PAULLINA SIMONS

GRĂDINA DE VARĂ
Seria Tatiana și Alexander vol. 3

Traducere din limba engleză și note de Iris-Manuela Anghel

Titlul original: The Summer Garden, 2007

Editura Epica, 2020

Versiune ebook: v1.0, februarie 2021

 PAULLINA SIMONS s-a născut în Sankt Petersburg și la vârsta de
zece ani a emigrat în Statele Unite împreună cu familia ei.
A absolvit Științe Politice la Universitatea din Kansas și a lucrat ca
jurnalistă în domeniul financiar și traducătoare.
Pe lângă bine-cunoscuta sa trilogie, Călărețul de aramă, multe
dintre romanele Paullinei au dobândit popularitate internațională,
ajungând pe listele celor mai vândute cărți în numeroase țări.
În prezent, Paullina și soțul ei locuiesc în Long Island, New York,
și au patru copii, una dintre fete purtând numele eroinei din
Călărețul de aramă, Tatiana.
Pentru Kevin, călăuzitorul meu mistic

Pe malurile râurilor Babilonului,

Ședeam jos și plângeam
Când ne aduceam aminte de Sion.
În sălciile din ținutul acela
Ne atârnaserăm harpele…
Căci acolo, biruitorii noștri ne cereau cântări
Și asupritorii noștri ne cereau bucurie, zicând:
„Cântați-ne câteva din cântările Sionului!”
Cum să cântăm noi cântările Domnului
Pe un pământ străin?

Psalmul 137

Cântarea cântărilor, care este a lui Solomon.

Cântarea lui Solomon

 Cartea întâi
TĂRÂMUL CU FLORI DE LUPIN ȘI DE LOTUS
Florile de lotus deasupra crestelor golașe se înalță,
Florile de lotus deasupra golfurilor unduioase se revarsă…
Un legământ împreună să legăm și pe vecie să-l păstrăm,
În Tărâmul Lotușilor să fugim și de pe creste,
Ca niște zei nepăsători, lumea-ntreagă s-o privim.

Alfred, Lord Tennyson – Mâncătorii de lotus

 1
DEER ISLE, 1946
Carapacea

Carapace (substantiv feminin) – înveliș dur sau cochilie osoasă,

cornoasă, calcaroasă sau din chitină care protejează corpul unor
animale ca homarul.

Într-o bună zi, în orașul Stonington din Maine, înainte de amurg,

la sfârșitul unui război fierbinte și la începutul unuia rece, o femeie
tânără, îmbrăcată în alb, cu mâinile cuprinse de o agitație ușoară în
ciuda ținutei sale aparent calme, stătea pe o bancă în port și mânca
înghețată.
Lângă ea se afla un băiețel care mânca și el o înghețată cu
ciocolată. Stăteau de vorbă vrute și nevrute; înghețata se topea mult
prea repede, iar mama băiețelului nu mai reușea s-o biruie. El o
asculta cum îi cânta o melodie rusească, Strălucește, steluța mea!,
încercând să-l învețe versurile, iar băiețelul le încâlcea voit, s-o
necăjească. Scrutau portul cu privirea, așteptând întoarcerea bărcilor
cu homari. Țipetele pescărușilor le vesteau venirea înainte ca acestea
să-și facă apariția la orizont.
Adia un vânt ușor, fluturându-i șuvițele rebele de păr, despletite
din cosița-i lungă și groasă ce i se odihnea pe umeri. Avea părul
bălai, pielea străvezie, ochii scânteietori și chipul pistruiat. Băiatul
avea părul negru, ochii căprui și piciorușele rotofeie.
Păreau să nu aibă vreun scop anume, dar nimic nu te înșela mai
tare ca dolcele lor far niente. Ea privea cu atenție bărcile ce se iveau la
orizont. Se uita când la băiețel, când la înghețată, dar când privea
golful, ochii îi trădau un dor nebun.
 Tatiana își trăiește viața la prezent, căci vrea să uite existența
trecutului și să se bucure doar de prezentul de pe Deer Isle – una
dintre insulele lunguiețe, străjuită de dealuri și coline, de pe coasta
statului Maine, legată de continent prin cursele cu feribotul sau prin
podul suspendat, înalt de 300 de metri, pe care îl traversaseră cu
rulota lor veche, Schult Nomad Deluxe. Străbătuseră golful
Penobscot, dincolo de Atlantic, îndreptându-se spre sud, spre
capătul lumii, unde se afla Stonington, un orășel ridicat la poalele
dealurilor cu stejari de pe Deer Isle. Încercând cu disperare să
trăiască numai în prezent, nimic nu i se pare mai frumos Tatianei
decât căsuțele albe de lemn, construite pe povârnișurile dealurilor,
pe niște cărărui înguste de țară, ce dau spre golful pe care ea îl
privește de pe bancă în fiecare zi. Priveliștea e sinonimă cu pacea. Și
cu prezentul. De parcă nici n-ar mai exista altceva.
Dar uneori, cât zbaterea aripilor unui pescăruș, ceva tulbură
liniștea de pe Deer Isle.
În după-amiaza aceea, după ce Tatiana și Anthony plecaseră din
casa unde locuiau pentru a ajunge în golf, auziră o ceartă în curtea
învecinată.
Acolo locuiau două femei – o mamă cu fiica ei. Una avea patruzeci
de ani, cealaltă – douăzeci.
— Iar se ceartă, spuse Anthony. Tu nu te cerți cu tati.
Ce n-ar fi dat să se certe!
Alexander nu ridica niciodată glasul la ea. Dacă îi vorbea, o făcea
pe un ton calm, presărat cu nuanțe adânci, de parcă îl imita pe
Edward Ludlow, doctorul amabil și blajin care se îndrăgostise de ea
la New York – un bărbat pe care te puteai oricând bizui. Alexander
încerca să afișeze și el o atitudine asemănătoare.
O ceartă ar fi însemnat asumarea unui rol activ în viața lor. În casa
învecinată, orbite de furie, mama și fiica ei se certau dintr-un motiv
numai de ele știut, aruncându-și vorbe grele care răsunau prin
ferestrele deschise. Vestea bună era aceea că soțul și tatăl lor, colonel,
se întorsese din război. Vestea proastă era aceeași – soțul și tatăl lor,
colonel, se întorsese din război. Îl așteptau încă de când plecase în
Anglia, în 1942, și acum își vedeau, în sfârșit, visul cu ochii.
El nu participa la cearta lor. Când Anthony și Tatiana ieșiră în
drum, îl văzură stând în scaunul lui cu rotile, în curtea din față
năpădită de buruieni, bucurându-se de soare, în timp ce soția și fiica
lui țipau înăuntru cât le țineau plămânii. Tatiana și Anthony
încetiniră pasul când se apropiară de curtea lor.
— Ce-a pățit, mamă? întrebă băiețelul în șoaptă.
— A fost rănit în război.
Nu avea nici picioare, nici brațe – era doar un trunchi cu cioturi și
cu cap.
— Poate să vorbească? o întrebă din nou, ajungând în fața porții
lor.
— Poate să vorbească, dar preferă să tacă, răspunse bărbatul
deodată, cu glas ferm, răsunător, ca cel al unui om obișnuit să dea
ordine.
Anthony și Tatiana se opriră în loc, privindu-l câteva clipe. Ea
deschise apoi poarta și intrară amândoi în curte. Bărbatul stătea
aplecat spre stânga, ca un sac mult prea greu să poată rămâne drept.
Cioturile brațelor, scurte până la cot, îi atârnau de-o parte și de alta.
Din picioare nu mai avea nici măcar cioturi.
— Lăsați-mă să vă ajut! spuse Tatiana, așezându-l pe scaun și
rezemându-l între perne. E mai bine așa?
— Oarecum, răspunse bărbatul, scrutând-o cu ochii lui albaștri.
Dar știi ce mi-aș dori?
— Ce anume?
 — O țigară. Nu mai pot să fumez singur. Nu am cum s-o duc la
gură, după cum prea bine vezi. Iar ele, continuă el arătându-i casa cu
capul, nu fac decât să cârcotească de fiecare dată când le cer vreuna.
— Am exact ce vă trebuie, încuviință Tatiana din cap. Mă întorc
imediat.
— Ba n-ai s-o mai faci, îi ripostă el întorcându-și privirea spre
golf.
— Ba da. Anthony, vino să stai în poala acestui domn cumsecade
până mă întorc eu! N-o să-mi ia mai mult de un minut.
Anthony se supuse încântat. Luându-l în brațe, Tatiana îl așeză pe
genunchii bărbatului.
— Poți să te ții de gâtul lui.
— Cum te cheamă? îl întrebă Anthony când Tatiana plecă după
țigări.
— Colonelul Nicholas Moore, îi răspunse omul. Dar poți să-mi
spui Nick.
— Ai fost în război?
— Da, am fost.
— Ca și tata, spuse băiețelul.
— Aha! răspunse bărbatul, oftând adânc. S-a întors acasă?
— Da.
Tatiana reveni iute și, aprinzându-i țigara, i-o ținu la gură în timp
ce Nick trăgea cu nesaț din ea, dornic parcă să soarbă fumul prin toți
porii. Anthony stătea în poala lui, privindu-l cum inspira cu poftă și
cum expira apoi cu tristețe, nemulțumit să se despartă de nicotină.
Colonelul fumă două țigări, una după alta, cu ajutorul Tatianei, care i
le ținu la gură.
— Tata a fost maior, dar acum pescuiește homari, spuse Anthony.
— Căpitan, fiule, îl corectă Tatiana. Căpitan.
 — Tata a fost maior și căpitan, continuă băiețelul. O să mâncăm
înghețată cât o să-l așteptăm să se întoarcă din larg. Vrei și tu o
înghețată?
— Nu, răspunse Nick, rezemându-și ușor capul de creștetul lui
Anthony. Dar am petrecut cele mai frumoase minute din ultimele
optsprezece luni.
În clipa aceea, soția lui ieși din casă.
— Ce cauți lângă soțul meu? țipă ea.
Tatiana îl luă pe Anthony în brațe.
— O să vin și mâine, îi spuse ea iute lui Nick.
— Ba n-o să mai vii, ripostă el, urmărind-o cu privirea.
Acum stăteau pe bancă și mâncau înghețată.
Nu după mult timp, țipetele îndepărtate ale pescărușilor
spulberară tăcerea.
— Vine tati, spuse Tatiana cu răsuflarea întretăiată.
Vasul era o șalupă de pescuit, lungă de șase metri, cu velă, deși
majoritatea bărcilor de pescuit mergeau cu motoare pe benzină.
Șalupa era a lui Jimmy Schuster, care o moștenise de la tatăl său. Era
încântat de barcă, pentru că astfel reușea să iasă în larg și să
pescuiască homari – o meserie pe care putea s-o practice de unul
singur. Dar într-o zi și-a prins brațul în troliul cablului care scoate
din apă capcanele grele, pline cu homari. Ca să se elibereze, a fost
nevoit să-și taie mâna de la încheietură, lucru care i-a salvat viața și l-
a împiedicat să plece la război. Acum, însă, fără urmă de ironie, avea
nevoie de o mână de ajutor pe punte. Doar că toți marinarii luptau
de patru ani în Hürtgen Forest și Iwo Jima.
Cu zece zile în urmă, Jimmy găsise o mână de ajutor. Astăzi,
Jimmy se afla la cârmă, în timp ce marinarul tăcut și înalt, îmbrăcat
cu o salopetă portocalie și încălțat cu niște cizme înalte și negre, de
cauciuc, stătea drept ca bradul și cerceta malul cu privirea.
 Tatiana, îmbrăcată într-o rochie albă de bumbac, se ridică de pe
bancă și, când șalupa se apropie, deși se afla de partea cealaltă a
golfului, își flutură mâna prin aer, părând să spună: „Alexander,
sunt aici, sunt aici!”
Când se apropie suficient cât s-o vadă, Alexander îi făcu și el cu
mâna.
Ancorară în docul clienților și deschiseră capcanele cu prada vie.
Sărind din barcă, bărbatul înalt spuse că avea să se întoarcă imediat
ca să descarce marfa și, spălându-se iute pe mâini la jgheabul din
doc, străbătu cheiul și urcă panta spre banca unde îl așteptau Tatiana
și Anthony.
Băiatul fugi să-l întâmpine.
— Bună! îl salută el, oprindu-se apoi sfios pe loc.
— Salut, amice! îi răspunse Alexander, fără să-i ciufulească părul,
căci avea mâinile murdare.
Sub salopeta portocalie de cauciuc, purta niște pantaloni kaki de
armată și un pulover verde, tot de armată, ce miroseau a nădușeală,
a pește și-a apă de mare. Avea părul scurt, tuns militărește, iar chipul
slab, cu pomeții ieșiți în afară, era acoperit de firele țepoase ale bărbii
ivite peste zi.
Se opri în fața femeii îmbrăcate în straie imaculate, ce stătea pe
bancă. Ea își ridică ochii spre el – era atât de înalt că nu părea să-i
mai zărească chipul.
— Bună! murmură Tatiana, uitând să mai mănânce înghețata.
— Bună! îi răspunse el, fără s-o atingă. Ți se topește înghețata.
— O, da, știu! șopti ea, lingând cornetul în încercarea de a stăvili
valurile de vanilie și lapte condensat ce se revărsau peste marginile
acestuia.
Alexander o măsura cu privirea.
 — Nu reușesc niciodată s-o termin înainte de a se dezgheța,
murmură ea, ridicându-se în picioare. Vrei să mănânci restul?
— Nu, mulțumesc.
Tatiana mai luă câteva guri, apoi azvârli cornetul la pubelă. El îi
făcu semn să se șteargă la gură.
Ea își linse restul de vanilie și lapte de pe buze.
— E mai bine acum?
Dar Alexander nu-i răspunse.
— O să mâncăm tot homari diseară?
— Firește, îi răspunse Tatiana. Orice-ți poftește inima.
— Trebuie să mă întorc să-mi termin treaba.
— Da, desigur. Vrei să te însoțim la docuri? Să te așteptăm acolo?
— Vreau să te ajut, interveni Anthony.
Dar Tatiana clătină energic din cap. Nu va mai reuși să scoată în
veci mirosul din hainele băiatului.
— N-are rost să te murdărești, răspunse Alexander. Ar fi mai bine
să rămâi aici cu mama ta. Mă întorc cât pot de repede.
— Dar vreau să te ajut.
— Vino atunci, poate îți găsim ceva de făcut!
— Dar fără să atingă peștii, șopti Tatiana.
Nu o deranja că Alexander pescuia homari. Duhnea a pește de
fiecare dată când se întorcea acasă. Tot ce atingea mirosea a pește.
Cu câteva zile în urmă, când Tatiana protestase domol, aproape în
glumă, îi ripostase pe un ton serios: „Nu te-ai plâns niciodată când
pescuiam în Lazarevo.” Văzându-i tristețea de pe chip, adăugase:
„Nu găsești altceva de muncă în Stonington. Dacă vrei alte arome, va
trebui să plecăm în altă parte.”
Dar Tatiana nu voia să plece în altă parte. Se aflau doar de puțin
timp în aceste ținuturi.
 „Cât privește celălalt subiect… nu-l voi mai pomeni niciodată”,
continuase el apoi.
Foarte bine, nici să nu mai vorbești despre Lazarevo, un loc
pierdut în veșnicie! Dar asta a fost demult – într-o țară înecată în
sânge. La urma urmei, Stonington – cu zilele lui calde și nopțile
răcoroase, cu întinderile lui de apă dulce și sărată, cu cerul azuriu și
câmpurile presărate cu flori stacojii de lupin, cu golful său plin de
bărcuțe albe – întruchipa mai mult decât un vis. Întruchipa mai mult
decât își imaginaseră că vor avea vreodată.
Jimmy îl chemă pe Alexander, făcându-i semn cu mâna zdravănă.
— Și cum a fost astăzi? îl întrebă Tatiana, încercând să încropească
o discuție în timp ce se îndreptau spre docuri.
Alexander purta cizmele înalte și greoaie de cauciuc. Alături de el,
Tatiana se simțea cumplit de mică, intimidată cu totul de prezența
lui impunătoare.
— Ați prins pradă din belșug?
— A fost bine, îi răspunse el. Majoritatea homarilor erau mult
prea mici și a trebuit să le dăm drumul. Am prins și multe femele
gestante, gata să depună ouă. Și lor le-am dat drumul.
— Nu vă plac femelele gestante? îl întrebă, apropiindu-se și
ridicându-și privirea spre el.
Alexander se îndepărtă un pas, clipind ușor.
— Sunt gustoase, dar trebuie să le eliberăm ca să-și depună ouăle.
Nu te apropia de mine, sunt murdar! Anthony, n-am reușit să
numărăm homarii. Vrei s-o facem împreună?
Jimmy îl iubea pe Anthony.
— Vino aici, amice! îl chemă acesta. Vrei să vezi câți homari a
prins tăticu’ tău astăzi? Cred că vreo sută – de departe cea mai bună
zi de până acum.
Tatiana își aținti privirea spre Alexander, care ridică din umeri.
 — Când prinzi doisprezece homari într-o capcană, din care
trebuie să eliberezi zece, n-aș zice că am avut o zi prea bună.
— Doi homari de dimensiuni legale prinși într-o singură capcană
reprezintă o captură bună, Alexander, spuse Jimmy. Nu te teme, o să
te deprinzi cu toate! Anthony, vino să-i vezi în cușcă!
Păstrând o anumită distanță, băiețelul se uită în bazinul unde
homarii, deja legați și măsurați, se cățărau unii peste alții. Îi spuse
mamei lui că nu-i era milă de ei, chiar dacă aveau cleștii legați. Și
asta, cu atât mai mult cu cât tatăl său îi explicase că homarii se
hrănesc cu carne și, dacă nu i-ar fi legat, s-ar fi devorat unii pe alții în
bazin.
— I-ai numărat deja? îl întrebă apoi pe Jimmy, gâtuit de emoție.
Alexander clătină din cap spre Jimmy în semn că nu.
— O, nu, nici vorbă! răspunse el iute. N-am avut când s-o fac. Am
fost ocupat. Am ancorat vasul. Am zis doar așa, o cifră aproximativă.
N-ai vrea să-i numeri tu?
— Dar știu să număr doar până la douăzeci și șapte.
— Te ajut eu, interveni Alexander.
Luând apoi homarii unul câte unul, îl lăsa pe Anthony să-i
numere până la zece, apoi, atent să nu le rupă cleștii, îi așeza în plase
mari de transport.
— O sută doi, îi spuse în cele din urmă Alexander lui Anthony.
— Vezi? interveni Jimmy. Patru sunt ai tăi, Anthony. Asta
înseamnă că eu mai rămân cu nouăzeci și opt. Și au mărimea ideală –
carapacea, adică cochilia, amice, măsoară cam doisprezece
centimetri. O să-i dăm cu șaptezeci și cinci de cenți bucata. Tăticu’
tău o să mă ajute să câștig astăzi șaptezeci și cinci de dolari. Da, chiar
așa, continuă el, tăticu’ tău o să mă ajute să-mi câștig, în sfârșit,
pâinea.
 O privi pe Tatiana, care stătea la o oarecare distanță, să nu se
murdărească. Ea îi zâmbi amabilă; Jimmy o salută scurt din cap, fără
să-i zâmbească.
În timp ce clienții din piața de pește, de la magazinul universal
din oraș sau de la restaurantele cu specific pescăresc, unele chiar din
Bar Harbour, începeau să-și facă apariția încetul cu încetul,
Alexander spălă puntea vasului, curăță capcanele, strânse cablul
troliului și se duse să cumpere heringi pe care avea să-i folosească a
doua zi ca nadă. Pescarii de heringi avuseseră o captură bogată, așa
că Alexander găsi suficient pentru cele o sută cincizeci de capcane de
homari.
După ce își primi simbria – diurna de zece dolari – Alexander se
spălă pe mâini cu săpun industrial în jgheabul de apă și se pregăti să
plece.
— N -ai vrea să mai stai puțin, să-i vindem împreună? îl întrebă
Jimmy, arătându-i homarii cu capul. Îți mai dau încă doi dolari.
Apoi, putem merge să bem ceva.
— Nu pot, Jimmy. Dar îți mulțumesc. Poate altă dată.
Jimmy o privi pe Tatiana, un tablou de vis în rochia ei albă ca
laptele, și se îndepărtă.
Apoi urcară și ei dealul spre casă.
Alexander se duse să facă o baie, să se radă și să se tundă, iar
Tatiana lăsă homarii în frigider, să-i amorțească înainte de a-i pune la
fiert. Se găteau extrem de ușor – zece-cincisprezece minute în apă
fiartă și sărată. După ce le tăia cleștii, le desprindea carnea pe care o
scălda în unt topit. Te lingeai pe degete când îi mâncai. Își dorea
uneori ca măcar o dată pe lună să cumpere un homar cu doi dolari
de la magazin pentru ca Alexander să nu mai petreacă treisprezece
ore în largul mării în fiecare zi pentru patru homari primiți gratis.

Î
Nu i se păreau deloc gratis. Înainte ca Alexander să iasă din baie,
Tatiana îi bătu ușor în ușă, întrebându-l:
— Ai nevoie de ceva?
Dar el nu-i răspunse. Bătu mai tare. Ușa se deschise și Alexander
se ivi în prag, proaspăt spălat, bărbierit și îmbrăcat. Purta un pulover
verde, curat, și pantaloni de armată în aceeași nuanță. Tatiana își
drese glasul și își lăsă ochii în pământ. Stătea desculță în fața lui,
ajungându-i doar până la piept.
— Ai nevoie de ceva? repetă în șoaptă, simțindu-se atât de
vulnerabilă că abia mai răsufla.
— Nu, îi zise el, trecând pe lângă ea. Hai să mâncăm!
Se înfruptară cu poftă din homarii gătiți în unt și din tocana de
cartofi cu morcovi și ceapă. Când îl găsise în Germania, Alexander
era slab, numai piele și os. Mânca acum cât pentru doi, dar era încă
foarte slab. Îi umplu farfuria și paharul. Bău o bere, apă și coca-cola.
Mâncară învăluiți în tăcere în bucătărioara stăpânei casei, care îi lăsa
s-o folosească atâta timp cât fie terminau de mâncat până la ora șapte
seara, fie îi lăsau și ei o porție de mâncare. Terminară înainte de ora
șapte, iar Tatiana îi lăsă și o porție de tocană.
— Alexander, te mai doare… pieptul?
— Nu, mă simt bine.
— Aseară mi s-a părut cam umflat… continuă ea, evitându-i
privirea, stânjenită la gândul mângâierilor de azi-noapte. Nu s-a
vindecat încă, iar capcanele grele pe care le ridici din apă nu-ți fac
deloc bine. Sper să nu se infecteze din nou. Poate ar trebui să-ți mai
dau cu fenol.
— Mă simt bine.
— Sau să-ți schimb bandajul?
Alexander nu spuse nimic; își ridică doar ochii spre ea și, preț de-
o clipă, amândoi retrăiră momentele petrecute la ambasada Statelor
Unite de la Berlin, când Tatiana îi cususe, printre lacrimi amare, pieptul
sfâșiat de răni, iar el o privea cum o privea și acum – ca prin sticlă. „N-am
avut nicicând un viitor”, i-a spus atunci.
Evitându-i privirea – cum o făcea mereu – Tatiana se ridică de la
masă.
Alexander ieși în curte și se așeză pe scaunul din fața casei
ridicate pe un deal cu vedere spre golf. Anthony îl urmă
îndeaproape. Tatăl lui stătea tăcut și nemișcat, în timp ce băiatul
cutreiera grădina năpădită de buruieni, adunând pietre și conuri de
brad și căutând viermi, cărăbuși și gărgărițe.
— N-ai să găsești gărgărițe, fiule. Le-a trecut timpul. Apar în
iunie, îi spuse Alexander.
— Aha! răspunse Anthony. Atunci, asta ce e?
— N-o văd, spuse Alexander, aplecându-se într-o parte.
Anthony se apropie un pas.
— Tot n-o văd.
Băiatul mai făcu un pas, cu mâna întinsă, pe arătătorul căreia se
plimba o gărgăriță.
— Tot n-o văd, repetă Alexander.
Anthony se uită când la gărgăriță, când la tatăl lui, apoi i se urcă
încet și timid pe genunchi și îi arătă din nou gâza.
— Măi să fie! spuse Alexander, cuprinzându-l în brațe. Acum o
văd. Ai avut dreptate. Gărgărițe în august! Cine ar fi zis?
— Ai văzut vreodată gărgărițe, tati?
— Cu mult timp în urmă, într-un oraș ce poartă numele de
Moscova, răspunse Alexander, după câteva clipe de tăcere.
— În… Uniunea Sovietică?
— Da.
— Trăiesc și acolo gărgărițe?
— Trăiau cândva – până să le mâncăm pe toate.
Anthony îl privea cu ochii mari cât cepele.
 — Nu mai aveam ce să mâncăm, îi explică Alexander.
— Anthony, tatăl tău râde de tine, spuse Tatiana care ieșise și ea,
în timp ce își ștergea mâinile cu un prosop de bucătărie. Încearcă să
glumească.
— A fost o glumă? întrebă băiatul, țintuindu-și tatăl cu privirea.
— Tania, n-am cum să mă ridic de pe scaun, spuse Alexander, cu
un glas ce părea să vină din depărtare. Poți să-mi aduci țigările?
Ea intră iute în casă, de unde se întoarse la fel de repede. Cum
afară nu era decât un singur scaun, iar Tatiana nu avea unde să stea,
îi puse țigara în gură și, aplecându-se deasupra lui Alexander, cu
mâna pe umărul lui, i-o aprinse, în timp ce Anthony îi puse
gândăcelul în palmă.
— N-o mânca, tati! spuse băiețelul, cuprinzându-i gâtul cu brațul.
— N-o s-o mănânc, fiule. Sunt sătul.
— Gluma asta-i chiar bună, răspunse Anthony. Astăzi, eu și mama
am cunoscut pe cineva. Un colonel. Nick Moore.
— Serios? spuse Alexander, cu ochii ațintiți în depărtare, trăgând
cu nesaț din țigara pe care i-o ținea Tatiana, aplecată deasupra lui. Și
cum era?
— Ca tine, tati, răspunse Anthony. Exact ca tine.
 Oja roșie

Băiețelul se trezi în toiul nopții și începu să țipe. Tatiana se duse

să-l liniștească. Se potoli, dar n-o lăsă să plece din patul lui chiar
dacă nu-i despărțea decât o noptieră.
— Alexander, ești treaz? îl întrebă ea, în șoaptă.
— Da, îi răspunse el, ridicându-se în picioare.
Mutând noptiera din cale, lipi cele două paturi pentru ca Anthony
să doarmă lângă mama lui. Încercară să se așeze cât mai comod cu
putință – Alexander lipit de perete, Tatiana cuibărită lângă el, iar
Anthony ghemuit în brațele ei. Tatiana se prefăcea doar că doarme.
Știa că Alexander avea să plece în curând din cameră.
Și asta și făcu în doar câteva clipe. Șura, iubitule! îl strigă în gând.
După câteva minute, se ridică și ea din pat, își puse un capot și ieși
după el. Nu-l găsi nici în bucătărie, nici în curte. Îl căută tot drumul
spre docuri. Și îl găsi pe banca unde obișnuia să-l aștepte când se
întorcea din largul mării. Îi zări țigara licărindu-i în gură. Purta doar
niște boxeri și tremura ca varga. Își ținea brațele petrecute în jurul
corpului și se legăna încolo și-ncoace.
Se opri pe loc.
Nu știa ce să facă.
Niciodată n-a știut ce să facă.
Întorcându-se din drum, porni șovăitoare spre casă și se așeză în
pat, scrutând întunericul cu privirea până când Alexander se
întoarse în cameră, înghețat și tremurând ca varga, și se urcă în pat
lângă ea. Nu se clinti din loc, iar Alexander nu scoase niciun sunet. O
cuprinse doar cu brațul rece ca gheața. Rămaseră încremeniți în
tăcere până la patru dimineața când trebuia să plece pe mare. În
timp ce el zdrobea boabele de cafea cu pisălogul, ea îi prăji o chiflă
proaspătă în unt, îi umplu bidoanele cu apă și îi făcu un sandvici pe
care avea să-l ia cu el pe vas. După ce mâncă și își bău cafeaua, își luă
la revedere, strecurându-și mâna pe sub cămașa ei de noapte și
zăbovind pentru o clipă pe fundul ei gol, apoi printre coapse.

Nici nu puseseră bine piciorul pe Deer Isle, scăldată în briza

sărată a mării și presărată cu bărci de pescuit, că Tatiana nu mai voia
să plece. O lună i se părea mult prea puțin. Stabiliseră să stea câte o
lună în fiecare stat și apoi să plece mai departe. Patruzeci și opt de
state – patruzeci și opt de luni, începând cu Deer Isle.
— O lună va fi mult prea puțin să stăm aici, repetă Tatiana,
văzând că Alexander păstra tăcerea.
— Serios? îi răspunse, tăcând apoi din nou.
— Nu ți se pare frumos aici?
Un zâmbet ironic îi apăru în colțul gurii.
Stonington avea tot ce își doreau: un magazin universal, un
magazin cu amănuntul și un magazin de bricolaj. În magazinul
universal se vindeau ziare, reviste și, cel mai important, țigări.
Găseau, de asemenea, boabe de cafea și ciocolată. Își procurau lapte,
brânză, unt și ouă din regiunile nordice și sudice ale insulei, unde
oamenii creșteau vaci și păsări de curte. Cerealele veneau cu
vaporul. Pâinea se găsea din belșug. La fel și merele, piersicile,
perele, porumbul, roșiile, castraveții, ceapa, morcovii, napii,
ridichiile, vinetele și dovleceii. Homarii, păstrăvul, bibanii-de-mare
și știuca se găseau peste tot, la prețuri rezonabile. Nici carnea de
vacă sau cea de pui nu lipsea din galantarele magazinelor, dar
acestea erau o raritate pe masa lor. Cine ar fi crezut că țara trecuse
printr-o criză economică și un război mondial?
Alexander îi spuse că nu le va fi deloc ușor să trăiască cu zece
dolari pe zi.
Iar Tatiana îi răspunse că le va fi de-ajuns.
 — Dar cum o să-ți mai cumperi pantofi cu toc înalt? Rochii
elegante? Cafea? Și eu – țigări?
— De țigări sigur n-o să-ți mai ajungă, îi răspunse ea, schițând un
zâmbet. Glumesc, adăugă apoi, văzându-i expresia gravă de pe chip.
O să ne descurcăm.
Trecu sub tăcere faptul că banii pe care Alexander îi dădea pe
țigări le-ar fi asigurat mâncarea pe o săptămână. Căci era singurul
care muncea. Și avea tot dreptul să-și cheltuiască banii după cum îi
poftea inima.
Ea îi vorbea în engleză în timp ce își bea cafeaua în zilele de
duminică. Iar el îi răspundea în rusă în timp ce fuma și citea ziarele.
— Apele sunt tot mai tulburi în Indochina, îi spuse el în rusă. A
fost colonie franceză, dar în timpul războiului a ajuns sub ocupație
japoneză. Japonezii au pierdut războiul, dar nu vor să mai plece din
Indochina. Francezii, aliați ai învingătorilor, își revendică fosta
colonie. Japonezii protestează. Deși Statele Unite rămân neutre,
trebuie să-și ajute fostul aliat – Franța. Dar îi ajută și pe japonezi,
aflându-se, astfel, între ciocan și nicovală.
— Credeam că Japonia nu mai are voie să aibă armată, răspunse
Tatiana în engleză.
— Nu mai are, așa e, replică Alexander în rusă. Dar a avut o
armată prezentă permanent în Indochina și, dacă Statele Unite nu-i
obligă să plece, japonezii refuză să predea armele.
— Și de ce te interesează subiectul ăsta? îl întrebă Tatiana în
engleză.
— Pentru că apele sunt și așa extrem de tulburi, îi răspunse el în
rusă. Stalin îi face curte de ani de zile unui țăran pe nume Ho Și Min,
plătindu-i studiile la Moscova, „cinstindu-l” cu votcă și caviar,
învățându-l ideologia marxistă și dându-i câteva mitraliere Șpaghin
și niște mortiere vechi, plus câteva camioane cu ajutoare americane,
în timp ce îi instruiește clica de ciraci vietnamezi chiar pe pământ
sovietic.
— Pentru ce îi instruiește? Să ridice armele împotriva japonezilor
cu care sovieticii au luptat în timpul războiului și pe care acum îi
urăsc de moarte?
— Nu, deși pare incredibil. Să lupte împotriva fostei aliate a
sovieticilor – Franța colonială. Nu ți se pare o ironie? spuse
Alexander, stingând țigara și punând ziarul deoparte. Unde e
Anthony? o întrebă apoi în engleză dar, până să-i cuprindă mâna
într-a lui, băiatul se și ivi în bucătărie.
— Sunt aici, tati, îi răspunse el. Ce e?
Aveau nevoie de o cameră numai pentru ei, dar lui Anthony nu-i
surâdea ideea și nici nu aveau cum să închirieze încă una, de vreme
ce stăpâna casei nu mai avea niciuna disponibilă. Aveau de ales între
cămăruța în care stăteau acum, alăturată bucătăriei, într-o clădire cu
etaj și vedere spre golf— cu două paturi mici, o baie și o toaletă pe
hol – și rulota lor mobilată cu un pat mare, dar fără baie și toaletă.
Văzuseră și alte case. Într-una locuia o familie cu cinci suflete,
într-alta, o familie cu trei. Dăduseră chiar și peste șapte suflete –
toate femei. Generații întregi de femei ce locuiau în căsuțe albe, și
bătrâni care plecau ziua în largul mării. Tot mai mulți tineri – uneori
întregi, alteori nu – se întorceau acasă din război.
Doamna Brewster locuia singură. Fiul ei nu se întorsese încă
acasă, deși Tatiana bănuia că nu se afla nici pe front. Răspunsul ei
evaziv – A trebuit să plece pentru un timp – o punea pe gânduri.
Bătrâna avea șaizeci și șase de ani și era văduvă de patruzeci și opt:
soțul îi murise în războiul hispano-american.
— În 1898? îl întrebă Tatiana în șoaptă pe Alexander.
El ridică din umeri. Strânsoarea puternică a mâinii sale, ce i se
odihnea pe umeri, îi dădea de înțeles că nu o agrea pe doamna
Brewster, dar Tatiana se simțea fericită să-i simtă atingerea.
— E soțul tău, nu-i așa? o întrebase, suspicioasă, doamna
Brewster, înainte de a le închiria camera. Nu e doar… se opri,
fluturându-și mâna prin aer. Pentru că nu vreau așa ceva în casa
mea.
Alexander păstra tăcerea.
— Ce anume nu vreți? interveni băiețelul de trei ani.
— E tatăl tău, băiete? îl întrebă stăpâna casei, privindu-l printre
gene.
— Da, răspunse Anthony. E soldat. A fost în război și la
închisoare.
— Da, spuse doamna Brewster, evitându-le privirea. E greu să stai
la închisoare. De unde ai accentul ăsta? o întrebă apoi pe Tatiana,
iscodind-o cu aceiași ochi bănuitori. Nu mi se pare american.
— Rus… începu Anthony, dar Alexander îl trase spre el, ca și pe
Tatiana.
— Ne închiriați sau nu camera?
Și le-o închiriase.
— De ce-am mai cumpărat rulota dacă nu stăm în ea? o întrebă
apoi pe Tatiana. Am putea s-o vindem. Am aruncat banii de
pomană.
Dar ce vor face când vor ajunge în ținuturile deșertice din vest? ar
fi vrut să-l întrebe. Pe dealurile viticole din California? În Hell’s
Canyon din Idaho? În ciuda cumpătării sale manifestate dintr-o dată,
Alexander nu vându rulota, căci visul care îl făcuse s-o cumpere îi
stăruia încă în minte. Dar tocmai asta era problema lui Alexander:
deși agrea conceptul de rulotă – doar el a vrut s-o cumpere – nu agrea
și realitatea acesteia.
Și cam asta se întâmpla cu multe lucruri din noua viață de civil pe
care o ducea acum.
 Rulota nu avea apă curentă. Iar Alexander nu părea să se sature
vreodată de apă. Nu părea niciodată mulțumit de cât se spăla.
Timpul mult prea îndelungat petrecut în apropierea soldaților de pe
front lăsase urme adânci. Făcuse o obsesie pentru spălatul pe mâini;
e adevărat, miroseau a pește, dar nimic nu părea să-l satisfacă – nici
toate săpunurile, lămâile și oțetul din Maine. Trebuiau să-i plătească
doamnei Brewster încă cinci dolari pe săptămână pentru apa
consumată.
Poate că agrea ideea unui fiu, dar realitatea era cu totul alta –
prezența unui băiat de trei ani, care nu părăsea niciodată fustele
mamei și dormea în aceeași cameră cu ei, ba chiar și în același pat,
era copleșitoare pentru un soldat neobișnuit cu compania copiilor.
„Coșmarurile sunt înspăimântătoare pentru un băiețel atât de
mic”, îi explica Tatiana.
„Am înțeles”, îi răspundea el, pe un ton amabil.
Cândva, poate că agrease ideea unei soții, dar realitatea uneia
adevărate nu mai părea atât de atrăgătoare. Poate căuta în fiecare zi
ceva din viața pe care o duseseră în Lazarevo, deși, după cum se
purta, se aștepta să-l audă spunând: „Ce e Lazarevo?”
Ochii lui, unduioși cândva ca ciocolata, erau acum tăioși ca de
aramă. O privea mereu cu o expresie amabilă pe chip, iar ea îi
răspundea la fel. Dacă simțea nevoia de tăcere, Tatiana nu i-o
spulbera. Dacă voia să audă o glumă, încerca să i-o ofere. Dacă voia
ceva de mâncare, îi dăruia din belșug. Dacă voia să meargă la
plimbare, era mereu gata să-l însoțească. Dacă voia ziare, reviste sau
țigări, i le aducea oricând pe toate. Dacă voia să stea afară pe scaun
adâncit în tăcere, stătea pe jos lângă el, cufundată în aceeași tăcere.
Era pregătită să-i ofere orice, oricând, oricum.
Acum, în toiul unei după-amiezi însorite, Tatiana stătea desculță
în fața oglinzii, îmbrăcată într-o rochie galbenă de muselină, ușor
străvezie, și se măsura cu ochi critici.
Își lăsase părul să-i cadă în valuri pe spate. Se spălase pe față și își
frecase dinții, făcându-i albi și curați. Pistruii de pe nas și obraji
aveau culoarea maltozei, iar ochii îi străluceau în nuanțe de smarald.
Își unse mâinile cu unt de cacao, să le facă mai catifelate dacă
Alexander voia să i le cuprindă într-ale sale când aveau să se plimbe
pe Main Street. Își puse puțin ulei de mosc după urechi dacă avea să-
și apropie chipul de al ei. Își dădu cu puțin strugurel pe buze și le
mușcă ușor ca să le facă mai moi și mai trandafirii. Își privea în
oglindă chipul adâncit în gânduri. Schiță un zâmbet fals ca să-și
șteargă tristețea și oftă adânc. Câteva artificii colo, câteva dincolo…
Își cuprinse sânii în căușul palmelor. Sfârcurile i se treziră la viață.
De la nașterea lui Anthony, trupul suferise anumite modificări.
Mâncarea din America, plină de nutrienți, își spunea și ea cuvântul.
După ce-l înțărcase pe Anthony, sânii nu-și pierduseră greutatea și
fermitatea. Cele câteva sutiene pe care Tatiana le avea erau mult prea
mari, iar sânii îi „jucau” în voie în cupele lor largi. Tatiana le înlocuia
uneori cu veste albe, mulate, suficient de strânse ca să împiedice
jocul sânilor, care se legănau nestingheriți în timp ce mergea,
atrăgând privirile bărbaților. Nu neapărat pe cele ale soțului ei, ci pe
ale altor bărbați, ca de pildă lăptarul.
Își ridică puțin rochia ca să-și privească în oglindă șoldurile
rotunde și abdomenul plat. Era zveltă, dar nașterea lui Anthony îi
accentuase formele, conferind trăsăturilor adolescentine nuanțele
ademenitoare ale maturității feminine.
Dar tocmai aceste trăsături adolescentine îl atrăseseră cândva pe
Alexander, determinându-l să traverseze strada spre banca unde
Tatiana mânca o înghețată.
Își dădu jos lenjeria intimă, diafană și translucidă, ca să-și
privească părul blond. Se atinse ușor, încercând să-și imagineze ce
simțise Alexander când mângâierile lui duioase îi dezmierdau
cândva trupul. Ceva îi atrase privirea în imaginea din oglindă și,
cercetându-se cu atenție, văzu pe coapse câteva vânătăi proaspete –
urmele degetelor lui.
Priveliștea îi stârni un fior de plăcere printre vintre. Îmbujorată
toată, își aranjă hainele și își perie părul, întrebându-se cum să și-l
prindă. Alexander nu i-l văzuse niciodată atât de lung, căci îi
ajungea acum până la brâu. Se întreba cum i-ar fi plăcut să-l vadă,
deși în ultimul timp nu manifesta nici cel mai mic interes față de ea
sau de părul ei. Știa că nu mai era atât de mătăsos ca altădată și nici
nuanța nu mai era cea de la început. Îl vopsise în negru cu opt luni
în urmă, înainte să plece în Europa, apoi reușise cu greu să-l
decoloreze luna trecută la Hamburg. Acum părul ei era uscat și lipsit
de strălucire. Nu mai era catifelat. Oare acesta era motivul pentru
care nu o mai mângâia? Nu știa cum să și-l prindă.
Îl legă în coadă, cum o făcea de obicei, împletindu-l cu o panglică
galbenă de satin și lăsându-i libere vârfurile lungi. Îl strigă apoi pe
Anthony, care se juca afară, în colbul de pe drum și, după ce îl
curăță, scuturându-i de praf pantalonașii scurți și cămașa, îi aranjă
șosetuțele în picioare.
— De ce te joci în praf, Anthony, exact când trebuie să mergem la
tati? Doar știi prea bine că vrea să te vadă mereu curat.
Lui Alexander îi plăcea să-și vadă soția și fiul îmbrăcați impecabil
când veneau să-l întâmpine pe docuri. Îi plăcea să-i vadă eleganți și
îngrijiți, ca scoși din cutie, luminoși ca o zi de vară. Florile din
Stonington, mai ales cele stacojii și albastre de lupin, îți tăiau
răsuflarea; adunase câteva împreună cu Anthony, iar Tatiana își
prinse acum în păr o floare purpurie, ca cea de liliac, în contrast
izbitor cu nuanța ei bălaie, căci lui Alexander îi plăcea cândva s-o
vadă așa.

Î
 Își privi unghiile, să fie sigură că erau perfect curate. Amândoi
urau unghiile murdare. Acum, pentru că nu mai lucra – iar
Alexander îi era alături – își lăsase unghiile ceva mai lungi, fiindcă,
deși nu i-o spunea niciodată, reacționa în tăcere când îl zgâria ușor
cu unghiile. Astăzi, își rezervă câteva minute ca să le dea cu ojă.
Alexander nu-i spuse nimic – nici de unghii, nici de florile de
lupin sau de panglica de satin prinse în păr, nici de buze, nici de
șolduri, nici de rochie, nici de sâni și nici de lenjeria-i albă și diafană.
— Găsești ojă atât de frumoasă la magazinul din Stonington? o
întrebă a doua zi.
— Nu știu. Am adus-o cu mine.
Alexander păstră atât de mult tăcerea, de parcă nici nu-i auzise
răspunsul.
— Cred că ai fost o adevărată încântare pentru pacienții de la
NYU (New York University), adăugă apoi.
Aha, o mică implicare! Nu cine știe ce – dar era un început. Ce să-i
răspundă însă? N-am făcut-o de dragul pacienților. Știa că era o
capcană, un cod nescris, un mesaj subliminal: De vreme ce infirmierele
nu au voie să-și facă unghiile cu ojă, tu de ce-ai făcut-o, Tania?
Mai târziu, spre seară, stând la masa din bucătărie, Tatiana își
curăță oja de pe unghii cu acetonă.
— Să înțeleg că, spre deosebire de mine, alți pacienți știu să
aprecieze unghiile date cu ojă? o întrebă, văzându-i unghiile curate.
— Sper că glumești, îi răspunse ea, cu degetele tremurânde,
ridicându-și ochii spre el.
— Firește, îi ripostă, fără să schițeze nici urmă de zâmbet.
Tatiana aruncă oja, rochiile cu volănașe sau plisate și pantofii verzi
și strălucitori, cu tocuri înalte, marca Ferragamo – toate luate de la
New York. Se întâmpla ceva de fiecare dată când o vedea purtând
lucruri cumpărate de la New York. Ce s-a întâmplat? îl întreba de
fiecare dată, iar el îi răspundea că nu se întâmplase nimic și asta era
tot. Așa că le aruncă pe toate și își cumpără o rochie galbenă de
muselină, una de cinz cu modele florale, una albă de bumbac și una
albastră, petrecută – toate din Maine. Alexander nu vorbea prea mult,
dar nici nu mai era atât de tăcut. Acum vorbea de alte lucruri, ca de
pildă, Ho Și Min și clica lui de războinici.

Încerca să-i spună glume, cum o făcea odinioară.

— Vrei să-ți spun un banc?
— Da, firește.
Urcau unul dintre dealurile din Stonington, împreună cu
Anthony, care gâfâia de oboseală.
— Un om se ruga de ani de zile să ajungă în paradis. Într-o bună
zi, urcând pe o cărăruie îngustă de munte, se împiedică și căzu în
prăpastie. Reuși, ca prin minune, să se agațe de crengile firave ale
unui tufiș și începu să strige cu disperare: „E cineva pe aici? Ajutor!
Mă aude cineva?” După câteva clipe de tăcere, îi răspunse o voce:
„Sunt aici.” „Dar cine ești?” întrebă omul. „Sunt Dumnezeu”,
răspunse glasul. „Dacă ești într-adevăr Dumnezeu, atunci nu mai sta
cu mâinile în sân! Fă ceva!” „Mă rogi de mult timp să te aduc în
paradis. Dă drumul crengilor de tufiș și o să te trezești imediat în
paradis!” După câteva clipe de tăcere, omul începu din nou să strige:
„Mai e și ALTCINEVA pe aici? Vă rog să mă ajutați!”
Dar bancul nu reuși să-i smulgă nici măcar un zâmbet lui
Alexander.
Tatianei îi tremurau mâinile de fiecare dată când se gândea la el.
Tremura cât era ziua de lungă. Mergea prin oraș ca un somnambul –
cu pași rigizi și nefirești. Avea grijă de fiul ei, își aranja rochia sau își
prindea părul – indiferent ce făcea, îi era cu neputință să-și aline
freamătul lăuntric.
Încerca să fie mai curajoasă și mai îndrăzneață în prezența lui.
 Nu o săruta în fața lui Jimmy sau a altor pescari – nu o săruta în
fața nimănui. Uneori, seara, pe când se plimbau pe Main Street și
priveau vitrinele magazinelor, Alexander îi cumpăra câte o ciocolată,
iar Tatiana îi mulțumea, scrutându-l cu privirea. El se apleca și o
săruta pe frunte. Pe frunte!
Într-o seară, stând pe o bancă, sătulă de atingeri părintești, Tatiana
îl cuprinse în brațe.
— M-am săturat să mă tot săruți pe frunte, îi spuse ea,
contopindu-și cu ardoare buzele cu ale lui.
Ținând țigara într-o mână și înghețata lui Anthony în cealaltă,
Alexander nu i se putea împotrivi.
— Stai cuminte! îi spuse el, în șoaptă, sărutând-o fără pasiune. Ce
te-a apucat?

Rămasă singură cu Anthony, prin peregrinările lor zilnice pe

dealurile din Stonington, Tatiana se împrieteni cu vânzătoarele de la
magazine și cu lăptării. Se împrieteni și cu stăpâna unei ferme de pe
Eastern Road, în vârstă de treizeci și ceva de ani, al cărei soț, ofițer de
marină, era încă în Japonia. Nellie, căci așa o chema, făcea în fiecare
zi curățenie în casă, smulgea buruienile din grădină și își aștepta
soțul pe banca de la poartă. Așa o cunoscuse Tatiana. După ce
stătură câteva minute de vorbă, impresionată de drama lui Nellie,
ce-i amintea de propria-i suferință când nu știuse nimic de soarta lui
Alexander, o întrebă dacă avea nevoie de o mână de ajutor în
gospodărie. Nellie avea un acru de pământ pe care creștea cartofi,
roșii și castraveți. Tatiana știa câteva ceva despre agricultură.
Nellie acceptă încântată, oferindu-se să-i plătească Tatianei doi
dolari pe zi din solda soțului ei.
— N-am cum să-ți dau mai mult, îi spuse ea. Când se va întoarce
soțul meu, te voi plăti mai bine.

Î
 Însă războiul se încheiase de un an și încă nu știa nimic de el.
Tatiana încercă să-i liniștească temerile.
Descântând o cafea, Nellie își puse sufletul pe tavă.
— Dacă nu vom mai reuși să comunicăm atunci când se va
întoarce? Am fost căsătoriți doar pentru scurt timp până să plece pe
front. Dacă vom descoperi că suntem doi oameni complet străini?
Tatiana clătină din cap, cu privirea ațintită în pământ. Și despre
asta știa câte ceva.
— Când s-a întors soțul tău acasă? o întrebă Nellie, cu invidie în
glas.
— Acum o lună.
— Ce noroc!
— Nu s-a întors singur acasă, interveni Anthony. Nu s-ar mai fi
întors niciodată. S-a dus mami după el.
Nellie îl privi uluită.
— Anthony, du-te și joacă-te puțin pe afară! Vreau să stau de
vorbă cu Nellie, replică Tatiana, ciufulindu-i părul și însoțindu-l
afară. Copiii din ziua de azi! Îi înveți să vorbească și uite ce fac!
Habar n-am ce-a vrut să spună.
În seara aceea, Anthony îi povesti tatălui său că Tatiana își găsise
ceva de lucru. Alexander îi ceru mai multe detalii, iar Anthony,
fericit de atenția acordată, îi istorisi despre întâlnirea cu Nellie,
despre grădina de legume și despre soțul acesteia, care nu se
întorsese încă din război, adăugând că Nellie ar trebui să se ducă să-l
caute „cum te-a căutat mama pe tine”.
Alexander puse capăt tirului de întrebări.
— Parcă urma să ne descurcăm cu zece dolari pe zi, spuse el, în
cele din urmă.
— O fac doar pentru Anthony. Ca să-i cumpăr bomboane și
înghețată.
 — Nu. O să muncesc și seara. Dacă îl ajut pe Jimmy să vândă
homarii, mai primesc încă doi dolari.
— Nici vorbă! zise Tatiana, coborând glasul. Muncești și așa prea
mult. Eu și Anthony ne jucăm toată ziua.
— Foarte bine. Jucați-vă!
— O să avem timp pentru toate. Suntem încântați s-o ajutăm. Și,
în plus, adăugă Tatiana, se simte atât de singură!
Alexander îi evită privirea. Tatiana își aținti și ea ochii în gol.
— Spune-i lui Nellie să-și bage undeva cei doi dolari! zise
Alexander a doua zi când se întoarse acasă. Am avut o captură
bogată astăzi. Dacă o să reușesc să prind peste o sută cincizeci de
homari de dimensiuni legale, Jimmy o să-mi dea încă cinci dolari. Și
apoi încă cinci pentru alți cincizeci de homari peste cei o sută
cincizeci. Ce zici de asta?
— Câte capcane pui în năvod? întrebă Tatiana, adâncită în
gânduri.
— Zece.
— Doi homari de dimensiuni legale prinși într-o capcană…
douăzeci într-un năvod… un năvod pe oră… plus ridicarea
capcanelor din apă și aruncarea lor înapoi… mi se pare că e mult
prea puțin.
— Când e vorba de mine, capeți aerele unei mici capitaliste, spuse
el.
— Te vinzi prea ieftin, Alexander, răspunse Tatiana. Cât un
homar.
Se pare că Jimmy o știa și el la fel de bine – prețul homarilor se
afla în creștere, iar Alexander primea oferte de la numeroși pescari –
căci schimbă termenii contractului de muncă fără ca cineva să i-o
ceară, oferindu-i lui Alexander încă cinci dolari pentru fiecare
cincizeci de homari prinși peste primii cincizeci. Seara, Alexander era
atât de obosit că abia mai reușea să țină în mână un pahar cu bere.

Tatiana o ajută pe Nellie să facă roșii marinate, supă de cartofi și

suc de roșii. Învățase să facă un suc de roșii delicios de la prietenii ei
din Mica Italie, de parcă ar fi avut obârșii italiene. Ar fi vrut să-i facă
suc de roșii și lui Alexander, cum îi făcea mama lui, care era
italiancă, dar avea nevoie de usturoi, o adevărată raritate pe Deer
Isle.
Tatianei îi era dor de New York, de piața zgomotoasă și
aglomerată din Lower East Side, unde se ducea sâmbăta de
dimineață, de Vikki, prietena ei plină de viață, de munca din spitalul
de pe Ellis Island. Se simți de-ndată cuprinsă de remușcări – tânjea
după acea viață când nu putea trăi fără Alexander.
Lucra pe ogor în timp ce Nellie avea grijă de Anthony. Abia după
o săptămână reuși să scoată toată recolta de cartofi – o sută cincizeci
de găleți. Lui Nellie nu-i venea să-și creadă ochilor. Tatiana se târgui
cu magazinul universal din oraș, vânzând cartofii cu cincizeci de
cenți găleata și obținând șaptezeci și cinci de dolari pentru Nellie,
care fu încântată. După douăsprezece ore petrecute pe mare,
Alexander o ajută pe Tatiana să care la magazin toate cele o sută
cincizeci de găleți. La sfârșitul săptămânii, Nellie îi dădu Tatianei
doar doi dolari pe zi.
— Ai ajutat-o să câștige șaptezeci și cinci de dolari, i-am cărat
toate nenorocitele alea de găleți pe povârnișul dealului și așa-zisa ta
prietenă îți dă doar doi dolari pe zi? izbucni Alexander, cu mânie în
glas, aflând vestea.
— Sst!…Te rog, oprește-te! interveni Tatiana, dornică să
stăvilească limbajul soldățesc ținut cu greu în frâu de dragul lui
Anthony.
 — Poate că, în fond, nu ești o capitalistă chiar atât de bună, Tania.
— Nu are de unde să-mi dea mai mult. Nu câștigă o sută de dolari
pe zi, ca Jimmy. Dar știi ce mi-a propus? Să ne mutăm la ea. Are
două dormitoare libere. Ni le oferă gratis. Trebuie să plătim doar apa
și curentul consumat.
— Și care e șmecheria?
— Nu e nicio șmecherie.
— Ba trebuie să fie undeva. Ți-o simt în glas.
— Te înșeli, îi răspunse Tatiana, frământându-și mâinile. Trebuie
doar să plecăm când se va întoarce soțul ei.
Alexander îi aruncă o privire greu de pătruns, apoi, ridicându-se
în picioare, își luă farfuria și o puse în chiuvetă.
Tatianei îi tremurau mâinile în timp ce spăla vasele. Nu voia să-l
supere. Sau… poate că asta nu era întru totul adevărat. Poate că
dorea să-i facă ceva. Era cumplit de amabil, îngrozitor de respectuos.
Când îi cerea ajutorul, i-l oferea imediat. Cărase blestemații ăia de
cartofi, arunca gunoiul… Dar nu la asta îi fugea ei gândul. Nu la
cartofi și nici la gunoi. Când stătea pe scaun, fumând și privind
golful, se pierdea în locuri numai de el știute. Când pleca din cameră
la ora trei dimineața și se legăna singur pe bancă, se pierdea în locuri
pe care Tatiana le cunoștea prea bine. Dar unde era ea printre toate
aceste locuri? Nu voia să știe.
După ce termină de dereticat prin bucătărie, ieși în curte și se
așeză pe prundișul de la picioarele lui. Îi simțea privirea ațintită
asupra ei. Își ridică ochii spre el.
— Tania… șopti Alexander.
Dar Anthony o zărise pe mama lui stând pe jos și i se așeză
imediat în poală, arătându-i cei patru cărăbuși pe care îi ținea în
palmă, doi dintre ei angrenați în lupte de masculi. Când se uită din
nou la Alexander, îi văzu privirea ațintită în gol.
 — N-ai vrea să ne mutăm la Nellie? îl întrebă când se duseră la
culcare și Anthony adormi în brațele ei.
Patul era atât de îngust că erau nevoiți să stea numai pe o parte.
Dacă s-ar fi întins pe spate, Alexander ar fi ocupat toată salteaua.
— Să ne mutăm la ea până la întoarcerea soțului ei, când o să ne
dea afară ca să se bucure de puțină intimitate cu bărbatul său abia
întors din război? întrebă Alexander.
— Ești… mânios? îl întrebă, cu glas implorator, rugându-l parcă
să-și descătușeze mânia.
— Firește că nu.
— Vom avea mai multă intimitate la ea acasă. Ne oferă două
camere. E mai bine decât aici.
— Serios? Chiar crezi că ar fi mai bine? întrebă Alexander. Aici
suntem aproape de mare. Când fumez, privesc golful. Nellie stă în
Eastern Road, unde vom simți doar briza sărată a mării. Iar doamna
Brewster e surdă. O fi și Nellie surdă? Prezența lui Nellie în camera
alăturată, cu auzul ei fin și cinci ani de singurătate, îți creează
senzația de intimitate? Sau mai degrabă de lipsa ei? adăugă apoi.
Da! ar fi vrut Tatiana să-i răspundă. Da! Am avea mai multă
intimitate decât am avut eu vreodată în apartamentul de două
camere din Leningrad, unde am locuit cu bunica, cu bunicul, cu
mama, cu tata, cu sora mea, Dașa (ți-o mai amintești?) și cu fratele
meu, Pașa (dar de el îți mai aduci aminte?); unde baia, aflată în
capătul holului, lângă scări, avea o toaletă mereu murdară și defectă,
pe care o împărțeam cu ceilalți nouă colocatari; unde nu aveam apă
caldă să ne spălăm de patru ori pe zi și nici aragaz la care să gătim
patru homari; unde am dormit în același pat cu sora mea până am
împlinit șaptesprezece ani, iar ea – douăzeci și patru, până în
noaptea când ne-ai purtat spre Drumul Vieții. Tatiana își stăvili cu
greu un suspin de durere.
 Nu putea – și nici nu voia-să-și șteargă Leningradul din minte.
Viața de aici era mult mai bună. Da, mult mai bună, chiar și
învăluită într-o tăcere covârșitoare.
Și calvarul continua în fiecare seară. Ziua, își stăvileau gândurile
cum știau mai bine… cum puteau mai bine. Se regăsiseră pe
meleaguri străine și reușiseră să supraviețuiască războiului și să
ajungă pe Deer Isle. Cum… nu știau nici ei s-o spună. Dar noaptea,
când Anthony se trezea înspăimântat, de parcă cineva l-ar fi tăiat de
viu, când Alexander se legăna singur pe bancă și Tatiana încerca să-
și înece gândurile în uitare – atunci știau cu toții ce preț plătiseră ca
să supraviețuiască.
 Cicatricele gulagului

Se purta atât de cordial și de amabil.

— Mai vrei? o întreba, oferindu-i ulciorul cu limonadă.
— Da, te rog.
— Vrei să mergem la plimbare după masă? Am auzit că în golf se
vinde un soi de înghețată italienească.
— Da, ar fi frumos.
— Ce părere ai, Ant?
— Da, hai să mergem! Acum!
— Stai puțin, fiule! Eu și mama ta mai avem câte ceva de făcut.
Mama ta. Suna atât de protocolar.
Îi sărea mereu în ajutor, deschizându-i ușile sau dându-i
borcanele și conservele de pe rafturile înalte din bucătărie,
inaccesibile Tatianei. El ajungea foarte ușor la ele, căci era atât de
înalt.
Iar Tatiana făcea ce făcuse mereu – îl plasa pe primul loc în viața
ei. Îi gătea și îl servea. Îi umplea paharul. Îi așeza și îi strângea masa.
Îi spăla hainele și i le împăturea. Făcea patul și schimba
așternuturile. Îi pregătea sandviciurile pentru muncă, rezervându-i
unul și lui Jimmy, căruia nu avea cine să-i facă un sandvici. Se epila
pe picioare și făcea baie în fiecare zi, împletindu-și apoi părul cu
panglici de satin.
„Mai vrei ceva?” îl întreba mereu. „Pot să-ți mai aduc ceva? Mai
vrei o bere? Vrei să citești prima pagină a ziarului ori pe cea de-a
doua? Vrei să te duci să înoți? Sau poate să adunăm zmeură? Ți-e
frig? Ești obosit? Te-ai săturat, Alexander?”
„Da, mulțumesc”, răspundea el.
Sau…
„Nu, mai vreau încă o porție, mulțumesc.”
 Era atât de cordial. De politicos. Ca personajele din romanele lui
Edith Wharton{1} pe care Tania le citise într-un trecut îndepărtat, un
trecut din care Alexander nu făcea parte – Vârsta inocenței sau Casa
veseliei (ce ironie, nu-i așa?).
Dar erau și momente când Alexander nu se mai purta cu aceeași
curtoazie.
Așa cum se întâmplase într-o după-amiază când lipsa vântului și
mahmureala lui Jimmy îi împiedicaseră să plece în largul mării.
Alexander se întoarse devreme în ziua aceea și o căută pe ogorul cu
cartofi al lui Nellie. Anthony era înăuntru și bea un pahar cu lapte.
Cu mâinile murdare de pământ, cu chipul îmbujorat și părul răvășit,
Tatiana se ridică să-l întâmpine, îmbrăcată în rochia de cinz, fără
mâneci, strâmtă în talie, mulată pe șolduri și prevăzută cu un
decolteu adânc.
— Cum de te-ai întors atât de devreme? îl întrebă ea, încântată și
uimită deopotrivă.
El nu-i răspunse. O sărută – cu pasiune și ardoare de această dată.
Fără să-i lase nici măcar șansa să-și ridice mâinile în semn de
capitulare. Și făcu dragoste cu ea pe ogorul presărat cu lujeri de
cartofi, murdărindu-i rochia de pământ. Ca preludiu, îi smulse
rochia de pe umeri, să-i cuprindă sânii în căușul imens al mâinilor
sale, și i-o ridică până la șolduri.
— Uite ce-ai făcut! îi spuse ea în șoaptă.
— Arăți ca o lăptăreasă în rochia asta.
— E complet distrusă.
— O s-o spălăm, îi răspunse cu răsuflarea întretăiată – glasul îi
suna deja îndepărtat.
— Dar oare căpitanul e încântat că soția lui arată ca o lăptăreasă?
murmură duios Tatiana, cu ochii ațintiți asupra lui, încercând să-i
atragă privirea și să-i exploreze tainele ferecate ale sufletului.
 — Evident, îngădui el.
Dar căpitanul era deja în picioare, aranjându-și hainele și
întinzându-i mâna ca s-o ajute să se ridice de jos.
De când se întorseseră acasă, Tatiana îi privea fascinată mâinile –
mari, late, întunecate și drepte, cu palme grele și degete lungi și
mlădioase, gata parcă să cânte la pian cu aceeași ușurință cu care
ridicau capcanele cu homari. Erau cioturoase și bătătorite, aspre și
oțelite de armele grele, cărate mii de kilometri, de lupte crâncene, de
arsuri și lemne tăiate, de sapele cu care își îngropase camarazii, de
bătălii pe viață și pe moarte. Nu trebuia să fii nici profet, nici
medium, nici cititor în palme ca să-ți dai seama, doar dintr-o singură
privire, că stăpânul mâinilor făcuse de toate – și era capabil de orice.
Apoi și le privea pe ale ei – mâini care lucraseră într-o fabrică de
arme, făuriseră bombe, tancuri și lansatoare de flăcări, lucraseră pe
ogoare, curățaseră podele, săpaseră în zăpadă și în pământ.
Trăseseră sănii pe gheață. Îngropaseră morți, îngrijiseră răniți și
alinaseră muribunzi; cunoscuseră lupte acerbe și se agățaseră cu
disperare de viață. Cu toate astea, păreau înmuiate în lapte. Erau
mici, delicate, fine, imaculate, fără cioturi și bătături, cu palme
ușoare și degete silfide. Se simțea stânjenită când și le privea; erau
catifelate și fragile ca cele ale unei copile. Ai fi zis că nu lucraseră
nicio zi din viață – și nici n-ar fi putut s-o facă vreodată.
Și acum, în toiul zilei, după atingeri pătimașe ce-ar fi făcut să
roșească până și lujerii de cartofi ai lui Nellie, Alexander îi întindea
mâna s-o ajute să se ridice de pe jos. Când i-o oferi, mânuța ei albă
dispăru de-ndată în căușul imens al palmei lui și o trase spre el.
— Îți mulțumesc.
— Eu îți mulțumesc.
În primele seri petrecute pe Deer Isle, după ce Anthony adormea,
urcau povârnișul abrupt al dealului spre liziera pădurii unde
parcaseră rulota. Odată ajunși înăuntru, Alexander îi scotea hainele –
o voia goală în fața lui – deși, de cele mai multe ori, el rămânea în
tricou sau în maiou. Nu te dezbraci și tu? îl întrebase o dată. Nu, îi
răspunsese. Și nu mai insistase. O săruta, dezmierdându-i trupul cu
mâinile sale imense, fără să spună vreun cuvânt. Nu-i rostea
niciodată numele. O săruta, strângând-o în brațe și contopindu-și
buzele cu ale ei – devorând-o uneori – și apoi se lăsa în voia unei
pasiuni dezlănțuite. Ea gemea, mistuită de plăcere, căci nu avea cum
să se abțină. Cândva, Alexander trăia doar ca s-o audă gemând. El
nu scotea însă niciun sunet, nici înainte, nici cuprins de ardoare, nici
măcar la final. Trăgea doar aer în piept. Aproape înăbușit.
Multe lucruri se pierduseră de-atunci. Căci Alexander n-o mai
dezmierda cu buzele, nu-i mai dăruia șoapte de iubire, nu-i mai
făcea trupul să cânte sub arcușul degetelor sale. Nu mai deschidea
nici măcar ochii.
Șura! Numai în rulotă îi mai șoptea, goală, numele ce-i era atât de
drag. Uneori avea senzația că ar fi vrut să-și pună mâinile la urechi,
să n-o mai audă. Era atât de întuneric în rulotă, un întuneric de-l
puteai tăia cu cuțitul. Iar el stătea îmbrăcat. Șura! Nu-mi vine să cred
că mi-e dat din nou să te ating.
Atmosfera din rulotă nu mai aducea cu cea din romanele lui Edith
Wharton. Nu mai exista o vârstă a inocenței. Nimic nu părea să-i
potolească demonii descătușați, deși Tatiana îi dăruia totul, până nu
mai rămânea nimic.
„Sunt aici, soldat”, îi șoptea ea, cu brațele deschise, complet
înfrântă și neputincioasă.
„Și eu sunt aici”, îi răspundea Alexander ridicându-se în picioare
și îmbrăcându-se. „Hai să ne întoarcem! Până nu se trezește
Anthony.” Și îi întindea mâna.
Îl privea zdrobită și învinsă, mistuită de dorința de a-i face mereu
pe plac, gata oricând să-i dăruiască tot ce-i poftea inima. Și cu toate
astea…
Deznădejdea cu care Alexander încerca să stăvilească vuietul
războiului, tăcerea asurzitoare în care se învăluia, patima cu care
voia să înăbușe glasul demonilor îl prefăceau într-un răzvrătit cu
neputință de-mblânzit.
Într-o noapte, înecată în lacrimi, îl întrebă ce se petrecea cu el – cu
ei amândoi.
— Porți cu tine cicatricele gulagului, îi răspunse el.
Apoi, strigătele disperate ale lui Anthony spulberară tăcerea.
Alexander, deja îmbrăcat, se năpusti în casă spre camera în care
dormea băiatul.
— Mami! Mami!
Doamna Brewster se afla deja acolo, dar prezența ei părea să-l
înspăimânte și mai tare pe Anthony.
— MAMI! MAMI!
Alexander îl luă în brațe, dar băiatul țipa în continuare după
mama lui.
Când Tatiana trecu pragul camerei, Anthony, cuprins de isterie, o
respinse cu violență, lovind-o cu mânuțele și fugind din calea ei.
Abia după o oră reuși să-l liniștească. La patru dimineața, Alexander
plecă pe mare, iar după întâmplarea aceea, încetară să mai petreacă
nopțile în rulotă. Acum stătea abandonată în luminișul de pe deal, în
timp ce Tatiana și Alexander, îmbrăcați și cufundați în tăcere, dansau
tangoul vieții și al morții, al gulagului și al războiului, printre
protestele disperate ale arcurilor de pat și gemetele Tatianei,
înăbușite în perne, printre buzele lui Alexander sau în căușul
palmelor lui.
Încercau să se lase în voia simțurilor și ziua, când Anthony nu
părea să fie prin preajmă. Dar băiatul părea să fie mereu prin
preajmă. În zilele lungi și plictisitoare de duminică, tăcerea lui
Alexander devenea asurzitoare sub imperiul neliniștii și al
nemulțumirii.
Într-o după-amiază de duminică, Anthony căuta gâze în curte.
Tatiana ar fi trebuit să pregătească ceva de-ale gurii, iar Alexander ar
fi trebuit să citească ziarul. Asta ar fi trebuit să facă, dar lucrurile nu
erau nici pe departe așa. Alexander stătea pe scaunul îngust de lemn
din bucătărie, ținând-o pe Tatiana călare pe genunchi, printre
faldurile bogate ale rochiei sale. Printre icnete și răsuflări întretăiate,
Alexander îi susținea greutatea cu mâinile, ajutând-o să danseze în
ritmul sacadat al tangoului lor. Spre disperarea Tatianei, Anthony
intră în clipa aceea în bucătărie.
— Mami!
Tatiana scoase un suspin de deznădejde. Alexander îi șopti să
tacă. Ea își ținu răsuflarea, încremenită în tăcere, simțindu-l în toată
plenitudinea cum îi sonda adâncurile. Își înfipse unghiile în umerii
lui Alexander, încercând să-și stăvilească gemetele, în timp ce
Anthony stătea în spatele ei.
— Anthony, spuse tatăl lui, cu glasul aproape calm, poți să te duci
puțin afară? O să vină și mami imediat.
— Nick a ieșit din nou în curte. Și vrea o țigară.
— Vine mami imediat, amice. Du-te afară!
— Mami!
Dar Tatiana nu putea nici să se întoarcă, nici să vorbească.
— Du-te afară, Anthony! repetă Alexander.
Anthony se supuse, iar Tatiana trase adânc aer în piept. Alexander
o duse în cameră, baricadă ușa și dirijă dansul până la final. Asta
făcură pe moment. Per ansamblu, însă, lucrurile erau mult prea
complicate și Tatiana nu știa ce să facă.
Făcură ce știau mai bine – trecură totul sub tăcere.
 — Mai vrei niște pâine sau niște vin, Alexander? îl întrebă ea,
oferindu-i totul cu brațele pline.
— Da, îți mulțumesc, Tatiana, îi răspundea el, cu privirea ațintită
în pământ.
 Căpitanul, colonelul și infirmiera

— Tati, pot să vin cu tine pe vas? îl întrebă Anthony, ridicându-și

ochii spre tatăl lui care stătea lângă el la masă.
— Nu, amice. E periculos pentru un băiețel să se afle pe o șalupă
de pescuit homari.
Tatiana le asculta discuția, scrutându-i cu privirea.
— Sunt băiat mare. Și o să fiu cuminte. Promit. O să te ajut.
— Nu, amice.
— Alexander, dacă vin și eu, o să am grijă de Ant, interveni
Tatiana, dregându-și glasul.
— Jimmy n-a avut niciodată o femeie la bord, Tania. O să facă un
atac de cord.
— Da, ai dreptate, firește. Ant, mai vrei niște terci de ovăz?
Anthony își mâncă micul-dejun fără să-și ridice ochii din farfurie.

Uneori vântul era prielnic, alteori, nu. Era extrem de dificil să

navighezi și să pescuiești fără vânt, în ciuda eforturilor lui Jimmy de
a urni șalupa din loc. Cum nu erau decât ei doi la bord, Alexander
slăbi vela și, în timp ce vasul plutea pe apele Atlanticului, își
aprinseră câte o țigară și începură să vorbească.
— Doamne, omule, de ce nu-ți sufleci mânecile cămășii? Cred că
mori de cald. Scoate-o!
— Las-o naibii de cămașă, Jimmy! îi răspunse Alexander. Spune-
mi mai bine de ce nu iei altă șalupă? Ai câștiga o grămadă de bani.
Știu că pe asta o ai de la tatăl tău, dar fa-ți o favoare și investește într-
o nenorocită de barcă!
— N-am bani pentru o șalupă nouă.
— Împrumută-i de la bancă! Toată lumea se dă peste cap să-i ajute
pe oameni să-și revină după război. Fă o ipotecă pe 15 ani! Cu banii
pe care o să-i câștigi, o s-o plătești în doi ani.
— Intră în afacere cu mine! Ca parteneri egali, izbucni Jimmy
deodată, debordând de încântare.
— Poftim?
— O să fie barca noastră. Și o să împărțim profitul.
— Jimmy, eu…
— O să mai angajăm un ajutor, continuă acesta, sărind în picioare
și vărsându-și berea. O să mai luăm un năvod cu douăsprezece
capcane; plus un rezervor de cinci mii de litri pentru prada vie. Ai
dreptate, o să câștigăm o grămadă de bani.
— Jimmy, stai puțin! M-ai înțeles greșit. N-avem de gând să
rămânem aici, răspunse Alexander, ținându-și țigara între degete.
— Dar de ce vreți să plecați? întrebă Jimmy, vădit abătut. Doar
Tatianei îi place aici, după câte mi-ai spus. Tu ai de lucru, iar băiatul
e fericit. De ce să plecați?
Alexander își puse din nou țigara în gură.
— Iarna veți fi liberi să faceți ce vreți.
Alexander clătină din cap.
— Și atunci de ce ți-ai mai luat serviciu dacă aveai de gând să
ridici ancora după o lună? continuă Jimmy, ridicând glasul.
— Pentru că trebuie să lucrez. Cu ce să trăim, cu bunele tale
intenții?
— N-am mai avut atâta spor de dinainte de război, insistă Jimmy.
Ce-o să fac după ce plecați?
— Se întorc mulți bărbați acasă, răspunse Alexander. O să găsești
pe altcineva. Îmi pare rău, Jim.
— Grozav! murmură Jimmy, desfăcând frânghia velei. Dar cine va
munci ca tine? întrebă apoi, fără să-l privească.

Î
 În seara aceea, în timp ce Alexander stătea pe scaun și îi arăta lui
Anthony cum să facă un nod marinăresc, așteptând-o pe Tatiana să
plece toți trei la plimbare, din curtea învecinată se auziră strigăte
însoțite de această dată și de un glas bărbătesc.
Tatiana ieși din casă.
— Ai auzit, mami? Se ceartă și el.
— Am auzit, fiule, îi răspunse ea, schimbând o privire cu
Alexander. Sunteți gata amândoi?
Ieșiră pe poartă și porniră alene pe drumul de țară, încercând cu
toții să surprindă cuvintele aruncate printre strigăte de mânie.
— Ciudat, nu? spuse Alexander. Colonelul ripostează.
— Da, răspunse Tatiana, pe un ton ce spunea mai degrabă: Și nu e
fantastic?
El o privi uluit.
Își ciuliră urechile ca să audă de ce se sfădeau. O clipă mai târziu,
soția colonelului se ivi din curtea din spate, împingând mânioasă
scaunul cu rotile al lui Nick prin iarba înaltă. Aproape că se
împiedică de el, gata să cadă odată cu soțul ei.
— Poftim, stai aici! zise ea, lăsând scaunul în curtea din față. Ești
fericit acum? Ai vrut să stai aici, de unul singur, ca să se zgâiască
toată lumea la tine ca la un animal de la grădina zoologică. N-ai
decât să faci ce vrei. Nu mă mai interesează. Nu-mi mai pasă nici cât
negru sub unghie.
— Asta e cât se poate de evident! ripostă colonelul, privind-o cu
răsuflarea întretăiată cum se îndepărta cu pași mânioși.
Tatiana și Alexander își lăsară ochii în pământ.
— Salut, Nick! spuse Anthony.
— Taci, Anthony!
Băiatul deschise poarta și intră în curte.
— Vrei o țigară? Mami, vino-ncoa’!
— Pot să-i dau o țigară? îl întrebă Tatiana pe Alexander în șoaptă.
 Dar Alexander se hotărî să se ducă chiar el la colonel și, scoțând o
țigară din pachet, i-o aprinse și i-o ținu la gură.
Omul trase din ea apoi suflă fumul fără pofta cu care o făcuse în
prezența Tatianei. Nu scoase niciun cuvânt.
Tatiana își puse mâna pe umărul lui Nick. Anthony îi aduse o
rădașcă, o viespe moartă și un cartof crud.
— Ia uite la viespea asta! îl îndemnă băiatul.
Nick o privi, fără să spună nimic. Țigara îi domolea nervii. Ceru
încă una.
— Vrei ceva de băut, colonele? îl întrebă deodată Alexander. E un
bar pe Main Street.
— Nu mă vor lăsa în veci, răspunse Nick arătându-i casa cu capul.
— Dar cine le cere voie? replică Alexander. Imaginează-ți ce
uimite vor fi când nu te vor mai găsi aici! Își vor închipui că ai
coborât singur dealul.
— Pentru tabloul ăsta merită să înfrunt urletele de mai târziu,
răspunse colonelul, cu un zâmbet pe buze. Bine, hai să mergem!
Swezey’s era singurul bar din Stonington. Copiii nu aveau voie în
baruri.
— Îl duc pe Anthony la leagăne, spuse Tatiana. Distracție plăcută!
Înăuntru, Alexander ceru două pahare cu whisky. Le ciocni pe
amândouă, apoi îi dădu lui Nick să bea dintr-unul. Colonelul dădu
paharul pe gât dintr-o singură înghițitură.
— Mai luăm un rând?
— N-ar fi mai bine să ceri o sticlă întreagă? zise Nick. N-am mai
băut de când am fost rănit acum optsprezece luni. Ți-o plătesc mai
târziu.
— Nu-ți bate capul cu asta! răspunse Alexander, comandând o
sticlă de Jack Daniels.
Stăteau în colț, bând și fumând.
 — Ce-a pățit soția ta, colonele? întrebă Alexander. De ce e mereu
țâfnoasă?
Stăteau aplecați unul spre celălalt, colonelul în scaunul lui cu
rotile, iar căpitanul alături.
— Uită-te la mine! răspunse Nick, clătinând din cap. Poți s-o
acuzi? Dar nu-ți face griji – armata o să-mi trimită în curând o
asistentă permanentă. O să se ocupe numai de mine. Povestește-mi
câte ceva despre soția ta! continuă Nick, după o clipă de tăcere. Nu
se teme de mine. Nu e ca altele de pe aici. A mai văzut așa ceva?
— A mai văzut, da, admise Alexander, încuviințând din cap.
— Nu vrea ceva de muncă? întrebă Nick, înviorându-se deodată.
Armata îi va plăti zece dolari pe zi ca să mă îngrijească. Ce zici? V-ar
mai intra niște bani în buzunar.
— Nu, răspunse Alexander. A lucrat destul ca infirmieră. I-
ajunge. N-avem nevoie de bani, ne descurcăm cu ce avem, adăugă
apoi.
— Fii serios, toată lumea are nevoie de bani! V-ați putea cumpăra
o casă numai pentru voi, să nu mai locuiți cu nebuna de Janet.
— Și cu băiatul ce-o să facă?
— Ar putea să-l ia cu ea.
— Nu.
Nick scoase un suspin de disperare, apoi se adânci în tăcere.
— Suntem pe lista de așteptare pentru o infirmieră, adăugă câteva
clipe mai târziu, dar n-avem nicio șansă să primim vreuna. Nu sunt
suficiente. Toate își abandonează posturile. Li se întorc bărbații
acasă, iar aceștia vor copii și nu sunt dispuși să-și mai lase soțiile să
muncească.
— Da, răspunse Alexander. Nici eu nu vreau s-o mai las să
muncească. Și cu atât mai puțin ca infirmieră.
 — Dacă nu găsesc o asistentă, Bessie mă amenință că o să mă
trimită la spitalul militar din Bangor. Susține că o să-mi fie mai bine
acolo.
Alexander îi dădu să bea încă un pahar de whisky.
— Sunt, fără îndoială, mult mai fericite să mă știe aici, continuă
Nick.
— Nu par deloc prea fericite.
— Nu, te înșeli. Înainte de război, totul mergea ca pe roate.
— Unde ai fost rănit?
— În Belgia. În Bătălia din Ardeni. Și eu care credeam că
superiorii n-au cum să cadă pe câmpul de luptă. Gradele înalte îți
aduc anumite privilegii… prostii de genu’ ăsta. Dar în urma unei
explozii, mi-am pierdut și căpitanul, și locotenentul, iar eu am ars de
viu. Aș fi scăpat întreg, dar am zăcut paisprezece ore până să mă
preia un alt pluton. Mâinile și picioarele mi s-au infectat și doctorii
n-au putut să mi le mai salveze.
Dădură pe gât alte pahare de whisky și fumară alte țigări.
— Mai bine m-ar fi lăsat în pădure, continuă Nick. Toată povestea
asta s-ar fi terminat acum o sută cincizeci de zile… acum o sută
cincizeci de nopți…
Se liniști ușor-ușor sub imperiul aburilor de alcool și al fumului
de țigară.
— Soția ta e o adevărată splendoare, murmură în cele din urmă.
— Da, răspunse Alexander.
— Atât de proaspătă și de tânără. Un balsam pentru suflet.
— Da, repetă Alexander, închizând ochii.
— Și nu țipă la tine.
— Nu. Deși cred că uneori ar vrea s-o facă.
— Ce n-aș da ca și Bessie a mea să se abțină așa! Era atât de
cumsecade odinioară! Iar fata era o dulceață.
 Alte pahare, alte țigări.
— Dar n-ai observat de când te-ai întors acasă că femeile nu ne
mai înțeleg? continuă colonelul. Nu înțeleg prin ce-am trecut. Mă
văd în halul ăsta și își imaginează că mai rău de-atât nu se poate. Și
aici apare abisul. Experiențele trăite te-au schimbat pentru
totdeauna. Vezi lucruri pe care nu ai cum să ți le ștergi din minte. Și
mergi prin viață ca un somnambul, traumatizat pe vecie. În vise, mă
văd din nou mergând. Și când deschid ochii, mă trezesc pe podea,
căzut din pat. Acum dorm pe jos pentru că mă tot zvârcolesc în
somn și cad din pat. Mă visez cărând arme în fruntea unui batalion.
Sunt într-un tanc și dau ordine în stânga și-n dreapta. Țip mereu în
somn. Pe aici! Pe acolo! Foc! încetați focul! înainte, marș! Foc, foc, foc!
Alexander își lăsă ochii în pământ, cu brațele atârnându-i pe
masă.
— Când mă trezesc, habar nu am unde sunt. Iar Bessie mă
întreabă ce s-a întâmplat. Îmi reproșează că nu-i acord atenție. Că nu
i-am observat rochia cea nouă. Ajungi să trăiești cu o persoană, care
îți face de mâncare și care își desfăcea cândva picioarele pentru tine,
fără s-o cunoști cu adevărat. Nu le înțelegi nici tu pe ele, nici ele pe
tine. Suntem doi oameni complet străini, cărora destinul le-a împletit
căile. Mă visez mergând, rătăcind prin diverse locuri. Nu știu unde
mă aflu, dar nu sunt niciodată aici, niciodată cu ele. Asta vi se
întâmplă și vouă?
Alexander fuma în tăcere, dând pe gât pahar după pahar.
— Nu, admise în cele din urmă. Eu și soția mea avem o problemă
cu totul diferită. Ea este cea care a purtat arme și i-a ucis pe cei ce-o
amenințau. A fost în spitale, pe câmpul de luptă sau în primele linii
ale frontului. A fost în lagăre de refugiați, cât și în cele de
concentrare. A făcut foamea într-un oraș înghețat și asediat. I-a
pierdut pe toți cei dragi, continuă Alexander, dând pe gât jumătate
din paharul de whisky. Știe, vede și înțelege tot. Poate nu chiar atât
de mult acum, dar asta numai din vina mea. N-am fost prea… se
opri, cu glasul frânt. N-am fost mai nimic. Nu e vorba că nu ne
înțelegem. Ba, dimpotrivă, ne înțelegem mult prea bine. Dar nu ne
putem privi, nu ne putem vorbi, nu ne putem dezmierda fără să
atingem crucile pe care le purtăm cu noi. Nu ne mai regăsim pacea
sufletească, adăugă apoi, bând alt pahar de whisky.
Tatiana își făcu atunci apariția în colțul barului.
— Alexander, șopti ea, e unsprezece seara. Mâine, te trezești la
patru dimineața.
El o privi cu ochi pustii și goi.
Ea se iută la Nick, care o măsura cu o privire mult prea grăitoare.
— Ce i-ai spus?
— Ne-am amintit de vremurile bune care ne-au adus aici,
răspunse colonelul.
Cu limba ușor împleticită, Alexander îi spuse că se va întoarce
imediat. Se ridică în picioare, răsturnând scaunul și îndepărtându-se
cu pași șovăitori. Tatiana rămase singură cu Nick.
— Mi-a spus că ești infirmieră, zise colonelul.
— Am fost.
Nick se adânci în tăcere.
— De ce-ai nevoie? îl întrebă apoi, aplecându-se spre el și
punându-i mâna pe umăr. Ce vrei?
— Ai morfină? murmură colonelul, cu ochi imploratori, ce-i jucau
în lacrimi.
— Ce te doare? îl întrebă din nou, îndepărtându-se un pas.
— Tot ce mi-a mai rămas din nenorocitul ăsta de trup, îi răspunse
el. Ai destulă morfină pentru asta?
— Nick…
 — Te implor! Ai destulă morfină ca să nu mai simt niciodată
nimic?
— Nick, pentru numele lui Dumnezeu…
— Când soțul tău nu va mai putea să îndure viața asta, va fi în
stare să-și tragă singur un glonț în cap. Dar eu cum vrei s-o fac?
Pentru că nu putea s-o prindă cu mâinile, se aruncă cu tot corpul
spre ea.
— Cine o să-mi spulbere creierii, Tania? o întrebă în șoaptă.
— Nick, te rog! murmură ea, încercând să-l așeze pe scaun, dar
acesta băuse prea mult și aluneca într-o parte.
Alexander se întoarse, cu pași împleticiți. Nick se cufundă din
nou în tăcere.
Tatiana se văzu nevoită să împingă scaunul colonelului pe
povârnișul dealului, deoarece Alexander îi scăpa mânerele și acesta
aluneca la vale. Îi trebui câtva timp să-l aducă acasă. Soția și fiica lui
Nick spumegau de furie. Tabloul celor două femei isterice s-ar fi
dovedit, poate, mai hazliu dacă Tatiana n-ar fi purtat discuția cu
Nick. Dar cum era încă bântuită de amintirea vorbelor din bar, iar
Alexander, ca și colonelul, era mult prea beat pentru a mai reacționa
la mica lor dramă, întâmplarea hilară – dispariția din curte a unui
invalid, lipsit de mâini și de picioare, țintuit într-un scaun cu rotile –
își pierdu hazul pentru toți spectatorii, cu excepția lui Anthony, care
se distră de minune auzind-o a doua zi.
De dimineață, Alexander bău trei cești de cafea neagră, apoi plecă
mahmur pe vas, reușind să arunce în apă doar câte trei capcane o
dată, în loc de douăsprezece, și să prindă abia șaptezeci de homari,
toți pui sau adulți sub patru sute cincizeci de grame. Refuză simbria
și se duse la culcare imediat după cină, trezindu-se doar în toiul
nopții în strigătele înspăimântate ale lui Anthony.

Î
 În seara următoare, Tatiana ieși în curte cu o ceașcă de ceai în
mână, dar nu-l găsi pe Alexander în fața casei. Și el, și Anthony erau
cu Nick în curtea învecinată. Alexander își luase până și scaunul.
Anthony căuta gâze, iar cei doi bărbați stăteau de vorbă. Tatiana îi
privi câteva clipe, apoi se întoarse înăuntru. Se așeză la masa goală
din bucătărie și, spre marea ei uimire, izbucni în lacrimi.
La fel se întâmplă și în serile următoare. Alexander nu-i spunea
absolut nimic. Se ducea pur și simplu să stea de vorbă cu Nick în
timp ce Anthony se juca prin preajmă. Își lăsă și scaunul în curtea lui
Nick.

După câteva zile, când lucrurile deveniră cu neputință de îndurat,

Tatiana se hotărî s-o sune pe Vikki înainte de micul dejun.
— Nu-mi vine să cred că te-aud în sfârșit! strigă Vikki la telefon,
debordând de bucurie. Ce-ai pățit? Ce faci? Ce face Anthony? Dar în
primul rând vreau să știu ce-i cu tine. Halal prietenă îmi ești! Ai spus
că o să mă suni în fiecare săptămână. Nu mai știu nimic de tine de
mai bine de o lună!
— Doar n-a trecut o lună, nu-i așa?
— Tania! Ce naiba ai făcut în tot acest timp? Nu, nu, nu-i nevoie
să-mi răspunzi, continuă Vikki, chicotind. Cum merg lucrurile?
întrebă apoi, cu subînțeles.
— Bine. Tu ce faci? Cum te descurci?
— Lasă-mă pe mine! Mai bine spune-mi de ce nu m-ai sunat până
acum?
— Am fost… răspunse Tatiana, tușind.
— Da, îmi imaginez ce-ați făcut, neastâmpărato! Ce face băiatul
meu cel dulce și drag? Habar nu ai ce mi-ai făcut! Tania mi l-a dat,
Tania mi l-a luat. Mi-e un dor nebun de el! Atât de dor că mă
gândesc să fac și eu un copil.
 — Dar spre deosebire de al meu, Gelsomina, răspunse Tatiana,
copilul tău va sta mereu cu mămica lui. N-o să-l lași în grija altora ca
pe un cățeluș. Și nici n-o să fie la fel de cuminte ca Furnicuțul{2} meu.
— Cine ar putea să-i semene?
Vorbiră despre postul de infirmieră al lui Vikki, despre Deer Isle,
despre bărci și leagăne, despre Edward Ludlow și noul iubit al lui
Vikki („Ofițer! Nu ești singura care umblă cu un ofițer”), despre
New York („Nu poți să ieși pe stradă fără să-ți murdărești pantofii de
moloz”), despre bunicii ei („Sunt bine. Încearcă din răsputeri să mă
pună la îngrășat. Cică sunt prea înaltă și prea slabă. De parcă
grăsimea o să mă facă să par mai scundă”), despre noua coafură cu
părul tuns scurt, despre pantofii cu toc stile o și despre noile rochii
fandago.
— Tania! Ce s-a întâmplat? întrebă Vikki deodată, când o auzi
plângând la telefon. Ce-ai pățit? Ce ai?
— Nimic. Mă bucur doar să te aud. Mi-e atât de dor de tine!
— Când te întorci? Mi-e cu neputință să locuiesc singură în
apartamentul nostru gol, răspunse Vikki. Absolut imposibil. Mi-e
dor de pâinea ta, de băiețelul tău, de chipul tău. Nu știu ce mi-ai
făcut, dar mi-e imposibil să stau cu altcineva, continuă ea, râzând.
Acum spune-mi ce-ai pățit!
— Te gândești să te muți din apartament? o întrebă Tatiana,
ștergându-și lacrimile.
— Să mă mut? Glumești, nu-i așa? Unde mai găsesc un
apartament cu trei camere la New York? Prețurile caselor au luat-o
razna de la sfârșitul războiului. Dar lasă asta și spune-mi mai bine
ce-ai pățit!
— N-am pățit nimic. Doar că…
Anthony se afla lângă ea. Își suflă nasul și încercă să se liniștească.
Nu putea să vorbească despre Alexander în fața fiului lor.
 — Știi cine te-a căutat? Vechiul tău prieten, Sam.
— Poftim?! exclamă Tatiana, încetând să mai plângă.
Deveni dintr-o dată numai ochi și urechi. Sam Gulo a lucra la
Departamentul de Stat și o ajutase să-l găsească pe Alexander. Și știa
prea bine că îl găsise. De ce-o mai căuta? Simți o greutate în stomac.
— Da, te-a sunat. Îl caută pe Alexander.
— Aha! răspunse Tatiana, încercând să mimeze nepăsarea. Și de
ce-l caută?
— A spus că cei din Departamentul de Stat ar vrea să vorbească
cu Alexander. A insistat să-l suni. A insistat de fiecare dată când a
sunat.
— Și de câte ori a sunat?
— Nici nu mai știu… Cred că în fiecare zi.
— În fiecare zi? repetă Tatiana, uluită și înspăimântată.
— Da. În fiecare zi. Și a insistat de fiecare dată să-l suni. Asta da
insistență! I-am spus mereu că o să-l sun dacă aflu ceva de tine, dar
nu mă crede. Vrei numărul lui de telefon?
— Îl am deja, îi răspunse Tania, încet. L-am sunat de atâtea ori de-
a lungul timpului că îl știu pe dinafară.
După întoarcerea lui Alexander acasă, se duseseră împreună la
Washington, să-i mulțumească lui Sam pentru ajutorul acordat.
Pomenise ceva despre o discuție pe care Alexander urma s-o poarte
cu cei din Departamentul de Stat, dar o făcuse pe un ton calm și fără
grabă, adăugând că, pe timpul verii, forurile superioare din
departament erau plecate. Când se despărțiseră de Sam în Național
Mall de lângă Lincoln Memorial, nu mai pomenise nimic despre
această întâlnire. De ce devenise dintr-o dată o urgență? Avea oare
vreo legătură cu relațiile ceva mai tensionate dintre cele două țări
aliate în război, Statele Unite și Uniunea Sovietică?
 — Te rog, sună-l pe Sam ca să nu mă mai sune pe mine! Deși…
adăugă Vikki, cu o nuanță de flirt în glas, poate ar trebui să-l lăsăm
să mai sune. E drăgălaș.
— Are treizeci și șapte de ani, e văduv și are doi copii, Vikki,
remarcă Tatiana. Dacă îl vrei, va trebui să-ți asumi și rolul de mamă.
— Mi-am dorit mereu un copil.
— Are doi.
— Încetează! Promite-mi că o să-l suni!
— În regulă.
— Îi dai băiețelului nostru un pupic, mare cât Montana, din
partea mea?
— Firește.
Când Tatiana plecase în Germania să-l caute pe Alexander, îl
lăsase pe Anthony în grija lui Vikki, care se atașase foarte mult de
băiețel.
— Nu pot să-l sun acum pe Sam, continuă Tatiana. Trebuie să
vorbesc mai întâi cu Alexander când o să vină acasă diseară, așa că
am o mare rugăminte la tine: dacă mai sună Sam, spune-i că n-am
luat încă legătura cu tine și nu știi unde sunt. Bine?
— De ce?
— Trebuie să vorbesc mai întâi cu Alexander. Și la muncă n-avem
mereu acces la telefoane. Nu vreau să-l sperii pe Sam. Așa că mai
așteaptă puțin, bine? Nu-i spune nimic deocamdată!
— N-ai încredere în nimeni, Tania, asta e problema ta. Asta a fost
mereu problema ta. I-ai privit întotdeauna cu suspiciune pe cei din
jur.
— Nu e adevărat. Doar intențiile… le privesc cu suspiciune.
— Sam n-ar face nimic să…
— Dar nu el conduce Departamentul de Stat, ripostă Tatiana.
— Așa, și?
 — Nu poate să bage mâna în foc pentru toată lumea. N-ai citit
ziarele?
— Nu, răspunse Vikki, cu mândrie în glas.
— Departamentul de Stat se teme de acte de spionaj înfăptuite pe
toate fronturile. Trebuie să vorbesc mai întâi cu Alexander, să văd ce
părere are.
— Dar e vorba de Sam! Doar nu te-a ajutat să-l aduci pe
Alexander înapoi acasă doar ca să-l acuze de spionaj!
— Te întreb din nou – Sam conduce Departamentul de Stat?
Se simțea cuprinsă de o teamă pe care nu i-o putea explica lui
Vikki. În anii ’20, părinții lui Alexander făcuseră parte din Partidul
Comunist al Statelor Unite. Harold Barrington avusese probleme
mari cu autoritățile. Iar fiul lui se întorsese în America exact când
tensiunile dintre cele două puteri luau tot mai multă amploare. Dacă
Alexander avea să fie pedepsit pentru păcatele tatălui său? De parcă
n-ar fi plătit deja cu vârf și îndesat – ai fi înțeles asta fie și numai
dintr-o singură privire.
— Trebuie să închid acum, spuse Tatiana, privindu-l pe Anthony
și strângând receptorul în mână. O să vorbesc diseară cu Alexander.
Promite-mi că n-o să-i sufli nicio vorbă lui Sam!
— Numai dacă îmi promiți că veniți să mă vedeți imediat cum
plecați din Maine.
— O să încercăm, Gelsomina, răspunse Tatiana și închise
telefonul.
Într-o bună zi voi încerca să-mi țin promisiunea.
Tremurând ca varga, o sună pe Esther Barrington, mătușa lui
Alexander și sora tatălui acestuia, care locuia în Massachuse s.
Aparent, voia să știe doar ce face; în realitate, însă, voia să afle dacă
cineva luase legătura cu ea ca s-o întrebe de Alexander. Nu o
contactase nimeni. Tatiana răsuflă ușurată.
 — Tati, mama a sunat-o azi pe Vikki, spuse Anthony în seara
aceea, la cină.
— Serios? întrebă Alexander, ridicându-și privirea din farfurie și
scrutând-o cu intensitate. Grozav! Și ce face Vikki?
— E bine, răspunse băiatul. Dar mama a izbucnit în plâns. De
două ori.
— Anthony! îl mustră Tatiana, lăsându-și capul în pământ.
— Ce e? Dar așa ai făcut!
— Anthony, du-te și întreab-o pe doamna Brewster dacă vrea să
mănânce acum sau îi las mâncarea în cuptor!
Anthony se supuse. Copleșită de tăcerea lui Alexander, Tatiana se
ridică de la masă și se duse să spele vasele, dar înainte de a apuca să
rostească vreun cuvânt în apărarea lacrimilor vărsate, băiatul apăru
din nou.
— Doamna Brewster s-a rănit, zise el.
Urcară cu toții scările în fugă. Doamna Brewster le povesti că fiul
ei, abia întors de la închisoare, o bătuse ca să-i dea banii de chirie
primiți de la Alexander. Tatiana îi spălă rănile cu apă.
— Nu stă cu mine. Stă peste drum la niște prieteni, continuă
bătrâna.
N-ar putea Alexander să vorbească cu fiul ei? De vreme ce fusese
și el în închisoare, înțelegea cum merg lucrurile.
— Nu te-am văzut bătându-ți soția, adăugă apoi.
N-ar putea să-l roage pe fiul ei să n-o mai bată? Voia să păstreze
banii de chirie.
— O să-i cheltuiască pe cine știe ce poșircă ieftină, cum face de
obicei, și o să aibă din nou necazuri. Nu știu de ce ai fost închis, dar
el a fost acuzat de atac cu armă letală. Săvârșit în stare de ebrietate.
Alexander se duse mai târziu să petreacă seara cu Nick dar după
aceea, când se întoarse acasă, îi spuse Tatianei că avea să vorbească
cu fiul doamnei Brewster.
— Nu!
— Tania, nici eu n-o agreez cine știe ce, dar cât de al dracului să fii
ca să-ți bați propria mamă? O să stau de vorbă cu el.
— Nu!
— Nu?
— Nu. Nu te-ai refăcut complet.
— Mă simt bine, îi răspunse Alexander încet, cu ochii ațintiți în
ceafa Tatianei. O să stăm doar de vorbă, ca de la bărbat la bărbat. O
să-i spun că e inadmisibil să-ți bați mama.
Vorbeau în șoaptă, în întuneric, înghesuiți unul într-altul în
paturile lor înguste, lipite unul de celălalt.
— Și o să te trimită la dracu’, spunându-ți să nu bagi nasul în
treburile lui. Ce-o să faci atunci?
— Bună întrebare. Dar poate că o să fie cuminte.
— Chiar crezi asta? Își bate mama ca să-i ia banii! ripostă Tatiana,
oftând adânc, înghesuită între cei doi bărbați ai săi.
— Doar n-o să stăm cu mâinile-n sân!
— Ba chiar asta o să și facem. N-avem nevoie de problemele
altora.
Avem și așa destule pe cap. Nu știa cum să-i spună de Sam
Gulo a – doar simplul gând îi îngheța sângele în vene, împiedicând-
o să-i rostească numele. Încerca să se gândească la problemele altora.
Nu-l voia pe Alexander în preajma fiului doamnei Brewster. Dar
cum să-l împiedice?
— Ai dreptate, acceptă în cele din urmă, dregându-și glasul. Nu
putem să stăm cu mâinile în sân. Știi ce-o să facem? O să vorbesc eu
cu el. Sunt femeie. Micuță și firavă. O să vorbesc frumos, cum
vorbesc cu toată lumea. N-o să fie violent cu mine.

