu fuseseră decât un
vis. Dostoievski se simțise, când revenise din Europa la Sankt-Petersburg, ca
și cum și-ar fi pus din nou în picioare vechii târlici. Și eu încercam cam
aceleași simțăminte!
Primul lucru pe care l-am făcut a fost să inspectez bradul și florile din
salon. Totul era în regulă! Am amânat scoaterea lor din ligheanele în care le
pusesem la plecare, însă n-am omis totuși să mă ocup puțin de brăduțul meu.
I-am mișcat puțin ghiveciul și i-am dezmierdat ramurile. Apoi m-am dus în
camera mea, mi-am deschis valiza și mi-am pus hainele la loc, cu gesturi
grăbite. În cele din urmă, a venit și rândul poveștii care mă determinase să
devin atât de nerăbdătoare. Am scos din geantă hârtia pe care aveam notat
numărul de telefon al lui Levent Bey de la AES și l-am sunat.
Levent Bey se aflase în fruntea echipei care se scufundase pentru a ajunge
la Struma. I-am spus că aș fi dorit să am o întrevedere cu el despre epava
Strumei și despre scufundări. Mi-a pus câteva întrebări, ca să-și dea seama
cine eram. De data aceasta nu m-am mai prevalat de fosta mea calitate, căci,
cine știe, poate citise știrile din ziare sau avea vreo legătură oarecare cu
universitatea. Am precizat, așadar, pentru orice eventualitate, că eram
cercetător independent. I-am mai spus că, în măsura posibilului, aș fi dorit să
obțin niște informații cu privire la scufundări și la starea vasului, ba chiar aș
fi vrut să văd niște fotografii și înregistrări video, în cazul în care dispunea de
așa ceva.
— Atunci am să-i chem și pe colegii cu care am făcut scufundarea! O să
organizăm un briefing pentru dumneavoastră! mi-a spus el, politicos.
Mi-a dat apoi adresa biroului său. Ne-am înțeles să ne vedem a doua zi
dimineață.
Nu aveam deloc chef să ies în oraș. M-am așezat la masă și am continuat
să traduc din Mimesis. Sentimentul de gol și de lipsă de noimă care prinsese
să se-nfiripe în mine după plecarea lui Max îmi părea cu neputință de
explicat. Aveam parcă senzația că tot ceea ce nu avea legătură cu Struma, cu
Nadia, cu cel de-al Doilea Război Mondial era anost și lipsit de sens. Câtă
vreme nu mă ocupam de astfel de chestiuni și de traducere, nimic nu putea să
umple golul care-mi stăruia în suflet. Devenisem o cu totul altă persoană
decât cea dinainte!
În vremea aceasta mi-a venit în minte ceva. Citisem undeva că prin anii
1970 fusese turnat un serial intitulat Holocaust 116, iar acesta fusese difuzat și
la posturile de televiziune germane. Cetățenii germani urmăriseră filmul,
stând în fața televizoarelor, și plânseseră. Adevărul acela dureros, despre care
nu se discuta, nu se aducea vorba, ajunsese să fie conștientizat grație unui
serial de televiziune. Faptul acesta era foarte important! Ca să fim sinceri, era
de aplaudat faptul că germanii difuzaseră un serial care-i punea într-o lumină
atât de proastă!
 Potrivit informațiilor pe care le găsisem pe internet în perioada în care
studiam știrile și comentariile pe marginea acestui subiect, serialul acela
fusese interzis la televiziunea turcă. Altfel spus, nemții difuzaseră un serial
care se întorcea împotriva lor, în schimb turcii, care nu aveau nici o legătură
cu subiectul respectiv, îl puseseră sub obroc. Mi-am mai spus o dată, poate
pentru a mia oară, „Doamne, în ce țară trăim?!“ Apoi mi-am pus paltonul și
m-am dus la centrul de închiriat casete video din mall. Am întrebat dacă
aveau serialul Holocaust, dar nu-l aveau. Tânărul de acolo mi-a propus, în
schimb, filmul Viața e frumoasă 117.
— Acesta e mai distractiv, mi-a spus el.
Distractiv?! Bine, dar eu nu umblam după distracție! În ochii tinerilor,
filmele, muzica, televiziunea, cărțile nu mai aveau decât un singur scop:
distracția! Căutau distracția în toate cele!
Am luat filmul, m-am instalat în cafenea, am cerut o caffè latte și, tocmai
când mă surprindeam gândind că în noua lume în care trăiam distracția se
substituia culturii, mi-am spus, rechemându-mă la ordine: „Vino-ți în fire și
nu te mai prosti! Nu ești nici filozof, nici om de știință! Lasă problemele
umanității și ocupă-te de problemele vieții tale mărunte!“
M-am uitat la coperta casetei video pe care o aveam în mână și am citit ce
scria pe ea. Apoi m-am dus acasă și m-am uitat la film, oscilând până seara
între diverse stări de spirit, de la voioșie la tristețe.
Felul în care vorbise vânzătorul despre film când mi-l propusese, afirmând
că era distractiv, fusese, de fapt, nedrept. Da, era amuzant, numai că avea și
alte particularități, mai importante. În timp ce-l urmăream, mă gândeam că
oamenii care-și doreau cu adevărat o viață mai frumoasă decât cea de care
aveau parte urmau să caute o cale de a o dobândi chiar și în cele mai dificile
împrejurări. Oameni care se străduiau să ducă cea mai frumoasă viață cu
putință în condițiile de care dispuneau, care se foloseau de orice prilej pentru
a avea parte de ea, care creau noi prilejuri pentru a-și atinge țelul… Nu ne
rămânea decât să credem în sinceritatea luptei pe care o purtau acești oameni
pentru o lume mai bună. Numai ei puteau avea dreptul de a cere imposibilul!
Numai ei puteau avea dreptul de a se revolta pentru a schimba condițiile, în
perspectiva unei vieți imposibile în împrejurările actuale, numai ei puteau
avea dreptul de a schimba lumea!
 M-a impresionat și relația dintre tată și fiu despre care era vorba în film.
Mi-a revenit mereu în minte după ce m-am revăzut cu Kerem în seara aceea.
M-am întrebat dacă nu cumva tandrețea și interesul pe care i le arătam fiului
meu se datorau tocmai înrâuririi acelui film.
Nu era însă așa. Eu îl iubisem dintotdeauna pe Kerem, tremurasem de grija
lui, îl vegheasem nopți în șir, până la ziuă, fără a pune geană pe geană, când
avea febră, încercasem să-l ajut, atât cât îmi stătea în putință, în perioada
crizelor adolescentine, îi fusesem deopotrivă mamă și tată…
Pentru că îl rugasem să mă ajute în timp ce pregăteam masa, nu și-a
deschis deloc computerul. Nu se poate spune că mi-a fost de prea mare folos,
dar a rămas lângă mine, în bucătărie. A fost, de asemenea, plin de voioșie în
timpul mesei. Ce minunat era să-l văd așa! Îmi dădeam seama că viața
monotonă pe care o duseserăm până atunci îl deprimase și pe el destul de
mult. Schimbarea îi făcuse bine.
Am aflat, printre altele, că Ahmet era adeseori vizitat de o femeie pe nume
Lale, cu care era prieten, ba chiar că cei doi urmau să se căsătorească în
curând. Ahmet discutase deja cu Kerem despre această chestiune. N-am
simțit nici urmă de gelozie la auzul acestor detalii, ba dimpotrivă, am fost
satisfăcută. Biata Lale, habar n-avea ce urma să se abată asupra ei!
Kerem s-a bucurat când i-am spus să rămână peste noapte cu mine. Am
dormit amândoi, mamă și fiu, sub același acoperiș. A doua zi dimineață i-am
pregătit, la fel ca pe vremuri, fulgi de porumb, după care i-am legat strâns
fularul la gât și l-am dus la școală.
M-am dus apoi să mă văd cu Levent Bey și cu colegii săi de la AES. Când
am intrat în birou, cei patru s-au prezentat, rând pe rând. Le-am strâns
mâinile, declarându-mă bucuroasă de cunoștință. Am precizat, totodată, că
eram foarte de emoționată la gândul că urma să aflu povestea scufundării lor
pentru descoperirea Strumei.
M-au întrebat de ce eram atât de interesată de acest subiect. Le-am vorbit
pe scurt despre Max, care își pierduse soția în acel loc. I-am întrebat, pe de
altă parte, cum de obținuseră autorizația necesară pentru scufundare. S-au
uitat unul la altul și au râs. Mi-au explicat că, de fapt, obținuseră foarte greu
autorizația, că făcuseră ani de zile eforturi în acest sens.