Î
 — Glumești, șopti Alexander, crispându-se lângă ea. Își bate
mama! Nici să nu te gândești să te apropii de el!
— Sst! O să fie bine. Crede-mă!
Alexander o întoarse cu fața spre el.
— Vorbesc serios, continuă apoi, țintuind-o cu ochi scăpărători și
pătrunzători. Să nu care cumva să faci vreun pas în direcția asta! Nici
măcar unul singur. Căci numai dacă ridică tonul la tine, n-o să mai
deschidă niciodată gura, iar eu o să sfârșesc într-o închisoare
americană. Asta îți dorești?
— Nu, iubitule, îi răspunse în șoaptă.
Vorbea! Cu însuflețire. Ridicase tonul! Îi sărută chipul de
nenumărate ori până îl făcu să-i răspundă la fel de pătimaș,
zăbovind cu mâinile printre faldurile cămășii ei de noapte.
— Ți-am spus vreodată că nu-mi place să te văd îmbrăcată în pat?
— Știu, dar dormim cu Anthony, murmură ea. Nu pot să mă culc
goală lângă el.
— Nu mă convingi, îi ripostă Alexander.
— Iubitule, nu pot s-o fac din cauza băiatului, îi răspunse,
evitându-i privirea. Dar cămașa e din mătase, nu din pânză de sac.
N-ai observat că nu port nimic pe dedesubt?
Alexander își strecură mâinile pe sub cămașă.
— De ce-ai plâns când ai vorbit cu Vikki? o întrebă apoi, cu glas
tăios și rece. Ce s-a întâmplat? Ți s-a făcut dor de New York?
Tatiana îl privea cu ochii încărcați de vinovăție. Și singurătate.
— De ce te duci în fiecare seară la Nick? îi întrebă în șoaptă,
gemând ușor.
— Hai, fii serioasă! îi răspunse, retrăgându-și mâinile. Doar ai
văzut ce familie are. Numai cu mine mai poate să vorbească. N-are
pe nimeni în afară de mine.
 Nici eu, îi răspunse Tatiana în gând, cu ochii înecați în lacrimi. Nu
putea să-i povestească despre Sam Gulo a și Departamentul de Stat.
Avea și așa sufletul mult prea încărcat.

În seara următoare, Anthony se întoarse singur acasă după doar o

jumătate de oră petrecută afară împreună cu Alexander și cu Nick.
Soarele se afla în amurg și țânțarii ieșiseră la atac. Tatiana îi făcu baie
și, în timp ce îl ungea cu o loțiune împotriva înțepăturilor de țânțari,
îl întrebă:
— Ant, despre ce vorbesc tati și Nick?
— Nu știu, răspunse băiatul, ușor evaziv. Despre război. Și lupte.
— Dar în seara asta? De ce te-ai întors mai devreme?
— Nick îi tot cere ceva lu’ tati.
— Ce îi cere?
— Să-l omoare.
— Poftim? îngăimă Tatiana, reușind cu greu să nu se prăbușească
la pământ.
— Nu te supăra pe tati! Te rog!
— Anthony… ești un copil atât de bun, îi răspunse ea,
dezmierdându-l.
Văzându-i durerea de pe chip, Anthony începu să scâncească.
— Gata, gata! îl potoli ea luându-l în brațe. Totul o să fie bine,
fiule.
— Tati spune că nu vrea să-l omoare.
— Îmi promiți că mă aștepți aici, cuminte? îl întrebă apoi,
pregătindu-l de culcare. Nu ieși afară în pijama! Stai în pat și uită-te
pe albumul cu nave și pești!
— Unde te duci?
— Să-l aduc pe tati.
— Vii imediat… cum îl aduci pe tati? o întrebă cu glas șovăitor.
 — Firește, Anthony. Mă întorc imediat.
— O să-l cerți?
— Nu, fiule.
— Mami, nu te supăra dacă l-a ucis pe colonel!
— Gata, gata! Uită-te pe albumul tău! Mă întorc numaidecât.
Luându-și trusa medicală din dulap, își rezervă câteva minute ca
să-și recapete cumpătul, apoi porni hotărâtă la drum.
— Oho! exclamă Nick când o văzu. Cred că o să avem parte de
puțină gâlceavă.
— Nici vorbă! îi răspunse Tatiana, cu răceală în glas, deschizând
poarta.
— Nu e vina lui, continuă Nick. Eu l-am reținut.
— Soțul meu e bărbat în toată firea, îi ripostă ea. Știe când
lucrurile merg prea departe, adăugă, privindu-l pe Alexander cu o
expresie acuzatoare pe chip. Dar pare să uite că fiul lui știe engleza și
înțelege tot ce vorbesc adulții.
— În acest context, Nick, îți urez noapte bună, spuse Alexander,
ridicându-se în picioare.
— Lasă scaunul! interveni Tatiana. Du-te acasă! Ant a rămas
singur.
— Tu nu vii?
— Vreau să stau puțin de vorbă cu Nick, îi răspunse, țintuindu-l
cu privirea. Du-te acasă! Vin și eu imediat.
— Ce urmărești? o întrebă Alexander, în șoaptă, fără să se
clintească din loc.
Nu avea de gând să plece, iar Tatiana nu voia să se certe în fața
unui străin. Deși ideea îi surâdea.
— Nimic. Vreau doar să stau de vorbă cu Nick.
— Nu, Tania. Hai acasă!
— Nici măcar nu știi ce…
 — Nu mă interesează. Să mergem!
Ignorându-i mâna întinsă, Tatiana se așeză pe scaun și se întoarse
spre colonel.
— Știu despre ce vorbești cu soțul meu, zise ea. Și vreau să
încetezi.
— Ai trecut prin război, îi răspunse Nick clătinând din cap. Chiar
nu înțelegi nimic?
— Ba înțeleg prea bine. Dar nu poți să-i ceri așa ceva. Nu e corect.
— Corect? strigă colonelul. Vrei să vorbim despre ce e corect?
— Exact, răspunse Tatiana. Și eu încerc să îndrept anumite lucruri.
Dar tu ai plecat pe front unde ai fost grav rănit. Acesta e prețul pe
care a trebuit să-l plătești pentru ca soția și fiica ta să nu fie nevoite
să învețe germana. Când vor înceta să-ți plângă de milă, se vor simți
mai bine. Știu că le e greu acum, dar lucrurile se vor rezolva odată cu
trecerea timpului.
— Nu se va rezolva niciodată nimic. Crezi că nu știu pentru ce-am
luptat? O știu prea bine. Și nu mă plâng. În niciun caz, în această
privință. Dar asta nu e viață – nici pentru mine, nici pentru soția
mea. E un rahat, iertat să-mi fie limbajul!
Pentru că nu putea să facă altceva, Nick se aruncă din scaun pe
iarbă. Tatiana icni. Alexander îl luă în brațe și îl așeză din nou pe
scaun.
— Nu-mi doresc decât să mor, spuse Nick, cu răsuflarea
întretăiată. Nu înțelegi asta?
— Ba înțeleg prea bine, îi răspunse ea în șoaptă. Dar lasă-l în pace
pe soțul meu!
— Nimeni altcineva nu vrea să mă ajute! continuă Nick, încercând
să se arunce din nou pe jos.
Tatiana îl opri, imobilizându-l cu brațul.
— Nici el nu te va ajuta. Nu așa.
 — De ce nu? Știi câtor camarazi le-a cruțat suferința? strigă Nick.
Te pomenești că nici nu ți-a spus vreodată?! Hai, povestește-i,
căpitane! Spune-i cum i-ai împușcat fără să stai nicio clipă pe
gânduri! De ce n-ai face asta și pentru mine? Uită-te în ce hal sunt!
Tatiana îi aruncă o privire sumbră lui Alexander, apoi își aținti din
nou ochii asupra lui Nick.
— Știu ce-a făcut soțul meu în război, îi răspunse, cu glas
fremătător. Dar lasă-l în pace! Și el are nevoie de liniște.
— Te rog, Tania! murmură Nick, rezemându-și capul de mâna ei.
Uită-te la mine! S-a terminat cu distracția. Îndură-te de mine! Dă-mi
niște morfină! N-o să simt nicio durere. O să adorm pur și simplu. E
un gest de omenie. Cât se poate de corect.
Tatiana îl privi întrebătoare pe Alexander.
— Te implor! insistă Nick, văzând-o că șovăie.
Alexander o trase pe Tatiana de pe scaun.
— Încetați, amândoi! spuse el cu o voce care nu suferea nicio
împotrivire, nici măcar din partea colonelului. V-ați pierdut amândoi
mințile. Noapte bună.
Mai târziu, în pat, păstrară o tăcere îndelungată. Tatiana stătea
cuibărită lângă Alexander.
— Spune-mi, Tania, aveai de gând să-l omori pe Nick ca să nu mai
petrec timpul cu el?
— Nu fi ridi… se opri, lăsând cuvintele suspendate în aer. E pe
moarte, continuă apoi. Și vrea să pună capăt suferinței. Nu înțelegi
asta?
— Ba înțeleg prea bine, răspunse Alexander, gâtuit de durere.
O, Doamne!
— Ajută-l, Alexander! îl rugă ea. Du-l la spitalul militar din
Bangor! Știu că nu-i surâde ideea, dar n-are de ales. Infirmierele de
acolo sunt pregătite să aibă grijă de oameni ca el. Îi vor da să fumeze,

Î
îi vor citi. Îl vor îngriji cum se cuvine. O să supraviețuiască. Nu poate
sta în preajma ta. Și nici tu în preajma lui.
— Oare ar trebui să mă duc și eu la spitalul din Bangor? întrebă
Alexander, după câteva clipe de tăcere.
— Nu, iubitule! Nu, Șura! murmură ea. Doar ai propria
infirmieră. În permanență.
— Tania…
— Gata! Te rog!
Vorbeau cu voci înăbușite – el în părul ei, ea în perna lui Anthony.
— Tania, mi-ai îndeplini… rugămintea dacă ți-aș cere același
lucru? Dacă aș fi… ca el…
Se opri, gâtuit de emoție.
— Cât ai zice Sachsenhausen.
Liniștea era întreruptă de zgomote îndepărtate, de țârâitul
greierilor, de fâlfâit de aripi, de sforăitul domol al lui Anthony, de
propriile glasuri înecate în suferință. Cândva, Tatiana reușea să-i
aline sufletul lui Alexander. De ce nu mai putea s-o facă și acum?
Izbucni în lacrimi… învăluite într-o tăcere adâncă. Doar
tremuratul umerilor îi trăda zbuciumul lăuntric.

A doua zi, Alexander îl duse pe colonel la spitalul militar din

Bangor, aflat la patru ore depărtare. Plecară dis-de-dimineață.
Tatiana le umplu ploștile cu apă, le făcu sandviciuri, îi spălă și îi
călcă lui Alexander pantalonii kaki împreună cu un tricou cu mânecă
lungă.
— Ce-ai vrea să-ți aduc când mă întorc? îl întrebă Alexander pe
Anthony înainte să plece, stând pe vine în fața fiului său.
— Un soldățel de jucărie, răspunse Anthony.
— S-a făcut, spuse Alexander, ciufulindu-i părul și ridicându-se în
picioare. Tu ce-ai vrea? o întrebă apoi pe Tatiana, venind spre ea.
 — Nimic, zise ea mimând indiferența. Am de toate.
Îl iscodea cu privirea, încercând să pătrundă dincolo de ochii lui
de aramă, dincolo de oceanul fără margini, să-i deslușească
gândurile și sentimentele.
Nick se afla deja în rulotă, în timp ce soția și fiica lui se tot foiau
prin preajmă. Prea mulți oameni în jurul lor. Alexander îi mângâie
obrazul cu degetele.
— Să fii cuminte! îi spuse apoi, sărutându-i mâna.
Ea își lipi pentru o clipă fruntea de pieptul lui înainte ca
Alexander să se îndepărteze.
Când ajunse în dreptul rulotei, își întoarse privirea. Tatiana stătea
încremenită pe loc, strângându-i mâna lui Anthony, singurul gest ce-
i trăda freamătul lăuntric ascuns în spatele unui chip surâzător. Căci
reuși chiar să zâmbească. Trimițându-i o bezea și ducându-și mâna
la frunte într-un salut milităresc.

Alexander nu se întoarse acasă în seara aceea.

Tatiana nu reuși să închidă un ochi.
Nu se întoarse nici a doua zi de dimineață.
Nici la prânz.
Și nici spre seară.
Îi scotoci printre lucruri și văzu că armele dispăruseră. Numai
pistolul P-38, model german, pe care i-l dăduse la Leningrad, se mai
afla la locul lui. Înfășurat într-un prosop lângă un vraf de bancnote –
banii câștigați de la Jimmy și lăsați în grija ei.
Adormi lângă Anthony, cufundată într-o stare de amorțeală.
A doua zi de dimineață, Tatiana se duse la docuri. Șalupa lui
Jimmy era ancorată acolo, iar el se străduia să facă mici reparații la
carenă.
 — Salut, amice! îl întâmpină pe Anthony. Tăticul tău s-a întors
deja? Trebuie să plecăm în larg și să prindem niște homari, altfel
ajung falit.
— Nu s-a întors încă, răspunse băiatul. Dar o să-mi aducă un
soldățel de jucărie.
Tatiana se opri, șovăitoare, în loc.
— Jim, nu ți-a spus câte zile are de gând să plece?
Jimmy clătină din cap.
— Mi-a spus că pot să angajez pe altcineva dacă vreau. Și asta o să
și fac dacă n-are de gând să se întoarcă mai curând. Trebuie să plec
pe mare.
Era o dimineață amețitoare.
Trăgându-l pe Anthony după ea, Tatiana urcă dealul în fugă până
la casa lui Bessie. Odată ajunsă în prag, bătu la ușă până când Bessie
se trezi și îi deschise, năucă de somn. Fără să-și ceară scuze pentru că
venise cu noaptea în cap, Tatiana o întrebă dacă știa ceva de Nick sau
dacă primise vreo veste de la spital.
— Nu, răspunse Bessie, țâfnoasă.
Tatiana refuză să plece până n-o convinse pe Bessie să sune la
spital, de unde află că Nick fusese internat fără incidente cu două
zile în urmă. Cel care îl însoțise stătuse o zi și apoi plecase. Nimeni
nu mai știa nimic altceva de soarta lui Alexander.

Trecu încă o zi.

Tatiana stătea pe banca din apropierea golfului și îl privea pe fiul
ei cum se dădea într-un leagăn încropit dintr-o roată de mașină. Își
ținea brațele petrecute în jurul abdomenului. Încerca să nu se legene
cum o făcea Alexander la trei dimineața.
M-a părăsit oare? Mi-a sărutat mâna și a plecat?
 Nu. Nu era cu putință. S-a întâmplat ceva. Nu reușește să se
adapteze, nu poate să găsească o cale de scăpare. O știu. Și o simt
prea bine. Am crezut că ce-a fost mai greu a trecut, dar ne-am
înșelat. De-abia acum vine greul. Căci e imposibil să mergi mai
departe când ai sufletul în mână, când nu știi nici încotro s-o iei, nici
pe ce cale s-o apuci. O, Doamne Dumnezeule! Unde e Alexander?
Trebuia să plece de-ndată la Bangor. Dar cum? Nu avea mașină.
Ce să facă – să-l ia pe Ant și să plece cu autobuzul? Să lase totul în
urmă și să părăsească orașul pentru totdeauna? Dar unde să se
ducă? Trebuia să facă ceva – nu putea să stea cu mâinile în sân.
Simțea un bolovan în stomac… ceva mistuitor și rece.
Trebuia să fie puternică pentru fiul ei.
Și curajoasă pentru Alexander.
Totul avea să fie bine.
Trebuia s-o repete ca pe o mantră. De nenumărate ori.
A fost doar un vis, îi spunea un glas Tatianei. Prezența lui a fost
doar un vis și am avut dreptate să mă tem, căci acum, când am
deschis ochii, a dispărut din nou ca o nălucă.
Tatiana îl privea pe Anthony dându-se în leagăn și gândul îi zbura
dincolo de el, spre pustietăți unde Alexander rătăcea singur… Iar ea
îl căuta cum o făcuse și odinioară, cum o făcea și acum și cum o va
face mereu.
Oare mai e în viață?
Dar eu mai sunt în viață?
Da, fără doar și poate. Nu e cu putință să pieri după atâtea
suferințe îndurate.
— Mami, mă vezi? Mă învârt și o să mă tot învârt până o să
amețesc și o să cad. Mă vezi? Uită-te, mami!
— Te văd, Furnicuțule, te văd, îi răspunse, cu ochii înecați în
lacrimi, privindu-l cum se răsucește în leagăn, sub soarele amețitor
de august, printre miresmele îmbătătoare de brazi și ulmi, scăldați în
briza sărată a mării – un băiețel de trei ani și mămica lui de nici
douăzeci și trei.
Tatiana și-l imaginase pe Alexander încă de când era copilă, cu
mult înainte de a înțelege că rodul imaginației sale poate prinde
contur în realitate. Pe când era doar o fetiță, își închipuia o lume
ideală, unde un bărbat ca Alexander străbătea cărările șerpuitoare
ale vieții, croindu-și drum spre sufletul ei rătăcitor.
 Pe malurile râului Luga, 1938

Lumea Tatianei era perfectă.

Viața nu era nicidecum perfectă; nici pe departe. Dar vara, când
ziua aproape că se îngemăna cu cea de ieri, când țârâitul greierilor
răsuna toată noaptea și vacile mugeau trezindu-te din somn, când
florile de cireș, de liliac și de urzici scăldau cu aromele lor
îmbătătoare ulițele din Luga din zori până în amurg, când puteai să
stai nestingherit în patul îngust de la fereastră și să citești cărți
despre marile aventuri ale vieții, în adierea blândă a vântului, în
foșnetul copacilor și susurul râului Luga, atunci lumea era perfectă.
Și în această dimineață, Tatiana se întorcea țopăind pe drum,
purtând pe umeri două ciubăre cu lapte de la vaca Bertei. Cânta și
țopăia, vărsând stropi de lapte în cale. Se grăbea să ajungă acasă, să
se piardă printre paginile cărții sale. Țopăia și vărsa laptele. Se opri
pe drum, dădu jos de pe umeri cobilița cu ciubărele, bău niște lapte
cald dintr-un ciubăr și apoi, luându-l și pe celălalt, bău și dintr-a-
cesta. Își puse la loc cobilița pe umeri și începu să țopăie din nou
spre casă.
Tatiana era o fetiță înaltă și zveltă, aproape deșirată din cap până
în picioare, cu gâtul subțire și grațios, cu chipul rotund, ca cel al
rusoaicelor, cu fruntea lată, maxilarul proeminent, buze trandafirii,
mereu surâzătoare, și dinții albi. Ochii verzi ca smaraldul îi
străluceau neastâmpărați, iar obrajii și năsucul îi erau presărați cu
pistrui. Chipul vesel îi era încadrat de șuvițe de păr bălai, ce-i cădeau
rebele pe umeri. Nimeni nu se putea abține să nu-i mângâie părul
mătăsos și catifelat.
— TATIANA! răzbătu un glas din pridvor.
Poate doar Dașa.
 Dașa țipa mereu. Tatiana colo, Tatiana dincolo. Ar trebui să învețe
să-și mai stăpânească tonul, își spuse Tatiana. Dar de ce-ar fi făcut-o?
Toată lumea țipa în familia ei. Cum altfel să te faci auzit? Erau atât
de mulți. Bunicul ei reușea cumva să nu țipe. Ca și Tatiana. Dar toți
ceilalți – mama, tatăl, sora, chiar și fratele ei, Pașa (oare el ce-avea de
țipa?) – urlau de parcă atunci veneau pe lume.
Copiii se jucau, gălăgioși, în timp ce adulții erau plecați la pescuit
sau cultivau legume în curte. Unii creșteau vaci, alții capre; făceau
troc cu castraveți, cu lapte și cu grâne; măcinau secara și făceau
pâine din ea. Creșteau găini pentru ouă, pe care le ofereau orășenilor
în schimbul ceaiului. Uneori, mai cumpărau zahăr și caviar de la
Leningrad. Ciocolata era la fel de rară și de scumpă ca diamantele,
de aceea, atunci când tatăl Tatianei – care plecase de curând într-o
călătorie de afaceri în Polonia – își întrebase copiii ce să le aducă la
întoarcere, Dașa îi ceruse ciocolată fără să mai stea vreo clipă pe
gânduri. Tatiana ar fi vrut să-i ceară și ea ciocolată, dar se
răzgândise, rugându-l în schimb să-i aducă o rochie frumoasă. Toate
rochiile le avea de la Dașa și erau mult prea mari pentru ea.
— TATIANA! răsună din nou vocea, de această dată din curte.
Întorcându-și capul, Tatiana își aținti, mirată, ochii asupra surorii
sale, care stătea la poartă cu mâinile în șolduri.
— Da, Dașa, îi răspunse cu glas duios. Ce e?
— Te strig de zece minute! Am și răgușit! Nu m-ai auzit?
Dașa era mai înaltă ca Tatiana și bine făcută; părul său ondulat,
castaniu, era legat în coadă de cal. Ochii ei căprui o priveau,
scăpărători.
— Nu, nu te-am auzit, îi răspunse Tatiana. Poate data viitoare n-ar
fi rău să strigi mai tare.
— Unde ai fost? Ai plecat de două ore – ca să aduci lapte de la
cinci case depărtare!
 — Și care-i problema? A luat foc ceva?
— Mai înfrânează-ți limba aia ascuțită! Te-am tot așteptat.
— Dașa, răspunse Tatiana, pe un ton filozofic, binecuvântați sunt
cei ce au răbdare, spune Hristos. Cel puțin, așa susține Blanca
Davidovna.
— Uite cine vorbește! Tu, care n-ai niciodată răbdare!
— Spune-i asta vacii Bertei! Am așteptat-o să se întoarcă de pe
izlaz.
— Berta și Blanca ți-au dat să mănânci, nu-i așa? întrebă Dașa,
luându-i cobilița de pe umeri.
— Mi-au dat de mâncare, m-au pupat și mi-au ținut predici,
răspunse Tatiana dându-și ochii peste cap. Și nu e nici măcar
duminică. Sunt „mâncată”, pupată cu foc și bine instruită în
predicile Domnului, adăugă, oftând adânc. Data viitoare, du-te tu să
aduci lapte, păgâno ce ești!
Tatiana mai avea trei săptămâni până să împlinească paisprezece
ani, în timp ce Dașa împlinise douăzeci și unu în aprilie. Dașa se
considera cea de a doua mamă a Tatianei. Bunica lor era a treia.
Bătrânele care îi dădeau lapte și îi vorbeau despre Isus se credeau și
ele mamele ei. Aproape că nici nu mai avea nevoie de adevărata ei
mamă, gălăgioasă și mereu furioasă – aflată acum la Leningrad,
slavă Domnului! Știa însă că, dintr-un motiv sau altul, nu din vina ei,
toate femeile din jur simțeau nevoia să-i fie mame, ba chiar să o
sufoce cu dragostea lor maternă, s-o strângă în brațe, să-i
împletească părul rebel, s-o sărute pe obraji și să se roage Domnului
s-o aibă în pază.
— Mama v-a lăsat, pe tine și pe Pașa, în grija mea, spuse Dașa pe
un ton autoritar. Și dacă o să fii la fel de obraznică, n-o să-ți mai spun
vestea.
 — Ce veste? întrebă Tatiana, țopăind de colo colo, căci adora
veștile.
— Nu-ți spun!
Tatiana o urmă, țopăind, în pridvor și apoi în casă. Dașa puse jos
ciubărele cu lapte. Îmbrăcată cu o rochie de fetiță, Tatiana sărea de
colo colo prin cameră. Apoi, se năpusti, pe neașteptate, asupra
surorii ei, care se clătină, gata să se prăbușească la pământ.
— Să nu mai faci asta! îi spuse ea, dar fără mânie în glas. Ești tot
mai grea.
— Nu e adevărat.
— Mama o să mă omoare, continuă Dașa bătând-o ușor la fund.
Nu faci decât să dormi, să citești și să ieși din cuvântul nostru. Nu
mănânci și nu crești deloc. Uite cât de micuță ai rămas!
— Parcă ai zis că sunt tot mai grea, răspunse Tatiana, luând-o cu
brațele de gât.
— Unde e nebunu’ de frate-tu?
— S-a dus să pescuiască, în zori. A vrut să mă ia cu el. Dar cine se
trezește cu noaptea în cap? I-am explicat eu cum stă treaba.
— Tania, până și vreascurile de foc sunt mai grase ca tine, spuse
Dașa, strângând-o în brațe. Vino să mănânci un ou!
— Îl mănânc dacă îmi spui vestea, răspunse Tatiana, sărutând-o
pe obraji. N-ar trebui să păstrezi veștile bune numai pentru tine,
Dașa. Veștile proaste, da, dar veștile bune, nu. Asta-i regula!
— Nu știu dacă e o veste bună, dar… spuse Dașa, eliberându-se
din strânsoare. Avem niște vecini noi. Familia Kantorov s-a mutat
vizavi.
— Nu mai spune! exclamă Tatiana cu ochii mari cât cepele,
cuprinzându-și, uluită, chipul în mâini. Nu pot să cred! Familia
Kantorov, nici mai mult, nici mai puțin!
— Gata, nu mai vorbesc cu tine!
 — Ai spus Kantorov de parcă ar fi Romanov! răspunse Tatiana,
izbucnind în râs.
— Se spune că sunt din Asia Centrală, continuă Dașa, cu
încântare. Poate din Turkmenistan, cine știe? Nu e incitant? Se pare că
au o fetiță cu care poți să te joci.
— Asta-i vestea cea bună? întrebă Tatiana. O fetiță din
Turkmenistan cu care să mă joc? Trebuie să te străduiești ceva mai
mult, Dașa. Am un sat întreg cu care să mă joc – fete și băieți care
vorbesc rusește. Iar verișoara Marina vine și ea peste două
săptămâni.
— Au și un băiat.
— Și? întrebă Tatiana, scrutând-o cu privirea. O, am înțeles! Nu e
de vârsta mea. E de vârsta ta.
— Da, zâmbi Dașa. Și, spre deosebire de tine, pe unele dintre noi
ne mai interesează și băieții.
— Vestea nu e bună pentru mine. E pentru tine.
— Nu. Fetița e de vârsta ta.
Tatiana o însoți pe Dașa în pridvor, unde înfulecă un ou fiert tare.
Era încântată, trebuia s-o recunoască. Nu se întâmpla mereu să se
mute cineva în satul lor. De fapt, nu se întâmpla niciodată. Era un sat
mic, cu case unde locuiau aceiași oameni, care creșteau, aveau copii
și îmbătrâneau.
— Ai spus că s-au mutat vizavi?
— Da.
— În locul Pavlovilor?
— Nu mai stau acolo.
— Dar ce s-a întâmplat cu ei?
— Nu știu. Dar nu mai stau acolo.
— Asta e evident. Dar ce-au pățit? Vara trecută încă mai locuiau
acolo.
 — Cincisprezece veri au locuit acolo.
— Cincisprezece veri! exclamă Tatiana. Și acum s-au mutat alții în
casa lor? Data viitoare când te duci în oraș, treci pe la consiliul
sovietic și întreabă-l pe comisar dacă știe ceva despre soarta familiei
Pavlov!
— Ai luat-o razna? Vrei să mă duc la sovietul{3} local ca să întreb
unde au plecat Pavlovii? Mănâncă oul și taci! Nu mai pune atâtea
întrebări! M-am săturat deja de tine și e abia dimineață.
Tatiana stătea în pridvor, ținând oul în gură, cu fălcile umflate ca
o veveriță, și o privea cu ochi scăpărători. Dașa izbucni în râs și o
trase spre ea. Tatiana se feri.
— Stai cuminte! Trebuie să-ți împletesc din nou părul. E complet
răvășit. Ce mai citești acum, Taneșka? o întrebă Dașa, despletindu-i
cosița. Ceva frumos?
— Regina Margot.{4} Cea mai frumoasă carte din viața mea.
— N-am citit-o. Despre ce e vorba?
— Despre dragoste. O, Dașa, nici nu-ți poți imagina o iubire mai
frumoasă! La Môle, un soldat a cărui soartă este pecetluită, se
îndrăgostește de regina Margot, soția catolică a lui Henric al IV-lea,
captivă într-o căsnicie nefericită. O dragoste imposibilă, ce-ți frânge
sufletul.
— Tania, ești atât de ciudată! exclamă Dașa. Nu știi nimic despre
viață dar împletești șiraguri de cuvinte de iubire furate dintr-o carte.
— E limpede că n-ai citit Regina Margot, îi răspunse Tatiana, pe un
ton calm. Nu sunt doar cuvinte de iubire, continuă, cu un zâmbet pe
buze. E un cântec de iubire.
— Nu-mi permit luxul lecturilor. Trebuie să am grijă de tine.
— Dar găsești puțin timp pentru anumite interacțiuni sociale
nocturne.
 — Pentru tine totul e o glumă, răspunse Dașa, ciupind-o. Ia să te
vedem peste câtva timp, domnișoară! Într-o bună zi, n-o să mai faci
haz de interacțiunile sociale.
— Poate că așa o să fie, dar tu tot caraghioasă îmi pari.
— Îți arăt eu cine e caraghioasă, ștrengăriță mică ce ești, ripostă
Dașa, răsturnând-o pe divan. Când o să te maturizezi și tu odată?
Dar nu mai stau după nesuferitu’ de frate-tu! Hai să mergem s-o
cunoaștem pe noua ta prietenă, mademoiselle Kantorova!
Saika Kantorova.
Vara anului 1938, când Tatiana împlini paisprezece ani, avea să fie
vara când se maturiză.

Cei care se mutaseră vizavi erau nomazi, oameni rătăcitori din

ținuturi foarte îndepărtate de Luga. Aveau nume ciudate, asiatice.
Tatăl, Murak Kantorov, mult prea tânăr pentru un pensionar, le
spuse, mormăind în barbă, că lucrase în armată și se pensionase de
curând. Avea părul negru și lung, legat în coadă de cal. Oare soldații
purtau părut atât de lung? Mama, Șavtala, le spuse că nu ieșise încă
la pensie și că era un fel de profesoară. Ștefan, fiul lor de
nouăsprezece ani, și Saika, fiica de cincisprezece ani, nu au spus
nimic – au pronunțat doar numele Saikăi: Sa-i-ka.
Era adevărat că veneau din Turkmenistan? Uneori ziceau că da.
Alteori afirmau că erau din Georgia. Dădeau mereu răspunsuri
evazive.
De obicei, noii vecini erau prietenoși, nicidecum atât de bănuitori
sau de tăcuți.
— Sunt asistent stomatolog, încercă Dașa să încropească o
discuție. Am douăzeci și unu de ani. Dar tu, Ștefan?
Dașa flirta deja! Tatiana tuși zgomotos. Dașa o ciupi. Tatiana ar fi
vrut să spună o glumă, dar nu părea să fie loc de glume într-o
cameră ticsită de oameni care se priveau cu stânjeneală. Soarele
strălucea amețitor afară însă nu reușea să pătrundă prin ferestrele și
perdelele murdare. Familia Kantorov nu apucase să-și despacheteze
bagajele. Casa era complet mobilată, așa cum o lăsaseră membrii
familiei Pavlov, care nu păreau să fi plecat pentru totdeauna, ci doar
să fi ieșit prin împrejurimi.
Pe raftul de deasupra șemineului se aflau câteva lucruri noi –
fotografii, sculpturi stranii și tablouri mici, cu rame aurite, ca niște
icoane, care nu-i înfățișau, însă, nici pe Isus, nici pe Maria… ci niște
creaturi cu aripi.
— I-ați cunoscut pe Pavlovi? întrebă Tatiana.
— Pe cine? mormăi tatăl.
— Pe Pavlovi. Asta a fost casa lor.
— Acum nu mai e, răspunse mama, țâfnoasă.
— Nu se mai întorc, adăugă Murak. Avem acte de la soviet. Ne-au
înregistrat domiciliul aici. Dar ce sunt cu toate întrebările astea din
partea unui copil? Cine vrea să știe? continuă, cu un zâmbet fals pe
buze.
Tatiana schiță și ea un surâs.
— Încetează! îi șopti Dașa, după ce ieșiră în curte. Nu-mi vine să
cred că pui atâtea întrebări stupide. Dacă n-ai de gând să taci, jur că
o să-i spun totul mamei când se întoarce.
Dașa, Ștefan, Tatiana și Saika stăteau cu toții afară, scăldați în
bătaia soarelui.
Tatiana nu mai zise nimic. Nu avea voie să pună întrebări.
Ștefan îi zâmbi în cele din urmă Dașei.
Saika o privea pe Tatiana cu prudență.
Exact în clipa aceea, Pașa urcă iute treptele casei, arătându-i
Tatianei o găleată cu trei bibani dungați.
— Uite ce-am prins azi, domnișoară Știe-Ioc! strigă el.
 — Pașa, te rog să faci cunoștință cu noii noștri vecini, Ștefan și
Saika, interveni Dașa. Saika e de vârsta ta.
— Bună, Pașa! spuse Saika, zâmbind de această dată.
Pașa îi zâmbi și el cu gura până la urechi.
— Bună, Saika!
— Și câți ani ai? îl întrebă Saika, măsurându-l din cap până în
picioare.
— La fel ca și soră-mea de aici, răspunse Pașa, trăgând-o pe
Tatiana de cosița-i blondă; ea îl înghionti. Facem paisprezece ani în
curând.
— Sunteți gemeni! exclamă Saika, privindu-i cu intensitate. N-ai
zice. Nu semănați deloc. Măi să fie! continuă, zâmbind. Pari mai
mare ca sora ta.
— Chiar e mai mare ca mine, răspunse Tatiana. Cu nouă minute.
— Pari mult mai mare, Pașa.
— Cât de mare îți par, Saika? o întrebă Pașa, cu un zâmbet pe
buze.
Ea îi răspunse la fel de surâzătoare.
— Cu douăsprezece minute mai mare, mormăi Tatiana, stăvilindu-
și dorința de a-și da ochii peste cap.
Se mulțumi, în schimb, să se împiedice „din greșeală” de găleată
și să-i împrăștie pe iarbă peștii prețioși. În felul ăsta îi distrase atenția
lui Pașa.
Era raiul pe pământ să se trezească în fiecare dimineață, scăldată
în razele calde ale soarelui. Trăia fără griji în Luga – nestingherită de
vreme, căci, dacă ploua, citea, iar dacă era senin, înota. Nestingherită
de viață – nu-și bătea capul nici cu ce să se îmbrace, căci nu avea
prea multe, și nici cu mâncarea, fiindcă se găsea mereu ceva de-ale
gurii. Petrecea o copilărie fericită în Luga – fără umbrele trecutului
sau ale viitorului. Nu exista vreo suferință sau vreo durere pe care
verile din Luga să nu o lecuiască.
 Ultima zăpadă, 1946

— Mami! Mami!
Înfiorată din cap până în picioare, Tatiana se întoarse iute. Și îl
văzu pe Anthony alergând spre povârnișul dealului pe care venea
Alexander. Purta hainele cu care plecase.
Tatiana se ridică în picioare. Voia s-o ia și ea la fugă, dar simțea că
genunchii o vor trăda. Un singur pas de avea să-l facă se va prăbuși
la pământ. Anthony sări în brațele tatălui său.
Strângându-și fiul la piept, Alexander se îndreptă spre Tatiana pe
plaja presărată cu prundiș și îl lăsă jos pe Anthony.
— Bună, iubito! o întâmpină el.
— Bună! îi răspunse, stăvilindu-și cu greu lacrimile.
Nebărbierit și nespălat, Alexander o privea cu ochi pustiiți și
încercănați, stăpânindu-și la fel de greu cumpătul. Tatiana îi veni în
cale. El se aplecă spre ea, adâncindu-și chipul în părul ei. Ea îl
cuprinse cu brațele de gât. Se înfioră din cap până în picioare,
simțindu-i freamătul lăuntric.
— Gata, gata! îi șopti el, strângând-o în brațe.
Când îi dădu drumul, Tatiana îi evită privirea de teamă să nu-și
trădeze spaima ce-i mistuia sufletul. Spaima pe care o simțea pentru
el. Prezența lui nu o făcea să răsufle ușurată. Dar măcar era cu ea.
— Tati, de ce-ai zăbovit atât de mult? îl întrebă Anthony,
trăgându-l de mânecă. Mami și-a făcut atâtea griji!
— Serios? Îmi pare rău, răspunse Alexander, fără s-o privească.
Dar soldățeii de jucărie nu se găsesc pe toate drumurile, Ant, adăugă
apoi, scoțând trei soldăței din raniță.
Anthony țipă de bucurie.
— Lu’ mami nu i-ai adus nimic?
— Dar eu n-am cerut nimic, spuse Tatiana.
 — Dar nu asta voiai? o întrebă, dându-i patru căpățâni de usturoi.
Ea schiță un zâmbet vag.
— Dar de asta ce zici? adăugă, oferindu-i două batoane de
ciocolată.
Pe chip îi apăru din nou umbra unui zâmbet.
În timp ce urcau povârnișul dealului, Alexander, ținându-l pe
Anthony cuibărit la piept, îi oferi mâna Tatianei. Împletindu-și brațul
cu al lui, se lipi pentru o clipă de el înainte să pornească la drum.

Alexander se spălase, se bărbierise și mâncase. Acum, în patul lor

îngust, Tatiana stătea deasupra lui, sărutându-l, dezmierdându-l și
dansându-i, printre lacrimi amare, tangoul iubirii. El stătea
încremenit pe loc, cu ochii închiși, fără să scoată vreun sunet. Cu cât
mângâierile ei deveneau mai deznădăjduite, cu atât Alexander părea
mai de piatră.
— Potolește-te! îi spuse în cele din urmă, dând-o la o parte,
încetează! O să trezești băiatul.
— Iubitule… murmură ea, întinzându-i mâna.
— Încetează, am spus! repetă el, respingând-o.
— Scoate-ți maioul, iubitule! șopti Tatiana, printre lacrimi. Uite, o
să-mi scot și eu cămașa de noapte! O să rămân goală, cum îți place
ție…
— Nu, îi răspunse, respingând-o din nou. Sunt istovit. O să
trezești băiatul. Patul scârțâie prea tare. Iar tu faci prea mult zgomot.
Ți-am spus să nu mai plângi! Termină odată!
Nu știa ce să facă. Dezmierdându-l cu atingeri fierbinți până îi
simți virilitatea în căușul palmelor, îl întrebă cum ar vrea să-i
dăruiască plăcerea. El ridică însă din umeri.
Tremurând ca varga, îl atinse cu buzele-i fremătătoare, dar se
opri, gâtuită de deznădejde și înecată în lacrimi. Alexander oftă
adânc.
Ridicându-se din pat, o așeză în patru labe pe podeaua de lemn și,
spunându-i să tacă, îi sondă adâncurile pe la spate, ținând-o strâns
cu mâinile. Când termină, se ridică în picioare și se întoarse în pat,
fără să scoată vreun sunet.
După noaptea aceea, un zid inexpugnabil părea să se fi înălțat
între ei, un zid pe care Tatiana nu mai putea să-l dărâme. Una era
încăpățânarea lui de a-și fereca sufletul într-o temniță de nepătruns
și cu totul alta neputința Tatianei de a-și croi drum spre această
temniță. Tăcerea dintre ei părea să-i învăluie în falduri tot mai
întunecate.
Apoi Alexander își curăță armele trei seri la rând. Era îngrijorător
faptul că nu voia să se despartă de niciuna dintre ele – nici de
pistolul Colt M1911, de calibru .45, pe care Tatiana i-l cumpărase
înainte de a pleca să-l caute, nici de carabina Colt Commando și nici
măcar de pistolul semiautomat P-34 de calibru 9 mm. Colt-ul M1911,
o armă de elită, era preferatul lui – Tatiana o știa prea bine după grija
cu care îl curăța. În fiecare seară, după ce îl culca pe Anthony și se
întorcea apoi afară, îl găsea pe Alexander pe scaun, ștergând cu o
cârpă diverse părți ale pistolului, scoțându-i și punându-i
încărcătorul la loc, armându-l și trăgând pârghia cocoșului.
Trei seri la rând, Alexander refuză s-o atingă. Fără să-i cunoască și
să-i înțeleagă motivele, dar dorindu-și cu disperare să-l facă fericit,
Tatiana păstră distanța, sperând că îi va împărtăși în cele din urmă
tainele ferecate ale sufletului sau se vor întoarce măcar de unde
plecaseră. Dar lucrurile evoluau atât de încet. În cea de a patra seară,
Alexander își scoase hainele și rămase gol în fața ei, în întuneric, în
timp ce Tatiana stătea pe marginea patului. Își ridică privirea spre el.
Iar Alexander și-o aținti asupra ei. Vrei să te ating? îl întrebă
șovăitoare, întinzând mâinile spre el. Da, îi răspunse. Vreau să mă
atingi, Tatiana.
Î
 În întunericul din cămăruța pe care o împărțeau cu Anthony nu-i
împărtăși însă nimic din ceea ce îl măcina.

Zilele deveneau tot mai reci, iar țânțarii dispărură. Frunzele

începură să-și schimbe culoarea. Tatiana privea extaziată dealurile
scăldate în nuanțele aurii și stacojii ale toamnei.
— Anthony, nu-i așa că e frumos aici? îl întrebă în șoaptă.
— Da, mami.
Anthony purta șapca de ofițer a tatălui său, cea pe care i-o dăduse
doctorul Ma hew Sayers cu mulți ani în urmă, când îl credea mort
pe Alexander. S-a înecat, Tatiana, zace fără viață în apele înghețate ale
lacului, dar i-am luat șapca. O vrei?
Șapca bej cu stea roșie, mult prea mare pentru Anthony, îi trezea
Tatianei amintiri dureroase. Regreta că Alexander i-o dăduse
băiatului și încerca mereu să o ascundă, dar Anthony o întreba în
fiecare dimineață unde îi era șapca.
— Dar nu e a ta.
— Ba da. Tati zice că e a mea acum.
— De ce i-ai dat-o? îl întrebă într-o seară pe Alexander în timp ce
se plimbau prin oraș.
Dar până să-i răspundă, un tânăr de nici douăzeci de ani trecu în
fugă pe lângă ei, atingând-o în treacăt pe Tatiana și o salută cu un
zâmbet generos pe chip. Salutându-l apoi și pe Alexander, își văzu
mai departe de drum.
Alexander își întoarse încet capul spre Tatiana, care mergea
alături, ținându-l de braț.
— Îl cunoști? o întrebă, bătând-o ușor pe mână.
— Și da, și nu. Ne aduce lapte în fiecare zi.
— E lăptarul?
— Da.
Își continuară plimbarea.
 — Am auzit că și-o trage cu toate femeile din sat, cu excepția
uneia singure, spuse Alexander, pe un ton neutru.
— Pun pariu că e vorba de înțepată aia de Mira care stă în casa cu
numărul 30, răspunse Tatiana, fără șovăială.
Și Alexander izbucni în râs.
Râdea!
Râde!
— Bună poanta, Tania, îi spuse apoi, aplecându-se și sărutând-o.
Tatiana era fericită când îl vedea mulțumit.
— Vrei să-mi spui de ce i-ai dat șapca băiatului? îl întrebă,
strângându-l de braț.
— Dar e un lucru cât se poate de inofensiv.
— Mie nu mi se pare deloc inofensiv. Șapca aia îmi trezește
amintiri care mă împiedică să văd Stoningtonul. Și asta nu e deloc
inofensiv.
Răspunsul pe care i-l dădu în timp ce se plimbau pe dealurile din
New England, scăldate în patina toamnei, o lăsă fără grai.
— Dar ce e Stoningtonul?
A doua zi, Tatiana înțelese în sfârșit de ce prinsese atâta drag de
aceste ținuturi. Cu ierburile înalte și apele strălucitoare, cu florile
sălbatice și crângurile de pini, cu pâlcurile de foioase și miresmele
îmbătătoare, ținutul îi amintea de Rusia. Și când tabloul arțarilor
castanii, al dealurilor aurii și al mestecenilor bătuți de vânt îi frânse
inima, Tatiana încetă să mai zâmbească.
Când Alexander se întoarse în seara aceea din larg și îi citi
amărăciunea pe chip, în timp ce îl aștepta pe banca de pe docuri, îi
spuse, încuviințând din cap:
— Aha! Ai înțeles, în sfârșit! Și… ce părere ai? Îți amintești cu
drag de Mama Rusie, Tatiana Metanova?
Nu-i răspunse, străbătând în tăcere docurile.
 — Ia homarii și du-te să-i pregătești! îi spuse apoi Alexander.
Lasă-l pe Anthony cu mine!
Tatiana luă homarii și îi aruncă într-o pubelă de gunoi.
— Ce s-a întâmplat? o întrebă el, mușcându-și, amuzat, buza. Nu
mai mâncăm homari astăzi?
Nu-i răspunse ci trecu pe lângă el îndreptându-se spre barcă.
— Jim, strigă ea, în loc de homari, am făcut spaghete cu sos și
chifteluțe. Vrei să iei masa cu noi?
Jimmy acceptă invitația radiind de bucurie.
— Bun, adăugă Tatiana dând să plece, apoi, răzgândindu-se
deodată, adăugă: Apropo, am invitat-o și pe prietena mea, Nellie,
din Eastern Road. E puțin cam abătută. Tocmai a aflat că și-a pierdut
soțul în război. Sper că nu te superi.
Se dovedi că Jimmy nu se supără. Cum nu se supără nici Nellie,
care nu se mai simțea atât de abătută.

Fiul doamnei Brewster își bătu din nou mama pentru banii de
chirie. Tatiana îi curăța acesteia rana de la mână, în timp ce Anthony,
stând pe un taburet la picioarele ei, o privea cu aceiași ochi gravi ca
cei ai tatălui său.
— Mama a fost infirmieră, spuse băiatul, pe un ton aproape
reverențios.
Doamna Brewster o țintui cu privirea. Avea ceva pe suflet.
— Nu mi-ai spus niciodată de unde ești. Accentul… pare…
— Rusesc, răspunse băiatul de-ndată, de vreme ce tatăl lui nu se
mai afla acolo să-l oprească.
— Aha! Soțul tău e și el rusnac?
— Nu, soțul meu e american.
— Tati e american, interveni, mândru, Anthony, dar a fost căpitan
în…
 — Anthony! strigă Tatiana, apucându-l de braț. E timpul să
mergem după tati.
A doua zi, doamna Brewster spuse că sovieticii erau niște
comuniști nesuferiți. Cel puțin, așa susținea fiul ei. Și le mai ceru încă
șapte dolari pentru apă și curent electric.
— Gătești tot timpul la aragazul meu.
— Dar vă gătesc și dumneavoastră, protestă Tatiana, mânioasă,
împotrivindu-se șantajului.
— Și în spiritul comunismului, fiul meu vă cere o chirie de treizeci
de dolari pe săptămână, în loc de opt, continuă doamna Brewster,
mângâindu-și bandajul cu care Tatiana îi înfășurase mâna. Sau puteți
să vă căutați în altă parte, tovarășă.
Treizeci de dolari pe săptămână!
— Bine, acceptă Tatiana, scrâșnind din dinți. O să vă mai dau eu
încă douăzeci și doi de dolari pe săptămână. Dar asta rămâne între
noi. Nu-i pomeniți nimic soțului meu!
Și în timp ce se îndepărtă, simți în ceafă privirea bătrânei care, în
ciuda bătăilor primite de la fiul ei, continua să aibă încredere în el.
Nici nu se întâlniră bine cu Alexander pe docuri că Anthony îi și
spuse:
— Tati, doamna Brooster ne-a făcut comuniști nesuferiți.
— Serios? întrebă el privind-o pe Tatiana.
— Da, și mami s-a supărat.
— Pe bună dreptate, nu-i așa? răspunse, mergându-i alături.
— Nu, nu m-am supărat. Anthony, ia-o înainte, vreau să stau de
vorbă cu tatăl tău!
— Ba da, te-ai supărat, insistă băiatul. Strângi din buze când ești
supărată, adăugă apoi, imitând-o ca să fie cât mai convingător.
— Măi să fie! exclamă Alexander.
 — Gata, terminați amândoi! exclamă iute Tatiana. Ia-o înainte,
Anthony!
Băiatul îi întinse însă mânuțele, iar mama lui îl luă în brațe.
— Tati, ne-a făcut comuniști!
— Nu pot să cred!
— Tati!
— Da.
— Ce sunt comuniștii?
În seara aceea, înainte de homarii cu cartofi serviți la cină („Iar
homari?”), Anthony întrebă:
— Tati, douăzeci și doi de dolari înseamnă mult sau puțin?
— Depinde ce vrei să faci cu ei, răspunse Alexander, scrutându-și
fiul cu privirea. Sunt puțini pentru o mașină. Dar foarte mulți pentru
o bomboană. De ce?
— Doamna Brooster vrea să-i plătim douăzeci și doi de dolari.
— Anthony! îl mustră Tatiana, stând în fața aragazului, fără să se
întoarcă cu fața spre ei. Copilul ăsta e imposibil. Du-te și spală-te pe
mâini! Cu săpun. Freacă-le bine!
— Dar sunt curate.
— Anthony, ai auzit ce ți-a spus mami? Hai, fugi acum! interveni
Alexander.
Băiatul se supuse.
— Ce se întâmplă? o întrebă apoi, apropiindu-se de chiuvetă.
— Nimic.
— E timpul să plecăm, nu crezi? Stăm aici de două luni. Și, în
curând, o să se facă mult mai frig. N-am de gând să comentez
povestea cu comuniștii sau cu cei douăzeci și doi de dolari, spuse
apoi, după câteva clipe de tăcere.
— Nu m-ar deranja să rămânem aici, îi răspunse ea. La capătul
lumii. Nimic nu ne deranjează aici. Chiar dacă… adăugă apoi,
arătându-i cu mâna palierul doamnei Brewster. Mă simt în siguranță
aici. Am senzația că nimeni nu ne va găsi vreodată în această parte a
lumii.
Alexander rămase tăcut câteva clipe.
— Ne… caută cineva? întrebă apoi.
— Nu, nu, firește că nu, îi răspunse iute.
— Tania? insistă Alexander, ridicându-i bărbia cu degetul.
Nu putea să-i înfrunte privirea gravă.
— Nu vreau încă să plec, bine? îi răspunse, dându-i mâna la o
parte.
El o ținu pe loc.
— Îmi place aici. Asta-i tot, continuă, apucându-l de mâini. Hai să
ne mutăm la Nellie! O să avem două camere. Are și o bucătărie mai
mare. Și, în plus, poți să mai ieși să bei ceva cu Jimmy. După câte am
înțeles, vine destul de des pe la ea, zâmbi Tatiana încercând să-l
convingă.
Dându-i drumul, Alexander trânti cu zgomot farfuria în chiuveta
de aluminiu.
— Da, o idee genială, ce să zic! spuse el. Noi, Nellie și Jimmy.
Traiul în comun! Minunat! Ar trebui să profităm din plin de el, ridică
el din umeri. Ei bine, poți să dezrădăcinezi o rusoaică din Uniunea
Sovietică, dar n-ai să dezrădăcinezi niciodată Uniunea Sovietică din
sufletul unei rusoaice.
Își asuma, în sfârșit, un rol activ. Deși nu atât de activ cum își
dorea Tatiana.
Se mutară la Nellie. Zilele deveneau tot mai reci, iar nopțile tot
mai înghețate, iar Nellie, după cum aveau să descopere în curând,
era de o zgârcenie proverbială când venea vorba de căldură.
Deși închiriaseră două camere, acest lucru era cât se poate de
nesemnificativ pentru Anthony, căruia nu-i surâdea deloc ideea să
doarmă singur în cameră. Alexander se văzu astfel nevoit să-i aducă
patul în dormitorul lor și să-l alipească de al lor. Plăteau chirie
pentru două încăperi, dar locuiau într-una singură.
Se cuibăreau unul într-altul sub pături groase în timp ce afară, în
toiul lui octombrie, se așternea un strat gros de zăpadă, acoperind
golful și copacii încă nedezgoliți de frunze în vălătuci pufoase de
nea. Alexander nu mai pleca acum în larg. În dimineața primei
zăpezi, se uitară pe fereastră, apoi se priviră unul pe altul. Alexander
îi zâmbi cu gura până la urechi.
— Tu și rânjetul tău îngâmfat, spuse Tatiana, deslușindu-i, în
sfârșit, tâlcul zâmbetului.
— Îngâmfat, fără doar și poate, încuviință el, cu același surâs pe
buze.
— Ei bine, te înșeli. Puțină zăpadă nu strică niciodată.
Alexander dădu aprobator din cap.
— Nu-i așa, Anthony? Nu-i așa, dragul meu? Noi doi suntem
obișnuiți cu zăpada. Ningea și la New York.
— Nu doar la New York, spuse Alexander, cu chipul învăluit
acum într-o umbră înnegurată ca o perdea de nea.
Treptele erau alunecoase, acoperite cu zece centimetri de gheață. Găleata
de metal, plină pe jumătate cu apă, era grea și apa se împrăștia pe scări în
timp ce Tatiana o ținea într-o mână, rezemându-se cu cealaltă de balustradă
și urcând, șovăitoare, doar câte o treaptă o dată. Avea de urcat două scări.
Când ajunse pe cea de a șaptea treaptă, căzu în genunchi, dar nu dădu
drumul nici balustradei, nici găleții. Se ridică încet în picioare. Și încercă
din nou. De-ar fi fost puțină lumină, să vadă pe unde merge, măcar să evite
gheața. Dar abia peste două ore avea să se lumineze de ziuă și trebuia să se
ducă să ia pâine. Dacă mai aștepta încă două ore, nu va mai găsi pâine la
magazin. Și Dașa se simțea tot mai rău. Avea nevoie de pâine.
Tatiana se întoarse cu spatele la el. Era dimineață – nu ai cum să
întârzii lumina zorilor. Nu e cu putință.

Î
 Se dădeau cu sania. Închiriaseră două sănii Flexible Flyers de la
magazinul universal și petrecură după-amiaza dându-se cu ele,
împreună cu restul sătenilor, pe povârnișul abrupt al dealului din
Stonington, ce se deschidea spre golf. Anthony urcă dealul de două
ori. Era un deal înalt, trebuie s-o recunoaștem, iar băiatul îl birui în
câteva rânduri, deși de cele mai multe ori îl cărase tatăl lui în spate.
— Duceți-vă voi fără mine! le spuse Tatiana, în cele din urmă. Nu
mai pot să urc.
— Nu, nu, vino cu noi! o rugă Anthony. O să urc singur dealul.
Tati, poți s-o iei în brațe pe mami?
— Cred că mă descurc, răspunse Alexander.
Anthony îi urmă prin zăpadă, în timp ce Alexander urca dealul,
ținând-o pe Tatiana în cârcă. Ea plângea, iar lacrimile îi înghețau pe
obraji. Apoi, se urcară pe sănii, Tatiana cu Anthony pe una, iar
Alexander pe cealaltă, și coborâră dealul în viteză. Tatiana încerca
să-l întreacă pe Alexander care, singur fiind, manevra mult mai bine
decât ea frâiele săniei. Străbătu, însă, cu ușurință panta dealului, în
timp ce Anthony țipa deopotrivă de încântare și de teamă. Aproape
că îl întrecu pe Alexander. La poalele dealului, se ciocni de sania lui.
— Dacă n-aș fi fost cu Ant, n-ai fi câștigat niciodată, îi spuse ea,
stând trântită peste el.
— Ba da, îi răspunse, răsturnând-o în zăpadă. Dă-mi-l pe Ant și
hai să mergem!
Era o zi frumoasă.

Petrecură încă trei zile în crângul alb de copaci din golful învăluit
în nea. Tatiana pregătea plăcinte în bucătăria mare a lui Nellie.
Alexander citea de la cap la coadă toate ziarele și revistele și
dezbătea temele politice postbelice împreună cu Tatiana și cu Jimmy,
uneori chiar și cu Nellie, vădit dezinteresată de asemenea subiecte.
Pe ogorul de cartofi al lui Nellie, Alexander îi făcea lui Anthony
oameni de zăpadă. După ce băga plăcintele în cuptor, Tatiana ieșea
în curte unde șase oameni de zăpadă erau înșirați ca niște soldați, de
la cel mai mare la cel mai mic. Dându-și ochii peste cap și
bombănind în barbă, îl arunca pe Anthony în pătura de nea, să facă
îngeri de zăpadă, nu soldați. Făcea câte treizeci, toți înșirați
soldățește.
În cea de a treia noapte de iarnă, în timp ce Anthony dormea în
tihnă în patul lor, Alexander și Tatiana scrutau amândoi întunericul
din cameră. El îi mângâia fundul gol pe sub faldurile cămășii de
noapte. Singura fereastră din odaie gemea sub asediul viscolului de
afară. În bătaia razelor albăstrui de lună, își imagina ea. Mâinile lui
Alexander deveneau tot mai insistente. El întinse apoi pe jos, în
tăcere, o pătură; o luă pe Tatiana în brațe, tot în tăcere, și o așeză pe
burtă; și făcură dragoste, în tăcere, pe jos, ca niște infanteriști care se
târau pe pământ spre linia frontului, acoperindu-i trupul firav cu
trupul lui imens și ținându-i mâinile imobilizate deasupra capului. Îi
sărută umerii, gâtul și maxilarul și, când se întoarse cu fața spre el, îi
sărută buzele, explorându-i picioarele și coapsele cu mâna liberă, în
timp ce dansa tangoul iubirii într-un ritm uluitor de lent. Apoi, spre
apogeu, o întoarse pe spate, ținându-i în continuare brațele
imobilizate deasupra capului și scoase un geamăt ușor, de plăcere,
nu doar de ușurare… rămaseră apoi nemișcați, sub pături, în timp ce
Tatiana vărsa lacrimi amare. Gata, gata! îi spuse el, fără să se dea la o
parte așa cum făcea de obicei.
— Mi-e atât de teamă! murmură ea.
— De ce anume?
— De tot și de toate. De tine.
El nu spuse nimic.
— Vrei să plecăm, așadar, de aici? spuse apoi.
 — O, Doamne, nu credeam că o să mă mai întrebi vreodată!

— Unde vă duceți? îi întrebă Jimmy a doua zi de dimineață,

văzându-i că își strâng lucrurile.
— Plecăm, răspunse Alexander.
— Știi cum se spune: „Omul propune – Dumnezeu dispune.”
Podul peste Deer Isle este acoperit de gheață. Nu l-a mai curățat
nimeni de săptămâni întregi și nici n-o vor face prea curând. N-aveți
pe unde s-o luați până nu se topește zăpada.
— Și când crezi că se va întâmpla asta?
— În aprilie, răspunse Jimmy, izbucnind în râs.
Nellie chicoti și ea, iar Jimmy o strânse cu brațul zdravăn. Ea îl
privi cu înflăcărare, de parcă nici nu-i păsa că avea o singură mână
zdravănă.
Aprilie! păreau să exclame din priviri Tatiana și Alexander.
— O să ne asumăm riscul, îi spuse el lui Jimmy.
— Poate că au dreptate… începu Tatiana, dar privirea
sfredelitoare pe care i-o aruncă Alexander o făcu să tacă imediat,
stingherită să-l înfrunte în fața altor oameni, și se grăbi să facă
bagajele.
Luându-și rămas-bun de la Jimmy și Nellie, dar și de la ținuturile
din Stonington, porniră la drum spre continent.
Și descoperiră că omul, și nu Dumnezeu, a fost cel ce-a dispus de
această dată. Căci podul peste Deer Isle era curățat de gheață. Dacă l-
ar fi lăsat acoperit de zăpadă, transporturile cu provizii n-ar mai fi
ajuns la oamenii din Stonington.
— Ce țară! exclamă Alexander, ajungând pe continent.
Îndreptă rulota spre sud.
 Se opriră la mătușa Esther pentru o vizită – promise Alexander –
de trei zile.
Rămaseră șase săptămâni, până după Ziua Recunoștinței.
Esther locuia în vechea ei casă din Barrington, împreună cu Rosa,
ce-i era menajeră de patruzeci de ani. Rosa îl știa pe Alexander încă
de când venise pe lume. Cele două femei revărsau asupra lui
Alexander, a Tatianei și a fiului lor o dragoste atât de copleșitoare
încât acestora le era cu neputință să plece. I-au cumpărat schiuri lui
Anthony. I-au cumpărat și o sanie, ghete și haine groase de iarnă.
Băiatul era toată ziua afară, în zăpadă. I-au cumpărat cărți și jocuri
cu piese de construcție. Acum, Anthony era toată ziua în casă.
Ce-ți mai poftește inima, dragă Anthony?
Aș vrea o armă ca cea a lu’ tati, răspundea băiatul.
Tatiana clătină vehement din cap.
Anthony este un băiat realmente extraordinar! Uite cât de bine
vorbește, la trei ani și jumătate! Seamănă leit cu tatăl lui. Iată o poză
cu Alexander când era prunc, Tania!
Da, era un copil frumos, remarcă Tatiana.
Cândva, completă Alexander fără să zâmbească. Tania aproape că
izbucni în lacrimi.
Esther, fără să vadă nimic din ce se petrecea în jurul ei, continuă:
Fratele meu îl iubea la nebunie. L-au avut târziu, Tania, și l-au dorit
cu disperare, căci încercau de mulți ani să aibă un copil. Nimeni nu
și-a iubit mai mult copilul decât a făcut-o tatăl lui. Și mama lui.
Vreau să știi, dragul meu Alexander, că, pentru ei, soarele răsărea și
apunea odată cu tine.
Așa o ținură șase săptămâni, rugându-i să mai rămână de
sărbători, de Paște, de Ziua Americii, de Ziua Muncii, de orice zi,
doar să mai rămână.

Î
 Într-o seară, în timp ce Alexander, obosit de cât se jucase în
zăpadă cu Anthony, dormea în sufragerie, iar Tatiana spăla ceștile de
ceai, mătușa Esther veni în bucătărie s-o ajute.
— Sper, începu ea, că n-o să scapi ceștile din mână când o să auzi
ce-o să-ți spun, dar în octombrie am primit un telefon de la cineva
din Departamentul de Stat, un oarecare Sam Gulo a. Nu te îngrijora,
stai jos! M-a sunat în octombrie și m-a sunat și azi când erați toți trei
afară. Ce te-am rugat eu? Să stai cuminte, să nu începi să tremuri.
Când m-ai sunat în septembrie, ar fi trebuit să-mi spui că ceva nu e
în regulă. Mi-ar fi fost de folos. Ar fi trebuit să ai încredere în mine ca
să te pot ajuta. Nu, nu e nevoie să-ți ceri scuze. I-am spus lui Sam că
nu știu unde sunteți. Că nu știu cum să iau legătura cu voi și nu știu
absolut nimic. Asta i-am spus. Și nici nu vreau să știu ceva. Sam a
insistat ca Alexander să-l contacteze de urgență. I-am spus că, dacă
primesc vești de la voi, vă transmit mesajul lui. Dar, draga mea, de
ce nu vrei să-mi spui nimic? Nu știi că sunt de partea voastră? I-ai
spus lui Alexander că îl caută Sam? O, nu, nu, firește! Ai dreptate.
Are și așa destule pe cap. Și, în plus, vorbim despre guvern; le iau
ani de zile să stabilească solda unui veteran. Doar nu-ți imaginezi că
vor rezolva lucrurile bătând din palme. Dosarul lui Alexander se va
pierde printre multe altele nerezolvate și vor uita de el. O să vezi că
așa se va întâmpla. E mai bine să nu-i spui nimic lui Alexander. Și nu
mai plânge! Gata, gata!
— Mătușă Esther, spuse Alexander intrând în bucătărie, ce naiba
i-ai mai povestit acum Taniei de-ai făcut-o să plângă?
— Doar știi cât e de sensibilă în ultimul timp, răspunse mătușa
Esther, mângâind-o pe Tatiana pe spate.
De Ziua Recunoștinței, Rosa și Esther aduseră în discuție botezul
lui Anthony.
 — Alexander, bagă-i mințile în cap soției tale! Doar nu vrei ca fiul
tău să ajungă păgân ca Tania.
Stăteau de vorbă după o masă copioasă, pentru care Tania îi
mulțumi mătușii Esther, petrecând apoi seara cu un pahar de cidru
fiert, în fața șemineului aprins. După ce îi făcuseră baie lui Anthony,
agitându-se toate în jurul lui, l-au dus la culcare. Tatiana moțăia,
încântată, cu capul rezemat de brațul lui Alexander. Își amintea, cu
inima fremătătoare, de alte momente de mult apuse, când stătea
lângă el, la fel ca acum, în fața unei sobițe rusești, bourzhuika,
bucurându-se de tihna pe care i-o oferea prezența lui, în ciuda
evenimentelor apocaliptice care aveau loc doar la câțiva pași
depărtare, în camera, apartamentul, orașul și țara ei. Și, în pofida
acestora, ea savura câteva clipe de tihnă, alături de el.
— Tania nu e păgână, răspunse Alexander. A fost botezată
imediat după naștere în apele râului Luga de niște rusoaice atât de
bătrâne de-ai fi zis că erau leat cu Hristos. Au luat-o din brațele
mamei ei și i-au șoptit rugăciuni vreo trei ore, revărsând asupra ei
dragostea lui Hristos și a Sfântului Duh. Mama Taniei n-a mai vorbit
niciodată cu bătrânele din sat.
— Și nici cu mine, răspunse Tatiana.
— E adevărat, Tania?
— Alexander te tachinează, Esther. Nu-l băga în seamă!
— Dar nu asta te-a întrebat, Tania, interveni Alexander, cu un licăr
malițios în ochi. Te-a întrebat dacă e adevărat.
Da, le tachina! îi sărută mâna și își rezemă obrazul de brațul lui.
— Esther, nu trebuie să-ți faci griji pentru Anthony, a adăugat ea
apoi. E botezat.
— Serios? întrebă Esther.
— Serios? repetă Alexander, cu uimire în glas.
 — Serios, răspunse iute Tatiana. Toți pruncii care veneau pe lume
la Ellis Island erau botezați, pentru că mulți dintre ei erau bolnavi și
mureau. Exista și o capelă pe insulă, iar slujba a fost ținută de un
preot catolic.
— Un preot catolic! exclamară într-un glas Rosa, catolică, și
Esther, protestantă, ridicând mâinile spre cer, una de fericire, cealaltă
de dezamăgire. De ce un preot catolic? De ce nu unul ortodox, ca
tine?
— Am vrut ca Anthony să împărtășească religia tatălui său,
încercă timidă Tatiana, evitându-i privirea lui Alexander.
În noaptea aceea, stând toți trei în același pat, Alexander o ținea
ușor de mână. Îl simțea treaz lângă ea.
— Ce e, iubitule? îl întrebă în șoaptă. Ce-ți poftește inima? Nu uita
că îl avem și pe Ant cu noi!
— De parcă aș avea și cum să uit! îi răspunse el, tot în șoaptă. Dar
nu asta vreau. Spune-mi… continuă cu glas șovăitor, era… foarte
mic când s-a născut?
— Nu știu… îi răspunse, gâtuită de emoție. L-am născut cu o lună
mai devreme. Era mititel. Cu părul negru. Nici nu-mi mai amintesc
prea bine. Aveam febră mare. Tuberculoză, pneumonie. Eram atât de
bolnavă! Mi-au făcut și maslu, continuă, cu pumnii încleștați,
suspinând adânc.
Și atât de singură.
Alexander îi destăinui că nu mai puteau să rămână prea mult în
Barrington, nu mai suporta zăpada, iernile și frigul.
— Nu vreau să le mai îndur – nici măcar pentru o zi.
Voia să petreacă Crăciunul înotând în ape calde.
O să facem exact cum îți dorești. Soarele încă răsare și apune cu tine,
dragostea mea, murmură ea.
Apune mai degrabă, îi răspunse el, tot în șoaptă.

Î
 Își luară rămas-bun de la Esther și de la Rosa și porniră spre New
York.
— Nu vrei să trecem pe la Vikki?
— Nu, răspunse Tatiana. De Crăciun, se duce mereu în California
să-și vadă mama bolnavă psihic. E un act de penitență. În plus, e și
foarte frig. Ai spus că vrei să înoți în ape calde. O s-o vedem la vară.
Străbătură New Jersey și Maryland.
— Vrei să ne oprim să-l saluți pe vechiul tău prieten, Sam? o
întrebă Alexander când ajunseră la Washington DC.
— Nu! îi răspunse, uluită. Ce-ți veni?
— Dar de ce sari așa? o întrebă, uluit la rândul lui. Te-am întrebat
dacă vrei să ne oprim să-l saluți. Te porți de parcă ți-am cerut să-i
speli mașina!
Tatiana încercă să se relaxeze.
Slavă Domnului că a lăsat baltă subiectul! În trecut, ar fi insistat
până ar fi obținut un răspuns.
În Virginia era încă foarte frig – minus un grad Celsius.
În Carolina de Nord încă destul de frig – patru grade Celsius.
În Carolina de Sud era ceva mai bine – zece grade Celsius.
Se cazau în moteluri ieftine și făceau dușuri calde.
În Georgia erau cincisprezece grade Celsius – nu suficient de cald.
În St. Augustine din Florida erau douăzeci și unu de grade
Celsius. Scăldat în apele calde ale Atlanticului, St. Augustine, cel mai
vechi oraș din Statele Unite, avea case cu țigle roșii, construite în stil
spaniol, iar înghețata se găsea pe toate drumurile de parcă era vară.
Au vizitat Izvorul Tinereții al lui Ponce De Leon și au cumpărat
niște apă îmbuteliată cu efecte miraculoase de întinerire.
— Știi că e apă de la robinet, îi spuse Alexander, văzând-o că ia o
înghițitură.
 — Da, știu, răspunse Tatiana oferindu-i sticla. Dar trebuie să crezi
în ceva.
— N-am de gând să cred în apa de la robinet, insistă Alexander,
bând apoi jumătate de sticlă.
Au sărbătorit Crăciunul în St. Augustine, pe o plajă albă și pustie.
— Asta numesc eu o iarnă „adevărată”, spuse Alexander,
aruncându-se în apele oceanului, îmbrăcat în pantaloni scurți și
tricou.
Nu era nimeni prin preajmă, în afară de fiul și de soția lui.
Anthony, care nu știa să înoate, se bălăcea la marginea apei, săpa
gropi în nisip, mari cât niște cratere, aduna scoici, se prăjea la soare,
țopăia pe plajă și cânta cât îl ținea gura, ținând un băț într-o mână și
o piatră în cealaltă și fluturându-și brațele prin aer în ritmul melodiei
pe care o fredona, în timp ce părinții lui îl priveau din apă.

Soare-soare, domn bălai,

Lumină, lumină,
Rogu-te să-mi dai!{5}
După câteva săptămâni petrecute în St. Augustine, au pornit de-a
lungul coastei, spre sud.
 2
COCONUT GROVE, 1947
Anonimatul

Miami în ianuarie! Tropicele de la malul mării. Erau douăzeci și

șase de grade în aer, iar apa avea douăzeci și patru.
— Mai bine, spuse Alexander zâmbind. Mult mai bine. Acum
putem să rămânem.
Scăldate în apele tihnite și azurii ale Atlanticului și Golfului
Biscaya, Miami Beach și South Beach erau mult prea… „dezvoltate”
pentru un băiețel ca Anthony, cu cazinouri luxoase, cu străzi
perindate de femei îmbrăcate și machiate strident și cu hoteluri
decorate în stilul Art Deco al anilor ’30, ce păreau să găzduiască
oaspeți mistuiți de secrete primejdioase. Hotelurile de-aici ar fi putut
acomoda alte Tatiane și Alexanderi ai acestei lumi – dar Tatiana nu-i
putea explica asta lui Alexander. Invoca așadar ca pretext principiile
morale insuflate lui Anthony pentru a porni din nou la drum. Din
South Beach, străbătură douăzeci de kilometri spre Coconut Grove,
un oraș mai liniștit și mai îngrijit. Cocoanut Grove, așa cum se
numise înainte de apariția, în 1896, a drumurilor, a trenurilor și a
comerțului turistic, era un orășel din Golful Biscaya, cu douăzeci și
opt de clădiri elegante, cu două magazine universale și cu un hotel
de lux. Așa era pe atunci. Acum, se bucura de belșug și prosperitate
cum se bucura și de razele generoase ale soarelui. Acum, parcurile,
plajele, debarcaderele, restaurantele și magazinele apăruseră ca
ciupercile după ploaie, toate străjuite de apă și de palmieri.
Stăteau la un motel din oraș, dar se duceau în golf în fiecare zi.
Tatiana vedea cu spaimă cum banii li se scurgeau printre degete. Îi
sugeră lui Alexander să vândă rulota.
 — Nu mai putem să stăm în ea. Ai nevoie de o baie unde să te
speli…
— O să mă spăl în ocean.
— Dar am nevoie de un aragaz pe care să vă gătesc.
— O să mâncăm în oraș.
— Vom ajunge faliți.
— O să-mi găsesc ceva de muncă.
— Avem nevoie de puțină intimitate… adăugă ea, dregându-și
glasul.
— Ia uite cine vorbește! Dar las-o baltă, n-am de gând s-o vând!
Se plimbau pe Bayshore Avenue, mărginit de cheiuri și dane de
acostare. Alexander îi arătă o ambarcațiune de locuit.
— Vrei să închiriezi un vas? îngăimă Tatiana.
— O ambarcațiune de locuit.
— Poftim?
— Un vas pe care poți locui.
— Vrei să locuim pe un vas? întrebă Tatiana încet.
— Anthony! îl strigă Alexander. Ți-ar plăcea să locuiești pe un vas
care e și casă?
Băiatul sări bucuros de colo colo.
— Anthony! îl strigă și mama lui. Ți-ar plăcea să locuiești într-o
cabană în munții înzăpeziți din nordul Canadei?
Băiatul țopăi la fel de bucuros.
— Vezi, Alexander? Nu cred că trebuie să iei decizii atât de
importante bazându-te pe reacțiile unui băiețel.
— Amice, spuse el luându-l pe Anthony în brațe, ce-ai zice dacă
am sta într-o casă ancorată ca un vas, care se leagănă pe valuri ca o
barcă, dar nu pleacă niciodată în largul oceanului? Nu ți se pare
grozav?
— Am spus da, tati, răspunse băiatul, luându-l de gât. Ce mai
vrei?
 Pentru treizeci de dolari pe săptămână – aceeași sumă pe care i-o
refuzaseră doamnei Brewster – închiriară un vas complet mobilat, pe
Fair Isle Street, ancorat în golf exact între Memorial Park și noul
șantier unde se construia Mercy Hospital. Vasul avea o bucătărioară,
cu o sobiță de gătit, o sufragerie, o baie cu toaletă – și două
dormitoare.
Anthony refuză, firește, cum făcuse și acasă la Nellie, să doarmă
singur. De această dată însă Tatiana nu se mai dovedi atât de
îngăduitoare. Rămase cu fiul ei preț de vreo oră, până când băiatul
adormi în patul lui. Tatiana voia un dormitor numai pentru ea și
Alexander.
Când se întinse complet goală în patul imens, în fața lui
Alexander, își imagină că era o persoană cu totul diferită, care făcea
dragoste cu un bărbat la fel de diferit. Camera era învăluită în
întuneric, dar Alexander stătea și el complet dezbrăcat, fără maiou,
fără boxeri, fără uniformă de camuflaj. Era gol, deasupra ei, și îi
șoptea lucruri pe care Tatiana nu le mai auzise de atâta amar de
vreme. Începu să danseze încet, mai încet de cum o făcuse vreodată
de când se întorsese acasă, iar Tatiana îl răsplăti oferindu-i un
apogeu mistuitor, presărat cu gemete de plăcere și rugăminți de a-i
mai dărui încă un dans. Făcându-i pe plac, Alexander îi ridică și îi
susținu picioarele cu brațele, apoi îi exploră adâncurile cu mișcări
pline de fervoare, ce-i smulseră țipete de durere și plăcere, urmate de
alte rugăminți pentru tot mai multe dansuri… Iar Alexander chiar
deschise ochii preț de-o clipă, privind-o cum gemea și îi rostea
numele: O, Doamne, Șura! Iar el o întrebă în șoaptă, cu o privire
sfredelitoare: Îți place, nu-i așa? O sărută, dar Tatiana își desprinse
mâinile de pe trupul lui și începu să plângă. Alexander oftă adânc și
închise din nou ochii. Și totul se risipi într-un alt noian de lacrimi și
suspine.
 Alexander se pregătea să plece în oraș să-și caute ceva de lucru,
iar Tatiana se pregătea să ducă rufele la spălătorie. Dar nu era nicio
spălătorie prin preajmă.
— Poate ar fi trebuit să închiriem o casă mai aproape de
spălătorie.
El se opri brusc, cu mâna pe țigări și pe bani, scrutând-o cu
privirea.
— Ca să înțeleg și eu, spuse el, între zorile pe care le poți privi de
pe apele Atlanticului, cum ai făcut de dimineață, și o casă aflată
lângă spălătorie, ai alege-o pe cea din urmă?
— Nu, nici vorbă, îi răspunse, îmbujorată toată la față sub tăișul
cuvintelor lui. Dar nu pot să-ți spăl hainele în apele Atlanticului, nu-i
așa?
— Așteaptă până mă întorc și vedem ce facem!
Când se întoarse acasă la prânz, îi spuse:
— Mi-am găsit de lucru – la debarcaderul lui Mel.
Văzându-i chipul consternat, Alexander izbucni în râs.
— Tania, debarcaderul lui Mel se află lângă Memorial Park, la
zece minute de mers pe jos.
— Și Mel e ciung ca Jimmy? întrebă Anthony.
— Nu, amice.
— Duhnește a pește ca Jimmy? întrebă Tatiana.
— Nici pomeneală! Mel închiriază bărci. Are nevoie de cineva
pentru întreținerea lor și pentru incursiunile cu barca, de două ori pe
zi, prin Key Biscayne și South Miami Beach. Ne plimbăm prin
împrejurimi, vedem locurile și ne întoarcem. O să conduc o barcă cu
motor.
— Dar i-ai spus lui Mel că nu știi să conduci o barcă cu motor? îl
întrebă Tatiana.
 — Firește că nu. La fel cum nu ți-am spus nici ție că habar nu
aveam să conduc o rulotă.
Ea clătină din cap. Grozav!
— De la șapte și jumătate dimineața până la șase seara. Și îmi dă
douăzeci de dolari. Pe zi!
— Douăzeci de dolari pe zi! exclamă Tatiana. Dublu față de cât
câștigai în Deer Isle, fără să mai miroși a pește! Cum de-și permite să
te plătească atât de bine?
— Se pare că doamnele bogate și singure adoră plimbările cu
barca în timp ce își așteaptă soții să se întoarcă din război.
Tatiana se întoarse cu spatele ca să-și ascundă chipul.
— Și dacă mă port frumos cu ele, continuă Alexander, luând-o în
brațe și dându-i cosița la o parte ca s-o sărute pe gât, în timp ce o
atingea cu gesturi lascive, îi mai dau câte un bacșiș și căpitanului.
Tatiana știa că încerca să-i spulbere tristețea și, în ciuda unei
lacrimi ce-i brăzda obrazul, îi răspunse fără șovăială, mângâindu-i
mâna:
— Dacă nici tu nu știi cum să te porți cu doamnele, Alexander, mă
îndoiesc că știe cineva.
A doua zi de dimineață, la ora șapte, în timp ce se pregătea să
plece la debarcader, Alexander îi spuse Tatianei:
— Vino la mine înainte de zece! Atunci facem turul de dimineață.
Și, luându-l în brațe pe Anthony, îmbrăcat încă în pijama,
continuă:
— Amice, o să te iau cu mine la bord. Ca ajutor de căpitan.
— Serios? întrebă Anthony, debordând de bucurie. Dar nu pot să
vin, tati, spuse apoi, copleșit de tristețe.
— De ce?
— Nu știu să conduc o barcă.
— Nici eu nu știu, așa că suntem chit.
 Anthony îl sărută pe tatăl lui pe gură.
— Pot să vin și eu? întrebă Tatiana.
— Nu. Tu o să mergi la magazin să cumperi de-ale gurii sau ne
duci hainele la spălătorie. Sau te bronzezi la soare, îi răspunse,
zâmbind. Poți să faci tot ce-ți poftește inima. Dar vino să-l iei la
douăsprezece și jumătate! Putem să mâncăm împreună înainte de
ora două, când va trebui să plec din nou în cel de-al doilea tur.
Tatiana își contopi buzele cu ale lui Alexander.
Alexander se ținu de cuvânt și îl luă pe Anthony cu el, spre marea
bucurie a băiatului. Tatiana duse rufele la spălătorie, cumpără
mâncare și o carte de bucate inspirată din bucătăria cubaneză și cără
totul acasă într-un cărucior de lemn nou-nouț. Deschise toate
ferestrele, lăsând să pătrundă înăuntru briza sărată a oceanului, și
începu să gătească printre acordurile părții a treia, Poco allegre o,
din Simfonia numărul trei a lui Brahms, difuzată la radio. Îi plăcea
compoziția. O auzise și în Deer Isle.
Străbătu apoi Memorial Park, să le aducă mâncare celor doi
bărbați ai ei.
Anthony avusese un succes nebun pe vas.
— A fost atât de ocupat să-și facă noi prieteni că a uitat să-și mai
ajute tatăl la cârmă, spuse Alexander. Și chiar am avut nevoie de
ajutorul lui, crede-mă pe cuvânt! Dar nu-i nimic, amice! Poate mă
ajuți mâine?
— Pot să vin și mâine?
— Dacă ești cuminte și n-o superi pe mama ta, poate te iau în
fiecare zi.
Anthony sări de colo colo de bucurie, țopăind tot drumul spre
casă.
 La cină, le găti fleică de vită cu banane plantain{6} dintr-o rețetă
preluată din noua ei carte de bucate.
Alexander savură noul fel.
Tatiana începu să gătească în toate modurile posibile bananele
plantain, „cea mai mare creație a Lumii Noi de la descoperirea
porumbului”, după cum le numea. Nici prea moi, nici prea dulci, ci
asemănătoare cu bananele obișnuite, se potriveau de minune cu
orice. Cumpăra calcan și îl asezona cu sos mexican (salsa roja), cu
roșii și ananas. Dar bananele plantain constituiau piesa de rezistență
a meniurilor. Tatiana nu mâncase niciodată nici porumb, nici banane
(fie obișnuite, fie plantain) până să ajungă în America.
— Banane plantain cu gust divin, scăldate în rom, spuse ea
aprinzând un chibrit cu un gest histrionic și punând bananele pe foc.
Alexander le privi cu scepticism până când Tatiana le combină cu
înghețată de vanilie; le amestecase înainte cu unt, cu zahăr brun
caramelizat, cu smântână și rom.
— Bine, mă predau. Au într-adevăr un gust divin, admise el. Încă
o porție, te rog!
Cuptorul nu mergea prea bine; și nu reușea să coacă pâinea. Îi era
dor de cuptorul încăpător pe care îl avea în apartamentul din New
York. Dar reuși să facă chifle challah dintr-o rețetă învățată de la
evreii ucraineni din Lower East Side. Trecuseră patru luni de când
vorbise cu Vikki. Simțea un nod în gât de fiecare dată când mintea îi
fugea la ea și la Sam. Nu voia să se mai gândească la ei. Încerca să-și
abată gândurile în altă parte.
Și reușea s-o facă foarte bine.
Lui Alexander îi plăceau chiflele pufoase și ușor dulci.
— Dar ce-ai pățit de n-ai mai făcut salată de banane plantain? o
tachină el în timp ce luau toți trei prânzul la una dintre mesele de
picnic de sub stejarii și pinii din Memorial Park.

Î
 Îi cumpăra lui Alexander cămăși albe de bumbac sau de in
asortate cu pantaloni albi de bumbac. Știa că se simțea mai bine în
pantaloni de camuflaj verzi sau kaki și în tricouri cu mânecă lungă –
dar trebuia să arate ca un căpitan de vas.
Întreținerea bărcilor îi ocupa cea mai mare parte a timpului între
cele două tururi de peste zi – învăță să repare carena, motorul,
rulmenții, armăturile, sistemul de pompe, țevile, instalațiile și
copastiile. Vopsea puntea, înlocuia geamurile sparte sau crăpate și
schimba uleiul. Toate reparațiile pe care le avea de făcut le făcea
îmbrăcat în alb din cap până în picioare, fără să-și suflece mânecile,
în bătaia dogoritoare a soarelui.
Temându-se să nu-l piardă, Mel îi mări simbria până la douăzeci
și cinci de dolari pe zi. Și Tatiana voia să facă mai mult pentru el, din
același motiv.
Pentru că populația din Miami era alcătuită în mare parte din
hispanici, nimeni nu observa rădăcinile rusești ale Tatianei și nimeni
nu acorda atenție accentului sau numelui ei. Tatiana se încadra
perfect în peisajul din Miami. Deși ducea dorul miresmelor și
ținuturilor mărginite din Deer Isle, cât și al spațiilor întinse și
strălucitoare din New York, îi plăcea să se piardă în anonimatul din
Miami.

Tatiana îi găti lui Alexander varză umplută, pentru că știa că îi

place. El o mâncă, dar îi spuse să nu mai facă.
Anthony se întristă. Căci îi plăcea varza. Și tatălui său îi plăcuse
cândva plăcinta de varză.
Acum, însă, nu mai voia.
— De ce? îl întrebă, stând amândoi pe puntea vasului legănat de
ape. Îți plăcea varza.
— Îmi plăceau multe alte lucruri, îi răspunse.
 Da, fără îndoială, își spuse Tatiana în gând.
— În lagărul de concentrare de la Majdanek, din Polonia, am
văzut verze mari cât trei mingi de baschet, crescute pe maldăre de
rămășițe umane, mărturisi Alexander. Era înspăimântător să vezi
cum varza creștea peste cenușa evreilor morți. N-ai mai mânca
niciodată varză.
— Nici măcar plăcintă de varză? întrebă ea încet, încercând să-i
abată gândurile de la imaginile morții din Majdanek spre amintirile
din Lazarevo.
— Nici măcar plăcintă de varză, Tania, îi răspunse Alexander,
adâncit în aceleași gânduri sumbre. Să nu mai faci plăcintă de varză!
Și Tatiana se supuse.

Alexander îi spuse lui Anthony că nu avea voie să se ridice de la

masă până nu mânca tot ce avea în farfurie.
— Plec când vreau, îi ripostă băiatul.
— Ce-ai spus? întrebă tatăl lui, lăsând jos furculița.
— Nu poți să-mi spui ce să fac, continuă Anthony.
Alexander se ridică atât de brusc de la masă că băiatul fugi de-
ndată la mama lui, răsturnând scaunul în grabă.
Luându-l din brațele Tatianei, Alexander îl puse jos cu un gest
autoritar.
— Ba bine că pot și o s-o fac, îi spuse el, ținându-l strâns de umeri.
S-o luăm de la capăt! Nu pleci când ai tu chef. Mănânci tot ce ai în
farfurie și, după ce termini, ceri voie să te ridici de la masă. Ai
înțeles?
— Dar m-am săturat! protestă Anthony. De ce trebuie să mănânc
tot?
— Pentru că așa trebuie. Data viitoare, să nu-i mai pui atât de
mult, Tania!
 — Dar mi-a spus că-i e foame.
— Îi mai dai o porție dacă nu se satură. Dar azi o să termine ce are
de mâncat.
— Mami!
— Las-o pe mami! Termină de mâncat!
— Ma…
Alexander îl strânse și mai tare pe Anthony de umeri. Băiatul
termină de mâncat și ceru voie să se ridice de la masă. Tatiana ieși
apoi pe punte, unde Alexander fuma o țigară. Se cuibări, șovăitoare,
pe jos.
— Ai fost prea îngăduitoare cu el. Trebuie să-și învețe lecția. Și o
s-o învețe.
— Știu, dar e atât de mic!
— Da, dar când o să fie cât mine, o să fie prea târziu.
Tatiana rămase tăcută pe punte.
După un timp, Alexander rupse tăcerea:
— Nu poate să lase mâncarea în farfurie.
— Știu.
— Vrei să-ți povestesc ce foamete a îndurat fratele tău la
Katowice?
— Dacă asta vrei, dragostea mea, îi răspunse, stăvilindu-și cu greu
un geamăt de durere.
Dacă simți nevoia s-o faci. Căci, la fel ca și tine, sunt lucruri pe
care și eu prefer să le trec sub tăcere.

În lagărul de prizonieri de la Katowice, din Polonia, unde nemții îi

aruncaseră pe Alexander, pe Ouspenski, locotenentul lui, și pe Pașa – în
sectorul sovietic al lagărului, cunoscut și ca sectorul morții – Alexander
vedea cum viața se scurge din trupul lui Pașa. Nu mai avea vlagă. Lucrurile
erau cu atât mai grave din cauza rănii de la gât. Nu mai putea să
muncească. Firimiturile pe care nemții le aruncau sovieticilor reușeau să-i
țină în viață atât cât să îndure o moarte lentă. Alexander făcu o suliță de
lemn și, pe când se afla în pădure, unde tăia copaci pentru foc, prinse trei
iepuri, pe care îi ascunse în haină. La întoarcerea în lagăr, îi găti în
bucătărie, dându-i unul bucătarului și unul lui Pașa, în timp cepe cel al
treilea îl împărți cu Ouspenski.
Se simțea mai bine, dar suferea încă de foame. Învățase de la Tatiana, din
perioada asediului asupra Leningradului, că, atâta timp cât se mai gândea
la mâncare – cum s-o găsească, cum s-o gătească, cum s-o mănânce –
lucrurile nu erau încă pierdute. Cunoștea prea bine muribunzii – îi văzuse
la Leningrad și îi vedea acum la Katowice – oameni aflați pe ultima sută de
metri, incapabili să mai muncească, oameni care căutau prin gunoaie și
mâncau resturi. Când unul dintre aceștia își dăduse sufletul, Alexander,
care se pregătea să-i sape mormântul, îl găsise pe Pașa, împreună cu alți trei
deținuți, mâncând zoiaele rămase de la cel decedat, în fața focului de la
marginea barăcilor.
Nemții îl numiseră pe Alexander supraveghetor, lucru care nu-i câștigă
simpatia camarazilor săi, dar îi oferea o rație mai mare de mâncare, pe care o
împărțea cu Pașa. Îi ținu alături pe Pașa și pe Ouspenski, mutându-se cu
toții într-o baracă ce găzduia doar opt oameni în loc de șaizeci. Era mai cald.
Alexander muncea și mai mult. Prindea iepuri și bursuci, iar uneori nici
nu-i mai aducea în lagăr. Făcea focul și îi mânca pe loc, fripți doar pe
jumătate, smulgându-le carnea cu dinții. Dar nu-i ajungeau nici măcar lui.
Iar Pașa încetă brusc să mai mănânce iepuri.

Tatiana își ținea capul rezemat pe genunchi. Încerca să găsească

amintiri mult mai frumoase cu fratele ei.
În Luga, Pașa îndeasă afine în gura Tatianei. Ea îl roagă să înceteze și
încearcă să-l oprească, gâdilându-l și luptându-se să-l dea la o parte. Dar cu
gura plină de afine, Pașa o gâdilă cu o mână pe Tatiana și îi îndeasă cu
cealaltă fructele în gură, ținând-o strâns cu picioarele ca să nu fugă.
Tatiana reușește, cu trupul ei firav, să-l dea pe Pașa la o parte, aruncându-l
peste gălețile cu afine pe care le culeseseră din pădure. Gălețile se răstoarnă;
ea îi spune să le adune și, pentru că el n-o ascultă, ia un pumn de afine și i
le zdrobește pe față, murdărindu-l din cap până în picioare. Saika iese din
casa de peste drum și îi privește uluită de la poartă. Dașa se ivește și ea în
pridvor și, văzând ce făcuseră, le arată ce înseamnă să țipi cu adevărat.
 Alexander rămase să fumeze, iar Tatiana se ridică nesigură pe
picioare și intră, sperând că, într-o bună zi, îi vor putea povesti lui
Anthony despre Leningrad, despre Katowice și despre Pașa în
cuvinte pe care băiatul să le poată înțelege. Se temea însă că el nu va
înțelege niciodată, trăind într-un ținut îmbelșugat, unde nu-i lipsea
nimic niciodată.

Tatiana găsi în paginile ziarului Miami Herald un articol despre

investigațiile întreprinse de Comitetul Camerei pentru Activități
Non-americane privind infiltrarea comuniștilor în Departamentul de
Stat. Autorul articolului îl numea „un program ambițios de
investigare menit să expună activitățile comuniste, desfășurate în
numeroase întreprinderi, în sindicate, în educație, în industria
cinematografică și, cel mai important, în guvernul federal”. Truman
ceruse îndepărtarea din funcție a tuturor angajaților care își
dovedeau neloialitatea față de guvern.
Era atât de absorbită de articolul din ziar că Alexander se văzu
nevoit să ridice vocea ca să-i atragă atenția.
— Ce citești?
— Nimic, îi răspunse, împăturind iute paginile gazetei.
— Încerci să-mi ascunzi ce scriu ziarele? Arată-mi ce citeai!
— Hai să mergem pe plajă! insistă Tatiana, clătinând din cap.
— Arată-mi ce citeai! șopti Alexander, prinzând-o cu mâinile și
înfigându-i degetele în coaste. Arată-mi imediat, altfel… repetă
amenințător, cu gura lipită de gâtul ei.
— Tati, n-o mai necăji pe mami! interveni Anthony, despărțindu-i.
— N-o necăjesc. O gâdil.
— N-o mai gâdila! insistă băiatul, stând între ei.
— Furnicuțule, zise Alexander, n-am auzit eu bine sau mi-ai
spus… tati?
 — Da. Și ce-i cu asta?
Luându-l pe Anthony pe genunchi, Alexander citi articolul din
ziar despre HUAC{7}.
— Și care-i problema? Investighează activitățile comuniștilor încă
din anii ’20. De unde interesul ăsta subit?
— Nu, nici vorbă, răspunse Tatiana, începând să strângă farfuriile.
Crezi că sunt spioni sovietici pe aici?
— Au împânzit guvernul. Și nu se vor potoli până când Stalin nu
va obține bomba atomică.
— Știi ceva despre asta? îl întrebă, privindu-l printre gene.
— Da, mai știu câte ceva, îi răspunse, arătându-i urechile cu
degetele. Am prins diverse discuții purtate între paznici cât timp am
stat la carceră.
— Serios? făcu Tatiana preocupată, evitându-i privirea, căci nu
voia să-și trădeze spaima ce i se citea în ochi de fiecare dată când își
amintea tonul imperios al telefoanelor lui Sam Gulo a.

***

Când nu vorbeau despre mâncare sau despre HUAC, vorbeau

despre Anthony.
— Îți vine să crezi cât de bine vorbește? Pare un bărbățel în toată
firea.
— Tania, vine în patul nostru în fiecare noapte. Nu crezi că ar
trebui să vorbim și despre asta?
— E mititel.
— Trebuie să doarmă în patul lui.
— E mult prea mare pentru el și se sperie.
Alexander îi cumpără un pătuț lui Anthony. Băiatul nu manifestă
însă nici cel mai mic interes față de noua achiziție.
 — Am crezut că l-ai luat pentru tine, îi spuse Anthony tatălui său.
— Dar de ce-aș avea nevoie de pat? Doar dorm cu mami,
răspunse Alexander.
— Și eu, spuse băiatul.
— Tania, trebuie să pun piciorul în prag, spuse Alexander în cele
din urmă. Nu poate să mai vină în patul nostru.
Ea încercă să-i schimbe părerea.
— Știu că are coșmaruri. Dar o să-l duc înapoi în patul lui. Și o să
stau cu el până se obișnuiește.
— Are nevoie de mămica lui în toiul nopții, insistă Tatiana.
— Și eu am nevoie de mămica lui în toiul nopții, complet goală.
Băiatul va trebui să se mulțumească cu mine, răspunse Alexander.
Ca și mămica lui.
În prima noapte, Anthony țipă vreo cincizeci și cinci de minute în
timp ce Tatiana rămase în dormitor, cu o pernă în cap. Alexander
încercă să-l liniștească până adormi alături de Anthony în pat.
În noaptea următoare, băiatul țipă patruzeci și cinci de minute.
Apoi, treizeci.
Apoi, cincisprezece.
Și, în final, scoțând doar niște scâncete timide, se rugă de mama
lui să-l primească din nou în patul ei.
— Te rog, mami, n-o să mai plâng! Mă primești înapoi lângă tine?
— Nu, răspunse Alexander ridicându-se în picioare. Te duc înapoi
în camera ta.
A doua zi, în timp ce Tatiana și Anthony se întorceau acasă de la
debarcader, băiatul o întrebă:
— Când se întoarce tati?
— Unde să se întoarcă?
— În locul de unde l-ai adus.
 — Nu se mai întoarce niciodată acolo, Anthony, îi răspunse ea. Ce
tot spui? îl întrebă, înfiorată la gândul locului înspăimântător în care
îl găsise zăcând, încătușat și torturat, pe niște paie murdare și pline
de sânge, așteptând să fie deportat în Siberia. Să nu te mai aud
spunând vreodată așa ceva! îl mustră apoi, țintuindu-l cu privirea.
Căci altfel coșmarurile pe care le ai acum vor fi nimic în
comparație cu cele pe care le vei căpăta.

***

— De ce merge de parcă ar purta pe umeri povara întregii lumi?

întrebă Alexander, în timp ce se întorceau acasă, străjuiți, printre
palmierii unduitori, de apele verzi ale oceanului. De unde a preluat
ținuta asta?
— N-am idee.
— Hei! exclamă apoi, ciocnindu-se de ea.
Acum, că nu mai era murdar și nu mai mirosea a pește, putea să
se apropie de ea. Tatiana îl luă de braț. Alexander îl privea pe
Anthony.
— Știi ce-o să facem? O să-l duc în parc cât timp pregătești masa.
Hai, du-te acum! o îndemnă, împingând-o ușor cu mâna. De ce-ți
faci griji? Vreau să stăm de vorbă, ca de la bărbat la bărbat.
Tatiana se supuse fără tragere de inimă, iar Alexander îl duse pe
Anthony la leagăne. Cumpărară înghețată, promițând în mod
conspirativ să nu-i spună lu’ mami și, pe când se aflau pe terenul de
joacă, Alexander îl întrebă:
— Spune-mi, Ant, ce visezi? Ce te frământă? Poate îmi stă în
putință să te ajut.
Băiatul clătină din cap.
 Alexander îl luă în brațe apoi, purtându-l spre mesele de picnic de
la umbra copacilor, îl puse pe una dintre ele, iar el se așeză pe banca
din fața lui Anthony, să fie la același nivel cu băiatul.
— Hai, amice, spune-mi ce visezi! insistă tatăl lui, mângâindu-i
piciorușele rotofeie. Ca să pot să te ajut.
Anthony clătină din nou din cap.
— De ce te trezești noaptea? Ce-ți tulbură somnul?
— Coșmaruri, răspunse băiatul. Dar tu de ce te trezești?
Tatăl lui nu știa ce să-i răspundă. Se trezea încă în fiecare noapte.
Începuse să facă băi reci, la ora trei dimineața, ca să-și domolească
demonii.
— Ce fel de coșmaruri?
Anthony refuza să vorbească.
— Hai, amice, povestește-mi! Mami știe ce visezi?
Băiatul ridică din umeri.
— Cred că mami știe tot.
— Ești mult prea inteligent și nu e deloc spre binele tău, spuse
Alexander. Dar asta nu cred că știe. Povestește-mi mie! Pentru că eu
sigur nu știu, continuă tatăl lui încercând să-l tragă de limbă.
Înghețata lui Anthony se topea; continuau să lingă marginile
cornetului.
— Mă trezesc într-o peșteră, spuse Anthony în cele din urmă, cu
ochii ațintiți asupra nasturilor de la cămașă, evitând privirea
iscoditoare a tatălui său.
— Dar, Ant, n-ai fost niciodată într-o peșteră. Despre ce peșteră
vorbești?
— Ca o gaură în pământ, răspunse băiatul ridicând din umeri. Și
o strig pe mami. Dar nu e nicăieri. Nu vine la mine. Peștera ia foc. Ies
din peșteră, lângă pădure. Și o strig fără încetare. Se întunecă. Și sunt
singur, continuă Anthony privindu-și mâinile. Fugi, Anthony!
Mămica ta nu mai vine, îmi șoptește cineva. Când mă uit, nu văd pe
nimeni. Fug în pădure ca să scap de foc. E întuneric și o strig pe
mami. Pădurea ia și ea foc. Am senzația că cineva mă urmărește.
Fără încetare. Dar când mă întorc, sunt tot singur. Aud pași în urma
mea. Și o iau la fugă. Aud din nou vocea șoptindu-mi: Mămica ta nu
mai vine.
Înghețata se prelingea printre degetele lui Alexander și ale lui
Anthony.
— Asta visezi? întrebă Alexander, cu glas voalat.
— Îhî!
Alexander îl privea cu ochi sumbri. Anthony îl scruta cu aceeași
privire sumbră.
— Poți să mă ajuți, tati?
— E doar un vis urât, amice, răspunse Alexander. Vino aici! îi
spuse apoi, luându-l în brațe.
Băiatul își rezemă capul de umărul tatălui său.
— Nu-i spune lu’ mami ce mi-ai povestit mie, bine? îl rugă, cu
glasul frânt, bătându-l ușor pe spate și ținându-l strâns la piept. O să
fie foarte tristă când o să afle ce visezi.
Porni spre casă, cu ochii ațintiți asupra drumului.
— Furnicuțule, îi spuse după câteva clipe, mami ți-a povestit
vreodată ce visa când era mică la Luga? Nu? Căci și ea avea
coșmaruri. Știi ce visa? Vaci care o urmăreau.
Anthony bufni în râs.
— Exact, continuă Alexander. Vaci mari, cu tălăngi și ugerele
pline de lapte, o alergau prin sat pe mămica ta și, indiferent cât de
tare fugea, tot o prindeau din urmă.
— Făceau „muuu”? întrebă băiatul.
— O, da!
În timpul nopții, Anthony se furișă în pat lângă mama lui, iar
Alexander și Tatiana nu spuseră nimic. Alexander abia se întorsese
în pat după ce făcuse o baie cu apă rece. Tatiana îl luă în brațe pe
Anthony, iar Alexander o cuprinse și el cu brațul lui rece ca gheața.
 Cicatricele războiului

Cum începea să se întunece mai târziu, se duceau să înoate după

ce plajele din parc se goleau. Tatiana făcea exerciții la bară, se jucau
cu mingea sau construiau castele de nisip; se simțeau de minune
jucându-se pe plajă, agățându-se de bară și înotând în apele
Atlanticului. Alexander își scotea uneori tricoul în timp ce se scălda
în serile calde și molatice – încerca parcă să spele în valurile sărate
ale oceanului tifosul și foametea, războiul și rănile ce refuzau să se
vindece.
Tatiana stătea pe țărm, privind cum tatăl și fiul se jucau în mare.
Se presupunea că Alexander îl învăța pe Anthony să înoate, dar nu
făceau altceva decât să se bălăcească în apele puțin adânci de la mal.
Valurile mici din Miami erau ideale pentru un băiețel. Fiul sărea în
brațele tatălui său, care îl arunca în aer și apoi îl prindea din nou, ca
să-l arunce iarăși în aer și să-l prindă încă o dată. Anthony țipa,
râdea și se bălăcea în apă, radiind de bucurie. Tatiana îi privea de pe
țărm, cu genunchii strânși la piept și cu mâna pironită într-un gest
de implorare: Ai grijă, te rog! Dar nu pe Alexander îl implora. Ci pe
Anthony. Ai grijă să nu-l rănești pe tatăl tău, fiule! Fii blând cu el! Te
implor! Nu vezi cum arată?
Rămânea fără suflare cu fiecare ocazie când îl privea pe
Alexander. Acum alergau în apele oceanului. Prima dată când
Tatiana îl văzuse pe Alexander alergând în râul Kama din Lazarevo,
purtând doar niște boxeri – ca și acum – avea trupul statuar.
Strălucitor și perfect, fără stigmatele războiului. Participase la luptele
din războiul ruso-finlandez; străbătuse râurile din nordul Uniunii
Sovietice; apărase Drumul Vieții de pe lacul Ladoga. Supraviețuise,
ca și ea, asediului din Leningrad. Până la urmă, de ce-i fusese dat să
treacă prin experiențe atât de cumplite?
 Trupul gol al lui Alexander îi oferea acum o priveliște
înspăimântătoare. Spatele, cândva lin și bronzat, purta amprenta
rănilor provocate de șrapnele, de arsuri, de bici sau de baionete,
toate scăldate acum în soarele din Miami. Rana, aproape fatală, de
deasupra rinichiului drept, dobândită în timpul spargerii blocadei
din Leningrad, avea încă mărimea unui pumn. Pieptul, umerii și
coastele îi erau mutilate; brațele și picioarele erau brăzdate de
crestături, de cicatrice și vânătăi rămase în urma tăișurilor cuțitelor și
a prafului de pușcă.
Tatiana vărsa lacrimi amare de câte ori îl privea. Nu era corect! Nu
era drept să poarte pe trup urmele lăsate de Hitler și de Stalin, aici,
în Miami, unde apele tropicale se îngemănau cu orizontul albastru.
Colonelul avea dreptate. Nu era corect.
Și de parcă toate aceste nedreptăți n-ar fi fost îndeajuns, paznicii
lui Alexander îi făcuseră numeroase tatuaje ca pedeapsă pentru
tentativele lui de evadare, ca avertisment pentru alte posibile
infracțiuni și ca stigmat al viitorului – menit, parcă, să-i spună că, de
vei avea vreun viitor, nu va rămâne fără pată.
De câte ori îl privea, simțea cum inima i se frânge de durere.
Pe brațul stâng, avea un tatuaj cu secera și ciocanul. I-l făcuseră cu
fierul încins paznicii de la Katowice – ca semn de recunoaștere.
Deasupra acestuia, pe umăr, avea un alt tatuaj ce imita epoleții de
maior, semn că Alexander petrecuse prea mult timp la carceră. Sub
tatuajul cu secera și ciocanul, purta o stea cu douăzeci și cinci de
vârfuri – câte unul pentru fiecare an de temniță dat de sentința
sovietică. Pe brațul drept, îi înfieraseră numărul 19691 – tortură
preluată cu încântare de sovietici de la predecesorii naziști.
Tot pe brațul drept, avea tatuată o cruce – singura acceptată de
Alexander. Iar deasupra crucii, avea înfierat vulturul Waffen-SS-ului,
alături de svastica nazistă, în semn de respect din partea paznicului
Ivan Karolici față de încăpățânarea lui Alexander de a face vreo
mărturisire, în ciuda bătăilor aplicate.
Numerele lagărelor de concentrare erau cel mai greu de ascuns,
aflându-se aproape de încheietura mâinilor, motiv pentru care evita
să-și suflece mânecile tricourilor. Jimmy îl întrebase care era
semnificația numerelor, iar când Alexander îi explicase că
reprezentau numerele lagărelor de prizonieri, Jimmy, care nu fusese
în război, nu sondase subiectul și Alexander nu-i oferise alte
explicații. Acum, privite prin prisma Holocaustului, numerele
sugerau suferințele îndurate de evrei, suferințele altora, nu ale lui
Alexander. Secera și ciocanul însă, împreună cu însemnele SS-ului,
erau cu neputință de explicat, indiferent de context. Dar numerele
lagărelor de concentrare împletite cu svastica nazistă? La fel de
„mistice”. Nu aveai cum să le justifici. Doar să le ascunzi. De ochii
lumii întregi. Și chiar de ai soției și ai fiului său.
Prin fața Tatianei trecură pe plajă două fetițe însoțite de mama și
de bunicii lor. Când îl văzură pe Alexander, adulții scoaseră un icnet
de consternare; le acoperiră, îngroziți, ochii fetițelor; își făcură
semnul crucii și se îndepărtară cu pași repezi. Tatiana îi condamnă
cu asprime. Alexander, preocupat de joaca cu Anthony, nu-i
observă.
Cândva, în Lazarevo, Alexander avea un trup statuar ca cel al
unui zeu; acum însă – și nu putea să-i judece pe străini pentru
stupoarea cu care îl priveau – Alexander era complet desfigurat și
mutilat. Numai asta vedeau toți cei din jur, numai asta le atrăgea
privirile.
Dar era încă atât de frumos! Puternic, zvelt, cu picioare lungi și
umeri lați, și imposibil de înalt. Se mai îngrășase puțin de când se
întorsese acasă și făcuse mușchi ridicând capcanele cu homari. În
rarele momente când râdea, își arăta dinții albi ce contrastau izbitor
cu chipul ars de soare. Părul tăiat foarte scurt semăna cu țepii de
arici, iar ochii îi păreau uneori unduioși ca de ciocolată.
Era însă traumatizat, fără doar și poate – iar traumele nu erau
nicicând mai pregnante ca aici, în America. În Uniunea Sovietică,
Alexander s-ar fi pierdut printre milioanele de oameni mutilați ca și
el, trimiși, în cojoace de oaie, să taie copaci în pădure și să lucreze în
carierele de piatră din Siberia. Aici, în America, Tatiana îl îmbrăca
din cap până în picioare în haine de in – ca să conducă vase și să
repare motoare.
În timp ce făceau dragoste, Tatiana încerca să uite și să-și strecoare
mâinile printre rănile și cicatricele ce-i brăzdau trupul. Dar le simțea
pretutindeni – pe brațe, pe umeri, pe piept; nu exista loc fără stigmat,
nu exista loc fără urme, nu exista loc fără durere. Se mulțumea să-i
mângâie doar chipul, rămas cumva întreg, deși la baza osului
occipital avea o crestătură lungă, provocată de tăișul unui cuțit.
Alexander purta cicatricele războiului ca nimeni altul. Iar Tatiana
plângea de fiecare dată când îl atingea.
Nu putea să-l atingă noaptea și se ruga ca Alexander să nu-și dea
seama.
— Hai să mergem acasă! le strigă cu glasul frânt, ridicându-se
șovăitoare. Se face târziu. Gata cu joaca! Anthony, ce ți-am spus eu?
Să fii atent!
Nu vezi cum arată tatăl tău?
Cei doi bărbați din viața sa – unul mic, celălalt înalt, înzestrați
amândoi cu aceeași ținută impunătoare și ochi sfredelitori – se iviră
deodată în fața ei, cu picioarele înfipte în nisip și mâinile în șolduri.
— Sunteți gata să mergem? îi întrebă ea, lăsându-și privirea în
pământ.
— Mami, vino și joacă-te cu noi! îi spuse fiul ei pe un ton hotărât.
— Da, mami, vino și joacă-te cu noi! repetă și Alexander.
 — Nu, e timpul să mergem acasă, le răspunse, clipind, orbită
pentru o clipă de mirajul soarelui în amurg.
— Gata! Până aici! zise Alexander, luând-o în brațe și aruncând-o
în apă.
Tatiana rămase fără suflare și, când ieși afară să respire, Alexander
se aruncă asupra ei, jucându-se și bălăcindu-se în apele calde ale
oceanului. Poate că imaginea nu era doar un miraj al soarelui, poate
că totul era aievea și se afla din nou la Leningrad, făcând roata în
fața lui în grădina din Palatul Țarilor, stând cu el în tramvai și
străbătând desculță, la brațul lui, Câmpul lui Marte, asediați de
tancurile lui Hitler și de răutatea lui Dimitri.
Alexander o luă în brațe și o aruncă în aer, apoi, prefăcându-se că
o prinde, o lăsă să cadă în apă. Ea se prăbuși, țipând, în mare și,
ridicându-se în picioare, o luă la fugă spre țărm. Alexander porni pe
urmele ei. Când o prinse, o sărută cu dragoste, iar Tatiana se agăță
de gâtul lui în timp ce Anthony le striga, țopăind de colo colo, să
înceteze. Alexander îi luă pe amândoi în brațe și îi aruncă în ocean,
lăsându-se purtați și legănați de valuri ca vasul pe care locuiau.
 Culoarea preferată a lui Alexander

— Tania, de ce n-ai sunat-o pe Vikki? o întrebă Alexander la micul

dejun.
— O s-o sun. Suntem aici doar de câteva săptămâni, îi răspunse
ea. Ce-i cu atâta grabă?
— Mai exact, de unsprezece săptămâni.
— Unsprezece săptămâni! Nu mai spune!
— O știu prea bine – doar am plătit unsprezece chirii.
— Nici nu știu cum a trecut timpul! Cum de mai suntem încă aici?
murmură Tatiana, schimbând iute subiectul și vorbindu-i despre
Thelma.
Thelma era o vânzătoare drăguță de la magazin, pe care Tatiana o
cunoscuse cu câteva zile în urmă. Soțul ei se întorsese de curând din
Japonia. Thelma căuta o cale prin care să-l scoată din apatia în care
căzuse. Tatiana îi sugerase excursiile cu barca, iar Thelma agrease
ideea.
Se pare, însă, că nu-și găsise timp să vină la debarcader, nici în
după-amiaza aceea, nici a doua zi, deși vremea era, în general,
senină și frumoasă. Când Tatiana o întâlni la magazin câteva zile mai
târziu, Thelma invocă un pretext pentru a justifica absența,
spunându-i însă că spera să ajungă măcar în acea zi la prânz – și o
întrebă dacă avea să vină și ea. Tatiana îi spuse că nu avea cum,
deoarece fiul ei trebuia să doarmă după-amiaza, iar ea trebuia să se
ocupe de gospodărie. Thelma încuviință înțelegătoare din cap, căci și
ea avea treburi casnice de făcut. Pregătea o plăcintă crocantă cu
mere, deliciul soldaților întorși de pe front.

Alexander aducea acasă o grămadă de bani. Un dolar, doi dolari,

cinci dolari, douăzeci de dolari.
 — Până și matematica îmi joacă acum feste, începu Tatiana, stând
la masa din bucătărie cu un vraf de bancnote de câte un dolar și cinci
dolari în față. Nu mai reușesc să număr atâția bani. Ai câștigat… o
sută de dolari astăzi?
— Îhî!
— Alexander, tare mi-ar plăcea să știu ce le faci clientelor de pe
vas ca să-ți dea o sută de dolari pe zi.
El continuă să fumeze, cu un zâmbet pe buze, fără să-i răspundă.
— Nu e o întrebare retorică. Soția ta așteaptă un răspuns.
Alexander izbucni în râs. Tatiana i se alătură și ea. A doua zi însă,
când se duse să-l ia pe Anthony de la debarcader, o văzu pe Thelma,
elegant îmbrăcată, stând mult prea aproape de soțul ei. Abia o
recunoscu, deoarece la magazin Thelma nu era machiată și purta
uniforma băcăniei unde lucra. Acum, avea părul ondulat și aranjat,
era machiată și elegant îmbrăcată, degajând prin toată ținuta ei o
atitudine provocatoare, deși n-ar fi putut spune cu precizie ce anume
era mai provocator – fusta mulată pe șolduri, picioarele goale ce i se
iveau de sub fustă, buzele date cu o nuanță stridentă de ruj sau poate
capul înclinat într-o parte, într-un gest de cochetărie.
— Thelma? o strigă Tatiana, traversând pasarela spre debarcader.
Tu ești?
Thelma se întoarse, tresărind deodată, de parcă ar fi auzit o voce
din mormânt.
— O! Bună!
— O! Bună! repetă Tatiana, strecurându-se între ea și Alexander.
Văd că l-ai cunoscut pe soțul meu, continuă apoi, sfredelind-o cu
privirea. Dar soțul tău unde e?
— N-a putut să vină astăzi, răspunse Thelma, făcându-i cu mâna
și îndepărtându-se pe tocurile ei înalte.
 Tatiana nu spuse nimic – atunci. Dar a doua zi de dimineață, în
prezența soțului ei, care își lua micul dejun, îl descusu pe Anthony și
află că Thelma venea la debarcader de câteva zile bune.
— Serios?
— Nu, nu e adevărat, interveni Alexander.
— Vine cu soțul ei, Anthony?
— O, nu! N-are soț. I-a spus lu’ tati că a părăsit-o. Nu i-a mai
plăcut să fie însurat după război.
— Serios?
— Da! Și ne-a adus plăcintă crocantă cu mere, continuă băiatul,
lingându-se pe buze. A fost atât de delicioasă!
Tatiana nu mai spuse nimic. Nu-și ridică nici măcar privirea.
Alexander își înclină capul într-o parte ca să-i atragă atenția, fără să
rupă însă tăcerea. Când se duse s-o sărute, îi cuprinse chipul în
căușul palmelor și îi ridică privirea spre el. O scruta cu ochi
strălucitori și iscoditori. Apoi o sărută cu foc, stârnindu-i valuri de
plăcere în stomac, și plecă la muncă.
La prânz, când se duse să-l ia pe Anthony de la debarcader, n-o
mai găsi pe Thelma acolo.
— Mami, îi povesti băiatul în șoaptă, nu știu ce i-a spus tati de
dimineață de-a făcut-o să plece cu ochii în lacrimi!
N-o mai văzu niciodată pe Thelma, nici măcar la magazin.

— N-ai vrea să vii cu mine pe vas de dimineață sau la prânz? o

întrebă Alexander când se întoarse acasă. Poți să vii când vrei tu.
— Serios?
— Firește. Când ai chef. Nu ți-ai exprimat interesul, adăugă după
o scurtă șovăială. Până acum.
Glasul îi era presărat de o nuanță ușor… Tatiana nu știa cum s-o
definească… Acuzatoare? Dar de ce-ar fi acuzat-o? Că îi gătea, îi
spăla rufele și făcea curățenie? Că își împletea părul, se aranja și își
făcea buzele trandafirii? Că se îmbrăca în straie străvezii și își dădea
cu ulei de mosc în fiecare seară? Că făcea tot ce-i stătea în putință ca
să-l atragă? Că îl lăsa pe Anthony să vină în fiecare dimineață la
debarcader?
Se gândea să sondeze lucrurile. Dar ce anume să sondeze? Îl
cercetă cu intensitate, dar pentru Alexander subiectul era încheiat,
cum se întâmpla de fiecare dată, preocupat cum era să citească
ziarul, să bea, să fumeze sau să vorbească cu Anthony.
Tatiana îl însoți pe vas a doua zi de dimineață.
— Te-ai tuns scurt ca un soldat, îi șopti o fată care se așezase lângă
el, în timp ce Tatiana stătea pe o bancă, ținându-l pe Anthony pe
genunchi. De parcă ai fi în armată, insistă ea, văzând că Alexander
nu-i răspunde.
— Am fost în armată.
— Grozav! Și unde ai luptat?
— Pe Frontul de Est.
— Impresionant! Hai, povestește-mi! Vreau să știu totul. Unde e
Frontul de Est? N-am auzit niciodată de ținuturile astea. Tata a
luptat în Japonia. Încă nu s-a întors, continuă fata, care nu avea mai
mult de douăzeci și ceva de ani, vorbind fără încetare. Căpitane,
conduci vasul atât de repede și vântul bate atât de tare, iar eu port o
fustă atât de vaporoasă! Crezi că vântul ar putea să mi-o ridice într-
un mod indecent? îl întrebă chicotind.
— Mă îndoiesc. Ant, nu vrei să vii să mă ajuți la cârmă?
Anthony veni în fugă la tatăl lui. Fata se întoarse cu fața spre
Anthony și spre Tatiana, care îi făcu, zâmbind, cu mâna.
— E fiul tău?
— Da.
— Și aceea e…?
— Soția mea.
 — O, scuză-mă! N-am știut că ești însurat.
— Da, sunt. Tania, vino-ncoa’! Ți-o prezint pe… îmi pare rău, nu
ți-am reținut numele.
— Iartă-mă, dar s-ar putea ca vântul să-ți ridice fusta într-un mod
cât se poate de indecent, îi spuse Tatiana fetei, trecând pe lângă ea ca
să ajungă la Alexander. N-ar fi rău s-o ții cu mâinile.
Alexander își mușcă buza. Tatiana rămase calmă lângă el, cu
mâna pe cârmă.
— Va trebui să-mi las părul să crească, altfel risc tot felul de
întrebări, zise el, spre seară, când se întorceau acasă.
Pentru că Tatiana nu-i răspunse – se îndoia că părul lung îl va
transforma pe Alexander într-un individ respingător – el insistă să-i
spună ce părere avea.
— Atenția de care te bucuri din partea femeilor… ți-o dorești sau
nu?
— Îmi sunt indiferente, iubito, îi răspunse, cuprinzând-o cu
brațul. Dar tu continui să mă distrezi.

Tatiana îl întâmpină tăcută când Alexander se întoarse, a doua zi,

acasă
— Ce-ai pățit? Ești mai ursuză ca de obicei, remarcă el ieșind din
baie.
— Dar nu sunt ursuză de obicei, protestă ea. Am făcut un test
astăzi, adăugă oftând adânc.
— Ce test? o întrebă Alexander, așezându-se la masă. Ce-și
dorește soțul să mănânce?
— Soțul își dorește banane plantain asezonate cu morcovi și
porumb, pâine, creveți și plăcintă crocantă cu mere și înghețată.
— Plăcintă crocantă cu mere? repetă Alexander zâmbind. O, da,
într-adevăr! exclamă râzând și ungându-și chifla cu unt. Mai spune-
mi câte ceva despre testul ăsta!
— L-am găsit într-una dintre revistele mele, Ladies Home Journal –
„Cât de bine îți cunoști soțul?”
— Într-una dintre revistele tale, continuă Alexander cu gura plină.
N-am știut ca citești vreo revistă.
— Poate n-ar fi rău să-l faci și tu.
— Și cum te-ai descurcat? o întrebă privind-o peste masă, în timp
ce își ungea altă chiflă cu unt.
— N-am știut să răspund la întrebări, așa de bine m-am descurcat,
preciză Tatiana. Se pare că nu te cunosc deloc.
— Serios? făcu Alexander, cu o expresie pe jumătate serioasă, pe
jumătate ironică.
— Uite ce întrebări pun! spuse Tatiana, deschizând revista la
pagina unde se afla testul. Care este culoarea preferată a soțului tău?
Nu știu. Care este mâncarea lui preferată? Habar nu am. Ce sport îi
place? Iar nu știu. Care este cartea lui preferată? Filmul preferat?
Cântecul preferat? Ce aromă de înghețată îi place? Cum preferă să
doarmă – pe spate sau pe o parte? Cum se numește școala pe care a
absolvit-o? Nu știu niciun răspuns.
— Nici măcar cum îmi place să dorm? o întrebă Alexander,
râzând.
— Nu!
Continuând să muște din chifla unsă cu unt, se ridică în picioare
și, luându-i revista din mână, o aruncă la gunoi.
— Ai dreptate, dădu el din cap. Nu mai e nimic de făcut. Soția
mea habar nu are ce aromă de înghețată îmi place. Un motiv serios
de divorț. Crezi că vom găsi vreun preot care să ne anuleze
căsătoria? o întrebă ridicând din sprâncene și venind spre ea.
— Tu faci haz, zise Tatiana stând abătută pe scaun. Dar este foarte
grav.
 — Nu mă cunoști pentru că nu știi ce culoare îmi place?! exclamă
Alexander nedumerit. Întreabă-mă tot ce vrei și o să-ți spun!
— Ba n-o să-mi spui nimic! Nu mai vorbim aproape deloc! îi
răspunse ea izbucnind în lacrimi.
Încetând să mai râdă și privind-o uluit, cu ochii mari cât cepele,
Alexander încremeni pe loc, aproape fără grai.
— Până acum câteva clipe toată povestea asta îmi părea nostimă,
murmură el în cele din urmă.
— Dacă nu știu un lucru atât de simplu cum este culoarea ta
preferată, îți imaginezi câte alte lucruri nu știu?
— Dar nici măcar eu nu știu ce culoare îmi place! Habar n-am ce
film, ce carte sau ce cântec prefer! Nu știu și nici nu mă interesează.
Niciodată nu mi-a trecut prin minte așa ceva. Dumnezeule mare, la
asta se gândesc oamenii după război?
— Da!
— La asta vrei să ne gândim și noi?
— Ne-ar ajuta să ne stăvilim alte gânduri.
Anthony ieși atunci din dormitorul lui și, cum se întâmpla mereu,
îi împiedică să-și ducă discuția la bun sfârșit până nu adormi din
nou. Toate certurile îl implicau într-un fel sau altul, căci, imediat
cum îi auzea ridicând vocea, venea imediat să-i despartă.
Mai târziu însă, stând învăluiți în întuneric, Tatiana îi spuse lui
Alexander, cu tristețe în glas:
— Nu ne cunoaștem deloc. Am înțeles acum – poate puțin cam
târziu – că nu ne-am cunoscut niciodată cu adevărat.
— Vorbește în numele tău! ripostă Alexander. Știu ce viață ai dus
și știu cum să te ating ca să te fac să vibrezi. Știi ce viață am dus și ce
coarde să atingi ca să mă faci să vibrez.
Poate că știa într-adevăr, în adâncul sufletului, cum putea s-o facă
să vibreze, dar n-o mai făcea de mult timp. Nu-i mai atingea
coardele ce-o făceau să cânte și să danseze deopotrivă. Nu știa de ce
n-o mai făcea și nici cum să-l întrebe.
— Și acum am putea să facem dragoste fără să mai plângi?
Doar nu avea să-i sugereze ce coarde să-i atingă!
— Măcar o dată! Și nu e nevoie să-mi spui că plângi de fericire.
Încercă să nu mai plângă în timp ce făceau dragoste. Dar îi era cu
neputință.
Atingerile, mângâierile, dezmierdările ar fi trebuit să-i poarte spre
culmi de neatins, spre tărâmuri de plăcere și extaz, fără dezlănțuirea
unor amintiri bântuite de demoni și stihii, pe care încercau în zadar
să le țină ferecate adânc în sufletul lor.
Noaptea, în dormitor, se prefăceau în niște animale nocturne; nu
aprindeau niciodată lumina. Nu mai puteau continua așa. Tatiana
trebuia să ia taurul de coarne.

— Ce e mirosul ăsta infernal? întrebă Alexander, întorcându-se

acasă de la debarcader.
— Mami și-a pus maioneză în cap, răspunse Anthony, cu o
grimasă ce spunea mai degrabă: Mami și-apus câh în cap.
— Ce-a făcut?
— Asta a făcut. Și-a turnat un borcan întreg de maioneză în cap! A
stat așa ore întregi și acum n-are apă fierbinte ca să se spele.
Alexander bătu la ușa de la baie.
— Lasă-mă-n pace! strigă Tatiana.
— Eu sunt!
— Cu tine vorbeam!
Alexander deschise ușa și intră în baie. Tatiana stătea în cadă, cu
părul ud și unsuros. Când îl văzu, își acoperi sânii cu mâinile.
— Ce faci? o întrebă, cu chipul lipsit de orice expresie.
 — Nimic. Ce faci tu? Cum a fost la muncă?… Un singur cuvânt
din partea ta, Alexander, și… spuse apoi, văzându-i expresia.
— Dar n-am zis nimic. Mai ai de gând să ieși din baie? Poate să
pregătești și ceva de mâncare?
— Apa e doar călduță și nu reușesc să mă spăl cum trebuie.
Aștept să se încălzească apa din rezervor.
— O să mai dureze ceva.
— Am timp. Nu ți-e foame, sper!
— Pot să te ajut? o întrebă Alexander, încercând cu greu să-și
păstreze mina serioasă. Să încălzesc niște apă și să te ajut să te speli?
Amestecând apa fiartă cu cea rece, Alexander își suflecă mânecile
și, așezându-se pe marginea căzii, îi frecă părul Tatianei cu șampon.
Mai târziu, mâncară sanvișuri cu brânză și supă de roșii Campbell.
Apa din rezervor se încălzi din nou; și Tatiana își spălă iar părul.
Mirosul părea să iasă, dar când părul se usca, mirosea din nou a
maioneză. După ce-l culcară pe Anthony, Alexander o ajută din nou
să se spele. Rămaseră fără șampon. Folosiră săpun de scos pete.
Mirosul persista.
— Duhnește ca homarii tăi, încercă ea.
— Nici pomeneală! Nu duhneau în halul ăsta.

— Mami miroase aproape ca înainte, îl înștiință Anthony pe

Alexander când acesta se întoarse a doua zi acasă. Miroase-i părul,
tati!
Tati se supuse, aplecându-se spre ea și îmbătându-și simțurile cu
aroma părului ei.
— Mmm, exact ca înainte, încuviință el, jucându-se cu mâinile
printre șuvițele Tatianei.
Își lăsase părul să-i cadă liber pe spate – o cascadă de mătase
aurie, strălucitoare și catifelată. Își cumpărase șampon de căpșuni și
săpun cu aromă de vanilie.
— Îți place? îl întrebă tulburată, ridicându-și privirea spre el.
— O știi prea bine, replică Alexander luându-și mâna din părul ei
și scrutând-o din cap până în picioare.
Ea pregăti friptură garnisită cu banane plantain și ruladă de roșii.
Mai târziu, pe punte, Alexander îi spuse cu glas domol să-i aducă
peria de păr.
Ea i-o aduse. Așezându-se în spatele ei, începu să-i perie părul,
încet și duios, mângâindu-i cu palma fiecare șuviță.
— Este atât de catifelat, murmură el. De ce naiba ți-ai dat cu
maioneză?
— Devenise uscat după ce l-am vopsit, l-am dat cu leșie și, în
final, l-am spălat în apele sărate ale oceanului, îi explică Tatiana.
Maioneza ar fi trebuit să-i redea tușeul catifelat de odinioară.
— De unde ai aflat asta?
— Am citit într-o revistă de modă.
Închise ochii. Atingerile lui blânde îi provocau valuri de plăcere,
făcând-o să se înfioare din cap până în picioare.
— Nu mai citi revistele alea! zise Alexander, plimbându-și buzele
pe gâtul ei.
Tatiana gemu de plăcere, stânjenită însă la gândul că nu se putea
abține.
— Dacă nu le citesc, cum voi reuși să-i fac pe plac soțului meu? îl
întrebă, gâtuită de emoție.
— Tatia, n-ai nevoie de reviste pentru asta.
Rămâne de văzut, se gândi ea uimită de propria-i îndrăzneală,
întinzând brațele spre el.

Cu mâinile sub cap, Alexander o aștepta gol în pat. Tatiana încuie

ușa, își scoase capotul de mătase și rămase în fața lui, cu cosițele-i

Î
lungi și bălaie curgându-i pe umeri. Îi plăcea licărul din ochii lui. Nu
erau indiferenți. Când Alexander se întinse să stingă lumina, Tatiana
îl opri, zicându-i s-o lase aprinsă.
— S-o las aprinsă? întrebă el. Asta e ceva cu totul nou.
— Vreau să mă privești, îi spuse ea, urcându-se călare deasupra
lui și dezmierdându-i încet pieptul cu părul ce-i cădea în cascadă pe
umeri. Îți place?
— Mmm, murmură Alexander, cuprinzându-i șoldurile cu
mâinile și arcuindu-și abdomenul printre bolta coapselor ei.
— E moale, nu-i așa? șopti ea. Moale, mătăsos… și catifelat.
Și Alexander gemu.
Gemu! Deschise gura și scoase un geamăt de încântare.
— Lasă-te purtat pe valurile plăcerii, Șura! murmură ea,
continuând să-i mângâie ușor abdomenul gol și să-i atingă pieptul
cu părul despletit.
Dar jocul devenea mult prea incitant pentru ea; trebuia să-i pună
capăt.
— Mi-am imaginat că dacă avea să fie din nou catifelat, șopti apoi,
mișcându-și capul dintr-o parte în alta și legănându-și părul
deasupra pieptului său, îți vei dori să-ți adâncești din nou mâinile…
și buzele prin el.
— Dar îl ating deja cu mâinile.
— N-am spus să-l atingi. Ci să te adâncești cu totul printre
faldurile lui.
Alexander îi mângâie părul.
— Nu așa, făcu Tatiana clătinând din cap. Vreau să-l mângâi cum
o făceai cândva.
Alexander închise ochii, cu gura întredeschisă. O trase cu mâinile
spre el și își înălță pelvisul spre ea. O voia cu atâta patimă și ardoare
încât jocul avea să se sfârșească mult prea devreme.
 Tatiana se aplecă deasupra lui și începu să-i danseze tangoul
iubirii.
— Spune-mi, îi șopti cu buzele pecetluite pe chipul lui, de ce nu-ți
mai pasă cum îmi aranjez părul?
— Ba da, chiar îmi pasă.
— Nu e adevărat. Te cunosc prea bine. Spune-mi ce s-a întâmplat!
Fără să răspundă, Alexander își desprinse mâinile de pe șoldurile
ei și i le puse pe genunchi.
— Spune-mi de ce nu mă mai atingi cum o făceai cândva?
Alexander șovăi, cufundat în aceeași tăcere copleșitoare,
evitându-i privirea iscoditoare.
— Părul nu mai e al Tatianei de odinioară, șopti el. E al unei alte
Tatiane, cea din New York, cu tocuri înalte și cu unghii date cu ojă
roșie, cea care participa la serate dansante și își clădea o viață fără
mine, căci mă credea mort, așa cum era și firesc s-o faci. Nu sunt
supărat pe tine. Dar mie asta îmi evocă părul tău.
— Vrei să-l tai? îl întrebă ea, punându-i mâna pe obraz. Îl tai chiar
acum dacă vrei.
— Nu, îi răspunse Alexander, întorcându-și capul într-o parte.
Rămaseră amândoi adânciți în tăcere.
— Dar nimic nu pare îndeajuns, nu-i așa? continuă el apoi. Nu
reușesc să te dezmierd așa cum ar trebui. Nu reușesc să te fac
fericită. Nu reușesc să-ți spun nimic din ce-ți dorești. Nu reușesc să-ți
dăruiesc nimic din ce ți-am dăruit cândva.
— Ești aici și nimic altceva nu mai contează, răspunse ea încet,
ridicându-se în capul oaselor și închizând ochii ca să nu-i mai vadă
brațele tatuate și cicatricele de pe piept.
— Spune-mi adevărul! Nu ți se pare mai greu tot ce trăim acum –
viața asta presărată de teste preluate din reviste pentru femei?
Testele astea nu fac altceva decât să scoată în evidență absurditatea
ideii de normalitate. Nu crezi că ți-ar fi fost mai ușor să duci o viață
alături de Edward Ludlow la New York? Sau poate mie alături de
cineva ca Thelma? Fără un trecut împreună. Fără amintiri comune.
Fără demoni de care încercăm cu disperare să fugim amândoi.
— Ar fi fost mai ușor pentru tine?
— Măcar nu te-aș mai auzi plângând în fiecare seară, ripostă el.
Nu m-aș mai simți, în fiecare clipă a vieții mele, un ratat.
— O, Doamne! Ce tot spui? îngăimă Tatiana, încercând să se
elibereze din strânsoarea mâinilor sale.
— Știi foarte bine ce vreau să spun, îi răspunse, țintuind-o cu ochi
scăpărători. Vreau să am amnezie! Vreau să sufăr o lobotomie! Să
nu-mi amintesc nimic! Să nu mă mai gândesc la nimic! Uite prin câte
ne-a fost dat să trecem, Tania! Amândoi! Îți mai amintești cum eram
cândva? Și uite cum suntem acum!
Prin fața ochilor lui Alexander treceau imagini greu de închipuit –
revedea ținuturile și satele pârjolite de foc și război pe care le
străbătuse în drumul lui spre Podul Sfintei Cruci, peste Vistula,
printre munți și dealuri, ca să fugă în Germania, să-l scape pe Pașa și
să ajungă la Tatiana. Și dăduse greș. Douăzeci de tentative de
evadare – două din lagărul de la Katowice, una din castelul de la
Coldi și șaptesprezece din lagărul de la Sachsenhausen. Dar nu
reușise niciodată să ajungă la ea. Luase numai decizii greșite.
Alexander o știa prea bine. Cum o știa și Anthony. Când băiatul
dormea, părinții lui pribegeau ore în șir prin ținuturile Europei
bântuite de fantasmele războiului. Iar amintirile erau copleșitoare.
— Încetează! murmură Tatiana. Încetează odată pentru totdeauna!
N-ai dat greș. Privești lucrurile dintr-un unghi greșit. Ai rămas în
viață și asta e tot ce contează. Și știi că așa este. De ce faci asta?
— De ce? repetă el. Vrei să afli răspunsul stând călare pe
abdomenul meu, goală și cu părul despletit? Bine, uite răspunsul!
Nu vrei să-l afli? Atunci nu mă mai întreba nimic! Stinge lumina,
leagă-ți părul și dă-te… se opri, apoi continuă: Dă-te la o parte de pe
mine fără să mai spui absolut nimic!
Dar Tatiana refuză să se supună. Nu voia un răspuns, voia
mângâieri și atingeri… și le voia cu disperare. Deși cuvintele lui îi
frângeau sufletul, dorința de a-i simți atingerile era mult mai
puternică. Rămase încremenită pe loc, cu ochii ațintiți asupra lui. Și
începu să-i mângâie pieptul, brațele, umerii. Aplecându-se deasupra
lui, îi exploră chipul cu buzele, zăbovind apoi pe gâtul lui. După un
timp, simțind că se mai liniștise, îi șopti: Șura… Ești cu mine, cu Tania,
cu soția ta…
— Ce vrei, Tania, draga mea soție? o întrebă, plimbându-și
mâinile pe coapsele și pe talia ei ca apoi să-i poposească printre
buclele catifelate ale părului.
Se simțea stânjenită de pasiunea cu care îl dorea. Dar dorința îi era
cu atât mai mistuitoare.
— Ce-ți dorești? o întrebă Alexander, zăbovind cu mâinile pe
șolduri și înfigându-i degetele în carne cu o poftă la fel de nesățioasă
ca și a ei. Hai, spune-mi!
Ea se întinse deasupra lui, atingându-i gura cu sânii.
Gemând din nou, Alexander, îi cuprinse sfârcurile cu buzele.
— Vreau să-mi mângâi părul cum o făceai cândva, murmură
Tatiana, împletindu-și gemetele cu ale lui. Să mi-l înfășori printre
degete, să te joci și să mă atingi cum o făceai odinioară, adăugă,
fremătătoare. Îmi plăcea așa de mult! Îți mai aduci aminte?
Înălțându-se tot mai sus, pe pieptul lui, Tatiana ajunse să stea
călare deasupra gurii lui fierbinți. Te rog, Șura, îi șopti ea, atinge-mă
așa cum o făceai cândva! Și, apucând cu mâinile tăblia patului, se lăsă
și mai mult deasupra lui.
De această dată, Alexander, rămas fără suflare, nu se mai lăsă
rugat încă o dată. Când îi simți buzele-i moi iscodindu-i adâncurile,
pentru prima oară de când se aflau în America, Tatiana rămase și ea
fără suflare. Și începu să plângă. Abia se mai ținea de tăblia patului.
— Gata, gata, Tatiașa! Și știi ceva? Tocmai am descoperit că
blondul este culoarea mea preferată.
Atingerile mistuitoare ale buzelor lui o purtau pe culmile
extazului. Iar Tatiana vărsa lacrimi de fericire și de plăcere. Te implor,
Șura, nu te opri, dragostea mea! murmura printre spasme și gemete,
desferecând porțile paradisului. O, Doamne, da!… O, Șura!… Șura!…
Șura!…

A doua zi de dimineață, când Alexander intră în bucătărie ca să-și

bea cafeaua, Tatiana îl întrebă, îmbujorată toată la față:
— Ce-ai vrea să mănânci la micul dejun, Alexander?
Luând-o în brațe și așezând-o în fața lui pe tejgheaua din
bucătărie, îi răspunse, cu ochi scăpărători și lacomi de dorință:
— Acum, că s-a luminat de ziuă, am redevenit Alexander?
Și îi pecetlui buzele într-un sărut plin de înflăcărare.
 Lovers Key

Într-o duminică toridă și umedă – când primăvara se îngemăna cu

vara – Alexander împrumută de la Mel un velier cu un singur catarg
și îi duse în golf, unde credeau că se vor bucura de puțină răcoare.
Briza umedă făcea aerul și mai înăbușitor, dar pentru că erau singuri
pe mare, Alexander se dezbrăcă, rămânând doar în pantaloni scurți
iar Tatiana, în costum de baie. Se lăsau purtați de valuri sub soarele
de la Tropicul Racului. Alexander aduse două undițe și niște
viermișori pe post de nade. Vântul le era prielnic, iar velierul plutea
în tihnă pe apele calme din Key Biscayne, purtându-i spre sud, spre
Lovers Key, unde acostară ca să mănânce. După ce-l ajută pe tatăl
său să desfacă frânghiile velei, Anthony rămase rezemat de mama
lui – când începu să moțăie. Apoi adormi de-a binelea. Zâmbind,
Tatiana îl luă în brațe, astfel încât băiatul să stea cât mai comod cu
putință.
— Știu cum se simte, spuse ea, închizând ochii. Locurile astea sunt
atât de liniștitoare.
Ridicând ancora, Alexander lăsă vasul să plutească în voie și se
așeză lângă ea pe banca albă de la cârmă. Își aprinse o țigară și îi
oferi ceva de băut; stăteau în liniște, legănați de valuri.
Vorbeau în rusă, retrăind vremuri de mult apuse. De obicei
discutau în engleză, dar în ziua aceea își îmbrăcau gândurile în
graiul slavon.
— Șura, suntem aici de șase luni.
— Da. Și n-am văzut nici măcar un fulg de nea.
— Am avut, în schimb, trei uragane.
— Uraganele nu mă deranjează.
— Dar căldura și atmosfera înăbușitoare?
— Nici asta nu mă deranjează.
 Tatiana îl cercetă cu privirea.
— Aș fi încântat să rămânem, adăugă încet Alexander. E un loc
ideal pentru mine.
— Îți place să locuiești pe un vas?
— Am putea să ne luăm o casă.
— Vrei să conduci bărci și să plimbi fete toată ziua?
— Am o soție, nu mai știu la ce sunt bune fetele, zâmbi el. Dar
recunosc că îmi plac bărcile.
— Asta îți dorești pentru tot restul vieții? Să stai pe apă la cârma
unui vas?
Se îndepărtă ușor de ea, ștergându-și zâmbetul de pe chip.
— Nu retrăiești în fiecare noapte anumite amintiri? îl întrebă
Tatiana, cu glas domol, trăgându-l spre ea cu mâna liberă; cu
cealaltă, îl ținea pe Anthony.
— Ce legătură au amintirile cu apa?
— Nu cred că apa e un element salutar, îi răspunse ea. Mă
îndoiesc că te ajută. Poate ar trebui să plecăm, adăugă, după o scurtă
șovăială.
— Ei bine, eu nu sunt de aceeași părere.
Se așternu tăcerea. Alexander își aprinse altă țigară.
Pluteau pe apele verzi ale oceanului străjuit pe alocuri de insule.
Întinderea imensă, lichidă, îi tulbura sufletul Tatianei. Căci fiecare
unduire îi amintea de Neva sub soarele nordic al Leningradului ce-i
fusese cândva cămin. Leningradul scăldat în lumina nopților albe și
în apele Nevei, Leningradul – sălașul amintirilor pe care voia să le
uite și să le păstreze deopotrivă.
Alexander o scruta cu privirea. Sub soarele din Coconut Grove,
ochii îi căpătau uneori unduirile ciocolatei.
— Ți-au apărut alți pistrui, deasupra sprâncenelor, îi spuse apoi,
sărutându-i genele. Ai părul catifelat și auriu și ochii ca apele
oceanului, continuă el, dezmierdându-i chipul. Cicatricea ți-a
dispărut aproape cu totul. A mai rămas doar o dungă albă. Care abia
se mai vede.
Vorbea despre rana căpătată în timp ce încerca să fugă din
Uniunea Sovietică.
— Hmm!
— Spre deosebire de ale mele?
— Rănile tale sunt mult mai adânci, dragostea mea, replică
Tatiana punându-și mâna pe chipul lui Alexander și închizând iute
ochii, să nu-și trădeze freamătul lăuntric.
— Tatiașa! șopti el, aplecându-se spre ea și sărutând-o cu foc.
Trecuse un an de când îl găsise încătușat în carcera din
Sachsenhausen. Un an de când îl smulsese din ghearele călăilor lui
Stalin. Cum de trecuse un an? Și cât de mult îi părea un an?
O eternitate în purgatoriu, o clipită în paradis.

Avea vasul plin de femei – bătrâne, tinere, văduve, proaspăt

căsătorite și, mai nou, și însărcinate. „Îți jur că n-am nicio legătură cu
asta”, îi spunea Alexander. Dar și de veterani abia întorși din război.
Unii erau străini. Unul dintre aceștia, Frederik, mergea în baston și
vorbea cu un puternic accent olandez. Îi plăcea să stea lângă
Alexander și să privească marea. Venea dimineața, fiindcă vremea de
la prânz era mult prea toridă pentru el. Stătea cu Anthony lângă
cârma lui Alexander. Băiatul i se așeza deseori în poală. Într-o zi, în
timp ce se jucau împreună, pocnind din palme, Anthony îi spuse lui
Frederik:
— Uite, și tu ai numere pe braț! Tati, privește, și el are numere ca
tine!
Alexander și Frederik schimbară o privire. Alexander își întoarse
iute capul, dar nu înainte de a vedea lacrimile din ochii lui Frederik.
Acesta nu spuse nimic, dar la prânz, după ce acostară, rămase în
urmă și o întrebă pe Tatiana dacă putea să discute cu soțul ei între
patru ochi. Privindu-l cu îngrijorare pe Alexander, ea-i lăsă
sandviciurile și plecă acasă cu Anthony.
— Unde ai fost închis? îl întrebă Frederik.
Părea îmbătrânit prematur, deși avea doar patruzeci și doi de ani.
— Eu am fost la Treblinka, adăugă el apoi. Imaginează-ți tot
drumul de la Amsterdam la Treblinka!
Alexander clătină din cap. Își aprinse o țigară, oferindu-i una și lui
Frederik.
— Ți-ai făcut o impresie greșită, zise el.
Frederik îl refuză:
— Arată-mi brațul!
Alexander se supuse, suflecându-și mâneca albă de in.
— Nu, nu mi-am făcut deloc o impresie greșită. Le-aș recunoaște
imediat. De când sunt soldații americani înfierați cu numere
germane?
Alexander fumă îndelung, dar nu știa cum să prelungească
tăcerea.
— Nu știu ce să-ți spun, îi răspunse în cele din urmă. Am fost într-
un lagăr de concentrare din Germania.
— Asta e limpede. Dar unde anume?
— La Sachsenhausen.
— Aha! A fost centru de formare pentru ofițerii SS.
— Printre multe altele, răspunse Alexander.
— Cum ai ajuns acolo?
— E o poveste lungă.
— Avem tot timpul din lume. În Miami trăiește o comunitate mare
de evrei expatriați. N-ai vrea să mă însoțești diseară la una dintre
întrunirile noastre? Ne întâlnim în fiecare joi. Stăm de vorbă, mai
bem câte ceva. Sunt convins că simți nevoia să fii în preajma unor
oameni ca tine.
— Nu sunt evreu, Frederik.
— Nu înțeleg, replică el, șovăitor. De ce ți-au tatuat nemții
numerele pe braț?
— Nu nemții mi le-au făcut.
— Și atunci cine?
— Sovieticii. Au ocupat lagărul după război.
— Porcii! Oricum nu mai înțeleg nimic. Dar vino cu mine! Avem
și trei evrei polonezi – greu de crezut că a mai scăpat vreunul, nu-i
așa? Au fost închiși de sovietici după ce Ucraina a ajuns din nou în
mâinile lui Stalin. Discută în fiecare joi despre ocupația germană și
cea sovietică.
— Hitler e mort, răspunse Alexander. La fel și Mussolini. Hirohito
a fost înlăturat de la putere. Fascismul a căpătat deodată un renume
prost după ce s-a bucurat de popularitate timp de douăzeci de ani.
Dar cine e mai puternic ca oricând? Răspunsul ar trebui să-ți ofere
un indiciu.
— Hai, nu mai vorbi în dodii! De ce ți-ar face rusnacii una ca asta
dacă nu ești evreu? Nu stigmatizau prizonierii de război americani;
doar luptau de aceeași parte a baricadei.
— Dacă sovieticii ar fi știut că sunt american, m-ar fi împușcat cu
ani în urmă.
— Tot nu înțeleg nimic… spuse Frederik, privindu-l bănuitor.
— Nu pot să-ți explic.
— În ce divizie ai luptat?
— În armata lui Rokosovski, îi răspunse Alexander, oftând adânc.
Batalionul 97 penal.
— Dar asta nu e armata Statelor Unite…
— Am fost căpitan în Armata Roșie.
 — O, Doamne Dumnezeule! exclamă Frederik, vădit uluit. Ești
ofițer sovietic?
— Da.
Frederik porni să străbată pasarela cu pași atât de repezi că
aproape se și împiedică.
— Mi-am făcut într-adevăr o impresie greșită despre tine, spuse
apoi, îndepărtându-se cât putea de iute. Uită că ne-am cunoscut
vreodată!
Alexander era vădit supărat când se întoarse acasă.
— Anthony! strigă el imediat cum intră pe ușă. Vino încoa’! Ți-am
mai spus-o și ți-o repet din nou – pentru ultima oară! Nu mai povesti
nimănui nimic despre mine!
Băiatul îl privea uluit.
— Nu trebuie să înțelegi, doar să mă asculți! Ți-am spus să-ți ții
gura, dar continui să trăncănești vrute și nevrute de parcă aș fi vorbit
la pereți.
Tatiana încercă să intervină, dar Alexander o întrerupse cu
asprime.
— Ant, ca pedeapsă pentru ce-ai făcut azi, mâine nu te mai iau pe
vas. Poți să vii poimâine, dar dacă te mai aud vreodată spunându-le
ceva clienților despre mine, n-ai ce să mai cauți la bord. Ai înțeles?
Băiatul izbucni în lacrimi.
— N-am auzit ce mi-ai răspuns, Anthony.
— Am înțeles, tati.
Ridicându-se în picioare, Alexander o văzu pe Tatiana lângă
cuptor, privindu-i în tăcere.
— N-ar fi rău să-i astupi gura lui Anthony așa cum încerci să
ascunzi rănile de pe trupul meu! îi spuse el și se duse să mănânce
singur pe punte.
După ce-l culcă pe Anthony, Tatiana ieși.
 — N-am mai mâncat carne de săptămâni întregi, spuse
Alexander. M-am săturat de creveți și de calcan ca și tine, mai
demult, de homari. De ce nu cumperi niște carne?
— Nu pot să mă duc la piața centrală de carne, îi răspunse ea,
după o scurtă șovăială. Am văzut un afiș în vitrină – un mic suvenir
de război.
— Și ce spunea?
— „Carnea de cal nu este raționalizată – nu aveți nevoie de
cartele.”
Și se așternu tăcerea.

În octombrie 1941, Tatiana străbate strada Lomonosova din Leningrad

încercând să găsească un magazin de unde să cumpere pâine cu cartela de
alimente. Trece pe lângă o mulțime de oameni. E mică de statură și nu vede
de ce s-au adunat. Oamenii se dau brusc la o parte, făcând loc unui tânăr ce
ține într-o mână un cuțit murdar de sânge și în cealaltă o bucată de carne
crudă. În spatele lui, vede carcasa unei iepe abia ucise. Scăpând cuțitul pe
jos, omul mușcă din bucata de carne. Un dinte îi cade din gură, dar îl
scuipă nepăsător în timp ce mestecă cu disperare. Carne!
— Ar fi bine să te grăbești, îi spune el cu gura plină. Altfel, nu mai
găsești. Vrei să-ți împrumut cuțitul?
Și Alexander își amintea lagărul de tranzit unde ajunsese după
Coldi . Nu era nimic de mâncare pentru cei două sute de oameni ținuți
captivi într-un perimetru dreptunghiular, împrejmuit cu sârmă ghimpată
și străjuit cu turnuri de pază în toate cele patru colțuri. Nu primeau nimic
de mâncare, cu excepția unui cal pe care gardienii îl ucideau în fiecare zi la
prânz și îl lăsau în mijlocul prizonierilor înfometați și înarmați cu cuțite.
Oamenii aveau la dispoziție șaizeci de secunde ca să smulgă carnea de pe
oase, apoi paznicii deschideau focul. Alexander reușea să scape cu viață
pentru că se năpustea imediat asupra gurii animalului și îi tăia limba,
ascunzând-o în tunică și strecurându-se apoi printre deținuți. Totul îi lua
patruzeci de secunde. O făcuse de șase ori, împărțind limba cu Ouspenski.
Pașa nu mai era printre ei.
 Tatiana se așeză în fața lui Alexander, rezemându-se de
balustrada de pe punte și ascultând zgomotul valurilor. El fuma. Iar
ea bea o ceașcă de ceai.
— Ce-ai pățit? îl întrebă în cele din urmă. De ce-ai mâncat singur?
— Nu pot să mănânc în timp ce mă privești cu ochi critici. Nu-mi
place să fiu judecat, Tania, îi răspunse țintuind-o cu degetul, și mai
ales de tine. Și astăzi, din pricina lui Ant, am purtat o discuție extrem
de neplăcută și de nedorită cu un evreu din Olanda, care m-a luat
drept camarad de arme ca să afle că am luptat pentru o țară ce i-a
oferit pe tavă lui Hitler jumătate dintre evreii polonezi și toți evreii
ucraineni.
— Dar nu te judec, dragul meu.
— Nu sunt bun de nimic, continuă Alexander. Nu sunt în stare să
port nici măcar o discuție politicoasă. Poate că ai dreptate când spui
că nu voi reuși să-mi reclădesc viața lucrând la debarcaderul lui Mel,
dar nu sunt bun pentru nimic altceva. Nu știu să fac nimic altceva.
Am fost toată viața ofițer în Armata Roșie. Știu să port arme, să
presar pământul cu mine, să conduc tancuri și să ucid oameni. Știu
să lupt. Și mai știu cum să ard sate din temelii. Asta știu să fac.
Pentru că numai asta am făcut pentru Uniunea Sovietică! exclamă, cu
ochii ațintiți asupra apei, fără să se uite la Tatiana, care stătea pe
punte și îl privea intens. Totul e un dezastru, continuă apoi. Îl cert pe
Anthony fiindcă trebuie să ne prefacem că nu sunt ceea ce sunt.
Trebuie să mint și să-mi neg existența. Cum făceam și în Uniunea
Sovietică. Nu ți se pare o ironie a sorții? Acolo, îmi negam identitatea
americană, aici îmi neg identitatea sovietică, conchise, aruncând
scrumul în apă.
— Dar n-ai fost doar soldat, Șura, zise Tatiana, incapabilă să
înfrunte adevărul spuselor sale.
 — Nu te mai preface că nu știi despre ce vorbesc! ripostă el.
Vorbesc despre viață. Și despre neputința de a merge mai departe.
— Știu, dar ai reușit să trăiești, murmură ea, întorcându-se cu fața
spre golful întunecat.
Unde era Anthony să le întrerupă discuția pe care – Tatiana
înțelese mult prea târziu – nu voia s-o poarte? Alexander avea
dreptate: erau multe lucruri despre care nu voia să vorbească. El nu
putea să-i spună tot ce avea pe suflet, iar ea nu voia să le audă. Acum,
însă, nu mai putea pune stavilă șuvoiului de cuvinte. Trebuia să-l
înfrunte.
— Am reușit să ne clădim o viață în Lazarevo, îi spuse apoi.
— O viață falsă, ripostă Alexander. Nimic n-a fost real acolo.
— A fost cât se poate de reală, îi răspunse, prăbușindu-se pe
punte sub imperiul cuvintelor lui amare.
— A durat doar o lună, continuă Alexander, cu indiferență în glas.
Urma să mă întorc pe front. Ne prefăceam că trăim în timp ce
războiul răvășea o lume întreagă. Tu te ocupai de casă, eu pescuiam.
Tu curățai cartofi și făceai pâine. Atârnam rufele la uscat ca o familie
aparent normală. Și asta încercăm să facem și aici, în America,
adăugă apoi, clătinând din cap. Eu muncesc, tu faci curățenie,
scoatem cartofi și cumpărăm de-ale gurii. Avem ce pune pe masă.
Fumăm. Mai stăm uneori de vorbă. Facem dragoste.
Se opri, privind-o cu regret, dar și… ușor acuzator?
— Nu cum făceam în Lazarevo.
Tatiana își lăsă capul în pământ – în Lazarevo până și dragostea
lor purta stigmatul gulagului.
— Și îmi vor mai da toate astea șansa să-l salvez pe fratele tău? o
întrebă apoi.
— Nimic din ce nu se poate schimba nu se va mai schimba
vreodată, îi răspunse ea, cu capul rezemat pe genunchi. Putem
schimba numai ce se poate schimba.
— Dar nu vezi că lucrurile pe care nu le poți îndrepta sunt cele
care îți bântuie sufletul, Tania?
— O știu prea bine, îi șopti ea.
— Și-atunci, te judec eu pe tine în vreun fel? Ce-ai zice să
desprindem gheața în care ți-ai învăluit inima? Crezi că e un lucru
pe care l-am putea schimba? O, nu, nu da din cap! Nu nega! Știu
cum erai cândva. O cunosc pe fata cu ochi mari și veseli de
odinioară.
Tatiana nu clătinase din cap. Și-l lăsase în pământ – era cu totul
altceva.
— Cândva, te-ai plimbat desculță, alături de mine, pe Câmpul lui
Marte. Și apoi, am tras amândoi spre cimitir sania cu cadavrul
mamei tale, continuă Alexander.
— Șura! îngăimă ea, în vreme ce încerca să se ridice de pe podea
însă picioarele îi tremurau. Dintre toate lucrurile despre care am
putea să vorbim…
— Pe toți i-am dus la cimitir cu sania! șopti el. Spune-mi că nu
revezi încă scenele de pe lacul…
— Încetează, Șura! îl rugă ea, ducându-și mâinile la urechi.
Dându-i mâinile la o parte și apucând-o de încheieturi, Alexander
o aduse în fața lui.
— Spune-mi că nu te afli încă acolo! continuă el, în șoaptă. Că nu
spargi în continuare gheața ca să-i îngropi!
— Dar tu ce faci? îl întrebă Tatiana, cu glasul frânt. Îl îngropi în
fiecare noapte pe fratele meu după ce ți-a murit în brațe.
— Da, exact asta fac, îi răspunse Alexander, cu glasul la fel de
frânt. Sap gropi în pământul înghețat. Am încercat să-l salvez, dar n-
am făcut decât să-l omor cu mâinile mele. L-am lăsat să-și doarmă
somnul de veci într-un mormânt puțin adânc.
 Tatiana izbucni în lacrimi. Alexander fuma țigară după țigară ca
să-și ostoioască durerea.
— Hai să trăim în pădure, Tania! continuă el. Căci nimic n-o să mi-
o aducă înapoi pe fetița care țopăia prin Grădina de Vară. Nu sunt
singurul pierdut în lumea asta. Hai să facem ciorbă de pește la ceaun
și s-o mâncăm din casca mea de oțel! Ai observat că n-avem decât un
singur castron? Și o singură lingură? Trăim ca-n război – în tranșee,
fără carne, fără să facem pâine adevărată, fără să strângem lucruri,
fără să ne facem un cuib. Ducem o viață de nomazi, fără un acoperiș
deasupra capului, căci e singura existență pe care o cunoaștem.
Trăim doar cu hainele de pe noi, gata să ne aruncăm în tranșee
înainte ca dușmanul să deschidă focul. Nu ne aflăm în Lovers Key, ci
în tranșee, pe dealul din Berlin, unde ne așteptăm sfârșitul.
— Dar nu mai avem cu cine să purtăm războaie, dragul meu. Am
scăpat de dușmani, răspunse Tatiana, simțind că tremură iar cu
gândul la Sam Gulo a și la Departamentul de Stat.
— Nu pot să vorbesc în numele tău, dar eu nu pot să trăiesc fără
dușman, replică Alexander. Nu știu cum să port hainele civile pe
care mi le cumperi ca să-mi ascund rănile. Nu pot să mă abțin să nu-
mi curăț armele în fiecare zi sau să nu mă tund scurt ca un soldat.
Mi-e cu neputință să nu țip la tine sau la Anthony și nici nu știu cum
să mă fac ascultat. Nu știu cum să te dezmierd ca să-ți ofer plăcerea
supremă și nici cum să fac dragoste în tihnă, nu în grabă ca un
prizonier speriat că paznicii vor intra în orice clipă în celulă.
Tatiana voia să plece, dar se temea să nu-l supere și mai tare.
— Cred că te descurci foarte bine, îi răspunse, fără să-și ridice
capul din pământ. Dar fă tot ce crezi de cuviință! Poartă-ți hainele de
armată! Curăță-ți armele, taie-ți părul, țipă la mine dacă simți nevoia
și te voi asculta! Și fă dragoste cum poți!
 Pentru că Alexander păstra tăcerea, Tatiana continuă cu glas
șoptit:
— Trebuie să găsim o cale de compromis pentru amândoi.
El stătea cu coatele pe genunchi, iar umerii îi tremurau ușor.
Unde era Alexander de odinioară? Dispăruse oare pentru
totdeauna? Unde era Alexander din trecut – cel din Grădina de Vară,
cel din Lazarevo, cel ce o privea cu un zâmbet larg pe buze și cu ochi
răvășitori?
Dar era firesc să dispară.
Căci nici Tatiana nu mai era cea de odinioară – nu mai era fetița
care se scălda în apele râului Luga, ale Nevei sau ale Kamei.
Poate că, la prima vedere, nu păreau să aibă mai mult de douăzeci
de ani. Inima purta, însă, povara unei bătrâneți mult prea timpurii.
 Mercy Hospital

A doua zi, la ora 12:30, Tatiana nu veni la debarcader. Alexander o

zărea de obicei de la depărtare, așteptându-i pe docuri, cu mult
înainte de a intra în port. Astăzi însă, când acostă, ajutându-și clienții
să coboare, în timp ce Anthony îi saluta pe pasarelă, Tatiana nu-i mai
aștepta. Alexander rămase un timp pe docuri.
— Unde e mami?
— Bună întrebare, fiule.
Îl rugase de dimineață să-l ierte pe Anthony, iar Alexander
acceptase să-l ia din nou la bord, atrăgându-i însă atenția să fie cât
mai discret cu putință. Acum Ant era cu el. Nu și mama lui. Să fi fost
oare supărată pentru discuția tulburătoare din urmă cu o zi?
— Poate că face nani și a uitat să se trezească, spuse Anthony.
— Doarme vreodată în cursul zilei?
— Niciodată.
O mai așteptă un timp, apoi se hotărî să plece cu Anthony acasă.
Trebuia să se întoarcă la debarcader până la ora două pentru turul
de amiază. Băiatul, a cărui bucurie de a trăi nu era îngrădită de
circumstanțe externe, se oprea la fiecare pas să atingă tot ce întâlnea
în cale. Alexander îl puse pe umeri ca să ajungă acasă ceva mai
repede.
Tatiana nu era nici acasă.
— Unde e mami?
— Nu știu, Ant. Speram să-mi spui tu.
— Și ce-o să facem?
— O s-o așteptăm, îi răspunse tatăl lui, aprinzând țigară după
țigară.
— Mi-e sete, îi spuse Anthony venind la el.
— Bine, îți aduc ceva de băut.
 — Dar nu e cana pe care mi-o dă mami. Nu e sucul pe care îl face
mami. Nu așa îl toarnă mami. Mi-e sete și mi-e foame. Mami îmi dă
mereu să mănânc.
— Și mie, îi răspunse Alexander, făcându-i un sandvici cu brânză
și unt de arahide.
Bănuia că avea să se întoarcă în orice clipă cu rufele de la
spălătorie sau cu cumpărăturile de la magazin.
La ora unu și jumătate, Alexander se trezi fără alternative.
— Hai să mergem, Furnicuțule! îi zise el. Mai dăm o raită
primprejur și dacă n-o găsim, va trebui să vii cu mine.
În loc s-o ia la stânga spre Memorial Park, se hotărâră s-o ia la
dreapta prin Bayshore, trecând prin fața locului unde se construia
spitalul. De cealaltă parte, se afla un părculeț. Anthony îi spuse
tatălui său că se mai duceau uneori acolo să se joace.
Alexander o zări de la depărtare, nu în parc, ci în fața șantierului,
stând pe o ridicătură ce părea un dâmb de pământ.
Când se apropiară, văzu că stătea nemișcată pe un vraf de
scânduri, cu părul împletit în coadă ca de obicei și cu mâinile
încrucișate în poală.
— Mami! o strigă Anthony când o zări.
Strigătul lui o trezi din visare și, întorcându-și capul, îi privi cu
chipul chinuit de remușcări.
— Ooo! exclamă ea, ridicându-se în picioare și alergând spre ei.
N-am fost cuminte, nu-i așa?
— În multe privințe, îi răspunse Alexander, venind spre ea. Doar
știi că trebuie să mă întorc la debarcader la ora două.
— Îmi pare rău, acceptă Tatiana, aplecându-se spre Anthony. Am
pierdut noțiunea timpului. Ești bine, dragule? Văd că tati ți-a dat să
mănânci.
— Ce faci? o întrebă Alexander.
 Ea nu-i răspunse, prefăcându-se că șterge firimiturile de la gura
băiatului.
— Am înțeles. Trebuie să plec, spuse el cu răceală, aplecându-se
să-l sărute pe Anthony pe creștetul capului.

În seara aceea, în timp ce mâncau în tăcere, Tatiana încercă să

încropească o discuție, spunând că Mercy Hospital era primul spital
catolic din zona metropolitană Miami, construit în formă de cruce la
inițiativa bisericii romano-catolice.
— Asta faci în timpul liber? o întrerupse Alexander.
— Care timp liber? îi tăie ea vorba. Când crezi că-ți gătesc?
— Azi n-am avut nimic de mâncare.
— S-a întâmplat o singură dată.
— A fost prima oară când te-ai dus acolo?
— Nu, mărturisi Tatiana, căci nu putea să-l mintă. Doar stau
acolo, nu fac nimic rău.
— De ce?
— Nu știu. Îmi place pur și simplu să stau acolo.
— Tatiana, fă-mă să înțeleg! spuse Alexander aspru. Poți să
vizitezi Barnacle House, palatul Vizcaya sau grădinile italiene. Poți
să faci cumpărături sau să te duci la bibliotecă. Poți să înoți în apele
oceanului, să faci plajă sau să citești. Dar preferi să-ți petreci cele
două ore libere stând în fața unui șantier unde se construiește un
spital?
Tatiana păstră un timp tăcerea.
— După cum bine știi, îi răspunse în șoaptă, după cum te porți cu
mine, am mai mult de două ore la dispoziție.
Alexander nu mai adăugă nimic.
— De ce n-o inviți pe Vikki câteva săptămâni aici? o întrebă în cele
din urmă.
 — Nu mi-o mai băga tot timpul pe Vikki pe gât! exclamă Tatiana
atât de tare că tonul ridicat al glasului o uimi chiar și pe ea.
— Nu țipa la mine! ripostă Alexander ridicându-se de la masă.
— Atunci încetează cu tâmpeniile astea! sări și Tatiana.
— Ce-ai spus? o întrebă, lovind cu mâinile în masă.
— Ai dispărut trei zile în Deer Isle! strigă ea. Trei zile! Fără să-mi
spui vreodată unde ai fost! Și ți-am făcut vreodată scandal? Dar când
petrec și eu cinci minute la câțiva pași de casă, sari de trei metri! Poți
să fii serios?
— TATIANA! strigă el, lovind cu pumnul în masă.
Vasele căzură cu zgomot pe podea.
Anthony izbucni în lacrimi.
— Mami, mami, încetează! o rugă el, acoperindu-și urechile cu
mâinile.
Tatiana îl luă în brațe. Iar Alexander ieși ca o furtună.
— Mami, nu mai țipa la tati, că o să plece din nou! îi spuse băiatul
în dormitor.
Tatiana ar fi vrut să-i explice că adulții se mai ceartă uneori, dar
știa că Anthony n-ar fi înțeles. Bessie și Nick Moore se certau. Nu
mămica și tăticul lui. Băiatul nu avea cum să înțeleagă că părinții lui
nu mai reușeau să ascundă cremenea și amnarul din care erau
plămădiți. Măcar îl scosese pe Alexander din tăcerea-i copleșitoare în
care se adâncea deseori, făcându-l să reacționeze, dar, așa cum se
întâmplă de obicei, trebuie să fii atent ce-ți dorești.
Alexander se întoarse acasă câteva ore mai târziu și se duse direct
pe punte.
Tatiana îl aștepta în pat. Își puse capotul, apoi ieși și ea. Aerul era
scăldat în miresmele sărate ale oceanului. Era o seară de iunie, cu
temperaturi de peste douăzeci și unu de grade Celsius. Îi plăcea
Coconut Grove pentru atmosfera lui caldă. Nu cunoscuse nicicând
un alt loc unde temperaturile rămâneau atât de ridicate în timpul
nopții.
— Îmi pare rău că am ridicat vocea, începu ea.
— Nu ești sinceră, îi răspunse Alexander. Pentru asta ar trebui să-
ți pară rău.
— Dar nu fac altceva decât să stau pe vraful ăla de scânduri
adâncită în gânduri.
— Ai impresia că am venit cu pluta? Mai lasă-mă dracu’ în pace!
Tatiana i se așeză pe genunchi. Avea de gând să-i spună exact ce
voia să audă. Dar își dorea ca Alexander să-i spună, măcar o dată, ce
voia și ea să audă.
— Nu fac nimic altceva, Șura, pe cuvântul meu! Doar stau pur și
simplu. Mmm! murmură apoi, frecându-și obrazul de al lui.
Îi plăcea atingerea aspră a bărbii lui nerase. Mirosea a alcool.
Trase adânc aer în piept, îmbătându-se cu mirosul de bere pe care îl
degaja. Apoi oftă din rărunchi.
— Unde ai fost?
— La un cazinou. Am jucat pocher. Vezi ce ușor a fost? Dacă voiai
să știi unde am fost în Deer Isle, de ce nu m-ai întrebat?
Tatiana nu voia să-i spună cât de teamă îi era să afle răspunsul. Ea
dispăruse doar o jumătate de oră. El dispăruse ani de zile. Ar fi vrut
să-i dezvăluie sentimentele ce-i măcinau sufletul, să-l facă să
înțeleagă ce simte.
— Șura, hai, vino acum! Nu mai fi supărat pe mine! îi spuse apoi,
dându-se jos de pe genunchii lui.
— Nici tu să nu mai fii! îi răspunse, aruncându-și țigara și
ridicându-se în picioare. Mă străduiesc și eu cât pot, adăugă, luând-o
înainte.
— Și eu, Alexander, îi răspunse ea, urmându-l cu capul în
pământ. Și eu.

Î
 În pat, în timp ce trupurile li se contopeau în dansul frenetic al
iubirii, Tatiana se agăță cu disperare de el, simțindu-i printre degete,
pe când plutea pe aripile plăcerii supreme, rănile și cicatricele de pe
spate.
Nu mai putea să continue. Nici chiar în acele clipe. Mai ales în
acele clipe. Și făcu exact ce făcuse și el în Lazarevo când îi respingea
atingerile: puse capăt dansului și, dându-l la o parte, se întoarse cu
spatele la el.
Își ascunse fața în pernă și începu să plângă, sperând că
Alexander nu-i va observa lacrimile sau, chiar de o va face, se va
adânci în nepăsare.
Se înșelă în ambele privințe. Îi văzu lacrimile. Și nu se adânci în
nepăsare.
— Carevasăzică, așa te străduiești tu? murmură Alexander,
aplecându-se deasupra ei și trăgând-o de păr ca să-i vadă chipul. Îmi
întorci spatele cu indiferență?
— Nu e vorba de indiferență, murmură Tatiana fără să-l
privească. Numai așa pot să înfrunt lucrurile.
Alexander sări din pat – tremurând de nervi, vădit nemulțumit de
dansul întrerupt atât de brusc. Aprinse veioza și becul din tavan și
trase jaluzelele. Ea se ridică în capul oaselor și se înveli cu un
cearceaf. El stătea gol în fața ei, cu răsuflarea întretăiată. Era cumplit
de mânios.
— Cum să încerc să găsesc o cale de mijloc când propria mea soție
îmi întoarce spatele? o întrebă cu glasul frânt. Știu că nu mai sunt
cum eram cândva. Știu că nu mai avem ce-am avut cândva. Dar va
trebui să te mulțumești cu ce avem acum și cu trupul meu mutilat,
căci nu am cum să-l schimb.
— Dragostea mea, te rog… murmură Tatiana, întinzându-i
mâinile. Nu-ți întorc spatele.
 Abia reușea să-l vadă prin voalul de lacrimi.
— Mă crezi orb? strigă el. O, Doamne! Crezi că e pentru prima
oară când te văd făcând asta? Mă crezi idiot? Te-am văzut de fiecare
dată, Tatiana! Strâng din dinți, rămân îmbrăcat ca să nu mă vezi gol,
fac dragoste cu tine pe la spate ca să nu mă atingi – exact cum îți
dorești, continuă, accentuând fiecare cuvânt. Te culci îmbrăcată lângă
mine ca să nu-mi atingi rănile din greșeală. Mă prefac că nu-mi pasă,
dar cât crezi că mai rezist? Cât crezi c-o să-ți mai fac pe plac?
Tatiana își ascunse chipul în palme.
El îi dădu mâinile la o parte.
— Deși ești soția mea, nu vrei să mă atingi, Tania!
— Dar, te ating, dragostea mea…
— O, da! îi răspunse sardonic. Slavă Domnului că instrumentul mi-
a rămas întreg, altfel nici nu te-ai mai fi uitat la mine! Dar ce facem
cu restul?
— Șura, te implor!… murmură ea printre lacrimi.
O prinse de mână și o trase din pat. Cearceaful îi căzu pe podea.
— Uită-te la mine! îi spuse apoi.
Se simțea mult prea stânjenită ca să-și ridice ochii spre el. Stăteau
goi unul în fața celuilalt. Alexander își înfipse degetele în brațele ei.
— Corect, ar trebui să-ți fie rușine! îi spuse printre dinți. N-ai vrut
să mă vezi nici atunci, nu vrei să mă vezi nici acum! Minunat! Nu
mai e nimic de spus, nu-i așa? Prea bine, adăugă, întorcând-o cu
spatele și obligând-o să stea aplecată deasupra patului.
— Șura, te implor! îngăimă ea, încercând să se ridice.
El o ținea însă cu palma, împiedicând-o să se miște.
Apoi, retrăgându-și mâna și aplecându-se deasupra ei, cu pumnii
încleștați pe saltea, Alexander își satisfăcu poftele carnale ca un
soldat într-o pădure, cu o femeie complet străină, pe care avea s-o
părăsească fără să-i mai arunce vreo privire, în timp ce Tatiana
plângea, simțindu-se – și pe bună dreptate – cumplit de înjosită.
— Uite, nu te ating nici măcar cu mâinile, exact cum îți place! îi
șopti Alexander la ureche. Mai vrei? Sau te-ai săturat de atâta
dragoste?
Tatiana avea chipul îngropat în pătură.
Alexander se retrase, la fel de nesatisfăcut, iar ea se ridică încet și
se întoarse spre el, cu chipul brăzdat de lacrimi.
— Îmi pare rău, îi șopti așezându-se, tremurând, pe marginea
patului și acoperindu-și trupul cu cearceaful.
— Mă îmbraci din cap până în picioare în fața altor oameni pentru
că nu vrei nici tu să mă vezi. Mă mir că ai observat sau că îți pasă că
alte femei intră în vorbă cu mine, continuă sacadat. Îți închipui,
probabil, că vor fugi îngrozite de cum mă vor vedea.
— Nu, nici vorbă! îi răspunse, întinzându-i mâinile. M-ai înțeles
greșit, Șura… Nu sunt speriată, sunt doar îndurerată.
— Compasiunea e exact ultimul lucru de care am nevoie, îi spuse
îndepărtându-se cu un pas. Păstrează-ți-o pentru tine!
— Mi-e atât de teamă să nu te rănesc… murmură Tatiana, cu
palmele deschise într-un gest de rugă.
— Prostii! Dar nu ți se pare ironic, ținând cont de ce-mi faci? îi
ripostă Alexander. De ce nu poți să te porți firesc ca fiul meu, care nu
se înfioară niciodată când mă vede?
— O, Șura! îngăimă ea printre lacrimi.
— Uită-te la mine, Tatiana!
Ea se supuse, ridicându-și capul. O privea cu ochi tăioși și
pătrunzători, stăpânindu-și cu greu mânia.
— Ba da, ești înspăimântată, o știu prea bine, dar uită-te bine la
mine! spuse Alexander, stând gol în fața ei, cu trupul brăzdat de
cicatrice și tatuaje. Mai fac o ultimă încercare, pentru numele lui
Dumnezeu! Uită-te bine la mine, continuă el aproape fără suflare, la
bărbatul tău, care a străbătut Mama Rusie încercând cu disperare să
ajungă la tine și care îți stă acum în față, cu trupul mutilat de bici și
de năpaste! Uită-te bine, căci n-ai voie să-ți întorci privirea! Ai
înțeles? Nimeni nu poate schimba asta, Tania. Așa o să arăt până în
ziua când voi închide ochii. N-am cum să fac pace cu tine dacă tu nu
faci pace cu tine însăți. Dacă nu faci pace cu mine și cu felul în care
arăt. Va trebui să mă accepți așa cum sunt. Sau să mă lași să plec
pentru totdeauna.
— Iartă-mă! spuse Tatiana printre hohote de plâns, luându-l în
brațe, așezându-se în genunchi în fața lui, cuprinzându-i picioarele
la piept și ridicându-și privirea spre el. Iartă-mă, te rog!
Reuși, în cele din urmă, să-l convingă să se întoarcă în pat. El
acceptă, fără tragere de inimă, să se așeze lângă ea. Tatiana începu să
dirijeze simfonia iubirii, îndemnându-l să-i exploreze adâncurile în
timp ce îl luă de gât, își înfășură picioarele de jur-împrejurul lui și îl
ținu strâns, contopindu-și trupul cu al lui.
— Îmi pare rău, dragostea mea, murmură ea, sărutându-i gâtul și
mângâindu-l cu mâini fremătătoare. Iartă-mă pentru că ți-am rănit
sentimentele! Nu-ți plâng de milă, dar îmi doresc cu disperare – de
dragul tău, nu de al meu – să fii din nou cum ai fost cândva, înainte
să porți stigmatele rănilor de acum. Mi-e rușine de cum m-am purtat
și îți cer iertare. Regret din suflet toate lucrurile pe care nu le pot
îndrepta.
— Le vom îndrepta împreună, iubito, îi răspunse, strecurându-și
mâinile pe sub ea.
Și în timp ce Alexander stătea deasupra ei, Tatiana îi dezmierdă
trupul brăzdat de stigmatele războiului. Stând goi, cu trupurile
contopite, aprinseră pentru o clipă scânteia pierdută cu mult timp în
urmă, printre tranșee, baricade și case năruite.
 Nisipurile din Naples

— Hai să ne strângem lucrurile! o anunță Alexander pe Tatiana,

întorcându-se acasă înainte de orele amiezii. Plecăm.
— Serios? Și cum rămâne cu Mel?
— Nu e vorba de Mel. E vorba de noi. E timpul să plecăm.
Frederik i se plânsese lui Mel de faptul că Alexander, căpitanul
vasului său, plin de veterani și văduve de război, ar putea fi
comunist sau spion sovietic, poate chiar un trădător. Temându-se că
și-ar putea pierde clienții, Mel se văzuse nevoit să vorbească cu
Alexander, dar nu-i venea ușor să-l dea afară, căci adusese afacerii
sale mii de dolari. Alexander îi ușurase sarcina. Negase orice acuzații
de spionaj și își dăduse demisia.
— Hai s-o luăm spre vest! îi spuse Tatianei. Ai putea să-mi arăți
pământul pe care l-ai cumpărat. Unde e? În New Mexico?
— În Arizona.
— Hai să pornim la drum! Vreau să ajung în California în august
ca să prind sezonul vinului.
Părăsiră astfel Coconut Grove, cu ape sărate și cu femei depravate,
cu case-ambarcațiuni și cu visuri spulberate și, străbătând Parcul
Național Everglades, se îndreptară spre Naples din Golful Mexic.
Alexander redeveni politicos ca personajele din romanele lui
Edith Wharton, atitudine pentru care nu-l putea învinovăți. Dar
nisipul alb și răcoros, chiar și în după-amiezile toride, apusurile
splendide și furtunile vijelioase din golf erau cu adevărat
spectaculoase. Au parcat, așadar, rulota pe o plajă pustie, dintr-un
colț uitat de lume, unde Alexander se putea juca în tihnă cu
Anthony, îmbrăcat doar în pantaloni scurți și scăldat în razele calde
de soare, ce-i bronzau trupul, lăsându-i însă neatinse cicatricele
războiului.
 Cu pielea lor tuciurie, Alexander și Anthony contrastau izbitor cu
nisipul alb de pe țărm și cu apele verzi ale oceanului. Adorau
căldura, plaja, golful sărat, zilele dogoritoare și nisipurile orbitoare.
Sărbătoriră acolo ziua de naștere a Tatianei (douăzeci și trei de
primăveri) și cinci ani de căsnicie și plecară la sfârșitul lui iunie,
după ce Anthony împlini patru ani.
Petrecură doar câteva zile la New Orleans, pentru că, la fel ca și
South Miami Beach, nu era locul ideal pentru un băiețel atât de mic.
— Poate că data viitoare vom putea veni aici fără ăsta micu’, se
încumetă Alexander în timp ce străbăteau Bourbon Street, cu femei
frumoase care stăteau la geamuri și își ridicau bluzele când îi vedeau
trecând.
— Tati, de ce ne arată țâțele?
— Nu știu, fiule. Este un obicei straniu, specific acestor locuri.
— Ca cel pe care l-am văzut într-o revistă în care fetele din Africa
își agață greutăți de buze ca să le facă să atârne cât mai aproape de
gât?
— Cam așa ceva, răspunse Alexander, luându-l în brațe.
— Dar mami mi-a spus că fetele din Africa vor să-și mărească
buzele ca să se mărite. Și fetele de aici vor să se mărite?
— Cam așa ceva.
— Ce-a făcut mami ca să te convingă să te însori cu ea, tati? îl
întrebă băiatul chicotind. Ți-a arătat și ea țâțele?
— Tania, ce reviste îi citești copilului? spuse Alexander,
răsucindu-l pe Anthony cu capul în jos ca să nu mai pună întrebări.
— National Geographic, îi răspunse ea, dând galeșă din gene. Dar
nu ocoli întrebarea, Alexander!
— Da, tati, spuse și Anthony, roșu la față, stând cu capul în jos.
Nu ocoli întrebarea!
— Mami a purtat o rochie frumoasă, fiule.
 Și privirea Tatianei se contopi cu cea a lui Alexander, trăind
pentru o clipă, pe Bourbon Street, amintiri de mult apuse.
Se bucurau că puteau străbate preriile cu rulota. Aveau un
acoperiș deasupra capului și un loc unde puteau să doarmă, să se
joace și să mănânce, fără ca liniștea să le fie spulberată de glasurile
stridente ale proprietarelor de moteluri. Se mai opreau uneori în
parcurile de rulote, să facă duș. Lui Anthony îi plăceau aceste locuri
fiindcă întâlnea copii cu care se putea juca, dar Tatiana și Alexander
nu voiau să locuiască în preajma străinilor, nici măcar pentru o
seară. După timpul petrecut în Coconut Grove descoperiră, în sfârșit,
ce îndrăgeau cu adevărat – momentele de tihnă și pace netulburate
de nimic.
 3
PARADISE VALLEY, 1947
Desculți și cu rucsacul în spate

Treceau cu rulota de-a lungul Texasului, traversând Austin, în

drum spre San Antonio. Bătălia de la Alamo – din care nu scăpase
nimeni – era un crâmpei fascinant de istorie. Alexander nu putea să
treacă peste acest „mic” amănunt. În ciuda eroismului și a curajului
lor, au murit cu toții! Texasul a pierdut lupta de independență și și-a
continuat existența aparținând de Santa Ana. Moartea tuturor
texanilor nu s-a dovedit îndeajuns pentru învingători. Ce morală
avea să-i ofere această lecție lui Anthony? Alexander se hotărî să nu-i
povestească nimic fiului său. O va învăța, oricum, la școală.
Cât vedeai cu ochii, vestul Texasului era întins ca în palmă. La
volan, Alexander fuma; închisese radioul s-o audă mai bine pe
Tatiana – dar acum ea nu mai zicea nimic. Stătea cu ochii închiși pe
scaunul din dreapta. Le depănase năzbâtiile făcute pe când era copil
la Luga. Puține povești îi plăceau mai mult lui Alexander decât cele
din copilăria Tatianei, petrecute în satul de pe malul râului.
Doarme? O privește cum stă cuibărită în scaun, îmbrăcată într-o
rochie roz, petrecută, cu un decolteu adânc. Buzele-i moi,
strălucitoare și trandafirii îi trezesc simțurile la viață. Se uită să vadă
ce face Anthony – băiatul stă întins pe podea și se joacă cu soldățeii.
Alexander întinde mână spre ea și-i cuprinde sânul în căușul palmei.
Tatiana deschide ochii și își mută iute privirea spre Anthony.
— Ce e? îl întreabă în șoaptă, dar nici nu deschide bine gura că
Anthony se și întoarce, iar Alexander își retrage mâna, mistuit de
frustrare și de dorință.
Conflictele din Coconut Grove nu rămăseseră chiar fără urmări.
Momentele lui de tăcere, ceva mai rare, o determinaseră pe Tatiana
să facă tot ce-i stătea în putință ca să-i demonstreze că acuzațiile lui
nu erau îndreptățite. Dar nu mai conta. Alexander știe prea bine că
sunt îndreptățite, iar dovezile ei de căință nu-l deranjează câtuși de
puțin.
Noaptea în cort, lasă deschise fantele laterale, să simtă focul de
afară, să-l audă pe Anthony care doarme în rulotă și s-o vadă mai
bine pe Tatiana. Ea îi cere să se întindă pe burtă, iar el se supune,
simțind-o, deși n-o vede, cum îi dezmiardă cu sânii spatele mutilat
de răni. Îmi simți atingerile? îl întreabă în șoaptă. O, da, i le simte prea
bine, în ciuda stigmatelor războiului! Îl sărută în creștetul capului,
apoi își plimbă buzele prin părul tăiat scurt, apoi pe omoplați și, în
final, pe răni. I le sărută, scăldându-i-le în lacrimi și șoapte de
durere: De ce te-ai încăpățânat să fugi? Uită-te ce ți-au făcut! De ce n-ai
putut să rămâi captiv? N-ai simțit că veneam după tine?
Mă credeai mort, îi răspunde. Mă credeai în adâncurile lacului Ladoga.
Și nu te înșelai. Căci eram doar un prizonier sovietic într-o închisoare
sovietică. Nu eram deja mort?
Acum este în viață, fără doar și poate și, în timp ce Tatiana îi
sărută rănile printre lacrimi, își amintește cum câinii îl prinseseră la un
kilometru depărtare de Oranienburg și îl ținuseră pe loc până la sosirea lui
Karolici, fiind apoi bătut cu biciul în curtea principală din Sachsenhausen,
legat apoi în lanțuri și tatuat cu steaua cu douăzeci și cinci de vârfuri
menită să-i aducă aminte de sentința lui Stalin. Acum Tatiana îi scaldă în
sărutări cicatricele rănilor căpătate în timp ce încerca să evadeze ca
să se întoarcă la ea.
În timp ce străbat Texasul, Alexander retrăiește momentele din
Germania când, întins într-o baltă de sânge, după ce fusese bătut
fără milă, o visa sărutându-l. Visele se îngemănează cu amintirile și o
vede sărutându-i nu cicatricele, ci rănile sângerânde. Simte cum lacrimile-i
sărate îi sfâșie carnea și o roagă să înceteze, căci îi este cu neputință să mai
îndure durerea. Sărută-mă în alte locuri! Oriunde în altă parte. Era sătul
de propria-i durere. De propria-i existență. Tatiana nu purta doar
stigmatul gulagului, ci și pe cel al întregii lui vieți.
Te-a durut când te-am atins?
Trebuie s-o mintă. Fiecare sărut al Tatianei îi trezește amintiri
dureroase și retrăiește momentul fiecărei răni căpătate. Asta este
răsplata dorințelor lui de a-i simți mângâierile. Dar de-avea să-i
mărturisească adevărul, Tatiana avea să le pună capăt. Așa că o
minte. Nu, îi răspunde.
Își plimbă buzele pe trupul lui, de pe spate pe picioare, înecându-l
în șoapte de iubire, apoi îl roagă să se întoarcă cu fața. Se așază
călare deasupra lui, susținându-i capul cu mâinile în timp ce el o
prinde de fund, și îi sărută chipul milimetru cu milimetru. El
deschide ochii. Vrei să știi ce culoare au ochii tăi? îl întreabă în șoaptă.
Au nuanțe de aramă; și de cupru; de ocru și ambră; de ciocolată și cafea.
Sunt ca de caramel.
Nu de crème brûlée? întreabă el. Iar ea izbucnește în lacrimi. Gata,
gata, îi răspunde. Nu de crème brûlée.
Îi sărută brațele înfierate și pieptul plin de cicatrice. El îi
cercetează chipul, buzele, părul – toate scăldate în lumina
scăpărătoare a focului. Mâinile îi zăbovesc ușor pe șuvițele-i
mătăsoase și catifelate.
Slavă Domnului că ai doar câteva răni pe abdomen! îi spune în șoaptă,
plimbându-și buzele pe plexul solar, apoi jos, tot mai jos.
Da, geme el. Știi cum le spunem oamenilor cu răni în abdomen?
Cadavre.
Ea râde. El nu, căci vede cum viața se prelinge din trupul sergentului
Telikov, rănit în abdomen de o baionetă. Nu aveau destulă morfină ca să-i
cruțe suferința. Ouspenski avea să-l împuște – din ordinul lui Alexander și,
de această dată, avea să-și întoarcă privirea în altă parte. Moartea se
împletește cu viața, trecutul cu prezentul, durerea cu iubirea…
Nu ești un cadavru, șoptește ea.
 Nu, eu nu, încuviințează el.
Ea își contopește sânii cu trupul lui.
El geme de plăcere. Spune-mi cum să te dezmierd! Hai, spune-mi!
Așezându-i-se între picioare, îl cuprinde în căușul palmelor și îl
mângâie cu degetele, stârnindu-i valuri de plăcere. El rămâne captiv
între mâinile-i fremătătoare. Privește, Șura!… Ești atât de frumos! El își
dorește cu ardoare să-și țină ochii deschiși. Șuvițele-i lungi de păr îi
ating abdomenul în ritmul dansului ei. Îl atinge cu buzele-i moi și
fierbinți, dezmierdându-l cu degetele, apoi îl cuprinde cu gura. Mii
de scântei îi încing simțurile. Apoi, în timpul zilei, aflat la volanul
rulotei, vrea să simtă din nou fiorii dovezilor ei de căință, să ardă iar
și iar pe rugul mustrărilor de conștiință.
Dar noaptea e încă departe. Și nimic nu-i îndeajuns. Abia mai
reușește să conducă.

Stă cu privirea ațintită asupra întinderilor fără margini, apoi se

uită brusc la el de parcă ar fi vrut să-i spună ceva. Astăzi, razele de
soare i se oglindesc în ochi, învăluindu-i în falduri translucide. Când
nu sunt înecați în lacrimi sau în amintiri fantomatice, are ochii
străvezii – primejdios de seducători. Ce te atrag în adâncuri fără
fund. Periculos de ispititori. Și captivanți. De care n-ai cum să fugi.
Astăzi, mulțumită de ce vede, își ațintește din nou privirea asupra
drumului, odihnindu-și mâinile în poală și respirând ușor, cu
pieptul tresăltând sub țesătura de bumbac a rochiei sale trandafirii.
Știe că Alexander vrea să-i simtă sânii în căușul palmelor, să se
desfete cu atingerea lor catifelată, să-și ascundă chipul printre ei –
mai e mult până se înserează? E atât de sensibilă că începe să
freamăte numai la simpla lui răsuflare, iar sfârcurile-i trandafirii,
parcă înzestrate cu toate terminațiile nervoase ale trupului, i se
trezesc imediat la viață. Sânii ei minunați, uluitori. Alexander își
încleștează mâinile pe volan.
Îi vede cu coada ochiului îngrijorarea de pe chip – ea îi simte
freamătul lăuntric. O, da, se poartă ca un prost, mistuit de pofte
carnale! Se apleacă ușor spre el și îi șoptește cu glas răgușit:
— Aș da orice să-ți aflu gândurile, soldat.
— Mă gândeam la libertate, îi răspunde el, dregându-și vocea. Ești
liber să te duci unde vrei. Străbați state și orașe de la un capăt la altul
fără ca cineva să te oprească pe drum ca să-ți verifice pașaportul
intern sau să te întrebe ce treburi ai. Nimănui nu-i pasă ce faci.
Dar ce pățise Tatiana? Stătea încremenită pe loc – încordată oare? –
cu mâinile încleștate în poală, apoi își descheie rochia și, dându-și jos
maioul, se rezemă de scaun, cu un zâmbet pe buze și cu ochii închiși,
oferindu-i o priveliște de vis. O, Doamne, îți mulțumesc!

A apus soarele? Da, în sfârșit, iar focul arde și Anthony doarme.

Dar Alexander ține morțiș s-o vadă pe Tatiana scăldată în lumina
zilei, fără umbrele nopții și fără fantasmele trecutului, ale războiului
și ale morții, ce-l bântuie ca niște cadre de film alb-negru surprinse
de aparatul de filmat pe care îl convinsese să i-l cumpere la mâna a
doua la New Orleans (aflase de curând că o pasionau invențiile
moderne). În sfârșit, o simfonie de plăcere și dorință, netulburată de
frământări lăuntrice. Nici ea nu e fericită – o știe prea bine. Are ceva
pe suflet. Uneori, nici nu-l poate privi, iar el, bântuit de proprii
demoni, n-o mai iscodește. Cândva, era mult mai puternic. Dar își
pierduse forța – la mii de kilometri depărtare, în apele Kamei, ale
Nevei sau ale lacului Ladoga, printre munții împăduriți ai Sfintei
Cruci, în Germania, mistuit de trădările locotenentului și prietenului
său, Ouspenski, sau în pământul înghețat unde îl îngropase pe Pașa.
O, Doamne, încetează! Tresare, înfiorat din cap până în picioare.
Astea sunt coșmarurile ce-i bântuie nopțile. Dar stai puțin!
Tatiana stă în fața lui, încercând parcă să-i ghicească dorințele.
Dar nu e limpede ce vreau? LUMINA ZILEI! Asta vreau! Stă
încremenit pe loc, adâncit în tăcere. Netulburat de glasurile
demonilor. Cândva, nu voia și nu avea nevoie de nimic – doar să se
piardă în brațele ei. Asta vrea și acum. Dar Tatiana îi mai dăruise și
altceva – vise și speranțe. Stă în fața lui, fremătătoare și goală, sfioasă
și străvezie, scăldată în nuanțele de opal ale laptelui. O privește
aproape fără suflare. Zveltă, mignonă, cu pielea catifelată și părul
bălai, revărsat pe umeri. Tremură ușor. Alexander își scoate hainele
și o așază pe genunchi, sorbindu-i sfârcurile și dezmierdându-i
părul. Îi e cu neputință să reziste fie și cinci minute, îmbătându-se cu
dulceața sânilor, cu tușeul catifelat al părului, cu trupul unduios ca
de mătase și atingerile de satin din poala-i avidă de plăcere. Nici
cinci minute. O, Doamne, îți mulțumesc!

La New Orleans, mânat de nostalgie, îi cumpărase o rochie pe

care o văzuse în vitrina unui magazin, dintr-o pânză fină de
muselină de culoarea fildeșului, cu o fustă largă și cu volănașe de
mătase și dantelă. Era frumoasă, dar din păcate mult prea mare
pentru ea: înota printre faldurile de muselină. Nu aveau o măsură
mai mică.
— Soția dumneavoastră este foarte micuță, domnule, îi spusese
vânzătoarea corpolentă, cu o privire încruntată și dezaprobatoare –
fie din cauza staturii mult prea mici a Tatianei, fie din cauza înălțimii
disproporționat de mari a lui Alexander, care luase de soție o femeie
atât de delicată.
Cumpărară oricum rochia sub privirile critice ale vânzătoarei. Și
în noaptea aceea, în camera înăbușitoare și jerpelită de motel, în timp
ce Anthony dormea în patul lor, sub un ventilator jalnic ce încerca în
zadar să alunge căldura, Alexander o măsură din cap până în
picioare – îmbrăcând dragostea în cifre matematice și extazul în
circumferințe. Gleznele măsurau cincisprezece centimetri. Gambele –
douăzeci și șapte. Coapsele – patruzeci și cinci. Șoldurile, chiar
deasupra părului blond, măsurau op eci de centimetri. Talia –
cincizeci. Mâinile îi zăboveau pe talie. Anthony doarme alături, îi
șopti ea. Și e puțin cam agitat.
Pieptul avea nouăzeci de centimetri. Cu sfârcurile excitate, ajungea
la nouăzeci și doi de centimetri. Anthony se agită în somn, îi spuse ea.
Șura, te rog! Camera e mult prea mică și, cu ferestrele deschise,
marinarii de afară ne vor auzi fiecare geamăt. Dar măsurătorile nu-i
potoleau poftele. Cum n-o făceau nici rugămințile pe care i le adresa
de pe podeaua ce scârțâia la câțiva pași de Anthony.
Acum, pe drum, la volanul rulotei, Alexander se simte mistuit de
sete, de foame și de dorință; se uită să vadă ce face Anthony – poate
că e atât de absorbit de cărăbușii cu care se joacă, încât nu vede că
tatăl lui o pipăie pe mama lui. Dar Anthony stă pe scaunul din
spatele ei și îl scrutează cu privirea.
— La ce te gândești, tati?
— La diverse, doar știi prea bine, îi răspunde, cu glasul răgușit.
În curând, vor lăsa în urmă vestul Texasului și vor ajunge în New
Mexico. Privirea îi alunecă pe claviculă, pe umeri și brațe (douăzeci
de centimetri), apoi pe gâtul subțire și firav (douăzeci și șapte de
centimetri), ispititor și seducător. Îi zăbovesc un timp pe picioarele
ce i se ivesc goale de sub fusta subțire de bumbac; albe și delicate ca
și mâinile; picioarele aveau cincisprezece centimetri, mâinile –
doisprezece, cu mai puțin de șapte centimetri față de ale lui. Dar
privirea îi este atrasă de picioare. De ce oare? Deschide gura și scoate
un geamăt de durere sub imperiul unor amintiri adânc ferecate în
minte. O, nu, nu asta! Dă înfiorat din cap. O, nu! Picioare – murdare și
mari, cu unghii negre și pline de răni, ce se ivesc, fără viață, de sub o fustă
veche și zdrențuită; picioarele unei femei moarte, victima unui viol în grup,
pe care o găsise la spălătorie. Este sarcina lui Alexander s-o târască de
picioare spre groapa săpată pentru ea și alți trei deținuți care muriseră în
ziua aceea.
Își caută țigările. Tatiana scoate una din pachet și i-o întinde
împreună cu bricheta. El o aprinde, cu mâini nesigure. A ridicat fusta
femeii, să-i acopere chipul ca un lințoliu atunci când avea să arunce
pământul peste ea. Văzându-i rănile înspăimântătoare de pe trup, lui
Alexander îi vine să vomite.
Și atunci. Și acum.
Își duce mâna la gură, arzându-se cu țigara, și trage adânc aer în
piept.
— Te simți bine, căpitane?
Dar nu poate să-i răspundă. Își amintește de femeia aceea în cele
mai nepotrivite momente.
Își revine în cele din urmă. Și atunci. Și acum. Vede atât de multe
că nu mai simte aproape nimic. Își construiește un zid în jurul
sufletului ca să nu mai îndure calvarul sentimentelor.
— Poți să-mi spui vreun banc, Tania? o întreabă în cele din urmă,
traversând granița dintre state. Mi-ar prinde bine o glumă.
— Mmm, murmură ea privindu-l gânditoare și uitându-se după
Anthony – e în spate. Bine, hai să vedem! continuă apoi, tușind ușor,
aplecată spre Alexander, cu glasul coborât. Un bărbat și tânăra lui
prietenă se află în mașină. Omul nu și-a văzut niciodată iubita
dezbrăcată. După părerea ei, el conduce prea lent, așa că pun la cale
un joc. La fiecare opt kilometri parcurși cu peste op eci de kilometri
la oră, ea își va scoate câte o piesă vestimentară. În scurt timp,
mașina zboară pe șosea, iar ea e complet goală. Cu simțurile incitate,
bărbatul pierde controlul volanului, iar mașina iese de pe șosea și se
izbește de un copac. Ea scapă teafără și nevătămată, dar el rămâne
blocat între fiarele contorsionate. „Du-te să ceri ajutor!” îi spune el.
„Dar sunt dezbrăcată”, îi răspunde ea. Foindu-se pe loc, omul
reușește să-și scoată un pantof. „Pune-ți-l între picioare ca să-ți
acoperi goliciunea!” Ea se supune și iese în drum. Văzând în cale o
femeie goală, care cere disperată ajutor, un șofer de camion oprește
să vadă ce s-a întâmplat. „Ajutor, ajutor!” strigă ea printre hohote de
plâns. „Iubitul meu a rămas înăuntru și nu mai reușesc să-l scot
afară.” Iar șoferul îi răspunde: „Domnișoară, dacă a intrat atât de
adânc, mă tem că nu-l mai putem ajuta.”
Alexander izbucnește în râs, în ciuda imaginilor tulburătoare ce-l
bântuie fără încetare.
La prânz, Tatiana reușește să-l culce pe Anthony, lucru cu totul
fără precedent și, sub baldachinul bogat al copacilor, Alexander o
așază pe Tatiana pe banca de picnic, îi ridică fusta colorată,
îngenunchează între picioarele ei, în bătaia strălucitoare a soarelui, și
începe să-i exploreze adâncurile minunate. O adevărată mană
cerească. O, Doamne, îți mulțumesc!