În locul în care se scufundase Struma, năvoadele pescarilor se agățau în
mod repetat de ceva – un „ceva“ pe care pescarii din zonă îl numeau „vasul
evreiesc“. Echipa AES sfârșise prin a stabili perimetrul probabil în care se
scufundase Struma cercetând, vreme de mai bine de trei ani, arhivele și alte
surse. Membrii acesteia intraseră în legătură cu pescarii și stabiliseră astfel
punctele în care li se poticneau acestora năvoadele. Recurseseră apoi la
explorări cu sonarele în zonele cu pricina.
Scafandrii făcuseră apoi scufundări pentru identificarea exactă și filmarea a
trei epave care prezentau similitudini cu vasul Struma. Dată fiind vizibilitatea
redusă din apele Mării Negre, curenții puternici, de suprafață și de adâncime,
precum și temperatura extrem de scăzută a apei în lunile de iarnă,
investigațiile se desfășuraseră în condiții dificile. În cele din urmă, cei din
echipă excluseseră alte câteva epave și se concentraseră asupra uneia dintre
ele, care măsura patruzeci și șase de metri lungime și șase metri lățime.
M-au impresionat în mod deosebit următoarele cuvinte, rostite de Levent
Bey :
— Pentru noi, vasul acela nu era o epavă oarecare. Era un adevărat
mormânt submarin! Se cuvenea să manifestăm deferență față de cei care își
sfârșiseră viața acolo. Trebuia să fim cu mare băgare de seamă. Din acest
motiv, munca noastră s-a prelungit. N-am apelat la tehnicile obișnuite de
scanare și scufundare.
I-am privit pe cei patru cu respect, fără să rostesc o vorbă. Trăiam, da, într-
o lume atât de ciudată! Existau, pe de o parte, barbari care întunecau viețile
oamenilor prin setea lor de putere și, pe de altă parte, oameni ca Levent Bey,
care rămâneau fideli valorilor etice. Pe de o parte cruzimea, pe de alta,
principiile morale…
În cele din urmă, cei de la AES au realizat scufundarea la data de 16 iulie
2000, cu ajutorul Echipei Tehnice de Scufundări și al Grupului de Cercetare a
Epavelor. Au găsit Struma la șase mile marine nord de Strâmtoarea Istanbul,
la o adâncime de 73-80 de metri.
— Probabil că nici o echipă de scufundari n-a manifestat vreodată
respectul pe care l-am manifestat noi față de Struma. Nu cred s-o fi făcut
cineva! Aveai parcă impresia că acolo sălășluiau spiritele a sute de oameni.
Ba chiar, la un moment, când mi se aburiseră ochelarii de scafandru, am avut
sentimentul că văd niște copii rătăcind pe punte. Simțeam că și colegii mei se
află în aceeași situație…
În ciuda modului său calm de a vorbi și a gesturilor controlate, nu puteam
să nu remarc emoția intensă care-l stăpânea pe Levent Bey.
Unul dintre prietenii săi, un bărbat înalt, cu ochelari, care stătea rezemat de
masă, i-a încuviințat spusele:
— Vasul era înclinat către partea în care se afla catargul. Arăta, într-
adevăr, ca un cimitir marin. Sau poate că nouă ni se părea așa, pentru că-i
cunoșteam povestea! Și alți scufundători aflați în căutare de epave se
gândesc, cu siguranță, la marinarii care și-au găsit sfârșitul pe vasul respectiv,
numai că, în ceea ce ne privea, Struma era un caz foarte aparte. N-am făcut
nici o excavație, ca nu cumva să-i aducem vreun prejudiciu. Nu i-am tulburat
pacea!
După aceste vorbe s-a lăsat tăcerea. Nimeni n-a mai scos o vorbă. Aveam
parcă impresia că luaserăm cu toții poziție de drepți la marginea unei gropi
comune. Mâinile acelor tineri atinseseră Struma, o mângâiaseră fără a o
deștepta din somnul care dura de șaizeci de ani…
Mi-au arătat apoi imaginile pe care le realizaseră în timpul scufundărilor.
Struma își dormea somnul de veci, zăcând într-o rână, năpădită de scoici, pe
fundul mării cu ape tulburi. Nu avea habar nici de peștii care rătăceau prin
măruntaiele ei, nici de scafandrii echipați cu tuburi care-i dădeau roată.
I-am întrebat dacă nu cumva puteau să-mi ofere o copie după acel DVD.
Mi-au spus că aveau să mi-o pregătească a doua zi, când puteam să revin să o
iau. M-am despărțit de membrii AES pradă unor sentimente ciudate. M-am
dus acasă. M-am așezat la computer, ca să-mi aștern în scris impresiile
referitoare la acea zi.
A doua zi m-am întors la Bodrum.
Am petrecut apoi două luni în tovărășia traducerii, a amintirilor, a familiei.
Am avut parte de niște zile liniștite și plăcute. Am dormit pe săturate, am
făcut plimbări pe țărmul mării în fapt de seară, m-am îngrășat două kilograme
grație mâncărurilor preparate de mama și a insistențelor ei de a mânca ce
gătea și am tradus jumătate din Mimesis. Dincolo de toate acestea, nu s-a
petrecut nimic important, demn de povestit.
Într-o seară, cam la două luni după ce ajunsesem acolo, am constatat,
verificându-mi e-mailul, că primisem un mesaj de la o persoană pe nume
Nancy Anderson, pe care nu o cunoșteam.
Aceasta preciza că era fosta asistentă a profesorului Maximilian Wagner și
îmi scria că profesorul fusese internat în spital, că se afla în stare critică și că,
la instrucțiunile universității, își asumase sarcina de a le comunica aceste
informații tuturor prietenilor lui. Așadar, boala avansase mai repede decât se
crezuse inițial!
Am stat o vreme nemișcată la masă. M-am întrebat ce-ar fi trebuit să fac.
Apoi însă m-am mirat și eu că putusem să gândesc astfel. Era clar ce trebuia
să fac! Bineînțeles că trebuia să mă duc în America și să-l văd pe Max! I-am
răspuns lui Nancy, i-am mulțumit pentru că îmi comunicase situația și am
înștiințat-o că urma să mă duc în SUA pentru a-l vizita pe profesorul Wagner.
L-am sunat apoi pe Tarık, întrebându-l dacă nu cumva avea cunoștințe la
consulatul american, căci trebuia să obțin cât mai repede viza pentru
America. Nu mă mai puteam prevala de calitatea de angajată a universității.
Pe de altă parte, era imposibil să obțin viza câtă vreme eram șomeră.
Tarık, care găsea soluții la toate, mi-a spus:
— E simplu! O să pretindem că lucrezi la firma noastră. Americanii se dau
în vânt după brokeri și sunt bucuroși să-i vadă ducându-se cât mai des în
America. Nu-ți face griji, o să-ți obținem viza rapid!
— O să mai am nevoie și de niște bani, i-am spus eu. De data aceasta, de
dolari.
— Nici o problemă! mi-a răspuns el. Treci pe la bancă și îi iei când vrei tu!
Ce zici, nu mi-am câștigat dreptul de a lua cina cu tine?
Am râs:
— Ba da, dar după ce mă întorc din America!
— OK. Bye! mi-a răspuns el.
De ceva vreme, se aud diverse anunțuri și suntem preveniți că trebuie să
închidem toate dispozitivele electronice, să ne îndreptăm scaunele și să
închidem măsuțele aflate în fața noastră.
Stewardesa Renata îmi face și ea diverse semne din ochi și din sprâncene
ori de câte ori trece pe lângă mine, spre a-mi da de știre că a cam sosit
momentul să-mi închid laptopul.
Îi zâmbesc amical și ridic degetul arătător, cerându-i încă un minut. Doar
un singur minut! Vine la mine și-mi spune, cu o expresie serioasă:
 — Trebuie să-l închideți!
— Tocmai scriu ultima propoziție!
În vremea aceasta, degetele îmi aleargă pe taste.
Am să aterizez în curând, am să-mi recuperez valiza, am să iau un taxi și
am să mă duc direct la Massachusetts General Hospital. Odată ajunsă acolo,
cu partitura Serenadei și cu DVD-ul despre Struma în geantă, am să întreb în
ce salon se află profesorul.
Oare cum va reacționa Max la vederea mea, mai cu seamă când va constata
că am în mână partitura Serenadei? Când o să mă-ntrebe, am să-i dau și
DVD-ul cu imaginile Strumei… Struma, care doarme în adâncuri de șaizeci
de ani…
Log out!