Străbat preriile întinse și lui Alexander îi e sete. Tania și Ant joacă

diverse jocuri, încercând să ghicească culoarea mașinilor ce trec pe
lângă ei. Alexander refuză să participe, spunând să nu vrea să se
implice în jocuri pe care Tatiana le câștigă mereu.
Este cumplit de cald în rulotă. Merg cu trapa deschisă, cu toate
geamurile întredeschise, dar vântul bate cu șaizeci și cinci de
kilometri la oră și ridică nori de praf. Nu le pot deschide mai mult.
Tatiana are părul răvășit. E îmbujorată toată la față; cu puțin timp în
urmă, își scosese bluza, iar acum stă într-un maiou ușor transparent
și umed de sudoare, ce i se mulează pe trupul seducător. Prezența ei
alături, zi și noapte, nu îi este prielnică. Priveliștea pe care i-o oferă îl
scoate din minți. Vrea și mai mult. Dar, spre deosebire de Lazarevo,
unde își putea descătușa dorințele cu vâltoarea unui râu ce se
revarsă în mare, aici râul se trezește stăvilit de compania unui pui de
om, care stă treaz de dimineață până seara și se joacă cu mama lui.
Ant spune crab (crab), iar Tatiana îi răspunde iarbă (grass), căci e
primul cuvânt ce-i vine în minte. Alexander nu vrea să se implice în
jocul lor. Poate n-ar fi rău să se oprească, să mănânce? Cuvintele îi
trezesc alte amintiri. Stă printre buruienile (crabgrass) moarte din curtea
lagărului german, în mijlocul lui februarie. Bătut, biciuit și plin de sânge,
este nevoit să rămână în picioare printre firele reci de iarbă mai bine de șase
ore. Sau așa își imaginează el – șase ore în care setea nu-i dă pace.
O privește stând liniștită pe scaun. Ea îi surprinde privirea și îl
întreabă:
— Ți-e sete?
Dă din cap? Habar nu are. Știe doar că Tatiana îi oferă ceva de
băut.
Tanc, spune Anthony, continuând jocul.
Comandant, îi răspunde mama lui.
Alexander clipește. Rulota merge în zig-zag.
Șura, ai grijă cum conduci! O să ne răsturnăm pe drum.
Oare chiar a auzit-o spunând asta? Se află în fruntea echipei de
tanchiști, pe câmpurile din Prusia, aproape de Polonia. În timp ce se
retrăgeau, nemții minaseră pajiștile și una dintre mine tocmai explodase în
fața lui Alexander. Aruncându-l în aer și pe genistul echipei lui. Zăbovise
puțin, vrând parcă să spună: Ia uite cine e aici! Și explodase. Ouspenski
săpase o groapă și camarazii îl îngropaseră acolo – cu raniță cu tot.
Alexander nu scotocește niciodată prin ranițele soldaților căzuți în luptă,
căci lucrurile pe care le-ar găsi acolo ar putea să-i stăvilească pașii,
împiedicându-l fie să se retragă, fie să meargă mai departe. Echipamentul
unui soldat – uniforma, casca, ghetele și arma – reprezintă cochilia lui;
ranița însă îi ascunde sufletul.
Alexander nu scotocește niciodată prin ele. Ranița îl însoțește, închisă,
pe genistul ce poartă pe piept tatuajul unei cruci – o cruce sfâșiată de mâna
naziștilor, deoarece naziștii nu cred în Isus.
 — Unde ți-e rucsacul? o întrebă pe Tatiana.
— Poftim?
— Unde ți-e rucsacul? Cel cu care ai plecat din Uniunea Sovietică.
— Poate că a rămas la Vikki, îi răspunse, ațintindu-și privirea pe
geam. Nu știu.
— Dar Călărețul de aramă al mamei? Pozele de familie? Cele două
fotografii de la nunta noastră? Le-ai lăsat la Vikki? continuă
Alexander, cu uimire în glas.
— Nu știu, repetă ea. De ce mă întrebi?
Nu voia să-i spună care era rostul întrebării. Nu voia să-i spună că
genistul ucis de mină avea o iubită la Minsk – Nina. Îi ținea pozele și
scrisorile în raniță. O știa de la Ouspenski, chiar dacă nu-i ceruse nici
cel mai mic detaliu. Apoi, se simțise ars de invidie și gelozie la
gândul scrisorilor de dragoste trimise de Nina iubitului său de pe
front. Alexander nu avea nicio scrisoare. Primise cândva epistole de
la Tatiana și de la sora ei, Dașa. Dar scrisorile, ilustratele, fotografiile
și rochia albă cu trandafiri roșii a Tatianei – zăceau toate pe fundul
mării sau pieriseră în flăcări. Alexander nu mai avea absolut nimic.
— Nici scrisorile pe care ți le-am scris – după ce-am plecat din
Lazarevo – nici pe astea nu mai știi unde le-ai lăsat? Tot… la Vikki au
rămas?
Poate că anumite lucruri i-ar fi trezit din nou la viață anumite
sentimente.
— Iubitule… îi răspunse cu tandrețe în glas. Unde îți fug
gândurile?
— Nu poți să-mi dai un răspuns? îi ripostă tăios.
— Le am pe toate. Cu mine, printre lucrurile mele. Am luat
rucsacul cu totul. Nu mă mai uit prin el, dar o să ți-l dau când ne
oprim să mâncăm.
 — Nici eu nu vreau să mă uit prin el, îi spuse Alexander,
răsuflând ușurat.
Voia doar să știe că Tatiana nu era ca el – că ea încă mai are un
suflet. Căci ranița lui Alexander era goală. Dacă Alexander ar fi
murit pe front, iar Ouspenski i-ar fi scotocit prin raniță înainte de a-l
îngropa, ar fi găsit ilustrate, țigări, un stilou stricat și o Biblie mică –
ediție sovietică, împărțită soldaților Armatei Roșii spre sfârșitul
războiului, dintr-o falsă cucernicie. Și asta era tot ce avea. Dacă ar fi
murit, toți oamenii lui ar fi văzut că Alexander Belov, comandantul
lor, nu avea suflet.
Dar dacă s-ar fi uitat cu mai multă atenție, printre paginile de
pergament ale Noului Testament, ar fi găsit o fotografie alb-negru,
mică și murdară, a unei fete de paisprezece ani, stând pe vârfuri ca
un copil mic, cu cosițe blonde și mâna în ghips, îmbrăcată într-o
rochiță de vară. Lângă ea, fratele ei cu părul negru o trăgea de codițe.
Ea își ținea brațul zdravăn în jurul lui. Pașa și Tania, doi adolescenți,
care râdeau fericiți – în Luga, în vremuri de mult apuse.
 Nouăzeci și șapte de acri

New Mexico. Munții Santa Fe. Arizona. Munții Tonto.

La două mii de metri deasupra nivelului mării, aerul e mai
rarefiat și mai uscat. În Santa Fe, Anthony dormise mult mai liniștit
aproape toată noaptea. Abia în zori mai scotea câte un scâncet. Era
un progres vizibil, de aceea se hotărâseră să mai rămână un timp,
sperând că lucrurile vor continua să evolueze spre mai bine, dar se
înșelaseră.
Munții Tonto îți tăiau răsuflarea, iar aerul era atât de limpede
încât Tatiana vedea cu ușurință peisajele splendide presărate cu văi
și dealuri. Acum însă, le lăsaseră în urmă, iar atmosfera devenise din
nou încinsă ca într-un cuptor și înăbușitoare.
Își descheiase bluza, dar Alexander e cu ochii ațintiți asupra
drumului. Sau doar se preface că privește drumul? Observase de
curând o ușoară schimbare la el. Nu vorbește prea mult, dar nici nu
mai pare la fel de impasibil.
Îi oferă apă și o țigară. Le acceptă, dar fără să se mai lase distras.
Tatiana se întreabă când vor opri să ridice tabăra și dacă vor găsi
vreun râu, să înoate în apele lui. Amintirile râului Kama îi stârnesc
fiori de durere. Încercând să-și stăvilească zbuciumul lăuntric, își
ține mâinile încleștate în poală. Nu vrea să se gândească la trecut. E
suficient că trebuie să se gândească la prezent, când se așteaptă ca
poliția să-i oprească la fiecare răscruce de drumuri și să le spună: Ești
Alexander Barrington, fiul lui Harold Barrington? Nu fi-a spus soția că la
ultimul popas, când ai lăsat-o singură pentru câteva clipe, și-a sunat fosta
colegă de cameră de la New York? Separe că soția nu-ți spune multe
lucruri, domnule Barrington.
Și e cât se poate de adevărat. Tatiana dăduse un telefon interurban
prin intermediul unui operator, dar răspunsese Sam Gulo a.
Auzindu-i vocea, se speriase atât de tare încât închisese imediat
telefonul și nu mai avusese timp s-o sune și pe mătușa Esther. Acum
se teme că operatorul îl informase pe Sam din ce capăt al statului
New Mexico fusese făcut apelul telefonic. Oamenii care n-au nimic de
ascuns nu fug, Alexander Barrington, le vor spune polițiștii când vor
opri rulota. Ce-arfi să ne însoțești la secție în timp ce soția și fiul tău te vor
aștepta să te întorci la ei, așa cum au făcut mereu? Spune-le că nu va dura
mult!
E o minciună. Îl vor lua cu ei, iar Tatiana și Anthony îl vor aștepta
o veșnicie. Nu, mai bine să-l aibă alături așa cum e acum – retras,
introvertit, tăcut, uneori mânios, rareori vesel, mereu cu țigara în
gură, întotdeauna om – decât să trăiască doar cu amintirea lui. Căci
lucrurile pe care le trăiesc noaptea nu sunt simple amintiri. Cum nu
sunt nici momentele când îl privește dormind. Luptându-se cu
propria-i istovire, Tatiana încearcă în fiecare seară să rămână cât mai
mult trează după ce Alexander adoarme ca să-l ia în brațe și să se
cuibărească lângă trupul lui brăzdat de cicatrice.
Lui Alexander îi place s-o integreze printre calcule matematice. Se
supără când nu se supune voinței sale, dar ar vrea să-i spună că nicio
metodă sau teoremă matematică (fie ea a lui Aristotel sau a lui
Pitagora) nu-i va măsura sufletul, căci e plămădit dintr-un aluat ce
nu poate fi supus calculelor aritmetice. Toate elementele lui sunt în
perfectă concordanță cu suma laturilor din care este plămădit, dar
mai ales cu suma laturilor Tatianei. Numerele ordinale sau cardinale
nu-i sunt de niciun folos. Pentru ea, numărătoarea se oprește la 1.
Nici principiul lui Arhimede nu-i vine în ajutor. Căci Tatiana nu
poate fi măsurată. Este ceva ce nu se supune niciunei măsurători,
mai presus de pi, mai presus de polinoame și de ecuații algebrice,
mai presus de rațiune și de absurd, mai presus de umanism și de
logică, mai presus de principiile lui Cantor și Dedekind, mai presus
de filosofiile renascentiste și de cele indiene, mai presus de tărâmul
zeilor și al regilor, mai presus de zenitul omului și de misterul
omenirii. Sufletul ei este plămădit dintr-un aluat pe care nici
matematica, nici celelalte științe exacte nu-l pot explica.
Însă Alexander continuă s-o măsoare fără încetare, integrându-i
formele în diverse funcții și ecuații matematice. Îi măsoară cu
palmele creștetul capului, picioarele, brațele, talia, șoldurile. Habar
nu are ce speră să descopere prin aceste calcule.
Dar joaca lui Anthony cu tatăl lui nu este reală? Chicotelile
băiatului îngemănate cu râsetele tatălui nu sunt oare cât se poate de
reale?
Alexander aproape că uitase să se mai joace – numai în apă se
bălăcea fără grijă, dar în Texas nu era apă, cum nu era nici în New
Mexico. Iar acum sunt în Arida Zona{8}.
În timpul popasurilor, Anthony încearcă să-l angreneze pe tatăl
său în diverse jocuri. I se suie pe genunchi și, apucându-l de mâini, îi
spune:
— Tati, vrei să vezi ce puternic sunt? Ține-mă strâns de degete și o
să vezi că pot să mă eliberez!
Alexander aruncă țigara și o stinge cu piciorul. Îi ține ușor
degetele lui Anthony, iar băiatul reușește să se elibereze. E atât de
încântat că poate să scape de fiecare dată din strânsoarea tatălui său
că îi cere să se joace de nenumărate ori. Apoi fac cu schimbul.
Alexander îi întinde degetele arătătoare, iar Anthony i le strânge cu
putere în pumni. Văzând că tatăl lui nu reușește să se elibereze,
băiatul țopăie de colo colo, debordând de bucurie. Repetă acest joc
de sute de ori, în timp ce Tatiana fie pregătește masa, fie spală sau
face curățenie, fie stă și îi privește încântată.
Alexander îl dă jos pe Anthony de pe genunchi și o întreabă pe
Tatiana cu glasul aspru, răgușit de nicotină:
— Nu vrei să te joci și tu, Tatia? Pune-ți degetele în pumnul meu
și încearcă să te eliberezi din strânsoare!
 Niciun mușchi nu i se clintește pe chip. Dar Tatiana simte cum
inima începe să-i bată nebunește în piept. Știe că n-ar trebui să se
lase pradă simțurilor în prezența lui Anthony, dar nu-și poate stăvili
surescitarea. Și nici nu se poate împotrivi chemării lui Alexander. I
se urcă pe genunchi și își lipește vârfurile arătătoarelor. Încearcă să
nu se uite la el, ci doar la degetele-i fremătătoare, pe care Alexander i
le cuprinde acum în pumnul lui imens, spunându-i:
— Hai, încearcă să te eliberezi!
Atingerea lui îi provoacă fiori din cap până în picioare. Încearcă,
firește, să se elibereze, dar știe prea bine că regulile jocului stabilite
în cazul lui Anthony sunt cu totul diferite față de cele impuse în
cazul ei. Își mușcă buza ca să nu scoată vreun sunet.
— Hai, mami! o încurajează băiatul. Hai că poți! Eu cum am
reușit? Eliberează-te și tu!
— Da, Tatiașa, îi șoptește Alexander, strângându-i degetele cu
putere și fixând-o cu privirea. Hai, eliberează-te din strânsoare!
Și umbra unui zâmbet îi învăluie chipul.
Dar când se află la volan, este deseori tăcut și posac. Tatiana știe
că soțul ei retrăiește amintiri cumplite și îi e cu neputință să-l
elibereze din lanțurile trecutului, chiar și atunci când își dorește să
fie eliberat. Iar ea cade pradă temerilor stârnite de pericolele ce îl
pândesc la tot pasul, pierzându-și armele cu care l-ar putea salva,
captivă, la rândul ei, în ghearele propriilor demoni.

Îl îndruma spre Phoenix, dar lui Alexander îi era mult prea cald;
voia să ajungă în California.
— Credeam că vrei să vezi pământul pe care l-am cumpărat cu
banii mamei tale, îi spuse ea.
El ridică din umeri și bău niște apă.
 — Nu vreau decât să mă arunc într-o apă. E tot ce-mi doresc.
Găsim așa ceva în Phoenix?
— Nici pomeneală!
— Exact. De-aia nici nu mă atrage.
Le luă o zi ca să ajungă de la granița estică a Arizonei, în Phoenix.
În seara aceea se opriră într-un parc de rulote în apropiere de Munții
Superstition. Alexander se întinse pe podeaua de lemn a dușurilor,
scăldându-se sub un șuvoi de apă rece. Anthony și Tatiana îl priveau
de la depărtare. Băiatul o întrebă dacă tatăl lui se simțea bine.
— Nu prea știu, îi răspunse Tatiana. Aș zice și da, și nu.
Dacă Alexander ar fi insistat ceva mai mult, s-ar fi lăsat convinsă
să meargă fără oprire până la Pacific. Nu pentru că n-ar fi vrut să-i
arate pământul cumpărat în deșert, ci pentru că se gândea că agenții
federali ar putea să-i aștepte în singurul loc pe care îl dețineau. Poate
că Vikki îi pomenise lui Sam Gulo a de terenul cumpărat în
Arizona. Poate că o făcuse chiar ea. Legase o strânsă prietenie cu
Sam de-a lungul anilor. Dacă îi așteptau acolo? Gândul o scotea din
minți. Din păcate, însă, Alexander nu insistase îndeajuns. Tatiana știa
deja ce voia să facă – indiferent cât de inimaginabil i se părea planul:
voia să vândă terenul. Să-l vândă cu orice preț, să ia banii și să se
piardă într-un alt stat – poate în ținuturile nemărginite din Montana.
Nu-și făcea iluzii deșarte: era puțin probabil ca Sam să le fie loial ei și
lui Alexander. Doar nu era mătușa Esther. Tatiana se gândea în
tăcere la toate aceste lucruri în timp ce soțul ei stătea întins sub
șuvoiul de apă rece.

A doua zi de dimineață, străbăteau autostrada Superstition.

— Ținuturile astea sunt întinse ca-n palmă, remarcă Alexander.
— Doar se numesc Mesa, care înseamnă întins, replică Tatiana.
— Nu-mi spune că aici ai cumpărat terenul!
 — Ei bine, nu-i aici, îi răspunse, privind munții ce se iveau în
depărtare, dincolo de întinderile fără margini. Locurile de aici sunt
mult prea dezvoltate.
— Mult prea dezvoltate? repetă el.
Nu existau nici magazine, nici benzinării, doar terenuri agricole
de-o parte și deșert cât vedeai cu ochii de cealaltă.
— Da, aici e orașul Tempe, îi spuse Tatiana. Destul de aglomerat.
Sco sdale, spre care ne îndreptăm acum, e un orășel ceva mai
sălbatic. Are doar câteva lucruri – o prăvălie, o piață… Vrei să-l vezi?
Sau…
— Hai să vedem mai întâi acest pământ al făgăduinței! îi răspunse
el.
Continuară să străbată deșertul spre nord. Lui Alexander îi era
sete. Tatiana era înspăimântată. Șoseaua asfaltată lăsa acum locul
unui drum pietruit, Pima Road, ce separa valea Phoenix-ului de
rezervația indiană din Salt River, întinzându-se pe zeci de kilometri
până la poalele Munților McDowell. Ținuturile nu mai erau întinse
ca-n palmă, fiind străjuite de-o parte și de alta, în apropiere sau în
depărtare, de munți colbuiți, mai mari sau mai mici, învăluiți într-o
căldură apocaliptică.
— Unde sunt munții ăia de care tot mi-ai povestit?
— Nu-mi spune că nu-i vezi, Șura! exclamă Tatiana, arătându-i
zările.
Munții se înălțau în depărtare ca niște monoliți printre cactușii
saguaro, dar Alexander era binedispus în dimineața aceea și voia s-o
tachineze.
— Dar ăia nu sunt munți. Sunt niște stânci. Știu prea bine cum
arată munții. Doar am trecut pe lângă Tonto și Santa Fe – ăia munți!
Am văzut și Uralii, și Munții Sfintei Cruci, cu pădurile lor de
conifere. Aia sunt munți, nu ăștia, continuă, pe un ton tot mai grav.
 — Gata, gata! murmură ea, punându-i mâna pe coapsă ca să-l
liniștească. Ăștia sunt Munții McDowell din Arizona. Roci
sedimentare depuse pe stânci de granit de origine vulcanică, acum
două milioane de ani. Stânci din era precambriană.
— Ca să vezi, ai ajuns și geolog! răspunse Alexander, râzând. Nu
ești doar capitalistă, ci și geolog.
Tatiana purta astăzi o rochie galbenă, cadrilată, șosete albe până la
glezne și balerini. Își ținea părul împletit, strâns în coc la spate. Nu
avea nici măcar o broboană de sudoare pe frunte. Dacă nu și-ar fi
ținut degetele încleștate ar fi părut complet relaxată..
— În sfârșit! admise Alexander, ușor încruntat. Sunt și ăștia niște
munți.
Se îndreptau spre nord, ridicând nori de praf în urma lor. Munții
McDowell se zăreau tot mai aproape. Soarele ardea sus pe cer. Erau
niște idioți, niște cretini de-a binelea, bombănea Alexander, pentru că
străbăteau cele mai toride ținuturi din țară în cea mai toridă parte a
anului. Dacă ar fi fost mai deștepți, ar fi plecat mai devreme din
Coconut Grove, ar fi petrecut vara în Montana și ar fi pornit spre
California în sezonul vinului.
— N-ai vrut să pleci din Florida, ai uitat?
— Hmm, încuviință el. A fost frumos un timp la Coconut Grove.
Apoi se așternu tăcerea.
Mai străbătură încă patruzeci și cinci de minute drumul pietruit
de frontieră, fără să întâlnească în cale vreo casă, vreo piață, vreo
benzinărie sau vreun magazin. Și nici țipenie de om. Apoi, Tatiana îi
spuse să facă la dreapta pe un drum îngust de țară, ce urca ușor în
pantă.
Drumul se numea Jomax.
Acesta se oprea la poalele unui munte stâncos, scăldat în soare.
Alexander opri aici, la aproape o mie șase sute de metri deasupra
văii.
— O, Doamne! exclamă Tatiana, cu un zâmbet larg pe buze,
relaxându-și mâinile. Nu e nimeni aici.
— Corect, răspunse Alexander, oprind motorul. Și asta pentru că
toată lumea e în Coconut Grove și se scaldă în apele oceanului.
— Nu e nimeni aici, repetă ea vorbind parcă singură în timp ce
sări din mașină.
Anthony coborî și el iute, nu înainte ca Tatiana să-l prindă de
mână, avertizându-l:
— Nu uita ce ți-am spus despre cactușii cholla, Ant! Nu te apropia
de ei! Acele smulse de vânt ți se vor înfige în piele și nu mai am cum
să ți le scot!
— Care vânt? Dă-mi drumu’!
— Anthony! interveni Alexander, căutându-și bricheta. Dacă
mama ta îți atrage atenția asupra unui lucru, nu-i spui să-ți dea
drumu’! Tania, mai ține-l puțin ca să văd dacă a înțeles cum stă
treaba!
Tatiana se strâmbă la Anthony, îl ciupi și îl lăsă să plece. Ținea în
mână bricheta lui Alexander. I-o aprinse, iar el o apucă de mână,
dând foc țigării.
— Nu mai fi atât de îngăduitoare cu el!
Îndepărtându-se câțiva pași ca să exploreze locurile, Alexander
scrută împrejurimile cu privirea spre orizontul străjuit de munți, de
valea Phoenix și de fermele ce se întindeau cât vedeai cu ochii în
deșertul Sonora. Acesta nu semăna cu deșertul Mojave pe care și-l
amintea vag din copilărie. Nu era presărat cu dune cenușii de nisip.
La sfârșitul lui iulie, Sonora era acoperit de mii de cactuși saguaro,
care își întindeau spre soare brațele înalte de nouă sau doisprezece
metri. Arborii mesquite erau cafenii, iar cei palo verde păreau
zugrăviți în nuanțe de sepia. Desișurile și tufișurile erau scăldate în
cenușiul pământului pârjolit de soare. Totul părea modelat din lut și
nisip. Ca o junglă în deșert. Nimic nu era așa cum se așteptase
Alexander.
— Tania…
— Da, știu, îi răspunse, alăturându-i-se. Este uluitor. Nu-ți vine să
crezi, nu-i așa?
— Hmm! N-aș spune chiar așa.
— N-am văzut nimic mai spectaculos în viața mea, continuă
Tatiana, cu o tonalitate în glas pe care Alexander nu știa cum s-o
definească. Dar stai să vezi cum e primăvara!
— Să înțeleg că rămânem aici până în primăvară?
— Înflorește totul!
— De unde știi?
— Am văzut niște poze într-o carte de la bibliotecă, îi răspunse, cu
o seriozitate caraghioasă.
— Aha! Ai văzut niște poze într-o carte. Și cărțile astea pomenesc
ceva de apă?
— Cu sute de ani în urmă, indienii Hohokam au văzut exact ce
vedem noi acum și, dornici să trăiască în aceste locuri, au construit o
serie de apeducte, aducând apă din râul Salt, explică ea fluturându-și
indiferentă mâna prin aer. Așadar, pe când atotputernicul Imperiu
Britanic folosea încă latrinele din fundul curții, indienii Hohokam
aveau sisteme de irigații pentru recolte.
— Pe asta de unde o mai știi? o întrebă el.
— Am citit undeva la Biblioteca Publică din New York. Coloniștii
de aici folosesc și acum apeductele construite de indieni.
— Să înțeleg că există vreun râu pe aici? spuse Alexander, luând în
mână un pumn de nisip.
— Râul Salt, dar e foarte departe, îi răspunse Tatiana. Cu puțin
noroc, n-o să-l vedem niciodată.
 Alexander nu cunoscuse nicicând o căldură atât de toropitoare.
Până și clima din Florida era temperată. Aici, nu exista nimic care s-o
tempereze.
— Am senzația că fierb pe dinăuntru, îi spuse apoi. Hai, arată-mi
unde e pământul nostru până nu mi se topesc arterele!
— Pășești chiar acum pe el, răspunse Tatiana.
— Pe ce anume pășesc?
— Pe pământul nostru, nuanță ea, plimbându-se de jur-împrejur.
Ăsta e. Chiar aici, pe coama acestui deal. Nouăzeci și șapte de acri de
pământ din deșertul Sonora, ce se întind de aici spre sud-est până la
poalele munților. Are doi acri în lățime și în jur de patruzeci și nouă
de acri în lungime. Trebuie să aducem un topograf. Cred că are
forma unei bucăți de plăcintă.
— Ca lagărul de la Sachsenhausen?
— De ce faci asta? îl întrebă în șoaptă, cu o privire îndurerată. Nu-
ți ofer o închisoare. Ci propria-ți libertate.
— Îți plac locurile astea? o întrebă, ușor stânjenit.
— Nu l-aș fi cumpărat dacă nu mi-ar fi plăcut, Șura, îi răspunse
Tatiana, cu chipul învăluit într-o umbră stranie.
— Tania, locul ăsta o să ia foc.
— Uite cum facem! Aducem un expert să-l evalueze. Dacă prețul e
bun, îl vindem. Nu mă deranjează s-o facem. Dar… nu vezi cât de
splendide sunt locurile? exclamă apoi, apropiindu-se câțiva pași. Nu
vezi deșertul? Și munții? continuă, arătându-i priveliștea cu mâna. În
dreapta se află Pinnacle Peak – un vârf renumit de munte. Al nostru
n-are nume. Poate îl botezăm Muntele lui Alexander, continuă
Tatiana ridicând din sprâncene.
Alexander nu se lăsă însă prins în jocul ei, deși nu avea de gând
să-i rămână dator.
 — Văd numai un ținut deșertic. Fără urmă de viață. Cu excepția
cactușilor, care nu au nevoie de apă. Dar eu nu sunt un saguaro. Eu
am nevoie de apă. Și nu văd nici urmă de vreun râu sau lac.
— Exact! exclamă ea, radiind de energie. Nu sunt râuri – nimic
care să ne amintească de Neva, de Luga, de Kama sau Vistula. Nici
lacuri care să ne poarte cu gândul la Ilmen sau Ladoga. Nici pajiști,
nici luminișuri, nici crânguri de pini sau mesteceni. Nu vezi ace de
brad și nu auzi triluri de ciocârlii. Nici alte cântece de păsări. Uneori,
vara, vin rândunici. Dar nu există păduri. Și nici zăpadă. Dacă vrei
ceva din toate astea, le poți găsi iarna în Marele Canion. Găsești pini
în Colorado. Și semeni puțin cu puternicii saguaro, continuă
apropiindu-se și mângâindu-l cu gesturi tandre.
Da, se juca, Alexander o vedea prea bine și nu avea de gând să-i
rămână dator.
— Nu pot să trăiesc într-un loc fără apă, Tatiana Metanova, îi
spuse, stingându-și țigara și cuprinzând-o în brațe. Și nici că-mi pasă
de ce fugi.
— Acum sunt Tatiana Barrington, domnule Alexander Barrington,
îl corectă Tatiana scăpându-i printre degete. Și habar n-ai de ce
anume fug.
— Cred că până și pe cerul pustiu al Arizonei răsare uneori luna,
îi răspunse, privind-o printre gene. Te temi cumva de luna sângerie,
Tatia? De o lună mare și sângerie?
— Ce-ar fi să-ți pui echipamentul în spate și să-ți iei armele,
soldat? îi ripostă, privindu-l tot printre gene.
Și, răsucindu-se pe călcâie, se întoarse la rulotă, lăsându-l pe
Alexander ca pe un stâlp în mijlocul deșertului. Veni într-o clipă cu
niște apă. Alexander o dădu bucuros pe gât, apoi plecă să-l caute pe
Anthony, ascuns într-un un pâlc de cactuși străjuiți de niște stânci.
Băiatul țintuise pe loc o șopârlă cu ajutorul unui spin de cactus.
 — Ant, nu ăsta e cactusul de care ți-a spus mami să te ferești? îl
întrebă Alexander, așezându-se pe vine lângă fiul său și dându-i
niște apă.
— Nu, tati, îi răspunse băiatul, cu răbdare în glas. Cactușii cholla
nu sunt buni ca să te joci cu șopârlele.
— Fiule, nu cred că șopârla e încântată de jocul ăsta.
— Tati, locul ăsta geme de reptile!
— N-o spune cu atâta bucurie! Doar știi cât se teme mami de
reptile! Uite cât de supărată e!
O priviră printre ramurile spinoase ale cactușilor. Stătea rezemată
de rulotă, cu ochii închiși, scăldată în soarele torid.
După un timp, se întoarse la ea și o stropi cu apă. Tatiana deschise
ochii. Alexander o măsură cu privirea, poposind asupra pistruilor
cumplit de seducători și a ochilor verzi ca apa mării. Era atât de
mică. Și atât de ispititoare. Clătinând din cap, Alexander o luă în
brațe și o sărută cu nesaț. Avea buzele dulci, apetisante.
— Ți-ai pierdut mințile, mormoloaca mea pistruiată, îi spuse apoi,
punând capăt sărutului, când ai cumpărat pământul ăsta. Habar nu
am ce ai avut în cap. Dar zarurile au fost aruncate. Hai să mâncăm,
experta mea în cactuși, înainte să cerem părerea unui topograf! Deși
bănuiesc că va trebui să mergem în altă parte dacă vrem să găsim
vreo apă în care să ne scăldăm, nu-i așa?
Luară din rulotă sticlele cu apă, pâinea și șunca. Ceva mai
devreme, cumpăraseră de la o fermă prune, cireșe, roșii și castraveți,
întinseră marchiza și, așezându-se sub ea, în ciuda celor treizeci și
opt de grade Celsius, se înfruptară cu poftă din bucate.
— Cât ai dat pe teren? o întrebă el.
— Cincizeci de dolari acrul.
— Și zici că e aproape de Sco sdale? continuă Alexander,
fluierând.
 — Da, Sco sdale e doar la 30 de kilometri spre sud.
— Aha! Un orășel mic și neînsemnat?

— O, nu, nici vorbă, domnule! le spuse un agent imobiliar din

Sco sdale. Nu mai e deloc așa! Avem o bază militară aici, iar soldații
întorși de pe front se însoară cu iubitele lor și își întemeiază familii.
Sunteți proaspăt însurăței?
Amândoi păstrară tăcerea, căci Anthony așeza în apropiere
broșurile cu ofertele imobiliare.
— Ne așteptăm la un boom imobiliar, continuă agentul. Sco sdale
va fi la mare căutare în viitorul apropiat. Stați să vedeți! A fost pustiu
până acum, de parcă nici n-am fi făcut parte din Uniune, dar cum
războiul s-a încheiat, Phoenix-ul a explodat de-a binelea. Știați că
industria noastră de construcții este prima din țară? le spuse cu
mândrie în glas. Avem școli noi, un nou spital – Phoenix Memorial –
și noul magazin universal din Paradise Valley. O să vă placă aici. V-
ar interesa să vedeți și alte terenuri?
— Când veți asfalta drumurile? îl întrebă Alexander.
Se schimbase de haine, purtând acum niște pantaloni bej de luptă
și un tricou negru, cu mânecă scurtă. Nu-i mai păsa de tatuaje,
cicatrice și numerele lagărelor de concentrare – nu putea să poarte
cămăși cu mânecă lungă în Arizona. Agentul, îmbrăcat într-un
costum de lână, în care asuda în ciuda aerului condiționat, încerca cu
greu să nu privească cicatricea de pe brațul lui Alexander, la capătul
căruia se afla crucea albastră.
— Dar se asfaltează noi drumuri în fiecare zi, domnule. Și se
formează noi comunități. Ținuturile, cândva rurale, devin adevărate
orașe. Războiul s-a dovedit benefic pentru noi. Ne aflăm în plin
boom economic. Sunteți din est? După accentul soției
dumneavoastră. Ne putem asemăna cu comunitățile Levi own{9}. Aș
zice doar că, aici, casele sunt mult mai frumoase, dacă îmi permiteți
îndrăzneala. Pot să vă arăt câteva…
— Nu, îl întrerupse Tatiana, făcând un pas înainte. Dar ne-ar
interesa să aflăm cât valorează terenul pe care îl avem aici. Este în
nord, la capătul drumului Pima Road, lângă Pinnacle Peak.
Auzind că nu voiau să cumpere nimic, agentul le aruncă o privire
posacă.
— Unde anume? Lângă șoseaua Rio Verde?
— Da, la câțiva kilometri spre sud. Pe Jomax.
— Poftim? Dar abia au dat numele drumului. Aveți o casă acolo?
Dar nu e nimic prin părțile alea, îi răspunse cu uimire, de parcă nu-i
venea să-și creadă urechilor.
— Nu, nu avem casă, doar un teren.
— Ei bine, îi răspunse, ridicând din umeri, topograful meu e la
masă.
O oră mai târziu, agentul și topograful încercau să mențină o
mină complet inexpresivă pe chip, dar eforturile se dovedeau în
zadar.
— Câți acri ați spus că aveți? întrebă uluit topograful, un om mic
de statură, cu un cap mult prea mic pentru un trup mult prea
corpolent.
— Nouăzeci și șapte, răspunse Tatiana pe un ton calm.
— Dar e imposibil, spuse topograful. Știu fiecare teren care s-a
vândut și s-a cumpărat acolo. Orașul Sco sdale ia în calcul
încorporarea unei suprafețe de șase sute patruzeci de acri. Știți cât
înseamnă asta? Aproape trei mii de kilometri pătrați. Un tip
inteligent le-a cumpărat secolul trecut pentru trei dolari și jumătate
acrul. Dar asta s-a întâmplat atunci. Și veniți acum să-mi spuneți că
aveți nouăzeci și șapte de acri? O șesime din pământul orașului
nostru? Nimeni nu vinde terenuri atât de mari. Nimeni nu v-ar
vinde nouăzeci și șapte de acri.
Tatiana și Alexander îl cercetau amândoi în tăcere. Alexander, mai
cu seamă, încerca să vadă dacă era un joc ori o stratagemă sau dacă
individul era doar un bădăran, situație în care…
— Pământul e mult prea valoros, continuă topograful. Aici,
vindem doar câte un acru, cel mult doi. Iar acolo e doar deșert.
Ținuturile acelea sunt deținute fie de guvernul federal, fie de indieni.
Așadar, era o stratagemă, își spuse Alexander, relaxându-se.
— Nu știu ce să vă spun, răspunse Tatiana, după câteva clipe de
tăcere. Credeți că nu știu să număr până la nouăzeci și șapte?
— Puteți să-mi arătați actul de cumpărare, dacă nu deranjează?
— De fapt, chiar ne deranjează, ripostă Alexander. Aveți de gând
să ne spuneți cât valorează terenul sau va trebui să ne ducem în altă
parte?
Topograful le spuse în cele din urmă că, dată fiind pustietatea în
care se afla, pământul valora, probabil, în jur de douăzeci și cinci de
dolari acrul.
— E un preț bun de vreme ce nu e nimic acolo – nici drumuri, nici
curent electric. Nu înțeleg de ce-ați cumpăra un teren în mijlocul
pustietății.
Tatiana și Alexander schimbară o privire.
— După cum v-am spus deja, valorează douăzeci și cinci de dolari
acrul, repetă iute topograful. Dar venim cu o propunere. Dacă
acceptați să vindeți – să spunem – nouăzeci și cinci din cei nouăzeci
și șapte de acri, păstrând doi dintre aceștia, vă oferim un târg de zile
mari – patruzeci de dolari acrul. Sunteți liberi să-l acceptați sau nu.
Mai mult nu vă putem oferi.
— Domnule, răspunse Alexander, îl refuzăm cu dragă inimă. Am
dat cincizeci de dolari pe acru pentru terenul ăla.
 — Ați plătit mult prea mult, îngăimă topograful. Dar… să trecem
la afaceri! Accept să vă dau cincizeci de dolari pe acru. Imaginați-vă
câte puteți face cu atâta bani! V-ați putea lua o casă nou-nouță.
Paradise Valley cunoaște un adevărat boom imobiliar. Aveți doar un
singur copil? Poate mai apar și alții în viitor? Ați vrea să vă arăt și
alte comunități?
— Nu, mulțumim, răspunse Alexander îndemnând-o pe Tatiana
să plece.
— Stați puțin! spuse topograful. Va ofer șaizeci dolari pe acru.
Obțineți astfel un profit de aproape o mie de dolari pentru investiția
inițială. Salariul unora pe jumătate de an.
Dând cu putere din cap, Tatiana deschise gura ca să vorbească,
dar Alexander o strânse de mână, făcând-o să tacă.
— Am câștigat banii ăștia conducând un vas în Miami timp de trei
săptămâni, spuse el. Nu vindem terenul doar pentru un profit de o
mie de dolari.
— Sunteți siguri? întrebă topograful, privind-o implorator pe
Tatiana.
Alexander îi aruncă o privire ironică. Ea rămase impasibilă.
— Vreau să vă spun ceva, continuă topograful. Dacă nu-l vindeți
acum, peste un an nu va mai valora nici măcar douăzeci și cinci de
dolari acrul. Când va începe băiatul școala, nu veți mai reuși să-l
vindeți nici cu trei dolari și cincizeci de cenți acrul. Nimeni întreg la
minte nu va cumpăra pământ în nordul rezervației de indieni. Puteți
să vă luați adio. N-aveți decât să așteptați cât vreți. În 1950, terenul
vostru n-o să mai facă nici cât o ceapă degerată.
Alexander îi conduse pe Tatiana și pe Anthony afară. Rămaseră
pe o stradă prăfuită. Nu vorbeau despre ce le spusese topograful.
Alexander voia o bere rece. Tatiana voia să se ducă la magazinul din
colț să cumpere înghețată. Anthony voia o pălărie de cowboy. În
final, Alexander se văzu nevoit să renunțe la berea rece, pentru că nu
intenționa să-și ducă familia într-o tavernă, dar Tatiana primi
înghețata și Anthony, pălăria. Se plimbau prin piața din oraș. N-ar fi
putut să spună de ce, dar lui Alexander îi plăceau locurile învăluite
în tonalități din Vestul Sălbatic, frontierele vaste, atmosfera intimă a
orășelului. Colindară împrejurimile cu rulota și văzură că multe
dintre terenurile din jurul pieței fuseseră transformate în comunități
urbane. Luară masa la un restaurant din partea locului, cu rumeguș
pe podea, comandând antricot cu cartofi copți și porumb pe știulete.
Alexander o întrebă ce voia să facă cu terenul, iar Tatiana îi
propuse să-l mai vadă încă o dată înainte de a lua o decizie finală.
Era șapte seara, iar soarele se pregătea să apună, scăldându-le
pământul de la poalele muntelui în nuanțe aprinse de portocaliu.
— Tania, ce idei vizionare te-au îndrumat să cumperi terenul ăsta?
o întrebă Alexander, recunoscând frumusețea locurilor.
— Niciuna, îi răspunse ea, strângându-l în brațe. Ar trebui să-l
vindem, Șura, fără urmă de îndoială. Și cât mai repede cu putință, să
ne luăm banii și să plecăm într-un alt loc mult mai frumos și nu atât
de încins.
Aplecându-se ușor, Alexander își lipi buzele de obrazul ei umed
de sudoare.
— Tu ești frumoasă și încinsă, iubito, îi șopti el.
Mirosea a înghețată de vanilie. Și era dulce ca înghețata de vanilie.
— Dar nu sunt de acord, continuă. Cred că topograful minte. Fie
există un boom imobiliar, fie nu. Dar un boom imobiliar înseamnă
creșterea valorii pământului.
— Dar are dreptate, spuse ea. E mult prea departe.
— Mult prea departe față de ce anume? clătină Alexander din cap.
Cred că am putea să câștigăm mai mulți bani din toată afacerea asta.
Eu zic să mai așteptăm un timp și apoi să-l vindem. Dar, Tania, zise
apoi după o scurtă șovăială, motivele tale mă pun în încurcătură. Ba
vrei să-l vinzi pe nimic. Ba îi descrii frumusețea cu sufletul la gură.
— Ce pot să-ți spun? ridică ea din umeri. Sunt nehotărâtă,
adăugă, mușcându-și buza. Te gândești… să locuim aici? îl întrebă,
cu prudență.
— Niciodată! Uite cum e aerul! Privește-ți chipul! De ce mă
întrebi? Vrei să locuim aici…
Se opri deodată, cu ochii mari, lăsând cuvintele suspendate în aer.
Vrei să locuim în Arizona, Tatia, pe tărâmul micuței primăveri? o
întrebase cândva, într-o altă viață.
— O, nu! murmură apoi. Nu-mi spune că… Nu se poate…
îngăimă, râzând uluit. Abia acum am înțeles! Abia acum! Sunt
realmente inteligent! De-a dreptul genial! Nu știu cum de-am
câștigat războiul. Îmi aduc aminte când ți-am spus-o!
— Iar eu te aud spunând-o de parcă ar fi fost ieri! răspunse
Tatiana încrucișându-și brațele.
— Dar era o simplă metaforă! Te-am întrebat dacă ai vrea să
trăiești într-un loc cald. Nu m-am referit neapărat la ținuturile astea.
— Nu? îngăimă ea.
— Firește că nu! De-aia ai cumpărat terenul?
Văzând că tace, Alexander rămase și el fără grai. Era plămădită
din atâtea taine cărora nu le găsea dezlegare. Nu știa unde să
găsească răspunsurile.
— Eram la Leningrad, un oraș înghețat, asediat și înfometat,
spuse el. Nemții vă refuzau până și lipide din carton pe care le
mâncați în loc de pâine. Am pomenit de un loc pe care mi-l
aminteam vag din călătoriile făcute cu părinții mei. La naiba, ar fi
trebuit să spun Miami! Ai fi cumpărat un teren acolo?
— Da.
— Doar nu vorbești serios. Anthony, vino aici! Nu mai alerga
după șerpi cu clopoței! Ție îți place aici?
 — Tati, e cel mai distractiv loc din lume.
— Și cactușii cholla ți se par distractivi?
— O, da! Întreab-o pe mami! Spune că sunt întruparea spiritelor
rele. Niște creaturi ale iadului. Spune-i, mami, că sunt mai răi decât
armele!
Și fugi încântat.
— Da, strigă Tatiana, ferește-te de cholla, Alexander!
— Cred că v-a bătut pe amândoi soarele în cap, răspunse
Alexander, cu o privire încruntată. Suntem atât de departe de orice
urmă de apă că nici măcar vântul nu poate să poarte pe aripile sale
vreun strop!
— Știu, replică Tatiana, trăgând în piept aerul fierbinte.
Se despărțiră, luând-o fiecare în altă parte. Anthony aduna fructe
uscate de cactus. Tatiana culegea florile roșii și uscate de ocotillo{10}.
Iar Alexander fuma și privea ținutul, muntele și valea ce i se întindea
la picioare. Soarele apunea în tihnă, scăldând crestele stâncoase în
tonalități de foc. Întinseră pătura și, așezându-se unul lângă altul,
priviră amurgul în timp ce Anthony se juca fără griji.
Alexander își imagina că Tatiana se gândește cum să-l convingă
fie să vândă, fie să nu vândă pământul acela. Însă cuvintele ei îl
lăsară practic fără grai:
— Șura, pe când ne aflam în Lazarevo, înainte să te întorci pe
front… priveam Uralii la fel cum privim acum munții ăștia. Spune-
mi, de ce n-ai rămas?
— Cum adică să rămân? o întrebă, complet uluit.
— De ce… începu Tatiana, șovăind. De ce… te-ai mai întors?
— Pe front? De ce n-am dezertat?
— De ce n-am fugit pur și simplu în Urali? continuă, dând din
cap. Ai fi putut să construiești o izbă și am fi putut să rămânem în
pădure. Am fi găsit nestemate, cu care am fi putut face diverse
trocuri și am fi cultivat legume. Nu ne-ar fi găsit niciodată.
Alexander clătină din cap, cu palmele deschise, cu o mină vădit
întrebătoare:
— Tatiana, pentru numele lui Dumnezeu, ce-ți trece prin cap? La
ce naiba te gândești și, mult mai important, de ce?
— Nu e o întrebare retorică. Aș vrea un răspuns.
— Un răspuns pentru ce anume? De ce n-am dezertat din Armata
Roșie? În primul rând, comandantul meu, colonelul Stepanov, un
om extrem de amabil – cel care m-a lăsat să petrecem împreună
douăzeci și nouă de zile în Lazarevo – ar fi ajuns în fața plutonului
de execuție pentru că ar fi avut un dezertor în brigadă. Ca și ceilalți
camarazi ai mei – maiorul, locotenenții și sergenții mei. Și am fi trăit
tot restul vieții noastre ca niște fugari. Ca niște fugari! Și, în final, ne-
ar fi găsit, cum îi găsesc pe toți. Îți mai amintești ce ți-am spus despre
Germanovski? L-au găsit în Belgia după război, deși n-a pus
niciodată piciorul în Uniunea Sovietică. S-a născut în Franța. Tatăl lui
era diplomat. Germanovski a fost condamnat la zece ani de muncă
silnică pentru că nu s-a întors în Rusia când a împlinit optsprezece
ani – adică în urmă cu paisprezece ani! Aceeași soartă am fi avut-o și
noi. Doar că pe noi ne-ar fi găsit în cinci minute – imediat cum am fi
încercat să vindem malachitul prețios din Urali, verde ca ochii tăi.
Totul s-ar fi terminat într-o fracțiune de secundă și așa-zisele
momente de libertate le-am fi petrecut stând mereu cu ochii-n patru.
Iar, în final, am fi ajuns la închisoare. Asta ți-ai fi dorit…?
Lăsându-i cuvintele suspendate în aer, Tatiana sări în picioare și
se îndepărtă. La ce naiba se gândea? Dar cum soarele părea să fi luat
foc, iar Alexander petrecuse prea mult timp în locuri întunecate,
rămase pe loc, preferând să-și termine țigara și să privească apusul
de pe creasta unui deal.
 Când Tatiana se întoarse din nou la el, îi spuse:
— A fost doar o întrebare absurdă. Nimic serios, adăugă,
rezemându-se de umărul lui.
— E bine de știut. Și la ce te gândeai?
— Uneori, nutresc gânduri nebunești.
— Da, asta e limpede. Ce gânduri? Încerci să-ți imaginezi cum am
fi putut să schimbăm lucrurile? o întrebă, după o scurtă șovăială.
— Cam așa ceva, îi răspunse, cu privirea ațintită în zare, apoi
continuă, luându-i mâna într-a sa: Amurgul e atât de frumos, nu-i
așa?
— Da, așa e.
— Șura, ținutul poate părea acum pârjolit de soare, dar
primăvara, murmură apoi, rezemându-se de el, deșertul Sonora
renaște la viață. Presărat de nemțișor albastru, de ciulini albi, de
maci portocalii ca focul, de ocotillo roșii, de arbori palo verde în
nuanțe de albastru și galben și de flori stacojii de ajuga. Am putea să
plantăm și niște verbină mov. Știu cât de mult îți place movul,
gânguri ea. Iar speciile de cactus care cresc aici – opuntia și
mammillaria…
Alexander îi strânse mâna și ridică din sprâncene. Îi plăcea
conversația – era mult mai interesantă.
— Iubito, îi spuse coborând glasul și uitându-se de jur-împrejur să
se asigure că Anthony nu era prin preajmă, în limbajul meu
soldățesc, mammillaria înseamnă doar un singur lucru și în niciun caz
cactus.
Tatiana protestă din buze, aparent uluită, și se ridică să plece, dar
Alexander o prinse de mână și, trăgând-o înapoi pe pătură, se aplecă
deasupra ei și îi șopti cu glas aspru:
— Dar mâțișorul{11} crește în deșert?
 Tatiana se făcu roșie la față ca racul, iar Alexander uită de maci,
nemțișor și alte flori din deșert.
Îi dădu drumul din strânsoare; ea o luă la fugă. Porni după ea,
apoi după Anthony.
O filmează în tăcere cu camera de luat vederi. Ea se mișcă vioaie
printre cadrele sacadate ale filmului mut. Își leagănă brațele pe lângă
corp; râde, dezvăluindu-și dinții strălucitori; părul îi flutură în vânt;
e veselă ca o zi de vară; aleargă după Anthony, unduindu-și
șoldurile seducătoare; se întoarce alergând la Alexander, în timp ce
sânii îi tresaltă fremătători și ispititori; se oprește în fața lui,
întinzându-i brațele și chemându-l la ea; el o refuză, căci ține în
mâini camera de luat vederi; își țuguie buzele și îi trimite o bezea; îi
vede gura în cadre alb-negru; îl sărută și filmul se oprește. Șura, Șura,
mă auzi? îl întreabă. El lasă camera și aleargă după ea. O prinde, iar
ea îl privește printre genele-i unduioase ca cele ale unei pisici; îl
roagă cu o falsă umilință să-i dea drumul.
Într-o bună zi, vor privi din nou aceste cadre – imagini din
vremuri de mult apuse, ce surprind câteva clipe din tinerețea lor atât
de efemeră. La fel cum un aparat de fotografiat sovietic îi surprinsese
cândva, într-o altă viață, pe treptele de piatră ale unei biserici în ziua
cununiei lor. Sau alături de sora și de fratele ei, pierduți acum în
negura timpului.
Murdari de sudoare și de nisip, Alexander și băiatul își scoaseră
cămășile și se prăbușiră pe husa de nailon a cortului în timp ce
Tatiana înmuie un prosop într-o găleată cu apă, să-i răcorească.
Cândva, Alexander o visa cu chipul ascuns într-un prosop umed.
Acum o vedea printre faldurile prosopului umed. Întinse brațele și o
prinse ca un urs. E aici.
— Vreau să fim din nou în Golful Biscaya… spuse Alexander cu
glas răgușit. Vreau din nou în Golful Mexic.
 Se lăsase întunericul, iar băiatul adormise. Astrele se iviseră toate
pe cer, chiar și Jupiter. Tatiana veni la el după ce-l culcă pe Anthony
în rulotă. Alexander stătea pe un scaun pliabil de plastic și fuma.
Alături se afla un alt scaun.
Tatiana începu să plângă.
— O, nu! spune el, ascunzându-și chipul în mâini.
— Îți mulțumesc, murmură ea, mângâindu-l pe umăr.
Apoi, urcându-i-se pe genunchi, îi cuprinse capul cu brațele și i-l
strânse la piept.
— Nu înțelegi nimic, îi răspunse frecându-și capul de gâtul ei. Apa
a fost mereu mult mai liniștitoare.
Alexander ridicase cortul și făcuse un mic foc de tabără printre
pietrele din fața lui.
— Știi cum am aprins amnarul? L-am frecat de o stâncă vreo cinci
secunde.
— Gata, gata! murmură ea.
Stăteau cu fața spre vest, strâns îmbrățișați, cu ochii ațintiți spre
valea întunecată.
— Când nu erai cu mine și nici nu mai credeam că ne vom regăsi
vreodată, povesti Tatiana, am cumpărat pământul ăsta pe creasta
unui deal. Pentru tine. Ascultându-ți învățăturile pe care mi le-ai dat
mereu. Să stau întotdeauna pe creste înalte.
— Regula asta se aplică în caz de inundații și de război, Tatia.
Puține șanse să se întâmple așa ceva aici, replică el, cu ochii ațintiți în
gol.
— Dragule… șopti ea, acum nu vezi nimic aici, dar peste câțiva
ani ținutul va fi scăldat în luminile strălucitoare ale unui oraș
pulsând de viață, la fel ca New Yorkul. Iar noi vom sta aici și îl vom
privi de sus.
— Parcă ziceai să-l vindem mâine!
 — Da, îi răspunse, cu degetele încordate.
Ea însăși era încordată.
Dorința de a vedea deșertul înflorind primăvara se împletea cu
temerile-i lăuntrice.
— E doar un vis, Șura. Doar un vis naiv. Firește că o să-l vindem,
adăugă, oftând adânc.
— Ba n-o să-l vindem, îi răspunse Alexander, întorcând-o cu fața
spre el. Și am închis subiectul.
— Dormim aici? îl întrebă apoi, arătându-i cortul cu degetul. Dar
nu putem s-o facem, continuă, luându-l de gât. Curajul meu e doar
de bravadă, după cum bine știi. Mi-e teamă de scorpioni.
— Nu-ți face griji! îi spuse Alexander, strângând-o în brațe, cu
ochii închiși și buzele lipite de gâtul ei fremătător. Scorpionii fug la
auzul țipetelor.
— E bine de știut, murmură ea, înălțându-și capul. Căci nu vor
auzi absolut nimic.
Cât de tare se înșela… dăruindu-le ținuturilor, lunii și stelelor,
munților și deșertului gemete scăldate în extaz.
A doua zi, în timp ce își strângeau lucrurile pentru a porni spre
Marele Canion, Alexander și Tatiana schimbară o privire, apoi se
uitară la Anthony.
— Băiatul nu s-a trezit azi noapte?
— Nu, chiar deloc.
— Ce-ați pățit? îi întrebă Anthony, ridicându-și ochii din jocul de
puzzle pe care îl rezolva la masă. Voiați să mă trezesc?
— Interesant, murmură Alexander, cu privirea ațintită asupra
drumului, scoțându-și pachetul de Marlboro. Puțină liniște ne redă
tuturor echilibrul pierdut.
 Negura timpului

Când ajunseră la Marele Canion, se așezară pe marginea

prăpastiei, admirând în tăcere priveliștea de vis, scăldată în zări
albastre și în apele unduitoare ale Râului Roșu. Străbătură câțiva
kilometri spre vest și se opriră la Lipan Point și apoi la Grandview
Point. Peisajele uluitoare de la Moran Point îi lăsară fără grai, chiar și
pe vorbărețul Anthony. Merseră de-a lungul hăului pe o cărare
străjuită de pini galbeni, ajungând la Yavapai Point, unde găsiră un
loc izolat, numai bun să privească apusul. Anthony se apropie
primejdios de mult de marginea hăului, iar Alexander și Tatiana
săriră imediat să-l prindă, țipând mânioși la el. Băiatul izbucni în
lacrimi. Alexander îl ținea ca într-o menghină, acceptând în cele din
urmă să-i dea drumul numai după ce trasă o linie pe nisip,
spunându-i să nu care cumva să treacă peste ea dacă nu voia să riște
o pedeapsă militară. Anthony construi de-a lungul liniei o baricadă
din pietricele și smicele.
Soarele arunca ultimele raze deasupra Marelui Canion, zugrăvind
în nuanțe de stacojiu pădurile de plopi, de ienuperi și de molizi.
Alexander privea, aproape fără suflare, cum peisajul își schimba
tonalitățile în bătaia razelor dogoritoare de soare, scăldând în tonuri
de chinovar templele străvechi, crestele, rocile și râpele, formate din
straturi de lut și silt, ce se întindeau de la Coconino la Vishnu
Basement Rocks și de la Tonto la Tapeat – roci și stânci de gresie și
var, modelate cândva în negura timpului – toate erau acum
îmbrăcate în falduri de purpură.
— Dumnezeu ne înfățișează un adevărat spectacol de lumini,
spuse el, în cele din urmă, trăgând adânc aer în piept.
— Încearcă să te impresioneze cu priveliștile de vis ale Arizonei,
Șura, murmură Tatiana.
 — De ce au stâncile forma asta? întrebă Anthony, din spatele
baricadei sale, înalte de aproape treizeci de centimetri.
— Au fost modelate în urma eroziunii apei, a vântului și a
timpului, îi explică Alexander. Râul Colorado a fost inițial un pârâu,
apoi a devenit tot mai mare, sculptând canionul în decurs de
milioane de ani. În ciuda aversiunii pe care mămica ta o are față de
ape, acestea sunt un catalizator al vieții noastre.
— Tocmai pentru că sunt un catalizator al vieții noastre, mămica
ta le este ostilă, replică Tatiana, rezemată de soțul ei.
Alexander se ridică, în cele din urmă, în picioare și îi întinse
mâna.
— La capătul erei Sale de creație, Dumnezeu privi stâncile din cel
mai mare canion al lumii și viața ce sălășluiește printre ele și își găsi
mulțumirea în desăvârșirea operei Sale.
— Cine a spus asta? întrebă Tatiana, încuviințând din cap. Știi ce
spun indienii Navajo, ce-și au lăcașul și își găsesc sfârșitul în aceste
părți ale lumii? continuă, după o scurtă șovăire, încercând să-și
amintească vorbele lor de duh. Pășesc cu frumusețea înainte-mi, începu
apoi, întinzându-și brațele. Pășesc cu frumusețea în urmă. Pășesc cu
frumusețea alături. Pășesc cu frumusețea din înaltul cerului, spunea
Tatiana, cu glas duios. Totul se sfârșește în frumusețe, încheie, ridicând
capul. Totul se sfârșește în frumusețe.
— Hmm! murmură Alexander, trăgând cu nesaț din țigara ce nu-i
lipsea nicicând din gură. Dacă înlocuiești frumusețea cu lucrurile în
care crezi cu adevărat, obții ceva cu totul uluitor.

În tăcerea stranie a nopții de la Yavapai Point, într-unul dintre cele

două corturi, Anthony se agita în somn în timp ce părinții lui îi
ascultau gemetele și foșnetele, așteptând să se liniștească. Stăteau
cuibăriți unul într-altul, sub o pătură în fața focului, la bună
depărtare de hăul întunecat al Marelui Canion. Tremurau ca varga,
înlănțuiți de demoni de gheață.
Nu vorbeau. Se întinseră, în cele din urmă, în fața focului,
scrutându-se cu privirea. Alexander își ținu răsuflarea, apoi expiră ca
și cum ceva i-ar fi apăsat pieptul.
Nu spuse nimic la început. Nu voia să-i vorbească despre lucruri
ce nu puteau fi schimbate. Durerea i se furișa, însă, în suflet,
frângându-i inima. Își imagina atingerile dăruite Tatianei de alți
bărbați în vremea când ea îl credea mort. Mângâierile, dezmierdările
și privirile altor bărbați. Nu voia să afle adevărul dacă nu era cel pe
care și-l dorea; nu știa cum ar fi înfruntat un adevăr pe care nu voia
să-l audă. N-o întrebase nimic de când se întorsese acasă; acum însă,
Marele Canion părea locul potrivit pentru confesiuni mistice.
Trase adânc aer în piept.
— Îți plăcea să te duci la dans? o întrebă apoi.
— Poftim?
Evita răspunsul. Se așternu tăcerea.
— Pe când mă aflam în fortăreața de la Coldi , mi-am pus mereu
întrebarea asta.
— Se pare că ai rămas încă prizonier acolo, Șura.
— Nu, zise el. M-am prefăcut într-o muscă și am ajuns la New
York, unde încerc să văd cum îți continui viața fără mine.
— Dar sunt aici, murmură ea.
— Da, dar cum erai pe atunci? Te bucurat de viață? își continuă
Alexander tirul de întrebări, cu glasul presărat de tristețe. Știu că n-ai
uitat povestea trăită împreună, dar nu-ți doreai să… să fii din nou
fericită, să dansezi fără să mai simți povara din suflet? Să iubești…
din nou? adăugă, înghițind în sec. La asta te gândeai când stăteai pe
vraful de scânduri din fața șantierului unde se construia Mercy
Hospital? Îți doreai să fii din nou fericită, să te afli iar la New York și
să citești din versurile lui Emily Brontë? Dulce iubire a tinereții, iartă-
mă de te-am uitat…
Alexander îi îndrepta pașii spre un luminiș al gândurilor. Dar nu
voia să-l urmeze. Voia să rămână în încrengătura lor, căci numai așa
putea să le nege.
— Bine, Șura, dacă vrei să dăm cărțile pe față, explică-mi atunci
ce-ai vrut să spui prin stigmatului gulagului pe care îl port cu mine!
Spune-mi ce-ai pătimit!
— Nu, las-o baltă!
— Spune-mi ce-ai făcut cele patru zile cât ai lipsit în Deer Isle!
— Le tot lungești. N-au fost nici trei zile. Mai întâi, spune-mi tu la
ce te gândeai pe șantierul spitalului!
— Hai s-o lăsăm amândoi baltă!
Își strecură mâinile pe sub bluza și cardiganul ei, înfigându-și
degetele în umerii săi goi.
O întoarse pe spate și se așeză călare deasupra ei în lumina difuză
a focului. Nu aveau parte de tihnă nici măcar printre templele
Marelui Canion, își spuse Alexander oftând adânc.

Scâncetele lui Anthony se prefăcură în strigăte și hohote de plâns.

— Mami! Mami!
Tatiana se duse într-un suflet la el. Băiatul se liniști, dar ea rămase
în cort. În cele din urmă, Alexander se cuibări și el alături, pe
pământul tare.
— E doar o etapă, Șura, spuse Tatiana, încercând parcă să-l
liniștească. O să treacă. Cum trece totul, adăugă, după o scurtă
șovăială.
— N-ai mai spune asta dacă i-ai cunoaște visele, răspunse
Alexander, gâtuit de nerăbdare și frustrare.
O simți pe Tatiana încordându-se în strângerea brațelor lui.
— Ah! exclamă el ridicând capul ca s-o privească prin întuneric.
 Abia îi distingea trăsăturile chipului, căci lumina difuză a focului
se strecura cu greu printre fantele întredeschise ale cortului.
— Știi carevasăzică!
Suspinul de durere ce-i scăpă printre buze îi confirmă răspunsul.
Tatiana rămase cu capul în pământ și ochii închiși.
— Ai știut în tot acest timp?
— N-am vrut să te tulbur, îndrăzni ea, ridicând ușor din umeri.
— Știu ce-ți imaginezi, Tatiana, spuse Alexander, după câteva
clipe de tăcere apăsătoare. Că totul se va sfârși cu bine, dar te înșeli
amarnic. N-o să treacă niciodată peste faptul că l-ai părăsit.
— Nu spune asta! E mic acum. O să-i treacă.
Alexander dădu din cap, dar nu ca să-i încuviințeze spusele.
— Ascultă-mă bine! continuă el. N-o să-i treacă.
— Și ce-mi sugerezi acum? îl întrebă abătută. Că n-ar fi trebuit să
plec după tine? Te-am găsit, nu-i așa? Discuția asta nu-și are rostul.
— Poate că așa e, murmură el. Dar ce-ai fi făcut dacă nu m-ai fi
găsit? Te-ai fi întors la New York și te-ai fi căsătorit cu Edward
Ludlow? continuă, fără să-i pese de tremurul ei lăuntric. Indiferent
dacă are sau nu dreptate, Anthony crede că nu te-ai mai fi întors
niciodată. Că m-ai căuta și acum în taiga.
— Nu e adevărat! ripostă Tatiana. Nu e adevărat, repetă apoi.
— Ți-a descris visele? Mama lui are de ales. Când a plecat, știa că
avea toate șansele să nu se mai întoarcă. Și cu toate astea, a plecat. L-
a părăsit. Asta visează. Asta știe că s-ar fi putut întâmpla.
— Încetează, Alexander! De ce ești atât de crud? O faci
intenționat?
— Dar nu sunt crud. Vreau doar să te conving să nu mai negi
adevărul. Să te fac să înțelegi că nu e deloc o bagatelă. Doar crezi cu
tărie în consecințele faptelor noastre, după cum o tot susții fără
încetare. Nu mai nega, așadar, adevărul! Nu te mai preface că nu știi
despre ce vorbesc!
— Și atunci de ce mă mai întrebi? Se pare că știi toate răspunsurile.
— Mai lasă ironia! ripostă Alexander, trăgând adânc aer în piept.
Știi ce e interesant?
— Nu.
— Noaptea, mă visez în Kolîma. Împart patul de campanie, mic și
murdar, cu Ouspenski. Stăm legați unul de altul în cătușe, sub o
pătură. E cumplit de frig. Pașa nu mai e de mult cu noi, continuă
Alexander, gâtuit de emoție. Deschid ochii și îmi dau seama că toate
astea – Deer Isle, Coconut Grove, America – sunt doar un vis, exact
așa cum mă temeam. O altă festă pe care mi-o joacă imaginația. Sar
din pat și fug din barăci, trăgând după mine prin tundra înghețată
cadavrul descompus al lui Ouspenski. Karolici mă urmărește
îndeaproape, înarmat până în dinți. Când mă prinde – căci o face
mereu – mă lovește cu patul puștii. „Înapoi la barăci, Belov!” îmi
strigă el. „Mai primești încă douăzeci și cinci de ani de închisoare.
Înlănțuit de un cadavru.” Când mă trezesc, simt că n-am aer, de
parcă cineva mi-ar fi tăiat gâtul.
— Alexander! murmură Tatiana, dându-l la o parte cu mâini
fremătătoare. Te implor! Nu vreau să mai aud nimic din toate astea!
— Anthony visează că ai plecat. Eu visez că ai plecat. Absența ta e
atât de viscerală că o simt cu durere în fiecare fibră a trupului. Cum
să-l ajut pe Anthony când nu pot să mă ajut nici pe mine?
Tatiana protestă în șoaptă.
Alexander rămase în tăcere lângă ea, mistuit de durere, lăsând
cuvintele suspendate în aer. Îi era cu neputință să mai îndure. Nu
știa cum să iasă mai repede din cort. Plecă, fără să mai rostească
vreun cuvânt.

Î
 Tatiana rămase lângă Anthony. Îi era frig. Când băiatul adormi în
cele din urmă, se strecură ușor afară. Alexander stătea înfășurat într-
o pătură în fața focului gata să se stingă.
— De ce faci mereu așa? o întrebă cu glas tăios, fără să se întoarcă
spre ea. Ba te superi că nu-ți răspund când mă atragi în discuții
ridicole, ba mă reduci la tăcere când încerc să-ți vorbesc despre
lucruri care îmi sfâșie sufletul.
Tatiana îl privea uluită. Nu e adevărat, nu face așa, nu?
— Ba da, e cât se poate de adevărat. Chiar așa faci.
— N-am vrut să te supăr.
— Și atunci de ce o faci mereu?
— Te rog să mă ierți. Dar mi-e cu neputință să vorbesc despre
visele lui Ant. Sau despre ale tale, adăugă, cu glasul gâtuit de
spaimă.
— Atunci, întoarce-te în cort! îi răspunse, continuând să fumeze.
Ea îi puse mâna pe umăr. El o respinse cu asprime.
— Ți-am cerut iertare, murmură Tatiana. Hai înăuntru! Mi-e frig și
nu pot să dorm fără tine. Știi asta. Hai, vino! îl rugă, cu glas șoptit. În
cortul nostru.
Înăuntru, fără să-și mai scoată izmenele, Alexander se băgă în
sacul de dormit. Ea îl privi câteva clipe, încercând să intuiască ce
voia de la ea, ce-ar trebui și ce-ar putea să facă pentru el. Ce-și dorea
oare?
Tatiana se dezbrăcă. Goală și vulnerabilă, fragilă și sensibilă, se
strecură în sacul de dormit, cuibărindu-se în brațele lui ostile. Voia
să-i dea astfel de înțeles că era complet dezarmată.
— Îmi pare nespus de rău, Șura, murmură ea. Cunosc prea bine
spaimele băiatului. Sunt conștientă de urmările plecării mele. Dar n-
am cum să îndrept acum lucrurile. Mă străduiesc doar să i le mai
alin. Îi suntem amândoi alături ca să-l ajutăm să treacă cu bine peste
aceste nisipuri mișcătoare. Sper să reușim să-i alungăm demonii. Și
să înclinăm, în final, balanța în favoarea binelui, estompând astfel
faptele mele de neiertat.
Alexander nu-i răspunse, rămânând încremenit ca o statuie de
piatră, fără s-o atingă.
— Mi-e atât de frig, Șura, îi șopti ea, lipindu-se de el. Uite cât de
rece sunt!
— Corect. Nici c-o puteai spune mai bine, îi răspunse tăios.
Contopindu-și trupul cu al lui, Tatiana deschise gura ca să-i
șoptească alte cuvinte dulci, dar o întrerupse cu același glas aspru:
— Încetează cu toată vorbăria asta! Lasă-mă să dorm!
Ea trase adânc aer în piept, stăvilindu-și cuvintele, și îl strânse în
brațe, dar Alexander rămase la fel de impasibil.
— Cum vrei să-mi ușurezi povara din suflet dacă ești mereu
încordată și supărată? Astăzi, n-aș putea spune că ai fost lapte și
miere.
— Nici tu nu ești mai prejos, îi răspunse domol Tatiana.
— Dar eu nu te deranjez, nu-i așa?
Rămaseră în tăcere unul lângă altul. Alexander desfăcu sacul de
dormit și se ridică în capul oaselor. Deschizând fanta cortului ca să
lase aerul curat să pătrundă înăuntru, își aprinse o țigară. Era frig
noaptea în Marele Canion. Tatiana îl privi tremurând, evaluându-și
opțiunile și mișcările. Apoi, punându-i mâna pe coapsă, îi spuse cu
prudență în glas:
— Aș vrea să știu adevărul. În toți anii petrecuți fără mine… în
batalionul penal… prin satele din Belarus… n-ai cunoscut pe
nimeni… sau m-ai mințit?
— Nu te-am mințit, răspunse Alexander, fumând, dar nici n-am
avut de ales. Unde să găsesc femei în închisoarea din Tihvin sau pe
un front plin de bărbați? Doar nu colindam cu soldații mei înarmați
până în dinți saloanele de lux din New York, dansând cu părul în
vânt…
— Nu mi-am lăsat niciodată părul despletit, îi spuse ea, fără să
accepte mănușa provocării. Dar mi-ai spus la un moment dat că, în
Lublin, ai avut de ales.
— Da. Am cunoscut o fată în Polonia.
Tatiana îl ascultă în tăcere.
— După ce-am fost capturați, continuă Alexander, am ajuns în
diverse lagăre de prizonieri, apoi la Coldi cu fratele tău și, în final,
la Sachsenhausen – fără el. Am fost înconjurat numai de bărbați – i-
am avut drept camarazi, paznici, călăi, anchetatori, torționari… Nu
era loc pentru femei în lumea aia, adăugă, înfiorându-se sub
imperiul amintirilor.
— Dar… mai erau și femei…
— Da, mai erau…
— Te-ai încurcat… cu vreuna ce purta stigmatul gulagului?
— Nu fi absurdă, Tatiana! îi ripostă Alexander, încet și tăios. Nu-
mi îmbrăca spusele în întrebări ridicole! Știi foarte bine că n-au nicio
legătură unele cu altele.
— Și atunci ce-ai vrut să spui? Explică-mi! Pentru că nu știu nimic.
Spune-mi unde ai fost în cele patru zile cât ai dispărut în Deer Isle!
Ai fost cu vreo femeie?
— Dumnezeule mare, Tatiana!
— Nu e un răspuns.
— Nici nu ți-l dau! Pentru numele lui Dumnezeu! Nu m-ai văzut
cum m-am întors? Gata, hai să terminăm cu discuțiile astea, sunt
realmente umilitoare!
— Dar faptul că îmi pui la îndoială fidelitatea nu e la fel de
umilitor? murmură ea.
 — Nu! Doar mă credeai mort. Nu mă trădai, duceai doar simpla
existență a unei văduve vesele. E o mare diferență, Tania.
Auzindu-i tonul glasului, Tatiana puse capăt duelului verbal, deși
ar fi vrut să-i riposteze că, după cum i-o spunea, nu părea să fie vreo
diferență. Știa însă că nu era cazul să împingă lucrurile prea departe.
— De ce nu vrei să-mi spui unde ai fost în Maine? îl întrebă în
șoaptă. Nu vezi cât de speriată sunt?
Nu voia să-i aline spaimele. Niciodată nu voia să i le aline.
— Nu vreau să-ți spun pentru că nu vreau să te tulbur și mai tare.
Auzindu-i glasul frânt, se sperie atât de tare, încât schimbă
subiectul cu un altul la fel de inabordabil.
— Dar fratele meu? A găsit și el un suflet în închisoare?
— Nu vreau să vorbesc despre el, îi răspunse Alexander, trăgând
cu nesaț din țigară.
— Grozav! Nu vrei să vorbești despre nimic.
— Corect.
— Atunci noapte bună, îi răspunse ea, întorcându-se cu spatele –
un gest absolut simbolic, căci nu avea cum să-l îndepărteze, stându-i
goală alături în același sac de dormit.
Alexander trase cu poftă în piept fumul de țigară. O prinse cu o
mână și o răsuci cu fața spre el.
— Nu te întoarce cu spatele când ești așa! îi spuse el. Și dacă vrei
un răspuns, află atunci că o spălătoreasă de la Coldi s-a îndrăgostit
de Pașa și i-a dat-o gratis.
— Da, murmură Tatiana, cu ochii înotând în lacrimi. Știa să
stârnească pasiunea fetelor.
Se așeză cât mai aproape de Alexander, în ciuda atitudinii lui
ostile.
— Ca și tine, șopti cu durere în glas.
Alexander păstră tăcerea.
 Tatiana încerca cu greu să nu mai tremure.
— La Luga sau la Leningrad, Pașa era mereu îndrăgostit de câte o
fată.
— Cred că nu făcea diferența între dragoste și altceva.
— Spre deosebire de tine, Șura? îl întrebă în șoaptă, dorindu-și cu
ardoare să-i afle gândurile tainice.
— Spre deosebire de mine, îi răspunse, fără să mai continue.
— Ți-ai găsit și tu o spălătoreasă? îl întrebă cu glas nesigur, după
câteva clipe de tăcere.
— Știi foarte bine că am găsit. Vrei mai multe detalii?
Aruncându-și țigara, se aplecă deasupra ei, punându-i mâna
printre coapse. Pur și simplu. Fără săruturi, fără mângâieri și
dezmierdări, fără șoapte de iubire, fără preludiu.
— Te înnebunește. Te zăpăcește și te scoate din sărite, continuă
apoi, strecurându-și cealaltă mână printre șuvițele-i de păr.
— E sinceră, adăugă ea, încercând să rămână nemișcată.
Se simțea cumplit de vulnerabilă – goală și mică, dominată de
prezența lui impunătoare și puternică. Își uită cu totul misiunea –
aceea de a-i aduce alinare și de a-l smulge din ghearele demonilor
ce-l bântuiau fără încetare.
— Și ți-o oferă gratis, îi șopti, apucându-l cu mâinile de maiou.
— Asta numești tu gratis? o întrebă în timp ce o mângâia cu
tandrețe.
Cum reușea oare s-o facă? O dezmierda cu mâinile-i atât de
puternice de putea să ridice rulota dacă voia, făcând-o să leșine de
plăcere.
— Nu mă păcălești, Tatiana, punându-mi întrebări în oglindă, îi
spuse el. Știu foarte bine ce faci.
— Ce fac? îl întrebă, încercând cu greu să-și stăvilească gemetele.

Î
 — Încerci să întorci lucrurile în favoarea ta. Dacă eu, un păcătos
iremediabil, am putut să-mi înfrânez poftele, atunci ai reușit s-o faci
și tu fără doar și poate.
— Nu ești iremediabil, dragostea mea… îngăimă ea, cu capul dat
pe spate.
— Un singur pas corect făcut de Jeb și ai fi fost a lui, spuse
Alexander, stăvilindu-și deopotrivă gândurile și mângâierile.
Tatiana deveni și mai agitată.
— Un singur pas înainte făcut de Edward…
Tatianei îi scăpă un geamăt printre buze.
— …și i-ai fi dat-o gratis.
— Nu e adevărat, îngăimă ea, găsindu-și cu greu cuvintele. Crezi
că n-aș fi putut s-o fac?
Își ascunse chipul la pieptul lui, fără să se miște.
— Aș fi putut s-o fac. Știam ce vor. Dar… se opri, căci nu-i era
ușor să-și îmbrace gândurile în cuvinte… Dar n-am făcut-o.
Alexander respira sacadat, păstrând tăcerea.
— De-aia te porți atât de rece cu mine?
— Ce ți se pare rece, Tania?
Era ironic să-l acuze de asta tocmai atunci. Dansul degetelor lui
devenea tot mai fervent. Strângându-l cu mâinile, îl rugă în șoaptă să
se oprească, dar Alexander se aplecă deasupra ei și îi cuprinse un
sfârc în gură, sorbindu-i-l cu atâta poftă printre mișcările tot mai
încinse ale degetelor, încât rugile Tatianei se prefăcură în strigăte de
plăcere.
— Hai, Șura, uită-te la mine! spuse Tatiana, regăsindu-și cu greu
cuvintele.
— E întuneric, focul s-a stins, nu mai văd nimic.
— Eu, în schimb, te văd foarte bine. Acum uită-te la mine!
Vorbești cu mine, cu Tania ta. Întreabă-mă tot ce vrei! N-o să te mint.
 Tăcu, adâncită în gânduri. Nu-mi mint soțul. Nu-i spun anumite
lucruri. Nu-i spun, de pildă, că îl pândesc pericole la tot pasul și că
trebuie să fac tot ce-mi stă în putință ca să-l apăr. Din cauza asta, nu pot
să-i alin sufletul așa cum mi-aș dori, pentru că sunt asediată din toate
părțile.
— În Lazarevo, continuă, dezmierdându-i chipul, ți-am dăruit
„floarea” mea cea mai de preț și, odată cu ea, și fidelitatea mea. Și nu
mi-am încălcat niciodată cuvântul dat.
— Da, îi șopti el, cu răsuflarea întretăiată și cu inima zbătându-i-
se în piept. Și ți-am cules-o cu mult timp în urmă, adăugă,
mângâind-o cu degetele. Dar la New York mă credeai mort.
— Și am vărsat lacrimi amare pentru tine. Poate că după douăzeci
de ani aș fi încercat să-mi refac viața. Dar n-am făcut-o. Nu eram nici
pregătită, nici fericită și nici veselă. Te revedeam mereu întruchipat
în fiul nostru. Deși am acceptat câteva invitații la dans, știi mai bine
decât oricine că n-am avut cum să uit dulcea dragoste a tinereții, îi
răspunse ea, adăugând apoi în șoaptă: Mi-am părăsit băiețelul
tocmai pentru că n-am putut s-o uit.
Atingerile lui erau tot mai blânde și alinătoare. Era dornic, așadar,
să-i aline zbuciumul lăuntric.
— Ești chinuit de îndoieli, nu-i așa? continuă Tatiana. Dar ți-am
spus adevărul încă din Germania. Nu te mint. Și nici nu te voi minți
vreodată. Nu m-a atins nimeni, Șura. Nici măcar la New York, pe
când jucam rolul văduvei vesele, după cum îți place să-mi spui.
O scruta prin vălurile negre ale nopții cu ochi pătrunzători și
fremătători.
— Dar te-a sărutat cineva, Tatiana? o întrebă șovăitor.
— Niciodată, dragostea mea, îi răspunse, întinzându-se pe spate.
Nimeni în afară de tine. De ce te lași pradă unei suferințe fără rost?
Își contopiră buzele într-un sărut pe cât de duios, pe atât de
pătimaș.
 — Uite ce întrebări absurde îmi pui! îi spuse el, scoțându-și
maioul și izmenele. Asta te macină pe tine – gândul unor presupuse
aventuri în Belarus sau Bangor? Nu sunt doar niște simple gânduri
efemere, nu-i așa? Ci adevărate temeri.
Se așeză deasupra ei în sacul de dormit, imobilizându-i mâinile
deasupra capului și contopindu-și buzele cu ale ei.
— Și mă bucur, în sfârșit, de o ușurare binecuvântată, spuse
Alexander, satisfăcut.
Ea rămase în brațele lui în timp ce el continua s-o dezmierde. Erau
gata să adoarmă? S-ar putea, căci mâinile lui deveneau tot mai
leneșe. Dar aici, în Yavapai Point, deasupra templelor tăcute ale
Marelui Canion, Tatiana se hotărî să-i sondeze tainele adânc ferecate
ale sufletului.
— Șura, explică-mi, te rog, de ce îmi spui că port cu mine
stigmatul gulagului? îl întrebă în șoaptă.
— O, Tania, nu e vina ta! Chiar nu înțelegi? Eu am sufletul înfierat
de lucrurile păgâne pe care le-am văzut și le-am trăit.
— Nu e adevărat, dragostea mea, îi răspunse ea, în timp ce-l
mângâia cu tandrețe și-i săruta pieptul brăzdat de cicatrice. Nu ai
sufletul înfierat. Sângerează doar de răni încă nevindecate… dar a
rămas la fel de pur.
— Crezi?
— Sunt convinsă.
— De unde știi?
— Pentru că l-am văzut, murmură ea. Ți-am descoperit sufletul
încă din primele clipe când ne-am întâlnit, adăugă, dezmierdându-i
umărul cu buzele. Deslușește-mi acum întrebarea!
— Nu vrei să-i afli răspunsul.
— Ba da, vreau.
 Și Alexander îi povesti despre violurile în grup și despre morțile
din trenuri. Avea dreptate, i-ar fi strigat Tatiana – nu voia să
cunoască adevărul. În lagăre, aceste acte de cruzime nu se întâmplau
prea des. În trenuri, însă, violențele și moartea erau apanajul fiecărei
zile. În lagărele de la Katowice, Coldi și Sachsenhausen,
majoritatea femeilor își vindeau sau își dăruiau gratis favorurile
prizonierilor înainte ca paznicii să abuzeze de ele.
Îi povesti despre femeile de la Sachsenhausen. Când Tatiana îi
spuse că nu-și amintea să fi văzut vreo femeie acolo, Alexander îi
răspunse că, până la venirea ei, dispăruseră toate. Dar înainte,
paznicii, care îl urau pe Alexander, îl obligaseră să ridice un zid de
cărămidă menit să înlocuiască gardul de sârmă ghimpată ce
despărțea cele două barăci ale femeilor de celelalte șaisprezece unde
stăteau bărbații. Gardienii știau că viața lui Alexander era în pericol
dacă avea să ridice un zid în locul gardului de sârmă ghimpată prin
care deținuții își negociau cu ușurință favorurile sexuale. Femeile se
așezau în fața gardului în patru labe, de parcă spălau podele, iar
bărbații stăteau în genunchi și făceau sex cu ele, atenți să nu se
rănească în sârma ghimpată ruginită.
Tatiana se cutremură înfiorată.
Iar Alexander ridică zidul. Deși avea un metru și jumătate înălțime, nu-
i împiedicare deținuți să-l escaladeze. Un gardian stătea tot timpul de strajă
într-un turn de pază, să stăvilească activitățile sexuale ale prizonierilor.
Dar aceștia continuau să se urce pe zid. Alexander primi ordin să-l înalțe
până la doi metri. Într-o după-amiază, în timp ce lucra la ridicarea zidului,
se trezi înconjurat de opt deținuți mânioși. Erau înarmați cu fierăstraie și
topoare. Alexander nu stătu la discuții. Flutură prin aer lanțul pe care îl
ținea în mână, lovindu-l pe unul dintre deținuți și spărgându-i capul.
Ceilalți o luară la fugă.
Alexander termină zidul.
Deși era înalt de doi metri, deținuții tot reușeau să se cațăre pe el. Se
urcau unul pe umerii altuia, apoi pe zid, trăgându-l în final și pe cel care îi
susținuse. Paznicii instalară o rețea electrică deasupra zidului și ridicară
încă un turn de pază.
În ciuda șocurilor electrice pe care trebuiau să le înfrunte, prizonierii
continuau să-l escaladeze ca să ajungă în sectorul femeilor.
Tatiana îl întrebă de ce paznicii nu măreau sarcina electrică pentru
a-i ucide pe cei care încercau să treacă de cealaltă parte a zidului.
Alexander îi răspunse că trebuiau să-și păstreze forța de muncă. Nu
mai aveau cu cine să-i înlocuiască dacă i-ar fi ucis. Și ar fi consumat
prea multă electricitate. Aveau nevoie de curent să-și lumineze
barăcile.
— Karolici trebuia să se lăfăie în belșug, nu-i așa, Tatia?
— Așa e, Șura. S-a cam terminat cu huzurul lui.
— Nenorocitu’ dracu’!
Tatiana stătea cu obrazul lipit de cicatricea rănii de șrapnel
căpătate de Alexander la Berlin și îi simțea printre degete zvâcnetele
inimii.
Alexander primi ordin să ridice zidul cu încă doi metri.
— Au fost cât pe ce să te mutileze când l-ai făcut de doi metri, îi spuse
unul dintre deținuții care îl ajutau la lucrările de construcție. Pentru încă
doi metri, te vor ucide fără doar și poate.
— N-au decât să încerce, îi răspunse Alexander, fără să se mai despartă
de lanțul înfășurat de jur-împrejurul mâinii drepte.
Ca să-i ofere mai multă protecție, îi atașase niște cuie în atelierul de
feronerie. Și se văzu nevoit să-l folosească – de încă două ori.
Înălță zidul până la patru metri. Dar prizonierii continuau să-l
escaladeze. În ciuda sârmei ghimpate de deasupra. Și a curentului electric ce
o străbătea.
Bolile venerice, avorturile letale sau, și mai rău, copiii ce veneau mereu
pe lume – un lucru realmente distonant într-o lume ca a lor – zădărniceau
administrarea lagărului. De aceea, femeile au fost, în cele din urmă, urcate
în camioane și duse câteva sute de kilometri spre est la minele de tungsten.
Alexander află că, în urma exploziei uneia dintre mine, toate femeile își
pierduseră viața.
 Bărbații încetară să mai escaladeze zidul și, tot mai bolnavi, încercau să-
și găsească sfârșitul prin evadări sortite eșecului, încropind ștreanguri din
cearceafuri, aruncându-se în puțuri de mină sau tăindu-și gâtul în certuri
neînsemnate. Norma de lucru rămânea încă neatinsă. Paznicii îi ordonară
lui Alexander să dărâme zidul și să sape tot mai multe morminte comune.
Se așternu tăcerea. Tatiana îi stătea alături. Se simțea dintr-o dată
cumplit de împovărată, parcă era legată cu lanțuri de plumb.
— În toți acești ani cât am stat despărțiți, spuse Alexander, am
visat că te ating. Îmi imaginam alinarea pe care mi-o aduci. Dar în tot
acest timp, vedeam numai femei abuzate, iar imaginile tale au
devenit un adevărat calvar. Știi cum se spune – trăiești cu lupii, urli
ca ei. Apoi, ai dispărut cu totul din mintea mea.
Se opri, dând din cap în întuneric.
— Asta înțeleg prin stigmatul gulagului. Și te revăd deodată în
pădure, întrupată într-o nălucă. Nu era un vis, erai chiar tu, în carne
și oase, dar mult mai tânără. Râdeai și țopăiai de colo colo, angelică
și diafană ca de obicei, doar că n-ai stat niciodată pe banca noastră
din Leningrad și nici n-ai purtat vreodată rochia albă cu trandafiri
roșii cu care erai îmbrăcată în ziua în care Hitler a invadat Uniunea
Sovietică. Iar eu n-am traversat niciodată strada unde te-am văzut
mâncând înghețată. În imaginile din pădure, mă priveai cu ochi
străini și goi, de parcă nu m-ai fi cunoscut niciodată și nici nu m-ai fi
iubit vreodată.
Se opri, cu glasul frânt.
— Și atunci mi-am început evadările sortite eșecului –
șaptesprezece la număr. Bântuit de ochii tăi pustii și goi. Nu mai
puteam să trăiesc nici măcar o clipă mistuit de gândul că n-ai simțit
niciodată nimic pentru mine. Privirea ta pustie și rece mă ucidea
încetul cu încetul.
— O, Doamne, Șura! murmură Tatiana, cu ochii în lacrimi,
strângându-l în brațe.
 Apoi, se urcă deasupra lui în sacul de dormit, contopindu-și
trupul cu al lui.
— A fost doar un coșmar. Ochii mei nu sunt niciodată reci și
pustii.
— Și atunci de ce mă privești cu un dor straniu, Tania? o întrebă,
scrutând-o cu ardoare.
Nu-i putea înfrunta durerea din ochi, nici chiar în întunericul
nopții.
— Nu mi-e dor de nimic, replică ea, trăgând adânc aer în piept. Te
caut doar cu disperare. Te caut prin taiga. Îl caut pe vechiul
Alexander, cel pe care l-am lăsat la mii de kilometri depărtare pe
malurile din Lazarevo sau în spitalul de campanie din Morozovo. La
asta mă gândeam în timp ce stăteam în fața șantierului de la Mercy
Hospital.
Dar nu era singurul lucru la care se gândea stând pe vraful de
scânduri din fața șantierului. Sunând-o în dimineața aceea pe Esther,
aflase că Sam Gulo a îi căuta cu aceeași înverșunare și încăpățânare.
Paralizată de teamă, rămăsese în fața șantierului, pierzând noțiunea
timpului.
— Ce făceam atunci și nu mai fac acum? continuă Tatiana,
înghițind în sec. Numai la asta mă gândesc. Cum aș putea să te aduc
înapoi? Cum aș putea să te fac fericit? Cum aș putea să te ajut? În ce
ținuturi îndepărtate te afli de nu mai reușesc să te regăsesc?
Alexander nu mai spuse nimic. O dădu la o parte. Tatiana îi sărută
duios cicatricea de pe spate, simțindu-i zbuciumul inimii.
— Vrei să știi unde m-am dus în Maine? o întrebă după un timp,
rupând tăcerea.
— Nu.
— Am încercat să-l regăsesc pe vechiul Alexander.
 — Și ai reușit? îl întrebă ea gâtuită de emoție, lipindu-și fruntea de
spatele lui.
— Se pare că nu, răspunse el. Mă urmărea gândul propriei
înfrângeri. Nu mai știam cine sunt. Nu mă recunoșteam în omul
întors de la Berlin. Îl voiai pe vechiul Alexander, cel pe care l-ai
cunoscut în 1941, cel pe care l-ai iubit și cu care te-ai căsătorit. Nici
eu nu-l mai regăseam – dar nici pe tine nu te regăseam dincolo de
privirea cu care mă iscodeai. Vedeam cu totul altceva în ochii tăi –
teamă și îngrijorare. Compasiunea pe care i-o arătai colonelului
Moore o revărsai în cascadă asupra mea. Dar eu nu voiam mila și
compasiunea ta. Zidul dintre noi părea inexpugnabil. Nu mai
suportam gândul că, în ciuda greutăților îndurate, ai reușit să răzbați
prin viață, iar întoarcerea mea nu făcea decât să distrugă totul.
Amândoi – și eu, și colonelul – ar fi trebuit să ne internăm în spitalul
militar. Dar nu mai aveau loc și pentru mine. Nu mai aveam loc
nicăieri – nici acolo, nici cu tine. Nu mai aveam loc nicăieri în lume,
încheie Alexander.
Plecase cu armele la el, lăsându-i banii Tatianei. Ea trase adânc aer
în piept, încercând să-și păstreze cumpătul.
— Nu-mi vine să cred că îmi spui așa ceva, îi răspunse în cele din
urmă. Nu-mi vine să cred că îmi spui toate astea cu glas tare. Nu le
merit.
— Știu, spuse Alexander. De aceea nici nu ți le-am mărturisit. Fiul
nostru avea nevoie de tine. Are o viață întreagă înainte. Am crezut că
poți să-l ajuți, să-l salvezi. Măcar pe el.
— O, Doamne! Dar tu? întrebă Tatiana. Și tu aveai nevoie de
ajutorul meu, Șura.
Și încă mai ai nevoie, ar fi vrut să adauge. Încercă să-și șteargă
șuvoiul de lacrimi ce-i brăzdau chipul.
Alexander se întoarse și se așeză cu fața spre ea.
 — Știu, îi răspunse, atingându-i ochii, buzele, inima. De aceea m-
am și întors, îi șopti mângâindu-i chipul. Pentru că am vrut să mă
salvezi, Tatiașa.

Tatiana se agita în somn, cu răsuflarea întretăiată, de parcă cineva

o lovea fără încetare în gât cu patul puștii. Sperau că timpul le va
alina rănile. O lună colo, o lună dincolo, o lună aici… timpul se
prăvălea ca bulgării de pământ pe niște morminte săpate la
suprafață. Poate că, în curând, tunurile vor înceta focul și nu le vor
mai auzi proiectilele șuierându-le pe la urechi. Nu, nu încă. Totul s-ar
fi terminat într-o fracțiune de secundă și așa-zisele momente de libertate le-
am fi petrecut stând mereu cu ochii-n patru. Iar, în final, am fi ajuns la
închisoare.
Am vrut să mă salvezi, Tatiașa.
De Tine, cât mai aproape de Tine, îi șopti el aseară înainte să
adoarmă, chiar de-ar fi pe cruce să mă-nalț.{12}
Și porniră din nou la drum, prin Desolation Canyon{13}, prin
întinderile de apă sărată din Utah{14} și Munții Sunrise Peak, spre
ținuturile viticole ale Californiei.
 4
VIANZA, 1947
Vinuri Bisol, seci, spumante

Chardonnay, Cabernet, Merlot, Pinot Noir, Sauvignon Franc și

Sauvignon Blanc. Dar vinul spumant era cel mai gustos dintre toate
– catifelat, acidulat, înmiresmat, bogat în arome de măr verde și de
citrice, ținut în sticle timp îndelungat pentru a căpăta efervescență și
o savoare cu totul aparte.
Italienii au fost cei care le-au dezvăluit tainele vinului spumant.
Familia Sebastiani avea o cramă mică pe un drum șerpuitor, străjuit
de copaci și înconjurat de alte podgorii, ce se întindeau de la Munții
Mayacamas, în est, până la Munții Sonoma, în vest. Soții Sebastiani
își conduceau mica afacere de parcă ar fi trăit în Toscana. Căsuța lor
galbenă din stuc îi amintea lui Alexander de ținuturile de baștină ale
mamei sale. Nici nu apucă să parcheze bine rulota că Nick Sebastiani
îl și angajă pe loc, deși era ora patru după-amiaza. Era sfârșit de
august când strugurii trebuiau culeși fără întârziere, căci altfel
nivelul acidității ar fi crescut prea mult din cauza supramaturării.
Trebuiau „răciți”, „culeși de pe ciorchine”, „decojiți” și „zdrobiți în
butoaie de inox”. Asta îi spuse Nick lui Alexander în timp ce Tatiana
rămase cu Anthony în parcarea neasfaltată, gândindu-se cum să-și
umple timpul.
Luându-l de mânuță, porni agale spre cramă, unde intră în vorbă
cu Jean Sebastiani. Un sfert de oră mai târziu, descoperi nu doar
gustul înmiresmat și delicios al vinurilor, ci i se oferi și un post de
chelneriță la terasa de vinuri a familiei.
Când Tatiana o întrebă unde să-l lase pe Anthony, Jean îi propuse
ca băiatul să lucreze și el la terasă ca ajutor al mamei sale, convinsă
fiind că prezența lui Anthony va atrage și mai mulți clienți.
 Și nu se înșelă, căci oamenii păreau extrem de încântați de
compania micului chelner – la fel de încântați pe cât păreau să fie și
de mămica lui. Tatiana continua să-și ascundă formele apetisante ale
trupului în maieuri mult prea strâmte și în rochii albe, fără mâneci,
ce-i dezvăluiau brațele albe ca laptele. În timp ce Alexander culegea
struguri în podgoriile imense, câștigând șapte dolari pe zi pentru
douăsprezece ore de muncă asiduă, Tatiana primea bacșișuri regești.
Alexander nu avea cum să ceară o simbrie mai mare, căci mulți
alți oameni erau dispuși să muncească pentru sume și mai mici.
Încântat, însă, de seriozitatea lui, Nick Sebastiani îi oferi zece dolari
pe zi și îl puse în fruntea unei echipe de douăzeci de culegători.
Locuiră un timp în rulota parcată lângă barăcile muncitorilor, ca
să folosească astfel dușurile. Sebastiani îi propuse lui Alexander să
locuiască în barăci împreună cu ceilalți culegători.
— Nici prin cap nu-mi trece să locuim toți trei în barăci, Tania,
protestă Alexander. Dar unde ne trezim, la Sachsenhausen? Vrei să-
mi fii soție într-un lagăr de concentrare?
— Dacă asta îți dorești, eu n-am nimic împotrivă.
Închiriară o cameră la etajul al doilea al unei pensiuni aflate la
vreo trei kilometri depărtare. Chiria era extrem de scumpă – cinci
dolari pe zi – dar camera era spațioasă. Avea un pat imens, cum nu
mai văzuseră vreodată. „Un pat de bordel”, spunea Alexander, căci
unde ar fi fost nevoie de o imensitate ca aceea? S-ar fi mulțumit și cu
două paturi lipite, ca cele din Deer Isle, căci nu mai dormiseră de
multă vreme într-unul adevărat. Anthony avea pătuțul lui pliant
într-un colț al camerei. Pe hol era o baie cu duș, iar pensiunea le
oferea micul-dejun și cina, astfel că Tatiana nu mai era nevoită să
gătească. Însă nici ea, nici Alexander nu erau deloc încântați de
această „facilitate”.
 Dar imediat cum vremea avea să se răcească, își vor vedea de-
ndată de drum. Septembrie se dovedi, însă, o lună destul de caldă;
pe placul lui Alexander. Pe de altă parte, nu doar banii Tatianei, care
le mai rotunjeau veniturile, ci și vinul spumant, un adevărat deliciu,
îi determinau să mai zăbovească. După ce-și termina munca, lua o
masă frugală împreună cu Anthony – niște pâine cu brânză –
scăldate apoi cu un pahar de vin spumant. Închidea crama, socotea
încasările, se juca cu băiatul și îl aștepta pe Alexander să se întoarcă
de la podgorii – în fața unui alt pahar cu vin. După ce se întorceau la
pensiune, unde luau cina, scăldată în alte pahare de vin, făceau baie
și îl culcau pe Anthony, Tatiana devenea la fel de efervescentă, de
ispititoare și de îmbătătoare ca nectarul zeilor, astfel încât Alexander
n-ar fi vrut nici în ruptul capului să se interpună între soția lui și
vinul Bisol Brut. Cine ar fi fost atât de nebun să plece dintr-un ținut
atât de spumos pe care amândoi îl agreau atât de tare?
Alexander începu să-i vorbească din nou în șoaptă, noapte de
noapte, puțin câte puțin.
Tania… vrei să-ți spun ce mă înnebunește cu adevărat?
Da, dragostea mea, spune-mi, te rog! Șoptește-mi la ureche!
Mă înnebunești când te văd stând în capul oaselor, cu mâinile în poală,
cu sânii tari și frumoși și sfârcurile moi și trandafirii. Tabloul mă lasă fără
suflare.
Când te văd privindu-mă cu ochii tăi iscoditori și plini de fervoare,
sfârcurile mi se trezesc imediat la viață.
Da, sunt rușinos de ispititori, îi șoptește el, cu răsuflarea întretăiată,
sorbindu-i cu nesaț. Dar mă scot din minți, Tatia. Și asta e foarte bine. Al
naibii de bine!
Anthony dormea separat în spatele unui perete pliabil. Reușiseră
astfel să se bucure de puțină intimitate și, după câteva nopți la rând
în care băiatul nu se mai trezise din somn, deveniră tot mai
îndrăzneți; tangourile lor erau atât de îmbătătoare și de amețitoare,
încât lui Alexander îi era tot mai greu să amâne momentul
apogeului, asupra căruia deținea de obicei controlul absolut.
Spune-mi ce-ți dorești! O să fac tot ce vrei, Tania. Spune-mi, te rog! Ce
pot să fac pentru tine?
Tot ce-ți trece prin minte, dragostea mea…
Nimic nu le mai amintea de stigmatul gulagului în timp ce
pluteau pe aripile iubirii lor mistuitoare, în patul imens de la
fereastră, cu patru stâlpi de susținere și baldachin, străjuit de perne
moi și de pături groase… Apoi, după ce dansul se încheia, iar el
zăcea lac de sudoare și ea fără suflare, Tatiana îi spunea în șoaptă că
și-ar dori mereu un pat atât de moale și de mare. Într-o seară, îl
întrebă dacă momentele trăite acum nu erau mai frumoase chiar și
decât cele din Lazarevo. Alexander știa că Tatiana voia un răspuns
afirmativ și îi făcu pe plac, dar niciunul dintre ei nu se lăsă păcălit de
aparențele înșelătoare ale unui Da rostit cu îndoială. Cum puteau
compara clipele de acum cu cele din Lazarevo când – deși nu aveau
nici șampanie, nici vin, nici pâine, nici pat, nici ce pune pe masă și
nici speranța unui viitor – reușiseră timp de o lună să atingă culmile
intangibile ale sublimului absolut? Trăiau și acum captivi în satul
din Munții Urali, în Leningradul înghețat, în pădurile din Luga,
bântuiți de teamă și de incertitudine, când soarta le părea pe veci
pecetluită. Și, cu toate astea, tabloul pe care i-l oferea acum – în
ținutul vinurilor, cu un pahar de șampanie în mână, într-un pat
regesc, dăruindu-i o simfonie de șoapte și gemete, de imagini și
cuvinte – era atât de senin, atât de liniștitor și atât de aievea…
Mai vrei susure în noapte? o întreabă Alexander într-o altă seară,
scăldată mult prea devreme în nuanțele albăstrui ale zorilor. Tatiana
stă întinsă pe spate, cu mâinile sub cap și părul, cu arome de
căpșuni, răvășit pe pernă. El stă deasupra ei, rezemat în coate,
sorbindu-i miresmele de ciocolată și de vin, sărutându-i gura
seducătoare și plimbându-și buzele pe sânii și sfârcurile-i excitate.
 Poate nu doar susure, îi răspunde printre gemete.
Zăbovește, încântat, pe abdomen, apoi pe coapse, savurându-i
suspinele de plăcere. O mângâie deopotrivă cu blândețe și cu
fervoare, făcând-o să țipe. Se oprește ca s-o lase să se liniștească. Ea
freamătă ca o frunză sub o zbatere de vânt. Îi toarnă puțin vin
spumant – se unduiește amețitor când îi simte atingerea rece și
acidulată – iar Alexander i-l soarbe cu nesaț. Ea icnește de plăcere,
strângând pătura în pumni. Te rog, te rog!…
Îi ține coapsele în căușul palmelor – seducătoare, deschise,
ospitaliere… Știi cât de dulce ești? îi șoptește printre sărutări lacome.
Atât de unduioasă și de catifelată… Atât de frumoasă!
Ea suspină, geme și țipă tot mai tare.
Te iubesc.
Și Tatiana izbucnește în plâns.
O știi prea bine, nu-i așa? șoptește el. Te iubesc. Orb, nebun și bolnav
sunt după tine. Ți-am spus-o și în prima noastră noapte petrecută
împreună când ți-am cerut să ne căsătorim, ți-o spun și acum. Te venerez.
Și o știi atât de bine! Atingerile, mângâierile, dansul, cuvintele pe care nu
pot să ți le spun în timpul zilei… toate îți spun acum că te iubesc. Tatiana,
Tania, Tatiașa, iubita mea, îmi simți inima cum îmi sare din piept? De ce
plângi?
O, Doamne, cât mi-am dorit să aud aceste susure în noapte!
El îi dăruiește alte șoapte, iar ea i le scaldă în tot mai multe
lacrimi. Lacrimi de fericire. De eliberare și izbăvire.