Îmi dau seama că, din grabă, am tastat greșit niște cuvinte… stewardesa stă
însă pe capul meu… nu se mai dezlip…

116. Miniserialul artistic Holocaust, în cinci părți, datează din anul 1978 și a fost prezentat la
televiziunea germană în 1979.
117. În original, La vita è bella, film datând din 1997, în regia lui Roberto Benigni.
 EPILOG

Ați văzut vreodată cum arată un arbore de piper? Un arbore mare de piper,
cu boabe roșii, care se leagănă în vânt, cu ramurile sale unduioase, aidoma
unui văl de mireasă118, și care răspândește un miros acru-înțepător ori de câte
ori se stârnește vreo boare? Dar o plantă de aloe vera, care deșteaptă în tine
un soi de forță tămăduitoare doar la vederea frunzelor sale verzi? Și-apoi,
bougainvillea! În unele zone din Turcia, populația numește această floare
„vălul miresei“. O extraordinară sărbătoare a culorii!
Toate acestea se aștern acum în fața ochilor mei. După-amiaza, marea
aduce cu o oglindă fermecată care reflectă lumina soarelui. O părere de vânt,
care stârnește unduiri în perdele, aduce miresme de cimbrișor și brad dinspre
munți.
Din camera de alături se aude un zvon stângaci de vioară. Arcușul se
plimbă pe corzi, iscând niște sunete care duc cu gândul la scârțâielile unei uși.
Ar putea fi asemănate, poate, cu un supliciu. Cei care le ascultă se simt, cu
siguranță, torturați! Deprinderea tehnicii instrumentelor muzicale este
întotdeauna anevoioasă, dar nici unul dintre aceste procese nu se poate
compara cu studiul viorii.
Sunt fericită, ba chiar grozav de fericită!
Oare când încetează o fată „să crească“? Când are prima menstruație, când
împlinește optsprezece ani, când se căsătorește, când îi apare primul fir de păr
alb?! După mine, nici una dintre aceste împrejurări nu este valabilă. O fată nu
crește niciodată și, indiferent de vârsta la care ajunge, nu se simte niciodată
ca și cum s-ar fi făcut mare. Până și în momentul în care își dă ultima suflare
se simte tot ca o fetișcană cu sufletul doldora de tot soiul de dorințe și emoții!
Fata trece însă prin niște prefaceri. Viața o schimbă necontenit, iar în centrul
acestor prefaceri se află întotdeauna un anume protagonist: un bărbat. Când
privesc în urmă, îmi dau seama că până și Ahmet a contribuit la maturizarea
mea, că și Tarık a avut o anumită înrâurire în această privință, chiar dacă în
mai mică măsură decât Ahmet, dar că cea mai mare schimbare survenită în
personalitatea mea se datorează unui bărbat în vârstă. Un bărbat pe care l-am
cunoscut pentru scurtă vreme și cu care n-am avut nimic de-a face în materie
de dragoste sau relații trupești, cu care n-am avut în comun nici aceeași țară,
nici aceeași limbă…
Acum vorbim despre o altă Maya, mai împăcată cu sine, mai tandră, mai
îngăduitoare cu cei din jur!
În ultimele zile mă surprind mereu încercând să-l înțeleg până și pe Ahmet.
Mai exact spus, înțelegându-l! Și el are probleme, la fel ca toată lumea. Mă
iubea, așa cum își iubea și băiatul. Poate că felul meu irascibil de a fi a jucat
și el un anumit rol în ruptura care a survenit între noi. Adevărul este că nici
un om arțăgos nu acceptă și nu poate să accepte că este așa cum este! Pentru a
se putea confrunta cu adevărul trebuie doar să se fi putut desprinde de starea
sa obișnuită de spirit. Sentimentul de nesiguranță pe care-l încerca fosta Maya
o împingea să-și arate mereu colții în confruntarea cu lumea dură în care trăia
și o determina să se refugieze într-o cochilie cât mai dură, pentru a nu se
trăda. Îl criticasem mereu de-a lungul anilor pe Kerem pentru acest aspect,
dar, de fapt, eu eram cea care făcea acest lucru. O femeie tânără, obsedată de
supravegherea celorlalți, care se străduia să-și controleze fiecare moment al
vieții și, totodată, să-i controleze pe cei din jur. Viața presupune însă tot soiul
de căi complicate și fiecare ființă umană are dreptul să decidă singură pe care
dintre ele vrea să pășească.
Îmi aprind o țigară și trag din ea cu nesaț. În vreme ce scriu aceste rânduri,
mă uit din când în când cu admirație la propria-mi operă!
Am scris titlul în bold, cu un corp de literă mai elaborat:
MIMESIS
REPREZENTAREA REALITĂȚII
ÎN LITERATURA OCCIDENTALĂ

Traducere de Maya Duran119

Pe pagina următoare îți săreau în ochi următoarele cuvinte, scrise cu
caractere italice:
 Dedic această traducere venerabilului profesor Maximilian Wagner, care
mi-a netezit calea nu doar către cartea de față, ci și către o profunzime mai
aparte, menită să despartă binele de rău, după cum o dedic și iubitei sale
soții, Nadia Deborah Wagner. Nutresc speranța ca aceste două ființe să se
regăsească în cimitirul lor marin!
În cele câteva luni de trudă, nu isprăvisem doar traducerea, ci și cartea în
care stăruiau ecouri ale vieții lui Max, ale vieții Nadiei, ale vieții lui Mari și
ale vieții Mayei. Cartea pe care am închipuit-o în timpul călătoriei cu avionul
către Boston, punând laolaltă, prin copy-paste, felurite însemnări mai vechi și
inserând, acolo unde era cazul, lămuririle cuvenite, se va încheia odată cu
acest epilog.
N-am să mă ating nici măcar de ultimele fraze, pe care m-am străduit, cu
chiu, cu vai, să le duc la bun sfârșit, sub privirile nerăbdătoare ale Renatei și
în care, presată fiind, am săvârșit tot soiul de greșeli, căci nu este vorba
despre o operă cu virtuți artistice, ci de o destăinuire, o confesiune,
împărtășirea unor sentimente. În consecință, nu este cazul ca această carte să
treacă printr-un proces de redactare clasic, să fie desăvârșită, să fie corectate
greșelile de limbă și ortografie pe care le cuprinde. Am parcă impresia că,
dacă ar fi să se petreacă asemenea lucruri, elaborarea ei ar dobândi o tentă
profesionistă, iar volumul și-ar pierde din sinceritatea inițială. Acesta este și
motivul pentru care le solicit celor de la editura care urmează să tipărească
volumul să nu modifice nici un rând din ceea ce am scris, oricât de stângaci
ori de inexact ar fi el (asta, desigur, dacă se va găsi vreo editură care să-l
publice!).
Am chibzuit îndelung asupra titlului pe care ar urma să-l poarte această
relatare: mi-au trecut prin minte mai multe titluri, precum Max și Nadia,
Povestea a trei femei, Vieți private, Cimitirul marin…
La drept vorbind, nu revenim mereu cu toții, de o mie de ani, la temele
fundamentele ale tragediei grecești? Dragostea, aversiunea, răzbunarea,
ambiția, invidia, soarta…
Shakespeare, la fel și autorii unor filme Pulp Fiction 120, abordează și el
cam tot aceleași subiecte. Singura diferență ține de modul în care este relatată
povestea. În ceea ce mă privește, n-am asemenea neliniști! Am așternut pe
hârtie exact ce-am trăit!
Pesemne că focalizarea asupra formei narațiunii în detrimentul conținutului
își are obârșia în ideea că fondul de idei este insignifiant. Pe la începutul
operei intitulate Șahname, plămădită de iranianul Ferdousi121 cu aproximativ
o mie de ani în urmă, se afirma că toate vorbele care s-ar fi cuvenit să fie
rostite au fost rostite deja, că nu mai există altele demne de a fi spuse și că,
din acest motiv, este mai important să rostești cuvinte frumoase decât vorbe
cu miez. Eu n-am scris însă această poveste pentru că este frumoasă, ci pentru
că merită să fie spusă!
Ca să fiu sinceră, lucrurile de felul acesta nu mă interesează prea mult. În
definitiv, nu fac decât să pun punct singurei cărți pe care mi-am dorit s-o
scriu vreodată. Mă gândeam să pun la începutul ei un citat din poemul
„Cimitirul marin“ de Paul Valéry, dar n-am luat încă o decizie definitivă în
acest sens. O să vedem! În viață, totul se leagă de o anumită stare de spirit.