În dimineața zugrăvită în nuanțe stacojii, Alexander o găsește pe

Tatiana spălându-se pe față și pe brațe în ligheanul din dormitor. O
privește, apoi se apropie de ea. Tatiana își reazemă capul de pieptul
lui. El o sărută. O să întârzii, îi spune ea, schițând un zâmbet. Pieptul
îi tresaltă plin de dorință. O strânge în brațe, fără să-i răspundă, apoi
îi dă jos maioul până la brâu, cuprinzându-i sânii în căușul palmelor
ude și pline de săpun. Șura, te rog! murmură ea, fremătând de
dorință, în timp ce sfârcurile-i trandafirii i se trezesc la viață sub
atingerile-i lacome.
Anthony nu doarme. Alexander îi ridică maioul pe umeri. Complet
inutil acum, nu-i așa? îl întreabă ea. Nu, nici pe departe, îi răspunde el,
făcând un pas în spate și privind-o în oglindă. Tatiana continuă să se
spele, în timp ce maioul ud i se mulează pe sâni, dezvăluindu-i
sfârcurile mari și excitate. Îi dansează în imagini, în gânduri și în
suflet și îi biciuiește simțurile.
În acest ținut al vinurilor, Alexander simțea cum viața pulsează în
el. Lucru pe care nu credea că avea să-l mai regăsească vreodată.

Exuberanța nocturnă, mângâierile pline de pasiune, dansurile

înflăcărate, extazul pe care îl trăia în brațele lui Alexander – toate o
făceau să radieze de fericire, conferindu-i o senzualitate aparte, ce
stârnea interesul clienților ei, dornici să se bucure de serviciile sale.
Veneau de pretutindeni și se așezau la măsuțele de pe terasă, iar
Tatiana, însoțită de Anthony, îi întâmpina cu un zâmbet fermecător
pe buzele-i seducătoare, ce purtau încă amprenta sărutărilor
pătimașe ale lui Alexander. „Bine ați venit! Cu ce pot să vă servesc?”
Alexander nu-și imagina nicio clipă că fiul lui era motivul atracției
clienților care veneau în fiecare zi la terasă. Și o înțelese prea bine
într-o bună zi când veni să ia masa la cramă. Se așeză la una dintre
măsuțele terasei, iar Anthony îi sări în brațe și i se așeză în poală, în
timp ce Tatiana își servea clienții, ciripind încântătoare, râzând și
glumind cu ei – doi dintre aceștia, îmbrăcați la patru ace, își scoaseră
pălăria în fața ei, privind-o stăruitor în vreme ce comandau vin.
Expresia de pe chipurile lor îl făcu pe Alexander să-și ațintească
ochii asupra fiului său și să-l întrebe cu glas voalat:
— Mami e mereu atât de ocupată?
 — Și încă azi e liniște. Dar uite cât am câștigat! îi spuse băiatul,
arătându-i patru monede de câte cinci cenți.
— Asta pentru că ești un băiat de treabă, amice, și toată lumea o
știe prea bine, îi răspunse Alexander, ciufulindu-i părul.
Antony fugi din nou la lucru, iar Alexander continuă s-o
privească fix. Tatiana purta o rochie albă de bumbac, simplă, dreaptă
și fără mâneci, strâmtă în talie și lungă până la genunchi. Unul dintre
clienți îi spuse ceva, arătându-i unghiile de la picioare pe care
Tatiana și le dăduse cu ojă roz duminica trecută, stând goală în fața
lui Alexander, în timp ce Anthony dormea. Ea izbucni în râs. Omul
întinse mâna și îi dădu la o parte de pe față câteva șuvițe de păr.
Tatiana se retrase, în timp ce zâmbetul îi pieri de pe buze, și se
întoarse să vadă dacă Alexander observase gestul bărbatului. Firește
că da. Reuși, în cele din urmă, să vină și la masa lui. Stătea cu brațele
încrucișate pe scaunul rotund de metal, ale cărui picioare subțiri
scârțâiau pe podeaua cu dale de piatră de fiecare dată când
Alexander se mișca.
— Îmi pare rău că a durat atât de mult, murmură Tatiana,
privindu-l cu ochi galeși și un zâmbet fermecător pe buze. Vezi cât
de ocupată sunt?
— Da, am văzut, îi răspunse Alexander, cercetându-i chipul
câteva clipe. Nu-mi scapă nimic, adăugă, luându-i mâna într-a sa și
sărutându-i palma, cu degetele încleștate pe încheietura ei.
Apoi, i-o strânse atât de tare că Tatianei îi scăpă un țipăt printre
buze, dar nu încercă să-și elibereze mâna din strânsoarea lui.
— Au! murmură ea. Cu ce ți-am greșit?
— Doar un singur urs se înfruptă din borcanul cu miere, Tania, îi
răspunse el, continuând s-o strângă de mână.
Roșie la față ca racul, Tatiana se aplecă deasupra lui, spunându-i
cu glas cântător:
 — V-am adus borcanul cu miere, căpitane. Nu vreți să vă
înfruptați din el? Și de sânii mei săltăreți ce ziceți, căpitane?
— Sânii tăi săltăreți? repetă Alexander, izbucnind în râs. O, da, i-
am văzut prea bine, iubito, adăugă, încântat, sărutându-i încă o dată
mâna și dându-i drumul.
Tatiana îi aduse ceva de mâncare, apoi i se așeză alături, în timp ce
Anthony i se urcă în poală.
— Ai timp să stai cu mine? o întrebă Alexander, încercând să
mănânce cu o mână.
— Puțin. Cum a fost la muncă? îl întrebă ea, luându-i din păr o
mlădiță dintr-un ciorchine. Anthony, vino la mami! Lasă-l pe tati să
mănânce!
— Nu mă deranjează, răspunse Alexander, clătinând din cap și
înfulecând cu poftă din bucate. Dar la muncă am avut niște
probleme. Am încărcat un transport de struguri de la o altă podgorie
și jumătate de tonă mi-a căzut din camion.
— O, nu!
— Ant, știi cât înseamnă o jumătate de tonă? îl întrebă Alexander.
Cinci sute de kilograme. Am dat peste niște hârtoape pe drum,
continuă, ridicând din umeri. Ce pot să mai spun? Dacă nu vor să
pierdem strugurii din camioane, ar trebui să repare drumurile.
— Jumătate de tonă! Ce s-a ales de strugurii aia? întrebă Tatiana.
— Nu știu. Până am băgat eu de seamă că i-am pierdut și m-am
întors după ei, au și dispărut. O adevărată mană cerească pentru
imigranții șomeri și flămânzi. Mi-e cu neputință să înțeleg de ce sunt
atâția șomeri când oferta de muncă e atât de mare.
— Sebastiani a țipat la tine? îl întrebă Anthony, țintuindu-l cu
privirea.
— Nimeni nu țipă la mine, amice, răspunse Alexander. Dar nici n-
a fost prea încântat că i-am pierdut strugurii. M-a amenințat că-mi
taie din simbrie. I-am ripostat că și așa îmi dă un salariu de mizerie.
Din ce să mai taie? continuă, privind-o apoi pe Tatiana. Ce e?
— Nimic. Mi-am adus aminte de sacul cu zahăr pe care l-a găsit
bunica în Luga în vara anului 1938.
— O, da, celebrul sac cu zahăr! făcu Alexander, înmuind o felie de
pâine în ulei de măsline și băgându-i-o Tatianei în gură. O
întâmplare neplăcută pentru bunicii tăi, dar m-ar interesa mai mult
să aflu ce-a pățit șoferul de camion care a pierdut sacul.
— A fost condamnat la cinci ani de muncă în Astrahan pentru
neglijență față de proprietatea guvernului și ajutor acordat
burgheziei, îi răspunse ea pe când Alexander se pregătea să plece. N-
ai de gând să mă săruți? îl întrebă apoi, ridicându-și chipul spre el.
— În fața leprelor ăstora de aici ca să vadă cum îți deschizi buzele
seducătoare? Niciodată! îi răspunse, atingându-i ușor cosița
împletită. Ferește-te de ei, ai înțeles?
Și, trecând pe lângă cei doi admiratori ai Tatianei, se ciocni atât de
tare de masa lor că vinul se împrăștie din pahare.
— Hei, omule, mai uită-te pe unde mergi! îi strigă unul dintre ei.
Alexander se opri în fața lui și îl sfredeli cu o privire atât de
pătrunzătoare, încât omul își întoarse imediat ochii și ceru nota de
plată.

Octombrie trecu cald și senin. Deși zorile și amurgurile zilelor de

noiembrie erau învăluite în negură, vremea rămânea blândă.
Alexander nu mai lucra în podgorii și nu mai conducea nici
camioane; stătea toată ziua în pivniță. Perspectiva nu-i surâdea
deloc, fiindcă pleca la lucru cu noaptea în cap și se întorcea acasă
când era deja întuneric. Lucra la fermentarea vinului în cazane de
inox sau în butoaie de stejar, în spatele ușilor închise ale pivniței și
visând la razele calde de soare. Demonii continuau să-i tulbure
nopțile. Dar nu mai încerca să le descâlcească tâlcurile ascunse, cu
atât mai mult cu cât călăuza lui mistică se rătăcea printre propriile-i
nisipuri mișcătoare. În zori, Anthony se strecura în continuare lângă
mama lui.
Toți trei așteptau cu nerăbdare zilele libere de duminică, pe care le
petreceau în zona golfului, în Sacramento, Montecito și Carmel-by-
the-Sea, un orășel senin și liniștit. Aici Tatiana îl întrebă dacă nu voia
să plece din Napa și să se mute în Carmel, dar Alexander îi spuse că
nu.
— Îmi place Napa, îi răspunse el, luându-i mâna peste masă în
timp ce mâncau la o cafenea supă cremă de scoici servită într-o pâine
rotundă și fără miez.
Anthony mânca o porție de cartofi prăjiți pe care îi înmuia în supa
mamei sale.
Tatianei îi plăcea orășelul Carmel.
— Aici vremea e mereu la fel. Cum să nu-ți placă un loc fără
anotimpuri?
— Îmi plac unele anotimpuri, răspunse el.
— Dacă vrei anotimpuri, putem merge în sud, în Santa Barbara.
— Hai să mai stăm puțin, bine?
— Șura…
Lăsându-l pe Anthony să se „bălăcească” în supa ei, se ridică de la
masă și se așeză pe canapea lângă Alexander, mângâindu-i mâna și
sărutându-i degetele.
— Ce-ar fi să rămânem pentru totdeauna în Napa, dragostea mea?
— Și ce să facem aici? Să culegem struguri pentru zece dolari pe
zi? Sau… continuă Alexander, cu un zâmbet vag pe buze… să
vindem vin clienților?
— Nici una, nici alta, răspunse Tatiana surâzătoare. Vindem
terenul din Arizona, ne cumpărăm o bucată de pământ aici și ne
deschidem o cramă. Ce zici? Nu vom avea niciun profit în primii doi
ani cât va crește vița-de-vie, apoi… ne vom deschide o afacere ca cea
a soților Sebastiani, dar ceva mai mică. Știi deja foarte bine cum să
conduci o afacere. Iar eu pot să țin contabilitatea, continuă Tatiana,
cu un licăr vesel în ochii verzi ca de smarald. Sunt o contabilă foarte
bună. Sunt atâtea podgorii micuțe pe aici; am putea să avem succes.
Ne luăm o căsuță, mai facem un copil, locuim deasupra cramei… și
totul va fi al nostru! Al nostru! Am putea să cumpărăm un teren cu
vedere spre munți, cum îți place ție. Am putea să mergem mai spre
nord, într-un loc care se numește Alexander’s Valley, adăugă,
sărutându-l pe obraz. Vezi că ne este predestinat? Îți poartă deja
numele. Putem să începem cu doi acri – e suficient să ne câștigăm
pâinea. Ce zici? Nu sună bine?
— Așa și așa, răspunse Alexander, cuprinzând-o în brațe și
aplecându-se deasupra chipului ei surâzător.
 Vise spulberate

Alexander pleca la muncă la ora șase și jumătate în fiecare zi.

Tatiana deschidea terasa abia la ora nouă. Străbătea pe jos, împreună
cu Anthony, cei trei kilometri până la cramă. După ce Alexander
pleca, Tatiana se așeza la fereastră, paralizată de spaimă și de
incertitudine. Își dorea cu disperare s-o sune pe Vikki. Dar ultima
oară când o sunase, răspunsese Sam.
În dimineața aceea, stătea deasupra ligheanului, gata să vomite.
Știa că trebuia să dea telefon – trebuia să afle dacă Alexander era în
siguranță, dacă erau cu toții în siguranță, dacă puteau să rămână
acolo și să-și clădească o viață nouă.
Sună de la un telefon public de la parterul pensiunii, știind că la
New York era cinci și jumătate dimineața, iar Vikki dormea.
— Alo? Cine e la telefon? întrebă o voce somnoroasă de la celălalt
capăt al firului.
— Eu sunt, Vik, Tania.
Ținea atât de strâns receptorul în mână că mai avea puțin și îl
rupea. Își ținea gura lipită de microfon și ochii închiși. Te rog! Te rog!
Se auzi un zgomot, de parcă cineva ar fi scăpat telefonul pe jos,
apoi niște înjurături. Vikki nu-i explică ce se întâmplase, dar nu
părea deloc încântată s-o audă.
Tatiana îndepărtă receptorul de la ureche, gândindu-se să închidă
ca să pună capăt șuvoiului de invective și vociferări mânioase. Își
dădu seama că ceva nu era în regulă.
— Tatiana! Ce dracu’ ați pățit?
— Nimic, suntem bine. Anthony te salută, adăugă, cu glas șoptit,
aproape înfrânt.
— Doamne Dumnezeule! De ce nu l-ați sunat pe Sam, Tania?
— Am uitat.
 — POFTIM?
— Am fost ocupați.
— Au trimis agenții federali acasă la mătușa voastră din
Massachuse s! Au luat legătura cu toată lumea – cu Esther, cu mine,
cu Edward, cu tot spitalul. V-au căutat în New Mexico de unde ai
sunat ultima oară. Au ajuns până și în locul ăla uitat de lume unde ai
cumpărat terenul – Phoenix parcă se numește, nu-i așa?
Tatiana nu mai știa ce să spună. Rămase fără suflare.
Agenții federali au ajuns până și în Jomax!
— De ce nu l-ați sunat cum ai promis?
— Îmi pare rău. De ce era la tine când te-am sunat?
— Tania, aproape că s-a mutat la mine. Unde sunteți?
— Ce vor de la noi, Vik?
— Nu știu! Sună-l pe Sam! Abia așteaptă să te lămurească! I-am
spus că vreau să-mi schimb numărul de telefon și mi-a răspuns că o
să fiu arestată pentru complicitate. Pentru că v-am protejat.
— Complicitate la ce? întrebă Tatiana cu glasul frânt.
— Nu-mi vine să cred că Alexander e părtaș la toată povestea
asta!
Tatiana păstră tăcerea.
— O, Doamne! exclamă Vikki încet. Nu știe nimic, nu-i așa?
Din nou tăcere. Nu mai avea de ales. Dacă telefonul lui Vikki era
ascultat? Vor descoperi locul de unde sunase, pensiunea, valea…
Rămasă fără cuvinte, închise receptorul.
O sună apoi pe Jean și îi spuse că nu se simțea bine. Jean protestă
– glasul banilor era mult mai răsunător – și insistă ca Tatiana să vină
la muncă indiferent cum se simțea. Schimbară câteva cuvinte tăioase.
Tatiana îi spuse că nu mai avea de gând să vină la muncă și îi închise
și ei telefonul.
 Nu-i venea să creadă că renunțase să se mai ducă la cramă. Ce-
avea să-i spună lui Alexander?
Îl luă pe Anthony și plecară cu autobuzul la San Francisco, unde
credea că se va pierde în anonimat. Auzind, însă, clopoțelul
tramvaiului, își dădu seama că sunetul mult prea distinct al acestuia
îi va trăda locul în care se află, chiar și cuiva care locuiește la
Washington DC. Se duse într-un parc rece și umed de pe malurile
golfului San Francisco, unde nu existau tramvaie cu clopoței – doar
pescăruși gălăgioși – și îl sună pe Sam de la un telefon public. Îl găsi
acasă.

— Sam?
— Cine sunteți?
— Eu sunt, Sam.
— O, Doamne, Tania!
— Sam…
— O, DOAMNE!
— Sam…
— O, Doamne!
— Sam…
— De șaptesprezece luni te caut, Tania! Îți dai seama ce-ai făcut?
O să-mi pierd slujba din cauza ta! Iar soțul tău o să-și piardă
libertatea!
— SAM!
— V-am spus de când v-ați întors că va trebui să se prezinte la un
raport. Nimic mai simplu. Un raport unde trebuia să-și prezinte
viața. Cu propriile-i cuvinte. Într-o discuție de două ore cu câteva
dintre oficialități. Simplu și elegant. Îi clasam dosarul și îi ofeream
cursuri profesionale, împrumuturi cu dobândă mică și locuri de
muncă.
 — Sam!
— Și ce s-a întâmplat în tot acest răstimp? N-ați citit ziarele?
Dosarul lui – NECLASAT – a plecat de la biroul meu la Secretarul de
Stat, de acolo la Secretarul Apărării și, în final, la Ministerul Justiției.
Pe biroul lui J. Edgar Hoover! Cum a pus piciorul în Statele Unite un
individ ca Alexander Barrington, maior în Armata Roșie, al cărui tată
a fost comunist? Nu poți să ajungi în fruntea Armatei Roșii fără să fii
cetățean sovietic și membru al Partidului Comunist. Cum este posibil
ca o asemenea persoană să obțină pașaport american? Cine i l-a
aprobat? Între timp, Interpolul îl caută pe un oarecare Alexander
Belov… se spune că le-a ucis șaizeci și opt de oameni în timp ce
încerca să evadeze dintr-o închisoare militară. Și, în final, și-au băgat
nasul și cei de la HUAG. Au pornit și ăștia pe urmele voastre. Vor să
știe de partea cui e – a lor sau a noastră? Cui îi este loial – acum,
atunci și pe viitor? Loialitatea îi poate fi pusă la îndoială? Cine e acest
om? Și nimeni nu poate să-l găsească fie și numai ca să-i pună o
simplă întrebare – de ce?
— Sam!
— Ce-ai făcut, Tatiana? Ce-ai…
Închise telefonul și se prăbuși pe jos. Nu știa ce să facă. Rămase tot
restul dimineții încremenită ca o stană de piatră, pe iarba umedă de
rouă, învăluită în negura din golful San Francisco, în timp ce
Anthony se dădea cu alți copii în leagăne.
Ce să facă?
Alexander era singurul care ar fi putut s-o scoată din acest impas,
dar știa prea bine că n-ar fi acceptat nici în ruptul capului să fugă din
calea destinului. Nu-i era acum alături.
Și, cu toate astea, îi era singurul alături.
Tatiana se revedea stând la geamul din Ellis Island în prima
dimineață când coborâse de pe navă, după nașterea fiului ei.
Nicicând nu se mai simțise atât de abandonată și de singură.

După ce-l făcu pe Anthony să promită că nu avea să-i spună

tatălui său unde fuseseră, se întoarseră la Napa, iar Tatiana petrecu
două ore studiind harta Californiei de parcă ar fi fost harta Suediei și
a Finlandei pe care o studiase cândva Alexander Belov în speranța că
va reuși să fugă din Uniunea Sovietică.
Încerca cu greu să-și stăvilească tulburarea. Asta era cel mai greu.
Se simțea ca o frunză bătută de vânt.
— Ce-ai pățit? o întrebă Alexander de cum intră pe ușă. Jean mi-a
spus că nu mai vrei să te duci la muncă.
— Bine-ai venit! îl întâmpină ea, schițând un zâmbet vag. Ți-e
foame? Bănuiesc că da. Du-te și schimbă-te și hai să mâncăm!
adăugă apoi, luându-l pe Anthony de mână.
— Tania! Ai renunțat să mai lucrezi la terasă?
— O să-ți povestesc totul la masă, îi răspunse, punându-și
cardiganul.
— Ce s-a întâmplat? Te-a jignit vreun client? Ți-a spus cineva
ceva? își continuă Alexander interogatoriul, cu pumnii încleștați.
— Nu, nu, nici vorbă!
Nu știa cum să-i explice lucrurile. În prezența lui Anthony le era
cu neputință să poarte o discuție serioasă. Avea o misiune grea –
trebuia să acționeze repede și cu multă subtilitate.
— Șura, am renunțat într-adevăr la muncă, îi spuse în cele din
urmă, în fața unui pahar de vin, stând la o masă retrasă din colț, în
timp ce Anthony desena într-o carte de colorat. Și vreau s-o faci și tu.
Alexander o măsura cu o privire încruntată.
— Muncești prea mult, adăugă apoi.
— De când ai ajuns la concluzia asta?
 — Uită-te la tine! Stai toată ziua în pivnița aia umedă și rece… și
pentru ce?
— Nu înțeleg întrebarea. Trebuie să muncesc undeva. Trebuie să
mâncăm.
Mușcându-și buza, Tatiana clătină din cap.
— Mai avem niște rezerve – ne-a mai rămas ceva din banii lăsați
de mama ta, plus o parte din salariul meu de infirmieră, cât și miile
de dolari pe care le-ai câștigat în Coconut Grove cât ți-ai făcut de cap
cu femeile de pe vas.
— Mami, ce înseamnă „să-ți faci de cap”? întrebă Anthony,
ridicându-și ochii din cartea de colorat.
— Chiar așa, mami, ce înseamnă „să-ți faci de cap”? repetă
Alexander, zâmbind.
— Ideea e că nu trebuie să-ți frângi spatele ca într-un lagăr
sovietic de muncă silnică, răspunse Tatiana, cu chipul lipsit de orice
expresie.
— Serios? Și cum rămâne cu visul tău de a ne deschide o cramă?
Asta nu presupune o muncă asiduă?
— Ba da… răspunse, lăsând apoi cuvintele suspendate în aer.
Ce mai era de spus? Nu trecuse nicio săptămână de când
purtaseră această discuție în Carmel.
— Poate că e prea devreme să ne facem visuri, continuă, cu ochii
ațintiți în farfurie.
— Am crezut că vrei să ne stabilim aici, spuse Alexander, vădit
nedumerit.
— Se pare că te-ai înșelat, îi răspunse, dregându-și glasul și
întinzându-i mâna.
Alexander i-o luă într-a sa.
— Muncești douăsprezece ore pe zi și te întorci epuizat, continuă
apoi. Vreau să te joci mai mult timp cu Anthony.
 — Dar mă joc cu el.
— Vreau să te joci și cu mine, murmură, cu glas domol.
— Iubito, dacă mă mai joc mult cu tine, rămân fără sabie.
— Ce sabie, tati?
— Terminați amândoi! Uite ce e! Nu vreau să te văd moțăind la
ora nouă seara. Vreau să te văd relaxat – fumându-ți în tihnă țigările
și delectându-te cu câte un pahar de vin. Vreau să-ți faci timp să
citești cărți și reviste, să asculți emisiuni la radio și să joci baseball,
baschet și fotbal. Vreau să-l înveți pe Anthony să pescuiască în timp
ce îi depeni povești din război.
— N-am de gând să i le depăn prea curând.
— O să-ți gătesc tot ce-ți poftește inima. O să jucăm domino.
— Asta în niciun caz.
— O să-ți arăt cum de ies mereu învingătoare.
Dădea un spectacol de zile mari – demn de Sarah Bernhardt.
— Mai bine pocher, îi răspunse Alexander, clătinând din cap.
— Categoric. Trișez mai bine la pocher.
Amândoi schițară câte un zâmbet amar.
— O să am grijă de tine, îi șopti, băgându-și cealaltă mână sub
masă ca să-și ascundă tremurul.
— Pentru numele lui Dumnezeu, Tania!… Sunt bărbat. Nu pot să
stau degeaba acasă.
— Ai muncit toată viața. E timpul să-ți iei un răgaz. Să nu mai
fugi alături de mine, adăugă, înfiorându-se la tâlcul ascuns al
spuselor sale. Lasă-mă să am grijă de tine, căci știi prea bine că
numai asta îmi doresc să fac! îl rugă, gâtuită de emoție. Lasă-mă să-ți
fiu din nou infirmieră! Te implor! îi spuse apoi, cu lacrimi în ochi.
Când vom rămâne fără bani, o să-ți cauți din nou de muncă. Acum
însă… hai să plecăm de aici! Am și găsit locul ideal unde să mergem,
adăugă, schițând un zâmbet mult prea amar. Din suferința-mi
împietrită, spre Betel mă-nalț{15} murmură apoi.
Alexander o privea în tăcere, la fel de uluit și de tulburat.
— Chiar nu te înțeleg, îi spuse în cele din urmă. Credeam că îți
place aici.
— Tu îmi placi și mai mult.
 5
INSULA BETHEL, 1948
Lupta cu morile de vânt

Își luară rămas-bun de la podgoriile înmiresmate ale Californiei și

porniră din nou la drum. Tatiana îl îndrumă pe Alexander s-o ia spre
sud, apoi spre est de Vianza, pierzându-se printre întinderile
nețărmurite ale Deltei Californiei și printre insule aflate atât de
aproape de nivelul mării încât erau cuprinse de ape de fiecare dată
când ploua. La vreo sută și șaizeci de kilometri de valea vinurilor, la
confluența râurilor Sacramento și San Joaquin, se afla micuța insulă
Bethel, destinația călătoriei lor.
Insula Bethel. Înconjurată de canale, diguri și mlaștini
antediluviene. Părea încremenită în timp. Nimeni nu venea și nici nu
pleca de acolo, cu excepția cocostârcilor. Canalele păreau ca de sticlă.
Aerul rece de noiembrie cădea greoi ca înaintea unei furtuni.
Părea un ținut uitat de lume, nu o parte din America. Și, cu toate
astea, aparținea Statelor Unite. În Dutch Slough, închiriară o căsuță
de lemn, prevăzută cu un doc în formă de L, construit în canal.
Căsuța le oferea strictul necesar – o cameră separată pentru ei și o
baie. Dincolo de canal, întinderile nețărmurite se împleteau cu
orizontul.
— Parcă am fi în Olanda, spuse Alexander, în timp ce își
despachetau bagajele.
— Ai vrea să mergem în Olanda într-o bună zi? îl întrebă Tatiana,
aranjând lucrurile.
— Nici prin cap nu-mi trece să plec din America. Cum de-ai găsit
locul ăsta?
— M-am uitat pe hartă.
 — Ai devenit și cartograf, răspunse Alexander, zâmbind. Vrei un
pahar de vin, draga mea capitalistă, geoloagă și cartografi?
Luaseră o ladă cu vin spumant.
A doua zi, fix la ora opt dimineață, poștașul sună din goarna
barjei sale în dreptul ferestrei dormitorului lor. Prezentându-se ca
fiind domnul Shpeckel, îi întrebă dacă așteptau corespondența. Îi
răspunseră că nu. Dar poate că mătușa Esther voia să-i trimită lui
Anthony un cadou de Crăciun? Nici vorbă, răspunse Tatiana. O vor
suna pe Esther de Crăciun; și se vor mulțumi cu atât.
Chiar dacă nu le aducea corespondența, Shpeckel continua să
sune din goarnă în fiecare dimineață la ora opt doar ca să-i anunțe că
nu primiseră nicio scrisoare și ca să-l salute pe Alexander care, loial
vieții cazone, se trezea cu noaptea în cap, se spăla, se îmbrăca și se
bărbierea, plecând apoi să pescuiască pe doc. Canalele găzduiau
sturioni preistorici, iar Alexander încerca să prindă un asemenea
exemplar.
Shpeckel avea șaizeci și șase de ani și locuia în Bethel de douăzeci.
Cunoștea pe toată lumea. Știa cu ce se ocupa și ce făcea fiecare în
parte pe insula lui. Unii trăiau acolo de-o viață – ca el, alții se aflau în
vacanță ori se ascundeau din motive numai de ei știute.
— Cum îți dai seama din ce categorie face parte fiecare? îl întrebă
Alexander într-o zi, când Shpeckel își terminase tura și îi acceptase
invitația la un pahar de vorbe.
— Îți dai seama mereu, răspunse Shpeckel.
— Și pe noi cum ne cataloghezi? întrebă Alexander, turnându-i un
pahar de votcă, băutură ce îi era complet străină oaspetelui său.
Ciocniră paharele și băură. Alexander îl dădu imediat pe gât.
Shpeckel sorbi cu grijă ca dintr-o cană cu ceai.
— Vă ascundeți, răspunse Shpeckel, dând în cele din urmă votca
pe gât și icnind aproape fără suflare. Doamne, omule, nu mai vreau
să beau așa ceva! Simți că iei foc. Vino cu noi la debarcader vineri
seara! Bem o bere bună acolo.
Alexander îl refuză politicos.
— Dar te înșeli în privința noastră. De ce crezi că ne ascundem?
Nu e adevărat.
— M-am mai înșelat și altă dată, răspunse Shpeckel, ridicând din
umeri. Cât aveți de gând să stați aici?
— Nu știu. Nu prea mult, bănuiesc.
— Unde e soția ta?
— La vânătoare, îi răspunse.
Tatiana plecase singură la magazin să cumpere ceva de mâncare.
Se ducea mereu singură, refuzând ajutorul lui Alexander.
— N-am prins niciun sturion astăzi.
Apele erau populate de multe alte specii de pești – biban-dungat,
biban-negru, somn și biban comun. Aceștia trăiau și în apele din
Rusia – veneau tocmai din râul Kama, își spuse Alexander, ușor
amuzat, văzând că peștii apucau nada de la capătul undiței. Tatiana
nu pomenea nimic de existența lor în apele americane în timp ce îi
curăța, îi gătea și îi punea în farfurie. Iar Alexander nu aducea nici el
subiectul în discuție.
— Shpeckel ne crede fugari, îi spuse el într-o bună zi. Suntem cei
mai dezrădăcinați oameni din lume, deși încercăm cu disperare să
prindem rădăcini undeva. Cutreierăm lumea în lung și-n lat, dar
când găsim un loc, nu mai vrem să plecăm.
— Vorbește prostii, încuviință ea.
— Mi-ai adus vreun ziar?
Uitase.
— Dar Jan Masaryk, ministrul ceh de externe, tocmai și-a găsit
sfârșitul după ce-a căzut ca din întâmplare de la fereastra biroului
său imediat după lovitura de stat organizată de comuniști la Praga, îi
răspunse, oftând adânc.
— Soția mea a devenit mai nou crainic de radio și „cehoslofil”. De
când te interesează soarta lui Masaryk?
— Cu mult timp în urmă, în 1938, Jan Masaryk a fost singurul
care și-a apărat țara când Cehoslovacia urma să-i fie servită pe tavă
lui Hitler, răspunse Tatiana, cu tristețe în glas. Sovieticii îl urau de
moarte, pe când Herr Hitler se bucura de admirația tuturor. Hitler i-
a luat apoi țara, iar sovieticii i-au luat acum viața. Iar lumea a
interpretat lucrurile după cum i-a convenit, adăugă, evitându-i
privirea.
— N-am de unde să știu asta, spuse Alexander. N-avem nici
măcar un radio în casă. Ai cumpărat vreunul, așa cum te-am rugat?
Nu pot să mă duc tot timpul în rulotă ca să ascult știrile.
Uitase și de asta.
— Mi-ai adus revista Time?
— Mâine, dragul meu. Astăzi, ți-am adus niște cărți frumoase
scrise în secolul al XIX-lea de câțiva scriitori americani. Aripile
porumbiței de Henry James, nuvelele fantastice ale lui Poe și operele
complete ale lui Mark Twain. Dacă vrei ceva mai recent, poți să
citești Omul etern{16} scrisă în 1923.
Duceau o viață complet izolată aici, pe ultima lor frontieră. Casa
în care locuiau purta, parcă, un nume predestinat – Free (Libertate).
Iar docul pe care pescuiau se numea My Prerogative (Fieful Meu).
Cerul rămânea plumburiu ca metalul, fără să fie vreodată străbătut
de vreo rază de soare. Cocostârcii se ascundeau în stufărișul ce
străjuia canalele, iar lebedele zburau în stoluri singuratice. Ținutul
părea încremenit în timp și spațiu.
Trecură prin iarnă ca șobolanii de apă din tărâmul uitat de lume
al golfului Suisun.

Î
 Într-o dimineață de martie din 1938, Shpeckel îi spuse lui
Alexander după ce sună din goarnă și îl salută:
— M-am înșelat în privința ta și a soției tale, căpitane. Sunt uimit,
trebuie s-o recunosc. Puține femei pot să trăiască aici zi de zi.
— Trebuie să-ți cunoști identitatea, îi răspunse Alexander, cu
țigara în gură și undița în mână. Și soția.
Auzind schimbul de replici de la fereastră, Tatiana își spuse că
poate Alexander nu-și cunoștea deloc soția.

Anthony se făcea tot mai frumos pe zi ce trecea – cu părul și ochii

negri, înalt și zvelt, devenea din ce în ce mai îndrăzneț și mai curajos.
Îl învățară să citească în engleză și în rusă, să joace șah și cărți și să
facă pâine. Cumpărară mingi, mănuși și bâte de baseball și se jucau
afară, în ciuda zilelor reci de iarnă. Se duceau toți trei pe câmpul din
apropiere, îmbrăcați în haine groase, căci temperatura nu trecea de
patru grade Celsius, și jucau fotbal, fotbal american și baseball.
Anthony deprinse și să cânte – în engleză și în rusă. Îi cumpărară
o chitară și manuale de muzică și, în zilele lungi de iarnă, îl învățară
notele și acordurile muzicale, cheia fa și cheia sol, tonurile și
semitonurile. În curând, le deveni profesor.
Iar într-o bună zi, spre groaza Tatianei, îl văzu pe Anthony
schimbând, în doar șase secunde, încărcătorul pistolului Colt M1911.
— Alexander! Ai luat-o razna?
— O să împlinească cinci ani în scurt timp, Tania.
— Cinci, nu douăzeci și cinci!
— Ai văzut ce-a crescut? o întrebă el, radiind de bucurie. Și ce
bine învață?
— Firește că am văzut. Dar nu e nevoie să-l înveți să folosească
armele.
— Îl învăț ce știu mai bine.
 — Doar n-ai de gând să-l înveți tot ce știi, nu-i așa?
— Floare la ureche! Hai, vino la mine!
Hibernau ca urșii, mâncau fructe de pădure, dormeau și așteptau
topirea gheții. Tatiana părea să-și fi găsit liniștea. Părea să fi pus
stavilă glasurilor răsunătoare ale demonilor. De dragul fiului și al
soțului ei, afișa pe chip o expresie plină de curaj. Se temea, însă, că
nu era îndeajuns de curajoasă.

La capătul unei zile liniștite, înainte de masă, trăgându-și undițele

din apă, Alexander și Anthony stăteau pe doc unul lângă altul.
Băiatul i se urcă pe genunchi și îi mângâie barba nerasă de câteva
zile.
— Ce e, fiule? îl întrebă Alexander, fumând.
— Nimic, îi răspunse încet Anthony. Te-ai bărbierit astăzi?
— Nu. Nici azi, nici ieri.
Nici nu-și mai amintea când o făcuse ultima oară.
Anthony își plimbă mâinile pe chipul lui Alexander, apoi îl sărută
pe obraz.
— Când o să mă fac mare, o să am și eu barba neagră ca tine?
— Da, din păcate.
— E atât de țepoasă! De ce-i place lu’ mami?
— Lu’ mami îi plac uneori lucrurile ciudate, îi răspunse
Alexander, zâmbind.
— O să fiu la fel de înalt ca tine?
— Firește. De ce nu?
— La fel de mare?
— Doar ești fiul meu.
— Și o să fiu… la fel ca tine? îl întrebă Anthony în șoaptă.
Alexander își cercetă cu grijă băiatul, care îl țintuia cu privirea.
Se aplecă și îl sărută.
 — Poate că da, amice. Tu singur vei hotărî cine vei deveni.
— O să mă gâdil la fel de ușor ca tine? îl întrebă Anthony,
ridicându-i cămașa din flanelă și gâdilându-l la subraț.
Alexander își scoase țigara din gură.
— Ai grijă! îi spuse, luându-l în brațe. Căci n-o să am pic de milă
pentru tine.
Anthony țipă încântat, strângându-l în brațe. Alexander îl strânse
și el la piept. Scaunul aproape că se prăbuși sub greutatea lor. Băiatul
își lipi deodată capul de gâtul tatălui său, șoptindu-i la ureche:
— Tati, nu te întoarce! Nu vreau să te sperii, dar mami e în spatele
nostru.
— Ți se pare înspăimântătoare în seara asta?
— Da. A plâns. Ți-am spus să nu te întorci!
— Hmm! murmură Alexander. Ce crezi că are?
— Nu știu. Poate e geloasă că ne jucăm.
— Nu, răspunse Alexander. Nu e o mămică geloasă.
Apoi, îi șopti ceva la ureche. Anthony dădu din cap și coborî încet
de pe genunchii tatălui său. Amândoi se întoarseră cu fața spre ea.
Tatiana stătea în prag, cu chipul brăzdat de lacrimi.
— Un’, doi, trei! După ea! spuse Alexander.
Și porniră după Tatiana, care fugi în casă. O prinseră iute din
urmă și o trântiră pe covor. Tatiana râdea și plângea deopotrivă.

Alexander pescuia de pe doc, îmbrăcat într-o geacă matlasată de

iarnă, cu țigara în gură. Nu se mai bărbierise și nici nu se mai
tunsese de câteva săptămâni, iar părul începuse să-i crească. Tatiana
știa că dacă și-ar fi plimbat degetele prin părul soțului ei ori l-ar fi
cercetat îndelung cu privirea, acesta s-ar fi tuns. Se mulțumea așadar
să-l urmărească din umbră, în timp ce el stătea pe un scăunel cu
undița în mână și cu țigara în gură, fredonând o melodie.
Întotdeauna fredona ceva când încerca să prindă sturioni preistorici.
Copleșită de drag, străbătu docul și, ajungând lângă el, își lipi
obrazul de capul lui, sărutându-i tâmplele și obrajii nerași.
— Cu ce-am greșit? o întrebă el.
— Cu nimic, îi răspunse în șoaptă. Îmi place barba ta de pirat.
— Ei bine, căpitanul tău Morgan{17} încearcă să pescuiască.
— Mă faci să plâng, Șura.
— Și tu pe mine, Tania. Cu sărutările tale. Ce-ați pățit în ultimul
timp – și tu, și Anthony?
— Hai înăuntru, dragostea mea! îi răspunse în șoaptă, ținându-i
capul lipit de gât. Ți-am pregătit o baie fierbinte, adăugă,
plimbându-și buzele prin părul lui.
— A cam crescut, nu-i așa? o întrebă, cu un aer distrat.
Dar când intră în casă, nu și-l tăie.
În seara aceea, învăluiți în întuneric, după o baie fierbinte și un
tangou frenetic, Alexander o întrebă în șoaptă:
— Iubito, de ce ți-e atât de teamă?
Tatiana nu putea să-i spună.
— O ducem bine aici, continuă el. Ant e atât de fericit.
— N-ar fi trebuit să-mi povestești visul, îi răspunse ea, cu tristețe
în glas. Numai imaginile alea îmi stăruie acum în minte – îl văd pe
Karolici cum te târăște prin lagărul din Germania.
Se bucura că întunericul din cameră îi ascundea chipul.
— Dacă viața noastră de acum e doar o iluzie? continuă ea apoi.
Care se va spulbera în curând?
— Da, sună răspunsul sec al lui Alexander.
Căzură într-un somn agitat, apoi într-o tăcere binecuvântată.
 Pierduți în golful Suisun

— Cât ai de gând să mai stăm aici?

Se făcuse primăvară – se aflau în Bethel de șase luni. Tatiana nu
reușea să-și stăvilească agitația.
— O zi, două, săptămâni, luni, ani? Vrei să rămânem aici? Poate
n-ar fi rău să aplic pentru postul lui Shpeckel când o să moară? Poate
ar trebui să mă înscriu de-acum pe vreo listă de așteptare?
— Șura!
— Încerci să mă ascunzi de mine însumi? continuă Alexander,
adâncit în gânduri. Stăm închiși aici pentru că ești convinsă că nu mă
pot adapta la lumea de afară?
— Nici vorbă!
— Și atunci de ce mă ții ascuns?
— Dar nu te țin ascuns, dragostea mea, răspunse Tatiana,
simțindu-i printre degete cicatricele de pe spate. Îți faci prea multe
griji fără niciun rost. Hai la culcare!
Dar Alexander nu voia să se culce.
— Ce e? Nu reușești să mă vezi lucrând într-un birou? o întrebă
el. Îmbrăcat la patru ace, la o companie, vânzând acțiuni, obligațiuni
și asigurări? Nu mă vezi ieșind, în costum, de la birou ca să vin să
beau un pahar de vin la terasa unde lucrezi?
— Ba da, îi răspunse, gâtuită de emoție.
— Tata voia să mă fac arhitect, continuă Alexander. O profesie de
vis – arhitect în Uniunea Sovietică. Voia să construiesc, alături de
comuniști, poduri, drumuri și case pentru muncitori.
— Da.
— Iar eu n-am făcut altceva decât să le arunc în aer. Poate n-ar fi
rău să mă angajez la departamentul „Demolava”.
— Nu, nici pomeneală!
 Doamne, cum să pună capăt discuției?
— Nu-ți face griji! O s-o scoți cumva la capăt.
— De-aia mă ții aici? continuă Alexander. Ca s-o scot la capăt? Ca
să descopăr cine sunt? De-o viață întreagă îmi pun întrebarea asta.
Mi-am pus-o și în Uniunea Sovietică, mi-o pun și aici. Dar răspunsul
nu e ușor de găsit, înfierat cum sunt deopotrivă cu vulturii SS-ului și
cu secera și ciocanul.
Ești american, Alexander Barrington, ar fi vrut Tatiana să-i spună.
Un american care a luptat în Armata Roșie și s-a căsătorit cu o
rusoaică din Leningrad, ce nu poate să trăiască fără soldatul ei. Asta
ești!
— Părinții mei știau cine sunt.
Era ultimul lucru despre care Tatiana voia să vorbească. Avea
nervii întinși ca un arc; simțea că avea să cedeze în orice clipă.
— N-au nicio legătură cu tine, îi răspunse, adâncindu-se apoi în
tăcere.
— Un comunist și o feministă cu vederi radicale, doi imigranți în
Uniunea Sovietică… știau prea bine cine sunt, spuse Alexander,
ridicându-se în capul oaselor și aprinzându-și o țigară. Nu ne
rămâne decât să sperăm că, în contextul de astăzi, nimeni nu va afla
trecutul părinților mei căci, în caz contrar, cine o să mă mai angajeze
vreodată? Aș putea la fel de bine să fiu un criminal eliberat
condiționat, continuă, scoțând rotocoale de fum.
Tatiana nu mai putea îndura chinul mult prea sfâșietor.
— Jimmy te-a angajat, ca și Mel sau Sebastiani…
— Da, până în clipa în care cineva mi-a văzut numerele tatuate pe
braț. Și ne-am și luat zborul. Nu știu ce s-a întâmplat la Vianza, dar
ceva sigur s-a petrecut de-am fost nevoiți să părăsim micul colț de
rai, nu-i așa? Ce-o să facem? O să ne luăm tălpășița de fiecare dată
când cineva o să ne ia la întrebări? Când cineva o să ne întrebe în ce
armată am luptat, o să ne ascundem în buncăre, Tania? Așa vrei să
trăim?
Nu știa cum aveau să trăiască. Nu știa dacă le va fi dat să ducă o
viață normală ca oricare altă familie. Ce însemna oare pentru ei o
viață normală? Nu știa cât mai putea să-l țină ascuns într-un buncăr,
într-o splendidă izolare, cât mai departe de ochii oamenilor.
 Un pas înainte în numele iubirii

Alexander voia să vadă Hell’s Canyon din Idaho. Voia să vadă

Muntele Rushmore, Parcul Național Yosemite, Muntele Washington,
Parcul Național Yellowstone, ogoarele de grâu din Iowa.
Dar Tatiana se împotrivea mereu, rugându-l să mai rămână încă
puțin. Și săptămânile treceau.
Vin cu tine la magazin. Ca să te ajut la cumpărături.
Nu, rămâi să pescuiești, Șura!
Mă duc la debarcader să beau o bere cu poștașul.
Hai să mergem duminică în Sacramento! Asistăm la o slujbă
oficiată de vreun preot catolic, apoi mâncăm ceva la Hya Regency,
ne plimbăm pe Main Street, îi arătăm lui Anthony clădirea
Capitoliului și mâncăm câte o înghețată.
Nu vreau. Nu am timp. Trebuie să spăl rufe, să fac curățenie, să
gătesc etc. etc. etc. Am nevoie de un dulap pentru diverse fleacuri,
vreau să-mi faci o bancă, trebuie să repari țărușii gardului și
scândurile docului. Prefer să ne plimbăm cu barca pe canale.
Refuzul ei de a pleca de pe insulă îi amintea de încăpățânarea cu
care insistase să rămână în Deer Isle, în ciuda iernii care se așternea
încetul cu încetul.
La început se lăsă purtat de lentoarea vieții de pe insulă. Îi plăcea
să pescuiască singur și să asculte în tăcere strigătele cocostârcilor. Îi
plăcea să-l învețe pe Anthony să vâslească sau să joace baseball și
fotbal. Îi plăcea să-l audă pe Anthony citindu-i povești din cărțile
pentru copii în timp ce pescuia. Rănile din suflet începeau încetul cu
încetul să se vindece. Iar Anthony, vegheat mereu de părinții lui,
încetă să se mai trezească în toiul nopții, bântuit de demoni și de
coșmaruri.
 Alexander încetă, la rândul lui, să se mai spele cu apă rece la ora
trei dimineața – băile fierbinți și înspumate, pe care i le pregătea
Tatiana, păreau să-i fie îndeajuns.
Dar într-o dimineață de duminică, din iulie 1948, Alexander le
spuse, cu autoritate în glas, că aveau să meargă în Sacramento.
Și asta și făcură. Asistară la o slujbă oficiată de un preot catolic,
apoi luară masa la Hya Regency.
La prânz, în timp ce se plimbau pe Main Street, admirând
lucrurile etalate în vitrine, o mașină de poliție opri lângă trotuar și
doi ofițeri ieșiră iute afară, îndreptându-se spre…
Pentru o clipă, nimeni nu-și dădu seama spre ce se îndreptau,
astfel că Tatiana făcu un pas în fața lui Alexander, încercând să-i
ascundă statura uriașă cu trupul ei firav. Fără să le acorde însă
atenție, ofițerii de poliție intrară într-o băcănie.
Tatiana se dădu la o parte din calea lui Alexander. El o scruta cu o
privire uluită.
Puțin mai târziu, în timp ce se delectau cu câte un pahar de sirop
aromat cu sifon și gheață la o cofetărie, Alexander o privea cu
intensitate, așteptând o explicație.
— Tania… spuse el.
Ea vorbea cu Ant, evitându-i privirea, fără explicații.
— Da.
— Ce-a fost povestea aia:
— Ce anume?
— Aia cu poliția.
— Nu știu la ce te referi. M-am dat la o parte din calea lor, îi
răspunse, evitându-i în continuare privirea.
— Nu te-ai dat la o parte din calea lor. Te-ai așezat în fața mea.
— N-am avut unde să mă duc.
— Nu. Te-ai așezat în fața mea, de parcă…
 Se opri, căci nu știa cum să-și îmbrace gândurile în cuvinte.
Privind-o printre gene, cu inima strânsă în piept, începea să
deslușească ușor-ușor lucrurile.
— Credeai că mă caută… pe mine?
— E o prostie, îi răspunse, cu privirea ațintită în pahar. Anthony,
vrei niște frișcă?
— Tania, ce te-a făcut să crezi că pe mine mă căutau?
— Dar n-am crezut nicio clipă așa ceva, îi răspunse, schițând un
zâmbet vag.
Alexander îi cuprinse chipul în căușul palmelor. Ea își feri din
nou ochii.
— De ce nu te uiți la mine? Tania! Ce se întâmplă?
— Nimic. Pe cuvântul meu!
Îi dădu drumul. Dar inima îi tresălta în piept.

În seara aceea, o văzu în spatele casei – pe când îl credea în baie –

trăgând în repetate rânduri cocoșul pistolului P-38. Stătea cu
picioarele depărtate și îl ținea cu ambele mâini, lipit de umăr.
Alexander se retrase pe doc și începu să fumeze, stând pe scaun.
Când se întoarse, se așeză în fața ei. Nu mai avea arma.
— Tania, ce dracu’ se întâmplă? o întrebă apoi.
Vorbea cu o voce mult prea răsunătoare în timp ce Anthony se
afla doar la câțiva pași depărtare, în dormitorul lui.
— Nimic, absolut nimic, îi răspunse, cu glas domol. Te rog, hai
să…
— Ai de gând să-mi explici sau nu?
— Dar n-am ce să-ți explic, iubitule.
Își luă geaca, spunându-i că se duce să se plimbe.
— Apropo, adăugă apoi cu glas tăios, ai uitat să pui piedica
încărcătorului. E la capătul mânerului.
 Și plecă fără să-i ofere șansa Tatianei de a-i răspunde.

Alexander se întoarse acasă câteva ore mai târziu. Nu găsi nimic

de mâncare pe sobă, iar Tatiana stătea încremenită pe loc, aplecată
deasupra mesei din bucătărie.
Sări imediat în picioare când îl văzu intrând pe ușă.
— Dumnezeule, unde ai fost? Ai plecat de patru ore!
— Indiferent unde mă duc, mă întorc acasă flămând, îi răspunse
laconic.
Ea îi pregăti un sandviș cu friptură rece de pui și îi încălzi niște
supă în timp ce el stătea tăcut lângă sobă. Apoi își luă farfuria și ieși
să mănânce și să fumeze. Credea că Tatiana avea să-l urmeze, dar se
înșelă. După ce termină de mâncat, se întoarse înăuntru, unde o găsi
stând la masa din bucătărie.
— Nu vrei să avem discuția asta în prezența lui Anthony, îi spuse
el. Hai afară!
— Nu vreau să port nicio discuție.
Din doi pași se și apropie de ea, ridicând-o de la masă.
— Bine, bine, murmură Tatiana, înainte ca Alexander să deschidă
gura.
Afară pe doc, el rămase tăcut în fața ei printre negurile tot mai
dese ale nopții. Tăcerea era spulberată doar de susurul apei și de
foșnetul copacilor în adierea răcoroasă a vântului.
— O, Tatiana! exclamă Alexander în cele din urmă. Ce ai făcut?
Nu-i răspunse.
— Am sunat-o pe mătușa Esther, continuă el. Am smuls cu greu
ceva de la ea. Apoi am sunat-o pe Vikki. Acum știu totul.
— Știi totul, îi răspunse, cu glasul lipsit de orice expresie,
îndepărtându-se câțiva pași și clătinând din cap. Nu, nu știi absolut
nimic.
 — M-am tot întrebat de ce nu ți-ai sunat prietena în doi ani de
zile. De ce te tot uiți pe hărți. De ce mă protejezi de forțele de ordine.
De ce exersezi cu arma, spuse Alexander, cu glas șoptit și frânt.
Acum am aflat.
Tatiana se întoarse brusc cu spatele, dar o prinse de braț și o răsuci
cu fața spre el.
— Acum doi ani – doi ani de zile! – în drum spre Florida, ne-am fi
putut opri în Washington DC. Ce propui să facem acum?
— Nimic, îi răspunse Tatiana, eliberându-se din strânsoarea lui.
Nu facem absolut nimic.
— Nu înțelegi că, din prisma lor, suntem niște fugari?
— Nu mă interesează cum ne privesc.
— Dar nu suntem fugari. N-avem nimic de ascuns.
— Nu?
— Nu! O simplă discuție purtată cu generalii din Ministerul
Apărării și cu reprezentanții Departamentului de Stat ar fi lămurit
situația și ar fi clasat dosarul.
— Alexander, replică Tatiana, clătinând din cap, cândva vedeai
lucrurile cu mai multă claritate. De când ai devenit atât de naiv?
— Nu sunt naiv! Știu foarte bine ce se întâmplă. Dar de când ai
devenit tu atât de cinică?
— Ai vorbit deja cu ei la Berlin. De ce crezi că vor să vorbească din
nou cu tine?
— Pentru că asta e procedura! țipă el.
— Nu e adevărat! ripostă țipând la rândul ei.
Ecoul le purtă glasurile dincolo de canale. Tatiana coborî vocea.
— Chiar nu înțelegi nimic? Și Interpolul te caută.
— De unde știi?
— Mi-a spus Sam.
Alexander se prăbuși pe scaun.
 — Ai vorbit cu Sam? o întrebă uluit. Ai știut toate astea și nu mi-ai
spus nimic?
— Nu ți-am spus multe alte lucruri.
— E evident. Când ai vorbit cu el?
Tatiana păstră tăcerea.
— Când? o întrebă din nou, ridicând glasul. Când, Tania? O să te
fac să-mi spui fie cu frumosul, fie cu forța. Te-aș sfătui să alegi prima
variantă.
— Acum opt luni, îi răspunse în șoaptă.
— Acum opt luni! strigă el.
— Ce te-a apucat s-o suni pe Esther? De ce-ai făcut-o? murmură
ea, ridicându-și mâinile în aer în semn de capitulare.
— De-aia am plecat din Napa? Doamne Dumnezeule! exclamă el,
aruncându-i o privire plină de reproș. Toate strămutările astea,
tăcerile tale, mâinile pe care ți le frângeai în poală, tatonările legate
de fuga în Urali… Ce jocuri făceai, știind toate astea…
Alexander era atât de descumpănit că își aținti privirea în gol.
Cum putea Tatiana, pe care credea că o cunoaște atât de bine, să-i
tăinuiască atâtea? Iar el cum de n-a sondat lucrurile, deși a bănuit că
ceva nu era în regulă? Nu putea s-o mai privească.
Tatiana continua să stea în fața lui, fără să-i vorbească.
— Mâine de dimineață plecăm la Washington, spuse în cele din
urmă.
— Nu!
— Nu?
— Exact. Nu plecăm nicăieri. Sub nicio formă. Rămânem aici. Nu
mergem nicăieri. Poate doar în pădurile din Oregon.
— Nu mă ascund în pădurile din Oregon, răspunse Alexander.
Nici în Urali. Și nici pe insula Bethel.
— Nu mergem nicăieri, îi ripostă Tatiana, cu glas mânios,
aplecându-se deasupra lui. Și nu mai avem ce discuta pe tema asta.
 — Eu plec, răspunse Alexander, privind-o încruntat.
— Minunat! îi spuse ea, cu buzele tremurânde, îndreptându-și
umerii. Tu, tu, numai tu, de parcă ar fi vorba numai de tine! Te
întorci pe front, nu-i așa? Atunci, va trebui să te duci singur,
Alexander, fără mine. Eu și Anthony rămânem aici.
Se ridică atât de mânios în picioare că răsturnă scaunul, farfuriile,
paharele și țigările. Tatiana se retrase, ridicând mâinile în aer. Dintr-
un singur pas, Alexander îi și tăie calea.
— E al dracului de amuzant!
— Șura, încetează!
— Mă ameninți că mă părăsești? o întrebă, dominând-o cu statura
lui impunătoare.
— Nici vorbă! îi ripostă ea, țipând. Tu vrei să pleci. Eu doar îți
spun că nu venim cu tine.
— Ba o să veniți!
— Ba nu!
Trezit din somn de glasurile lor răsunătoare, Anthony ieși din
casă și rămase precaut pe marginea docului. Părinții lui se înfruntau
din priviri, cu răsuflarea întretăiată. Tatiana luă apoi băiatul înăuntru
și nu mai ieși.
După un timp, Alexander se întoarse și el în casă și o găsi în
dormitor, cuibărită printre pături. Se așeză pe marginea patului, iar
ea se strânse ghem.
— Gata, am terminat de vorbit? Pleci în toiul discuției și gata, s-a
rezolvat totul?
— Ce-ar mai fi de spus? îl întrebă, pe un ton lipsit de expresie.
— Tot guvernul e pe urmele mele. Nu pot să stau cu mâinile în
sân.
Tatiana se înfioră din cap până în picioare.
 — Nu înțelegi, Tania? Toată lumea mă caută. Și, într-o bună zi, mă
vor găsi, lucrând la vreo fermă, culegând struguri, făcând vin,
conducând un vas sau pescuind homari, și nu-mi vor mai aplica
termene de prescripție.
— Ba da, îi răspunse ea. După zece ani.
— Glumești, nu-i așa? o întrebă în șoaptă. Zece ani? Ce tot spui
acolo? Dar ce sunt eu – spion? N-am greșit cu nimic!
— Dacă te predai, te vor încătușa și te vor închide pentru
obstrucționarea justiției, încălcarea legilor și poate chiar trădare. Te
vor arunca în închisoare chiar dacă n-ai greșit cu nimic. Sau și mai
rău… te vor…
Vorbea ascunsă printre perne, încât Alexander abia o auzea.
— Și ce propui atunci? Să ducem o viață de fugari în speranța că
vom fi mereu cu un pas înaintea guvernului Statelor Unite?
— Nu vreau să mă cert cu tine pe tema asta, Șura. Chiar nu vreau.
Alexander o întoarse cu fața spre el. Ea se răsuci înapoi. O trase
din nou spre el. Ea i se împotrivi, trăgându-și păturile peste cap. El
aruncă pe podea toate pernele și păturile, lăsând-o complet goală
printre așternuturi. Tatiana încercă să-și acopere goliciunea trupului.
El îi dădu mâinile la o parte; ea se zbătu să se elibereze din
strânsoarea lui. El se aplecă deasupra abdomenului ei gol, poposind
cu gura în zona catifelată de sub buric în timp ce o ruga în șoaptă să-
l mângâie. Ea tremura ca varga și nu-i putea da ascultare. El stătea,
îmbrăcat, deasupra ei, dar cum Tatiana își pierduse liniștea, nici
Alexander nu-și regăsea tihna. Împletindu-și tristețea și freamătul
lăuntric, făcură dragoste în tăcere, apoi rămaseră tăcuți unul lângă
altul, neputând să-și îmbrace în cuvinte gândurile tulburătoare – el
credea că se făcuse suficient de bine înțeles, iar ea credea că nu se
făcuse deloc înțeleasă.
Stăteau cu spatele unul la altul.
 — Nu vreau să duc o viață ca asta, spuse Alexander. Așa am trăit
în Uniunea Sovietică – mereu pe fugă, mistuit de teamă și bântuit de
minciuni. Nu vreau să trăiesc la fel și în America. Și nici tu nu poți
să-ți dorești o viață ca asta.
— Eu te vreau doar pe tine. Te-aș ascunde în Munții Urali,
indiferent câți oameni ar trebui să ucizi pentru asta. Știu, e de
neiertat ce spun, dar nu-mi pasă. Te voi ascunde, indiferent ce-ar
trebui să fac. Nu-mi pasă cât de greu va fi. Niciodată nu ne-a fost
ușor.
— Tania, încetează! Doar nu crezi ce spui.
— Ba da. Cât de puțin mă cunoști! N-ar fi rău să refaci testul ăla
din revistă, Șura!
— E adevărat. Se pare că nu te cunosc deloc. Cum ai putut să-mi
ascunzi un lucru atât de grav?
Tatiana nu-i răspunse; doar un icnet îi scăpă printre buze.
Alexander o întoarse cu fața spre el, ținând-o de încheieturi ca s-o
împiedice să-și ascundă chipul în mâini.
— M-ai înșelat în tot acest timp și acum îmi spui că nu vrei să vii
cu mine?
— Te rog! îi șopti ea. Nu fi orb! Te implor, încearcă să fii rațional!
Ascultă-mă! Nu putem să luăm legătura cu ei.
— Am trăit deja prea mult în închisoare, îi ripostă, strângând-o de
mâini și țintuind-o pe loc sub greutatea trupului său. Chiar nu
înțelegi? Vreau să ducem o viață cu totul diferită.
— Asta-i deosebirea dintre noi. Eu vreau să duc o viață doar cu
tine, îi răspunse Tatiana, fără să i se mai împotrivească. Ți-am spus-o
și în Rusia. Nu-mi păsa nici cât negru sub unghie dacă locuiam în
apartamentul meu înghețat din Leningrad, cu toți vecinii în prag,
atâta timp cât te aveam alături. Și nici acum nu-mi pasă unde locuim
– aici, pe insula Bethel, în Deer Isle, în Uniunea Sovietică sau în
Germania – atâta timp cât suntem împreună.
— Mereu pe fugă, mereu cu ochii-n patru, mereu căutând o
ascunzătoare? Asta îți dorești?
— Mi-e indiferent, atâta timp cât suntem împreună, îi răspunse
printre lacrimi.
— O, Tania! exclamă Alexander, dându-i drumul.
Ea îl apucă de umeri, zgâlțâindu-l cu putere.
— Niciodată – nici în Rusia, nici aici, nici acum, nici altădată – n-ai
avut grijă de tine de dragul meu sau al lui Anthony! îi spuse printre
hohote mânioase de plâns.
— Gata, gata! îi răspunse, întinzându-și brațele în aer ca s-o
strângă la piept.
Ea continua să-l privească cu mâinile împreunate ca într-o rugă.
— Hai să rămânem aici! Te implor! De dragul lui Anthony! Are
nevoie de un tată.
— Tania…
— De dragul meu… murmură apoi.
Rămaseră un timp îmbrățișați, încremeniți parcă în timp.
— Am jurat la Berlin să nu te mai las niciodată pe mâinile lor, îi
spuse ea, stând lipită de pieptul lui.
— Știu, răspunse Alexander. Și ce-ai de gând să faci? Să mă ucizi
cu injecția cu morfină pe care i-ai refuzat-o colonelului Moore? o
întrebă, întinzându-și brațul și arătându-i numerele tatuate. Fă-o,
Tatiana! Uite chiar aici!
— Încetează! Te rog! Încetează! îl imploră în șoaptă, dându-i brațul
la o parte.
Și se adânciră în tăcere tot restul nopții.
De dimineață, fără să-și spună vreun cuvânt, adresându-i doar
câte o vorbă lui Anthony, își strânseră lucrurile și părăsiră insula
Bethel. Domnul Shpeckel își luă rămas-bun de la ei de la bordul
vasului său, cu o privire încărcată de regrete.
— Ce ți-am spus eu, căpitane? îi strigă lui Alexander. Am intuit
bine că sunteți fugari.

După o zi de drum scăldată într-o tăcere covârșitoare, undeva

printre ținuturile acoperite de nisip ale Nevadei, Alexander o strânse
în brațe în sacul de dormit.
— N-o să cad din nou în mâinile lor. Îți promit.
— Da, îi răspunse. Nici în mâinile lor, nici în ale mele.
— Hai, te rog! Ai încredere în mine!
— Cum să mai am încredere în tine? Te-am crezut orbește. Într-
atât încât m-am lăsat convinsă să plec din Rusia, sigură că ești mort.
— Nu erai singură. Ma hew Sayers trebuia să te ajute să fugi, îi
răspunse în șoaptă.
— Da. Nu te-ai gândit că ar putea să și moară, îi ripostă, trăgând
adânc aer în piept. Încetează cu vorbăria! Mă supun voinței tale și
accept să fac ce vrei, dar încetează cu toată vorbăria asta! N-ai cum
să îndrepți lucrurile.
— Nu pot s-o fac singur. Trebuie să mă ajuți.
Mai presus de toate, Tatiana se temea de sovietici și Alexander o
știa prea bine. Nu era nici naiv, nici inocent. Avea toate motivele să
se teamă.
Nu-i putea vedea chipul.
— Tania, îi spuse el, cu glas domol și atingeri duioase, vrei să
îndrepți lucrurile? Atunci ajută-mă s-o fac! Știu că nu vrei să duci o
viață sub spectrul spaimei. Îmi dau seama că n-ai gândit limpede.
Ajută-mă să fac totul cum trebuie! Ca să cunoaștem amândoi
izbăvirea.

Î
 Într-o altă seară, în apropiere de Hell’s Canyon din Idaho,
Alexander reluă discuția:
— Cum ai putut să-mi ascunzi un lucru atât de important și de
grav? A fi trebuit să trecem împreună prin toate astea, ținându-ne de
mână. Ca doi îndrăgostiți.
Stătea deasupra ei, în sacul de dormit, țintuind-o sub greutatea
lui, cu degetele împletite unele într-altele.
— Prin ce să trecem împreună? îl întrebă ea, cu glasul înăbușit în
pernă. Prin capitularea în fața autorităților? Căci exact asta și ai făcut
încă din prima clipă când ai aflat că te caută. Și te mai întrebi acum
de ce nu ți-am spus. E într-adevăr un mare mister.
— Dacă mi-ai fi spus de la început, am fi rezolvat lucrurile încă de
atunci, fără să mai fim nevoiți să astupăm acum gaura din Titanic.
— Titanicul a fost sortit pieirii imediat cum s-a lovit de iceberg.
Nimic nu l-ar mai fi putut salva. Iartă-mă, dar nu-mi plac metaforele
tale!
În cele din urmă, Tatiana îi dădu lui Alexander numărul de
telefon al lui Sam Gulo a. Alexander îl sună de la un telefon public
și stătură de vorbă o oră întreagă, în timp ce Tatiana asculta discuția
și își rodea unghiile. Când termină, îi spuse că stabiliseră să se
întâlnească peste zece zile în Silver Spring, Maryland.
Simțind că se petrecea ceva, Anthony nu le mai cerea nimic
părinților lui apăsați de griji și temeri. Citea, cânta la chitară, desena
și se juca cu soldățeii lui. Dar începu să se trezească din nou în toiul
nopții și să se strecoare alături de mama lui în cort. Iar ea se văzu
nevoită să poarte din nou cămașa de noapte.
Cutreierau ținuturile întinse ale Americii, fără povești, fără râsete
și fără glume, traversând râurile din Montana, Dealurile Negre din
Wyoming și Parcul Național Badlands din Dakota de Sud. Zilele
treceau înnegurate în timp ce străbăteau țara, dormind în cort,
gătind într-un ceaun deasupra focului de tabără și mâncând dintr-un
singur vas. Strângeau apoi lucrurile împreună și se duceau la
culcare, cuibărindu-se unul într-altul, iar Tatiana își lipea obrazul de
pieptul lui și își contopea trupul cu al lui. Alexander nu înțelegea ce
se întâmplă. Simțea cum toate instinctele îl părăsesc și nu mai reușea
să-și croiască drum prin încrengătura spaimelor ei. Erau istoviți de
demoni, de grijile de peste zi și de temerile nopților. Se rugau pentru
puțină tihnă, dar când reușeau în cele din urmă să adoarmă, somnul
le era spulberat de vise întunecate. Se rugau să aibă parte de puțin
soare, dar fiecare zi cu soare îi aducea tot mai aproape de
Washington DC și le stârnea alte și alte coșmaruri.
 6
JANE BARRINGTON, 1948
Sam Gulo a

Ajunseră în Silver Spring, Maryland, la nord de Washington DC,

când Tatiana îi spuse lui Alexander să oprească rulota. El opri la
locul de întâlnire stabilit cu Sam – o benzinărie. Coborâră din
mașină; Alexander făcu plinul apoi se duse să cumpere coca-cola,
țigări și bomboane pentru Anthony, care alerga de colo colo,
ridicând nori de praf. Aveau să se întâlnească cu Sam la ora opt de
dimineață; acum era șapte și jumătate.
Tatiana purta rochia de tul și muselină, de culoarea fildeșului, pe
care Alexander i-o cumpărase la New Orleans; o retușase singură
când se aflau pe insula Bethel; doar mama ei fusese croitoreasă. Își
pieptănase părul și îl lăsase să-i cadă în valuri pe umeri. Faldurile
diafane ale rochiei pluteau în adierea blândă a vântului de
dimineață, iar șuvițele-i de păr bătute de soare îi mângâiau chipul.
— Îți mulțumesc că te-ai făcut atât de frumoasă pentru mine,
spuse Alexander.
— Cu plăcere, îngăimă ea.
Îi venea greu să creadă că o dimineață atât de frumoasă de vară
era scăldată în atâtea temeri și neliniști. Alexander își aprinse o
țigară cât timp îl așteptau pe Sam. Purta uniforma de căpitan în
armata Statelor Unite pe care i-o dăduse consulul american de la
Berlin. Se bărbierise și se tunsese din nou scurt, ca un soldat.
Tatiana insistase la început să-l însoțească pe Alexander până la
capătul călătoriei. Dar nu aveau cu cine să-l lase pe Anthony. Îi
sugerase să apeleze la ajutorul lui Vikki, dar auzindu-i numele
corelat cu al lui, băiatul izbucnise în lacrimi, rugând-o cu disperare
să nu-l lase cu Vikki.
 Deși ideea nu-i surâdea deloc, se hotărâse să-și sune prietena.
Alexander pusese, însă, piciorul în prag. Nu puteau să-l abandoneze
amândoi pe Ant acum, când avea atâta nevoie de mama lui.
Stând rezemată de rulotă, Tatiana spuse cu amărăciune în glas,
fără să se adreseze cuiva anume:
— Nu-mi vine să cred că o facem de bună voie. Cine ne-ar fi găsit
în imensitatea Americii? Am fi putut să ne pierdem pentru
totdeauna.
— Cât mai ai de gând să-mi sari în ajutor, Tatiana? o întrebă
Alexander. Să mă ascunzi de comuniști?
— Toată viața, dacă e nevoie.
Se întoarse spre ea și o fixă cu privirea. Încerca să deslușească
ceva ce îi era cu neputință să înțeleagă.
— Ce-ai spus?
Tatiana își întoarse capul într-o parte, încercând să-i evite privirea
iscoditoare.
— O, cât de idiot pot să fiu! exclamă Alexander când Sam Gulo a
își făcu apariția într-un Ford sedan.
Sam îi strânse mâna lui Alexander, apoi rămase tăcut în fața
Tatianei. Purta un costum mototolit, lucru ce nu-i stătea deloc în fire,
și părea obosit. Părul ondulat începuse să-i albească pe alocuri și să i
se rărească; nu părea să mai aibă o condiție fizică de invidiat, deși
continua să arbitreze meciurile de baseball ale fiilor săi.
— Arăți bine, Tatiana. Chiar foarte bine, remarcă el, dregându-și
glasul și evitându-i privirea.
Sam, care nu părea s-o fi observat vreodată, îi evita acum privirea!
— Căsnicia îți priește, fără doar și poate, continuă apoi. Și eu m-
am recăsătorit.
Prima soție îi murise într-un accident de avion la începutul
războiului, în timp ce ducea provizii soldaților de pe front. Tatiana ar
fi vrut să-i spună că cea de a doua căsnicie nu părea să-i priască la fel
de mult, dar se abținu. Îl privea cu brațele încrucișate.
— Ai înțeles, în sfârșit, situația, spuse Sam.
— Nu eu, ripostă ea.
— De vreme ce soțul tău va trebui să-ți plătească mișculațiile, mă
bucur că măcar unul dintre voi mai gândește limpede.
— Nu-i plătesc mișculațiile, răspunse Alexander.
— Sam, nu te preface că nu înțelegi motivul pentru care nu mă
bucur să ți-l predau pe soțul meu în contextul de astăzi! spuse
Tatiana.
— Da, am înțeles, răspunse Sam. Dar de ce n-ai făcut-o în 1946?
— Pentru că nu mai vrem să avem de-a face cu cei de teapa
voastră! exclamă Tatiana. Și-apoi, v-a dat raportul la Berlin. Nu e
totul menționat în dosarul lui?
Alexander îi puse mâna pe umăr ca s-o liniștească. Anthony se
afla prin preajmă.
— Ba da, replică Sam pe un ton neutru. Dar ți-am explicat că
protocolul tribunalului militar de la Berlin nu e același cu al nostru.
Când a ajuns aici, trebuia să stea de vorbă cu noi. Ce n-ai înțeles?
— Ba am înțeles totul foarte bine. De ce nu-l lăsați în pace?
continuă Tatiana, pășind în fața lui Alexander. Dintr-o sută de
milioane de oameni, nu l-ați găsit decât pe el? N-aveți altceva mai
bun de făcut? Pe cine deranjează? Doar știi foarte bine că nu face
parte din nicio rețea de spionaj și nu le furnizează informații
sovieticilor. Nu se ascunde de nimeni. Și știi la fel de bine că asta-i
mai lipsea – să stați și voi pe capul lui.
Alexander o cuprinse de umeri, s-o liniștească. Sam stătea
neputincios în fața ei.
— Dacă m-ai fi sunat acum doi ani, spuse el, totul s-ar fi terminat
de mult. Acum trei departamente guvernamentale susțin sus și tare
că încearcă să se ascundă.
— Călătorește, nu se ascunde. Nu cunosc diferența?
— Nu! Pentru că n-au stat de vorbă cu el! Iar cei de la Ministerul
Apărării chiar au nevoie de anumite informații pe care Alexander le-
ar putea furniza. Numai din cauza încăpățânării tale, un simplu
bulgăre de nea s-a transformat într-o adevărată avalanșă.
— Nu mai da vina pe mine – tu cu telefoanele tale pe care nu mai
conteneai să i le dai lui Vikki! Ce era să cred?
— Gata! spuse Alexander, strângând-o ușor de umeri.
— Niciun gata! continuă Tatiana, în ciuda strânsorii lui
Alexander. Și știi ceva, Sam? Poate n-ar fi rău să-l mai lași în pace pe
soțul meu și să te mai uiți puțin și prin ograda Departamentului de
Stat! Nu știu dacă ai citit ziarele în ultimii ani, dar poate ar trebui să
faci mai întâi curățenie prin ograda ta și abia pe urmă în a mea!
— Ce-ar fi să stai puțin de vorbă cu John Rankin de la Comitetul
Camerei pentru Activități Non-americane? îi ripostă Sam,
pierzându-și răbdarea. V-așteaptă. N-ar fi rău să-i spui ce știi despre
Departamentul de Stat. Îi place să vorbească cu oameni ca voi.
— Gata, terminați amândoi! interveni Alexander, strângând-o și
mai tare pe Tatiana de umeri. Suficient! îi spuse apoi, scrutând-o cu
privirea. Trebuie să plecăm.
— Vin cu tine! exclamă ea. Nu-mi pasă ce ți-am promis. Îl iau și pe
Ant cu mine…
— Sam, scuză-ne o clipă! zise Alexander trăgând-o pe Tatiana de
cealaltă parte a rulotei.
Ea icnea cu răsuflarea întretăiată, cuprinsă de deznădejde. El îi
cuprinse chipul în căușul palmelor.
— Încetează, Tatia! Mi-ai promis că o să rămâi calmă. Liniștește-te,
te rog! Te vede Anthony.
Tatiana tremura ca varga.
 — Așteaptă-mă aici! continuă Alexander, punându-i mâna pe
spate ca să-i stăvilească tremurul. Dumnezeu îmi va fi alături.
Așteaptă-mă cuminte aici! Indiferent ce se va întâmpla, ne vom
întoarce. Asta a spus Sam. O să mă întorc, într-un fel sau altul, dar
trebuie să mă aștepți. N-o lua razna! Băiatul rămâne în grija ta, așa că
va trebui să fii cuminte. Acum promite-mi din nou că o să fii cuminte!
— Bine, îți promit, murmură ea, încercând să nu-și trădeze
sentimentele.
Anthony îi sări atunci în brațe, iar Tatiana se prefăcu cât mai
calmă cu putință.
Înainte să pornească la drum, Sam îi ciufuli părul băiatului.
— Nu-ți face griji, puștiule! O să am grijă de tăticu’ tău.
— În regulă, îi răspunse Anthony, ținând-o pe mama lui de gât.
Iar eu o să am grijă de mami.
Tatiana făcu un pas în spate. Alexander dădu din cap. Ea îi
răspunse la fel. Rămaseră pentru o clipă încremeniți pe loc. Ea își
duse mâna la frunte și îl salută. Alexander îi răspunse la fel.
Anthony o ținea cu ambele mâini de gât.
— Mami, de ce l-ai salutat prima pe tati?
— Pentru că e mai mare în grad, murmură ea.
Avea chipul atât de schimonosit încât Alexander își mestecă
vorbele.
— O, Doamne, ai puțină încredere! îi spuse el în final.
Dar ea se întorsese deja cu spatele. Iar Anthony era în brațele sale.

— Cum de-a devenit atât de nervoasă? îl întrebă Sam în mașină,

în timp ce se îndreptau spre Departamentul de Stat. Era atât de
calmă! adăugă, clătinând din cap.
— Serios?
Era evident că Sam voia să vorbească despre Tatiana.
 — Categoric. Când a venit prima dată la mine, era atât de
ascultătoare. O văduvă tânără, micuță, care vorbea încet și politicos,
fără să-ți riposteze vreodată și care abia rupea câteva cuvinte în
engleză. Cu timpul, a continuat să mă sune, vorbindu-mi la fel de
încet și de politicos. Venea uneori la Washington DC și luam masa
împreună, adesea în tăcere. Era atât de pașnică! Dar faptul că mă
suna în fiecare lună, fără să facă vreodată rabat, ar fi trebuit să-mi
ofere un indiciu… Spre sfârșit, când am aflat că ai fost la Coldi , a
devenit… nu știu cum să spun… o femeie complet diferită.
— Nu, nu, răspunse Alexander. Era absolut la fel. Calmul și
politețea sunt doar de fațadă. Când îi convine, e calmă și politicoasă.
Dar ai grijă să n-o calci pe coadă!
— Da, am văzut, e adevărat! Și consulul din Berlin s-a convins de
asta. Știai că, după tot ce s-a întâmplat, a cerut transferul în altă
parte?
— Cine? Consulul american de la Berlin? Stai să vezi ce-a pățit
comandantul sovietic al lagărului de la Sachsenhausen! Nici nu
vreau să mă gândesc ce soartă a avut după trecerea ei furtunoasă
prin lagăr!
Mergeau de-a lungul râului Potomac, îndreptându-se spre sud.
Alexander își pironi privirea afară, odihnindu-și brațul pe geamul
deschis.

La etajul al patrulea din clădirea Departamentului de Stat de pe C

Street, aflată la un bloc depărtare de Constitution Avenue și de
National Mall, Sam i-a făcut cunoștință lui Alexander cu un avocat
proaspăt ieșit de pe băncile facultății, Ma Levine, care avea un
birou minuscul, mai mic decât carcerele în care Alexander petrecuse
atâta amar de vreme, o cămăruță de doi metri pe doi metri, mobilată
cu o masă impunătoare de lemn și trei scaune. Cei trei bărbați
stăteau atât de înghesuiți unul într-altul și atât de incomod, încât
Alexander îl rugă pe Levine să deschidă fereastra ca să creeze iluzia
de spațiu.
Chiar și îmbrăcat la patru ace, Ma Levine părea mult prea tânăr
ca să-și radă până și tuleiele, dar era înzestrat cu o privire extrem de
hotărâtă care-i plăcu lui Alexander. De aceea, nu-l deranjă când îl
auzi spunându-i să nu-și facă griji, căci o vor scoate cumva la capăt,
chiar dacă avocatul petrecu apoi următoarele trei ore revizuind
dosarul și spunându-i că erau terminați.
— Te vor întreba de unde ai uniforma, spuse Levine, privindu-l cu
admirație.
— N-au decât!
— Vor aduce în discuție trecutul părinților tăi. Există anumite
aspecte condamnabile în această privință.
— N-au decât! îi răspunse, deși dorea să evite subiectul.
— Te vor întreba de ce n-ai luat legătura cu Departamentul de
Stat.
Câtă dreptate avea Tania!
— Gulo a crede că am putea să aruncăm vina asupra soției tale,
spuse Levine, zâmbind.
— Serios?
— I-am explicat că soldații nu-și pasează problemele pe umerii
soțiilor. Dar insistă s-o facem.
Alexander își plimbă privirea când la Sam, când la Levine.
— Vă bateți joc de mine?
— Nu, nici gând, răspunse Sam, cu o mină serioasă. Chiar m-am
gândit să aruncăm vina asupra ei. La urma urmei, nici nu e o
minciună: chiar n-ai știut că te căutăm – deși nu ne putem construi
strategia de apărare pe ignoranță. Tatiana poate invoca privilegiul
conjugal, care o împiedică să depună mărturie împotriva ta, și cu
asta basta. Ce zici?
— Care-i planul B? răspunse Alexander.
Nu aveau vreun plan B.
— Voi obiecta în toate cazurile. Ăsta e planul B, spuse Levine, cu
zâmbetul pe buze. Abia am intrat în barou. Sunt avocat din oficiu.
Ești al doilea caz din cariera mea. Dar nu-ți face probleme, sunt bine
pregătit! Și ai grijă să nu te enervezi! continuă, privindu-l printre
gene. Te… enervezi ușor?
Individul era bătăios.
— Să zicem că nu! admise Alexander. Dar am înfruntat oameni
mult mai duri.
Se gândea la Slonko, cel care îi interogase pe părinții lui și, ani mai
târziu, și pe el. Slonko nu sfârșise bine. Dar se hotărî să nu-i
zugrăvească lui Levine, proaspăt intrat în barou, interogatoriile
NKVD-ului – supliciile îndurate în timp ce stătea, aproape gol, într-o
celulă întunecată și înghețată, înfometat și bătut, bombardat fără
încetare de aluzii perfide la adresa Tatianei.
Alexander transpira abundent în uniforma greoaie. Nu era
obișnuit cu prezența altor oameni într-un spațiu atât de restrâns. Se
ridică în picioare, dar nu avea unde să se ducă. Când nu-și aranja și
rearanja cravata, Sam își ronțăia nervos unghiile.
— Vor bate monedă pe tema cetățeniei tale, îi spuse Levine. Să fii
foarte atent la întrebări! Va exista un duel între reprezentanții
departamentelor.
— Crezi că vor ridica problema extrădării? întrebă Alexander,
rumegând îndelung acest aspect pe care nu voia să-l abordeze.
Sam și Levine schimbară iute o privire.
— N-aș crede, răspunse Levine, cu glas voalat.
 — Dacă se ajunge la asta, revenim la planul A, spuse Sam, pe
același ton voalat. Îți salvezi pielea, aruncând vina asupra soției tale.
Sam îi spuse apoi că audierile vor fi instrumentate de șapte
reprezentanți: doi de la Departamentul de Stat („Dintre care unul voi
fi eu”), doi de la Ministerul Justiției (unul de la Departamentul de
Imigrare și Naturalizare, iar celălalt de la FBI), doi de la Ministerul
Apărării („Un locotenent și un colonel în vârstă; s-ar putea să-ți
placă tânărul Tom Richter; s-a arătat extrem de interesat de dosarul
tău”), iar ultimul și cel mai important, reprezentant al comisiei de
audieri, era John Rankin, membru al congresului și al Comitetului
Camerei pentru Activități Non-americane, al cărui rol era acela de a
stabili legăturile lui Alexander cu Partidul Comunist din SUA sau cu
vreo formațiune similară de peste hotare. După încheierea
audierilor, cei șapte reprezentanți îi vor decide soarta prin vot.
Majoritatea va impune decizia. În cazul în care numărul voturilor va
fi egal, cel care va face departajarea va fi John Rankin.
— Tot el este și cel care va hotărî dacă este nevoie de desfășurarea
unei anchete mult mai amănunțite întreprinse de HUAC, spuse Sam.
Nu e cazul să-ți mai spun, adăugă apoi, că va trebui să eviți cu orice
preț acest lucru.
— Da, interveni și Levine, dacă vei ajunge în fața celor de la
HUAC, ești terminat. Așadar, indiferent de brutalitatea întrebărilor,
încearcă să fii cât mai politicos cu putință și să răspunzi cu „Da,
domnule. Firește, domnule. Îmi pare rău, domnule”.
— Te poți considera norocos din anumite puncte de vedere, spuse
Sam (și Alexander încuviință). Audierile nici că se puteau nimeri mai
bine ca acum.
— Serios?
Alexander își dorea cu disperare să fumeze, dar se îndoia că în
birou exista suficient oxigen chiar și pentru o țigară.
 — Cei de la HUAC se pregătesc să lanseze o anchetă de proporții
chiar în ograda lor, spuse Levine. Ai de ce să te bucuri. Ai auzit de
Alger Hiss?
Da, auzise. Alger Hiss fusese directorul unui comitet care
facilitase cadrul pentru organizarea Națiunilor Unite. Ocupase o
funcție importantă în fruntea Națiunilor Unite încă din 1944.
Alexander încuviință din cap.
— Hiss a fost la Ialta împreună cu Roosevelt și cu Churchill, apoi
a devenit consilier prezidențial. Acum a fost acuzat de un fost coleg
comunist că este spion sovietic – încă din anii ’30!
— Acuzații grave, demne de un om la fel de „grav”, spuse
Alexander.
— Fără doar și poate, răspunse Sam. Ideea e că cei de la HUAC
urmăresc un pește mult mai mare decât tine, așa că își doresc din
toate puterile să te catalogheze drept un individ sincer, cinstit și
demn de încredere. Nu le înșela așteptările, bine?
— Da, domnule, răspunse Alexander, ridicându-se în picioare și
îndreptându-se spre ușă, dornic să iasă cât mai repede din cămăruța
îmbâcsită. Firește, domnule. Îmi pare rău, domnule, dar dacă nu-mi
aprind o nenorocită de țigară, simt c-o iau razna, domnule.
 Locotenentul Thomas Richter