În timp ce scriam această carte, majoritatea protagoniștilor ei, cu excepția a
două persoane, nu mai erau în viață. Doar eu și Max ne mai aflam pe lumea
aceasta. Acum am mai rămas doar eu, căci între timp Max a murit.
Trebuie să vă povestesc acum ce a urmat după ce m-am văzut nevoită să
închid laptopul, la atenționările furioase ale Renatei…
După ce am terminat cu verificarea pașapoartelor și cu celelalte formalități
plictisitoare, la Aeroportul Internațional Logan din Boston, am luat un taxi și
m-am dus direct la Massachusetts General Hospital. Nu-mi puteam permite
să pierd vremea trecând mai întâi pe la hotelul la care aveam rezervare pentru
a-mi lăsa valiza, căci nu știam în ce stare se afla Max.
Nici nu mă gândisem că avea să-mi fie atât de ușor să pătrund în
Massachusetts General Hospital! Poate că nu acceptau pe nimeni în afara
zilelor și a orelor de vizită, dar probabil că îi impresionase halul în care
arătam și care indica limpede că veneam de la Istanbul, că mă dusesem acolo
direct de la aeroport. În mai puțin de un minut m-au și îndrumat către salonul
profesorului, aflat la etajul al patrulea.
Mi s-a părut că lui Max îi pierise culoarea din obraji și că slăbise. Cu toate
acestea, la vederea chipului său delicat, cu trăsături regulate, am simțit încă o
dată, din adâncul inimii, cât de dor îmi fusese de el. Pe fața aceea stăruia o
expresie de profundă umanitate, care-ți trezea compasiune și venerație. I-au
râs ochii în clipa când m-a văzut. A vrut să se salte în capul oaselor, în ciuda
teribilei sale slăbiciuni. M-am dus la el, l-am apăsat pe umeri în jos,
împiedicându-l să se ridice, și l-am sărutat pe obraji.
— Nancy mi-a comunicat că o să veniți, mi-a zis el. I-am spus că nu era
cazul să bateți atâta cale cu avionul, dar nu eram sincer. Îmi doream foarte
mult să veniți! Să ne vedem pentru ultima oară…
— Pentru ultima oară?
— Da, a spus el. Pentru ultima oară. Acum nu mai e nimic de ascuns. Mor,
adică, într-un anumit sens, suferințele mele iau sfârșit. Acestea nu sunt însă
niște noutăți pentru dumneavoastră. Aflaserăți, de fapt, cum stau lucrurile
încă de la Istanbul.
— Nuuu, nu mi-ați spus nimic!
Max a râs:
— Poate că sunt o persoană naivă, Maya, dar nici chiar așa! a spus el.
Credeați că nu mi-am dat seama de schimbarea survenită în atitudinea
dumneavoastră după internarea mea în spital?
— Lăsați acum lucrurile acestea, domnule profesor! i-am spus.
Apoi m-am corectat imediat:
— Adică Max… Poate că vom deschide niște caiete cu întâmplări de
demult, poate că vom rupe cojile care au crescut pe rană, dar, cu toate
acestea, v-am adus o seamă de amintiri…
— Ce fel de amintiri?
— De la Nadia!
A pălit brusc. M-am neliniștit puțin, dar ce importanță mai avea faptul
acesta pentru un om care se afla oricum pe moarte?!
M-am așezat la picioarele patului, mi-am deschis geanta și am scos
partitura jerpelită a Serenadei pentru Nadia, pe care o pusesem cu grijă într-o
folie de plastic.
A luat-o în mână, s-a uitat la ea de parcă nu i-ar fi venit să-și creadă
ochilor, de parcă ar fi atins un miracol, iar din ochiul stâng i s-a prelins o
lacrimă, o singură lacrimă. A început să intoneze melodia cu o voce stinsă,
hârâită, de parcă ar fi făcut-o doar pentru sine. Apoi s-a răsucit către mine,
aruncându-mi o privire plină de recunoștință:
 — Acesta este un adevărat miracol! a spus el. Unde ați găsit-o, Maya?
I-am povestit despre discuția cu Madam Matilda Arditi, despre Scurla,
despre arhivele de la Bad Arolsen și despre documentele pe care le
descoperisem acolo. Am scos din geantă fotografiile și i le-am arătat.
În momentul acela și-a făcut apariția o asistentă, care mi-a spus că trebuia
să-l las pe profesor să se odihnească și că, dacă doream, puteam să revin a
doua zi. Înainte de a apuca însă eu să deschid gura, Max i-a spus asistentei:
— Vă rog! Vă rog, lăsați-o să mai rămână! Mi-a adus niște amintiri de
demult care sunt foarte importante pentru mine. Vă rog foarte mult! Vă rog să
ne lăsați singuri!
Rostise aceste cuvinte pe un asemenea ton, cu atâta sinceritate și
convingere, încât asistenta și-a dat seama că era vorba despre o situație cu
totul neobișnuită. Prin urmare, ne-a lăsat singuri și a ieșit, închizând ușa în
urma ei. Max s-a cufundat în contemplarea fotografiilor. M-am dus la
fereastră. Se lăsase întunericul. Vedeam interiorul salonului reflectat în geam.
În ciuda faptului că stăteam întoarsă cu spatele, îl puteam urmări pe Max,
reflectat în ferestre. El nu știa acest lucru. La un moment dat, a strâns la piept
fotografia Nadiei și a rămas o vreme în această poziție. A spus ceva în limba
germană, dar n-am înțeles ce anume. Apoi mi-a mulțumit.
— Asta nu e tot, Max! i-am spus eu. Mai e ceva!
M-a întrebat, cuprins de emoție:
— Ce anume?
— Poate că o să vă necăjiți foarte tare, dar simt că trebuie să vă mai arăt
ceva, i-am spus eu. Va fi ca un fel de vizită la mormântul Nadiei…
Mi-am scos din geantă laptopul, l-am dus la pat, i l-am așezat pe piept și
am apăsat pe butonul care acționa DVD playerul. Curând după aceea, pe
monitor și-a făcut apariția epava Strumei. Max a rămas cu ochii ațintiți la ea,
ținându-și parcă răsuflarea.
Fasciculele de lumină proiectate de scafandri prin bezna care domnea pe
fundul Mării Negre se răsfrângeau asupra scheletului Strumei și-i dezvăluiau
pereții laterali, ușile care nu mai dădeau nicăieri, puntea, ba chiar și catargele.
Vasul era cotropit de ierburi unduitoare, de tot soiul de vieți marine, de
scoici, care se lipiseră de drugii de fier ruginiți. Pe măsură ce camera mânuită
de unul dintre scafandri rătăcea prin măruntaiele Strumei, în fața ochilor
noștri prindeau viață locurile prin care pășise, în care stătuse, pe care le
atinsese ori în care-și scrisese Nadia scrisorile.
Era ca și cum te-ai fi cufundat într-un cimitir, într-un cimitir marin… Pe
fundul mării erau împrăștiate felurite obiecte fărâmate. Când scafandrii
întindeau mâinile pentru a vedea despre ce era vorba, se ridica un nor de
nisip, așa încât era imposibil să mai vezi ce se află acolo. Atât Max, cât și eu
încercam niște sentimente foarte ciudate. Probabil că oamenii nu pătrund prea
des în mormintele săpate în pământ, dar ajunseseră să pătrundă, iată, în acel
cimitir subacvatic!
Max revedea vasul după șaizeci de ani, se uita din nou, chiar dacă acum
era vorba de un simplu schelet, la catargele, la balustradele lui, la cabina
căpitanului, așa cum o făcuse cândva stând zile întregi pe țărm, copleșit de
durere. Apa era tulbure și se zăreau diverse creaturi mărunte, iar uneori chiar
pești de mari dimensiuni. Întregul vas se afla acolo, mai puțin oamenii. În
acele clipe mi-a trecut prin minte un gând înspăimântător: oare înaintașii
acelor pești (predecesorii peștilor care se înmulțeau depunându-și icrele ar
putea fi numiți „înaintași“?!) se hrăniseră din trupurilor celor șapte sute
șaizeci și nouă de persoane și, printre ele, din cel al Nadiei… Mă rog… Mi-
am îndreptat imediat gândurile în altă parte.
DVD-ul s-a sfârșit, iar în salon s-a lăsat o tăcere apăsătoare. Nu știam nici
ce să spunem, nici ce să facem. Am închis laptopul și l-am pus în geantă.
Max parcă nici nu era conștient de prezența mea. Își ațintise ochii într-un
punct aflat pe peretele din fața patului și rămăsese încremenit. În clipa aceea
m-am simțit cu totul inutilă în acel loc. Era ca și cum m-aș fi interpus între
Max și Nadia, ca și cum i-aș fi împiedicat să rămână singuri! Mi-am luat
paltonul și geanta și am ieșit din salon în tăcere, călcând în vârful picioarelor.