Alexander era încântat că încăperea unde avea să se întâlnească

cu reprezentanții Departamentului de Stat, ai Ministerului Apărării
și ai Justiției era ceva mai mare decât biroul lui Ma Levine. Se afla
la etajul al doilea din Old Executive Building de lângă clădirea
Capitoliului. Era o cameră îngustă și lungă, prevăzută cu un rând de
ferestre înalte, deschise, de unde se zăreau grădini și copaci.
Jumătatea de pachet de țigări pe care îl fumă în drum spre Old
Executive Building îl mai liniști, dar nu-i potoli nici foamea, nici
setea. Erau orele amiezii.
Dădu pe gât un pahar cu apă, ceru încă unul, întrebă dacă poate
să fumeze și se așeză nervos – însetat de nicotină – la o măsuță de
lemn din fața unei platforme înalte, tot din lemn. În curând, își
făcură apariția cei șapte reprezentanți. Alexander îi urmări cu
privirea, stând în picioare în fața lor. Se îndreptară spre locurile lor,
cercetându-l îndelung, și se așezară pe scaune. El rămase în picioare.
Erau bine îmbrăcați și aveau pe chip expresii severe. Patru dintre
ei aveau în jur de cincizeci de ani, doi păreau de vârsta lui
Alexander, iar Sam, căci el era ultimul, în vârstă de treizeci și nouă
de ani, părea nervos și la fel de dornic să fumeze ca și Alexander. Și
când te gândești că tocmai el susținea că Tatiana era un pachet de
nervi. Tania era femeie – ce motiv avea Sam? Cei doi reprezentanți ai
Ministerului Apărării, unul tânăr, celălalt în vârstă, purtau uniformă
militară. Fiecare dintre ei avea în față un microfon. Pe lângă membrii
comisiei de audieri, mai erau prezenți un stenograf, un grefier și un
aprod. Acesta le spuse că audierile nu vor fi prezidate de niciun
judecător și că astfel va exista posibilitatea ca atât membrii comisiei
să-i adreseze direct întrebări lui Alexander, cât și unii altora.
 Alexander ridică mâna dreaptă și jură să spună adevărul, dar nici
nu apucă să rostească bine formula de încheiere: „Așa să-mi ajute
Dumnezeu!”, că tânărul reprezentant al Ministerului Apărării și
deschise gura să vorbească:
— Sunt locotenentul Thomas Richter, se prezentă el. Spuneți-mi,
vă rog, de ce purtați uniforma militară a Statelor Unite? Și, mai ales,
pe cea de ofițer?
— Sunt soldat, răspunse Alexander. Nu port costum. Am primit
uniforma de la Mark Bishop, guvernatorul militar al Statelor Unite la
Berlin.
Era mai bine decât salopeta de pescar. Sau uniforma Armatei
Roșii. Îi plăcea întrebarea lui Richter. Părea ca o invitație dincolo de
comisia de audieri.
— Cum ar trebui să vă spunem astăzi? continuă Richter. Domnule
comandant? Domnule căpitan? Domnule maior? Din dosarul
dumneavoastră, reiese că ați avut mai multe grade militare.
— Am fost maior doar câteva săptămâni, răspunse Alexander.
Am fost rănit și arestat apoi, drept pedeapsă, am fost retrogradat la
gradul de căpitan. Mi s-a încredințat comanda unei patrule de cale
ferată din Armata 67 a generalului Merețkov și a unui batalion penal
din Armata 97 a generalului Rokosovski – având în ambele situații
gradul de căpitan. În urma ultimei sentințe din 1945, Armata Roșie
m-a deposedat de toate gradele și titlurile mele.
— Din perspectiva mea, sunteți prototipul perfect al unui soldat,
remarcă Richter. Susțineți că ați fost ofițer din 1937 până în 1945. Văd
că ați primit medalia Erou al Uniunii Sovietice. Cea mai mare
distincție militară în Armata Roșie. Echivalentul Medaliei de Onoare
a Congresului.
— Domnule Barrington, interveni un alt reprezentant, mai în
vârstă și uscățiv, care se prezentă ca fiind domnul Drake de la
Departamentul de Justiție. Medaliile, anii de armată, titlurile și
gradele dumneavoastră militare nu reprezintă scopul acestor
audieri.
— Îi prezint scuzele mele reprezentantului Justiției, spuse Richter.
Dar stabilirea și verificarea istoricului militar al căpitanului
Barrington constituie un aspect primordial pentru membrii
Departamentului de Apărare din cadrul acestei comisii, cât și
motivul pentru care ne aflăm aici. Așadar, dacă îmi permiteți…
— Îl rog pe reprezentantul Departamentului de Apărare să-mi
îngăduie încă o întrebare. Numai una singură, spuse Drake, cu glas
răsunător. Domnule Barrington, după cum știți deja, membrii acestei
comisii sunt îngrijorați de faptul că ați venit în țară acum doi ani în
baza unui azil acordat de guvernul Statelor Unite, dar abia astăzi ați
acceptat să ne întâlnim față în față.
— Formulați întrebarea, domnule Drake! spuse Alexander.
Richter își stăvili un zâmbet.
— Nu găsesc nicăieri în dosarul dumneavoastră cererea de azil,
răspunse Drake, tușind.
— Formulați întrebarea, domnule Drake! repetă Alexander.
— Obiecție! sări Ma Levine. Nu găsiți cererea de azil a clientului
meu deoarece nu a venit în țară în baza unui azil. S-a întors în țara sa
de baștină ca cetățean american cu pașaport și drepturi depline.
Domnule Barrington, vă rog să informați membrii comisiei de cât
timp locuia familia dumneavoastră în Massachuse s înainte de 1930!
— Încă din 1600, răspunse Alexander.
Le explică apoi membrilor comisiei că, deși întoarcerea sa în țară
era învăluită în anumite circumstanțe speciale, credea că își
îndeplinise obligațiile după întâlnirea din iulie 1946 cu Sam Gulo a,
ale cărei detalii puteau fi găsite în dosarul public.
 Drake sublinie faptul că dosarul lui Alexander Barrington
rămânea deschis până la încheierea audierilor oficiale.
— Aș vrea să elaborez declarația domnului Barrington, spuse Sam
în microfon. Ne-am întâlnit într-adevăr și am discutat pe larg, fără să
specific și să accentuez caracterul imperios și necesitatea unor
audieri complete. Le cer scuze membrilor acestei comisii pentru
neglijența mea.
Tania îl „citise” bine pe Sam.
— Domnul Gulo a are dreptate, interveni Alexander. Imediat
cum am aflat că Departamentul de Stat vrea să stăm de vorbă, am
luat legătura cu domnia sa și m-am întors fără întârziere.
— Confirm acest lucru, spuse Sam. Domnul Barrington s-a întors
la Washington de bună voie, fără mandat de arestare sau citație la
proces.
— De ce nu ne-ați contactat mai devreme, domnule Barrington?
întrebă Drake. De ce v-ați ascuns?
— Am călătorit, răspunse Alexander. Nu m-am ascuns.
L-a ascuns Tatiana – era o cu totul altă diferență.
— Nu mi-am dat seama că anumite aspecte au rămas neclarificate
din prisma guvernului Statelor Unite.
— Unde ați călătorit?
— În Maine, Florida, Arizona, California.
— Singur?
Alexander ar fi fost gata să spună o minciună. Dacă cei șapte
membri ai comisiei n-ar fi avut în față câte un exemplar din dosarul
lui, ar fi făcut-o fără să stea vreo clipă pe gânduri.
— Nu, nu singur. Alături de soția și de fiul meu.
— De ce-ați ezitat să răspundeți, domnule Barrington? întrebă
celălalt reprezentant al Departamentului de Stat, aflat lângă Sam.
 Nu se prezentă, deși era pentru prima oară când intervenea în
audieri. Avea în jur de cincizeci și ceva de ani și era corpolent; părul
lins și pieptănat pe spate era presărat cu broboane de sudoare. Purta
o cravată cafenie, dată într-o parte, și avea dinții stricați.
— Am ezitat să răspund, spuse Alexander, deoarece audierile de
astăzi n-au nicio legătură cu familia mea.
— Oare?
— Nu, nici cu soția, nici cu fiul meu, răspunse Alexander, clipind
și trăgând aer în piept.
— Domnule Barrington, continuă reprezentantul
Departamentului de Stat, dregându-și vocea, vă rog să ne spuneți de
cât timp sunteți căsătorit.
Imaginea lui Slonko îi trecu atunci prin fața ochilor – îl revăzu în
celulă, la câțiva pași depărtare, cum o împroșca cu noroi pe Tatiana.
— De șase ani, răspunse, după o scurtă șovăială.
— V-ați căsătorit, așadar, în 1942?
— Corect, spuse Alexander lapidar.
Nu suporta întrebările legate de Tatiana. Slonko intuise prea bine
asta, de aceea și continuase să împingă lucrurile. Puțin cam prea
departe, după cum se dovedise ulterior.
— Cum îl cheamă pe fiul dumneavoastră?
Alexander credea că nu aude bine.
— Vreți să știți numele fiului meu?
— Obiecție! Nu este relevant, strigă Levine, zgâlțâind geamurile
cu glasul lui răsunător.
— Îmi retrag întrebarea, spuse reprezentantul Departamentului
de Stat. Câți ani are fiul dumneavoastră?
— Cinci, răspunse Alexander, scrâșnind din dinți.
— S-a născut în 1943?
— Corect.
 — Dar, domnule Barrington, tocmai ne-ați spus că v-ați întors în
țară abia în 1946.
— Da.
— Asta înseamnă în urmă cu doi ani. Iar fiul dumneavoastră are
cinci.
— Obiecție! interveni Levine. Care este relevanța acestei întrebări?
— Vă explic imediat care este relevanța, răspunse reprezentantul
Departamentului de Stat. Lucrurile nu se brodesc prea bine. Oare
sunt singurul de aici care știe să socotească? Domnule Gulo a, soția
și fiul domnului Barrington sunt cetățeni americani?
— Da, răspunse Sam, cu ochii pironiți asupra lui Alexander,
vrând parcă să-i spună: Liniștește-te! Nu uita să răspunzi: Da, domnule.
Firește, domnule. Îmi pare rău, domnule.
— Și cum a reușit domnul Barrington, soldat în Armata Roșie, să
se însoare în 1942 cu o cetățeană americană și să aibă un copil în
1943?
O tăcere apăsătoare se așternu în cameră.
— De asta am întrebat care este numele băiatului. Îmi cer iertare
pentru următoarea mea întrebare lipsită de tact, dar… este copilul
dumneavoastră, domnule Barrington?
Alexander îl străfulgera cu privirea.
— Soția și copilul meu nu vă privesc pe dumneavoastră,
domnule…
— Burck, răspunse omul. Dennis Burck. Serviciile Secrete.
Secretar Adjunct în probleme legate de afacerile sovietice și est-
europene. Unde v-ați căsătorit cu soția dumneavoastră americancă,
domnule Barrington, ca să concepeți un copil în 1942?
Alexander împinse scaunul ca să se ridice în picioare, dar Levine
sări imediat, înghiontindu-l cu cotul.
— Obiecție! Soția și copilul domnului Barrington nu sunt citați să
apară în fața acestei comisii. Nu se află sub jurisdicția acestor
audieri, de aceea vă rog ca toate întrebările ce-i vizează să nu fie
menționate în dosar. Cer o pauză. Dacă membrii comisiei doresc să
afle mai multe informații despre soția domnului Barrington, sunt
liberi s-o citeze la proces.
— Eu încerc doar să stabilesc veridicitatea afirmațiilor domnului
Barrington, spuse Burck. Doar se ascunde de doi ani. Poate că are
motive de ascuns.
— Domnule Burck, spuse Levine, dacă aveți dovezi referitoare la
veridicitatea clientului meu, sau la lipsa acesteia, vă rog să le
prezentați în fața comisiei de audieri! Până atunci, însă, vă sugerez
să mergem mai departe fără aluzii indecente.
— Dar de ce nu poate domnul Barrington să răspundă la o
întrebare atât de simplă? insistă Burck. Eu știu unde m-am însurat.
Domnia sa de ce nu ne poate spune unde s-a însurat – în 1942?
Alexander își încleștă pumnii pe sub masă. Trebuia să fie prudent.
Nu îl cunoștea pe Burck și nu-i înțelegea nici jocul – poate că
întrebările erau inofensive și făceau parte dintr-o procedură
obișnuită. Poate. Dar se cunoștea și se înțelegea pe sine. Și îndurase
prea multe interogatorii – nici normale, nici inofensive – când
siguranța și viața Tatianei atârnase de un fir de păr. Spune-ne cine ești,
domnule maior Belov, pentru că soția ta însărcinată e în mâinile noastre!
Nu se află în siguranță, la Stockholm, ci e la noi și știm cum s-o facem să
vorbească. Acum povestea se repeta – auzise bine întrebarea lui Burck
sau era paranoic? Știm cine e soția ta. Știm cum a ajuns în America. Se
află aici în baza unui privilegiu. Nimic nu-l înnebunea mai tare pe
Alexander decât amenințările explicite sau implicite la adresa
Tatianei. Trebuia să fie prudent – de dragul ei. Burck nu trebuia să
afle sub nicio formă că Tatiana era călcâiul lui Ahile pentru
Alexander. Își îndreptă umerii și, printr-o voință de fier, reuși să-și
pună mâinile pe masă.
 — Soția mea nu este de față ca să se apere, domnule Burck, spuse
Alexander, cu glas scăzut. Și nici nu urmează să fie audiată. N-am de
gând să mai răspund la nicio întrebare legată de ea.
Stând drept pe scaun, fără vreo broboană de sudoare pe frunte, în
ciuda uniformei sale, locotenentul Richter se aplecă spre microfon.
— Cu tot respectul cuvenit membrilor acestei comisii, nu ne aflăm
aici ca să analizăm căsnicia domnului Barrington. Nu acesta este
scopul audierilor noastre. Obiectivul acestei sesiuni cu ușile închise îl
constituie evaluarea factorilor de risc reprezentați de domnul
Barrington pentru siguranța Statelor Unite. Susțin cererea domnului
avocat pentru luarea unei pauze.
Membrii comisiei se retraseră pentru o scurtă pauză. În timp ce îi
așteptau să se întrunească din nou, Ma Levine îi șopti lui
Alexander:
— Parcă ziceai că nu te enervezi ușor?
— Ți se pare că m-am enervat? întrebă Alexander, bând cu nesaț
din paharul cu apă.
Nici vorbă! Nu se poate spune că s-a enervat!
— Nu mi-ai înțeles jocul? Vreau să-i determin s-o citeze pe soția ta
la proces, continuă Levine.
— Eu nu.
— Eu da. Va invoca privilegiul conjugal la fiecare întrebare și totul
se va încheia într-o oră.
— Vreau să fumez! Pot să fumez acum?
— Ți-au spus că nu.
Cei șapte membri ai comisiei reluară în scurt timp audierile.
Căzură de acord cu avocatul, obligându-l pe Dennis Burck să
meargă mai departe.
Dar nu ajunse prea departe.
 — Să revenim la dosarul dumneavoastră, domnule Barrington!
spuse Burck.
Ceilalți nu mai aveau întrebări pentru Alexander?
— Am avut prilejul să studiez dosarul întocmit în 1946 de
tribunalul militar din Berlin. Și am descoperit lucruri fascinante.
— Dacă spuneți dumneavoastră…
— Așadar, pentru ca lucrurile să fie consemnate oficial, aș dori să
ne spuneți dacă Alexander Barrington și maiorul Alexander Belov
sunt una și aceeași persoană.
— Da, așa este.
— De ce susțineți atunci că sunteți civil, domnule Barrington,
când din dosarul dumneavoastră reiese cât se poate de clar că ați
evadat dintr-o închisoare militară pe când erați încă maior în Armata
Roșie și ați ucis mai mulți soldați sovietici după o luptă îndelungată?
Știți că sovieticii cer extrădarea dumneavoastră?
— Obiecție! strigă Levine. Revendicările Rusiei Sovietice nu fac
obiectul acestor audieri. Ne aflăm în fața unei comisii a Statelor
Unite.
— Guvernul sovietic susține că domnul Barrington se află sub
jurisdicția sa și aceasta este o problemă militară. Vă întreb, așadar,
din nou, domnule Barrington – știți sau nu că sovieticii cer
extrădarea dumneavoastră?
Alexander rămase un timp tăcut.
— Știu doar, răspunse în cele din urmă, că Armata Roșie mi-a
retras gradele și titlurile în 1945 când m-au condamnat la douăzeci și
cinci de ani de închisoare pentru că am predat armele în fața forțelor
germane.
Richter fluieră uimit. Douăzeci și cinci de ani! murmură el.
— Nu, spuse Burck. În dosarul dumneavoastră e scris negru pe
alb că ați fost condamnat pentru dezertare.
 — Am înțeles. Dar gradele și titlurile mi-au fost retrase în urma
condamnării pentru dezertare sau capitulare.
— Dar poate că titlurile nu v-au fost retrase, continuă Burck, pe
un ton domol, pentru că n-a avut loc nicio condamnare.
— Să-mi fie cu iertare, răspunse Alexander, după o scurtă
șovăială, dar de ce-am stat atunci într-o închisoare sovietică dacă n-a
avut loc nicio condamnare?
Burck se crispă.
— Ideea e, continuă Alexander, că n-am cum să fiu dezertor în
1945 și maior în 1946.
Trase adânc aer în piept, hotărât să nu-și lase numele știrbit sub
acuzația de dezertare.
— Vreau să se consemneze faptul că n-am fost nici una, nici alta,
conchise apoi.
— Din dosarul dumneavoastră reiese că sunteți maior în Armata
Roșie. Susțineți că informațiile din dosar sunt eronate, domnule
Barrington? întrebă Burck. Incomplete? Poate chiar neveridice?
— V-am explicat deja că am fost maior doar câteva săptămâni, în
1943. Afirmațiile pe care le-am făcut în fața tribunalului din Berlin
referitoare la anii petrecuți în Armata Roșie sunt cât se poate de clare
și de neechivoce. Poate ar trebui să mergem mai departe.
— Aș vrea să recapitulez dosarul domnului comandant, interveni
Richter, deschizându-și notițele și punându-i apoi, timp de două ore,
întrebări despre anii petrecuți în Armata Roșie.
Era hotărât și neobosit. Îl interesau experiența căpătată de
Alexander în război, armele folosite de sovietici, campaniile lor
militare din Leningrad și din împrejurimile acestuia, cât și cele
desfășurate în Letonia, Estonia, Belarus și Polonia. Îi puse întrebări
legate de arestările, interogatoriile și anii petrecuți în batalionul
penal fără provizii sau soldați bine antrenați. Voia să afle atâtea
informații despre activitățile sovieticilor de la Berlin că Burck,
altminteri tăcut, ceru în culmea exasperării să abordeze alte subiecte
de pe ordinea de zi.
— Dar aceasta este ordinea de zi, spuse Richter.
— Nu înțeleg relevanța presupuselor activități sovietice de la
Berlin în contextul evaluării domnului Barrington, spuse Burck.
Credeam că încercăm să stabilim dacă este sau nu comunist. Când
credeți că putem face acest lucru?
În acest moment, John Rankin de la HUAC se aplecă, în sfârșit,
spre microfon și interveni pentru prima oară în audieri. Era un
bărbat înalt și rigid, în vârstă de șaizeci și ceva de ani, care vorbea cu
un puternic accent sudist. Membru al Partidului Democrat, Rankin
făcea parte din Congres încă din anii ’20. Afișa o mină gravă și
impunătoare, lipsită de umor. Seriozitatea cu care asculta
desfășurarea audierilor îl făcea pe Alexander să creadă că Rankin nu
era străin de viața cazonă.
— Îi voi răspunde eu domnului Burck, spuse Rankin, adresându-
se membrilor comisiei. Furtul proiectelor atomice, înfăptuit de
sovietici, actele de violență comise de sovietici la Berlin timp de opt
zile, transformarea lagărelor de concentrare naziste în lagăre de
concentrare sovietice, repatrierile forțate, asediul Berlinului săvârșit
chiar în aceste momente de Uniunea Sovietică – toate aceste activități
sovietice, petrecute la Berlin, vi se par irelevante, domnule Burck? îl
întrebă, zâmbind.
Alexander îi privi, pieziș, mâinile. Rankin cunoștea, fără doar și
poate, viața cazonă – și nu-i lipsea simțul umorului.
— Activități presupuse, îl corectă Burck. Sunt doar niște vorbe în
vânt – aruncate de un individ a cărui loialitate este pusă la îndoială
de domnul congresman.
 — Nu i-am adresat nici măcar o singură întrebare domnului
Barrington, răspunse Rankin. Îl sfătuiesc pe reprezentantul
Departamentului de Stat să nu mai facă speculații pe seama părerilor
mele.
— Aș dori să se consemneze faptul că asediul Berlinului săvârșit
de sovietici nu este un eveniment presupus, interveni Richter
dregându-și glasul.
Schimbă apoi subiectul, revenind la perioada petrecută de
Alexander în lagărul de prizonieri de la Katowice și Coldi . În timp
ce le povestea evadarea de la Sachsenhausen, în sală se așternu o
tăcere adâncă. Singurul lucru pe care îl omise din povestirea sa era
rolul Tatianei. Nu știa dacă era o dovadă de sperjur, dar dacă
membrii comisiei nu răsfoiseră cu atenție dosarul tribunalului
militar și nu aveau să-i ceară detalii, el nu avea de gând să le
furnizeze din proprie voință.
— În regulă, domnule căpitan Barrington, spuse Rankin când
Alexander își încheie povestea. Sunt de acord cu domnul locotenent
Richter – ca fost soldat în Primul Război Mondial, și după toate cele
auzite, și mie îmi vine greu să vă atribui o anumită formulă de
adresare. Poate că „domnule” nu este cea mai potrivită. Acum, însă,
trebuie să ne întoarcem ceva mai mult în trecut.
Alexander își ținu răsuflarea. Poate că îi răsfoiseră dosarul cu mai
multă atenție decât sperase.
— Nutriți simpatii comuniste, căpitane Barrington?
— Nu, îi răspunse.
— Dar părinții dumneavoastră? continuă Rankin. Harold și Jane
Barrington. Nutreau simpatii comuniste?
— Nu știu dacă nutreau sau nu simpatii, răspunse Alexander. Dar
erau comuniști.
 O umbră ca de gheață părea să învăluie sala lungă și îngustă. Știa
că trecutul părinților lui îl transforma într-o țintă ușoară, iar tăcerea
lui Burck îl punea pe gânduri.
— Vă rog să continuați, spuse Rankin, țintuindu-l cu privirea.
Bănuiesc că vreți să ne povestiți despre trecutul dumneavoastră
comunist.
Oare chiar asta voia să facă?
— Ne-am mutat în Uniunea Sovietică în 1930, pe când aveam
unsprezece ani, începu Alexander. Am fost cu toții arestați în timpul
Marii Epurări din 1937–1938.
— Să ne oprim puțin aici! interveni, în sfârșit, Burck. Să nu
folosim termeni pretențioși ca Marea Epurare, de parcă am vorbi
despre Marea Criză Economică. Este doar o sintagmă
propagandistică, menită să stârnească spaimă și confuzie. Adesea,
ceea ce pentru unii pare o epurare este, pentru alții, o executare a
legislației aplicabile. Dovezile privind existența unei „epurări” sunt
extrem de neclare. Ca și cele din dosarul dumneavoastră, domnule
Barrington, adăugă după o scurtă șovăială.
Alexander îl privi tăcut printre gene.
— Și aș vrea să mai subliniez, continuă Burck, faptul că, de vreme
ce vă aflați acum în fața noastră, sunteți dovada vie că n-ați fost
epurat.
— N-am fost epurat pentru că am reușit să fug în drum spre
Vladivostok, răspunse Alexander. Ce dovedește asta?
— Despre ce evadare vorbiți, domnule Barrington? întrebă Burck,
pe un ton amabil. Par atât de multe!
Drake, de la Ministerul Justiției, profită de ocazie ca să intervină:
— Când ați fugit, erați deja cetățean sovietic?
Iată nisipurile mișcătoare!
— Da, răspunse Alexander. La șaisprezece ani, când am fost
recrutat, am devenit automat cetățean sovietic.
 — Aha! Și când ați devenit cetățean sovietic, vi s-a retras automat
cetățenia americană, spuse Drake, vădit încântat de șansa de a
invoca legea imigrării și a naturalizării din Statele Unite.
— Obiecție! interveni Levine. Domnule Drake, vă repet – clientul
meu este cetățean american.
— Dar, domnule avocat, clientul dumneavoastră tocmai a declarat
– fapt deja consemnat – că este cetățean sovietic. Nu poate să fie în
același timp și cetățean al Statelor Unite, și al Uniunii Sovietice,
spuse Drake. Nici atunci – și, fără îndoială, nici acum.
— Așa este, răspunse Ma Levine. Dar cetățenia americană nu i se
poate retrage dacă a devenit involuntar cetățean al Uniunii Sovietice.
Și, prin definiție, recrutarea forțată implică cetățenia involuntară. Vă
repet, așadar – clientul meu este cetățean înnăscut al Statelor Unite.
— Spre deosebire de alte persoane, care au devenit cetățeni
naturalizați, după ce-au primit azil? interveni Burck, țintuindu-l cu
privirea pe Alexander. Ca, de exemplu, un refugiat care a intrat în
țară în timpul războiului printr-unul dintre porturile noastre – să
spunem, Ellis Island?
Alexander nu-și clinti mâinile de pe masă de această dată; avusese
șansa să se pregătească. Scrâșni doar din dinți. Avusese dreptate să
nu lase garda jos. Se întâmpla exact ce bănuise.
— Da, corect, nimic de acest gen, spuse Ma Levine. Putem să
mergem mai departe?
Și merseră mai departe – sondând o oră, poate și mai mult,
trecutul părinților lui.
— Obiecție! Întrebarea i-a fost deja adresată clientului meu. De
opt ori.
— Obiecție! Întrebarea i-a fost deja adresată clientului meu. De
zece ori.
— Obiecție!
 — Obiecție!
— Obiecție!
— Trecutul părinților lui și propriile activități subversive
dezvăluie relevanța întrebărilor noastre, domnule avocat, spuse
Rankin.
— Ce activități subversive? Era minor! Iar părinții lui nu sunt de
față ca să se apere. E cazul să mergem mai departe.
— Din dosarul său reiese că Anthony Alexander Barrington a fost
arestat la vârsta de zece ani la Washington DC în timpul unei
demonstrații radicale pro-revoluționare, spuse Rankin. Vorbim
despre trecutul lui. Așadar, nutrea sau nu simpatii comuniste? Apoi,
a plecat în Uniunea Sovietică. Ce-a făcut acolo? S-a dus la școală? S-a
înrolat în Armata Roșie? A devenit membru al Partidului Comunist
ca să devină ofițer? După câte am înțeles, toți ofițerii trebuie să fie
membri de partid.
— Nu e adevărat, răspunse Alexander. Eu n-am fost. Lucru
salutar pentru mine, deoarece toți ofițerii din Armata Roșie care erau
membri de partid au fost împușcați în 1938 în timpul…
Se opri, aruncându-i o privire de gheață lui Burck.
— …executării legislației aplicabile.
Chipul lui Burck se crispă, în timp ce pe obrazul lui Rankin se
citea satisfacția.
— Vă rog să-mi răspundeți la întrebare, căpitane! spuse el.
Levine încercă să obiecteze, dar Alexander îl împiedică.
— Mi-ați adresat mai multe întrebări, domnule congresman
Rankin. Ca să încep cu prima, da, aveți dreptate, i-am fost de multe
ori alături tatălui meu când eram copil, răspunse Alexander
răsuflând ușor. Am participat împreună la câteva demonstrații. Am
fost arestat de trei ori în timpul violențelor iscate. Era comunist, e
adevărat, dar mi-era și părinte. Nimic din toate astea nu poate fi
disputat.
— Domnule Barrington, fondul problemei disputate, spuse
Rankin, cu accentul lui din Mississippi, o constituie apartenența
dumneavoastră la Partidul Comunist.
— V-am răspuns deja de câteva ori, domnule congresman, că nu
sunt comunist.
— Sunteți de acord, așadar, continuă Burck în derâdere, cu
părerea de-acum renumită a lui John Rankin, conform căreia – citez –
„adevăratul dușman al Statelor Unite n-au fost Puterile Axei, ci
Uniunea Sovietică”.
— Și de când considerați acest subiect disputabil? îi ripostă Rankin,
cu aceeași derâdere în glas.
Alexander se uită când la unul, când la celălalt, fără să spună
nimic. Nu-i puneau o întrebare. Tania avea dreptate. Trebuia să fie
extrem de atent. Asista la un duel între departamente. Capul îi vâjâia
amețitor. Departamentul de Imigrare voia să-l catalogheze drept
cetățean sovietic fără drept de azil ca să-l poată deporta. FBI-ul voia
să-l eticheteze ca spion – sovietic sau american – n-avea nicio
importanță. Rankin îl voia cetățean american cu vederi comuniste ca
să-l acuze de trădare. Burck îl voia cetățean sovietic cu vederi
comuniste ca să-l poată deporta. Iar pentru Richter era o sursă
importantă de informații despre dușman. Acestea erau forțele de pe
noul câmp de luptă al lui Alexander.
— Tatăl dumneavoastră a făcut parte din vreo rețea clandestină de
spionaj? întrebă Rankin.
— Obiecție! interveni Levine, cu glas istovit.
— Poate din Frontul Popular? Din Comintern? Din Brigada Roșie?
continuă Rankin.
— Poate, răspunse Alexander. N-am de unde să știu.
 — Harold Barrington a fost implicat în activități de spionaj pentru
Uniunea Sovietică pe când se afla încă în America?
— Obiecție, obiecție, obiecție!
— Am reținut obiecția. Vă rog să răspundeți la întrebare, căpitane
Barrington.
— Nu știu. Dar mă îndoiesc, răspunse Alexander.
— Tatăl dumneavoastră a fugit în Uniunea Sovietică deoarece
activitățile sale clandestine de spionaj au fost scoase la iveală în țara
de baștină și s-a temut pentru propria-i siguranță?
— Tatăl meu n-a fugit în Uniunea Sovietică, răspunse încet
Alexander. Ne-am mutat în Uniunea Sovietică cu acordul deplin al
guvernului Statelor Unite.
— N-a fugit ca să scape de acuzațiile de spionaj ce-ar fi dus la
arestarea sa?
— Nu.
— Dar nu i-a fost retrasă cetățenia americană?
— Nu i-a fost retrasă ca pedeapsă. l-a fost retrasă în momentul în
care a devenit cetățean sovietic.
— Așadar, răspunsul este unul afirmativ? întrebă Rankin cu
amabilitate în glas. I-a fost retrasă?
— Da, spuse Alexander. I-a fost retrasă, adăugă, stăvilindu-și cu
greu dorința de a da glas propriilor obiecții.
— Căpitane Barrington, tatăl dumneavoastră și-a trădat patria-
mamă, Statele Unite ale Americii, spionând pentru Uniunea
Sovietică?
— Nu, domnule congresman, răspunse Alexander. Nu și-a trădat
țara.
Își stăvilea cu greu freamătul mâinilor. O, tată, uite ce moștenire
mi-ai lăsat!
Puseră capăt audierilor pentru încă o pauză.
 — Ce s-a întâmplat cu Harold și cu Jane Barrington după
arestarea lor, în 1936, la Leningrad? întrebă Rankin după
reîntrunirea comisiei de audieri.
— Au fost executați în 1937, răspunse Alexander, străfulgerându-l
cu privirea pe Burck.
— Sub ce acuzații?
— Trădare. Au fost condamnați ca spioni americani.
În sală se așternu tăcerea.
— Condamnați, spuneți dumneavoastră? continuă Rankin. Ca
spioni americani?
— Da. Arestați, judecați, condamnați și executați.
— Ce știm cu certitudine este faptul că n-au spionat pentru
guvernul Statelor Unite.
— Cu tot respectul cuvenit, domnule congresman, interveni
Burck, nu există nicio dovadă în dosarul domnului Barrington care
să ateste așa-zisa condamnare a părinților săi. Doar propriile
declarații, din care reiese că n-a fost prezent la proces. Iar guvernul
sovietic își exercită dreptul de a nu furniza informații despre
cetățenii săi.
— Au furnizat suficiente informații legate de un oarecare
Alexander Belov, domnule Burck, spuse Rankin.
— Este dreptul lor s-o facă sau nu, ripostă Burck, trecând repede
mai departe, înainte ca Levine să obiecteze. Cred că trebuie să ne
axăm asupra obiectivului audierilor noastre, care nu este – în ciuda
eforturilor domnului congresman – acela de a reexamina rolul
Uniunii Sovietice în conflictul mondial, ci de a stabili dacă domnul
Barrington este într-adevăr cine pretinde că este și dacă reprezintă
un pericol pentru siguranța Statelor Unite. Se ridică astfel două
întrebări vitale pentru comisia acestor audieri. Prima: Este domnul
Barrington cetățean american? Și a doua: Este domnul Barrington
comunist? Cred că ar trebui să acordăm mai multă atenție primei
întrebări, căci e ușor să vezi vrăjitoare peste tot – continuă Burck,
tușind – mai ales în contextul politic de astăzi. Așadar, referitor la
primul aspect al dezbaterilor noastre, domnul Barrington nu-și
neagă cetățenia sovietică. Sovieticii susțin la rândul lor că este
cetățean sovietic. Poate ar trebui să tragem concluziile bazându-ne
numai pe informațiile care coincid.
— Departamentul de Stat a stabilit cetățenia americană a
domnului Barrington acum doi ani când i-a acordat dreptul de liberă
trecere de la Berlin, a spus Rankin. Domnul Burck dorește să dispute
hotărârea propriului departament?
— Uniunea Sovietică este cea care o dispută, răspunse Burck. Asta
e tot ce vreau să scot în evidență.
— Uniunea Sovietică? Cea care i-a executat părinții? spuse
Rankin. Părinții lui, care au renunțat la cetățenia americană, au
devenit cetățeni sovietici ca apoi să fie judecați și executați, nu-i așa?
Nu sunt în perfectă concordanță cu reprezentantul Departamentului
de Stat în ceea ce privește obiectivitatea Uniunii Sovietice legate de
descendența căpitanului Barrington.
— Nu știm cu certitudine dacă părinții lui au fost executați,
domnule congresman, ripostă Burck. Căpitanul Barrington a fost
prezent la execuția lor? După părerea mea, sunt doar pure speculații.
— Domnul Burck are dreptate, spuse Alexander. N-am fost de
față la execuția lor. Dar am fost martorul propriei arestări. Și nu fac
speculații când susțin că am fost condamnat la zece ani de muncă
silnică.
— Stați puțin, domnule căpitan! interveni Thomas Richter,
răsfoindu-și notițele. Ceva mai devreme, ați spus că ați fost
condamnat la douăzeci și cinci de ani.
 — Asta a fost a treia oară, domnule locotenent, răspunse
Alexander. A doua oară, am fost condamnat să preiau comanda
batalionului penal. Prima oară, am primit zece ani de muncă silnică.
Aveam șaptesprezece ani.
În sală se așternu tăcerea.
— Cred, spuse Richter încet, că nu greșim dacă conchidem faptul
că domnul căpitan Barrington nu este spion comunist.
— Numai în concordanță cu spusele căpitanului, ripostă Burck.
Nu avem nicio posibilitate să verificăm veridicitatea afirmațiilor sale,
cu excepția coroborării lor cu dosarele țării în care a locuit, a cărei
cetățenie și-a păstrat-o și în a cărei armată a luptat timp de opt ani.
— Vă rog să mă corectați dacă greșesc, spuse Rankin cu uimire în
glas. Reprezentantul Departamentului de Stat contestă opinia
președintelui HUAC, susținând că domnul căpitan Barrington este
comunist?
— Nu, nu, răspunse iute Burck. Cetățean sovietic.
Sam și Alexander schimbară o privire. Consternat, Ma Levine
întrebă cu glas domol dacă cineva din comisie dorea să-i mai
adreseze întrebări clientului său.
— Mă întrebam, căpitane Barrington, spuse Rankin, dacă ați fi
amabil să îmi răspundeți la două întrebări, sponte sua, întrebări pe
care i le-am adresat și lui William Bulli , primul ambasador al
Statelor Unite în Uniunea Sovietică.
— Obiecție! strigă, de această dată Burck.
Alexander nu înțelegea ce se întâmplă. Sponte sua? Îl privi
întrebător pe Sam, care își flutură ușor mâna prin aer, vrând parcă
să-i spună: Da, domnule. Da, domnule. Da, domnule.
Rankin se întoarce cu fața spre Burck.
— Cred că numai domnul avocat are dreptul să obiecteze.
Apoi, întorcându-se spre Levine, continuă:
 — Aveți vreo obiecție împotriva celor două întrebări pe care vreau
să i le adresez clientului dumneavoastră, domnule avocat?
— Clientul meu nu le-a auzit încă formulate, răspunse Levine. În
principiu, nu văd de ce aș obiecta.
— Dar eu cunosc întrebările pe care domnul congresman i le-a
adresat ambasadorului Bulli anul trecut în timpul unei ședințe
publice, spuse Burck. Cu toții le cunoaștem, toți cei din sală le
cunoaștem, și sunt complet irelevante pentru audierile de față.
Credeți că ne vor ajuta să stabilim loialitatea căpitanului Barrington,
domnule congresman?
— Eu nu le cunosc, spuse Alexander.
— Răspunsurile mă vor ajuta să-i sondez inima, răspunse Rankin.
Căci doar din prisosul inimii vorbește gura.{18}
Rankin avea dreptate. Tania credea asta cu tărie.
— Sponte sua înseamnă din proprie voință, îi spuse Levine lui
Alexander. Ai dreptul să răspunzi sau nu.
— Aș dori să răspund întrebărilor domnului congresman, replică
Alexander.
— Căpitane Barrington, spuse Rankin coborând glasul, este
adevărat că în Rusia oamenii se hrănesc cu cadavre umane?
Întrebarea îl luă cu totul prin surprindere pe Alexander, făcându-l
să se înfioare din cap până în picioare. Abia după vreo zece secunde
reuși să-și îmbrace gândurile în cuvinte.
— Domnule congresman, răspunse încet, nu trebuie să inventăm
grozăvii despre Uniunea Sovietică. E adevărat însă că, în timpul
foametei din Ucraina din 1934 și al asediului Leningradului din
1941–1944, au apărut și cazuri de canibalism.
— Spre deosebire, să spunem, de asediul sectorului american din
Berlin când nimeni n-a înfăptuit acte de canibalism? insistă Rankin.
 — Nu s-a întâmplat acest lucru deoarece guvernul Statelor Unite
le-a parașutat cetățenilor săi provizii de mâncare, răspunse
Alexander cu glas rigid și tăios. Cazurile despre care ați auzit sunt
doar izolate și nu reprezintă o practică obișnuită. Implică niște
circumstanțe atenuante. După dispariția cailor și a șobolanilor,
oamenilor nu le-a mai rămas altă alternativă. Îmi e cu neputință să
descriu în fața acestei comisii foametea îndurată de trei milioane de
locuitori dintr-un oraș mare, civilizat, modern și cosmopolit. Nu mai
suport alte discuții pe tema asta.
Își lăsă capul în pământ, scrutându-și mâinile strânse în pumni.
Burck îl privi pe Rankin fără să-și ascundă bucuria din ochi.
— Vă rugăm, domnule congresman din Mississippi, să-i adresați
următoarea întrebare căpitanului Barrington, care se pare că știe
foarte multe lucruri despre Uniunea Sovietică.
— După o analiză mai atentă, răspunse Rankin cu voce gravă,
după o scurtă șovăială, nu mai vreau să-i adresez nicio întrebare
căpitanului Barrington.
Și își închise notițele, privindu-l îngândurat pe Alexander.
— Mai are cineva întrebări sponte sua pentru căpitanul
Barrington? întrebă Burck, cu un zâmbet larg pe buze. Nu? Atunci,
domnul avocat ar vrea să tragă concluziile?
După ce-și răsfoi notițele câteva minute, Levine se ridică în
picioare.
— Da. În urma concluziilor noastre, domnul căpitan Alexander
Barrington a ajuns în Uniunea Sovietică pe când era minor, și-a
schimbat numele pentru a-și salva viața, s-a înrolat în Armata Roșie
fiindcă n-a avut de ales și acum s-a întors acasă ca cetățean american.
Cei doi ani cât a cutreierat țara în lung și-n lat, fără să se prezinte în
fața acestei comisii, nu reprezintă o dovadă concludentă în sprijinul
activităților de spionaj sau al simpatiilor comuniste. Și, pentru că nu
există nicio dovadă împotriva sa, propun încheierea acestor audieri
și exonerarea clientului meu de toate acuzațiile, conchise Levine
așezându-se apoi la loc.
Rankin se retrase pentru deliberări, urmat de ceilalți membri ai
comisiei.
Alexander și Levine rămaseră singuri.
— Ce l-a întrebat Rankin pe Bulli anul trecut? dori Alexander să
afle. Care era cea de-a doua întrebare?
— Rankin l-a întrebat pe ambasador dacă oamenii sunt tratați ca
niște sclavi în Rusia, spuse Levine. Se pare că Bulli i-a răspuns că
da.
Alexander păstră un timp tăcerea.
— Cum crezi că au mers lucrurile? îl întrebă pe Levine, în cele din
urmă.
— Mai bine de atât nici că se putea, răspunse avocatul
închizându-și notițele. Dar poate ar fi trebuit să rămânem la planul
A.
— Încep să cred și eu la fel, răspunse Alexander.
— Richter te-a plăcut. Poate e o simpatie între soldați. Te poți baza
pe votul lui Sam. Asta înseamnă două. Mai ai nevoie de încă două.
Burck probabil că nu ți-l va da. Poate colonelul care a rămas tăcut pe
toată durata audierilor o să voteze și el pentru tine. Asta înseamnă
trei. Iar Rankin? Cred că ar fi fost încântat dacă ai fi declarat în mod
public că mamele din Uniunea Sovietică își mănâncă fericite pruncii.
Dar te-ai descurcat bine.
— Da, răspunse Alexander. Ca și tine, domnule avocat. Nimeni
nu s-ar fi descurcat mai bine. Îți mulțumesc.
— Și eu îți mulțumesc, căpitane. Din tot sufletul, îi răspunse
Levine, radiind de bucurie.
Plecă apoi să-i aducă țigări.
 Rămas singur în sală, așteptând ca șapte străini să-i decidă soarta,
Alexander încercă să invoce amintiri frumoase din trecut ca să treacă
mai ușor peste clipele prezentului: duminicile petrecute pe insula
Nantucket, plimbările cu barca, briza oceanului, țărmul presărat cu
scoici, joaca cu prietenii. Amintiri dintr-o copilărie fericită, pe când
era doar cu câțiva ani mai mare ca Ant. Acum, însă, în timp ce bătea,
încordat, darabana cu degetele pe masă, amintirile se lăsau așteptate.
Levine îi aduse țigările și îl rugă să înceteze să mai bată darabana.
Alexander se îndreptă spre fereastra deschisă și, rezemându-se de
pervaz, începu să fumeze. O, Doamne, ce binecuvântare! Trase
adânc din țigară, ținând fumul în gât și îmbătându-se cu gustul
amețitor al nicotinei.
Nu se putea plânge de nimic din cele întâmplate. Înfruntase multe
dintre vicisitudinile sorții, scăpând teafăr și nevătămat. Când sărise
din tren în apele Volgăi, reușise să scape cu viață, fără să se lovească
de stânci. Scăpase și din ghearele tifosului. Rănit pe front de explozia
unei bombe, un înger îl veghease, cruțându-i viața.
Dar nu la soarta ce-i surâsese deseori se gândea acum.
Alte amintiri îi bântuiau gândurile.
Îl revedea pe Pașa, fratele Tatianei, pe care îl cărase în spinare
timp de trei zile.
Ardea atât de tare că abia mai respira.
Alexander îi punea zăpadă pe frunte și îi bandaja rana de la
picior, rugându-se să scape cu viață. Doar nu se reîntâlniseră în
Munții Sfintei Cruci ca să-l vadă cum îi moare sub ochi. Reușise să-l
mai salveze odată, făcându-i o traheotomie…
— Pașa, mă auzi?
— Da, te aud.
— Ce s-a întâmplat? Ce te doare? Ți-am curățat rana. Ce-ai pățit acum?
— Ard tot.
— Nu, n-ai nimic.
 — Nu-mi simt picioarele.
— Totul e în regulă.
— Alexander, sunt… pe moarte, nu-i așa?
— Nu, nici vorbă!
Îl privește fix. Fără să clipească. Dacă reușise s-o mintă pe Tatiana și s-o
facă să plece fără el, oferindu-i șansa la viață, va găsi puterea să-l mintă și
pe fratele ei. Deși – trebuie s-o recunoască – nu se simte la fel de puternic.
Pașa zace pe jos, rezemat de Alexander.
— Atunci de ce simt că mă duc? șoptește Pașa, cu răsuflarea tot mai
sacadată.
Începe să horcăie. Auzise horcăitul de atâtea ori – horcăitul
muribunzilor. Dar acum e vorba de Pașa! Nu poate să moară!
— N-ai nimic, totul e în regulă.
— Minți, ticălosule! murmură Pașa.
— Nici gând!
— Alexander! îl strigă printre horcăieli. O văd!
— Pe cine? îl întreabă, gata să-l scape pe jos.
— Pe Tania! strigă Pașa, întinzând brațul, cu chipul brăzdat de lacrimi.
Tania! Vino să mai înotăm împreună încă o dată! Hai să mai traversăm o
dată Luga! Hai să ne aruncăm în râu cum o făceam când eram copii! Ești
sora mea, continuă Pașa, întinzând mâna spre o nălucă pe care numai el o
vedea.
Cadaveric și traumatizat, Alexander pare și el o fantasmă. Îi urmărește
ochii cu privirea.
— Suntem în barcă pe lacul Ilmen, șoptește Pașa, zâmbind. Stă lângă
mine.
Și Alexander înțelege atunci adevărul – imposibilul prinde tot mai mult
contur.
Îi cară cadavrul lui Pașa încă o zi prin ținuturile înghețate ale
Germaniei, refuzând să creadă ceea ce era cu neputință de crezut, refuzând
să-l îngroape în pământul înghețat.
Stând acum rezemat de pervazul ferestrei din Old Executive
Building, Alexander se văzu nevoit să recunoască faptul că o lume în
care fratele Tatianei murise pentru că se zgâriase la picior într-un cui
ruginit era o lume contorsionată, unde soarta nu-ți surâde
întotdeauna.
Îmbătându-se cu gustul nicotinei, Alexander închise ochii. N-o
vedea alături – tot era ceva. Tatiana, care stătea mereu la căpătâiul
muribunzilor, nu-i era acum alături.
La Katowice murise un supraveghetor. A fost îngropat într-un sicriu!
Unii dintre prizonieri, printre care Ouspenski și Pașa, începură să se vaite.
De câteva săptămâni, Alexander săpa câte o groapă comună sau chiar două
pe zi, dar iată și un beneficiar de sicriu! Bombănind în vasul cu zeamă de
ovăz și coji de morcovi, Pașa îi spuse lui Alexander că ar trebui să se
plângă.
— N-ai decât, îi răspunse Alexander. Dar nu muncești îndeajuns de
mult. Omul ăsta se afla aici de trei ani. Era un supraveghetor respectat și
preferat de administratorii lagărului, pentru că le ușura munca.
În seara aceea, Pașa desenă de mână douăzeci de portrete ale
supraveghetorului îngropat în sicriu, alături de îndemnul: „NU UITAȚI
SĂ MUNCIȚI DIN GREU! DACĂ VEȚI MUNCI PE BRÂNCI, VEȚI
PUTEA BENEFICIA DE UN SICRIU DE LEMN”
— Nu e încurajator? întrebă Pașa, cu un zâmbet larg pe buze,
distribuind foile volante.
Iar Alexander îi răspunse cu un zâmbet la fel de larg.

Cei șapte membri ai comisiei se întoarseră în sală. Alexander luă

poziție de drepți.
Patru dintre aceștia votară în favoarea lui – Rankin fiind cel care
înclină balanța pentru ca Alexander Barrington să fie exonerat de
toate suspiciunile ce planau asupra lui.
După șapte ore de dezbateri și dispute, Alexander își câștigase, în
sfârșit, libertatea.
Sam le veni în întâmpinare, părând mai fericit ca Alexander.
— John Rankin, președintele HUAC, a votat în favoarea ta ca să fii
exonerat de acuzațiile de conspirație și apartenență la Partidul
Comunist! exclamă el. Ce-o să zică Tania? Nu e fantastic?
 — Mai degrabă ironic, răspunse Alexander, răsuflând ușurat la
sfârșitul audierilor și strângându-i mâna lui Sam.
— Dacă Rankin mai punea încă o întrebare legată de părinții tăi,
jur că deveneam eu însumi comunist doar ca să-i fac în ciudă, spuse
Levine.
— Da, sigur îi făceai în ciudă, răspunse Sam. Doar pentru asta
trăiește. Știi ce-a spus, Alexander? Că răspunsul tău la întrebarea
referitoare la actele de canibalism l-a ajutat să ia decizia corectă.
— Serios?
Surprinzător!
— Așa am considerat și eu, continuă Sam, clătinând din cap. Dar
ți-a sondat inima. Doar singur a spus că din prisosul inimii vorbește
gura.
Sam îi făcu apoi cunoștință cu Tom Richter. Acesta își duse mâna
la frunte și îl salută. Locotenentul era un bărbat înalt și chipeș, bine
făcut și dezinvolt, cu părul deschis la culoare și alură sportivă. Îi
strânse cu putere mâna lui Alexander. Iar pe hol îi spuse, râzând:
— Ce ți-ai imaginat? Un bârlog al lupilor, nu-i așa?
— Cam așa ceva.
— Ce nu știi, spuse Richter, e că nici Satana nu se bucură de atâta
popularitate printre politicieni ca John Rankin. Nu-i așa, domnule
Gulo a? îl întrebă cu glas răsunător.
— Nicidecum, domnule locotenent Richter, răspunse Sam, cu glas
mai domol. Satana e mult mai popular.
Îți dădeai seama cu ușurință că Sam și Richter erau prieteni.
Cei patru bărbați stăteau pe hol, savurând câte o țigară. Richter
avea treizeci de ani, fiind doar cu un an mai mare ca Alexander.
Luptase alături de MacArthur în Japonia în timpul războiului și avea
să i se alăture din nou acum, odată cu escaladarea conflictelor dintre
Coreea de Nord și cea de Sud.
 Richter le spuse că participase la audieri doar pentru că aflase
numeroase lucruri despre Alexander de la Sam.
— Ministerul Apărării este extrem de interesat de mecanica și de
ierarhia Armatei Roșii, cât și de faptul că stăpânești foarte bine limba
rusă și înțelegi la fel de bine activitățile sovietice. Ai jucat bine,
adăugă apoi, zâmbind. Ai preferat să nu vorbești despre soția ta.
— Da, răspunse Alexander. Prefer să nu vorbesc despre ea în fața
dușmanilor ei.
— Povestea evadării de la Sachsenhausen s-a dovedit remarcabilă
chiar și fără implicarea ei. Dacă le-ai fi povestit că gogoșica ta de
nevastă te-a ajutat să evadezi, membrii comisiei ar fi suferit un atac
de cord.
Alexander izbucni în râs, simțindu-se ușurat și liniștit în
compania lui Richter.
— Deși nu ne cunoști la fel de bine, noi, cei de la Apărare, știm
destul de multe despre tine, continuă locotenentul, întrebându-l apoi
dacă voia să obțină o autorizație pentru a lucra în armata Statelor
Unite într-un post ce presupunea analiza anumitor informații
militare. E o raritate să găsești un vorbitor fluent în ambele limbi.
Richter îi explică apoi că pe plan internațional conflictele
escaladau amețitor – în Grecia și în Iugoslavia aveau loc insurgențe
comuniste; negocierile cu China condusă de Mao eșuaseră; iar
obținerea unor documente secrete privind programele atomice ale
URSS-ului necesita o analiză periodică din partea unei voci avizate
ca Alexander, ajutorul său dovedindu-se o adevărată mană cerească
pentru Comitetul Serviciilor Armate și pentru Departamentul de
Informații Militare din armata Statelor Unite.
— Gândește-te că ultimele opt ore de audieri au făcut parte din
interviul pentru ocuparea acestui post! spuse Richter, zâmbind.

Î
 Alexander era rezervat. Îi răspunse că un rol activ în armată nu se
va dovedi în favoarea lui. Tatianei nu avea să-i surâdă ideea.
— Dar cine a pomenit ceva de un rol activ? răspunse calm Richter.
Ai putea lucra ca ofițer în rezervă. Doar două zile pe lună. Ceva mai
devreme anul ăsta, președintele a stabilit legislația pentru solda
rezerviștilor. Va trebui să obții exonerarea oficială. N-o să fie ușor –
Armata Roșie reprezintă un stigmat greu de șters în aceste zile –
după cum bine ai văzut. Dar o să te ajut. Cred cu tărie că ar trebui să
accepți. Unde locuiți?
— Deocamdată nicăieri, îi răspunse Alexander, încercau să…
— Nu contează, spuse Richter. Indiferent în ce stat vă veți afla, vei
putea să iei legătura cu o bază militară, să analizezi informațiile
primite și să ne faci un raport. Va fi o muncă sporadică, dar te va
ajuta să-ți îndeplinești îndatoririle militare anuale, oferindu-ți și alte
opțiuni. Poți să antrenezi trupe sau să activezi într-o unitate de
susținere.
Sam Gulo a considera propunerea drept o oportunitate
extraordinară pentru Alexander. Putea servi la fel de bine intereselor
lui Alexander, insistă Richter. Dacă voia, de exemplu, să locuiască la
Washington, putea să lucreze la Departamentul de Informații al
Armatei din oraș, angajându-se permanent la Ministerul Apărării.
— O să vă anunț ce-am hotărât, răspunse Alexander. Dar e puțin
probabil să ne stabilim la Washington DC.
— Dar care-i problema? Doamnei comandant nu-i place capitala?
întrebă Richter.
— Nu-i place războiul, răspunse Alexander. N-o să fie prea
încântată de propunere.
— Veniți amândoi mâine la Pentagon! îl invită locotenentul, cu un
zâmbet larg pe buze. O să-i schimb părerea. O s-o conving să se
mute aici. O să vezi că voi reuși s-o conving să vă mutați chiar și în
Coreea!
— În acest caz, îți urez mult succes.
— Cum soția ta rusoaică a luat taurul de coarne, înfruntând
singură Armata Roșie ca să te salveze, mi-o imaginez ca pe o femeie
vânjoasă, care ară cu mâinile ei ogoarele colective ale Rusiei,
semănând și culegând roadele pământului proletar, spuse Richter,
râzând și bătându-l pe Alexander pe spate.
— Nu ești departe de adevăr, nu-i așa, Alexander? răspunse Sam.
— Cam așa ceva, spuse el, zâmbind și terminându-și țigara.
Trebuia să se întoarcă la soția lui „vânjoasă”, care aduna acum,
fără doar și poate, toate forțele armate din regiune ca să-l salveze din
mâinile Departamentului American de Stat.
În timp ce străbăteau coridorul, Dennis Burck ieși dintr-un birou
și le aținu calea, rugându-l pe Alexander să-i acorde „doar un
minut” din timpul său.
Richter își luă la revedere și se îndepărtă. Sam încercă să-l tragă pe
Alexander deoparte, în timp ce Ma Levine le spuse că vrea să-i
însoțească.
— Nu e nevoie, interveni Burck. Îl rețin doar treizeci de secunde,
apoi sunteți liberi să stați de vorbă toată noaptea, adăugă, invocând
ca motiv lipsa de spațiu și absența scaunelor din birou. Așteptați-l
aici! le spuse apoi, pe un ton amiabil. Las ușa deschisă. Oricum o să
terminăm în câteva momente.
Sam se văzu nevoit să se supună, căci Burck se afla ceva mai sus
pe scara ierarhică a Departamentului de Stat. Alexander intră într-un
birou și mai mic decât cel al lui Ma Levine. Invitat să ia loc pe un
scaun, Alexander preferă să rămână în picioare. Burck începu să-i
spună că, printre multele sale responsabilități, era și aceea de a ține
legătura între Departamentul de Stat și Interpol. Alexander îl asculta
doar pe jumătate.
— Știu că ați evitat subiectul în fața comisiei de audieri, continuă
Burck, pe același ton amabil, dar știm, firește, că soția
dumneavoastră este cetățean sovietic și a fugit din țară, ucigând
câțiva soldați sovietici la granița cu Finlanda.
— Moartea grănicerilor n-are nicio legătură cu soția mea,
răspunse Alexander, încleștându-și maxilarul. Iar acum este cetățean
american. Mai aveți și altceva de discutat?
— Nu despre asta voiam să vă vorbesc, domnule Barrington,
răspunse Burck, având în față un dosar gros despre familia
Barrington, întocmit de Departamentul de Stat încă din 1917. O să
trec direct la subiect. Avem informații despre mama dumneavoastră.
— Ce-ați spus? întrebă Alexander, nevenindu-i să-și creadă
urechilor.
— Ați fost informat că mama dumneavoastră a fost executată în
1938, răspunse Burck, cu privirea ațintită în paginile dosarului. Cine
v-a spus asta? întrebă, ridicându-și ochii.
— Habar n-am la ce vă referiți, domnule Burck.
— N-ați vrea să închideți ușa, domnule Barrington, ca să discutăm
mai pe-ndelete fără urechi indiscrete? continuă Burck, ridicându-se
în picioare.
— Despre ce anume?
Ocolindu-l pe Alexander, Burck închise ușa în fața lui Sam și
Levine.
Apoi se așeză din nou la birou, spunând atât de încet că
Alexander abia îl auzi:
— Ascultați-mă cu multă atenție! Tatăl dumneavoastră a fost într-
adevăr executat, dar… mama dumneavoastră este încă în viață.
 Alexander rămase încremenit pe loc, cu chipul lipsit de orice
expresie.
— E adevărat, continuă Burck. Trăiește! Este în lagărul Perm-35.
Știți unde se află acesta?
— Dețin informații credibile conform cărora mama mea a fost
executată, răspunse Alexander, rostind cuvintele cu multă greutate
dar calm, cu simțurile ascuțite, de parcă s-ar fi aflat pe câmpul de
luptă. Am auzit patru variante diferite de la patru surse diferite.
— Acum vă spun și eu o cu totul altă variantă.
— Nu vă cred, îi răspunse Alexander, strângându-și mâinile în
pumni ca să-și păstreze cumpătul.
— E rolul meu să aflu astfel de informații. Sunt cât se poate de
veridice. Și ușor de confirmat. Se află de unsprezece ani în acest lagăr
de muncă de lângă Urali. E în vârstă și are sănătatea cam șubredă,
dar trăiește. Numele ei apare în dosarele închisorii.
Lui Alexander începură să-i tremure mâinile strânse în pumni.
— Vreți să vedeți? întrebă Burck, începând să răsfoiască printr-un
vraf de hârtii scoase din dosar.
Făcând un pas înapoi, Alexander se împiedică de un scaun.
— Vă puteți ajuta mama! exclamă Burck, șuierând încântat.
Depinde numai de dumneavoastră. O puteți aduce acasă.
Alexander se așeză pe un scaun. Apoi se ridică din nou în
picioare. Fără să rostească vreun cuvânt. Dacă avea să-l întrebe cum
o putea ajuta, însemna că îi dă crezare lui Burck.
— De la sfârșitul războiului, mulți oameni, în special femei, au
fost eliberați din închisori și reabilitați. Sovieticii se arată dornici să
ne ajute. Iar mama dumneavoastră nu se simte prea bine.
— De ce v-ar asculta?
— Biroul Afacerilor Externe se află în permanentă legătură cu
atașatul sovietic și Cominformul (Biroul Comunist de Informații).
Am, de asemenea, relații extrem de strânse cu Comisarul Poporului
pentru Afaceri Interne, care comută adesea sentințele prizonierilor în
baza unor recomandări.
— Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne? Vă referiți la
Lavrenti Beria?
— Putem pleca în Turcia săptămâna viitoare, continuă Burck, fără
să-i răspundă. De la Istanbul, traversăm Marea Neagră spre Ialta și
de acolo – cu acordul sovieticilor, firește – vom străbate țara cu un
convoi special, de-a lungul fluviului Volga spre nord, unde se află
lagărul. Între timp, voi începe negocierile pentru eliberarea ei.
Alexander se retrase un pas.
— Am mijloace prin care să înclin balanța în favoarea noastră.
Trăim vremuri extrem de tulburi. Facem deseori schimb de…
Scaunul se prăbuși deodată peste rafturile bibliotecii.
— Domnule Barrington, așteptați o clipă!
Dar Alexander ieși ca o furtună pe hol.
— Hai să mergem! le spuse el lui Sam și Levine. Acum!
Îl urmară, aproape fugind, pe coridor și apoi pe scări.
— Ce ți-a spus? îl întrebă Levine. Ce ți-a spus?
Sam păstră tăcerea.
Alexander nu-i răspunse. Apoi, luându-și la revedere de la
Levine, cu chipul împietrit ca o statuie, se urcă în mașina lui Sam și
porniră spre Silver Spring. Îl rugă pe Sam să-l lase câteva clipe să-și
stăvilească zbuciumul lăuntric.

Abia după ora zece seara, ajunseră la benzinăria unde era parcată
rulota. Tatiana stătea pe treptele mașinii, ținându-l pe Anthony pe
genunchi. Băiețelul îi dormea în brațe. Alexander rămase tăcut în
timp ce Tatiana i se cuibări, plângând, la piept. În pijama, trezit din
somn, Anthony începu s-o tragă de rochie.
 — Mami, dă-i drumu’! Lasă-l, mami!
Sam luă băiatul ca să le ofere câteva clipe de intimitate.
— Cum s-a purtat mămica ta astăzi? îl întrebă, ținându-l în brațe.
— Îngrozitor, răspunse Anthony. A recunoscut cu gura ei că a fost
o mămică de coșmar. Sper să se simtă mai bine mâine.
— Fără îndoială, Ant, spuse Sam. Totul o să fie bine. Iar mâine
tăticul tău o să te ducă într-un loc plin cu soldați. Se numește
Pentagon.
Anthony radia de bucurie.
La câțiva pași depărtare, lângă ușa rulotei, Tatiana îi vorbea în
șoaptă lui Alexander, stând lipită de pieptul lui:
— Îmi pare rău, dragostea mea, dar nu-mi pot stăpâni lacrimile.
El o ținea rigid în brațe.
— Cum a mers? A fost bine?
— Da, a fost bine.
— Ce e? îl întrebă, ștergându-și ochii de lacrimi, când îi simți
încordarea din glas. Ce s-a întâmplat?
— Nimic. Îți spun mai târziu.
Tatiana se dezlipi cu greu de Alexander, iar Anthony sări în
brațele tatălui său. Sam le spuse că trebuie să plece. Soția lui avea să-
l omoare pentru că se întorcea atât de târziu acasă. Deși se simțea
cumplit de istovit, Alexander îl rugă să mai rămână ca să ia cina
împreună.
— Da, spuse Tatiana puțin mai liniștită. Te rog să mai rămâi, Sam!
O să pregătesc ceva repede.
— Numai de mine nu aveți voi nevoie acum, răspunse Sam.
Odihniți-vă! Mâine, o să luăm masa toți trei. Oricum trebuie să
mergem la Pentagon. Mâine, o să faci cunoștință cu noul șef și noul
avocat al soțului tău, Tania. Și n-ar fi rău s-o inviți și pe Vikki. Poate
vine să ne vadă.
 — Nu, nu! Nu pe Vikki! strigă Anthony, întinzând mâinile după
mama lui.
— Soțul meu are șef și avocat? întrebă Tatiana, luându-l pe
Anthony în brațe.
Sam îi povesti, în curtea prăfuită a benzinăriei, cum se
desfașuraseră audierile. Pustiit de cuvinte, Alexander păstră tăcerea.
— Îți mulțumesc, Sam, îi spuse Tatiana. Te-ai dovedit – din nou –
un prieten de nădejde.
— Meritul îi revine soțului tău, răspunse Sam, bătând-o pe umăr
cu blândețe. Lui să-i mulțumești! Am fost cât pe ce să-mi pierd slujba
din cauza ta, domniță, adăugă apoi, cu glasul încărcat deopotrivă de
reproș și afecțiune. Doar pentru că n-ai avut încredere în mine. Ți-
am spus că te voi ajuta dacă îmi stă în putere.
— Îți cer iertare, murmură ea. Mi-a fost atât de teamă, continuă,
fără să-l privească pe Alexander.
După plecarea lui Sam, Tatiana se tot foia în jurul lui. Alexander
se simțea atât de zdrobit, încât nu putea să pornească la drum pe
timpul nopții în căutarea unui loc unde să ridice cortul. Rămaseră
astfel pe marginea drumului, deși rulota nu le oferea intimitatea de
care aveau atâta nevoie. Îi încălzi niște apă la primus, să se spele, îi
dădu să mănânce niște carne Spam din conservă, cu pâine și
castraveți, și îi oferi apoi o bere. Anthony adormi pe podeaua rulotei.
După ce-l așeză pe Ant în pat, Tatiana ieși afară și rămase în fața
lui Alexander.
— Tania, nu pot să vorbesc acum, îi spuse el evitându-i privirea. O
să-ți spun totul mâine.
— Nu, dragostea mea, spune-mi în seara asta!
Se așternu o tăcere adâncă, învăluită în vălătuci de țigară. Apoi,
Alexander îi relată discuția purtată cu Dennis Burck.
 Dacă până atunci îl ținuse în brațe, încercând să-i ostoiască bătăile
frenetice ale inimii, acum începu și ea să tremure ca varga sub același
freamăt lăuntric.
— Nu e adevărat, dragostea mea, îi spuse în cele din urmă.
— De unde știi? o întrebă Alexander, defensiv deodată, dând-o la
o parte și ridicând glasul.
— Doar nu-ți imaginezi că mama ta a reușit să supraviețuiască
timp de unsprezece ani în cea mai cumplită închisoare sovietică.
— Nu e cea mai cumplită, îi ripostă, încercând parcă să-și
ispășească gândurile. Nu e nici măcar atât de frig. Ai uitat? E
aproape de Lazarevo, adăugă, cu glasul frânt.
— Șura! îl strigă, strângându-l cu atâta putere în brațe că îl făcu să
cadă de pe scaun. Nu e nimic adevărat! Nu e acolo. Nu e în
închisoare, îi spuse, scrutându-l cu ochi scăpărători. Nu înțelegi de
ce ți-a spus Burck toată povestea asta? Ca să te întorci cu el în
Uniunea Sovietică. De cum o să pui piciorul în țară, alături de așa-
zisul lor convoi, o să sfârșești în Perm-35. Convoiul îți este destinat.
E o capcană, un șiretlic, o minciună sfruntată. Pe tine vor să te prindă.
— Da, îi răspunse, captiv printre propriile-i sentimente. Știu că
pare imposibil de crezut. Dar, Tania… dacă este adevărat?
— Iubitule, îi șopti, cu ochi imploratori, nu e adevărat.
— E vorba de mama!
— Nu e nimic adevărat!

— Poate că ai dreptate, îi spuse Alexander încet, așezat în patul

din rulotă, lângă Anthony care dormea. Burck nu e un om de
încredere. Dar nu crezi că există șansa să spună adevărul?
— Nu.
O rostea cu atâta siguranță. Cum de era atât de sigură?
 — Patru oameni ți-au spus că a murit. Unul dintre ei era Slonko.
Dornic cum era să te facă să recunoști că ești Alexander Barrington,
nu crezi că un ticălos ca Slonko ar fi profitat din plin de situație,
spunându-ți că mama ta e în viață? „Dacă recunoști că ești
americanul pe care îl căutăm, o să te duc chiar eu s-o vezi pe mama
ta.” Nu crezi că ți-ar fi spus asta?
— Ar fi putut să fie o simplă fanfaronadă, răspunse Alexander,
acoperindu-și fața cu brațul.
Tatiana îi dădu mâna la o parte și, așezându-se deasupra lui, îl
privi lung.
— Spune-ne cine ești, maior Belov, și o vom lăsa pe mama ta în
viață! Îți pare fanfaronadă?
— Da, îi răspunse, dând-o la o parte.
Ea se așeză din nou deasupra.
— Burck vrea să te facă să crezi că povestea lui ar putea fi
adevărată. Ca să te atragă în capcană. Să te convingă să renunți la tot
ce crezi. Și să te întorci în Uniunea Sovietică. Ai uitat ce-a pățit
Germanovski? Te implor să gândești limpede! Nu mai vreau să avem
de-a face cu ei. Am terminat-o pentru totdeauna cu ei!
— Oare?
— De ce nu? îl întrebă în șoaptă.
Alexander voia să-și întoarcă privirea într-o parte, dar Tatiana nu-
l lăsă.
Deși era întuneric, se priveau fix unul pe altul.
— Dacă m-aș întoarce, cum aș putea s-o ajut? murmură Alexander
cu glasul frânt.
— N-ai putea s-o faci. Te-ar omorî imediat. Încearcă să te
consolezi cu ideea că povestea nu-i decât o minciună sfruntată!
— Halal consolare! Și nu te mai purta de parcă ai ști totul! Pentru
că n-ai cum să le știi pe toate. N-ai mai vorbi cu atâta nepăsare dacă
ar fi vorba de mama ta!
— Dar nu vorbesc cu nepăsare, răspunse Tatiana. Nu mă jigni! Nu
vorbesc niciodată cu nepăsare.
Cu ochii în lacrimi, Alexander ar fi vrut să-i ceară iertare, dar nu
putea.
— Dintre toți membrii familiei mele, cel mai aproape m-am simțit
de Pașa, nu de mama, murmură ea. Iar dacă Burck mi-ar fi spus că
fratele meu e în viață, undeva prin pădurile din Polonia, te asigur că
i-aș fi întors spatele. Nu te-aș fi trimis sub nicio formă pe urmele lui.
— Și n-ai fi făcut rău, căci, după cum bine știi, am dat-o în bară.
— Nu e adevărat, iubitule, șopti Tatiana. Ai făcut tot ce ți-a stat în
putință ca să te împotrivești destinului. La fel cum am încercat și eu
să-l salvez pe Ma hew Sayers. Dar uneori, continuă, cu glasul frânt
de durere, încercările noastre sunt sortite eșecului.
Se așternu tăcerea; erau înlănțuiți de gânduri negre, ce le alungau
somnul.
Mama lui Alexander, Gina Borghese, avea șaptesprezece ani când
a emigrat din Italia în America, unde spera să-și vadă împlinite
visurile moderne și progresiste. Aici l-a cunoscut pe Harold
Barrington, un american get-beget; s-au îndrăgostit unul de celălalt –
o italiancă frumoasă și un american cu vederi radicale – și s-au
căsătorit. Ea și-a schimbat numele, devenind Jane Barrington, și a
renunțat la religia catolică. Amândoi au îmbrățișat principiile
comunismului. Totul părea să se armonizeze perfect. La treizeci și
cinci de ani, l-a adus pe lume pe Alexander, pruncul pe care și-l
dorise atât de mult – dar a dori atât de mult ceva pentru sine nu
părea a fi în armonie cu preceptele comuniste. La patruzeci și cinci
de ani, au plecat cu toții în Uniunea Sovietică. La cincizeci și doi de
ani, a fost arestată. Acum ar fi trebuit să aibă șaizeci și patru. Ar fi
putut oare să supraviețuiască doisprezece ani într-un lagăr sovietic?
Alexander îl visase deseori pe tatăl său. Cum o visase și pe Tatiana.
Dar niciodată pe mama lui, nici măcar ca pe o umbră care să-i
șoptească: Mama ta a plecat. Și nu se mai întoarce. Credea că o
îngropase undeva adânc în ungherele inimii sale, dar un singur
cuvânt rostit de un om meschin ca Burck fusese îndeajuns s-o
trezească din mormânt.
— Ai răsuflarea atât de sacadată, Alexander, spuse Tatiana în
puterea nopții. Nu te mai chinui singur! Nu poți să răzbați cu ochii
dincolo de minciunile lor?
— Nu, îi șopti el, gâtuit de emoție. Pentru că îmi doresc cu
disperare să fie adevărat.
— Dar nu e nimic adevărat. O, Șura!…
— Ar trebui să mă înțelegi mai bine decât oricine altcineva,
răspunse Alexander. Doar ai plecat să mă cauți, lăsând totul în urmă,
chiar și pe Anthony, deși aveai numai o simplă bănuială că sunt în
viață. Și asta pentru că îți doreai cu disperare să fie adevărat. Nu m-
ai lăsat de izbeliște prin pădurile din Germania.
— Dar bănuiala mea era adevărată, murmură Tatiana, cu ochi
strălucitori. Mi-ai dat cumva de veste.
— Hai, fii serioasă! Cum? Printr-o simplă aluzie la Orbeli? Ți-ai
exprimat clar și răspicat părerea despre Orbeli.
— Da, ai spus Orbeli, dar tâlcul era credință, îi răspunse,
apucându-l cu mâinile de umeri. Am plecat pe urmele tale pentru că
eram convinsă că trăiești. Acum însă, n-ai nici măcar un indiciu
oferit de mama ta. Nici măcar un cuvânt rostit de ea. Te agăți de
minciunile unui lacheu care își trădează țara.
— Nu mai reușesc să descâlcesc adevărul în nimic din ce mă
înconjoară, murmură Alexander deznădăjduit.
— Uneori nici eu nu mai reușesc, îi răspunse ea, scrutându-i
chipul în puterea nopții. Tu cu minciunile tale și nenorocitul de
Orbeli, șopti apoi.
Alexander o dădu la o parte și, așezându-se deasupra, începu să
danseze tangoul iubirii, fără să-i pese că Anthony dormea alături,
sorbindu-i îmbrățișările și pierzându-se printre mângâierile-i pline
de dragoste.
— În tot acest timp n-ai făcut altceva decât să mă aperi, îi spuse
apoi. Am înțeles în cele din urmă. M-ai ținut ascuns pe insula Bethel
timp de opt luni. Iar doi ani m-ai mințit și ai ținut totul tăinuit – doar
ca să mă salvezi. Sunt un mare idiot, continuă în șoaptă. Răvășit sau
nu, întreg sau nu, frânt sau nu, ai făcut tot ce ți-a stat în putință ca să
mă aperi.
— Răvășit sau nu, întreg sau nu, frânt sau nu, ești viața mea, îi
răspunse, cu ochii închiși, ținându-l cu brațele de după gât.
Își continuară dansul pe o pătură întinsă pe podea, ascunși în
spatele unei baricade de mese și scaune.
— Ți-ai lăsat băiatul ca să pleci pe urmele mele și uite ce-ai
găsit!… murmură Alexander, căutându-și tihna în brațele ei.
Tatiana îl strângea de umeri, înecată în lacrimi.
— Asta ai găsit la Sachsenhausen, continuă Alexander, conferind
dansului tot mai multă pasiune, tot mai multă simțire, tot mai multă
trăire.
O, Doamne! exclamă în gând, cunoscând, în sfârșit, puțină alinare.
— Ai crezut că îl aduci înapoi pe vechiul Alexander, dar te-ai ales
cu o ruină.
— Șura… va trebui să… îngăimă, înfigându-și degetele în trupul
lui brăzdat de cicatrice.
— În tine sălășluiesc răspunsurile întregii noastre existențe, îi
spuse apoi, contopindu-și buzele cu gura ei flămândă și ispititoare.
Și, deși toate râurile și fluviile se revărsau în mare, marea rămânea
la fel de flămândă.
 Alexander nu luă legătura cu Burck. A doua zi, se întâlniră cu
Tom Richter, care nu reuși să-și ascundă uluirea când o văzu pe soția
lui Alexander – plăpândă, mignonă, fragilă și surâzătoare,
nicidecum vânjoasă cum și-o închipuise.
— Ți-am spus eu, îi strecură Sam lui Richter. Nimic din ce ți-ai fi
imaginat.
— Dar nu e cu putință! Pare că se sperie până și de un șoricel! Și
uite cât de mică e – cât o alună!
— Domnilor, interveni Alexander luându-i pe amândoi de umeri,
mi se pare mie sau vorbiți despre soția mea?
Mică o fi fost ea, cât o alună, și speriată, fără doar și poate, de
șoricei, dar Tatiana reuși să-i smulgă lui Tom Richter o promisiune
imensă cât Marea Piramidă din Giza – soțul ei avea să se alăture
unităților de rezervă, urmând să traducă documente clasificate într-o
cameră tihnită dintr-o bază militară; era de acord ca Alexander să
traducă și să analizeze informații militare în spatele ușilor închise;
era de acord și cu antrenamentele trupelor de soldați; dar nu avea să
revină, sub nicio formă și din niciun motiv, în serviciul militar activ.
Rănile căpătate de amândoi în cei zece ani de război îl făceau inapt
pentru serviciul militar activ.
Richter îi acceptă condițiile, iar Alexander petrecu o lună dând
probe, interviuri și teste și efectuând antrenamente militare la Fort
Meade, în Maryland, în timp ce aștepta emiterea documentelor
pentru îndeplinirea îndatoririlor ca ofițer în rezervă. Primi, în cele
din urmă, autorizația și funcția de căpitan în Corpul Ofițerilor în
Rezervă din Armata Statelor Unite. Richter obținu chiar și o copie
strălucitoare a Medaliei de Onoare a Congresului pentru Anthony,
de care se îndrăgostise iremediabil – la fel cum se îndrăgosti și de
Vikki, care venise s-o vadă pe Tania și pe scumpetea ei de băiețel.
 Luau masa cu Sam și Ma Levine, alături de soțiile lor, și navigau
în golful Chesapeake împreună cu Richter și Vikki. Numele lui
Whi aker Chambers{19} și cel al lui Alger Hiss se aflau pe buzele
tuturor. Iar Dennis Burck se retrase în tăcere din guvernul federal,
fără să lase vreo urmă.
Două luni mai târziu, Tatiana și Alexander își văzură de drum,
explorând ținuturile din Wisconsin, Dakota de Sud, Montana și
Oregon – spre tărâmul cu flori de lupin și de lotus.
 PRIMUL INTERLUDIU
SAIKA KANTOROVA, 1938
Noi, copiii,
trăim în vremuri înspăimântătoare pentru Rusia.

Aleksandr Blok (1880–1921 – poet rus)

 Pașa

Pașa Metanov își curăța singur peștele, chiar și atunci când era
copil. N-o ruga pe babușka să i-l curețe, n-o ruga nici măcar pe
mama lui, care l-ar fi slugărit fericită până la adânci bătrâneți dacă ar
fi lăsat-o – căci Pașa era singurul ei fiu. N-o ruga nici pe Tatiana să i-l
curețe, deoarece știa prea bine că n-ar fi făcut-o – și nici nu se
pricepea. Pe când avea cinci ani, îl rugase pe deda să-i arate cum se
curăță peștele și, de atunci înainte, făcea singur această treabă
murdară.
În seara când o cunoscuseră pe Saika, mâncau ciorbă de pește
făcută din cei trei bibani prinși de Pașa. El îi curățase, iar Dașa îi
gătise. Tania citea, căci bucătăria nu era apanajul ei.
Cei trei frați erau singuri. Bunicul lor, deda, plecase la pescuit cât
mai era lumină, iar babușka se dusese în vizită la Berta și la mama ei,
Blanca, ce locuiau peste drum.
— Ia spuneți, ce părere ne-am făcut despre noii noștri vecini? îi
agreăm sau nu? întrebă Dașa. Ștefan e un băiat tare drăguț.
— Și dacă n-ar avea dinți în gură, tot ai zice că e drăguț, răspunse
Pașa. Saika – aia, da, fată drăguță! adăugă, zâmbind.
Tatiana nu spunea nimic. Curăța peștele de oase.
— O, nu! exclamă Pașa. O, nu! O, nu! O, nu! Dașa, cum de e atât
de tăcută? Ce-a pățit? Ce-ai pățit? strigă el. Nu-ți plac vecinii noștri?
În această seară bătută de vânt, Tatianei îi fugea gândul la regina
Margot și la sacrificiul pe care avea să-l facă acceptând să se
căsătorească cu Henric de Navara pentru a-i uni sub aceeași coroană
pe catolicii și protestanții din Franța, deși înțelegea că nu avea să mai
găsească dragostea adevărată în această „închisoare” ce-i era
hărăzită. Dar Tatiana știa că o va găsi – și cum o va găsi. Abia aștepta
să se întoarcă la povestea de iubire dintre Margot și La Môle.
 Fratele și sora ei se opriră din mâncat și o priveau stăruitor.
— Ce e? Am spus eu ceva? N-am spus nimic.
— Păi tocmai tăcerea ta ne frapează, răspunse Pașa.
— Acum tace, zise Dașa. Mai devreme nu reușeam să punem
stavilă întrebărilor tale idioate.
— Las-o în pace, Daș! E geloasă, continuă Pașa, zâmbind și
lovind-o pe Tatiana în cap cu o lingură de lemn.
Tatiana i-o smulse iute din mână și i-o azvârli cât colo.
— Pașa, dacă aș fi geloasă pe fiecare fată pe care o saluți, aș fi
verde la față toată ziua.
— Ce-a fost tirul de întrebări de mai devreme? insistă Dașa, cu un
licăr vesel în ochii căprui.
— Am vrut doar să știu unde a plecat familia Pavlov, asta-i tot,
răspunse Tatiana.
— Ce-ți pasă ție?
— Am vrut să știu. Dacă o să ajung și eu tot acolo?
— Am văzut un tablou imens cu un păun albastru în casa lor!
exclamă Pașa. Mi s-a părut cam ciudat.
Tatiana sări pe masă și se așeză în mijlocul ei cu picioarele
încrucișate. Dașa îi strigă să se dea jos. Tatiana nu se clinti din loc.
— Exact, Pașa! spuse ea. Nu și-au despachetat lucrurile și nu le-au
pus deoparte nici pe cele ale Pavlovilor, dar au pus pe perete un
tablou cu un păun. Într-adevăr extrem de ciudat! Crezi că sunt
ornitofili?
— Ștefan chiar seamănă cu un păun, spuse Dașa zâmbind. Cu o
coadă frumoasă, menită să mă atragă ca pe o păuniță.
— Dar șeful tău, Mark? spuse Tatiana, pe un ton indiferent. Și el
are coadă frumoasă?
Pașa izbucni în râs. Roșie la față ca racul, Dașa o dădu jos pe
Tatiana de pe masă.
 — Ce știi tu? Nu te mai băga în treburile adulților! Te plac mai
mult când stai cu nasul în cărțile tale neghioabe.
— Sunt convinsă, Dașa, îi răspunse Tatiana, lovindu-l în fugă pe
Pașa cu mâna când se duse să se adâncească din nou în paginile
Reginei Margot. Sunt convinsă.
 Cine e Saika?

Saika era o fată atrăgătoare, înzestrată cu trăsături prea puternic

conturate, de parcă creatorul ei o schițase în grabă cu creionul de
desen și apoi turnase prea multă vopsea. Părul și ochii îi erau negri
ca smoala, buzele roșii ca rubinul și dinții albi ca laptele. Avea
pomeții înalți, bărbia ascuțită, fruntea lată și nasul în vânt. Luate pe
rând, toate erau bine evidențiate, dar per ansamblu, aveai senzația că
te afli prea aproape de un portret mult prea mare, zugrăvit pe o
pânză mult prea mică. Nu puteai să-ți desprinzi ochii de la ea, dar
dintr-un motiv sau altul, nici nu o puteai privi îndelung.
A doua zi de dimineață, Saika veni la geamul Tatianei.
— Bună, o salută ea, cu zâmbetul pe buze, băgându-și capul
înăuntru. Sunt liberă. Nu vrei să vii să ne jucăm?
Glumea, nu-i așa? Tatiana nu se trezea niciodată cu noaptea în
cap.
— Pot să mă cațăr pe geam? întrebă Saika. O să te ajut să te
îmbraci.
Tatiana, care dormea îmbrăcată doar în chiloți, era cât pe ce să-i
spună Saikăi să vină înăuntru, dar privirea fixă a fetei o lăsă fără
grai. N-ar fi putut descrie în cuvinte ce vedea, căci Saika avea ochii
prea negri ca să-i distingă pupilele dilatate și pielea prea închisă la
culoare ca să-i observe obrajii îmbujorați, dar expresia ochilor ei
migdalați și gura căscată o uimeau pe Tatiana.
— Ăăă… vin eu în cinci minute, îi răspunse, trăgând draperia
ponosită.
Dormea singură într-o firidă micuță lângă o sobă veche și
nefolosită. Familia ei acoperise firida cu o draperie ca să creeze, în
bucătăria de lemn, iluzia unui dormitor. Dar nu-i păsa. Căci numai
aici putea să doarmă singură.
 După ce se îmbrăcă și se pieptănă, Tatiana porni cu Saika pe
drumul de țară învăluit în miresme amețitoare. O duse pe Saika
acasă la Berta. Căci trebuia să-i mulgă vaca. Saika o întrebă de ce
Berta nu-și mulgea singură vaca.
— Pentru că e bătrână. Are cam cincizeci de ani! Și suferă de
artrită. Nu poate să strângă ugerul în mână.
— Și atunci de ce mai ține vacă dacă nu poate să aibă grijă de ea?
Ar putea s-o vândă pe 1.500 de ruble.
— Atunci ar rămâne cu 1.500 de ruble, dar n-ar mai avea lapte, îi
răspunse Tatiana, țintuind-o cu privirea. Ce rost ar mai avea?
— Ar putea să cumpere lapte.
— Ar cheltui banii în doar trei luni. Pe când vaca va da lapte încă
șapte ani de-acum încolo.
— Ziceam și eu. De ce să ții o vacă dacă nu poți să ai grijă de ea?
Văzând-o pe Tatiana atât de devreme, Berta exclamă uluită,
fluturându-și prin aer mâinile deformate de artrită:
— Boje moi! (Doamne Dumnezeule!) Cine a mai murit? Nici mama
nu s-a trezit încă!
Era o femeie mică de statură și corpolentă, cu părul negru și cu
ochi rotunzi ca niște nasturi.
— N-am cincizeci de ani, draga mea, ci șaizeci și șase, le spuse
apoi, făcându-le niște ceai și fierbându-le câteva ouă.
În timp ce fetele mâncau, își plimba mâinile bătucite prin părul
catifelat al Tatianei. Saika privea totul cu ochi scânteietori.
Îi duseră laptele proaspăt Dașei și porniră apoi pe câmpiile de la
marginea Lugăi străbătute de plante și de ierburi înalte. Așa își
imagina Tatiana preriile din America, îi spuse Saikăi – pajiști
nemărginite, presărate până la orizont cu ierburi înalte.
— Visezi la America, Tania? o întrebă Saika, iar Tatiana îi
răspunse, îmbujorată toată la față, că își imaginează doar cum arată
preriile.
Saika îi spuse apoi că nu știa unde se născuse (cum era cu
putință?), dar petrecuse ultimii câțiva ani într-un orășel numit Saki
din nordul Azerbaidjanului, aflat în Munții Caucaz. Azerbaidjanul
era o republică micuță, care se învecina cu Georgia și cu Iranul. Cu
Iranul! Tatiana și-l imagina ca pe un ținut preistoric, presărat cu
mamuți și ferigi imense.
— Iar de acolo am venit aici cu trenul. În toamnă, tata va ocupa un
alt post la nord de Kolpino{20}.
— Un alt post? Dar ce face?
— Ce fac adulții, ridică Saika din umeri. Pleacă de dimineață. Și se
întoarce seara. Mama îl întreabă cum a fost la muncă. Iar el îi
răspunde că a fost bine. Iar a doua zi o ia de la capăt. Uneori, mai și
călătorește. Tatăl tău călătorește? o întrebă apoi după o scurtă
ezitare.
— Da, spuse Tatiana mândră, ca și cum peregrinările tatălui ei
reprezentau propria-i glorie, de parcă se simțea cu totul ieșită din
comun doar pentru că avea un tată care pleca în călătorii. E plecat de
o lună în Polonia. Și o să-mi aducă o rochie de acolo!
— O rochie! răspunse Saika, cu indiferență în glas. N-am fost în
Polonia, dar am fost în alte locuri – Georgia, Armenia, Kazahstan.
Am ajuns și în Baku, pe malul Mării Caspice.
— Dar ai fost peste tot! spuse Tatiana, pe un ton presărat de
invidie.
N-o deranja faptul că Saika văzuse atâtea locuri. Dar ar fi vrut să
călătorească și ea mai mult. Nu văzuse decât Leningradul și Luga.
Se așezară pe o piatră în câmp, iar Tatiana îi arătă cum să
mănânce miezul dulce al florii de trifoi-roșu. Saika îi spuse că nu
mâncase niciodată trifoi.
 — Nu crește în Munții Caucaz? întrebă Tatiana, uluită să afle că
fata nu pusese niciodată gura pe planta cu trei lobi.
— Am locuit la o fermă în munți – ne duceam cu oile la păscut. N-
am idee, dar s-ar putea să crească și trifoi pe acolo.
— Ați fost păstori?
— Oarecum, îi răspunse la fel de evaziv.
— Cum adică?
— Nu cred că am fost niște păstori prea buni, spuse Saika
zâmbind. Ne duceam oile direct în gura lupului.
Tatiana se întoarse s-o vadă mai bine și o surprinse zâmbind.
— Glumesc. Nu erau oi, Tania. Ci capre, adăugă, râzând
disprețuitoare. Dar nu vreau să vorbesc despre asta. Urăsc caprele.
Sunt niște animale dezgustătoare.
Tatiana nu-i răspunse. N-o prea interesau caprele – dar un miros
straniu o făcu deodată să se retragă ușor de lângă Saika. Stânjenită
de propria-i reacție, dar deranjată din nou de miros, Tatiana încercă
să rămână încremenită pe loc, cu ochii ațintiți asupra mâinilor fetei,
care păreau nespălate, deși era dis-de-dimineață. Voia s-o întrebe de
ce avea mizerie sub unghii, pielea înnegrită pe alocuri și șănțulețele
degetelor cafenii, dar, privindu-i picioarele, observă că și acestea
păreau nespălate, lucru ce o făcu să se întrebe cum de era Saika atât
de murdară la ora șapte dimineața. Când fata începu să vorbească,
răsuflarea-i fetidă îi cotropi nările, făcând-o să realizeze că acesta era
mirosul ce-o determinase să se îndepărteze de Saika.
Tatiana se ridică în picioare. Saika i-o luă înainte, lăsând în urmă o
duhoare de mucegai și amoniac. O privi uluită în timp ce fata își
întindea mâinile deasupra capului. Dar Saika avea părul strălucitor,
de parcă abia și-l spălase de dimineață, și fața îi era curată. Nu era
nespălată, doar mirosea urât și părea murdară.
 Cele două fete stăteau una în fața celeilalte. Saika purta o rochie în
nuanțe de indigo. Tatiana purta o rochie cu imprimeuri deschise la
culoare. Saika era cu un cap mai înaltă și avea labele picioarelor mai
mari. Privindu-i-le cu mai multă atenție, Tatiana observă că al doilea
și al treilea deget de la ambele picioare crescuseră în formă de V.
După ce i le cercetă îndelung, o întrebă, arătându-i-le cu degetul:
— N-am mai văzut niciodată așa ceva. De ce sunt așa?
— A, da, asta, spuse Saika, urmărindu-i privirea. Am articulațiile
lipite, îi răspunse, dând din umeri. Tata zice că am copite.
— Copite? repetă Tatiana încet. Cum adică?
— Nu știu să-ți spun. Dar știu că pui o sumedenie de întrebări.
Acum vreau să-ți pun și eu o întrebare. Putem să mergem să ne
jucăm cu Pașa?
Și porniră agale înapoi spre Luga.
— Vorbește-mi despre el! Cum vă distrați aici?
— Vrei să știi ce fac copiii vara? Nimic, răspunse Tatiana.
Văzând-o că râde, Tatiana continuă:
— Serios! Nimic. Săptămâna trecută, de pildă, am vrut să vedem
cât de lungă putem să facem o sfoară de afine. După două zile, am
făcut una de zece metri. Uneori, pescuim. Alteori, înotăm. Ne mai și
certăm.
— De ce anume?
— Pe diverse teme. Cel mai adesea, pe seama lui Hitler și a
Germaniei. Nu mai știu…
— Fii serioasă! spuse Saika. Doar nu înotați și discutați toată ziua
despre Hitler. Mai faceți și altceva, continuă, ridicând din sprâncene.
Ce anume? ar fi vrut Tatiana s-o întrebe. Și ce însemna ridicarea
din sprâncene?
— Nu, nu prea mai facem altceva, îi răspunse încet.
— Ei bine, va trebui să schimbăm lucrurile, nu-i așa? spuse Saika.
 Tatiana tuși ușor în timp ce se îndreptară spre ceilalți copii de pe
malul râului, încercând să-i spună cum pescuiau împreună, cum
adunau fructe de pădure sau pierdeau vremea într-un dolce far
niente.
 Vacanțele de vară ale copiilor

Anton Iglenko era cel mai bun prieten al Tatianei. Juca foarte bine
fotbal și îi cerea necontenit bunei sale amice să-i dea din proviziile de
ciocolată cumpărate de la Leningrad. Anton avea trei frați mai mari –
Volodia, Kiril și Alexei – toți prieteni cu Pașa și toți aflați sub ordinul
strict al acestuia de a nu se apropia de sora lui – toți, cu excepția lui
Mișa, prietenul lui Volodia, care n-o părăsea nicio clipă pe Tatiana și
îl ura pe Anton. Din cercul de prieteni mai făcea parte și Oleg, care
nu se juca însă cu ei.
Singura fată din grup în afară de Tatiana era Natașa, un „șoarece
de bibliotecă”, mai avidă de lectură chiar decât Tatiana, care încerca
deseori s-o angreneze în diverse discuții despre Dumas, Dickens,
Gogol sau Gorki. Verișoara Marina, deloc pasionată de cărți, urma să
vină la Luga peste două săptămâni, sporind numărul fetelor și
echilibrând astfel balanța.
Tatiana rămase politicoasă deoparte cât timp noua apariție cu
părul negru ca pana corbului se bucura de atenția celorlalți copii
care, cunoscându-se încă din fragedă pruncie, erau dornici să vadă
un alt chip printre ei.
— Cine e băiatul de sub copac? o întrebă Saika în șoaptă,
arătându-i-l cu degetul. N-a venit să mă salute.
Tatiana se uită în direcția indicată.
— E Oleg, îi răspunse ea. Ți-am vorbit despre el. N-are niciodată
chef de joacă.
— Și când o să aibă?
— Când o să moară Hitler, îi răspunse domol. Se încinge mereu
când vine vorba de… Vrei să vezi? Hai să-ți arăt! Oleg! îl strigă apoi
pe băiatul sfrijit, care stătea rezemat de trunchiul unui mesteacăn.
 Ridicându-se fără tragere de inimă în picioare, de parcă ar fi
depus un efort covârșitor, Oleg veni spre ele. O salută din cap pe
Saika, fără să-i strângă mâna, și când Tatiana îl întrebă,
înghiontindu-l în coaste, dacă voia să se joace de-a v-ați ascunselea, îi
răspunse cu amărăciune în glas:
— Da, duceți-vă la joacă! Cehoslovacia stă să cadă în mâinile
dușmanului și vouă nu vă pasă decât să vă jucați!
Și se întoarse spre pâlcul de copaci.
Tatiana o privi cu subînțeles pe Saika, vrând parcă să-i spună: Ai
văzut?
— Oleg, îi explică apoi, urmându-l spre ascunzătoarea de la
poalele copacilor, este nefericit nu doar de criza survenită în relațiile
internaționale, ci și de…
— Mă întristează numai nepăsarea voastră față de lumea
înconjurătoare! exclamă Oleg.
— Nici vorbă de nepăsare! îi răspunse Tatiana. Ne interesează
peștii din râu, afinele din pădure, cartofii de pe ogoare și laptele
vacii, căci numărul găleților cu lapte ne spune dacă vom avea sau nu
smântână săptămâna viitoare.
— Da, dă-i înainte cât vrei! Fă haz! Eu și ministrul ceh de externe,
Masaryk, sperăm că sacrificarea patriei sale va fi singurul preț pe care
lumea îl va plăti pentru pace.
Saika spuse că îl găsea încântător. Da, îi răspunse Tatiana, cu toții
îl găseau, într-un fel sau altul, încântător pe Oleg care, sătul de
compania lor, scuipă și se întoarse de unde venise.
— Nu prea departe, spuse Saika. Doar la poalele copacului.
— Vrea să ne salveze sufletele nemuritoare, îi explică Tatiana
zâmbind. Și nu poate s-o facă de acasă.
— Nemurirea sufletului este un concept atât de burghez, spuse
Saika pe un ton indiferent. De ce ți-e teamă, Oleg? Nu se va isca
niciun război. Nimeni nu se va război pentru micuța Cehoslovacie.
 — Dar cât de mare trebuie să fie o țară pentru ca celelalte s-o
apere din calea lui Hitler? întrebă Oleg.
— Mai mare ca Cehoslovacia, răspunse Saika râzând.
— Nici pentru Austria nu se va război nimeni.
— De ce-ar face-o? întrebă Saika. Austriecii n-au mișcat un deget
împotriva nemților. N-ai văzut rezultatele referendumului de acum
două luni? Nouăzeci și nouă la sută dintre austrieci l-au primit cu
brațele deschise pe Hitler.
— Referendumul a fost aranjat, ripostă Oleg.
— Dar și în alegerile din Regiunea Sudeților, nemții au câștigat
multe voturi, continuă Saika, ridicând nepăsătoare din umeri. N-ai
auzit ce-a spus Herr Hitler când s-a referit la anexarea regiunii?
„Este de neconceput să ne gândim cum o mare parte din poporul
nostru este expus hoardelor democratice, atât de amenințătoare.”
Herr Hitler nu pare să manifeste răbdare față de democrație cum o
face tovarășul nostru, Lenin.
— Cehoslovacia nu este tărâm german, ripostă Oleg încruntat. Iar
Herr Hitler, cum îl numești atât de reverențios, adună trupe de-a
lungul Liniei Maginot{21}. După căderea Austriei și a Cehoslovaciei,
cine mai urmează?
— Franța! strigă încântată Saika. Apoi Belgia și Olanda. Spania va
ajunge și ea în curând în mâinile lui Franco – e pe cale să câștige
războiul civil cu facțiunile de comuniști.
— Spania e o casă dezbinată în sine{22}, spuse Tatiana.
— N-am auzit niciodată expresia asta, spuse Saika, dând din
umeri, dar pare îndreptățită. Spania îi aparține lui Franco. Germania
are deja Italia în buzunar. Apoi va urma Franța.
— Îți imaginezi cumva că Anglia va declara război Germaniei în
numele Franței? întrebă Oleg sarcastic.
— În niciun caz în numele Franței, răspunse Saika, râzând.
 — Exact asta spun și eu. Franța va cădea și ea în fața nemților. Și
apoi?
— Și apoi ce? întrebă Saika, zâmbind.
— Oare Hitler se va îndrepta spre vest în timpul expansiunii? Sau
spre est? Spre Uniunea Sovietică?
— E posibil s-o ia spre est, răspunse Saika, așezându-se lângă
Oleg, care se dădu precaut la o parte. Și ce dacă?
— Când își va mobiliza trupele de-a lungul graniței cu Ucraina și
cu Belarus, o să mai spui și ce dacă?
— Da, tot așa o să spun, ripostă Saika. N-o să facă un pas în
Uniunea Sovietică. Se teme de Armata Roșie. Cui îi mai pasă, așadar,
ce se întâmplă în restul lumii?
— Mie, răspunse Oleg, cu ochii ațintiți asupra Tatianei. Îmi pasă
că Mussolini îi dă afară pe evrei din posturile guvernamentale. Îmi
pasă că britanicii își reneagă promisiunea făcută evreilor de a le reda
patria. Îmi pasă că Anthony Eden{23} a demisionat din cauza
slăbiciunii lui Chamberlain{24}.
— Chamberlain nu este un om slab, spuse Saika. Doar că nu-i
pasă ce se petrece pe scena politică internațională – cum nu-mi pasă
nici mie. Vrea ca băieții britanici să rămână în viață de dragul
mamelor lor. A văzut ce s-a întâmplat la Verdun – un milion de vieți
irosite în zadar. Nu vrea să se implice într-un alt război. Tu vrei? Nu-
ți dorești să rămâi în viață pentru mama ta, Oleg?
— Mama lui a murit anul trecut, spuse Tatiana în urma lor.
— Asta explică totul, răspunse Saika, ridicându-se în picioare.
Hai, Oleg! Lasă-ți povara de pe umeri! Hai să înotăm! Crezi că
generalilor de armată le pasă de grijile tale?
— Nu vin nicăieri, ripostă Oleg. Nu pot să mă implic în activități
fără rost când o lume întreagă e în haos. Când în joc e viitorul lumii.
 Tatiana o trase pe Saika deoparte și, pornind amândouă spre
malul râului, o întrebă, fluierând impresionată:
— Cum de știi atâtea lucruri?
— E treaba mea să știu totul, Tania, îi răspunse, aplecându-se spre
ea.
De ce spusele ei o făcură să se înfioare din cap până în picioare?
 Întrecerea

Petrecură ziua căutând cuiburi de viespi și jucând leagănul

pisicii{25}, dar și două partide de fotbal. Citiră versuri din Blok (O,
lume veche, iarăși îți vorbesc/Te chem acum! E cea din urmă oară!{26}) și
traseră un pui de somn. Mâncară afine și se jucară până spre amiază
de-a războinicii prin pădure. Băieții jucară apoi skandenberg în timp
ce fetele își împleteau părul. În cele din urmă băieții plecară să
pescuiască folosind undițe încropite din bețe. Oleg și Saika se
angajară într-o altă discuție aprinsă despre utilitatea pe timp de pace
a economiei planificate – de genul național-socialismului în
Germania sau al comunismului în Uniunea Sovietică (Saika era
convinsă că aceasta se putea dovedi la fel de salutară pe timp de
pace ca și pe timp de război.)
— Tania, hai să ne luăm la întrecere! îi spuse apoi Pașa.
— N-am chef, îi răspunse ea, stând pe jos, cu picioarele
încrucișate, și jucând leagănul pisicii cu Natașa.
— Dar Tatiana chiar știe să înoate? o tachină Saika, lăsându-l
singur pe Oleg.
Nu voia să dea explicații. Nu avea costum de baie și nu voia să
înoate în lenjerie intimă și maiou în fața Saikăi – o ironie a sorții dacă
stai să te gândești, de vreme ce nu ezita să înoate așa în fața lui
Anton, a lui Mișa sau a lui Oleg.
Cu toții o îndemnau, însă, să accepte provocarea – Pașa, Saika și
Mișa, care n-o vedea astăzi învingătoare. Cu toții începură să râdă
domol, cu excepția Saikăi, ce râdea în hohote. Așa că Tatiana,
niciodată dispusă să dea bir cu fugiții, acceptă provocarea lui Pașa și
se dezbrăcă de haine, rămânând în lenjerie intimă și maiou. I se
părea oare sau pe chipul Saikăi apăru un rânjet? În aer pluteau
miresme de apă dulce și flori albe de cireș, iar soarele strălucea sus
pe cer.
Tatiana și Pașa urcară povârnișul spre malul râului. De acolo
trebuiau să numere până la trei și să se arunce în apă, apoi să înoate
cincizeci de metri spre celălalt mal.
Iar de acolo să pornească înapoi într-o cursă înot.
Tatiana îl salută cu mâna la frunte, stând amândoi cu fața spre
Luga.
— Ne vedem pe malul celălalt, frățioare, spuse ea.
— Da, îi răspunse, salutând-o la rândul său. În urma mea.
— Unu, doi, trei!
Pașa, puternic, iute și caraghios de competitiv, încerca să se ia la
întrecere cu surioara lui mai mică și mai slăbuță. Tatiana nu era un
rival pe măsura lui. Căci nu avea picioare vânjoase și puternice ca el
– era zveltă și subțire ca un mânz.
O luară la fugă și săriră în apă, apoi începură să înoate cât mai
repede cu putință – craul, broască sau câinește. Râul era umflat, iar
curenții erau puternici la prânz.
Pașa ajunse înainte la indicatorul de douăzeci de metri.
— Nu uita să respiri, Pașa! îi strigă Tatiana, aflată doar la câțiva
metri în urmă.
— Nu uita să pierzi, Tania! îi răspunse el, câștigând un avans de
jumătate de metru.
Dar la indicatorul de treizeci de metri, începu să obosească.
Încercând să nu înghită apă, Tatiana continuă să înoate fără să-și
accelereze ritmul. Pașa înainta tot mai încet – lovind dinadins apa cu
picioarele în fața ei. La indicatorul de patruzeci și cinci de metri,
trăgând adânc aer în piept, reuși să-l întreacă și, simțind pământul
sub picioare, ieși într-un suflet pe mal, țopăind fericită de colo colo,
cu răsuflarea întretăiată și cu părul ud agățându-i-se de față.
 Pașa nu era atât de fericit.
— Nici nu-ți imaginezi cât de enervantă ești, îi spuse el pe un ton
calm, scuturându-se de apă.
— Spuse învinsul, ripostă Tatiana, aruncându-i-se în brațe.
Căzură amândoi în apă, iar Pașa îi spuse râzând:
— Dă-te la o parte! Nu pot să respir.
Ea îl ascultă.
— Ne luăm din nou la întrecere?
— Las-o baltă!
— Data viitoare, Pașa.
— Da, Tania, data viitoare.
La întoarcere înotară încet, pe spate, dând numai din picioare.
Tatiana privea cerul senin și soarele palid de iunie. Întinse brațul și îl
apucă pe Pașa de mână.
— Ce e?
— Nimic, îi răspunse, dându-i drumul.
El continuă s-o țină de mână.
Prietenii lor îi priveau strânși grămadă pe malul plin de prundiș.
— Bine, Tania, spuse Saika. Acum hai să ne luăm amândouă la
întrecere!
— Da, Tania, interveni Oleg. Hai, du-te! Ca într-un soi de război
feminin. Belgia contra Franței. Chiar și eu vreau să-l văd. Natașa nu
se ia niciodată la întrecere.
— Mie îmi place să citesc, nu să mă iau la întrecere, spuse mândră
Natașa, strângându-l pe Gogol în brațe (Suflete moarte). Și apoi fetele
n-au nicio șansă în fața Taniei.
— Rămâne de văzut.
Și fără să mai spună altceva, Saika își scoase rochia. Apoi sutienul.
Și, în final, chiloții. Rămânând complet goală.
 Copiii încetară pentru o clipă să se mai joace. Până și Natașa își
ridică ochii din paginile lui Gogol, uitând de faptele consilierului
Cicikov, care încerca să cumpere sufletele țăranilor morți. Tatiana își
întoarse iute privirea într-o parte, dar nu înainte să observe trupul
bine făcut al Saikăi, sânii bine conturați, sfârcurile închise la culoare,
părul des și negru de la vintre, șoldurile proeminente. Avea păr la
subraț, părând la cincisprezece ani la fel de bine dezvoltată ca Dașa
la douăzeci și unu. Când Saika se întoarse ca să pornească spre râu,
copiii icniră cu toții într-un glas.
Saika avea spatele brăzdat de cicatrice mari și contorsionate ca
niște frânghii ce porneau de la omoplați și ajungeau la brâu.
Răsuflarea întretăiată a Tatianei o dădu de gol. Saika se opri pe loc
și se întoarse spre ea.
— Ce e?
— Ce-ai pățit la spate, Saika? o întrebă Pașa, rupând tăcerea
apăsătoare.
— Alea? O, nu, nimic!
— Probabil că ai făcut ceva foarte rău, spuse Oleg.
— Probabil. Tania, mai ai de gând să te holbezi mult la mine sau
ne luăm la întrecere?
Tatiana îi aruncă fratelui ei o privire îndurerată, apoi își aținti
ochii spre râu. Nu se mai gândea nici la lenjeria ei intimă, nici la
micimea trupului său. Întrecerea îi părea deodată o ofensă.
— Saika, poate ar trebui s-o lăsăm pe altădată.
— De ce? Crezi că altădată spatele meu va arăta altfel? o întrebă,
cu glasul lipsit de emoție.
Tatiana le aruncă o privire lui Pașa, Anton, Oleg, Natașa, Mișa,
Kiril și Volodia. Toți păreau confuzi, stânjeniți și tulburați. Tatiana se
încruntă.
— Dacă n-ai chef… spuse Saika.
 — Nu, nici vorbă! Mereu am chef, răspunse ea. La trei, o luăm la
fugă?
— Da.
Dar nu se întâmplă chiar așa. Nici nu apucă Tatiana să numere
până la trei că Saika se și aruncă în apă.
Tatiana își luă avânt și sări cu capul înainte, zburând practic pe
lângă Saika. Fata se opri imediat, spunând:
— Stai puțin! N-ai procedat corect.
Tatiana se opri fără tragere de inimă.
— N-am știut că poți să sari așa.
— Nici eu n-am știut că trei nu e chiar trei, răspunse Tatiana,
înotând spre mal. Dar nu m-am văitat.
— Ar fi trebuit s-o faci dacă nu ți-a plăcut.
— Nu mai contează.
— N-ai procedat corect, repetă Saika, frecându-și sânii uzi.
— Bine, spuse Tatiana. S-o luăm de la capăt!
Și o luară de la capăt. De această dată, Saika o luă la fugă aproape
la trei, iar Tatiana nu mai sări cum o făcuse mai devreme.
Saika era o înotătoare puternică și iute. Dar pentru că era mai
greoaie ca Tatiana, iar kilogramele în plus îi îngreunau înaintarea,
Tatiana se văzu nevoită să încetinească în dreptul indicatorului de
douăzeci de metri și apoi din nou în dreptul celui de treizeci de
metri. Când ajunseră la indicatorul de patruzeci de metri, Tatiana
înota atât de încet că și de-ar fi plutit pe spate tot ar fi înotat mai
repede decât Saika. Fata abia mai înainta, gâfâind și șuierând.
Tatiana nu-și mai folosi brațele. Începu apoi să imite stilul de înot al
câinilor, dar încetă în curând să mai dea din picioare. Inima îi bătea
mai repede decât era normal. O lăsă pe Saika să iasă prima din apă și
să se prăbușească pe mal.
 — O victorie greu câștigată, spuse ea, cu răsuflarea întretăiată.
Dar o întrecere frumoasă.
Încă în râu, Tatiana se aplecă pe spate și își băgă capul în apă ca
să-și întindă părul, apoi ieși pe mal și se așeză lângă Saika.
— Te-ai descurcat bine pe cât ești de mică, spuse fata, cu
răsuflarea încă sacadată.
— Îți mulțumesc, răspunse Tatiana încet.
— Când te simți pregătită, putem face cale-ntoarsă.
— Ce-ai zice să pornim chiar acum?
— Mai stai puțin! spuse Saika, încă gâfâind.
Le luă mult timp să ajungă înapoi. Saika abia își mai mișca
picioarele și se lăsa dusă de curent în aval.
— Saika, dacă nu ești atentă, o să ajungi în Marea Baltică, îi spuse
Tatiana. Uite cât de mult ne-am îndepărtat de mal! Hai să înotăm
puțin mai repede!
Dar Saika nu putea să înoate mai repede.
— Ce-ați pățit, Tania? o întrebă Pașa de cum puseră piciorul pe
mal. Părea că v-ați înecat.
Saika se întoarse iute și îi aruncă Tatianei o privire de gheață.
Umbra întunecată dispăru repede de pe chipul fetei, nu înainte însă
de a se întipări în mintea Tatianei.
— Îmbracă-te, Saika! îi spuse Tatiana, întorcându-se cu spatele.
Trebuie să mă întorc acasă.
 Tatiana