Am închis ușa în urma mea.
În timp ce mă îndreptam către hotel, după ce părăsisem spitalul, eram
stăpânită de o încordare ciudată. Oare procedasem greșit? Venisem tocmai de
la Istanbul la Boston ca să redeschid rănile unui om aflat pe patul de moarte?
Îi răpisem oare șansa de a se stinge în pace? Sufletul îmi era cuprins, puțin
câte puțin, de o teribilă remușcare. Cât de nechibzuită, de lipsită de delicatețe
mă dovedisem față de omul acela în vârstă!
Am ajuns, în cele din urmă, la hotel, trecând pe străzi invadate de troiene,
care deveniseră alunecoase odată cu frigul mușcător al serii. Șoferul taxiului
i-a încredințat valiza mea valetului, care tocmai se ivise de dincolo de ușa
rotativă. Am urcat în odăița mea anostă, dar curată, mi-am despachetat
lucrurile, după care m-am năpustit să fac o baie fierbinte, căreia îi duceam
dorul, în starea de oboseală în care mă aflam. Am turnat în cadă săruri de baie
și spumante și m-am cufundat în apă.
După o jumătate de oră, simțindu-mă ceva mai bine, am comandat prin
room service o ciorbă numită Clam Chowder 122, pe care o văzusem în
meniu, dar nu știam din ce este făcută. Era fierbinte, gustoasă, așa că mi-a
prins bine!
Cu toate acestea, nu izbuteam să-mi înfrâng sentimentul de neliniște. Când
m-am culcat, eram cuprinsă de o amărăciune profundă. Pentru că mă tot
trezeam din oră în oră, atât sub înrâurirea jet lag-ului, cât și a sentimentelor
care puseseră stăpânire pe mine, mi-am găsit din nou scăparea în doctorii.
Grație acestui paleativ, am avut parte de un somn odihnitor până dimineață.
A doua zi dimineață, după micul dejun, am telefonat la spital. I-am spus
asistentei care răspundea de etajul respectiv că eram cazată la hotel și am
rugat-o să întrebe dacă profesorul dorea sau nu să mă vadă. Mi-a spus că Max
se afla la chimioterapie și că, în mod foarte probabil, în ziua respectivă nu
putea să vadă pe nimeni, dar că avea să-l întrebe în ziua următoare cum se
simțea și avea să-mi telefoneze. I-am lăsat numărul meu.
Aveam în față o zi liberă, fără sens, nu știam ce să fac, nu eram satisfăcută
de mine, iar eroarea pe care o comisesem mă deprima teribil. Am încercat să
ies și să mă plimb puțin, dar era un ger mușcător, îți era greu până și să
respiri. Am luat atunci un taxi și i-am spus șoferului că voiam să ajung la
Harvard. Probabil că nu mi-a înțeles pronunția, căci m-a întrebat: „la
Cambridge?“ Ca să vezi, mi-am zis eu în sinea mea, ce legătură are
Universitatea Cambridge din Anglia cu Harvard?! Rezulta însă că și zona în
care se găsea Universitatea Harvard se numea tot Cambridge. Am zâmbit la
auzul explicației pe care mi-a dat-o șoferul cel limbut, de origine latino-
americană, și i-am spus că mă aflam pentru prima oară la Boston, așadar nu
știam acel detaliu.
Mi-am petrecut cea mai mare parte a zilei vizitând diversele facultăți ale
legendarei universități, biblioteca, Faculty Club-ul. La Stone Hall am văzut
un anunț referitor la o conferință despre Orientul Mijlociu. Aflând că aceasta
era deschisă publicului larg, m-am dus în sala respectivă și l-am ascultat pe
vorbitor, care spunea ceva despre islam și lumea occidentală. O angajată a
universității, foarte simpatică, pe nume Elaine, m-a ajutat să-mi găsesc un
loc. Conferința nu mi s-a părut peste măsură de interesantă. Se referea la
aceleași lucruri pe care le știam cu toții. În fapt, de la o vreme încoace toată
lumea ajunsese să vorbească despre islam.
Țineam în buzunarul paltonului ecusonul care demonstra că făceam parte
din mediul universitar, în ideea că m-ar fi întrebat cineva ce căutam acolo,
numai că nimeni nu mă întreba nimic. Mă duceam unde voiam. Ba mai mult,
la ora prânzului m-am luat pe urmele numeroaselor grupuri de studenți care
se îndreptau spre cantină și m-am așezat la coadă, cu o tavă în mână.
Studenții păreau foarte relaxați, liberi și fericiți. Perechile de îndrăgostiți
ieșeau imediat în evidență. Ar fi o minciună să spun că nu-i invidiam!
Atmosfera aceea de bună dispoziție îmi plăcea, dar, oricât de mult m-aș fi
amăgit, mă durea sufletul când îmi aminteam de Max și mă simțeam prost.
Așa a trecut ziua.
În dimineața următoare m-a sunat Barbara, asistenta care răspundea de etaj,
pentru a-mi spune că profesorul mă chema la el. Am dat fuga la spital cu
sufletul la gură. De cum am intrat în salon, mi-am dat seama că Max nu era
supărat pe mine. Mi-e imposibil să descriu privirile prietenoase, afectuoase pe
care mi le arunca. Mi-a luat mâinile într-ale sale, mi-a mulțumit de
nenumărate ori și mi-a spus că fusese profund emoționat de faptul că
descoperisem acele amintiri atât de prețioase pentru el și că i le dusesem la
Boston, făcând atât de multe drumuri și depunând atâtea strădanii. Mi-a mai
spus că-i redasem Serenada, mormântul Nadiei și, într-un anumit sens,
tinerețea. Lucrurile acestea îl făcuseră tare fericit, ba chiar nespus de fericit!
— Când v-am cunoscut, n-aveam de unde să știu că urma să jucați un rol
atât de însemnat în viața mea! mi-a spus el.
Am răsuflat adânc, ușurată. Acum eram cât se poate de sigură că nu se
supărase pe mine, că nu-l rănisem!
Mi-a spus apoi ceva cu totul tulburător. De vreme ce îl ajutasem atât de
mult, de vreme ce-i devenisem un confident atât de apropiat, mai avea o
ultimă rugăminte, foarte importantă:
 — M-am gândit foarte mult la acest lucru, mi-a spus el. M-am întrebat
dacă se cuvine să vă așez pe umeri o asemenea povară… M-am decis însă să
vă spun, indiferent de ce va fi să fie! Puteți să mă refuzați. Dacă o să spuneți
„nu“, cu siguranță că n-am să mă supăr, ci am să vă înțeleg!
Vedeam că se zbuciuma, că se străduia din răsputeri să-mi spună ce avea
de spus, dar că nu izbutea să o facă.
— Max, știți că aș face orice pentru dumneavoastră, i-am spus eu. Vă rog,
așadar, să-mi spuneți fără sfială!
Atunci mi-a spus, iar eu am rămas încremenită. Îmi era imposibil să-l
refuz, dar îmi încredința o misiune foarte dificilă.
Între timp m-am văzut nevoită să ies din salon, căci intraseră medicii. Am
coborât la cafeteria de la parter și, în timp ce beam o caffè latte, am început
să mă gândesc, pesimistă la culme, cum urma să procedez.
În după-amiaza aceea n-am mai putut să-l văd. Am întrebat-o pe Barbara
cum stăteau lucrurile. Nu mi-a oferit nici o informație, însă mi-am dat seama
după expresie și după privirea ei resemnată care era situația. Nu ne mai
rămăsese decât foarte puțin timp. De fapt, acesta era și motivul pentru care
nu-l puteam vedea prea mult: îi administrau sedative în cea mai mare parte a
zilei, pentru a-i atenua durerile.
În ziua următoare am vrut din nou să-l văd, dar nu s-a putut. La fel s-a
întâmplat și a doua zi. Când am dat telefon în cea de-a treia zi și am întrebat
dacă puteam să-l văd, Barbara mi-a spus:
— Mă tem că de-acum n-o să-l mai puteți vedea! L-am pierdut către
dimineață. Îmi pare foarte rău!
Deși știam cum stăteau lucrurile, m-am simțit năucită, de parcă m-ar fi
lovit cineva cu ceva în moalele capului. Mi-a venit s-o întreb „sunteți
sigură?“, dar am tăcut, dându-mi seama cât de absurd era ceea ce gândeam.
M-am lungit în pat, am închis ochii și am rememorat, rând pe rând,
momentele de care avusesem parte alături de el din clipa în care îl
cunoscusem. Uneori am surâs, alteori mi-am simțit sufletul cuprins de
tristețe.
În ziua următoare m-a sunat Nancy, care mi-a spus că trebuia să ne vedem.
Am invitat-o la hotel și a trecut pe acolo spre seară, după serviciu. Aducea cu
ea un ditamai pachetul.
 Crezusem, luându-mă după vocea ei, că era vorba despre o persoană
tânără. Aveam de-a face însă cu o doamnă șatenă, care părea să aibă în jur de
cincizeci de ani. Am băut câte un scotch în barul slab luminat al hotelului: eu
cu gheață, ea fără. Am închinat în cinstea lui Max. Am vorbit o vreme despre
el și despre înmormântarea care urma să aibă loc peste două zile.
Înainte de a pleca, Nancy mi-a întins pachetul acela mare pe care-l avea cu
ea și mi-a spus:
— Profesorul mi-a cerut să vă dau asta!
Am luat pachetul, mirată. Am încercat să-l deschid, dar Nancy m-a oprit,
cu un gest din mână. După ce am condus-o, am urcat în cameră și l-am
desfăcut, curioasă. Din el și-a făcut apariția cutia cu vioara: vioara care
ajunsese de două ori la Istanbul și pe care Süleyman încercase s-o fure se afla
acum în mâinile mele!
Profesorul pusese în cutie un plic, în care se găsea o scrisoare scrisă chiar
de mâna lui. M-am mirat văzând că pe plic scria „Kerem Baltacı“. Cum nu
era lipit, l-am deschis și am citit scrisoarea strecurată în el. În scrisoarea care
începea cu „Dragă Kerem“ Max îi scria băiatului meu că fusese foarte
încântat să-l cunoască și că-i făcea mare plăcere să-i ofere în dar acea vioară
pe care o avea de optzeci de ani. Mai adăuga că ar fi fost bucuros ca un tânăr
ca el, destoinic, după cum bănuia, să readucă la viață acel instrument
învățând să cânte la vioară. Scrisoarea se încheia cu următoarea formulă, în
limba turcă:
Cel mai mare spion din lume,
Max
Am citit aceste rânduri cu reacții amestecate, ba râzând, ba plângând cu
sughițuri.
— Ah, Max! am sfârșit eu prin a exclama. Ah, dragul meu Max!
Revin din nou în prezent. În timp ce scriu aceste rânduri, așezată în fața
arborelui de piper, sunetul viorii care răzbate din încăperea alăturată îmi
zgârie urechile, ca o dovadă vie a caznei la care supune Kerem instrumentul
lui Max.
I-am găsit un maestru de vioară la Bodrum, unde ne-am petrecut vacanța
de vară: o profesoară de muzică, de origine olandeză, care s-a căsătorit cu un
marinar din Bodrum și s-a stabilit aici. Kerem e, de fapt, tare norocos: are, pe
de o parte, o vioară veche, extraordinară și, pe de altă parte, o foarte bună
profesoară, venită tocmai din Olanda.
În plus, scrisoarea lui Max i-a dat o siguranță de sine pe care nici eu, nici
tatăl lui nu i-am fi putut-o inspira, indiferent de ceea ce am fi făcut. De când a
primit scrisoarea și darul acela, i s-au schimbat gesturile, expresia din priviri.
Darul „celui mai mare spion“ i-a deschis niște căi cu totul noi în viață. A
început să studieze zi și noapte la vioară, afirmând că doreşte să urmeze
conservatorul și plictisindu-i de moarte atât pe cei din casă, cât și pe vecini.
Să revenim acum la Boston. La două zile după aceea am participat la o
ceremonie organizată la universitate și, apoi, la ceremonia funerară de la
crematoriu. La cea care a avut loc în amfiteatrul universității au fost rostite
niște discursuri foarte frumoase despre Max. Prietenii lui au făcut referiri la
importanța contribuțiilor sale pe plan științific și la calitățile sale personale,
împărtășindu-le, totodată, celor prezenți amintirile legate de el.
Printre vorbitori figuram și eu, iar numele îmi apărea ca atare în program.
În dreptul lui se preciza că reprezentam Universitatea din Istanbul, căci Max
nu apucase să afle de concedierea mea. Am urcat la tribună și mi-am început
cuvântul după cum urmează:
Prietenii apropiați ai profesorului Maximilian Wagner și alți distinși
savanți au rostit mai devreme o seamă de discursuri și au formulat diverse
aprecieri la care eu nu aș avea ce să mai adaug. Aș dori să vă vorbesc, în
schimb, în măsura în care veți putea trece cu vederea engleza mea
imperfectă, despre perioada sa istanbuleză. Îndrăgitul nostru profesor a
revenit, acum câteva luni, în orașul în care a locuit în anii 1939, 1940 și
1941, iar această vizită mi-a oferit prilejul de a intra în contact cu o
personalitate excepțională, așa cum a fost, neîndoios, domnia sa. Am avut,
astfel, nu doar șansa de a-l cunoaște pe profesorul Wagner, ci și ocazia de a
cunoaște realizările altor savanţi care au plecat din Germania nazistă pentru
a lucra la Universitatea din Istanbul.
Un discurs rostit în fața unor oameni cufundați într-o tăcere profundă îți dă
sentimentul că vorbele pe care le rostești poartă o încărcătură deosebită. Poate
că din această cauză vocea îmi tremura ușor. Am continuat însă, fără să țin
seama de asta:
În timpul conferinței susținute la universitatea noastră, precum și în timpul
discuțiilor noastre private, profesorul Wagner s-a referit, la un moment dat,
la un aspect foarte important. Domnia sa își adusese contribuția la
nuanțarea conceptelor de „ciocnire a civilizațiilor“, avansat de Samuel
Huntington, și de „ciocnire a ignoranței“, propus de Edward Said, sugerând,
la rândul său, conceptul de „ciocnire a preconcepțiilor“, și aceasta pentru
că se confruntase el însuși, în anii celui de-al Doilea Război Mondial, cu
prăbușirea, cu dezastrul pricinuit de societățile umane care nutreau diverse
idei preconcepute unele la adresa altora, și îndurase niște suferințe de
neimaginat pentru o ființă umană.
Am făcut o scurtă pauză, ascultând tăcerea oamenilor care mă urmăreau.
Mă plec cu venerație în fața celor două mari personalități menționate și aș
dori să mai amintesc, totodată, numele unei persoane pe care profesorul
Maximilian Wagner, dacă s-ar mai afla acum printre noi, ar fi dorit-o
evocată în acest cadru: este vorba despre draga lui soție, Nadia Deborah
Wagner. Iubirea dintre acești doi oameni, el german, ea evreică, a constituit
o punte umană mai trainică decât toate ideile preconcepute din lume. Fie ca
amintirea lor să ne lumineze veșnic calea!
Când s-a sfârșit ceremonia, au venit la mine mai multe persoane, de toate
soiurile, scunde, înalte, slabe, cu ochelari, blonde, brunete, pe care nu le
cunoșteam și care m-au felicitat cu căldură. Se mirau să constate, probabil, că
o musulmană era în stare să rostească un astfel de discurs, căci așa cum noi
nu-i diferențiam pe nigerieni de senegalezi ori pe malieni de namibieni,
socotindu-i pe toți africani, la grămadă, așa cum noi nu făceam deosebirea
între coreeni, chinezi și cambodgieni, considerându-i pe toți extrem-orientali,
tot astfel occidentalii nu făceau distincție între turci, arabi, iranieni şi afghani,
numindu-i pe toți musulmani și considerând că împărtășeau cu toții aceeași
cultură. Sau poate că eu eram roaba propriilor prejudecăți și credeam că toți
occidentalii nutresc idei preconcepute în ceea ce ne privește?!
De la universitate ne-am dus la crematoriu. Deși catolic, profesorul nu
dorise să aibă parte de o ceremonie religioasă. Ne-am așezat pe scaunele
aflate în acel spațiu. Eram cam cincizeci de persoane. Deasupra mesei de
marmură din fața noastră și care aducea cu o platformă era înscris numele lui
Isaac Newton. Au apărut apoi niște bărbați îmbrăcați în negru, care au adus
sicriul și l-au așezat pe ea. S-au rostit alte discursuri. Lângă sicriu se aflau
mănunchiuri de garoafe roșii.
A urmat apoi un moment pe care nu-l voi uita niciodată. O tânără despre
care am aflat că studia muzica la Harvard a urcat pe platforma de marmură,
ținând în mână o vioară, și a început să interpreteze Serenada compusă de
Maximilian Wagner.