Întorcându-se acasă de la râu, uzi, flămânzi și obosiți, trecură pe

lângă un grup de bătrâne îmbrăcate în straie lungi care țineau câte o
Biblie în mână. Femeile se luminară la față când o văzură pe Tatiana,
care zâmbi, oftă ușor și se ascunse în spatele lui Pașa.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Saika, dar înainte de a mai apuca să
spună și altceva, bătrânele se și năpustiră asupra lor.
O luară pe Tatiana din spatele lui Pașa și începură s-o mângâie,
să-i facă semnul crucii pe frunte și să-i sărute mâinile.
— Taneșka, murmurară ele, ce face iubita noastră astăzi?
— Iubita voastră e bine, răspunse Pașa în locul ei, trăgând-o după
el.
Tatiana le-o prezentă pe Saika. Femeile dădură din cap, dar nu-i
strânseră mâna. Nici Saika nu le-o oferi. Stăteau cu toții stânjeniți în
timp ce bătrânele nu mai conteneau s-o dezmierde pe Tatiana.
Pașa îi explică fetei că femeile îi botezaseră pe amândoi când se
născuseră, în 1924.
— Botezul a rămas o practică atât de provincială, le spuse Saika
femeilor. Noile legi din 1929 stipulează interzicerea educației
religioase făcute copiilor minori. Încă mai botezați copii care n-au
niciun cuvânt de spus?
Se așternu tăcerea.
— Încă o mai faceți? repetă, netulburată de tăcerea lor.
— Nu, n-o mai facem, răspunse una dintre femei.
— Tu ai fost botezată, Saika? o întrebă Tatiana, rupând tăcerea
apăsătoare.
— Nu, nu fac parte din cultul lui Hristos, răspunse fata. Strămoșii
mei erau yazidiți{27}. Nu practicăm botezul.
— O, nu, nu yazidiți. Exclamară femeile, cu gura căscată.
 — Țărănci, țărănci, da’ bine informate! spuse Saika. Nu mai fac
parte din religia asta, doamnelor. Acum sunt pionieră.
— Faci parte din Liga Militanților Atei? întrebă Pașa zâmbind. Sau
ești membră a Grupului Tinerilor Atei?
— Nu, dar când voi împlini optsprezece ani, voi deveni membră
Comsomol (Uniunea Tineretului Comunist) – o organizație cu vederi
moderne și liberale a lumii noi.
Intrigată, Tatiana se desprinse din grupul bătrânelor și o strigă pe
Saika. Aruncându-le o ultimă privire disprețuitoare femeilor, fata îi
prinse din urmă pe frații Metanov, lovind drumul de țară cu
sandalele ei ponosite.
— Ce s-a întâmplat, Tania? o întrebă Saika. De ce sunt bătrânele
atât de atașate de tine? Și Berta te tot mângâia de dimineață. De ce?
— Spune-i, Tania!
— Taci, Pașa!
— Toți oamenii din Luga cred că Tania poate să-i salveze de la
moarte.
— Mai taci odată, Pașa!
Dar Pașa era, ca de obicei, de neoprit.
— Acum șapte ani, o căsuță din sat a luat foc. Acolo stătea singură
Blanca Davidovna, cea mai bătrână femeie din sat. Fiica ei, Berta, pe
care ai văzut-o astăzi dezmierdând-o fără încetare pe Tania, se afla la
Leningrad. Tania noastră a intrat în casă și a ajutat-o pe Blanca să
iasă în timp ce casa ardea din temelii. Când a aflat mama de isprava
ei, aproape că a omorât-o în bătaie pentru că s-a dus acolo, continuă
Pașa râzând. Ar fi fost o ironie, nu-i așa, Taneșka? o întrebă el,
gâdilându-i gâtul umed.
— Pașa, încetează, te rog! spuse Tatiana, cu glas aspru.
— Cum ai scos-o afară? întrebă Saika.
— Nu știu. Nu-mi mai aduc aminte. Nu împlinisem nici șapte ani.
 — Dar de ce te-ai dus acolo în primul rând?
— Nu știu. Nu-mi mai aduc aminte. Nu împlinisem nici șapte ani.
Mi s-a părut că am auzit-o strigând.
— Da – din celălalt capăt al satului! râse Pașa. Ar trebui să auzi
povestea depănată de Blanca Davidovna. Taaaaneșka noastră m-a
luat de mână, continuă el cu ochi scăpărători imitând-o pe bătrână, și
m-a ajutat să ies afară din casa cuprinsă de flăcări! Dezmierdările
bătrânelor ălora nu sunt nimic față de dulcegăriile Blancăi.
— Pașa, dacă nu încetezi, jur că…
Povestea depănată Saikăi îi umplu sufletul Tatianei de o teamă
nefirească. Curajul cu care intrase în casa cuprinsă de flăcări era un
mister chiar și pentru ea, ținând seama de ușurința cu care se speria
de toate lucrurile ce nu puteau fi controlate. Nu-i plăcea să vorbească
și nici să se gândească la cele întâmplate și cu atât mai puțin îi plăcea
privirea iscoditoare pe care i-o arunca Saika. Nu-i surâdea sub nicio
formă gândul de a-i împărtăși fetei lucruri pe care nici ea nu le putea
desluși.
 Saika

În seara aceea, stând în hamacul din mica grădină năpădită de

buruieni, Saika le cântă din lăută. Pașa o asculta fără grai. Saika e
înzestrată cu multe talente, își spuse Tatiana. Fata dădea viață
instrumentului (panduri) cu trei coarde de parcă s-ar fi născut cu el în
mâini. Cântă melodii tradiționale georgiene de care nimeni nu
auzise, piese din Azerbaidjan și câteva marșuri de război sovietice.
— Foarte frumos, Saika, spuse Pașa, fluierând admirativ. Într-
adevăr foarte frumos.
Saika râse cochetă. Tatiana îl privi pe Pașa. Cum putea fratele ei să
fie îndrăgostit de o fată care mirosea atât de urât, înota atât de prost
și avea spatele brăzdat de atâtea cicatrice? Nu, hotărî ea. Nu mai
părea atât de îndrăgostit.
— Cânți frumos, Saika, spuse și Tatiana.
— Melodiile mele le fac oamenilor să vibreze coardele sensibile
ale sufletului, răspunse Saika. Iar în Saki am câștigat bani frumoși cu
lăuta mea.
Tatiana asculta țârâitul greierilor, legănându-se în hamac, când o
auzi pe Saika spunând:
— Mama e ghicitoare.
— Poftim?
— Prezice viitorul. Nu aveți așa ceva în Luga? Credeam că în toate
satele trăiesc ghicitoare. Credeam că sunt pretutindeni.
Pașa și Tatiana păstrară tăcerea. Blanca Davidovna, o femeie
extrem de pioasă, convinsă că păcătuiește ghicind viitorul, o mai
făcea uneori, uitându-se în palmă sau în frunzele de ceai. Oare astea
o făceau ghicitoare?
— Veniți cu mine! le spuse Saika, sărind din hamac. Mama știe cel
mai bine să prezică viitorul. O să vi-l spună și vouă.
 — Se face târziu, Saika, spuse Tatiana, clătinând din cap. Poate
altă dată.
— Nu. Veniți acum! Ce-ați pățit? Vă e teamă? Pașa, te lași mânat
de temerile surorii tale?
Împins de curiozitate, Pașa, care nu putea niciodată să reziste în
fața unei provocări, o târî pe Tatiana după el. Era extrem de curios.
— Dacă ai ști să citești, îi spuse Tatiana în șoaptă, ți-ai aminti
acum de povestea lui Barbă-Albastră.{28} Curiozitatea, dragul meu
Pașa, stârnește adesea regrete amare.
— Mi-aș face griji în privința asta numai dacă aș fi o fetișcană
prostuță, îi răspunse el, tot în șoaptă.
— Pașa, nu simți cum duhnește?
— Ce vrei să spui?
— Miroase îngrozitor. Nu simți nevoia să te ții de nas de fiecare
dată când te apropii de ea?
— Ai luat-o razna, Tania. Pe cuvântul meu. Miroase foarte bine. Și
mai taci din gură!
Intrară în casă însă mama Saikăi, Șavtala, nu era de găsit. Ușile
dormitoarelor erau închise. Copiii se așezară pe canapeaua din
sufragerie, care mirosea a fum, și așteptară.
— O să apară în orice clipă, spuse Saika. Văd că te uiți la cărți,
Tania. Ce fel de cărți îți plac?
— Toate genurile, îi răspunse, privind obiectele ciudate de pe
rafturi.
Tatiana nu-și putea desprinde ochii de la tabloul unui păun
albastru, așezat pe șemineu.
— Nu-ți plac cărțile noastre, Tania? o întrebă Saika, ridicând din
umeri. Pe mine nu mă interesează subiectele abordate de Dickens
sau de Dumas. Mie îmi place Gorki. Maiakovski. Blok.
 — Da, văd, răspunse Tatiana, desprinzându-și cu greu privirea de
la pasărea viu colorată. Gorki, Maiakovski, Blok – au murit cu toții.
Ce părere ai de Osip Mandelștam?{29} îți place? E cel mai bun poet în
viață, din vremurile noastre.
— Cine?
Prin fereastra deschisă, răzbăteau țârâitul greierilor și foșnetul
frunzelor – spulberate deodată de un urlet tânguitor.
Tatiana se uită la Pașa.
— Vorbește-mi despre Mandelștam! spuse iute Saika.
— Se spune că suferă de pneumonie și stă să moară, răspunse
Tatiana, coborând glasul. Dar deda susține că se va zvoni în curând
că și-a curmat zilele mistuit de eul poetic, adăugă apoi, rostind
reverențioasă cuvântul deda.
— Asta susține bunicul tău? Și cine va răspândi acest zvon?
Vaietele se auziră din nou.
Tatiana rămase fără grai.
— Saika… murmură ea.
— Taci, Tania! interveni Pașa.
— Credeam că bunicul tău e profesor de matematică, spuse Saika,
nu un zvonist.
Vaietele sfâșietoare o împiedicau pe Tatiana să poarte o discuție
firească.
— O, Doamne! exclamă în cele din urmă. Ce sunt astea? Vin de
aici, din casă?
Pașa privea podeaua de lemn nemăturată.
— Nu știu, răspunse Saika, pe un ton calm. Au încetat acum. Ce
știe bunicul tău despre trădătorul de Mandelștam?
— Dar cine a spus că ar fi trădător? întrebă Tatiana în șoaptă.
Toate poeziile splendide pe care le-a scris în timpul revoluției și mai
târziu în exil – au fost șterse din cărțile de literatură. Nici numele nu-
i mai este pomenit, de parcă nici n-ar fi existat vreodată. Poate
șoaptele-mi, înaintea buzelor, pe lume au venit, spuse apoi, în șoaptă.
— Așa trebuie tratați dușmanii statului, spuse Saika. Șterși de
parcă nici n-ar fi existat vreodată. Nimic nu trebuie să rămână în
urma lor. Nici măcar o șoaptă.
— Poetul Mandelștam este dușmanul statului? întrebă Tatiana
uluită.
— Firește, răspunse Saika. Crede mai mult în sine decât în stat.
Sinele nostru nu există! Uniunea Scriitorilor ne-a atras atenția să
credem numai în principiile realismului socialist. Eul poetic nu mai
există. A sfidat toate preceptele și legile doctrinei. De aceea a devenit
dușmanului statului.
— Credeam că nu știi cine e Mandelștam, Saika, spuse Tatiana,
după câteva clipe de tăcere.
— Mai știu câte ceva despre el, îi răspunse indiferentă.
— Da, pentru cineva care a trăit în creierul munților, păstorind
capre, fără să citească ziare sau cărți, știi chiar… foarte multe lucruri,
spuse Tatiana, cu nuanțe de nedumerire în glas.
Răspunsul Saikăi era presărat, însă, cu o mândrie de păun.
— Ți-am spus deja, Tania, că fac tot ce-mi stă în putință să aflu
totul. De-aia și vreau ca mama să vă ghicească viitorul.
Urletele înfiorătoare sfâșiară din nou tăcerea.
— Trebuie să plecăm, spuse Pasa deodată, sărind în picioare.
— Nu, nu, mai stați! spuse Saika. O să vină în orice clipă.
— Nu. Hai, Tania! insistă Pașa, apucând-o de mână și trăgând-o în
picioare.
— Saika, ce sunt urletele astea? întrebă Tatiana. Ar trezi până și
morții din morminte! Doar nu le scoate mama ta!
— Tania, hai să mergem!
 — Fratele tău are dreptate, spuse Saika, rămânând pe canapea. Ar
trebui să plecați.
Pașa o trase de braț. Dar ea stătea încremenită pe loc, privind cu
îngrijorare ușile închise și ferestrele deschise.
— Par… mai degrabă… urlete de pisică.
— Or fi pisici, răspunse Saika. Sau coioți.
— Coioți… repetă Tatiana. Animale carnivore din familia
canidelor? În Luga? Trăiesc lupi în Luga, Pașa? îl întrebă apoi pe
fratele ei, țintuindu-l cu privirea.
— Nu știu, Tania, îi răspunse, trăgând-o după el. Tu și întrebările
tale! Chiar nu știi să te oprești vreodată?
— Rămâne pe altă dată, le strigă Saika. Mama o să vă ghicească
viitorul altă dată.
Ieșiră în aerul nopții. Nici afară nu era mai bine. Urletele, ce
răzbăteau din casa familiei Kantorov, erau la fel de sfâșietoare. Peste
drum, în căsuța lor de vară, Dașa și babușka se uitau afară,
bombănind și trântind geamurile. Când Tatiana și Pașa intrară în
casă, deda, mic și corpolent, cu chipul fin ca sticla și părul cărunt,
stătea liniștit pe scaunul lui de pe prispă, concentrat să descâlcească
firele de undiță, de parcă nici nu auzea ce se petrece în jurul lui.
Dar babușka auzea prea bine. Mai corpolentă ca deda, cu părul
nins și glas imperios, murmura fără încetare, trântind geamurile:
— Rușine! Să le fie rușine!
Apoi rămase fără cuvinte. Dădu drumul la radio. Dar nu prinse
niciun post – doar un vâjâit.
Nimeni nu știa ce să spună. În afară de deda, ocupat cu undițele
lui, toți ceilalți o priveau nervoși pe Tatiana.
— Avem niște scoruș? întrebă babușka. Se spune că alungă
spiritele.
 — Anna! o strigă deda, ridicând glasul, lucru ce nu-i stătea deloc
în fire. N-ai altceva mai bun de făcut? Auzi, scoruș!
Tatiana izbucni în râs.
Mai târziu, în puterea nopții, după ce babușka și deda se duseseră
de mult la culcare, Dașa, Pașa și Tatiana stăteau pe prispă în jurul
lămpii cu kerosen și vorbeau despre Saika și cicatricele ei.
— S-a dezbrăcat complet în fața voastră? întrebă Dașa, nevenindu-i
să-și creadă urechilor. Mâine o să-i atrag atenția să nu mai facă așa
ceva. Dacă nu mă ascultă, jur că o să-i spun totul mamei ei.
Pașa tuși. Tuși și Dașa.
Tatiana zâmbi.
— Cui, ghicitoarei celei zgomotoase?
Fratele și sora ei tușiră din nou.
— Chiar nu te pasionează subiectul, Tania? o întrebă Pașa,
schimbând firul discuției. O ghicitoare adevărată! Interesant, nu
crezi? Cineva care îți sondează viitorul și îți descoperă cărarea vieții?
N-am cunoscut niciodată vreo ghicitoare. Blanca Davidovna cu
frunzele ei de ceai nu se pune la socoteală. Nu ești curioasă să-ți afli
viitorul?
— Nu, răspunse Tatiana. Nici cât negru sub unghie.
Stătea pe podea, între picioarele Dașei, privindu-l pe Pașa cum
amesteca un teanc de cărți, în timp ce Dașa îi împletea părul,
legându-i cosițele cu panglici de satin. Simțindu-i atingerea blândă a
mâinilor, Tatiana închise somnoroasă ochii.
— De ce nu? o întrebă Pașa.
— Da, Tania, spuse și Dașa. M-ar interesa să-mi aflu viitorul.
— Păziți-vă de prooroci mincinoși! Ei vin la voi îmbrăcați în haine de oi,
dar pe dinăuntru sunt niște lupi răpitori{30}, șopti relaxată Tatiana,
râzând amuzată de comparația cu lupii.
Pașa și Dașa păstrară o expresie gravă pe chip.
 — Cine spune că este un proroc mincinos? întrebă sora ei. De
unde ai auzit asta?
— De la Blanca Davidovna.
— Mai ai și alte întrebări, Tania? spuse Pașa tușind din nou, de
parcă avea un os de pește înfipt în gât. Pentru mine… sau pentru
Dașa?
— Dacă vă credeți atât de deștepți amândoi și știți toate
răspunsurile, spuse Tatiana privindu-l cu drag printre gene, de ce vă
mai duceți la ghicitoare?
 O vizită inoportună

Mama se întoarse de la Leningrad vineri seara. Dar nu era

singură. Ci însoțită de Mark. Mark, șeful Dașei, medicul stomatolog.
Când Tatiana se uită pe geam și îi văzu venind pe drumul colbuit,
sări din pat și se duse într-un suflet pe pridvorul din spatele casei,
unde sora ei citea ziarul. Tatiana o zgâlțâi de umeri, spunându-i
printre dinți:
— Mama vine cu Mark, Dașa! Cu Mark!
Ce încurcătură! Iar după groaza ce se citea pe chipul Dașei,
cuvântul încurcătură era doar un eufemism. Și, deși realiza doar pe
jumătate gravitatea lucrurilor, Tatiana știa că în ultima săptămână,
după ce-și termina treburile casnice, Dașa se îmbrăca elegant și
dispărea ore întregi în pădure cu Ștefan.
Mark veni îmbrăcat la costum. Avea în jur de treizeci și ceva de
ani și începuse să-și piardă părul. Dașa se fâțâia de colo colo,
vorbind fără rost și chicotind – în cele din urmă, îi oferi o ceașcă de
ceai. Babușka îi oferi o tărie. Ca de obicei, deda nu spunea nimic.
Au mâncat. Purtau o discuție greoaie, care se tot împiedica. Dașa
vorbea cu Mark despre vreme, Leningrad, nopțile albe și muncă.
Deda vorbea cu Mark despre Hitler, despre Italia, Abisinia și Spania.
Tatiana asculta tăcută. Mama stătea istovită lângă Pașa și îi punea
diverse întrebări – majoritatea numai despre el. Cum se simțea? Cum
dormea? Cum mergea pescuitul? Cum se purta Tatiana?
La ora zece seara, când părea mult prea târziu pentru alte vizite,
cineva le bătu la ușă. Deda o trimise pe Tania să deschidă. În prag se
aflau Ștefan și Saika.
Dașei îi scăpă un geamăt printre buze.
Tatiana rămase încremenită pe loc, fără să spună nimic. Babușka îi
sări, în cele din urmă, în ajutor, exclamând:
 — Tatiana Georgievna! Ce-ai pățit? Invită-ți prietenii înăuntru!
Poftiți, vă rog! Poftiți!
Oftând, Tatiana se așeză lângă Dașa, care se îndepărtase puțin de
Mark. Sora ei reuși cu greu să se ridice în picioare când Saika și
Ștefan intrară înăuntru.
Dașa părea atât de consternată încât deda se văzu nevoit să
intervină și să facă prezentările. Cu o mină gravă pe chip, Ștefan îi
strânse mâna lui Mark, care îi răspunse cu zâmbetul pe buze.
Câteva minute, deda păstră tăcerea, apoi le spuse că se duce la
culcare, luând-o și pe babușka cu el.
— Hai să lăsăm copiii în pace, Anna! Se descurcă singuri.
Tatiana nu era atât de convinsă. Îi întrebă dacă voiau să joace
domino. Cei din familia ei refuzau de obicei să joace domino cu ea,
dar Mark îi acceptă propunerea și jucă distrat vreo șase partide. Și
pierdu de fiecare dată. Ca să-l facă să se simtă mai bine, Pașa îi spuse
că el nu câștiga niciodată chiar de-ar fi încercat să vrăjească piesele.
Discuția părea să se împotmolească la fiecare pas. Mark le spunea
fără încetare că avea un sfârșit de săptămână liber, lucru rarisim
pentru el. Era dentist și lucra împreună cu Dașa tot anul, cu excepția
lunilor de vară. Observase, probabil, privirile reci pe care Ștefan i le
arunca Dașei, căci tăcu, întrerupând cu totul firul – și așa sacadat – al
conversației. În cele din urmă, Ștefan se ridică în picioare, spunându-
le că trebuie să plece.
În clipa aceea, Saika îi întinse Dașei un șal:
— L-ai uitat la noi acasă alaltăseară când te-ai întors de la
plimbare cu Ștefan.
Încruntată, Tatiana își aținti privirea în altă parte. Era un dezastru.
Ce urmărea Saika? Cerându-și scuze, Tatiana se retrase în camera ei.
În doar câteva clipe, Saika îi bătu la geam, întrebând-o dacă voia să
vină afară. Tatiana o refuză.
 După ce stinse lumina și era cât pe ce să adoarmă, auzi voci în
curte. La început, crezu că era tot Saika, dar recunoscu în cele din
urmă glasul Dașei și al lui Mark – ea încerca să vorbească în șoaptă,
el cu voce tare.
Tatiana nu voia să audă ce vorbesc, dar cum nu putea să închidă
geamul fără să le dea de știre că e trează, își puse perna în cap și
începu să îngâne niște sunete nedeslușite. Glasul ridicat al Dașei îi
stârni însă curiozitatea, iar Tatiana dădu perna la o parte să asculte
discuția.
— De ce-am venit aici? spunea Mark. Pentru că am vrut să fim
împreună, Dașa. Am crezut că și tu îți dorești asta.
— Totul s-a terminat între noi, răspunse Dașa. Știu că îți imaginezi
că trăim o aventură și nu-ți cer nimic mai mult. Că orele
„suplimentare” petrecute la cabinetul din Leningrad îmi sunt
suficiente. Dar nu credeam că îți datorez și timpul petrecut la Luga.
Tatiana începu din nou să îngâne încet. Mark spuse ceva.
— Asta e tot ce vrei, nu-i așa? întrebă Dașa. O partidă de un sfert
de oră în timpul pauzei de masă sau între consultații, pe canapeaua
de la recepție, înainte să te întorci la soția ta, iar eu acasă, unde mă
culc în același pat cu sora mea. Mai vrei și altceva, Mark? Pentru că
nu mi-ai dat de înțeles că ar mai fi și altceva. Am crezut că la asta se
rezumă relația noastră.
Tatiana începu să îngâne din nou.
Mark spuse ceva. De genul:
— Dar eu te iubesc.
— M-ai iubit și anul trecut când am rămas însărcinată…?
O, nu! îngână și mai tare.
— Ai uitat ce mi-ai spus atunci? Poate că ai vrut să-mi spui că mă
iubești, dar eu am auzit cu totul altceva: N-avem ce să facem, Dașa.
N-avem unde să ne ducem. Poate că așa îmi spuneai tu că mă
iubești. Și știam că ai dreptate. M-am plâns eu de ceva? Ți-am cerut
să vii cu mine la clinică? Nici vorbă! M-am dus singură după
program și am stat la rând ca multe alte femei. Apoi, altcineva, o
femeie complet străină, m-a ajutat să ajung acasă. A doua zi, am
venit la muncă. Și am luat-o de la capăt cu tine. Apropo, Mark, și eu
te iubesc, spuse Dașa plângând.
Tatiana îngâna în continuare.
— M-am resemnat cu viața ce mi-a fost hărăzită, continuă Dașa.
M-am resemnat la doar douăzeci și unu de ani.
Tatiana nu reușea să îngâne suficient de tare ca să nu mai audă
glasul înecat în lacrimi al surorii ei.
— Dar vreau să-ți spun ceva. Prefer cinci minute fierbinți în
compania lui Ștefan, într-un luminiș din pădure, în locul celor doi
ani petrecuți cu tine pe o canapea înghețată.
— Te iubesc, te iubesc cu adevărat, spuse Mark cu glas stins. Am
venit să te anunț că vreau să-i spun soției mele că ne despărțim.
— Ar fi bine să faci mai mult decât să găsești o cale prin care să i-o
spui, Mark. Ar fi bine să găsești o cale prin care s-o și faci.
— M-am gândit că am putea să locuim la cabinet până primim o
locuință de la stat.
— La cabinet? Unde, pe canapea?
Dașa făcu o pauză. Își spuseră apoi în tăcere niște lucruri pe care,
din fericire, Tatiana nu le auzi.
— De ce nu-i spui să plece în altă parte? continuă Dașa. Ea trebuie
să plece, nu tu. De ce trebuie să rămână în apartament? Doar e casa
ta. E pe numele tău. E problema ei dacă n-are unde să stea.
Mark îi spuse ceva ce Tatiana nu reuși să audă. Auzi, însă,
cuvintele pline de durere ale Dașei:
— Glumești, nu-i așa? O, Doamne Dumnezeule! O, Doamne!
 — M-a anunțat abia săptămâna trecută, spuse iute Mark. N-am
știut nimic. Susține că e ilegal să mai scape acum de el.
— Da, un motiv serios ca să păstrezi un copil! strigă Dașa.
— Mi-a spus că nu vrea să scape de el.
— Ți-a spus că vrea să păstreze copilul și tu stai aici cu mine, sub
un cireș înflorit, încercând să găsești o cale prin care s-o părăsești?
Tatiana auzi zgomot de îmbrânceli, de palme și de pași, apoi
cuvintele mânioase ale Dașei:
— Ești de milioane, Mark. Ești realmente de milioane.
Mark rămase afară să fumeze. Tatiana îl auzea, chiar și cu perna în
cap, cum rupea crengi, murmura singur și aprindea țigară după
țigară.
Se întoarse la Leningrad a doua zi de dimineață în zori. Nu-l văzu
nimeni, în afară de Tatiana, care îl privea mergând cu umerii
gârboviți și geanta în mână, târșâindu-și picioarele prin colbul
drumului. Îl urmări cu privirea până dispăru în zare, în timp ce
vacile ieșeau la păscut, legănându-și tălăngile.
Cu gândul la sora ei, Tatiana nu mai reușea să citească nici măcar
un rând din carte.

După ce se duseseră amândouă la baia publică a femeilor (banya),

în seara aceea de sâmbătă Tatiana și Dașa se întorceau alene acasă,
îmbăiate și curate, încinse și îmbujorate. Saika, rămasă acasă, o
întrebă pe Tatiana dacă voia să vină la joacă, dar o refuză din nou.
Ajunse acasă, Dașa îi făcu Tatianei un șodou din lapte proaspăt,
zahăr și gălbenuș de ou și, după ce-l bău, Tatiana își așeză capul în
poala surorii ei pe canapeaua de pe pridvor.
— Draga mea surioară Dașenka!
— Da, îi răspunse mâhnită.
— Vrei să-ți spun un banc? o întrebă Tatiana, înghițind în sec.
 — O, da, te rog! Mi-ar prinde bine să aud un banc. Spune-mi-l, te
rog!
— Ca Președinte al Prezidiului Sovietic, Stalin apăru în fața Casei
Parlamentului să țină un scurt discurs de vreo cinci minute. După
discurs, urmară aplauzele. Membrii plenului stăteau în picioare și
aplaudau. Un minut. Apoi încă unul. Și încă unul. Și tot aplaudau. În
tot acest timp, Stalin stătea la pupitru și asculta aplauzele cu un
zâmbet umil pe buze. Părea întruchiparea desăvârșită a modestiei. Și
aplauzele continuară încă un minut. Nimeni nu știa ce să facă.
Așteptau cu toții un semn de la președinte, dar acesta întârzia să
apară. Și continuară să aplaude. Nimeni nu se opri preț de
unsprezece minute. Și nimeni nu știa ce să facă. Cineva trebuia să
pună capăt aplauzelor. Dar cine? Și continuară. Douăsprezece
minute. Apoi treisprezece. Președintele continua să stea la pupitru.
Și plenul încă aplauda. Paisprezece minute. Apoi cincisprezece. În
cele din urmă, Secretarul Departamentului de Transporturi se opri.
Și, odată cu el, întreaga sală. În săptămâna următoare, acesta a fost
împușcat pentru trădare.
— Tania! exclamă Dașa uluită. Ăsta-i banc? Și hazliu pe deasupra?
— Da, răspunse Tatiana. E cât se poate de hazliu, căci lucrurile ar
putea sta și mai rău. Ai putea fi Secretarul Departamentului de
Transporturi.
— Ai luat-o razna! spuse Dașa, dând-o la o parte și ridicându-se în
picioare ca să-și aprindă o țigară. De la cine naiba auzi bancurile
astea?
— De la Blanca. Berta. Oleg. Deda. Lumea adoră să-mi spună
diverse lucruri.
— Îți interzic să mai stai de vorbă cu ei.
— Da’ ce, ești mama ca să-mi interzici?
Dașa păstră tăcerea în timp ce își aprinse țigara.

Î
 — Îți cer iertare, spuse Tatiana, mângâind-o pe braț. Apropo, când
pleacă mama? M-a pedepsit din nou. N-am voie să ies din casă patru
zile.
— Bine ți-a făcut! Era cât pe ce să cadă în gropile pe care le-ai
săpat în pământ.
— Nu erau pentru ea. Ci pentru Pașa.
— Nu l-am văzut pe Pașa luându-ți apărarea când mama te bătea
cu urzicile.
Tatiana își frecă picioarele pline de bășici. Nu știa ce să mai spună.
— Dașa… ești supărată?
— De ce să fiu supărată? o întrebă, cu chipul plin de amărăciune.
Tatiana o fixă în tăcere cu privirea.
— Nu-ți mai băga nasul în treburile adulților, Taneșka! Ai înțeles?
murmură Dașa. Ne rezolvăm problemele și fără tine.
Tatiana își drese glasul.
— Pot să-ți pun o întrebare?
— Ce anume?
— Crezi că încep să mă maturizez în curând? Oare încep să-mi
crească… anumite lucruri?
— Hai afară, năzdrăvano! chicoti Dașa cu un licăr vesel în ochi.
Coborâră treptele în curte.
— Hai să stăm împreună în hamac! spuse Dașa.
Tatiana i se cuibări fericită în brațe, în timp ce Dașa legăna
hamacul cu picioarele.
— Taneșka, de ce te grăbești să crești? o întrebă afectuoasă.
— O, nu, te înșeli! răspunse Tatiana. Dimpotrivă. Mă întreb doar
câți ani de tihnă mai am.
— Poftim?
— Exact. Uită-te în ce mocirlă te zbați doar pentru că ai sâni și păr
pe corp! Mă întreb când se vor duce de râpă toți anii ăștia frumoși pe
care îi trăiesc acum.
— Tania, cât de nostimă poți să fii! răspunse Dașa, strângând-o în
brațe. Cum naiba o să ai tu părul negru, mi-e peste putință să înțeleg.
Nu cred că o să ai deloc, dar dacă o să-ți crească, nu va fi în niciun
caz negru.
— Am deja puțin, spuse Tatiana sfidătoare. Oricum, n-ai de unde
să știi. Mama zice că era blondă când era tânără – și uite cum arată
acum!
— Da, știu ce zice mama. Dar sunt sceptică. Și babușka zice că
avea patruzeci și șapte de kilograme când s-a măritat.
— Mai taci! răspunse Tatiana.
Izbucniră amândouă în râs, legănându-se încet în hamac.
— Vreau doar puțină dragoste, Taneșka, șopti Dașa. Doar atât.
Puțină dragoste.
Flacăra lămpii cu kerosen de pe pridvor stătea să se stingă.
Greierii spulberau tăcerea nopții cu țârâitul lor. Tatiana adormi în
aerul înmiresmat, fără grijile, fără lanțurile și poverile adulților.
 O discuție între fete, noaptea, în copac

— Dormi, Tania? o strigă Saika.

Da, dormea. Fericită, în patul ei. Gemu, vădit nemulțumită. O, nu!
Iarăși Saika?
— Hai afară cu mine!
Când avea de gând să nu se mai furișeze la geamul ei?
— Cât e ceasul?
— E târziu. Hai, vino! N-o să știe nimeni.
— Glumești? Vin la fiecare cinci minute să vadă ce fac. În plus,
sunt pedepsită.
— De ce te culci atât de devreme? Am crezut că citești.
Dacă era după Saika, Tatiana trebuia să se culce târziu și să se
trezească devreme. Oare când avea să aibă parte și de puțină tihnă?
Se ridică, fără tragere de inimă, în capul oaselor.
— Hai afară! În curtea mea.
— Și ce facem?
— Nimic. Stăm de vorbă. Am adus ceva.
De când Saika îi bătea la geam în fiecare dimineață și seară,
Tatiana dormea în chiloți și maiou. Își puse o rochie și sări pe
fereastră. Străbătură curtea printre urzici și țambre rupte de gard. Se
urcară într-un copac – Tatiana pe o creangă groasă deasupra Saikăi,
ce alese să stea mai spre poale. Scoase două țigări și îi oferi una
Tatianei.
— Le-am furat de la mama. Ia și tu una!
— Le-ai furat de la mama ta?
— Nu-i mare lucru, răspunse Saika, râzând. Doar niște țigări. Nu
i-am furat sufletul nemuritor.
— Recunoști atunci că păcătuiești, spuse Tatiana și refuză țigara.
— Hai, fii serioasă! Nu fi găgăuță! Toată lumea o face.
 — Ce anume? Fură de la părinți?
— Nu, fumează, îi răspunse, aprinzându-și mândră țigara. Fumez
de la nouă ani.
— Grozav!
Ce căuta oare cu Saika în copaci? Adevărul era… că se lăsase
mânată de curiozitatea legată de cicatricele-i de pe spate. Nu erau
doar urmarea unei simple pedepse înfăptuite de un părinte mânios
pe năzbâtiile copilului său. Nu, Saika nu purta cicatricele unor
simple bătăi – ci un adevărat stigmat. Stigmatul dezonoarei –
văzându-le, gândul îți zboară, fără doar și poate, la singurele fapte
condamnabile, învăluite în ocară.
Nimic nu spulbera tăcerea nopții. Frunzele copacilor miroseau a
ghindă și a pădure. Tatiana o privea de sus pe Saika trăgând din
țigară și suflând apoi fumul, în timp ce scrumul îi cădea în poală.
Mirosul de țigară se împletea cu miresme de flori, apă dulce, pământ
reavăn și iarbă umedă. Poate că furtul țigărilor îi provocase Saikăi
atâtea necazuri. Tatiana nu avea de unde să știe. Nu voia să facă
speculații, voia s-o întrebe fără ocolișuri. Era mânată de curiozitate,
iar Pașa o îndemna de câteva zile bune să-și dea frâu liber
curiozității. „Hai, Tania, fă-o odată! Te place. Numai de tine vorbește.
O să-ți povestească totul. Trebuie doar s-o întrebi.” Iar Dașa îi ținea
isonul: „Are dreptate. Nu e frumos să ignori niște lucruri atât de
grave.” „Dar nu credeți că mi-ar povesti singură dacă ar vrea să le
cunosc?” îi întrebase Tatiana. „Nu! Dacă o întrebi înseamnă că te
interesează.”
Până și babușka o sfătuise să întrebe. (Mama n-o îndemnase să
facă nimic, dar mamei nu-i păsa ce se petrece în jurul ei.) Numai
deda, care citea tăcut pe canapea, ascultase discuția până la capăt și,
ridicându-și ochii din paginile ziarului, îi spusese să nu-și bage nasul
unde nu-i fierbe oala, pentru că nu era treaba ei.
 Așa decretase deda. Iar Tatiana stătea acum în copac și încerca să
uite cuvintele lui deda, pentru că își dorea foarte mult să cunoască
adevărul din spatele cicatricelor Saikăi.
— Crezi că i-am zăpăcit pe prietenii tăi alaltăieri? o întrebă ea,
râzând. N-au mai văzut niciodată o fată complet goală? Tu nu te
dezbraci în fața lor, Tania?
— Dar eu sunt o copilă.
— Și așa vrei să rămâi? șopti Saika.
— Poftim?
Fata continuă să fumeze, clătinând din cap, în timp ce Tatiana își
formula cu grijă întrebările.
— Ei bine? spuse Saika. Vrei să le atingi?
Acum era rândul Tatianei s-o privească zăpăcită.
— Ce să ating? o întrebă cu glas domol.
— Cicatricele, prostuțo, răspunse Saika, râzând și dându-și jos
rochia până la brâu.
Întinzând mâna, Tatiana atinse ușor una dintre crestăturile de pe
spatele fetei, dar Saika tresări și se îndepărtă ușor. Tatiana întinse din
nou mâna ca s-o mângâie cu degetele, dar fata tresări iar și, scoțând
un suspin, se îndepărtă și mai mult, gata să cadă din copac, suficient
cât Tatiana să n-o mai atingă.
— Ce s-a întâmplat? o întrebă ea. Sper că… nu te-a durut, nu-i
așa?
— Nu, nu, răspunse Saika. Doar că… îngăimă apoi, întorcându-se
cu fața spre Tatiana, cu rochia lăsată încă până la brâu și sânii
fremătându-i odată cu răsuflarea-i întretăiată. Vrei să-i atingi? o
întrebă cu glasul răgușit, făcând-o pe Tatiana să se îndepărteze, la
rândul ei, complet stânjenită.
— Nu, îi răspunse, înghițind în sec. Dar… cum ai căpătat
cicatricele astea, Saika?
 — Am făcut ceva ce n-a fost pe placul tatălui meu, îi spuse fata,
oftând și trăgându-și rochia pe umeri.
— Ce anume?
— N-am… fost cuminte.
— De aceea ați venit aici? De aceea ați plecat din Saki?
— Crezi că tata și-ar părăsi postul din cauza unei probleme
personale atât de mărunte? o întrebă Saika, privind-o cu uimire.
— Postul de păstor? întrebă Tatiana cu aceeași uluire în glas.
— Plecarea noastră n-are nicio legătură cu asta, spuse fata, cu
ochii învăluiți într-o umbră întunecată. Povestea nici nu s-a
întâmplat în Saki, ci cu mult înainte. Dar când ne-am terminat
treaba, am plecat și am venit unde era de muncă. Nu e nicio legătură
între ele.
— La ce problemă personală te referi? o întrebă Tatiana, după o
scurtă șovăială.
— M-am încurcat cu un băiat de acolo, răspunse Saika pe un ton
indiferent. Și tata s-a supărat pe mine.
— Te-ai încurcat cu un băiat de acolo, repetă Tatiana, cu glasul
lipsit de orice expresie.
— Da.
— Și tatăl tău te-a bătut în halul ăsta? continuă Tatiana, încercând
s-o spună pe același ton lipsit de expresie, dar nu reuși.
Saika zâmbi. Fără emoție în ochi.
— Ce crezi că ți-ar face tatăl tău, Tania, dacă te-ai încurca cu un
băiat de prin vecini? o întrebă apoi.
— Nu știu, răspunse Tatiana, fără emoție în glas. S-ar putea să nu-
l privească cu ochi buni pe băiatul din vecini.
— Dar cine spune că tata l-a privit cu ochi buni pe băiatul din
vecini?
Văzând-o fără grai, continuă:
 — Ce te uimește mai tare, Taneșka? Faptul că m-am încurcat cu un
băiat? Sau bătăile încasate?
— Reacția stârnită de faptele tale, răspunse Tatiana cu prudență.
Mie îmi place fizica, Saika, adăugă încet, adâncită în gânduri. Ca și
matematica, fizica este o știință exactă, guvernată de legi absolute ce
conduc materia – de lucruri solide, care au masă și ocupă spațiul.
Lucruri pe care le poți atinge și vedea. Una dintre aceste legi ale
fizicii spune că pentru fiecare acțiune există o reacțiune egală și de
sens opus. Îmi place legea asta.
Tatiana se opri. Ascultase prea multe discuții purtate de adulți în
ultimul timp și nu voia să-i spună că povestea îi evoca dreptatea
umană mai mult decât ar fi vrut s-o recunoască.
— La fel ca și legile lui Newton, care s-au născut din principii ce
stăpânesc lucruri neștiințifice, există lucruri pe care nu le putem
atinge și nici vedea. Lucruri invizibile și iraționale, ce guvernează
poveștile umane și ne orânduiesc miturile, legendele, basmele și
comportamentul. Toate acțiunile noastre au o semnificație – și, de
aceea, au și consecințe.
— Corect, răspunse Saika. E cât se poate de logic. Am greșit și am
fost pedepsită. O lege perfect newtoniană. Legea talionului – ochi
pentru ochi.
— Nu cred că tatăl tău a încercat să te pedepsească, spuse Tatiana.
Cred că a încercat să te omoare.
— Îl judeci pentru că m-a tratat prea aspru? întrebă Saika, stând
rigidă pe creanga de copac.
— Nu, nici vorbă, nu judec pe nimeni.
— O, Tania! exclamă Saika, aprinzându-și altă țigară. Poate că
înțelegi legile fizicii, dar nu înțelegi mai nimic din natura umană. Nu
înțelegi dreptatea popoarelor azere.
 — E unică această dreptate azeră? o întrebă Tatiana, cu privirea
ațintită printre crengile copacilor.
— De unde știi că nu e vorba de legea talionului? spuse fata, cu
zâmbetu-i caracteristic, încărcat de tâlcuri ascunse.
— Știi ceva? Trebuie să plec, spuse deodată Tatiana după câteva
clipe de tăcere. Sau voi primi și eu o mamă de bătaie fără pic de milă.
— Asta crezi? întrebă Saika pe un ton complet schimbat – rece,
aproape amenințător. Că am primit o mamă de bătaie – fără pic de
milă?
Tatiana nu-i răspunse. Era evident că nu de milă avusese parte
Saika.
— Unde se vorbește despre milă în teoriile tale newtoniene?
continuă fata, pe un ton plin de sarcasm. Cine presară milă printre
legile fizicii, Tatiana?
Rămase tăcută, simțind fiori de teamă pe șira spinării.
— Mi-am dezonorat familia și am acoperit-o de ocară, adăugă
apoi.
— Bine, Saika, răspunse Tatiana, cu ochii ațintiți în pământ.
— De unde știi că dreptatea tatălui meu n-a fost scăldată în milă?
continuă Saika. Tata spune că a fost îndurător cu mine. Ce zici de
asta? Cum judeci asta?
— Nu sunt în măsură să judec pe nimeni, răspunse Tatiana, sărind
din copac, de la doi metri înălțime, printre fluierăturile de uimire și
aplauzele Saikăi.
Fără să mai privească în urmă, sări gardul și, trecând printre
urzici, se cățără pe geam în dormitorul ei. Își dorea să poată încuia
fereastra.
Somnul avea să se lase îndelung așteptat.
 Tatiana și cireșul

Pașa o auzi pe Tatiana înainte s-o vadă. Volodia și Kiril Iglenko

stăteau la poalele unui cireș imens de la capătul drumului de țară.
— Sunteți gata? ciripea Tatiana. Prindeți-le!
Volodia și Kiril se uitau în sus cu gurile căscate. Pașa văzu cum
ceva mic și roșu căzu din copac. Kiril prinse cireașa cu mâna și o
băgă în gură. Urmă o altă cireașă. De această dată, o prinse Volodia
și o băgă în gură. Stăteau cu privirile ațintite în sus spre Tatiana.
Când se apropie, Pașa o văzu stând cocoțată pe două crengi de cireș,
cu picioarele larg depărtate. Clătină din cap și grăbi pasul, înjurând
în barbă. Ajungând la poalele cireșului, fără să se uite la sora lui și
fără să le adreseze vreun cuvânt – nici ei, nici prietenilor lui – îi
împinse cât mai departe de cireșele ce cădeau fără încetare.
— Ce faceți? îi întrebă mânios.
— Poftim? Nimic. Ne aruncă cireșe, răspunse Volodia, clipind cu
inocență.
— Plecați dracului de aici! le ordonă Pașa, coborând glasul. Cu
cine credeți că vorbiți? Nu sunt Tania. V-am spus de nenumărate ori
să nu vă apropiați de ea. Plecați imediat de aici!
— Pașa!…
— V-am spus să plecați!
Se îndepărtară alene, făcându-i cu mâna Tatianei.
— Pașa, îl strigă ea, ce i-ai spus sărmanului Volodia? De ce l-ai
alungat ca pe o muscă?
Pașa se opri, ridicându-și privirea spre ea. În speranța că, poate, se
înșela, că, poate, de această dată, sora lui nu-și ridicase rochia până
în brâu, că poate și-o băgase între picioare, ascunzându-și chiloții și
coapsele albe de privirile lacome ale celor doi adolescenți.
Dar nu se înșela.
 — Coboară, Tania! îi spuse el, oftând adânc.
— De ce? Vino tu aici! Vrei niște cireșe?
— Nu!
Îi aruncă oricum un pumn de cireșe. El le azvârli cât colo,
spunându-i cu resemnare în glas:
— Coboară, te rog!
Sări din cireș ca o pisică într-o rochie cu modele florale, aterizând
pe vârfurile metatarsienelor, cu genunchii îndoiți, fără să scoată
vreun zgomot. Ridicându-se în picioare, îl cercetă pe Pașa cu
privirea.
— Ce-i cu tine?
— Nimic, îi răspunse. Tania, când ai de gând să…
Se opri, lăsând cuvintele suspendate în aer. Chipul ei îmbujorat,
surâzător și fericit îl lăsa fără grai.
— Când am de gând să ce?
— Nimic, las-o baltă! Hai să mergem! Dașa face cartofi.
— O, cartofi! Ce să zic! N-am mai mâncat asemenea bunătăți! De
unde i-a luat?
— Lasă maimuțărelile și hai să mergem! Nu pot să mănânc
maimuțăreli la prânz, Tania!
— Eu o să mănânc, în schimb, cireșe, îi ripostă Tatiana,
înghiontindu-l, dar fratele ei nu avea chef de joacă.
Ajungând acasă, Tatiana se duse în camera ei să citească, iar Pașa
se așeză afară lângă Dașa, care curăța cartofi.
— Dașa, ce-ai de gând să faci în privința Taniei?
— O, nu! Ce-a mai făcut de data asta?
— Știi unde am găsit-o iar?
— În cireș? râse Dașa.
Pașa dădu din cap exasperat.
— Vorbește cu ea, Pașa!
 — Sunteți surori. Discuția asta se pretează mai bine între fete.
— Crezi că eu ar trebui să-i spun?
— Face paisprezece ani săptămâna viitoare! Nu mai poate să fie
atât de naivă. Nu mai e o copilă.
— Dar exact asta e, Pașa, o copilă, îi răspunse Dașa, zâmbind.
— Dar nu se cuvine.
— Atunci încearcă să stai de vorbă cu ea!
— Nu pot. Vorbește tu cu ea!
— Dacă ascultă de cineva, atunci deda e cel mai nimerit să discute
cu ea.
— Nici prin cap nu-mi trece să vorbesc cu ea, răsună vocea
puternică a lui deda, ascuns printre straturile de castraveți.
Ieși dintre rândurile de castraveți cu părul răvășit, ținând o sfoară
în mână.
— Dacă ar fi să vorbești cu cineva, Pașa, atunci cel mai bine ar fi s-
o faci cu prietenii tăi. La urma urmei, nu Tatiana este cea care nu se
poartă cum se cuvine.
Cei doi frați nu mai spuseră nimic.
Deda îi scrută în tăcere câteva clipe, spunând apoi:
— N-aveți altceva mai bun de făcut? Dacă-i veți pomeni Taniei
ceva pe tema asta, nu va mai fi niciodată prietenă cu ei. Vreți să-i
stricați vacanța de vară? N-o să se mai joace niciodată cu
descătușarea de acum, n-o să mai înoate în râu alături de voi, n-o să
vă mai sărute pe neașteptate cum o face acum și nici n-o să mai stea
vreodată în poala voastră. N-o să mai facă niciodată nimic din ce
face acum doar pentru că s-a urcat în blestematul vostru de cireș.
Asta vreți?
Dașa și Pașa păstrară tăcerea.
— Așa ziceam și eu. Sora voastră știe tot ce trebuie să știe. De ce n-
o rogi să te învețe pe tine cum să te porți, Dașa? Lăsați-o în pace! Iar
tu, Pașa, stai serios de vorbă cu mânjii ăia sălbatici pe care îi numești
prieteni – căci, de n-o faci tu, o s-o fac eu!
— Despre ce să vorbească? interveni Tatiana, ieșind pe treptele
pridvorului.
— Despre nimic, răspunse Dașa.
Deda o sărută pe Tatiana în creștetul capului, apoi se întoarse să
lege răsadurile de castraveți.
Pașa o întrebă dacă îi auzise vorbind.
— Da, v-am auzit că vă certați.
— Dar ai auzit despre ce ne certam?
— Dacă v-aș asculta de fiecare dată când vă certați, n-aș mai citi
nici măcar un cuvânt, răspunse Tatiana, râzând. Acum de ce vă mai
certați?
— Pentru nimic anume, răspunse Dașa. Du-te să așezi masa, te
rog, și să tai pâine! Nu uita să-mi păstrezi bucata cea mai groasă,
chiar de lângă coltuc!
— Poți s-o mănânci pe toată, Dașa, ca să te faci grasă și frumoasă,
răspunse Tatiana, țopăind înăuntru.
Spre seară, după masă, deda și Dașa îi priveau pe Tatiana și pe
Pașa jucând domino. Tania câștiga, ca de obicei, iar Pașa se oftica, așa
cum o făcea mereu. Jucară șaisprezece partide și Pașa pierdu de
fiecare dată.
— Cum faci de câștigi mereu? Cum? Faci tu ceva, nu se poate!
Trișezi tu cumva! Deda, joacă-te și tu cu Tania, poate reușești s-o
bați!
— O bat la șah. Pentru mine e suficient, răspunse deda,
zâmbindu-i Tatianei.
Lăsându-l pe Pașa să-și lângă rănile după înfrângerea suferită,
Dașa se așeză cu bunicul ei pe banca din grădina năpădită de iarbă.
— Dașa, nu-mi sufla în față fumul de țigară, te rog! îi spuse deda.
 — Ce-o să-i spui Taniei când o să înceapă și ea să fumeze? întrebă
Dașa, îndepărtându-se ușor.
— O să-i spun să nu-mi sufle fumul în față.
Dașa oftă adânc. De ce bănuia că deda, deși o iubea, nu-i aproba
felul de a fi, de parcă nimic din ce făcea nu îi era pe plac și că nimic
din structura ei nu se putea compara cu cea a Taniei? Cum Pașa era
singurul băiat din familie, era mai presus de critici și reproșuri. De ce
nu și Dașa? Ce făcea sau nu făcea bine? Gătea, făcea curățenie și avea
grijă de cei doi frați năzdrăvani de parcă era mama lor. Cu ce greșea
atunci?
Deda o cuprinse cu brațul, iar Dașa aruncă țigara.
— Mă lupt, dedușka, murmură ea. Mă lupt tot timpul.
— Draga mea Dașa, conflictele lăuntrice sunt cât se poate de
firești. Continuă să te lupți!
Ar fi vrut să-l întrebe la cine anume se referea. La Ștefan sau la
Mark? Era încă tânără și nemăritată. Voia doar să se mai distreze
puțin. Ce era atât de rău?
— Oare Tania e mistuită și ea de frământări lăuntrice?
— Nu se gândește la lucruri pe care nu le poate înțelege.
— Convenabil, răspunse Dașa. Oare n-aș putea să fiu și eu la fel
de oarbă? Dar devorează cărțile. Cum poate să citească Roșu și negru
al lui Stendhal fără să vadă corupția, imoralitatea și poftele trupești
dincolo de veșmintele poleite ale personajelor? Cum poate să
citească atât de mult fără să vadă absolut nimic?
— Crezi că nu vede nimic? o întrebă deda, privind-o cu uimire.
— Tocmai asta-i problema, nu-i așa? Dacă ar vedea, crezi că s-ar
mai cocoța în copaci îmbrăcată în rochie?
— Uluitor! N-am știut că ești atât de nostimă, draga mea, șopti
deda, clătinând din cap și sărutând-o pe Dașa. În ciuda problemelor
tale, ești o femeie uluitoare și nostimă. Dar, fie c-o faci voit, fie
nechibzuit, o judeci greșit pe sora ta.
— Oare?
— Fără doar și poate. N-ai înțeles până acum că Tania pătrunde
esența lucrurilor încă de la bun început?
— Dar nu pătrunde în mintea lui Kiril și a lui Volodia.
— Ba da. Și știe că sunt inofensivi. Așa că nu e cazul să-ți faci griji
în privința ei. Fă-ți mai bine griji pentru tine!
— La ce bun s-o fac? întrebă Dașa, cu chipul învăluit într-o umbră
de tristețe. Suntem doar niște bieți pești obligați să înoate în aceleași
ape. Nu știm că nu suntem făcuți să respirăm în aer.
— Ai dreptate, deciziile ne sunt ușor trunchiate, încuviință deda.
Dar nu ducem cu toții aceeași viață. I-ai văzut pe cei din familia
Kantorov? Crezi că se scaldă în aceleași ape ca noi?
— Da.
Deda rămase tăcut.
— Ce e? Nici ție nu-ți plac? Tania îi tot găsește nod în papură
Saikăi.
— Știi cine îmi place mie? spuse deda, fără să-i răspundă la
întrebare.
— Cine? Tania?
— Nu. Bunica ta. Pe ea o plac. Numai despre ea îmi pot da cu
părerea. În alte privințe, mă abțin să emit judecăți.
Dașei nu i se părea deloc că se abține.
— Dedușka, ce-ar trebui să fac? întrebă cu glas tânguitor, dornică
deodată să-și verse amarul. Nu vreau să mă joc cu șeful meu, dar ce
alte alternative am?
— Îi dezvălui prea multe lucruri bunicului tău.
— Soția lui însărcinată n-are unde să se ducă dacă o va da afară
din casă, continuă Dașa.
 — Dașa, încetează!
Se opri doar pentru scurt timp.
— Încă locuiesc cu mama lui într-o singură cameră, adăugă încet.
Dar unde să se ducă? Să vină la noi? Să dormim cu toții în același pat
cu Tania?
Deda nu-i răspunse.
— Astea sunt alternativele mele, continuă apoi. Încerc doar să
găsesc puțină iubire, dedușka. La fel ca tine și babușka. Când v-ați
îndrăgostit și v-ați căsătorit, aveați un loc unde să locuiți, unde să
stați singuri?
— Se întâmpla pe la începutul secolului și aveam un apartament
mare și frumos în centrul orașului lângă casa lui Alexandr Pușkin de
pe canalul Moika. Acolo i-am conceput pe tatăl vostru și pe mătușa
Rita, adăugă, cu nostalgie în glas. Am dus-o bine și am fost fericiți
mulți ani.
Dașa îl asculta fermecată.
— Apoi lucrurile s-au schimbat, continuă deda. Dar chiar și după
revoluție, când eu și bunica ta am fost evacuați timp de doi ani în
vremea războiului civil – pe-atunci era foamete și haos – ne-am
refugiat într-un sătuc de pescari, în Lazarevo, pe malurile râului
Kama, lângă Molotov. Dacă o s-o întrebi și pe bunica ta, Dașenka, îți
va spune că cei doi ani petrecuți în Lazarevo au fost cei mai fericiți
din viața ei.
Deda închise ochii și își lăsă puțin capul pe spate, rătăcindu-se
printre șiraguri de amintiri și clipe de fericire ce îi făceau și acum
inima să vibreze.
— Nu te mai frământa, așadar, atât de mult! continuă apoi. Viața,
chiar și asta pe care o ducem acum, nu e lipsită de bucurii. Distrează-
te, draga mea! Dansează, fumează, râzi și bucură-te de tinerețe cât
mai poți! Căci se va sfârși în curând. Apoi o să ai suficient timp să te
încurci cu dentiști însurați.
— Despre asta îi vorbești Taniei? îl întrebă Dașa. Despre
Lazarevo?
— Sora ta nu mi-a cerut niciodată povețe, îi răspunse deda, râzând.
— Nu, căci e prea ocupată să se cațere în copaci ca o maimuțică
pistruiată, mormăi Dașa.
— Exact. Și tu vrei să pui capăt inocenței ei ca să stea posomorâtă
ca tine pe o bancă?
Dașa păstră tăcerea. Îi plăcea alinarea pe care i-o conferea brațul
bunicului ei, iar el nu și-l retrase.
— Ocrotește-o, Dașa! îi șopti deda. Perioada asta se va încheia și
pentru ea în scurt timp.
În cotlonul ei, Tatiana stătea în vârful patului, adâncită în paginile
cărții. Nu se mișcă nici când Dașa intră în dormitor, nici când se
așeză pe marginea patului, nici când o plesni ușor pe spate. Mormăi
doar în barbă.
— Tania!
— Hmm!
— N-ai terminat Regina Margot? o întrebă Dașa luându-i cartea
din mână.
— O recitesc, îi răspunse, întorcându-se pe spate.
— De ce? continuă Dașa, răsfoind-o cu nepăsare. Se termină cu
bine?
— Nici pe departe. Ca să-și salveze regina, La Môle își sacrifică
viața, lăsându-se torturat și apoi decapitat.
— Nu-l uită niciodată?
— N-am de unde să știu. Povestea se încheie odată cu moartea lui.
— Se mai îndrăgostește vreodată?
 — Nici asta n-am de unde s-o știu, răspunse Tatiana încet.
Povestea se încheie odată cu moartea lui.
— Asta e dragostea pe care ți-o dorești, Taneșka? zâmbi Dașa.
Plină de pasiune, dar efemeră și înecată în sânge și lacrimi?
— Nici vorbă, murmură Tatiana, privind-o cu nedumerire. Asta e
dragostea pe care ți-o dorești tu, Dașa?
— Tania, îi răspunse sora ei râzând, îmi doresc orice, dar nu ce am
în clipa de față. Acum la culcare! Ești gata să te bagi în pat?
— Dar sunt deja în pat, nu vezi? răspunse Tatiana, întinzându-se.
— Ai făcut baie? Te-ai spălat pe dinți?
— Da, Dașa, răspunse Tatiana, pe un ton grav. Am făcut tot ce
trebuia să fac. Nu sunt copil mic.
— Serios? spuse Dașa, atingându-i cu blândețe pieptul ce începea
să-i înflorească.
— Încetează! protestă Tatiana, fără să se ferească. Ce vrei de la
mine?
— Dar cine spune că vreau ceva de la tine?
Tatiana se ridică în capul oaselor. Scrutând-o cu privirea și clipind
de câteva ori, îi atinse obrazul cu mâna, spunând:
— Ce e? Ce s-a întâmplat?
Oftând adânc, Dașa îi sărută mâna și se ridică în picioare.
— Gata, stingerea! Nu mă interesează ce-are de gând să facă
regina Margot cu iubitul ei protestant.
Dașa se trezi în puterea nopții în gemetele ce veneau din patul de
alături. Când deschise ochii, o găsi pe Tatiana lângă ea.
— Ce-ai pățit? murmură Dașa.
Tatiana bâjbâia pe întuneric, căutând colțul păturii. Dașa o ajută se
cuibărească înăuntru. Tatiana încă gemea.
— Am avut un vis urât. Foarte urât. Saika nu mă lasă în pace nici
măcar în somn.
 Plângând ușor, se strecură lângă sora ei. Dașa se întoarse pe o
parte și o luă în brațe. Tatiana i se cuibări la piept, lipindu-se cu
spatele de ea.
— Când vor înceta visele astea? întrebă în șoaptă.
— Niciodată, îi răspunse Dașa. Ai început doar să te sperii de alte
lucruri. Ce-ai visat?
Dar Tatiana nu-i răspunse. Pașa sforăia în patul de lângă fereastră.
Dașa stătea trează, simțind răsuflarea domoală a Tatianei în lumina
palidă a lunii. Lipește-te de mine, Tatiana, îi spuse Dașa în gând, căci
m-am obișnuit să dorm cu tine! Oare de ce-mi simt sufletul alinat de
fiecare dată când îmi cauți alinarea? Spune-mi, de ce?
Cu candoarea ta de copil, cu glasul și aura ta de înger, cu
prezența, cu veselia și cu spiritul tău plin de viață, ne ajuți să ne
purtăm cu mai multă ușurință poverile din suflet.
 Cartea a doua
ITACA
Care te-a dus în acea pustie mare și grozavă,
unde erau șerpi înfocați și scorpioni, în locuri uscate și fără apă;
care a făcut să-ți țâșnească apă din stânca cea mai tare.
Deuteronom 8:15
 7
COMPROMISURI CONJUGALE
Încotro?

În Key West, Alexander și Tatiana stăteau în hamac, lângă ocean,

în inima tropicelor – el întins pe spate, cu picioarele depărtate, ea
deasupra lui, pe spate, privind stejarii îmbrăcați în mușchi.
Alexander purta niște boxeri albi de plajă; Tatiana – niște slipi albi și
o bandană legată în jurul sânilor. El avea părul mai lung și țepos și
pielea arsă de soare. Cu părul blond și pielea aurie, Tatiana părea, în
schimb, albă ca laptele. Din când în când, mâinile lui zăboveau pe
sânii ei. Iar buzele îi mângâiau părul sărat ca marea. Miresmele de
sare și loțiune de plajă cu nucă de cocos îi îmbătau simțurile lui
Alexander.
Vorbeau despre statele americane. Era în vara anului 1949.
— Șura, stai cuminte! Dacă îmi mai atingi sânii, punem capăt
discuției.
— Și asta ar trebui să mă sperie?
— Hai, fii serios! Unde am rămas?
— Străbăteam ținuturi și îți mângâiam…
— O, da! Încercam să găsim un loc unde să stăm toată viața.
Pe perioada iernii se întorseseră în Miami, unde Alexander
lucrase din nou pe vase, iar acum se aflau în Florida Keys, să
petreacă vara.
— Șura!
— Gata, gata! Unde eram? Eliminai statele unde ninge iarna. S-a
zis, așadar, cu Washington DC? Richter n-o să fie prea încântat,
spuse Alexander. Doar știi că îi place să mă aibă alături. Nici Vikki n-
o să fie prea încântată. Și ei îi place să te știe aproape.
 — N-au decât să se mute ei în apropiere. S-o luăm, așadar, de la
capăt! State unde ninge iarna – Mâine, New Hampshire, Vermont,
Massachuse s, Rhode Island, Connecticut, New Jersey, New York…
Tatiana scoase un oftat histrionic, dar plin de dor.
— …Pennsylvania, Ohio, Illinois, Wisconsin, Michigan,
Minnesota, Dakota de Sud, Dakota de Nord, Montana, Wyoming,
Idaho, Washington. Toate ies din discuție.
— Ca și Iowa, Kansas, Colorado, Nebraska, adăugă Alexander.
— Astea-s toate?
— Mai sunt și Virginia de Vest, Maryland și Virginia.
— Nu ninge în Virginia, spuse Tatiana.
— Spune-i asta generalului Sherman!{31}
— Fie. Au mai rămas douăzeci și unu de state.
— Ia te uită ce bine știi să socotești! Pe lângă faptul că ești o bună
capitalistă, apoi geolog, cartograf și matematician, mai ești și un
„calculator” de excepție, replică Alexander, râzând și ridicându-și
capul pentru a-i zări expresia de pe chip.
— Pădurile din Oregon ies și ele din discuție, spuse Tatiana încet,
întorcându-și fața spre el. Pentru că plouă tot timpul. În plus, sunt
înconjurate numai de ape.
— Scoatem de pe listă și statele înconjurate de ape?
— Nu e nevoie, răspunse ea. Dar, în afară de un hamac, nu accept
nimic care să se legene de colo colo prin casă.
— S-a zis, așadar, și cu California? Cu Napa Valley? întrebă el,
zâmbind. Cu șampania? continuă apoi, scoțându-i bandana și
jucându-se cu sânii ei, ce i se treziră imediat la viață.
— Poți să-mi cumperi câtă șampanie vrei, murmură ea, frecându-
și ușor șoldurile de el. Am înțeles că se găsește în toate cele patruzeci
și opt de state. California poate, deci, să iasă din ecuație. Ca și
Carolina de Nord, Carolina de Sud, Georgia, Florida…
 — Stai puțin! Florida rămâne pe listă. E singura mea condiție.
— Bine. Dar eliminăm Alabama, Louisiana, Missouri,
Mississippi…
— Stai o clipă! spuse Alexander. Mississippi e înconjurat de apă?
— Glumești, nu-i așa? îl întrebă, înclinându-și capul într-o parte.
— Nu trebuie să locuim chiar pe fluviu.
— Dar statul e sinonim cu fluviul.
— Bine.
— Mai departe. Texas.
— Și Texasul e înconjurat de ape? întrebă, cu uimire în glas.
— N-ai auzit niciodată de Golful Mexic?
— O să locuim în Abilene, unde nimeni n-a auzit vreodată de
Golful Mexic.
— Să mergem mai departe! Ce-a mai rămas?
— Europa, probabil, murmură Alexander.
— Nevada. Dar Nevada iese din discuție, pentru că nu vreau să
locuiesc într-un stat unde singurul lucru pe care o să-l facă soțul meu
va fi să joace pocher în bordeluri.
— Și jocul de pocher în bordeluri nu se încadrează în definiția
unei vieți normale? o întrebă Alexander, râzând.
— Mai departe! Utah… ar putea fi o variantă. Are munți
adevărați.
— Tatiașa, oare în Utah n-aș putea să-mi mai iau o soție?
— Atunci iese din discuție.
Alexander o săruta, o mângâia și o ținea lipită de el, contopindu-
se cu trupul ei. Iar Tatiana îl sorbea cu nesaț.
— Eliminăm și Oklahoma, spuse ea în cele din urmă.
— Și ce-a mai rămas?
— New Mexico, Arizona și Florida, răspunse Tatiana. Florida iese
din discuție. Prea multă apă.
 — Atunci iese și Arizona. N-are apă deloc.
— Și rămânem cu New Mexico.
Tăcură amândoi.
El voia în Miami.
Ea voia în Phoenix.
— Hai, Șura, acceptă! Nu sunt râuri.
— Salt River.
— Nu e iarnă.
— Nu sunt nici oceane.
— Nu e nimic familiar. Nimic care să ne aducă aminte de trecut.
În plus, în Phoenix mai trăiesc și alți soldați.
— Vrei să mă „încurc” cu alți soldați?
— Nici pe departe, dar ei înțeleg anumite lucruri. Dacă le spui că
ai fost în război, dau tăcuți din cap, fără să mai adauge altceva.
Cuvintele nu-și au rostul, pentru că au trăit cu toții experiențele
războiului și nimeni nu vrea să și le amintească. Exact asta îmi
doresc și eu. Să nu mai vorbim despre ele.
— Există vreo bază militară în Phoenix?
— Nu, dar există o bază de antrenamente în Yuma, la vreo trei
sute douăzeci de kilometri depărtare, și un sediu al serviciilor de
informații ale armatei la Fort Huachuca, lângă Tucson, cam la aceeași
distanță.
— Văd că mormoloaca mea a făcut niște muncă de cercetare,
spuse Alexander, frământându-i sânii cu degetele. La vreo trei sute
douăzeci de kilometri depărtare? O dată pe lună?
— O să venim cu tine și petrecem împreună sfârșitul de
săptămână, continuă Tatiana. O să stăm la sediul ofițerilor însurați,
adăugă, înfiorată sub atingerile-i pline de fervoare. Eu și Ant o să ne
plimbăm prin oraș cât timp traduci și evaluezi dosarele și
documentele trimise de Richter.
 — E prea cald în Phoenix, remarcă Alexander.
Tatiana îi aruncă o privire piezișă. Erau treizeci și patru de grade
în Key West în dimineața aceea.
— E prea cald și n-are deschidere la ocean, insistă el.
— O să ai multe oferte de muncă.
— Nu m-ai convins. Pot să muncesc oriunde.
— Ai pescuit homari. Ai plimbat femei cu iahtul. Ai cules mere,
struguri și porumb. Ce-ar fi să faci ceva și pentru sufletul tău, Șura?
Nu găsea argumente cu care s-o combată, deși le căuta.
— În mitologia romană, pasărea Phoenix a renăscut din propria-i
cenușă. La fel s-a întâmplat și cu orașul.
— Aha!
— Ți-am spus că nu se face niciodată frig?
— De câteva ori. Nici în Miami nu e frig.
— Știu că îți place apa, dar putem să facem o piscină. În Phoenix
putem trăi fără fantasmele trecutului. Exact asta-mi doresc. O viață
fără trecut.
— E greu să uiți trecutul când mă dezbrac să facem dragoste,
Tania, îi răspunse, înfășurând-o cu picioarele-i lungi.
Desprinzându-i mâna de pe sâni, i-o sărută și și-o lipi de obraz.
— Da, mi-am învățat prea bine lecția. Pe ape tulburi sau calme, tu
ești corabia pe care voi naviga – sau cu care mă voi scufunda.
— Ai spus – pe care sau cu care?
— Te iau cu mine în Arizona, îi răspunse, trăgându-l de părul de
pe braț. O să trăim și o să murim acolo. Iar când vom muri, ne vom
dormi somnul de veci la poalele muntelui, spuse ea, schițând un
zâmbet. Nici sub troiene de zăpadă, nici în gropi înghețate, ci într-un
loc de unde vom putea „privi” mereu apusul. L-am putea numi
Muntele Riddarholm, ca insulița din Stockholm, și ne vom odihni
pentru totdeauna în propriul nostru Templu al Gloriei ca regii și
eroii din povești.
— Visezi mereu cu ochii deschiși la moarte? o întrebă Alexander.
Așa obții mereu ce vrei?
— Nu obțin mereu ce vreau. Dacă aș obține ce vreau, răspunse
Tatiana privind baldachinul stejarilor îmbrăcați în mușchi, niciunul
dintre noi n-ar mai fi astăzi orfan.
Și porniră spre Phoenix.
 Două sau trei unități?

— Hai să cumpărăm o casă mobilă și s-o așezăm pe terenul

nostru! spuse Alexander.
— Adică o rulotă? întrebă Tatiana.
— Nu o rulotă, îi răspunse calm. O casă mobilă. N-ai observat că
n-ai unde să stai în Templul Gloriei tale de nouăzeci și șapte de acri?
Unde vrei să locuiești cât timp strângem bani să ne construim o
casă? În cort?
Stăteau cu picioarele încrucișate, unul în fața celuilalt, în nisipul
argilos de pe proprietatea lor din capătul drumului Jomax. Anthony
vâna șopârle Gila sau aduna flori de cholla. Curentul electric
ajunsese, în sfârșit, și în acest loc uitat de lume. Cam la doi kilometri
depărtare, lângă Pima, apăruseră două căsuțe. Deșertul ardea în
bătaia soarelui dogoritor de iulie. Tatiana își odihnea mâinile micuțe
în palmele imense ale lui Alexander.
— Șura, de trei ani stăm într-o rulotă. Vreau o casă adevărată.
— Dar o casă mobilă este o casă adevărată. Și nu costă cât una
obișnuită. Nu va trebui s-o luăm cu ipotecă – a, îți surâde ideea!
spuse Alexander, zâmbind. Am bănuit eu. Avem bani s-o cumpărăm
pe loc. O să luăm și două mașini, iar în spate o să construiesc o
prispă de unde să privim valea scăldată în soare. Apoi o să-mi caut
ceva de muncă. După ce o să punem niște bani deoparte, o să
ridicăm și casa pe care ne-o dorim.
— Ce mașini? întrebă Tatiana, încruntată.
— Vreau o camionetă, îi răspunse Alexander, zâmbind. Și vei avea
și tu nevoie de o mașină.
— Nu, nu, camioneta e de-ajuns, clătină ea din cap. O să vin cu
tine dacă va trebui să mă duc undeva.
 — O să te duc oriunde vei dori să mergi, iubito, îi răspunse,
strângându-i mâna, dar, dacă n-ai de gând să cultivi castraveți ca
bunicul tău în Luga, va trebui să te duci din când în când la
cumpărături. În plus, sunt carnivor, adăugă râzând. Am nevoie de
carne. Nu pot să trăiesc doar cu ceapă și cartofi, ca în Luga.
Argumentele lui nu se dovedeau însă prea convingătoare.
— Două mașini mi se pare o extravaganță pentru noi.
— Tania, nu suntem în Coconut Grove. Nu e nicio spălătorie de
rufe prin apropiere. Va trebui să te duci la vreun magazin universal.
Să-ți cumperi, poate, niște pantofi cu toc înalt? continuă,
înghiontind-o ușor. Sau un desfăcător de conserve electric?
— Va trebui, așadar, să mai cheltuim niște bani? Și… casa asta
mobilă… va fi mai mare decât rulota noastră? O să fie pe roți? Va
avea măcar un dormitor? Dar baie? Nu poți să stai nici cinci minute
fără să te speli.
Alexander o privi uluit, apoi pufni în râs. Sărind în picioare, îi
întinse mâna, ajutând-o să se ridice de jos.
— Vino cu mine, mica mea prințesă rusoaică, obișnuită cu traiul
în comun! Hai să vezi cum arată o casă mobilă! Anthony, hai să
mergem!
Și îi duse la agenția imobiliară Pacifico Mobile Home de pe
Thomas Street. După două ore de perindări prin fața caselor mobile
și în urma unor discuții privind mărimea și prețul acestora, Tatiana
acceptă în cele din urmă:
— Bine. Nu e o idee rea. Dar nu avem nevoie de una prea mare.
Ne descurcăm cu una mică.
— Doar cu un minut în urmă, nici nu voiai să te gândești la așa
ceva, doar pentru că ți-era teamă că era prea mică, iar acum vrei una
de mărimea unui dulap, spuse Alexander. Unde o să pui cărțile și
deschizătoarele de conserve, Tania?
 Erau trei modele de case mobile: cele alcătuite dintr-o singură
unitate, cele alcătuite din două unități și cele alcătuite din trei unități.
Tatiana înclina spre prima variantă – cea mai ieftină. Avea patru
metri lățime și nouă metri lungime. Avea două dormitoare, o baie și
o bucătărioară.
— Prețul e convenabil. Și e destul de mare pentru noi. N-avem
nevoie de prea mult spațiu.
— Hai să-ți arăt ceva! spuse Alexander, oftând cu o exasperare
prefăcută.
Trecând pragul unei case, se văzu nevoit să-și plece capul, iar
înăuntru atingea aproape tavanul.
— Nu ți se pare că avem o problemă?
Casa avea doar un metru și nouăzeci de centimetri înălțime.
Tatiana intră și ea, fără să-și plece capul sau să atingă tavanul.
— Nu, îi răspunse.
— Știu că n-ai niciun metru șaizeci, dar eu am peste unu nouăzeci.
Va trebui să stau tot timpul cu capul aplecat?
Tatiana îl corectă, spunându-i că era mai înaltă cu vreo doi
centimetri și, în plus, nu vor locui în ea prea mult timp.
— Doar pentru o vreme. Ai spus-o și tu. O să punem mai mulți
bani deoparte în felul ăsta.
— Nu e vorba de bani, spuse Alexander, ieșind în bătaia soarelui
dogoritor și încrucișându-și brațele. E vorba de viața noastră. Dacă
va trebui să stăm în ea vreo câțiva ani? Nu vrei o căsuță comodă?
— Pentru mine nu contează, îi răspunse, apropiindu-se de el.
Atâta timp cât suntem împreună, pot să stau și într-o cocioabă fără
acoperiș.
Alexander îi cuprinse chipul în mâini și îi sărută nasul printre
degetele-i depărtate.
 — Măcar într-una fără acoperiș n-o să-mi mai înțepenească gâtul,
îi răspunse, trăgând-o în fața unui model cu trei unități.
— Am putea să vindem zece acri de pământ și să ne construim o
casă decentă, spuse timidă Tatiana.
— Draga mea, pentru cineva atât de prevăzător ca tine, nu vezi
deloc cum stau lucrurile în cazul de față. Vrei să vinzi pământul?
Dacă vindem zece acri, ne vom trezi înconjurați de douăzeci de case.
Poate chiar de treizeci. Vrei să locuiești în vecinătatea altor oameni?
— Nu, îi răspunse, cu sfială în glas.
— Exact. Și, în al doilea rând, când ai cumpărat terenul acum șase
ani, ai dat cincizeci de dolari pe acru. Acum valorează cinci sute de
dolari acrul. Nu știu cum vezi tu lucrurile, dar eu întrezăresc un
anumit trend…
— Agentul imobiliar a spus că…
— Dă-l dracul îi răspunse Alexander, coborând glasul.
Încerca să nu zâmbească. Își încrucișă brațele, privind-o răvășită
de propriile-i conflicte.
— Bine, bine, spuse în cele din urmă. Dar o casă cu trei unități mi
se pare o pierdere inutilă de bani. Nu avem nevoie de o rulotă atât
de mare.
— Dar la droaia noastră de progenituri nu te gândești? Unde îi
creștem pe toți?
— Când o să avem o droaie, o să mărim casa cu încă o unitate.
— Asta-i chiar o pierdere imensă de bani.
Era rândul Tatianei să-și încrucișeze brațele. Alexander cedă și, în
numele armoniei casnice, făcură un compromis – fără ca vreunul
dintre ei să obțină ce-și dorea.
Casa cu două unități (lată de șapte metri, lungă de optsprezece și
înaltă de doi metri și jumătate) avea două uși de acces (una în față,
cealaltă în spate) și un spațiu mare, deschis, cu o bucătărie, cameră

Î
de zi și sufragerie. În dreapta sufrageriei, se afla un dormitor
matrimonial, dotat cu o baie separată și duș.
— Ce minunăție! exclamă Tatiana.
Pe partea opusă, se aflau încă două dormitoare, unul mai mare
pentru Anthony, iar celălalt mai mic – „camera copiilor”, spuse
Alexander.
— Cameră de oaspeți pentru Vikki și Tom, răspunse Tatiana.
Din hol, dădeai într-o altă baie și o spălătorie.
— Șura, nu mai trebuie să spăl rufele în râu! exclamă ea încântată.
— Splendid, răspunse el, de vreme ce nu găsești pic de apă pe
teritoriul a trei state!
Bucătăria și camera de zi aveau pe jos linoleum în alb și negru, în
timp ce restul camerelor aveau mochete.
— Mochete, Tatia, spuse Alexander, sugerându-i podeaua de
lemn din Lazarevo.
Dar Anthony se afla prin preajmă, iar Tatiana nu-i putea răspunde
în aceeași manieră, deși se făcu roșie la față ca racul.
Achitară casa cu bani gheață și, peste două zile, muncitorii o
aduseră și o instalară pe o fundație de ciment, pe creasta colinei, cu
fața spre drum. Puteau vedea de oriunde deșertul, munții sau valea.
— Avem, în sfârșit, o casă! striga Anthony, alergând de colo colo
prin camerele goale. Nu suntem nici nomazi, nici țigani! Avem o
casă!
Zugrăviră împreună pereții casei – dormitorul în nuanțe de crem-
pal, iar camera lui Anthony în tonuri de azuriu. Sufrageria și
bucătăria aveau pereții în nuanțe de crème brûlée. Când îl auzi pe
Alexander dând glas gândurilor sale, Tatiana izbucni în lacrimi.
— De ce spui lucruri atât de urâte, tati? îl întrebă Anthony,
încercând să-i șteargă lacrimile.
 Tatiana puse la geamuri perdele albe și cumpără vase de bucătărie
din inox.
— Nu mai mâncăm din același bol, Șura?
— Ba totdeauna o să mâncăm din același bol, Tania.
Alexander își cumpără o camionetă. Petrecu o săptămână
încercând să găsească una potrivită. Alese, în cele din urmă, un
Chevrolet, în nuanțe de albastru metalizat, din 1947, dotat cu o
cabină spațioasă, grătar frontal din crom și portiere laterale. Tatianei
îi cumpără un Ford sedan, verde, nou-nouț, din 1949.
Cumpără cherestea și începu să construiască un atelier unde să
lucreze și să-și țină uneltele.
— Dacă ești cuminte, îi spuse în șoaptă Alexander Tatianei, o să
fac o masă de lucru potrivit de înaltă pentru tine – ca să cureți
cartofi, adăugă iute, căci Anthony se afla prin preajmă.
Tatiana nu putea să-i facă jocul, dar se îmbujoră toată la față.
Cumpărară o masă rotundă, extensibilă, pentru oaspeți („Ca cea a
regelui Arthur, în jurul căreia să descântăm viața”, spuse el), o
canapea confortabilă și trei radiouri. Cu ajutorul lui Anthony,
Alexander îi făcu Tatianei două rafturi pentru cărți și unul pentru
bibelouri, deși nu avea niciun bibelou, iar pentru el își făcu o masă
de lucru.
Cumpărară un pat imens, ca cel din Napa, de talia celor din
bordeluri. Nu avea baldachin, dar avea arcuri și o saltea mare și
pufoasă, și era foarte înalt. Tatiana petrecu ore întregi alegând
așternuturile de pat, mai mult decât o făcuse zugrăvind și mobilând
restul casei, deși nu la fel de mult pe cât îi luase lui Alexander să-și
aleagă camioneta.
— Ce culoare ai vrea să aibă așternuturile? îl întrebă Tatiana.
Erau afară, în căldura dogoritoare.
 — Nu mă interesează. Orice-ți place ție, îi răspunse, cu un
fierăstrău în mână.
Întindea pe jos, împreună cu Anthony, scânduri pentru pridvorul
din spatele casei. Alexander îl făcea imens, în ciuda protestelor ei.
— Alexander!
— Ce e? Nu mă interesează. Alege ce culoare vrei tu! îi răspunse,
stând cu spatele la ea.
Tatiana îl trase deoparte.
— E primul nostru pat adevărat. Iar așternuturile sunt extrem de
importante. Trebuie să reflecte acest subiect de o gravitate supremă.
— Vrei cam mult de la niște biete așternuturi, îi răspunse,
apucându-se să taie din nou scândurile cu fierăstrăul și spunându-i
lui Anthony să-și ferească mânuțele.
— Ce culoare să fie, așadar?
— Nu-mi pasă.
— Bine. Roz?
— Nu, nu roz.
— Cu picouri? Cu dungi? Negre?
— E bine orice.
— Atunci roz?
— Ți-am spus că nu vreau roz.
— Ia unele cu dinozauri, mami!
— Ce zici de niște cocoși, mami? râse Alexander. Poate niște
rumegătoare în călduri.
Tatiana îi luă fierăstrăul din mâini, îl trase din nou deoparte și îl
puse să scrie pe o foaie de hârtie primele trei preferințe. El scrise alb,
alb și alb. Ea rupse în bucăți foaia de hârtie și îl puse să scrie din nou.
El scrise crem, crem și crem. Ea își puse mâna pe a lui, obligându-l să
scrie și alte preferințe. El izbucni în râs.

Î Ă
 — NU ÎMI PASĂ, îi spuse, râzând cu gura până la urechi. Ce nu
înțelegi? Ia ce-ți place! Tot ce te face fericită!
— O să faci dragoste cu soția ta în fiecare noapte cu ochii pironiți
în nenorocitele astea de cearceafuri, îi șopti ea la ureche, așa că ar fi
bine să-ți pese.
Murdar și plin de sudoare, Alexander o trase spre el și,
aplecându-se deasupra ei, îi șopti printre buzele-i contopite cu ale
lui:
— Tatiașa, n-o să-ți vină să crezi, dar dacă mă uit la cearceafuri
când facem dragoste, atunci avem o problemă mult mai mare decât
culoarea lor.
Și o sărută cu foc, deși era miezul zilei.
Ea se retrase și, dându-i înapoi creionul lui Anthony, se îndepărtă
bosumflată.
— Gata, nu mă mai joc cu tine!
Tatiana se întoarse, în cele din urmă, cu brațele pline de cuverturi,
de perne și pături și petrecu încă o zi spălându-le și călcându-le.
După ce făcu patul, îl rugă pe Alexander să închidă ochii înainte
de a trece pragul dormitorului.
— Gata, acum poți să-i deschizi.
Alexander se supuse. Patul, cu așternuturi albe, era acoperit cu o
cuvertură matlasată, într-o nuanță deschisă de crem, aproape albă,
cu boboci roșii din satin și catifea. Tatiana cumpărase perdele noi –
delicate și străvezii, cu panseluțe din catifea în nuanțe de albastru și
galben. El rămase pe loc, privind patul în tăcere.
— Ei bine? îl întrebă, strângându-l de mână. Ce zici?
— E! îi răspunse, dând din umeri.
Tatiana izbucni în lacrimi.
— O, nu! îi spuse râzând și luând-o în brațe. Soția mea și-a
pierdut simțul umorului, continuă, trântind ușa cu piciorul.
 Anthony, acum în vârstă de șase ani, era la vecinii de peste drum,
unde se juca cu Sergio Garcia, de aceeași vârstă cu el. Nu se
născuseră mulți copii în 1943; părinții lui Sergio veniseră de curând
din Mazatlán, Mexic. Sergio vorbea spaniola. Iar Anthony vorbea
rusește. Deveniră imediat buni prieteni. În timp ce copiii se jucau,
Alexander și Tatiana făcură dragoste printre așternuturile proaspete.
— Sincer să fiu, nici nu le-am observat, îi spuse el.
Dar, aflată încă sub imperiul atingerilor lui fierbinți, Tatiana nu
avea chef de glume.
— Aș vrea un fotoliu în dormitor, murmură Alexander.
— De ce ne trebuie fotoliu în dormitor? îl întrebă Tatiana. Avem
canapea în sufragerie.
— Tu ia-l și o să-ți arăt la ce e bun!
Când veni fotoliul, Alexander o dezbrăcă și se așeză în genunchi
între picioarele ei rezemate de brațele fotoliului. Se văzu nevoită să
accepte că nu cheltuiseră banii de pomană.
Când Anthony începu școala, toată casa era a lor. Și ziua în
amiaza mare! Îl duceau pe Anthony la stația de autobuz de la
întretăierea străzii Jomax cu Pima, aflată în fața casei lui Sergio, îl
urcau în mașină și, după ce o salutau pe Francesca, mama lui Sergio,
mereu surâzătoare, care nu vorbea engleză și care era din nou
însărcinată, petreceau diminețile în patul lor moale, de pluș, cu
așternuturi albe și boboci roșii. Ziua în amiaza mare într-o casă
complet goală. „Botezară” toate camerele (în afară de cea a lui Ant).
Tejghelele, masa și scaunele din bucătărie, canapeaua din sufragerie,
covoarele, podelele cu linoleum, căzile de baie (cu sau fără apă),
camioneta lui Alexander și mașina Tatianei. Se mai duceau uneori la
baza militară din Fort Huachuca. Și, între dansurile învăluite în
iubire, Alexander construia pridvorul din spate, iar Tatiana cultiva

Î
verbină mov și făcea pâine. Pridvorul era fantastic. Îl „botezară” și
pe acesta. Zilele de august treceau într-o mirifică splendoare.
Și apoi rămaseră fără bani.
Cheltuiseră fiecare centimă pusă deoparte pe casă și mașini.
— Și acum ce facem? întrebă ea.
— Cred că trebuie să-mi caut de lucru, îi răspunse el.
Tatiana îi pregăti ceva de-ale gurii. Găsi de lucru ca zugrav într-un
proiect comercial de amploare. Dar la finele contractului, se
terminară și ofertele de muncă. Obținu un alt contract; dar și acesta
se încheie. Trecu un timp până îl plătiră. Tatiana încetă să mai
cumpere carne.
— Ia niște carne! îi spuse Alexander. Ne descurcăm noi cumva.
— Dar săptămâna viitoare iar n-ai de lucru, îi răspunse ea.
Problema nu o constituia atât nesiguranța locului de muncă, cât
oferta imensă de mână de lucru și salariile de mizerie. Putea la fel de
bine să culeagă struguri în Napa.
— Tania, nu-ți mai face atâtea griji! O să găsesc din nou de muncă,
o încurajă Alexander. Și trebuie să primesc în curând solda de ofițer
în rezervă.
Dar solda nu le ajungea să trăiască și să plătească facturile imense
la curentul electric datorate aparatelor de aer condiționat care
mergeau zi și noapte. Tatiana începu să închidă climatizoarele, să
facă economie la apă și la mâncare și să-i pregătească doar câte două
sandviciuri în loc de trei. Îi spuse că putea să fumeze numai două
pachete pe zi.
— Două pachete? Așa îți dai seama că s-a dus totul dracului,
răspunse Alexander, aprinzându-și o țigară.
 Trăiești cu lupii, urli ca lupii

Într-o seară de septembrie, când Alexander se întoarse acasă, îl

întâmpină o priveliște îmbietoare. Tatiana pregătise vită Stroganoff.
Pe masă se afla o sticlă de vin desfăcută, iar pe cuptor se răcea o
plăcintă cu vișine. Tatiana ieși din dormitor, purtând o rochie
diafană și părul în cascadă pe umeri.
— O, nu! exclamă el, în salopetă, plin de vopsea proaspătă. E
aniversarea noastră?
Își scosese ghetele și le lăsase afară. Erau mult prea murdare să
intre încălțat.
— Mami și-a găsit serviciu! spuse Anthony, alergând în brațele
tatălui său.
— Anthony! strigă Tatiana. Du-te imediat în camera ta!
Întorcându-se spre ea, Anthony o privi nedumerit.
— La spital, tati.
— Anthony!
Alexander rămase încremenit pe loc.
— Ant, spuse el, ai auzit ce ți-a spus mami? Du-te în camera ta!
— De ce?
Aruncându-și cheile pe masă, Alexander îl duse pe Anthony în
camera lui, trântind ușa în urma sa, în timp ce băiatul îl întreba cu
glas tânguitor:
— Dar ce-am făcut?
Alexander se întoarse în bucătărie.
— Stai jos, iubitule! Ești obosit? îl întrebă Tatiana, trăgându-i un
scaun. Sau poate vrei să te speli mai întâi? Ți-e sete?
Îi aduse o bere, i-o desfăcu și i-o turnă în pahar.
— Nu cumva vrei s-o și bei în locul meu? o întrebă Alexander,
dând-o pe gât. Ce se întâmplă?
 — N-ar fi mai bine să te duci să te schimbi și să te speli? Masa e
gata în câteva minute.
— Mi-a cam pierit pofta de mâncare. Ți-ai găsit ceva de muncă?
— Doar cât să ieșim puțin din impas. Cum am făcut în Napa, îți
amintești? Până ne punem pe picioare, îi răspunse, tremurând ușor.
Alexander o apucă de mâini și o așeză pe scaunul de alături.
— Te-ai angajat la un spital?
— La spital. E unul singur. Phoenix Memorial. E în centru, pe
Buckeye Road, la câțiva kilometri de aici.
— Pe Buckeye Road? E la șaizeci și cinci de kilometri de aici!
— Șaizeci! Poți să vii să mă iei la prânz.
— Spune-mi, te rog, că o să speli podele! Nu-mi spune, te implor,
că o să lucrezi ca infirmieră!
Tatiana păstră tăcerea.
Eliberându-i mâinile dintr-ale sale, clătină din cap și se ridică în
picioare.
— O, nu!
Tatiana începu să tremure din nou, evitându-i privirea.
— Sunt doar trei zile pe săptămână. Te rog, dragostea mea! Avem
nevoie de banii ăștia.
— Nu e adevărat.
— Ba da.
— Dacă tu crezi că avem atâta nevoie de bani, îi răspunse, cu o
privire sumbră, de ce nu te-ai angajat la vreun restaurant din
Sco sdale?
— Vrei să lucrez ca ospătăriță? Să servesc bărbații la masă?
— Nu răsuci lucrurile ca să dai vina pe mine, Tania.
— Te rog, nu te supăra! Încerc doar să fiu și eu de ajutor.
— Ai putea fi de ajutor dacă ai sta acasă.
— Dar suntem lefteri, șopti ea.
 — O să câștig suficient.
— Știu, Șura. Crezi că nu știu? Lucrezi mai mult ca oricine. Dar nu
ai mereu de muncă. Și banii nu ne ajung.
— Vrei să spui că nu câștig suficient ca să ne descurcăm?
— Te rog! îi răspunse, cu palmele deschise într-un gest
implorator. N-am spus asta. O s-o fac doar pentru scurt timp. E un
loc de muncă permanent, cu un salariu bun. În felul ăsta, nu trebuie
să accepți orice ți se oferă doar ca să avem bani de mâncare. Poți să
alegi cu chibzuială, să analizezi lucrurile pe toate fațetele, să vezi ce
ți se potrivește. Și apoi, când o să lucrăm amândoi, vom reuși să
punem și niște bani deoparte. O să ne revenim mult mai repede.
Alexander stătea tot în picioare, țintuind-o cu privirea. Anthony
deschise ușa.
— Pot să ies acum? întrebă el.
— Nu! strigară amândoi într-un glas.
Anthony trânti ușa.
— Hai să vindem zece acri din teren! spuse Alexander, așezându-
se pe scaun. Prefer să vând terenul și să locuiesc în apropierea altor
oameni decât să te las să lucrezi.
— Doar nu vorbești serios, Șura! zise Tatiana, privindu-l uluită.
— Ba da. Și ți-o spun din tot sufletul, îi răspunse, țintuind-o cu
privirea. Îți amintești de Coconut Grove? o întrebă apoi, trăgând-o
spre el și așezând-o, cu rochia ei diafană și curată, pe genunchii lui
murdari de vopsea. Stăteai pe barcă, îmi aduceai prânzul la
debarcader, îți puneai maioneză în păr și, când mă întorceam acasă,
te găseam fericită, încântată și odihnită. Aveai grijă de Anthony. Mă
așteptai cu nerăbdare și îmi dădeai să mănânc… banane plantain.
Nu era frumos?
— Sigur că era, murmură ea. Dar n-a trecut prea mult timp de
atunci. Doar nu privești înapoi cu nostalgie.
 — Ba da, îi răspunse. Asta îmi doresc și aici. Numai de asta am
nevoie. Tu stai acasă și eu am grijă să nu vă lipsească nimic. Nu
vreau să lucrezi. Și în niciun caz într-un nenorocit de spital!
— Sst!
Amândoi își întoarseră privirea spre ușa închisă de la camera lui
Anthony.
— O să-ți rupă și sufletul din tine, continuă Alexander, coborând
glasul.
— Ba nu. O să vezi că nu-i așa.
— N-o să mai rămână nimic pentru mine.
— Știi bine că nu e adevărat.
— Mă vezi ducându-vă la baza militară de la Huachuca? Aș putea
oricând să obțin un post acolo. Vrei să lucrez acolo?
— Atunci nu vom mai putea sta aici, în căsuța noastră, de pe
terenul nostru, șopti Tatiana.
— Nu despre asta e vorba.
— Doar nu vrei să te întorci la viața de odinioară?
— Dar tu de ce vrei?
— Nu vreau. Încerc doar să-mi ajut familia… și… îngăimă ea, e
singurul lucru pe care știu să-l fac. Poate ar trebui să căutăm o
fabrică de armament, unde să fac tancuri, ca la Kirov. Și asta știu să
fac.
— Tania, am crezut că am venit în Phoenix ca să încercăm să
facem ceva ce nu știm să facem. Să ducem o viață normală. Ai vrea
să-ți reamintesc câte lucruri pot să fac? Știu prea bine că nu vrei să le
fac. Richter, pe de altă parte, ar fi încântat să mă ia cu el în Coreea,
unde le-aș putea pune în practică.
— Alexander, nu e același lucru, nu ți se pare? protestă ea. O să
lucrez trei zile pe săptămână într-un spital, pe timp de pace, de unde

Î
mă voi întoarce în fiecare seară acasă. În Coreea, e posibil să sari în
aer odată cu buncărul în care stai. Cred că e o mică diferență, nu?
— Exact asta spun și eu, ripostă Alexander. Încercăm să ne clădim
o nouă viață aici. Nou fiind cuvântul de ordine. Ce-i cu tine? N-ai
văzut destul sânge?
— Totul o să fie bine, spuse ea, cu glas implorator.
— Serios? O să vezi moartea pretutindeni sub diverse forme –
împușcături, înjunghieri, atacuri, agresiuni, crime, accidente de
mașină, atacuri de cord. La ce naiba îți trebuie așa ceva?
Se opri, dându-se ușor la o parte, deși îi stătea încă pe genunchi.
Tatiana îl privea cu ochi rugători și plini de regrete. Avea gura
întredeschisă de parcă ar vrut să adauge ceva. Și Alexander înțelese
deodată ce se întâmpla. Așa cum și el își purta pretutindeni aluatul
din care era plămădit, Tatiana își purta, la rândul ei, aluatul din care
era plămădită. Cum ar fi putut s-o împiedice să fie exact cine era?
— N-ai învățat din propriile-mi experiențe că cine trăiește cu lupii
urlă ca lupii? o întrebă, în cele din urmă, cu resemnare în glas.
— Nu, eu nu. Eu am șters totul cu buretele, îi răspunse
frământându-și buzele. Am șters totul cu buretele, repetă în șoaptă.
Și, în scurt timp, voi avansa în post, continuă, cu glas mângâietor. O
să lucrez la secția de obstetrică. O să aduc copii pe lume.
— Poate n-ar fi rău să începi cu al tău și pe urmă cu al altora… Să
vezi cum e…
Și, oftând ușor, Alexander se ridică în picioare și se duse să se
spele și să se schimbe.
— Nu vreau nici măcar să te întreb în ce secție din spital o să
lucrezi, spuse el, îndepărtându-se. Nici vorbă de maternitate –
prunci, frumusețe, fericire – Doamne ferește! Nici pomeneală de așa
ceva! Îți cunosc prea bine privirea. O să lucrezi fie la urgență, fie la
terapie intensivă.
 — La urgență, îi răspunse, cu o privire vinovată.
— Da, firește. La urgență, repetă el, intrând în baie și
dezbrăcându-se de haine.
Tatiana îl urmă și ea.
— Totul o să se termine prost, Tatiana, continuă Alexander. Spre
deosebire de tine, am abilitatea stranie de a vedea viitorul.
— Ai chef de glume. Încerc doar să-mi ajut familia, iubitule.
— Nu-mi vinde mie gogoșile astea! De parcă nu te-aș cunoaște!
Așa ai făcut mereu – ai ales cele mai primejdioase locuri – spitalul
din Leningrad în timpul blocadei, secțiile de boli terminale, prima
linie a frontului, refugiații de pe Ellis Island. Dar nu mai ești singură
acum. Ai o familie la care trebuie să te gândești – un soț și un fiu.
— Tati, pot să ies acum? strigă băiatul din celălalt capăt al casei.
— Da, Anthony, îi răspunse Alexander din baie, dând drumul la
duș. Am terminat discuția. Mami e la terminale.
Ea îl urmă în baie.
— Nu știu ce ai împotriva Coreei, Tania, spuse Alexander,
scoțându-și ceasul. Ar fi un loc ideal pentru tine. Nici că s-ar putea
mai bine.
— Te rog, Șura! îi răspunse ea în șoaptă, luându-l în brațe. Doar
un timp, până ne punem pe picioare.
Alexander oftă adânc, cu mâna pe capul ei.
— Îți fac o propunere, murmură Tatiana, sărutându-i pieptul.
Dacă rămân însărcinată, renunț. Ce zici de asta? Promit. Bine?
— Puțin probabil, îi răspunse, strângând-o, gol cum era, în brațe.
— Ai grijă! S-ar putea să fiu deja însărcinată, îi răspunse, zâmbind.
Dar nu era însărcinată. Era doar infirmieră.
 8
BALKMAN CUSTOM HOMES
Steve Balkman

Și era bună ca infirmieră. Avea să lucreze doar trei zile la spital, îi

spusese lui Alexander. Ce nu-i spusese însă era faptul că avea să
lucreze în trei ture de câte douăsprezece ore, de la șapte dimineața la
șapte seara. Trebuia să plece de acasă la ora șase și se întorcea acasă
pe la opt. Se trezea la cinci dimineața. În Lazarevo, nu se trezea cu
noaptea în cap să pescuiască; acum, însă, se trezea la ora cinci
dimineața pentru a pleca la spital.
Dar acum cel puțin, când Tatiana lucra cu jumătate de normă,
„doar trei zile pe săptămână”, Alexander nu mai accepta tot ce i se
oferea în cale. Dorea un loc de muncă stabil la o firmă de construcții
din Sco sdale. Căuta numai firme care construiau case la cheie: îi
plăceau modul lor de lucru și salariul oferit. Săptămâni întregi
încercă să-și dea seama ce i s-ar potrivi mai bine. Nu știa ce căuta;
avea să afle când va găsi.
După numeroase oferte ca geamgiu, țiglar și ajutor de electrician
primi, în sfârșit, două propuneri interesante de la G.G. Cain Custom
Homes și de la Balkman Custom Homes. Prima era o firmă mică:
construia doar cinci sau șase case pe an, conform dorințelor lui G.G.,
patronul firmei, care nutrea doar să-și câștige existența, nu să
clădească un imperiu. Nu-i oferea însă îndeajuns lui Alexander cât
să ducă un trai decent. Pe de altă parte, când Tania va rămâne
însărcinată, vor fi nevoiți să trăiască din nou dintr-un singur salariu.
Și apoi îl cunoscu pe Bill Balkman. Balkman Custom Homes era o
firmă mai mare decât cea a lui G.G.; construiau zece case la cheie pe
an, dar și case modulare, cu prețuri rezonabile, și locuințe ieftine
pentru studenții din Tempe.
 Biroul lui Balkman se afla în casa lui nou-nouță din stuc, ridicată
pe terenul unei foste ferme de pe Camelback Road, pe care o
cumpărase de la „un țăran bătrân” și o împărțise în patruzeci de
parcele.
— Casele modulare au cea mai mare marjă de profit, spuse
Balkman. Le construiesc ieftin și le vând scump.
Căuta un nou șef de șantier, căci fostul șef își dăduse brusc
demisia din motive pe care Balkman le trecu cu vederea. Nu omise
însă să spună, cu un zâmbet larg pe buze, că îl considera perfect pe
Alexander pentru acest post.
Lui Balkman îi plăcea să vorbească și să râdă mult, să strângă
mâinile interlocutorului său și să-l bată prietenește pe umăr. Îl primi
pe Alexander ca pe un fiu rătăcitor. G.G. fusese mult mai rezervat.
Balkman, pe de altă parte, îi promise posibilități de avansare și un
salariu bun. Când Alexander îi spuse că nu avea experiență ca șef de
șantier, Balkman îl bătu ușor pe spate, spunând:
— Doar ai fost în armată, nu? Atunci, poți face orice.
— Da, dacă asta înseamnă să împușc oameni.
Lui Balkman îi plăcu răspunsul. Era un ins în jurul a cincizeci și
ceva de ani, purta o mustață simpatică, cu vârfurile lungi și răsucite
în jos, un costum la patru ace și avea o atitudine extrem de relaxată.
Dând ocol biroului din cabinetul său bine utilat, îi strânse din nou
mâna lui Alexander.
— Cred că o să ne înțelegem foarte bine, îi spuse apoi. Vino cu
mine peste drum! Vreau să faci cunoștință cu fiul meu. E unul dintre
șefii mei de șantier. Cred că o să vă înțelegeți de minune.
Când se ridicară să plece, Alexander cercetă cu privirea colecția
de diplome înrămate și scrisori primite de la clienți satisfăcuți, toate
expuse pe pereți. Lângă ele, se afla o ilustrată mare și colorată, ce
înfățișa o femeie cu sânii dezgoliți. „Viva Las Vegas!” stătea scris pe
ilustrată.
Alexander nu spuse nimic când îi întâlni privirea lui Bill.
— Apropo, zise Balkman, zâmbind, am uitat să te întreb dacă ești
însurat.
— Da, sunt, răspunse Alexander.
— Nimeni nu e perfect, spuse Balkman, bătându-l din nou pe
spate. Dar nu-ți face griji – putem să trecem cu vederea peste acest
mic „inconvenient”.
— Dar eu nu sunt dispus s-o fac, ripostă Alexander.
— Am glumit, spuse Balkman, râzând. O să te obișnuiești cu noi.
Suntem mereu puși pe glume.
La patru blocuri depărtare, se afla șantierul unde lucra fiul lui.
Balkman îi spuse lui Alexander că un șef de șantier trebuia să fie,
rând pe rând, arhitect, inginer, instalator, electrician, coordonator,
sfătuitor și psiholog.
— Crezi că te descurci? îl întrebă, zâmbind.
Alexander nu credea că ar fi fost prea bun ca sfătuitor. Poate că
Taniei i se potrivea mult mai bine acest rol.
— Firește, îi răspunse.
— Muncim mult, Alexander, spuse Balkman. Dar ne și distrăm la
fel de mult.
Munca și distracția se împletesc bine împreună, se gândi
Alexander.
Steve Balkman părea ca scos din cutie pentru un șef de șantier, de
parcă își supraveghea tot timpul oamenii din mașina sa bine
lustruită. Era tânăr și bine îmbrăcat – lustruit la rândul său. Avea
părul aranjat, era proaspăt bărbierit, mirosea a apă de colonie și avea
degetele perfect îngrijite – cel puțin, cele de la mâna stângă, cu care îi
strânse mâna lui Alexander, căci brațul drept, de la cot la degete, îl
avea în ghips. Era un băiat chipeș și spilcuit, elegant și rafinat,
surâzător și sigur pe sine. Dezinvolt, prietenos și deschis ca tatăl său.
— Încântat de cunoștință, spuse Steve. O să lucrezi cu noi?
— Nu știu încă.
— Cum adică nu știi încă? Firește că o să lucrezi cu noi! exclamă
Balkman, cu glas răsunător, bătându-l din nou pe spate. Nu accept
un refuz din partea ta. De când poți să începi? Pentru că mâine
facem deja o fundație, s-ar putea dovedi pentru tine un adevărat
botez al focului.
Lui Alexander nu-i scăpară analogiile militare.
— Stevie, Alexander a fost în armată ca și tine.
Alexander îl fixă îndelung.
— Steve a fost încartiruit în Anglia, spuse Balkman mândru. A
fost rănit la picior, nu foarte grav – slavă Domnului! – și din cauza
asta a fost trimis acasă. A fost implicat în lupte doar patru luni.
— Tată, interveni Steve, am fost rănit în spatele liniilor. M-a
împușcat unu’ din greșeală. N-am participat la nicio luptă. Dar tu,
Alexander? Ai participat la vreuna?
— La câteva, îi răspunse.
— Ai fost rănit?
— Nimic grav.
Nici nu rosti bine cuvintele că și simți cum un fior de durere îi
străbătu șira spinării, trezindu-i vechi suferințe. O singură întrebare
îi stârnea amintiri dureroase – și asta în Phoenix!
Balkman îi sugeră să urmeze câteva cursuri de inginerie civilă sau
structurală la Arizona State College din Tempe.
— O diplomă în arhitectură este foarte utilă în breasla asta. Acum,
când războiul s-a încheiat, și Stevie se gândește să urmeze această
facultate. Nu-i așa, fiule?
 Războiul se încheiase de patru ani, ar fi vrut Alexander să
sublinieze, dar nu o făcu.
— Da, mă gândesc, tată, răspunse Steve, cu glas istovit.
— După părerea mea, cursurile de arhitectură sunt o idee foarte
bună, spuse Alexander, scoțându-și țigările.
Balkman îi aprinse bricheta.
— Tata voia să mă fac arhitect.
— Vezi?! exclamă Balkman, privindu-și încântat fiul.
— Unde e tatăl tău acum? îl întrebă Steve.
— Nu mai e printre noi, îi răspunse Alexander, fără vreun tremur
în glas.
— Apropo, spuse Balkman, adresându-se fiului său, pe un ton
mai tăios de această dată, m-a sunat inspectorul de șantier, din cale
afară de supărat pentru că te-a așteptat o oră și n-ai venit la întâlnire.
Unde ai fost?
— M-am dus, tată. Dar am înțeles că întâlnirea era la două, nu la
unu.
— Pe agenda de lucru era scris negru pe alb ora unu.
— Pe agenda mea era scris ora două. Îmi pare rău, tată. Ne
întâlnim mâine.
— Nu poate mâine. Abia săptămâna viitoare. Asta înseamnă că va
trebui să amânăm săparea fundației și să plătim de pomană două
sute de dolari echipelor de muncitori și instalatori, care sunt gata să
înceapă lucrul. Au refuzat alte oferte ca să lucreze pentru noi, ca să
nu mai vorbesc de explicațiile pe care trebuie să le dau
proprietarilor… continuă, clătinând din cap. Dar las-o baltă! O să-l
trimit pe Alexander la întâlnirea cu inspectorul de șantier. Îi
încredințez acest proiect. Alexander, crezi că poți să începi de
mâine?
 Alexander acceptă. Mânat de ideea cursurilor de inginerie și
arhitectură, de noțiunea de responsabilitate și de perspectiva de a
construi case de la zero. Dar și de imaginea lui Bill Balkman, care îl
bătea prietenește pe spate.
Se gândi pentru o clipă că poate ar fi trebuit să se consulte mai
întâi cu Tania, dar era convins că îi accepta hotărârea chiar și de la
depărtare.
Steve îl invită să bea ceva împreună. Se duseră la Rocky de pe
Stetson Road și, așezându-se la bar, comandară două beri.
— Amice, cred că tata a făcut o adevărată pasiune pentru tine. Nu
angajează niciodată bărbați însurați.
— Dar câți celibatari mai găsește după război? îl întrebă
Alexander, privindu-l uluit. Nu mulți, îmi imaginez.
— Ei bine, eu sunt unul dintre ei, răspunse Steve zâmbind, deși
suntem după război. Dar m-am logodit anul trecut, adăugă, oftând
adânc.
Alexander era încântat că nu trebuia să abordeze subiectul
războiului; astfel, nu se vedea nevoit să mintă.
— De ce te-ai mai logodit dacă oftezi atât de tare?
— Pentru că m-am săturat să tot aud veșnica întrebare „când,
când, când”, răspunse Steve, izbucnind în râs. Așa că i-am oferit
inelul de logodnă și am mai redus-o la tăcere. Nu chiar de tot, dar în
mare parte. Înțelegi ce vreau să spun?
Alexander luă o înghițitură de bere, fără să-i răspundă, bătând
darabana cu degetele pe tejgheaua barului.
— Am doar douăzeci și patru de ani, Alexander, continuă Steve.
Nu mă simt pregătit să mă așez la casa mea. Mai am încă de
străbătut ale tinereții valuri. Tu când ți-ai pus „șaiba” pe deget?
— La douăzeci și trei de ani.
— Erai încă în armată? îl întrebă Steve, fluierând.
 — Firește.
— Fantastic! Dar, Alex – pot să-ți spun Alex? – nu știu cum ai
reușit. Să te însori la douăzeci și trei de ani și să mai fii și în armată!
Cum ai împăcat ale tinereții valuri?
— Le-am străbătut pe toate cu mult înainte, răspunse Alexander
râzând, cu sprâncenele arcuite, și ridicând paharul de bere. Le-am
străbătut pe toate cu mult înainte.
Steve izbucni și el în râs și ciocniră paharele.
— Măcar ne înțelegem bine. Iar fete găsești peste tot, nu-i așa? În
restaurante, în cluburi, în spitale – am cunoscut una săptămâna
trecută la spital – nici c-ai văzut vreodată așa ceva!
— Apropo de spitale, cum ți-ai rupt mâna? întrebă Alexander.
— Dintr-o prostie. Am căzut de pe o scară pe șantier.
După cum era îmbrăcat, n-ai fi zis că se urca pe scări. Poate că
tocmai de aceea și căzuse.
— Îi tot spun tatei că nu sunt făcut pentru meseria asta, continuă
Steve pe un ton vesel, dar nu pare să mă audă.
Alterna paharele de bere cu țigările.
— De asta mă și bucur atât de tare că lucrezi cu noi. Ca să fiu
sincer, mi-ai luat o mare povară de pe umeri.
— Îmi pare bine să-ți fiu de ajutor, răspunse Alexander,
strângându-i mâna și ridicându-se să plece.
Abia aștepta să-i dea vestea Tatianei.