Mi-am scos din buzunar micul reportofon digital și am apăsat pe butonul
de înregistrare. Ascultam pentru prima oară compoziția în întregul ei. Am
închis ochii. L-am revăzut pe Max în vreme ce se trudea să interpreteze acea
piesă pe țărmul mării bântuite de furtună, la Șile. Era o compoziție minunată!
Înțelegeam emoția Nadiei. Cine știe ce sentimente încercase Nadia, care
fusese atât de tulburată la auzul Serenadei lui Schubert, când auzise pentru
prima dată melodia aceea, compusă anume pentru ea de Max! Când s-au stins
ultimele acorduri ale Serenadei, toată lumea a rămas cufundată într-o tăcere
plină de venerație. N-a aplaudat nimeni.
Apoi ne-am ridicat, rând pe rând, și am trecut, plini de respect, pe la capul
sicriului. Când mi-a venit rândul, am pus și eu o garoafă pe sicriu, după care,
odată ajunsă la picioarele acestuia, m-am înclinat și am spus în sinea mea:
„Adio, Max! Am să-ți îndeplinesc și ultima dorință!“
După ce s-a sfârșit această parte a ceremoniei, sicriul din lemn de mahon a
început să coboare, odată cu platforma, către cuptorul aflat dedesubt. Am ieșit
din crematoriu în timp ce Max se îndrepta spre foc.
Nu mai aveam ce să fac la Boston. Aveam însă timp berechet, căci avionul
de Frankfurt pleca abia la miezul nopții. M-am dus la hotel și m-am pregătit.
Nancy a venit să ia cina cu mine, așa că am mâncat ceva ușor la restaurantul
hotelului și am vorbit despre Max, iar ea a insistat să achite nota de plată
pentru amândouă.
După aceea m-a dus la aeroport cu mașina ei. A venit cu mine până în zona
de check-in. Mi-a dat pachetul și documentele pe care le avea în mână, mi-a
mulțumit foarte mult, mi-a strâns mâna și a plecat. Mi-am predat valiza. Am
ajuns în zona poliției de frontieră cu vioara, a cărei cutie o purtam în mâna
dreaptă, și cu pachetul pe care mi-l încredințase Nancy, în stânga.
I-am explicat funcționarului de acolo despre ce era vorba. Am fost invitată
într-o sală separată. A venit un ofițer de frontieră, care era afro-american. M-
a întrebat dacă pachetul conținea cumva ceva din metal.
— Nu, am spus eu. Este mahon.
— Puteți să-l deschideți? Metalul e interzis la bord.
Am desfăcut mai întâi hârtia în care era înfășurat pachetul, pe care-l
pusesem pe masă, apoi cutia de carton. Am scos din ea cutia dreptunghiulară
din lemn de mahon, învelită în niște folii cu bule. Am pus-o pe masă.
Pe latura din față a cutiei se afla un medalion albastru, oval, pe suprafața
căruia se vedeau doi porumbei albi. Arăta ca o operă de artă.
Ofițerul m-a întrebat:
— A cui este cenușa din cutie?
— A profesorului Maximilian Wagner de la Universitatea Harvard.
— Unde o duceți?
— La Istanbul, ca urmare a dorinței lui testamentare.
— Sunteți rudă cu el?
— Nu.
— Ați putea să-mi arătați pașaportul?
— Desigur!
Omul mi-a studiat o vreme pașaportul, după care mi-a spus „probabil că
sunteți musulmană“.
— Da!
— În religia dumneavoastră, incinerarea morților nu este considerată un
păcat?
— Poate. Nu știu, dar e posibil, pentru că la Istanbul nu există crematoriu.
Era limpede că situația în care mă aflam i se părea a fi foarte ciudată. O
femeie, musulmană, care ducea la Istanbul cenușa unui profesor catolic, cu
nume german… Probabil că se gândea „om vorbi noi de globalizare, dar nici
chiar așa!“, numai că, văzându-mi atitudinea, în parte gravă, în parte
arțăgoasă, a renunțat să mă mai chestioneze. S-a apucat să-și facă treaba.
— Aveți certificatul de deces la dumneavoastră?
— Da, poftiți!
 I-am întins plicul galben pe care mi-l dăduse Nancy.
— Și adeverința de incinerare?
— Toate se află în plic.
După ce a studiat-o și pe aceasta, a verificat vioara.
— Bine, mi-a spus el în cele din urmă. Totul pare în regulă. Îmi cer scuze
dacă v-am deranjat cu întrebările mele.
— Nu, i-am spus eu, nu m-ați deranjat. De ce v-ați arătat însă atât de
curios?
Ofițerul de poliție mi-a răspuns:
— Pentru că și eu sunt musulman, după care a adăugat alhamdulillah 123.
Era limpede că n-avea să ceară să fie incinerat după moarte.
Am împachetat din nou, cu grijă, cutia de mahon în foliile cu bule antișoc,
apoi m-am dus în sala de așteptare.
Pe toată durata zborului nu mi-am deschis deloc laptopul și n-am scris
nimic. În afară de momentele în care m-am văzut nevoită să-mi ridic măsuța
pentru a mânca, am ținut tot timpul cenușa lui Max. Aveam parcă senzația că,
ținând în mână cutia aceea, păstram vie amintirea fiecărei clipe legate de el.
Mi-am adus aminte, rând pe rând, de tot ceea ce se petrecuse din momentul în
care se prezentase, scoțându-și pălăria, pe aeroportul Atatürk, până în ultima
clipă a vieții sale. În timp ce rememoram acele lucruri, simțeam cum mă
cuprindea un sentiment straniu: deși știam că-i țineam cenușa în mână, aveam
senzația că Max era, în continuare, viu pe undeva. Vorbea, zâmbea,
povestea… N-avea cum să fie el cel din cutie! Era imposibil ca atâta știință
de carte, atâta dragoste, atâta bucurie, atâta suferință, atâtea amintiri să încapă
într-o biată cutiuță! Chiar dacă rațiunea acceptă astfel de lucruri, sentimentele
le neagă.
La Frankfurt n-am mai trecut prin formalitățile vamale, fiind în tranzit
către Istanbul. M-am dus în sala de așteptare. Max nu se mai întorsese
niciodată în Germania după anul 1939, dar iată că cenușa sa se afla, pentru
două ore, în țara sa de baștină…
Ce ciudățenie! Nu-și dorise ca cenușa să-i fie împrăștiată pe undeva prin
Germania, pe mormântul părinților săi, în apele Rinului ori în fostul său
cămin din München, care cine știe pe mâinile cui încăpuse! Viața sa se
sfârșise, de fapt, pe țărmul acela neînsemnat de la Marea Neagră, acum
urmând să aibă loc o ceremonie funerară oarecum întârziată.
La poliția de frontieră de la Istanbul nu mi-a pus nimeni întrebări cu privire
la pachetul pe care-l țineam în mână. Am luat un taxi și m-am dus direct
acasă. Am pus cutia de mahon taman în mijlocul mesei, iar alături de ea am
așezat vioara. Am făcut baie, am înghițit niște hapuri și m-am culcat.
A doua zi am închiriat un taxi și m-am dus la Șile. Am găsit drumul acela
secundar care ducea către plajă după ce i-am descris șoferului traseul. Odată
ajunsă pe măgura care străjuia drumul, i-am cerut șoferului să oprească.
Știam că dincolo de delușorul acela se afla marea, chiar dacă n-o zăream din
punctul în care stăteam. Am decis să mă duc până acolo pe jos, nu cu mașina.
În felul acesta, șoferul urma să rămână dincolo de colină și n-avea să mă mai
vadă. Îmi doream să rămân singură, cu Max și Nadia.
Era o zi frumoasă, foarte departe de frigul acela îngrozitor de care
avuseserăm parte data trecută. Soarele strălucea generos, iar marea era calmă
– pescarii din Șile ar fi spus că „marea era atât de calmă, încât până și
furnicile puteau să bea apă din ea“.
I-am cerut șoferului să mă aștepte, după care am luat cutia cu cenușa lui
Max și m-am îndreptat către țărm. N-am aruncat nici o privire înspre
urâciunea de Black Sea Motel. Am ajuns pe țărm. Am scos din buzunar
reportofonul, am apăsat pe butonul de redare și l-am pus jos, pe nisip. A
început să se audă Serenada, interpretată de tânăra muziciană de la Harvard.
Am deschis cutia de mahon, care era ferecată bine. Cenușa dinăuntru abia de
ajungea la jumătatea ei. M-am mirat să văd că un munte de om se
preschimbase într-o grămăjoară atât de modestă.
Am golit cutia în apele Mării Negre, spunându-i încă o dată adio lui Max.
Particulele de cenușă au fost antrenate de vântul ușor către spuma albă de
pe țărm, s-au umezit, s-au întunecat la culoare, după care au fost purtate de
valuri către apele mării.
„Profesorul se duce la Nadia!“ mi-am spus.
Auzeam în continuare partea a doua a Serenadei.
Am aruncat și cutia goală pe care o mai țineam în mână. Părea să fi fost
antrenată într-un dans voios, legănată de apa care se unduia ușor.
M-am întins apoi pe nisip, cu fața în sus. Pe cerul albastru se perindau niște
norișori albi, ușori și voioși. Uneori, în câmpul meu vizual pătrundeau
pescăruși. Aceștia se făceau repede nevăzuți. Mi-am adus aminte de
scrisoarea pe care i-o trimisese Nadia lui Max. În ea, Nadia scria că cerceta
bolta cerului pentru a afla un semn că totul urma să se îndrepte și că zărise un
stol de păsări…
Am închis ochii, spunând:
— Oare n-aș putea să zăresc și eu, la fel ca Nadia, un semn în acest
moment atât de însemnat?
Am redeschis ochii după o vreme, dar nu s-a întâmplat nimic.
Serenada se sfârșise și nu se mai auzea decât foșnetul ușor al vântului și
unduirea blândă a mării. Mi se închideau ochii. Între timp, Serenada s-a auzit
din nou, de la capăt. Lăsasem, așadar, aparatul pe modul continuu!
Cred că am ațipit puțin. Când am deschis din nou ochii, am văzut că la
capul meu se afla un bărbat care mă privea. Ori de câte ori suntem surprinși
dormind, avem sentimentul că am săvârșit ceva rușinos. M-am ridicat, prin
urmare, în fund, stânjenită. L-am recunoscut atunci pe individul care se
proțăpise la capul meu: era tânărul acela ciudat, cu fața și bărbia ascuțite, de
la Black Sea Motel.
— Bine ai făcut, tanti! mi-a spus el.
— Ce-am făcut bine?
— Ți-ai făcut datoria!
— Cum adică?
— I-ai redat profesorului pacea. L-ai îngropat lângă Nadia.
— De unde știi tu toate astea?
— Știu, de fapt, chiar mai multe, dar nu mă pot decide dacă să-ți spun sau
nu, căci nu știu dacă ai să poți îndura…
Situația era atât de ciudată, încât mă simțeam năucă. Cum de vorbea
băiatul acela așa? Cine era? Că doar n-o fi fost vreun funcționar de la
serviciul de informații, plantat acolo ca să stea cu ochii pe noi?
— Cine ești tu?
— Dacă-ți spun, n-ai să mă crezi!
— Totuși, spune-mi!
— Nu, n-ai să mă crezi, ai să mă iei peste picior!
— De ce?
— Pentru că inima ta nu e pregătită pentru asta!
 — Am să te cred, jur că am să te cred! Spune-mi cine ești!
A stat o vreme în cumpănă, a șovăit, după care a spus:
— Dar n-ai să râzi, nu-i așa?
— Promit! Nici vorbă să râd ori să nu te cred! Spune-mi, cine ești?
A privit în jur, după care s-a aplecat și mi-a spus la ureche:
— Eu sunt Azrail124.
Mi-a venit să râd.
— Vezi, nu ți-am spus eu?! m-a întrebat băiatul.
— Ce s-a întâmplat?
— Ai râs.
— Ba n-am râs!
— Dar ți-a venit să râzi!
— De unde știi tu asta?
— Doar ți-am spus că sunt Azrail! Știu totul, dar nu-mi dezvălui taina
decât celor a căror inimă este pregătită. Văd că inima ta nu e gata! Dacă ar fi
fost să fie, ți-aș fi spus niște lucruri mai interesante.
Mi-a întors spatele și a început să pășească spre Black Sea Motel. M-am
luat după el. Mergeam mai repede decât el, ba chiar alergam, dar îmi era
imposibil să țin pasul cu mersul lui agale. Distanța dintre noi era tot mai
mare.
În cele din urmă am cedat și am îngenuncheat pe nisip.
S-a oprit din mers și a venit la mine.
— Știi, ești o femeie tare ciudată! mi-a spus el. Ba chiar aș spune că ești
cea mai ciudată femeie din lume!
— De ce?
— Pentru că nici o femeie nu-i spune lui Azrail să stea, să nu plece!
— Tu n-ai venit însă după mine!
— Ai dreptate, n-am venit după tine, căci nu ți s-a împlinit sorocul! De ce
m-ai chemat? Ce vrei?
— Te rog, explică-mi! i-am spus eu. Explică-mi tot!
— Inima ta nu e pregătită.
— Acum e pregătită, așa că explică-mi, te rog, explică-mi!
Am început să plâng.
— Uite, lacrimile tale sunt mai convingătoare decât vorbele! mi-a spus el,
voios. Toți se fandosesc, dar până la urmă cred. De fapt, ce altă soluție au?!
— Explică-mi!
— Bine. Max urma să moară, de fapt, pe 24 februarie.Trebuia să moară de
frig la Black Sea Motel. Totul fusese aranjat în sensul acesta. De aceea mă și
aflam acolo.
Îl priveam, fără să știu ce să-i spun. El m-a privit o vreme în ochi, după
care a continuat:
— Știi, și Nadia a murit tot pe 24 februarie. Lui Max i se părea de
neîndurat singurătatea într-o lume în care soția lui nu mai era. Urma să am o
sarcină ușoară…
— Și?
— Tu mi-ai zădărnicit însă planul! L-ai încălzit și l-ai readus la viață.
Trupul său, care era pe moarte, și-a reamintit după ani de zile ce înseamnă
dragostea. Dragostea și moartea se dușmănesc reciproc.
— Îmi depeni povestea vizirului din Samarkand? l-am întrebat eu. A celui
care avea întâlnire cu Azrail?
— Nu, eu nu-ți spun nici o poveste, poveștile sunt doar în capul tău!
— Stai o clipă! i-am zis eu. În cazul acesta, și tu ești o parte din poveste. Și
tu te afli tot în capul meu!
— Ei, vezi, acum ai priceput! mi-a spus Azrail. Inima ta e pe deplin
pregătită să spună povestea!
Apoi s-a îndepărtat, râzând în hohote.
Din aparatul aflat lângă mine, pe plajă, a început să se audă din nou
Serenada. M-am ridicat, m-am scuturat și mi-am recuperat reportofonul de pe
nisip. Oare șoferul mă mai aștepta? Sau ar fi trebuit să mă duc la Black Sea
Motel și să-l rog pe Azrail să-mi cheme un taxi?
M-am uitat după cutie, dar nu mai era acolo: probabil că fusese purtată de
valuri către larg.
— Adio, Max! Adio, Nadia! am spus.
Atunci m-am decis să istorisesc întâmplările care s-au abătut asupra lor, a
lui Max și a Nadiei, căci doar oamenii ale căror povești sunt împărtășite
continuă să existe cu adevărat.

118. Vălul, la fel ca veșmântul tradițional al miresei în lumea turcică, este de culoare roșie.
 119. În realitate, prima traducere în limba turcă a lucrării Mimesis. Reprezentarea realității în
literatura occidentală, elaborată de Erich Auerbach în perioada 1942–1945, la Istanbul, a apărut în anul
2019. Cartea a fost tradusă de Herdem Belen și Hüseyin Ertürk și a fost publicată la editura İthaki
(İthaki Yayınları) din Istanbul, sub titlul Mimesis: Batı Edebiyatında Gerçekliğin Tasviri.
120. Film regizat de Quentin Tarantino și lansat în 1994.
121. Numit uneori și Firdevsi (940?–1020?) – poet persan în care unii critici văd un veritabil Homer
al Persiei. Cartea şahilor (Şahname), capodopera sa, cuprinde 60 000 de distihuri. Poemul se referă atât
la epoca legendară, cât și la cea istorică a Persiei, trecând în revistă domniile suveranilor sassanizi şi
ajungând până la cucerirea musulmană şi la moartea șahului Yazdegerd III, în anul 651. Autorul
lungului poem afirmă că demersul său își are obârșia în dorinţa de a perpetua vechile mituri fondatoare
ale Iranului.
122. Supă cremă de scoici, preparată, în principal, din legume, scoici și fructe de mare.
123. „Domnul fie lăudat!“ (în arabă, în orig.)
124. Îngerul morții în mitologia islamică.