Sărbătoriră noua victorie a lui Alexander cu o cină târzie, scăldată

în șampanie, după ce-l culcară pe Anthony.
— Îmi pare rău că n-am apucat să ne sfătuim înainte, spuse
Alexander, dar cred că am luat hotărârea corectă. Tu ce părere ai?
— Vrei să-ți spun de la distanță?
Zâmbiră amândoi.
 — Dar dacă tu ești mulțumit, atunci sunt și eu, Șura, îi răspunse,
stând cuibărită la pieptul lui și privindu-l îngândurată. Cum ai spus
că se numește firma?
— Balkman Custom Homes.
— Balkman, repetă ea. Probabil că e un nume obișnuit prin părțile
astea. L-am mai auzit, adăugă, cu o privire încruntată.
Alexander era în al nouălea cer de fericire. Avea să se înscrie la
colegiu din ianuarie, îi spuse încântat.
— O să-l rog pe Richter să mă ajute să obțin un împrumut, să
plătesc taxele de școlarizare. Da, da, știu că nu-ți plac
împrumuturile, dar merită să-l fac pentru o diplomă universitară. Ce
părere ai?
— E minunat, îi răspunse Tatiana, sărutându-i cicatricea de pe
piept.
— Și după ce voi căpăta experiență, o să-ți construiesc o casă. Cu
mâinile mele, îi spuse apoi, arătându-i palmele. N-ar fi rău să te
gândești cum vrei să arate casa visurilor tale.
— Încă îmi imaginez cum vreau să arate masa de curățat cartofi
pe care mi-ai promis-o, îi răspunse, cuibărindu-i-se în brațe.

A doua zi de dimineață, Alexander plecă de acasă la șase și

jumătate. Petrecu toată ziua alături de Balkman. Se întâlni cu
inspectorii și cu diriginții de șantier; cu arhitecți, cu instalatori, cu
experți în fundații, electricieni, țiglari, tencuitori, constructori de case
din cărămidă și stuc, zugravi, tâmplari și montatori de plinte și de
uși. Participă la o ședință cu potențiali clienți în biroul lui Balkman,
fumă trei pachete de țigări, mâncă pe apucate și se întoarse acasă la
ora nouă seara, flămând și mult prea obosit pentru a mai povesti
ceva.
 Dar odată ajuns acasă, se prăbuși pe scaunul din bucătărie, iar
Tatiana îi dădu să mănânce tocană de pui cu sos de vin și chili,
asezonată cu orez și ceapă, și pâine caldă; îi aprinse țigările, îi umplu
paharul și se așeză lângă el pe canapea, mângâindu-l în tăcere până
îi pică istovit în brațe. Apoi îl trezi ca să meargă la culcare.
Îi spuse că, în cele trei zile cât lucrase și ea până târziu în noapte,
Francesca acceptase să-l ia acasă pe Anthony de la școală în schimbul
câtorva bănuți și a unor lecții de engleză.
— Îi dai lecții de engleză? întrebă Alexander. Și nu vezi ironia
situației?
— Ba văd ironia tuturor situațiilor, îi răspunse Tați ana.
Vineri, Steve îl invită pe Alexander la un bar împreună cu Jeff, un
alt șef de șantier, care se ocupa de construirea locuințelor accesibile,
destinate celor cu venituri medii din Glendale; și se întoarse acasă la
unsprezece noaptea. Sâmbătă, lucră toată ziua până seara târziu.
Balkman îl rugă să vină și duminică la muncă pentru câteva ore, dar
Alexander refuză, spunându-i că nu lucrează duminica. Luni, Bill îl
rugă să rămână până mai târziu la o ședință cu potențiali clienți.
Marți, participă la o ședință dis-de-dimineață, apoi la încă două –
una la prânz și cealaltă spre seară. În urma unei dispute legate de
salariu, unul dintre zugravi părăsi echipa; Alexander se văzu nevoit
să zugrăvească singur casa.
Deși pleca de acasă cu noaptea în cap și se întorcea seara târziu,
frânt de oboseală, Alexander era în al nouălea cer de fericire. Se
înțelegea de minune cu Steve și cu Jeff. După câteva pahare în plus,
se transformau în Jerry Lewis și Dean Martin. Balkman îl instruia
personal pe Alexander, însoțindu-l pe șantiere. Într-o zi, la prânz, îi
vorbi despre cursurile de instruire privind noile tehnici și materiale
de construcție, cât și despre progresele înregistrate în industria
aparatelor de aer condiționat și a sistemelor pentru acoperișuri.
 — De câteva ori pe an, participăm la diverse expoziții de
construcții. În Las Vegas, adăugă Balkman, zâmbind cu subînțeles.
Șefii de șantier învață numeroase lucruri utile, iar băieții au parte de
puțină distracție după o zi de muncă.
— Sunt convins, răspunse Alexander, cu un zâmbet pe buze.
— Una dintre aceste expoziții va avea loc peste două săptămâni.
— Bill, nu pot să vin, spuse Alexander, lăsând jos furculița.
— Știu, răspunse Balkman, dând înțelegător din cap. Bărbații
însurați nu mai pleacă după bunul lor plac. Trebuie să-ți convingi
soțioara? Înțeleg prea bine. Spune-i că o să lipsești doar un sfârșit de
săptămână!
— Da, Bill. Dar peste două săptămâni, în weekend, trebuie să mă
duc în Tucson. Sunt ofițer în rezervă în armata Statelor Unite. Și
trebuie să le rezerv două zile pe lună.
— Ofițer în rezervă? spuse Bill, lăsând și el furculița jos. Asta s-ar
putea dovedi un inconvenient. În weekenduri?
— Două zile pe lună. E mai comod pentru mine la sfârșit de
săptămână.
— Zilele de sâmbătă sunt extrem de aglomerate pentru noi,
Alexander. Și o știi prea bine.
Ar fi vrut să-i atragă atenția că îi propunea să meargă la Las Vegas
tocmai într-o sâmbătă, dar se abținu.
— Știu. Și o să mă revanșez. Nu te voi dezamăgi. Dar trebuie să
mă duc.
— Și asta o să se întâmple mereu?
— La ce te referi? întrebă Alexander, privindu-l printre gene. Dacă
se vor suprapune mereu cu expozițiile din Las Vegas?
— Dar după un anumit timp poți să te retragi din armată, nu-i
așa?
— Să mă retrag din armată?
 — Nu-ți cer decât să te gândești la varianta asta. O să joci un rol
extrem de important în afacerea mea, Alexander. Și vreau să-ți ofer
toate oportunitățile de reușită.

Acasă, Anthony îi sări în brațe încă din fața ușii. Tatiana îl

întâmpină și ea cu un zâmbet pe buze și cu o lingură de lemn în
mână.
— Bine -ai venit!
— Bine te-am găsit! îi răspunse, sărutând-o.
— Miroși a bere.
— Am ieșit la o „băută” cu Steve, îi spuse, trântindu-se pe un
scaun.
— Aha! Și cum a fost? îl întrebă, întorcându-se cu fața spre cuptor.
Ant, e timpul să te duci la culcare, așa cum am stabilit.
— Dar, mami…
— Acum, Anthony! interveni Alexander.
Băiatul se ridică în picioare fără tragere de inimă. Când dădu să
plece, Alexander îl prinse de mână.
— Ant, când mami îți spune să faci ceva, o asculți, ai înțeles? Nu e
cazul să faci nazuri. Bine?
După ce băiatul plecă din cameră, Alexander o privi pe Tatiana,
care stătea cu spatele la el, cu ochii ațintiți la vasele de pe mașina de
gătit. Pregătea enchilada de pui cu sos mole și orez cu lime și
cilandro (coriandru). Tania o învăța pe Francesca să vorbească
engleza, iar Francesca o învăța rețete mexicane. Era un târg avantajos
pentru ambele.
— Te-ai supărat că am ieșit la un pahar de bere? o întrebă în cele
din urmă. Încerc să fiu și eu prietenos.
— Nu sunt supărată pe tine, iubitule, îi răspunse, aducându-i o
farfurie plină cu bunătăți și sărutându-l în creștetul capului. Dar n-ar
fi rău să mă suni și să-mi spui când vii ca să-ți pregătesc masa.
Îi dădu încă o porție de orez și niște felii de pâine, îi umplu
paharul, apoi se așeză tăcută lângă el, cuibărindu-i-se alături.
Alexander își strecură mâna pe sub fusta ei, să-i atingă ciorapii de
nailon. Zăbovi pe pielea-i goală de deasupra jartierelor. Cât adora
locurile acelea atât de tainice!
— Știu că a fost o nebunie în ultimul timp, îi spuse el. Dar nu va fi
mereu așa. Îți promit. O să schimb lucrurile. Dar s-a mai întâmplat și
altceva?
Tatiana oftă adânc.
— A, oftatul nu e deloc promițător.
Anthony veni să le spună ce emisiune asculta la radio, iar
Alexander se văzu nevoit să-și retragă mâna de sub fusta Tatianei.
— Lasă radioul, Anthony! îi spuse el. E timpul să te culci. Acum!
După ce băiatul se făcu nevăzut în dormitor, Alexander oftă și el.
Spunându-i Tatianei că avea să se întoarcă de-ndată, se duse în
camera lui Anthony și îl găsi dezbrăcându-se în tăcere. Alexander îl
privi câteva clipe, apoi îl ajută să-și scoată tricoul, îl duse la baie, îl
ajută să se spele pe dinți și pe față, îl înveli în pături și se așeză pe
marginea patului.
— Ce s-a întâmplat, amice? îl întrebă apoi. E totul în ordine? E
bine la școală? Ce face Sergio? Mami a pățit ceva? De ce ești supărat?
— Sunt obosit, îi răspunse Anthony, întorcându-se cu spatele.
Mâine mă duc la școală.
Stingând lumina, Alexander se aplecă deasupra lui, flancându-l
cu brațele.
— Tati muncește prea mult, îi spuse încet. Da, știu. Nu e ușor
pentru nimeni.
În ultimii doi ani cât colindaseră țara în lung și în lat, lucrase doar
atât cât să trăiască de la o zi la alta.
 — Dar ai uitat că, atunci când pescuiam homari, plecam de acasă
la ora patru dimineața și mă întorceam la cinci seara? Ziua de muncă
nu părea să se mai sfârșească.
— Nu-mi mai aduc aminte, răspunse Anthony. Dar în locul ăla, cu
canale și păsări cu gâtul lung, nu lucrai deloc. Nu adunai nici măcar
mere. Încercam doar să prindem un anumit pește. Cum se numea
oare?
— Sturion preistoric. Dar n-am avut prea mult succes, nu-i așa,
Furnicuțule?
— Ar fi trebuit să rămânem mai mult timp acolo, spuse băiatul.
Am fi reușit să-l prindem în cele din urmă. Mami zicea că vine
tocmai din ținuturile unde v-ați căsătorit.
— Lu’ mami îi place să glumească, spuse Alexander, sărutându-l
în creștetul capului. Dar cântai atât de frumos cu chitara pe atunci.
Duminica asta o să am nevoie de ajutorul tău, să termin pridvorul
din față. O să mă ajuți, nu-i așa, amice?
— Da, tati, răspunse băiatul, luându-l cu brațul de după gât.
După masă, timp în care Tatiana rămase tăcută, Alexander ieși să
fumeze. Ea îl urmă în scurt timp. Munții întunecați din depărtare,
scăldați în lumina lunii, ofereau un tablou liniștitor, dar nu la fel de
liniștitor ca atingerea mâinilor Tatianei. O trase spre el și o așeză pe
genunchi. Ea stătu un timp, cu chipul lipit de obrazul lui, apoi se
ridică în picioare. Gestul ei nu era deloc liniștitor.
— Nu cred că-ți dorești să-ți stau în poală când o să-ți spun ce-o
să-ți spun, zise ea, mușcându-și nervoasă buzele.
— Ce faci? Îți cântărești… cuvintele? o întrebă, iscodind-o cu
privirea.
— Da. Nu mi-e ușor să-ți spun, continuă, oftând adânc. Steve
Balkman… este cumva un tânăr chipeș, ușor lăudăros? Cu mâna
dreaptă în ghips?
 — Da… De unde…
— A ajuns la urgență într-o seară, cu ceva timp în urmă, iar a
doua zi de dimineață când m-am dus la spital, i-am pus brațul în
ghips.
— Așa, și? o întrebă, cu o privire încruntată. A căzut de pe o scară
și și-a rupt mâna.
Se așternu tăcerea.
— Nu, nu e adevărat, spuse Tatiana, în cele din urmă. Și-a rupt-o
într-o încăierare.
— Poftim? o întrebă iritat.
Expresia de pe chipul ei îl irita. Îi cerea o reacție – iar el nu era
dispus să i-o dea.
— Bun. Și?
Tatiana se rezemă de balustradă.
— Doi bărbați, ambii răniți, au ajuns la spital. A venit și poliția. Se
pare că Steve Balkman a făcut niște comentarii indecente despre
prietena celuilalt bărbat rănit.
Făcu o pauză, apoi continuă:
— În timpul încăierării, acesta a fost bătut măr și familia lui voia
să facă plângere la poliție. În final, a venit și William Balkman – e
șeful tău, nu-i așa? A vorbit cu poliția și cu familia rănitului și a
aplanat conflictul. Nimeni n-a mai depus nicio plângere.
Trase adânc aer în piept, apoi adăugă iute:
— Cred că rănitul era șeful de șantier al lui Balkman.
Alexander o scruta cu intensitate, obligând-o să-i evite privirea.
— Bine, răspunse el. Mi-ai spus ce s-a întâmplat. Interesant, ce să
zic? Îți mulțumesc că mi-ai spus. Dar care-i problema? Doar nu era
să-mi spună că s-a bătut într-un bar. Nici eu n-aș fi făcut-o.
— S-a bătut într-un bar cu fostul șef de șantier pentru că a făcut
niște comentarii indecente.
 — Tania, te preocupă siguranța mea? Ți-e teamă că aș putea păți
ceva dacă ieșim să bem împreună? Poți să-ți faci griji pentru alții, dar
nu pentru mine.
Ea încercă să spună ceva, dar el puse capăt discuției. Nu era
momentul potrivit să-i vorbească de Las Vegas sau de perspectiva
plecării din armată.
— Faci din țânțar armăsar, conchise, ridicându-se în picioare.

— Nu înțelegi? îi spuse apoi în pat. Slujba asta înseamnă cariera și

viitorul meu. O să fiu arhitect, Tania. O să construiesc case.
— Știu. Este un loc de muncă ideal pentru tine. Dar sunt multe
alte firme de construcție…
— NU! strigă el.
Era mânios, atât de mânios că țipa la ea, deși stăteau amândoi goi,
sub pături, în patul lor imens. Nu-l mai auzise țipând din noaptea în
care se certaseră în Coconut Grove – și atunci fusese cu totul diferit.
Neștiind ce să facă, Tatiana își mușcă buzele, încercând să-și
stăvilească neliniștea.
— Gata! Iartă-mă, îi spuse în șoaptă. N-o să mai pomenesc
niciodată subiectul ăsta, continuă, dezmierdându-i chipul.
— Slujba asta e ideală pentru mine, ripostă, ferindu-se de
atingerile ei. Dacă nu înțelegi motivul, nu pot și nici n-am de gând să
ți-l explic.
— Nu trebuie să-mi explici nimic, dragule.
— Exact. Nu e nevoie s-o fac. Vreau să luăm masa împreună cu
Steve și cu logodnica lui ca să te convingi că e un tip de treabă.
— Are logodnică?
— Nu înțeleg ce-i așa surprinzător!
Tatiana tăcu, mușcându-și buza.
Alexander răsufla sacadat.
 — Ce e? Ce? Ce? o întrebă, străfulgerând-o cu privirea. Spune-mi
înainte să…
Tatiana deschise gura să vorbească.
— Nu vreau să mai aud absolut nimic!
Și tăcu din nou.
— Ce-i cu tine? o întrebă apoi. Cum poți să-l judeci? Nici măcar
nu l-ai cunoscut!
— Ba l-am cunoscut, îi răspunse Tatiana. Doar eu i-am pus brațul
în ghips, ai uitat? Și nu judec pe nimeni. Ai dreptate. Sunt… o
nătăfleață. Hai să oprim discuția! S-a făcut târziu.
Schiță un zâmbet. Îi mângâie pieptul. Și îi dezmierdă chipul.
— Gata, e în regulă. Ai dreptate. America nu e nici gulagul
sovietic, nici Katowice.
După ce Alexander adormi, Tatiana își puse capotul de mătase și
se duse în bucătărie, unde se așeză la masă, cu capul pe brațe. Ce
putea să facă? Era evident că Alexander nu voia să poarte o discuție
despre familia Balkman. Nu-i spusese că Steve o căutase de trei ori la
spital, deși îi explicase că era măritată și n-o interesa compania lui.
„Hai să ieșim împreună! Ești mai frumoasă decât toate fetele din
Vegas și crede-mă că nu mi-a scăpat niciuna! Hai să ieșim împreună!
N-o să-ți pară rău”, insistase el, ridicând din sprâncene și zâmbind
cu subînțeles. Sperase că privirea aspră pe care i-o aruncase îi
dăduse de înțeles că nu-i apreciase gluma de prost gust.
Și asta nu era tot! Zilele trecute, Steve ajunsese din nou la spital
după o altă altercație în bar. Împreună cu amicii lui, dezbrăcaseră un
bărbat de haine și îl bătuseră măr. Și lucrurile se repetaseră la indigo:
După sosirea lui Bill Balkman – îi povestise Carolyn Kaminsky,
asistenta de gardă în ziua aceea – victima renunțase să mai facă
plângere la poliție și conflictul se aplanase fără alte probleme.
Tatiana ar fi vrut să-i povestească toate astea lui Alexander, dar el nu
era dispus s-o asculte. Am văzut lucruri și mai grave în armată, i-ar
fi răspuns. Și poate că avea dreptate. Îi cunoștea foarte bine pe cei de
teapa lui Steve.
Stătea încă la masă când Alexander ieși, o oră mai târziu, din
dormitor.
— Nu pot să sufăr când te văd că stai în toiul nopții la nenorocita
asta de masă cum făceai pe insula Bethel. Toată viața îmi trece prin
fața ochilor. Hai la culcare!
 Ajutor! Am nevoie de o infirmieră!

În seara următoare, Tatiana se grăbi să ajungă cât mai repede

acasă. Voia să se întoarcă înaintea lui Alexander, să-l întâmpine cu
masa pusă. Anthony era la Sergio, care-și sărbătorea ziua de naștere
cu pizza și alte bunătăți. Urma să-l ia la ora nouă.
Spre uimirea ei, camioneta lui Alexander se afla deja în fața casei.
Era doar opt și un sfert. De obicei, vineri seara se întorcea târziu.
Urcă treptele și deschise ușa. Alexander stătea pe canapea, cu capul
înclinat într-o parte. Observă în treacăt buchetul de flori de pe masă.
— Șura!
El gemu ușor.
— Ce-ai pățit? îl întrebă, apropiindu-se cu pași repezi.
Stătea pe canapea, îmbrăcat doar în izmene, cu un prosop ud pe
față. Ea i-l dădu la o parte. Alexander își ținea ochii închiși. Părea
apatic.
— Nu știu, îi răspunse, clătinând din cap. Mă simt rău…
— O, Doamne, ce-ai pățit?
— Mă doare fiecare fibră din corp. Nu pot să mă mișc…
Tatiana își aruncă trusa medicală pe podea.
— Nu, nu, îngăimă el. Adu și trusa!
Cu trusa în mână, se aplecă îngrijorată deasupra lui. Se așeză apoi
în genunchi pe canapea lângă el și îi puse mâna pe frunte ca să vadă
dacă are febră. Alexander continua să stea cu ochii închiși.
Avea chipul umed de la prosop.
— Nu cred că ai febră…
— Am nevoie de o infirmieră… murmură el.
— Sunt aici, dragule, îi răspunse ea.
— Porți uniforma?
— Firește. Abia am ajuns acasă. N-am apucat să mă dezbrac.
 — Ai părut strâns în coc?
— Da. Șura, deschide ochii!
— Porți încă pantofii și ciorapii albi?
— Da, firește. Ce tot faci?
— Am nevoie de o infirmieră… murmură din nou.
Tatiana păstră tăcerea.
— Hmm! spuse ea în cele din urmă, pe un ton formal. Se pare că
ești într-adevăr grav bolnav. Trebuie să te consult cu atenție înainte
de a-ți pune diagnosticul.
— Fă ce crezi că e mai bine, domnișoară asistentă!
Tatiana își scoase stetoscopul din geantă.
— Poți să-ți scoți tricoul? Trebuie să-ți ascult plămânii.
Atingerea rece a stetoscopului îi stârni fiori de plăcere.
Când deschise ochii, văzu o expresie gravă pe chipul Tatianei. Își
lăsase boneta pe spate și își desfăcuse primii nasturi de la uniformă,
dezvăluindu-și decolteul seducător.
— Trebuie să văd dacă nu suferi cumva de umoare verde, îi spuse
apoi, scoțându-i izmenele. Te rog să stai complet nemișcat! Poate fi
periculos. Trebuie să procedăm cu multă grijă.
Desfăcu clama din față a sutienului și nasturii bluzei de la
uniformă, până la brâu, dezvelindu-și sânii în toată splendoarea lor –
cu sfârcurile-i trandafirii precum coralul, abdomenul crem și ciorapii
albi prinși cu jartiere. Se așeză în genunchi pe covor între picioarele
lui.
— Se pare că suferi într-adevăr de umoare verde, îi spuse,
cuprinzându-l în căușul palmelor. Dar cred că avem și leac, căpitane
Belov.
Scoțând din trusă o sticluță cu ulei mineral, își unse mâinile, apoi
îi unse bărbăția excitată și, așezându-i-o între sâni, începu să danseze
cu mișcări lascive și seducătoare.
 — Cred că sunt un caz grav, răspunse el, printre gemete,
încercând din greu să nu închidă ochii. Sunt bolnav până în măduva
oaselor.
Încuviințând din cap, îl mângâie încet cu mâinile-i unsuroase,
simțindu-i freamătul în palme.
— Umoarea verde este o boală foarte gravă, căpitane. Nu există
garanții de vindecare.
Alexander își înfipse mâinile în părul ei; boneta îi căzu pe jos. Se
aplecă spre ea și o sărută cu patimă.
— Îmi pare rău pentru discuția de ieri, Tatia, îi șopti apoi. O ceartă
stupidă. Dar nu vreau să-ți faci griji de pomană. Ai încredere în
mine! Te rog!
— Căpitane, îi răspunse, strângându-l cu degetele și lăsându-l fără
grai, nu trebuie să vorbești. E spre binele tău.
— Există vreun leac pentru umoarea verde? o întrebă, trântindu-se
pe canapea.
— În trecut, leacul era să le absorbi, îi răspunse Tatiana, pe un ton
calm.
— Am înțeles, îi răspunse, cu voce gâtuită. Crezi că leacul va da
roade și astăzi? Medicina modernă a înregistrat progrese în ultimul
timp.
— Ai dreptate, dar putem încerca. Acum stai nemișcat! Buzele pot
face minuni. Sunt singura noastră speranță.
Și făcură minuni. Încercă s-o oprească la final, căci o voia călare
deasupra lui, îmbrăcată în uniformă și cu ciorapii prinși în jartiere,
dar i se împotrivi.
— Căpitane, nu vrei să te vindeci? Atunci dă-i drumul printre
papilele mele gustative, după cum știu că-ți place să faci!
Îi era cu neputință s-o oprească.
 Reacția lui Alexander deveni aproape pavloviană, căci de fiecare
dată când o vedea îmbrăcată în uniformă, cu părul strâns în coc și
boneta pe cap, dimineața sau la amiază când se întâlneau să ia masa,
sau când zărea uniforma în dulap proaspăt călcată, se simțea mistuit
de dorințe nimicitoare. După un timp, Tatiana îl încadră în categoria
bolnavilor în fază terminală, spunându-i că nu mai există nicio
speranță de vindecare în cazul lui.
Iar el încuviință bucuros.
Cu toate astea, găsea tot felul de pretexte pentru a evita masa în
oraș alături de Steve și de logodnica lui.
 Cina cu Steve și logodnica lui

Era târziu. Alexander străbătea cu viteză Pima Road, căci știa că

Tatiana și Ant îl așteptau acasă. Era primul lor Crăciun în Arizona.
Alexander decorase casa cu beculețe, care străluceau acum
multicolore ca un orășel luminat de la capătul drumului. Văzu
luminile căsuței încă de pe deal, de cum făcu la dreapta pe Jomax, de
la un kilometru și jumătate depărtare. Încordarea unei zile frenetice
de muncă începea să dispară. După ce parcă mașina, rămase un timp
în pridvor, s-o privească pe Tatiana pe fereastră.
Făcuse curățenie; casa strălucește acum lună. Toate lucrurile –
cărțile, revistele și ziarele, încălțămintea și bâtele de baseball,
păturile și decorațiunile de Crăciun – toate sunt la locul lor. Veiozele
răspândesc o lumină caldă și difuză, în cuptor se rumenesc bunătăți,
iar ferestrele sunt împodobite cu fulgi de nea. O să-i atragă atenția
ca, pe viitor, să tragă obloanele, dar în seara asta e fericit că poate s-o
privească fără știrea ei. Are senzația că se află în Lazarevo și o
urmărește din spatele liliacului înflorit. Tatiana și-a strâns părul în
creștetul capului și poartă unul dintre tricourile lui de armată – când
o să-l îmbrace din nou, îi va simți parfumul. O va ruga să nu i-l mai
spele. Indiferent ce-ar îmbrăca, arată mereu seducător. Face pâine; a
pregătit și fursecuri – sunt puse la răcit pe raft. Își ațintește privirea
asupra fiului său, care stă la masă și se preface că își face temele. De
fapt, o urmărește fără încetare pe mămica lui cu ochi plini de
venerație. Băiatul spune ceva, iar Tatiana izbucnește în râs, dându-și
capul pe spate, apoi se duce la el și îl sărută. Alexander le urmărește
gesturile încărcate de tandrețe.
Deschise ușa și amândoi îi ies în întâmpinare. În aer, mirosul de
brad se împletește cu miresmele ademenitoare de tocană, de pâine
caldă și fursecuri.
 — A venit tati! exclamă Anthony, luându-i cheile.
— A venit tati! repetă Tatiana, ridicându-și privirea spre el. Cam
târziu.
Alexander o sărută pe gură, apoi pe gât. Mirosea a fursecuri și-a
mosc.
— Ademenitor! îi spuse în șoaptă.
Apoi, la cină, o anunță că vineri aveau să ia masa în oraș cu Steve.
— Nu, vinerea asta nu pot.
— Nu vreau să mai aud nicio scuză, Tania. Lucrez cu Bill de patru
luni! Nu l-ai cunoscut nici pe el, nici pe Steve.
— N-aș prea zice că nu l-am cunoscut pe Steve, îi răspunse, cu
glas sec. Dar am înțeles ce vrei să spui.
— Încetează! Nu mai știu ce pretexte să invoc.
— Eu, însă, da.
— Își imaginează că ești doar o plăsmuire.
— Uite cum facem! spuse Tatiana veselă. Ne întâlnim de Anul
Nou.
— Da, și atunci. Dar Bill dă o petrecere de Crăciun săptămâna
viitoare.
— Îmi pare rău, dar nu putem să mergem. Săptămâna viitoare,
vin Vikki și Tom, apoi mătușa Esther și Rosa. Ai uitat? O să avem
casa plină de sărbători. Eu și Anthony avem foarte multă treabă de
făcut.
— Chiar trebuie să vină și Vikki? întrebă Anthony, cu glas
tânguitor.
— Da, Anthony, fii cuminte! Te iubește. Și-ți cumpără o bicicletă.
— Dar mătușa Esther mi-a luat deja una.
— Atunci, bucură-te că o să ai două!
— Ant, o s-o ajuți pe mami la treburi abia sâmbătă, spuse
Alexander. Pentru că vineri e ocupată.
 La Bobo, un mic restaurant italiano-american, Alexander stătea la
masă împreună cu Steve și cu Amanda, așteptând-o pe Tatiana.
Tatiana întârzia, ca de obicei. Întârzia oriunde. Alexander nu
înțelegea cum de-o mai țineau la spital. În urmă cu trei luni îi
cumpărase și un ceas, s-o ajute să fie punctuală. Ieșise de la muncă la
ora șapte, dar nu ajunsese nici până acum, deși era trecut de opt.
Încerca să se înarmeze cu răbdare. Ospătarul le aduse pâinea și
meniul. Amanda era o tânără frumoasă, cu părul castaniu, coafată și
machiată, și cu tendințe de îngrășare odată cu vârsta. Era prietenoasă
și Alexander spera să-i câștige simpatia Tatianei; totul ar fi mult mai
ușor dacă deveneau cu toții prieteni.
Încerca să mențină firul discuției, dar Steve îl întrebă, în cele din
urmă, dacă se întâmplase ceva.
Alexander clătină din cap și ceru lista cu vinuri. Îl aduse chiar
Bobo, proprietarul localului.
— Señor Alexander, unde e señora noastră?
— Întârzie ca de obicei, Bobo, răspunse Alexander, fumând țigară
după țigară și bătând darabana cu degetele.
Apoi, până să apuce să-și ridice capul și s-o vadă, îi simți prezența
ca o adiere blândă de vânt.
Bobo o însoți la masă. Alexander și Steve se ridicară în picioare.
Tatiana purta o rochie mulată și brodată, de culoarea lavandei, pe
care Alexander o vedea pentru prima oară. Își împletise părul în
stilul țărăncilor din Rusia, lăsând câteva șuvițe să-i cadă pe obraji. Își
dăduse cu puțin rimel și cu luciu de buze trandafiriu.
— Îți mulțumesc, Bobo, pentru serviciile tale complete, spuse
Alexander, întorcându-se apoi spre Steve și Amanda. Bobo e
îndrăgostit în taină de soția mea de câteva luni bune.
 — Cum adică în taină, señor? întrebă încântat Bobo, cu un
puternic accent italian.
Era mic de statură și chel, cu grumazul gros ca un taur și cu ochi
negri ca de cerb.
— Fățiș, fățiș. Señora, dacă soțul nu te tratează cum trebuie, știi la
cine să apelezi.
— Îți mulțumesc, Bobo, răspunse Tatiana magnifică și
surâzătoare. În general, e cuminte, dar nu trebuie să-l luăm pe
încredere.
Topit de priveliștea pe care i-o oferea, Bobo se retrase fără tragere
de inimă. Tatiana își ridică ochii spre Alexander.
— Bună! îl salută, zâmbind. Îmi pare rău că am întârziat.
Alexander nu obișnuia s-o sărute în public și nici nu avea de gând
să înceapă în seara aceea. Mângâindu-i în treacăt cosița împletită, o
întoarse cu fața spre prietenii lui.
— Amanda, Steve, spuse apoi, cu mâna pe umărul ei, v-o prezint
pe Tania, soția mea.
Tresărind ușor la auzul ultimelor cuvinte rostite cu atâta dragoste
de Alexander, Amanda îi strânse politicoasă mâna Tatianei. Acesta îi
oferi, însă, în silă mâna lui Steve, lucru ce nu-i scăpă lui Alexander,
cum nu-i scăpă nici faptul că prietenul lui îi evită privirea Tatianei.
Adevărul era că Tania arăta răvășitor. Prezența ei îi încingea
simțurile lui Alexander.
Se așezară cu toții la masă.
— Tania, îmi pare bine să te cunosc în sfârșit, spuse Amanda, cu
glas calm și prietenos. Alexander ne-a vorbit mult despre tine.
— Serios?
— O, da! Nu-mi vine să cred că lucrează de atâta timp împreună
și noi abia am ajuns să ne cunoaștem.
 — Eu și Steve ne-am cunoscut deja, spuse Tatiana, cu indiferență
în glas. I-am pus brațul în ghips la spital acum câteva luni.
— Dar nu mi-ai spus niciodată, Stevie! strigă Amanda.
— Nici n-am știut cine e, răspunse el, cu chipul impasibil, în timp
ce-și turna niște vin. Apoi adăugă cu un zâmbet larg pe buze, dând
din umeri: Îmi pare rău, dar nu-mi amintesc să ne fi cunoscut.
— Nu? spuse Tatiana.
— Tania, vrei niște vin? o întrebă Alexander calm, fără să ridice
nici măcar din sprâncene.
— O, da, îți mulțumesc. Îmi place să beau uneori câte un pahar de
vin.
Tuși ușor, fără să se îmbujoreze la față. Alexander se rezemă de ea
când ciocniră paharele.
— Cum a fost azi la spital? o întrebă încet.
— Destul de liniște, îi răspunse la fel de încet.
— Unde ți-e ceasul?
— A! exclamă, cu un zâmbet timid. Probabil că l-am lăsat acasă.
— Nu prea e util acasă, nu crezi?
Îi mai turnă puțin vin, îi oferi niște pâine și îi deschise meniul. Ea
îi mulțumi. Iar el îi răspunse politicos: „Cu plăcere.” Amabili ca
personajele lui Edith Wharton. Alexander zâmbi, întrebându-se dacă
manierele lor rafinate, ca cele de sfârșit de secol, le ascundeau
pasiunea conjugală.
Când își ridică ochii, văzu că Amanda îl fixa cu privirea.
— De cât timp sunteți căsătoriți? întrebă apoi iute, stânjenită
pentru privi rea-i stăruitoare.
— De șapte ani, răspunse Tatiana.
— Fantastic! De șapte ani! exclamă Amanda, ridicând din
sprâncene. Și n-a intervenit încă rutina, Alexander?
— Nici vorbă! îi răspunse el.
 Tania mirosea a liliac și arăta amețitor în rochia ei de culoarea
lavandei, cu decolteu adânc și seducător. Alexander nu înțelegea
cum de era cu putință ca cineva să mai îngaime două vorbe în
prezența soției lui.
— Ai părul atât de lung, Tania. N-am mai văzut pe nimeni cu un
păr atât de lung, spuse Amanda, a cărei coafură purta amprenta
vremii – o tunsoare scurtă și bufantă. Așa îl porți și la spital?
— Nu, îl fac coc când plec la muncă.
— Ar trebui să-l tai, o sfătui Amanda îndatoritoare.
— Da, știu că nu sunt la modă. Dar ce să fac? răspunse Tatiana,
zâmbind. Soțului meu îi place lung.
— Ție cum îți place, Stevie? îl întrebă Amanda, țintuindu-l cu
privirea.
— Îmi place oricum, Mand, răspunse el.
Și amândoi izbucniră în râs. Tatiana se uită la Alexander. El o lovi
ușor cu piciorul.
Steve spuse un banc. Toată lumea se amuză, inclusiv Tatiana.
Încurajat, Steve spuse altele. Depănă apoi amintiri din perioada
petrecută în Anglia, despre întâlnirea cu Amanda și despre
încercările tatălui său de a-l convinge să urmeze un colegiu. Era
simpatic, sociabil și știa să povestească. Amanda îi sorbea fiecare
cuvânt în parte. Apoi încercă să sondeze trecutul Tatianei, dar
nimeni nu cunoștea natura umană mai bine decât ea – dorința
oamenilor de a vorbi numai despre sine. Astfel, după ce îi povesti în
treacăt Amandei că locuise la New York, iar după nuntă, Alexander
plecase pe front (și, strict vorbind, nimic nu era mai adevărat),
Tatiana conduse firul discuției spre viața Amandei. Crescuse în
Phoenix pe când acesta era doar un ținut de ferme, iar indienii
veneau sâmbăta în centrul orașului la un târg de pe Indian School
Road. Și acum târgul era la fel de aglomerat, spuse Tatiana. Da, era
uluitor câți oameni locuiau acum în Sco sdale, răspunse Amanda. Și
la New York locuiau la fel de mulți oameni? Nu-și putea imagina.
Nu plecase niciodată din Phoenix și era invidioasă pe Steve fiindcă
fusese într-o țară atât de exotică precum Anglia și se ducea acum,
practic în fiecare lună, la Las Vegas.
— Stevie a promis că o să mă ia cu el la Vegas, spuse ea,
înclinându-și capul într-o parte într-un gest rugător. Încă aștept,
dragule.
— În curând, draga mea, în curând.
— Steve și tatăl lui se străduiesc de luni de zile să-l convingă pe
Alexander să-i însoțească în Vegas.
— Serios? spuse Tatiana.
Alexander încercă să schimbe firul discuției, căci Vegas era un
subiect sensibil. Amanda continuă însă să meargă mai departe ca
tăvălugul, întrebând-o pe Tatiana dacă fusese vreodată în Vegas.
— Exact ca mine! exclamă apoi, când Tatiana îi răspunse tăioasă
că nu pusese piciorul în Vegas. N-ai fost nicăieri!
Alexander izbucni în râs.
— Ce ți se pare atât de amuzant? întrebă Amanda, fără să
înțeleagă motivul hohotelor de râs.
— Nimic, scuză-mă! replică Alexander, încercând să afișeze o
mină serioasă. Tania, oare n-ai fost cumva prin Suedia? o întrebă cu
un licăr vesel în ochi. Sau prin Finlanda?
— Nu, îi răspunse, lovindu-l cu piciorul pe sub masă.
— Dar prin Rusia?
— Nu, repetă, lovindu-l și mai tare. Poate ai fost tu. Apoi,
întorcându-se spre Amanda, continuă: Până să venim în Phoenix, am
călătorit prin Statele Unite, așa că am văzut câte ceva din America.
Am stat un timp în Nevada, adăugă apoi, dar am hotărât să nu
mergem în Las Vegas deoarece nu este un loc potrivit pentru
băiețelul nostru.
— Fără doar și poate! exclamă Steve. Doar pentru băieți mari!
Amanda protestă cu zgomot.
Tatiana schiță un zâmbet vag.
Alexander schimbă subiectul, vorbind despre casele aflate în
construcție, despre noile stiluri arhitecturale din Phoenix și despre
războiul iminent din Coreea. Dar Steve nu manifesta nici cel mai mic
interes față de Coreea, în ciuda eforturilor lui Alexander de a-l atrage
spre acest subiect. Steve refuza să se lase atras.
— N-am chef de politică, omule, știi bine. Și cu atât mai puțin
după câteva pahare, îi răspunse și ceru o bere. Mie îmi plac
bancurile. Știu unul despre Las Vegas. Vreți să vi-l spun?
— Steve, sunt și doamne de față, interveni Alexander. Fără
bancuri deocheate, spuse la beție!
Nu avea de ce să-și facă griji, îi spuse Amanda lui Alexander, căci
le știa pe toate.
— Pe ăsta nu-l știi, Manda, răspunse Steve. Dar o să-ți pară
amuzant, adăugă, sorbind cu poftă din bere. Un tip se întoarce acasă
și o găsește pe soția lui făcându-și bagajele. Îi spune că pleacă la Las
Vegas, pentru că a aflat că poate să câștige o sută de dolari pe noapte
făcând ceea ce face gratis pentru el. Omul cade un timp pe gânduri,
apoi își face și el bagajele. Soția îl întreabă unde pleacă, iar el îi
răspunde că tot la Las Vegas. Întrebându-l de ce, bărbatul îi
răspunde: „Pentru că vreau să văd cum o să trăiești cu două sute de
dolari pe an.”
Amanda și Steve izbucniră în râs.
Bancul îi smulse un zâmbet și lui Alexander. Nu și Tatianei. El
oftă ușor, dar încordarea din aer se risipi în clipa în care ospătarul le
aduse comanda. Alexander îi dădu Tatianei o bucată din friptura lui,
luă o porție din lasagna ei și îi mai turnă niște vin.
— Eu și Stevie ne căsătorim în primăvară, spuse deodată
Amanda. Nu-i așa, Stevie?
— Firește, răspunse el, lăsându-și brațul pe umărul Amandei,
chiar deasupra sânului.
Tatiana strânse din buze, gest ce nu-i scăpă lui Alexander.
— Felicitări! zise ea în cele din urmă, pe un ton ce spunea mai
degrabă: Dumnezeu să te aibă în pază!
— Și când o să ne căsătorim, n-o să mai muncesc. Nu-i așa, Stevie?
— Firește că nu, draga mea. Poți să stai acasă în papuci și capot și
să mănânci bomboane toată ziua.
Oare Amanda încerca să pună lucrurile în mișcare? Îi era cu
neputință să spună, căci astfel de jocuri îi erau străine lui Alexander,
dar privind expresia de pe chipul Tatianei, găsi imediat răspunsul.
— De cât timp sunteți logodiți? întrebă soția lui, ca pentru a-i
dovedi că are dreptate.
Amanda rămase tăcută.
— De aproape patru ani, răspunse Steve.
— Aha! spuse Tatiana. De patru ani, adăugă, cu glasul lipsit de
expresie.
— Dar voi cât ați fost logodiți? întrebă Amanda.
— Era război pe vremea aceea, răspunse Tatiana, fluturându-și cu
indiferență mâna prin aer. Lucrurile stăteau altfel pe atunci. Totul se
derula mult mai repede.
— Totul? spuse Amanda, chicotind. Deci, cât ați fost logodiți?
— Două zile, răspunse Alexander, văzând șovăiala Tatianei.
— Două zile! exclamă Amanda cu o privire fixă, fără să mai spună
apoi nimic.
— Alexander trebuia să plece pe front, explică iute Tatiana.
 — Se pare că nu chiar în pripă, răspunse Amanda. Aveți doar un
singur copil, Tania? Vă gândiți să mai faceți și alții?
— Da, ne gândim la asta.
— Doar vă gândiți sau chiar faceți ceva în privința asta? întrebă
Amanda.
Steve izbucni în râs. Tatiana, a cărei misiune era aceea de a se
împrieteni cu Amanda pentru a suda relațiile dintre ei, se purta în
schimb ca un inspector de șantier țâfnos, care nu era dispus să
acorde autorizații de construcție fără stimulente suplimentare.
Alexander o trase ușor de cosița-i împletită.
— Vă cer scuze, spuse Amanda, încetând să mai râdă. Sper că nu
te-am jignit, Tania, prin felul meu de a vorbi.
— Nu, nici vorbă.
— Stând prea mult în compania lui Stevie și a amicilor lui, ajungi
să vorbești ca ei. M-a stricat pur și simplu, adăugă cu încântare în
glas. De-ai ști ce banc mi-a spus prima dată când ne-am cunoscut!
Nu, e mult prea vulgar ca să-l redau în public, nu-i așa, iubitule?
— Nu mi-l amintesc, Mand. Dar, la cum mă cunosc, probabil că ai
dreptate.
— Steve, spuse Tatiana pe un ton ușor caustic, îmi plac bancurile
bune. Hai să-l auzim! continuă, fulgerându-l cu privirea.
— Nu, îi răspunse el râzând. Nu vrei să auzi bancul ăla, Tania. L-
ar face să roșească până și pe un șofer de camion.
— Fără doar și poate, răspunse Tatiana.
Încruntat, sub imperiul unor amintiri mult prea înnegurate,
Alexander se uită la Tatiana, apoi la Steve care clătina din cap, cu
ochii ațintiți asupra fripturii reci din farfurie. În tot acest timp,
realiză Alexander, Steve abia de-i adresase câteva cuvinte Tatianei; se
purta de parcă nici nu s-ar fi aflat la masă.
 — Vă invităm la nuntă, continuă Amanda, fără să observe ce se
petrece în jurul ei. Vom începe să trimitem invitațiile imediat după
Crăciun. Vrem s-o facem la Sco sdale Country Club – un local
extrem de exclusivist. Jeff și Cindy, logodnica lui, vor să organizeze
petrecerea tot acolo dar, între noi fie vorba, nu cred că se va întâmpla
vreodată. Jeff nu e încă pregătit de însurătoare. Vrem să invităm două
sute de oameni. O să fie o petrecere de basm, murmură ea. Probabil
că n-ați avut o nuntă mare, Tania. Se pare că n-ați avut timp de
pregătiri.
— Da, așa e, răspunse Tatiana. N-am fost decât noi, preotul și cei
doi soți pe care i-am plătit să ne fie martori.
— V-ați căsătorit fără să vă invitați familia la nuntă? întrebă
Amanda, privind-o uluită.
Alexander și Tatiana nu spuseră nimic.
— N-ați organizat nicio petrecere? continuă Amanda. N-ați avut
nimic de mâncare? Nici muzică? Cum să lipsească masa și muzica de
la o nuntă?
— Am avut muzică, răspunse Alexander de această dată. Și am
dansat toată noaptea.
Se așternu tăcerea.
— Dar nu-mi amintesc să fi avut ceva de mâncare, continuă după
o scurtă șovăială. Am avut ce pune pe masă, Tania? o întrebă, fără s-
o privească.
— Nu cred, Șura, îi răspunse, evitând, la rândul ei, să-l privească.
— Cum i-ai spus? întrebă Amanda.
— E un nume de alint, răspunse Alexander.
Nu mai suporta privirile stăruitoare ale Amandei. Se ridică în
picioare, întinzându-i mâna Tatianei și, la un semn din partea lui,
Bobo ceru formației sale să cânte Bésame Mucho. Pe ringul de dans,
Alexander o trase spre el.
 — Tania, sunt simpatici. Relaxează-te! Nu ești deloc drăguță.
— Dar îmi spui mereu că sunt drăguță, murmură ea, cu chipul
lipit de pieptul lui.
Alexander își împleti degetele-i imense cu degetele ei micuțe.
— Încetează odată! îi spuse apoi, țintuind-o cu privirea și
strângând-o de mâini.
— Spune-mi de ce amicul tău, Steve, nu se însoară cu biata fată?
— Ce rost are să cumperi o vacă, răspunse Alexander, dacă poți să
obții laptele pe gratis?
Se aștepta s-o audă râzând, dar se înșela.
— Crezi că îi dă laptele pe gratis? îl întrebă, cu o mină gravă pe
chip.
— Nu doar lapte, ci și brânză și unt.
Și Tatiana izbucni atunci în râs.
Bésame, Bésame mucho…
— Tot ce-mi doresc acum, îi spuse el, e să-ți sărut sânii. Chiar
acum
Como si fuera esta noche la ultima vez…
Ea își ridică ochii spre el.
— Hai să mergem acasă și poți să mă săruți peste tot!
Que tengo miedo perderte, perderte después…
Când reveniră la masă, Alexander ceru nota de plată, iar Tatiana
se duse la toaletă. Amanda o însoți. Pe când se aflau la nici câțiva
pași depărtare, îl auziră pe Alexander spunând:
— Ticălosule, i-ai spus ceva indecent soției mele în timp ce îți
punea brațul în ghips? Se poartă de parcă i-ai omorât câinele.
— Îmi pare rău, omule, răspunse Steve, dând din umeri. Știu că
asta susține – că ea mi l-a pus în ghips – dar, sincer să fiu, nu-mi
aduc aminte să ne fi cunoscut.
— Termină cu tâmpeniile astea! Acum patru luni, mi-ai spus că ai
cunoscut pe cineva la spital. Despre ea era vorba, nu-i așa?
 — Nu cred, răspunse Steve, coborând glasul. Cunosc atâtea!
— La spital? La dracu’, de câte ori te duci la spital?
— Dacă i-am spus ceva, îi cer iertare. N-am știut că e soția ta, altfel
nici n-aș fi îndrăznit să deschid gura. Doar o știi prea bine. Lasă-mă
să mă revanșez! Fac eu cinste în seara asta. Insist.

***

Vinerea următoare, Alexander se afla din nou la Bobo, unde o

aștepta pe Tatiana, de această dată în compania lui Vikki și a lui
Richter. Alexander îi luase de la aeroport, îi dusese acasă, îl lăsase pe
Ant la Francesca și acum o așteptau cu toții pe Tatiana la restaurant.
Când ajunse în cele din urmă, după vreo patruzeci de minute
(„Pentru Vikki, ești aproape punctuală!”), Vikki, nu Bobo, îi veni în
întâmpinare, sărindu-i de gât și luând-o în brațe.
Petrecură împreună următoarele patru ore, într-o atmosferă
relaxantă, mâncând, bând, fumând, dansând și spunând glume
deocheate.
Vikki și Richter formau un cuplu frumos – amândoi tineri,
îndrăgostiți și plini de euforie. Firul discuției, condus de cei doi
soldați, se axa aproape în totalitate asupra conflictului din Coreea.
Vikki și Tatiana nu reușeau să-l întrerupă.
— Nu-ți dau voie să vorbești, îi spuse Richter lui Vikki. N-o să faci
altceva decât să te plângi de mine și n-am de gând să te las să strici o
seară perfectă, când pot să vorbesc nestingherit despre război.
— Dacă n-ai călca în străchini, Tom, n-aș avea de ce să mă plâng.
Spre disperarea lui Richter, trupele americane primiseră ordin să
plece din Coreea de Sud în urma intențiilor fățișe ale Coreei de Nord
de a traversa paralela 38. Cu cinci luni în urmă, în iulie 1949, Owen
La imore de la Departamentul de Stat declarase că Statele Unite
trebuiau să lase Coreea de Sud în voia sorții, fără să pară că îi întorc
spatele. Ce mesaj trimitea această declarație nord-coreenilor și
sovieticilor, care îi înarmau și îi antrenau? întrebă Alexander.
— Veniți și faceți ce vreți! răspunse Richter. Luați ce credeți că vă
aparține! Uniți-vă din nou! Nu vrem să vă stăm în cale – ăsta e
mesajul.
Alexander citise rapoartele militare ale generalului Charles
Willoughby, conform cărora nord-coreenii – în ciuda negărilor lor
vehemente – comasau trupe în dreptul paralelei 38.
— Noi ne retragem trupele, în timp ce Coreea de Nord înarmează
o zonă demilitarizată, continuă Richter. Nu ți se pare că avem o mică
problemă în cazul ăsta?
Alexander era de acord.
— Se pregătesc de invazie în primăvară. Dacă ajungem la Seul o
lună mai târziu, n-am mai reuși să-i oprim nici dacă am vrea.
— Dar dacă ne retragem trupele, Tom, poate că nu va mai trebui
să mergem acolo, spuse Vikki, luându-l de mână.
— Mușcă-ți limba, femeie! ripostă Richter, retrăgându-și mâna.
Plecăm la Seul și dacă am fi singurii americani de pe întreaga
peninsulă coreeană – eu, tu și Willoughby.
— Minunat! spuse Vikki abătută. E minunat, la dracu’!
— Nu te mai bosumfla! spuse Richter, turnându-i niște vin și
aprinzându-i o țigară. E un ordin, Viktoria, adăugă apoi, întorcând-o
cu fața spre el.
— E un ordin, Viktoria, repetă ea, cu o grimasă pe chip.
Și apoi se sărutară vreo cinci minute, cu paharele în mână, la
masă, în timp ce Alexander își întoarse ochii spre Tatiana, care îi
privea cu îngăduință și afecțiune. Îl agrease pe Tom Richter încă din
prima clipă când îl văzuse.
 — Richter ar putea să facă sex cu Vikki chiar aici pe masă, îi spuse
Alexander la ureche, cu fruntea lipită de tâmpla ei, și n-ai avea nimic
de comentat. În schimb, sărmanul Steve spune un banc fără sare și
are parte numai de dispreț.
În timpul desertului, Vikki reuși să strecoare o plângere.
— Luna trecută, a fost prima noastră aniversare, spuse ea. Și știți
ce cadou am primit de la soțul meu îndrăgostit nebunește de mine?
Un robot de bucătărie! Eu și roboții de bucătărie!
— A fost o aluzie voalată, Viktoria.
Vikki își dădu ochii peste cap într-un gest teatral. Richter făcu la
fel.
Încercând să nu zâmbească, Alexander se uită la Tatiana, mult
prea concentrată asupra tortului de ciocolată pentru a le da atenție.
Era îndrăgostită de tot ce se putea numi aparat electric. Toate – de la
mixere la cafetiere – îi stârneau o pasiune debordantă. Le admira în
vitrine, le citea instrucțiunile de folosire și la culcare îi înșira lui
Alexander caracteristicile tehnice de parcă îi recita poemele lui
Pușkin.
— Draga mea Tania, spuse Vikki, nu crezi că un robot de
bucătărie e un cadou lipsit de romantism?
— Ce fel de robot? întrebă Tatiana, cu gura plină, după o
îndelungă cugetare.

De Crăciun, Alexander îi cumpără Tatianei un robot de bucătărie

de ultimă generație, cel mai bun de pe piață. În cutie găsi și un
lănțișor de aur. În ciuda faptului că aveau casa plină de oaspeți, iar
Anthony dormea alături pe canapea, Tatiana făcu dragoste cu
Alexander în lumina difuză a lumânărilor de Crăciun. Purta
lănțișorul la gât și dansa deasupra lui, cu părul revărsându-i-se în
cascadă pe umeri și cu sânii dezmierdându-i pieptul.
 Țiglarul

Tatiana purta o rochie galbenă, cu fusta largă, și o jachetă scurtă;

șuvițele-i rebele, împletite neglijent într-o cosiță, îi fluturau în bătaia
vântului, iar chipul îmbujorat îi radia în lumina soarelui. Îi adusese
prânzul lui Alexander, dar nici urmă de el pe șantier – doar țiglarii,
ocupați cu acoperișul noii structuri. Rămase lângă mașină și, în timp
ce aștepta, gândul îi zbură la Vikki, care tocmai plecase, și la
Anthony, care nu se simțise deloc în largul lui cât timp prietena ei și
Tom le fuseseră oaspeți. Nici Vikki nu se simțise prea bine. Se
căsătorise cu Richter cu un an în urmă după o aventură furtunoasă,
iar acum Tom trebuia să plece în Coreea. Ideea de a-l însoți nu îi era
deloc pe plac, dar ce-ar fi putut să facă o tânără soție cât timp soțul ei
se afla în celălalt capăt al lumii? Doar văzuse cu ochii ei cum trăise
Tatiana la New York. „Nu vreau să ajung văduvă și să duc viața
Taniei”, i se plânsese Vikki lui Alexander.
„Dar ia spune-mi cât de nefericită era!” o rugase Alexander, cu o
expresie de încântare pe chip. „Și nu încerca să omiți niciun detaliu
macabru!” Tatiana se văzuse nevoită să sară în ajutorul prietenei sale
și să pună capăt discuției.
Gândurile îi fură întrerupte de țiglarii care încetaseră să mai
lucreze și o priveau stăruitor. Simțindu-se stânjenită, se urcă în
mașină, dar nici nu închise bine ușa, că se și trezi cu Steve Balkman
la geam.
— Bună, Tania! o salută el, deschizând portiera. Alexander nu e
aici. Poate că a uitat că vii.
— Puțin probabil, îi răspunse, coborând din mașină fără tragere
de inimă.
— S-a dus la tata la birou să ia niște formulare pentru nenorociții
de inspectori. Cele pe care le aveam eu nu erau bune. Se va întoarce
curând.
Tatiana se gândi că ar fi mai bine să nu-l aștepte.
Steve își drese glasul.
— Te rog, zise ea, cu cât spunem mai puțin, cu atât mai bine.
— Dacă te-am jignit la spital, îmi cer scuze.
— Nicio problemă.
— Nici n-aș fi îndrăznit să deschid gura în fața ta dacă l-aș fi
cunoscut pe Alexander.
Spune-i-o fostului șef de șantier și prietenei lui!
— Mă prosteam și eu. Sunt fericit cu Amanda.
Un bărbat poate fi fericit cu orice femeie, atâta timp cât nu o
iubește, se gândi Tatiana, amintindu-și cuvintele lui Oscar Wilde. Nu
spuse nimic, îndepărtându-se un pas de el. Unde era oare
Alexander? Nu-i plăceau privirile pe care i le aruncau țiglarii. Nu s-
ar purta așa în prezența soțului ei.
— Arăți foarte bine astăzi, spuse Steve, cu un zâmbet pe buze,
scrutând-o din cap până în picioare. Vino să te prezint echipei
noastre!
— Nu sunt vreo regină, Stevie, îi răspunse Tatiana clătinând din
cap. Sunt soția lui Alexander. Fă-ți o favoare și nu mă prezenta altor
bărbați!
— Suntem cu toții prieteni aici, spuse Steve, cu același zâmbet pe
buze. Soțul tău știe foarte bine cum merg lucrurile pe aici.
— Mă îndoiesc, răspunse, cu răceală în glas. Nu cred că știe.
Sosirea lui Alexander le întrerupse discuția, iar Steve încremeni cu
zâmbetul pe buze. Alexander îi dădu formularele și o duse pe
Tatiana ceva mai încolo, să mănânce departe de ochii iscoditori ai
muncitorilor.
— Te-ai îmbrăcat mult prea frumos, Tania, îi spuse el. N-o merit,
iar animalele alea nici atât!
 Nu pot să mă gătesc pentru tine deoarece muncitorii cu care
lucrezi nu cunosc noțiunea de respect? ar fi vrut să-l întrebe, dar se
abținu.
— Sunt niște ticăloși. Ignoră-i! îi spuse apoi, aplecându-se spre ea.
Trebuie să mă întorc la muncă acum. Sărută-mă!
Când se întoarseră pe șantier, Tatiana avea buzele roșii și părul
răvășit după atingerile pătimașe ale lui Alexander. Însoțind-o la
mașină, auziră un fluierat hulpav. Alexander îi străfulgeră cu
privirea pe țiglarii, care tocmai terminau de mâncat.
— V-ați pierdut mințile?
Dar nimeni nu-i dădu atenție.
Tatiana se urcă în mașină și plecă în tăcere.
Alexander se îndepărtă și el, tot în tăcere.
Nici nu făcu bine câțiva pași, că-l și văzu pe șeful țiglarilor
zâmbindu-i cu subînțeles.
Unde îi găsea Balkman pe oamenii ăștia? Probabil că muncitorul
provenea dintr-o țară unde codul de onoare al bărbaților nu exista.
Țiglarul se uită, cu sprâncenele arcuite, în zarea unde se pierduse
mașina Tatianei, spunând:
— E bună rău! Probabil că ți-o…
— Glumești, spuse Alexander.
Muncitorul nu avea nici cel mai mic instinct de autoapărare.
Deschise din nou gura ca să-i răspundă. Alexander îl apucă de
gulerul cămășii și îl aruncă la pământ. Jignit, țiglarul își dădu
demisia, luând cu el întreaga echipă de muncitori.
Bill Balkman nu era deloc încântat de cele întâmplate.
— Lucrezi pentru mine, îi spuse lui Alexander. Ești
reprezentantul companiei mele. Plecarea muncitorilor aruncă o pată
asupra afacerii noastre. Și știi foarte bine că n-au avut intenții rele.
Simple vorbe aruncate în vânt.
 — Mai lasă-mă-n pace cu tâmpeniile astea! ripostă Alexander. Nu
uita că am fost în armată! Și nimeni nu vorbește așa despre soția
altui camarad – asta dacă nu vrea să rămână fără dinți!
— Hai, fii serios! Sunt doar niște vorbe de clacă între bărbați.
Amanda și Margaret nu se supără pentru niște fleacuri ca astea.
Margaret era prietena lui Bill.
— Tania e soția mea, spuse Alexander, cu glas aspru. Căsnicia e
scutul ei de apărare.
Poate că nu era așa în Uniunea Sovietică, unde căsnicia ei era
echivalentul unei sentințe la moarte. Dar nu se aflau în Uniunea
Sovietică.
— Nimeni nu are voie să se atingă de ea, continuă Alexander. Și
nu mai avem ce discuta pe această temă, Bill. O să avem o problemă
serioasă dacă va trebui să mai explic asta cuiva, conchise apoi,
străfulgerându-l cu privirea.
— Gata, liniștește-te! spuse iute Balkman. Ai dreptate, firește. A
depășit niște limite. Mă bucur că a plecat. Era oricum incompetent.
Dar, între timp, cum ne vom descurca fără un țiglar, fie el și
incompetent?
Alexander angajă câțiva oameni și petrecu lunile de primăvară în
bătaia soarelui dogoritor, ridicând pereți de beton, întinzând straturi
de mortar și punând țigle pe acoperiș – fără să se abată de la
indicațiile lui Balkman. Era sârguincios, rapid și neobosit.
— Bravo, omule! îl lăudă Balkman de față cu Steve, mărindu-i
simbria.
Apoi, după zile întregi de muncă asiduă, când cărase saci de
ciment și cutii de țigle, brațele și pieptul lui Alexander păreau
sculptate în piatră. Era imens. Gecile și cămășile nu i se mai
potriveau; se văzu astfel nevoit să-și cumpere altele noi.

Î
 În vară, Tatiana găzdui prima ei petrecere Tupperware{32}. O
organiză pentru prietena ei, Carolyn Kaminsky, care își asuma
mereu îndatoriri suplimentare la spital în afară de cele de infirmieră.
Tatiana invită câteva colege de muncă, alături de Francesca (aceasta
refuză, căci născuse de curând) și, la rugămintea lui Alexander, pe
Amanda și pe Cindy, prietena lui Jeff. În ciuda întâlnirilor la care
participau (serate, grătare și mese ocazionale numai între fete),
prietenia dintre Tatiana și Amanda întâmpina la fel de multe
obstacole ca și nunta acesteia din urmă cu Steve, anunțată cu surle și
trâmbițe însă rămasă la stadiul de proiect.
Douăsprezece invitate sosiră într-o după-amiază de duminică
acasă la Tatiana. Anthony era la Sergio. Alexander promise să
lucreze în atelier până la plecarea lor.
Petrecerea se dovedi un succes. Tatiana pregătise piroști și tartine
cu pâine făcută în casă, servite cu ceai negru, cum îl beau rușii.
Profitând de orice ocazie pentru a arăta atrăgătoare, fetele se
aranjaseră cu multă grijă, purtând haine elegante, accesorii bine
asortate, coafuri la modă, parfumuri rafinate și farduri care le
puneau frumusețea în valoare. Tatiana alesese o rochie simplă de
mătase, cu modele florale și funde în loc de mâneci, și își prinsese
părul în coc după moda vremii.
Pentru că petrecerea se apropia de sfârșit, fetele încercau să se
hotărască ce recipiente Tupperware să cumpere. Vorbeau despre
ultimele articole apărute în Ladies Home Journal— „Produse congelate
care vă vor stârni fiori pe șira spinării”, „Două noi modalități de
folosire a oglinzii”, „Cum să ai o piele perfectă” – când una dintre
ele se uită pe fereastră și întrebă:
— Tania, ai muncitori într-o zi de duminică? Unul se pregătește să
vină înăuntru.
Fetele se uitară toate pe geam.
 Tatiana își mușcă buza. Alexander ar fi trebuit să rămână în
atelier.
— O, nu e un muncitor oarecare! exclamă Amanda. E soțul ei.
Colegele își întoarseră capul spre Tatiana.
Ușa din spate se deschise și Alexander intră. Purta blugii Lee
ponosiți și decolorați și ghetele maronii de muncă, ce-l făceau să
pară și mai înalt. Era transpirat și avea brațele pline de mizerie și de
așchii de lemn. Își răsucise până la umeri mânecile scurte ale
tricoului negru, lăsând la vedere o mare parte din cicatricele gri și
tatuajele albastre.
— Salutare, doamnelor! le spuse el din prag, cu un zâmbet larg pe
buze, dezvelindu-și dinții albi din barba nerasă de o zi.
Răspândea căldura razelor de soare și mirosea a sudoare și fum
de țigară – stârnind stupoare printre femeile respectabile.
— Bună, Carolyn, ce faci? Scuze că v-am întrerupt. Tania, poți să-
mi aduci țigările și ceva de băut, te rog? Am rămas în pană.
Tatiana se ridică iute în picioare.
— N-ai de gând să ne prezinți? spuse Melissa, pe un ton afectat.
— O, da, vă cer iertare! Fetelor, vi-l prezint pe Alexander, soțul
meu.
Le salută cu un gest al mâinii, de parcă și-ar fi scos o pălărie
invizibilă. Tatiana se duse să-i aducă ce-i ceruse.
— Alexander, de ce nu vii să bei ceva cu noi? întrebă Carolyn.
Aproape că am terminat ce-aveam de făcut, nu-i așa, fetelor?
— O, da! E atât de cald afară! Vino și fă-te comod! Aproape că am
terminat.
— Alexander are mult de muncă în atelier, nu-i așa? interveni
Tatiana, aducându-i țigările și un ulcior de limonadă și împingându-l
apoi spre ușă.
— Desigur! Într-adevăr, chiar așa e!
 Bău direct din ulcior, golindu-l pe jumătate.
— E foarte cald afară. Îmi pare bine de cunoștință, doamnelor.
Și, luând țigările din mâna Tatianei, le făcu cu ochiul și ieși.
— Unde l-ai găsit, Tania? o întrebă Carolyn, zâmbind, când ușa se
închise în urma lui.
— Umbla liber pe stradă, răspunse Tatiana, începând să strângă
masa.
— Și a mai umblat liber mult? De unde are cicatricele și tatuajele
alea?
— Dar brațele alea cum le-a făcut? întrebă Melissa.
— Cicatricele și tatuajele le-a căpătat în război, brațele le-a făcut
construind acoperișuri, le răspunse, continuând să strângă vasele.
— E țiglar? Are un tatuaj cu o cruce. E religios?
— Mai are unul – un ciocan cu încă ceva. Un simbol al profesiei
sale?
O, slavă Domnului! N-auziseră de Cortina de Fier. De parcă nici
n-ar fi căzut asupra Europei.
— Când v-ați căsătorit?
— În 1942.
Din fericire, niciuna dintre ele nu corela anul cu vreun război
purtat în cine știe ce colț uitat de lume. Timpul pare cu adevărat să
șteargă multe lucruri.
— Lucrează pentru logodnicul meu Steve, la Balkman Custom
Homes. Steve și tatăl lui dețin compania. O să facem nunta în
curând. E foarte bun prieten cu Alex.
— Lucrează și cu Jeff, logodnicul meu, adăugă și Cindy, o fată cu
părul negru, tăiat scurt după moda vremii. Și noi o să ne căsătorim
în curând.
Infirmierele ascultară politicoase, apoi se întoarseră spre Tatiana:
 — Spune-ne cum e ca soț! interveni Melissa. E morocănos?
Capricios? Exigent?
Tatiana reuși cu greu să nu strângă din buze. Da, atributele i se
potriveau de minune… și nu numai.
— Din cauza lui pleci imediat cum ți se termină tura, spuse
Carolyn, ciupind-o ușor.
— Dar nu așteaptă nici venirea asistentei care trebuie s-o
înlocuiască, interveni Erin, recepționeră la spital. Când se face de
șapte se și urcă în mașină.
— Fetelor, ați terminat? întrebă Tatiana.
Carolyn și Erin izbucniră în râs.
O întrebară apoi cu ce se ocupa, câte ore muncea, dacă își schimba
hainele ca să plece la muncă sau arăta tot timpul ca un muncitor,
dacă se întorcea acasă obosit, cât timp luptase pe front, ce grad avea
și dacă mai purta amprentele războiului. Întrebările erau însoțite de
râsete și chicoteli.
— Da, încă poartă amprentele războiului, le răspunse Tatiana, pe
un ton grav.
După alte treizeci de minute de întrebări obositoare, rămase în
mare parte fără răspuns, își luă la revedere de la invitatele ei și se
duse în spatele casei, unde îl găsi pe Alexander stând pe balustradă
și fumând. Își scosese tricoul în soarele toropitor de vară.
— Ce-a fost în capul tău de-ai intrat în casă, cu atât mai mult cu
cât erai atât de murdar? întrebă Tatiana, urcând treptele pridvorului.
Ai promis că nu vii. N-au mai vorbit de nimic altceva tot restul
petrecerii.
— Serios? întrebă el, zâmbind. Ce-au vrut să afle?
Tatiana râse și clătină din cap.
— Și ce le-ai spus? continuă Alexander râzând cu gura până la
urechi. Ceva de bine?

Î
 — Încetează! Du-te și spală-te! Ant trebuie să vină cât de curând
acasă.
— Le-ai spus măcar, o întrebă coborând glasul, cât de mult mă
placi murdar?
Era incorigibil. Văzându-l însă cum stătea pe balustradă, îmbrăcat
în blugii lui preferați, cu ochii scăldați în nuanțe de crème brûlée, cu
dinții ce apăreau albi și strălucitori din barba nerasă, cu părul negru
și țepos, cu brațele vânjoase și pieptul gol, Tatiana își încleștă mâinile
pe scaunul de pe pridvor ca să-și stăvilească freamătul genunchilor.
Dar zâmbetul generos al lui Alexander îi dădu de înțeles că îi intuia
trăirile mult prea bine. Lăsă jos paharul cu limonadă, stinse țigara și
sări de pe balustradă.
— Șura, te rog! îl imploră, cu glas aspru, ridicându-și mâinile.
— De acord, murmură el. De vreme ce mă rogi atât de frumos.
Luând-o în brațe, o duse în atelier și, trântind ușa în urma lor, o
lăsă jos. Era înăbușitor înăuntru. Atelierul era curat și bine organizat,
dar mirosea încă a lemn, a metal și a ulei pentru unelte. Îi dădu jos
una dintre bretelele rochiei, apoi pe cealaltă. Îi scoase rochia, îi
desfăcu sutienul, îi smulse chiloții și o lăsă complet goală în fața lui.
Ea încercă să-și domolească răsuflarea, tot mai sacadată sub
privirea lui intensă, tremurul genunchilor și freamătul sânilor. Dar
totul era în zadar.
— Tania, spuse calm Alexander, cuprinzându-i talia cu mâinile și
trăgând-o spre el, n-am de gând să mă mai dezbrac. Nu-mi scot nici
blugii, nici ghetele, dar tu o să stai goală pe masa de curățat cartofi
pe care am făcut-o pentru tine, continuă, așezând-o pe bancul de
lucru.
Așezându-se între picioarele ei, își frecă pieptul de sânii ei excitați.
Nimic n-o mai făcea acum să-și înăbușe gemetele. Se rezemă în
coate, iar Alexander își plimbă obrazul neras pe gura, pe gâtul și pe
sânii ei.
— Îți place, șopti el, cu răsuflarea întretăiată. Le-ai spus și asta
prietenelor tale? o întrebă, sorbindu-i sfârcurile. Le-ai spus?
Tatiana gemu de plăcere. Se sărutară cu pasiune. Ea îl cuprinse cu
brațele pe după gât, iar el o înlănțui cu mâinile.
— Firește că nu, continuă Alexander, scoțându-și cureaua și des-
făcându-și blugii. Ești mult prea pudică și rezervată în prezența lor.
O întinse pe bancul de lucru, trăgându-i șoldurile spre margine.
Ea strânse tejgheaua cu mâinile.
— Ce vrei să-ți fac, Tatia? o întrebă, stând deasupra, cu mâinile
încleștate pe coapsele ei. Spune-mi!
Nu reușea să rostească niciun simplu: O, Șura!
Atinse extazul suprem de cum îl simți în adâncurile ei.
 O duminică la piscină

Verile sunt toride, fără doar și poate.

Dar în prima iarnă petrecută în Sco sdale, beau ceai și fumează
afară, privind valea, munții și deșertul scăldate în amurg. După
primele luni de primăvară petrecute în Arizona, Alexander îi
mărturisește Tatianei că nimic nu e mai frumos ca deșertul Sonora
presărat cu arbuști de encelia farinosa, cu flori galbene ca floarea-
soarelui, cu flori roșii de ocotillo și albe ca cele de saguaro sau
trandafirii ca cele de palo-de-fierro.
Plouă rar, doar în perioada scurtă a musonilor, zilele sunt senine,
iar nopțile – calde și presărate cu stele. Nu ninge niciodată. „E bine
că nu avem zăpadă”, își spun unul altuia. Mătușa Esther abia
scăpase cu viață după o răceală extrem de virulentă, căpătată în
iarna anului 1951. Oare ninge în Coreea, unde se află acum Vikki și
Richter? se întreabă Tatiana. Trupele Coreei de Nord traversaseră
paralela 38 în iunie 1950, așa cum intuise Richter, și înconjuraseră
Seulul în doar câteva săptămâni. Două luni mai târziu, Națiunile
Unite hotărâseră, în sfârșit, să treacă la acțiune, permițându-i lui
MacArthur să declanșeze ofensiva militară.
Alexander și Tatiana se duc la Fort Huachuca, în Tucson, o dată pe
lună, la sfârșit de săptămână, ca să-și îndeplinească îndatoririle
militare. În timp ce Tatiana vizitează orașul împreună cu Ant,
Alexander analizează informații strict secrete despre arme și sateliți
sau despre activități spațiale și internaționale. Citește, de asemenea,
și multe dintre rapoartele generalului Willoughby. În timpul
războiului din Coreea se redeschide baza militară Yuma Test Station
și Alexander este transferat acolo, unde antrenează tineri rezerviști și
testează noile arme de luptă. Baza militară de la Yuma este mai mare
decât cea din Rhode Island. Aici se cercetează armamentul pentru
toate cele patru ramuri ale armatei Statelor Unite, iar sarcinile lui
Alexander încep să fie trasate numai de comandamentul din Yuma.
Tania nu e deloc încântată. Tucson este un oraș frumos, presărat cu
numeroase obiective istorice și cu misiuni catolice pe care le poate
vizita împreună cu Anthony, în timp ce Yuma se află în mijlocul
pustietății, lipsit de obiective și atracții turistice. Ea bombăne
nemulțumită, dar îl însoțește mereu pe Alexander. Anthony e în al
nouălea cer de fericire de fiecare dată când merg în Yuma, căci, dacă
tatăl lui nu e prea ocupat, îl plimbă cu un jeep blindat din al Doilea
Război Mondial.
Acasă, Tatiana gătește fără încetare. Grație Francescăi, învață
diverse rețete de taco și enchilada, burrito și tostada, fajita și
beergarita. Pregătește și rețete rusești – piroști, blinii (clătite rusești),
supă de pui și salată Olivier. Ar vrea să facă și borș, dar borșul are
varză. Mâncarea rusească, la fel ca și limba rusă, le deschide răni
vechi, încă nevindecate complet. Discută, ca și până acum, în limba
rusă la masă pentru ca Anthony să o poată vorbi fluent. Însă acum
sunt cetățeni americani; obișnuiți să vorbească engleza în prezența
altor oameni, ajung s-o vorbească până și în pat. La urma urmei,
toate șoaptele de iubire pe care Alexander i le spune în puterea
nopții sunt în engleză.
Când lucrează pe lângă casă, Alexander fredonează uneori
cântece de război sovietice. Le fredonează încet, ca Tatiana să nu le
audă dar se înșală, căci le aude mult prea bine. Și atunci îi vorbește
în rusește, iar el îi răspunde la fel. Dar rusa le răscolește rănile.
Încearcă amândoi să meargă mai departe, însă fantomele trecutului
continuă să-i bântuie.
În zilele când e liberă, Tatiana face aluat pentru pâine iar
Alexander îl pune la cuptor. N-a reușit s-o convingă să nu mai facă
pâine, așa că preferă s-o ajute – să termine mai repede. În timp ce
frământă aluatul, stau încet de vorbă. Vorbesc despre muncă – a lui,
nu a ei; ea îi spune bancuri; fac planuri pentru zilele de duminică,
petrecute mereu împreună; discută despre școala, despre notele și
prietenii lui Anthony. Vorbesc despre cursurile de arhitectură ale lui
Alexander, despre volumul mare de muncă, despre necesitatea
obținerii unei diplome universitare, dar și despre îndoielile privind
continuarea cursurilor. Munca, îndatoririle militare, colegiul – toate
par mult prea istovitoare. Alexander o întreabă la un moment dat
dacă ar trebui să plece din armată. Cercetându-l din cap până în
picioare, ea-i răspunde că nu din armată ar trebui să plece. El nu mai
aduce niciodată subiectul în discuție.
Tatiana încearcă uneori să abordeze micile greutăți care le macină
viața – munca lui istovitoare, orele târzii ale nopții când se întoarce
acasă, ieșirile cu Stevie… Dar Alexander nici nu vrea să le audă.
Acceptă faptul că anumiți oameni nu sunt pe placul Tatianei, dar
nimic mai mult. Și din cauza antipatiei ei, anumite lucruri, care ar
trebui să meargă de la sine, se poticnesc mult prea des: întrevederi
sociale, petreceri, târguri de carnaval, dineuri, întâlniri pe șantier.
Atitudinea ei pare cu atât mai dezaprobatoare cu cât niciunul dintre
ei nu le poate dezvălui prietenilor sau colegilor de muncă aspecte
din trecut – logodna, nunta, familiile lor – lucruri cât se poate de
firești pentru alți oameni. Le este cu neputință să recunoască faptul
că, în ciuda vieții normale pe care încearcă s-o ducă, glasurile
îndepărtate ale demonilor își fac încă simțită prezența.
Bill Balkman îl apreciază pe Alexander și Alexander are nevoie de
aprecierea lui. Și din această cauză, Tatiana nu-i poate vorbi despre
aspectele canibalice ale vieții pe care o duce alături de Balkman și de
fiul lui. Nu se întoarce niciodată acasă la timp din cauza „aprecierii”
lui Bill. Se ocupă practic de tot ceea ce implică procesul de construire
a unei case – de la turnarea fundației până la grădinărit și
peisagistică. Pentru competența și rapiditatea cu care lucrează,
Balkman îi oferă lui Alexander mici bonusuri pentru casele
construite înainte de termenul stabilit. Și Alexander este în al
nouălea cer de încântare. Tatiana ar vrea să-i dezvăluie ascunzișurile
acestor așa-zise bonusuri, dar nu poate s-o facă.
Vorbesc despre Truman și McCarthy, despre intențiile lui Sam
Gulo a de a se pensiona, despre Coreea și Richter, despre lupta
francezilor din Indochina împotriva trupelor de gherilă ale lui Stalin
și despre faptul că Asia de Sud-Est va fi următorul „popas” în viața
lui Richter. Vorbesc despre multe lucruri.
Dar niciodată despre părinții și frații lor. Despre râurile
însângerate pe care le-au străbătut și în care s-au luptat să
supraviețuiască. Despre copacii pustiiți din Germania. Și lacurile
înghețate, presărate cu copci.

— Hai să construim o piscină! îi spuse Alexander Tatianei la

începutul primăverii din 1952.
— Putem să mergem la ștrand, se împotrivi ea.
— Da, sunt convins că te dai în vânt după mamele cu copii mici
care se uită după mine. Vreau o piscină în care să înot oricând am
chef. Cu tine, amândoi complet goi.
— Cât ar costa?
— Trei mii de dolari.
— Prea mult! Atâta a costat rulota noastră.
— Nu e o rulotă, ci o casă mobilă. De câte ori trebuie să-ți spun?
— Dar strângem bani pentru o casă adevărată!
— Tania, rosti el, aprinzându-și altă țigară și scrutând-o câteva
clipe fără să clipească, hai să construim o piscină!
 Nu era doar o simplă piscină. Lată de patru metri și lungă de
cincisprezece, piscina avea o trambulină și o cadă exterioară cu apă
caldă, construită pe o platformă ridicată. Lucrările duraseră șapte
săptămâni, incluzând câteva costuri suplimentare pentru platforma
de piatră cu modele șerpuitoare, gardul de fier forjat, reproducerea
unui peisaj deșertic și luminile decorative. Dar și pentru
echipamentul de încălzire destinat să mențină temperatura apei la
douăzeci și șase de grade tot anul. Prețul total depășise șase mii de
dolari.
Alexander plătise costurile suplimentare din bonusurile oferite de
Bill, fără să-i spună Tatianei.
La începutul lui mai, Bill Balkman, Margaret, Steve și Amanda
veniră să petreacă o duminică la piscină. Era o zi frumoasă și senină,
ca întotdeauna; o duminică splendidă, cu peste douăzeci și șase de
grade. Tatiana își cumpărase un costum de baie galben cu picouri,
după moda vremii. Văzând-o îmbrăcată cu el, Alexander îi
interzisese să-l poarte.
Steve evita oricum s-o privească. Avea o crestătură pe obraz cu
trei copci. Nu venise la Phoenix Memorial și, cum era singurul spital
din oraș, Tatiana se întreba unde își dusese Bill Balkman fiul să
primească îngrijiri medicale fără ca cineva să afle ce i se întâmplase.
Neobișnuit de tăcut, Steve nu le oferi nicio explicație și nimeni nu i le
ceru. Nu înota în piscină, abia se atingea de mâncare, nu spunea
bancuri și vorbea rar cu tatăl lui, care abia îi adresa câteva cuvinte.
Bill vorbea însă cu Alexander – fără încetare.
— Splendid locul ăsta, Alexander! spuse Balkman, stând cu toții
pe terasă după ce înotaseră în piscină. Dar nu înțeleg de ce nu-ți faci
o casă adevărată. Am auzit că te pricepi, adăugă, chicotind. De ce
stai într-o baracă?
 Alexander îi evită privirea Tatianei, mistuit de amintiri din trecut:
de imaginea unei barăci mici dintr-o pădure de pini de pe malurile
unui râu presărat cu sturioni, ce-și continuau călătoria spre Marea
Caspică. Sau de cea a tranșeelor din păduri, unde aștepta, înconjurat
de arme, venirea zorilor, ce aduceau cu sine noi conflicte sângeroase.
— Deocamdată, ne ajunge ce avem acum, îi răspunse laconic lui
Bill.
— Tania, costumul pe care îl porți e din anii patruzeci, spuse
Amanda, stând la soare într-un costum de baie întreg, cafeniu, din
satin, a la Marilyn Monroe. Alexander, ai face bine ca, în cinstea
piscinei voastre, să-i cumperi soției tale un costum nou și frumos
care să-i pună trupul în valoare.
— Serios? spuse Alexander, aruncându-i o privire soției lui.
— Ești o foarte bună înotătoare, continuă Amanda, privind-o cu
uimire pe Tatiana. M-ai lăsat fără grai când te-am văzut făcând roata
și sărind cu spatele de pe trambulină. Unde ai învățat să plonjezi
așa? Am crezut că ai crescut la New York.
— Pe ici, pe colo, Mand, îi răspunse ea.
— Tania, vrei să ne mai aduci niște salată de cartofi, te rog?
interveni Alexander.
— Alexander, ai un băiat pe cinste! spuse Balkman când Tatiana
se întoarse.
Anthony se bălăcea în piscină.
— Îți mulțumesc, Bill.
Balkman i se adresa doar rareori Tatianei.
— Anthony! îl strigă Bill. Vino puțin aici!
Băiatul ieși din piscină și se opri timid în fața lui Balkman.
— Ești un înotător foarte bun, îi spuse el.
— Vă mulțumesc. Tata m-a învățat să înot.
— Câți ani ai?
 — Fac nouă pe treizeci iunie.
— O să crești la fel de înalt ca tatăl tău.
Tatiana îl privea pe Alexander, care fuma și își cerceta fiul din cap
până în picioare.
— Și ce vrei să te faci când o să fii mare? îl întrebă Balkman. Fiul
meu, Steve, este constructor ca mine. Ce părere ai? Ai vrea să
construiești case cu mine și cu tatăl tău?
— Poate, răspunse evaziv Anthony.
Tatiana zâmbi, mândră de capacitatea băiatului de a evita
răspunsul.
— Dar tata a făcut multe lucruri de-a lungul timpului. A pescuit
homari. A făcut vin. A fost căpitan de vas. A fost pescar. Știe să facă
și tot felul de piese de mobilier. Cum se numește cel care face
mobilă?
— Tâmplar, îi sări Tatiana în ajutor, sorbindu-l din ochi.
— Da. Este și căpitan în armata Statelor Unite și a luptat în cel de
al Doilea Război Mondial, continuă Anthony. A cărat echipamente…
Cât de grele, mami…? Cam de șaizeci de kilograme?
— Șaptezeci, Ant, răspunse ea cu ochii țintă la Alexander, care o
mustră, clătinând ușor din cap.
— Șaptezeci, repetă băiatul. A fost prizonier într-un lagăr, apoi
într-un castel, și a fost comandantul unor batalioane…
— Anthony! strigară într-un glas Tatiana și Alexander, care se
ridică în picioare și îl luă pe Anthony de mână. Hai să-mi arăți ce
săritură te-a învățat mami! îi spuse el.
Și, în timp ce se îndepărtau, Tatiana îl auzi pe Alexander spunând:
— Ant, de câte ori trebuie să-ți mai repet?
— Dar, tati, răspunse băiatul, cu glasul frânt, ai spus că doar
străinilor n-am voie să le vorbesc despre tine!
 Margaret, înaltă și deșirată, cu părul castaniu, în vârstă de
patruzeci și ceva de ani, în ciuda eforturilor ei de a arăta mult mai
tânără, încerca să compenseze faptul că Bill o ignora pe Tatiana.
— Tania, știi că Bill ține foarte mult la Alexander? spuse ea.
Amândoi ținem foarte mult la el.
— Firește. Alexander se poate considera norocos că l-a găsit pe
Bill.
Tatiana n-o agrea prea mult pe Margaret. Îl săruta pe Alexander și
la venire, și la plecare, mult prea aproape de gură.
— Nu, nu! Bill se poate considera el norocos că l-a găsit. Nu s-ar
descurca altfel. Steve e… continuă, coborând glasul… Nu mă
înțelege greșit! E fiul lui și va moșteni afacerea, dar nu e făcut…
pentru muncă brută. Spre deosebire de Alexander…
Tatiana încuviință.
— De ce mai lucrezi? întrebă apoi Margaret, ceva mai tare. Soțul
tău câștigă foarte bine – și o să câștige și mai bine odată ce o să plece
din armată.
— N-am știut că soțul meu o să plece din armată, răspunse
Tatiana, cu sprâncenele arcuite.
La câțiva pași depărtare, Alexander clătină ușor din cap și își
dădu ochii peste cap.
— După cum știi, continuă Margaret, eu și Bill suntem împreună
de câțiva ani, dar am renunțat deja să mai lucrez. Lui Bill îi place să
se ocupe de tot, adăugă, zâmbind mândră.
Dar asta nu te face oare să fii doar o întreținută? se întrebă Tatiana
în gând.
Soarele se pregătea să apună. Stăteau la mese pe terasa de lângă
piscină, fumând și ascultând piese de jazz și blues. Tatiana le aduse
alte pahare de margarita.
 — Tania, nu vrei să ne faci niște beergarita? întrebă Alexander,
zâmbind. Tania a învățat o rețetă de margarita cu bere de la prietena
ei din Mexic, rețetă care…
— După un pahar de beergarita, oaspeții noștri n-ar mai pleca
acasă, răspunse Tatiana.
De aceea nici nu le făcuse.
— Te ține treaz, adăugă apoi.
Alexander o privea cu un licăr vesel în ochi.
— Sunt convins că e o rețetă grozavă pentru anumite jocuri,
interveni Steve, vorbind pentru prima oară de la începutul petrecerii.
— Tu și glumele tale deocheate, spuse Amanda, care părea dintr-
odată să nu le mai guste. Tania, continuă apoi, întorcându-se spre ea,
când aveți de gând să mai faceți un copil? Anthony are nevoie de un
frățior sau de o surioară cu care se joace în piscină.
— E timpul să trecem la fapte, Mand, răspunse Tatiana pe un ton
amabil. Dar voi când aveți de gând să vă căsătoriți?
— E timpul să treceți și voi la fapte, răspunse Margaret, râzând
împreună cu Bill.
Amanda nu râse, dar încetă să-i mai pună Tatianei întrebări
stânjenitoare.

Savurau paharele de margarita în acordurile pieselor lui Louis

Armstrong, înainte de servirea desertului, când Balkman spuse
îngândurat:
— Mă întreb dacă pământul ăsta valorează ceva.
Stăteau pe șezlonguri în bătaia soarelui în amurg, pe un deal de
lângă munți, cu vedere spre deșertul de culoarea agudelor, sub un
cer violet. Nu mai era nimeni prin preajmă. Auzind întrebarea lui
Balkman, Tatiana se ridică în capul oaselor.
 — Nu sunt terenuri de vânzare aici, spuse ea. Cele din stânga,
inclusiv munții, aparțin guvernului Statelor Unite. Iar cele din vale
au fost cumpărate de Berk Land Development. Nu mai e nimic
disponibil.
— Dar cele de aici, până spre poalele munților? insistă Balkman,
arătându-le cu degetul.
— Sunt ale noastre, răspunse Alexander, după câteva clipe de
tăcere.
— Poftim? spuse Balkman, desprinzându-și ochii de la cactușii
saguaro.
Tatiana își străfulgeră soțul cu privirea. Afișând pe chip o expresie
calmă și greu de pătruns, îl sfătuia din ochi să nu cadă pradă
mândriei: „Oprește-te, soldat! E glasul orgoliului. Nu-i da ascultare!”
Dar Alexander nu se putea abține. Voia să-l impresioneze pe Bill
Balkman.
— Șaizeci de metri la stânga și șaizeci la dreapta, plus cincizeci de
acri spre munți, îi explică Alexander.
Nimeni nu mai rosti vreun cuvânt. Păreau niște actori într-un film
mut.
Tatiana se ridică brusc în picioare și începu să strângă masa.
Clinchetul de vase se împletea cu glasul lui Balkman.
— Tot pământul ăsta e al vostru?! exclamă el. Cât înseamnă cu
totul?
— Nouăzeci și șapte de acri, răspunse Alexander.
Tatiana clătină din cap. Alexander afișa încă pe chip un zâmbet de
mândrie când îl auziră pe Balkman spunând:
— Ai idee pe ce mină de aur stați? Câți bani putem câștiga?
Tatiana îi dădu brusc mâna la o parte lui Alexander ca să-i ia
farfuria din față și îl străfulgeră cu privirea, întrebându-se de ce nu
putea să intuiască mișcările adversarului dintr-o partidă de șah.
Acum, însă, le înțelegea – mult prea bine; erau clare ca lumina zilei.
Zâmbetul îi dispăru de pe chip și, aruncându-i Tatianei o privire
încruntată – de parcă era vina ei – îl strigă mânios pe Anthony.
— Ant, ieși din piscină și dă-i o mână de ajutor mamei tale! Bill,
continuă apoi, întorcându-se spre Balkman, pământul nu e de
vânzare.
— Cum adică? întrebă Balkman, cu glas răsunător. Totul e de
vânzare.
— Nu și pământul ăsta.
— Bill, soțul meu încearcă să-ți spună, interveni Tatiana cu glas
domol, punându-și mâna pe umărul lui Alexander, că pământul ăsta
aparține familiei lui.
— Bine, dar n-aveți nevoie de nouăzeci și șapte de acri! Stați într-o
rulotă pe o bucată de pământ mare cât un timbru poștal! Până și un
buncăr antiatomic ar avea mai mult spațiu. Chiar și cu piscina și cu
atelierul de lucru, nu ocupați mai mult de un sfert de acru. Puteți să
păstrați șapte acri, continuă, cu gesturi nervoase, ignorând-o pe
Tatiana. Vindeți companiei mele nouăzeci de acri, câștigați o căruță
de bani și împărțim restul în parcele de câte un sfert de acru. O să
facem profitul jumi-juma. Iar la final nevastă-ta o să înoate în
diamante. N-o să mai vadă deșertul îngropată în pietre prețioase,
adăugă, făcând calcule pe un șervețel – îi folosea șervețelele pentru
calculele lui meschine.
— Bill, interveni Tatiana, cu același glas domol, în primul rând,
vreau să-ți atrag atenția că nu stăm într-o rulotă, ci într-o casă
mobilă. Și, în al doilea rând, pământul nu e de vânzare.
— Draga mea, îi răspunse Balkman, fără să-și ridice privirea din
șervețel, lasă-ne să ne ocupăm de afaceri, bine?
Tatiana își desprinse mâna de pe umărul lui Alexander.
— Bill, spuse el, pământul nu e de vânzare.
 Dar Balkman nici nu-l asculta.
— Putem ridica un întreg complex aici. Îl numim Paradise Hills,
Love Hills sau Tatiana Hills, cum vrei. Împărțim nouăzeci de acri în
trei sute de parcele. Putem construi un ștrand sau un club sportiv, cu
abonament anual. Trei sute de parcele, închiriate cu o mie de dolari,
înseamnă o sută cincizeci de mii de dolari numai pentru tine,
Alexander. Plus cele trei sute de case, construite pe aceste parcele,
vândute cu douăzeci și cinci de dolari metrul pătrat, plus încă
cincizeci de dolari metrul pătrat pentru buncărele antiatomice…
Dacă locuințele se vor întinde pe patru mii de metri pătrați… nici
nu-mi ajunge șervețelul să calculez profiturile.
— Bill, interveni Tatiana, pe un ton calm, stând în picioare, cu
farfuriile murdare în mâini, chiar și fără buncărele antiatomice, ai
câștiga douăzeci și șase de milioane de dolari, dar nu vindem
pământul. Ce rost mai are toată discuția asta?
— Douăzeci și șase de milioane? Cum ai reușit să socotești? Dar e
perfect adevărat! Cum poți să întrebi ce rost are discuția asta? Draga
mea, nu va mai trebui să muncești niciodată. Alexander, soția ta va
putea să stea acasă și să-ți facă o droaie de copii. Și acum, unde
rămăseserăm?
Tatiana scăpă vraful de tăvi murdare pe terasamentul de piatră.
Tăvile de metal nu se sparseră, dar căzură cu zgomot pe jos, iar
resturile de mâncare se împrăștiară pe dalele de ciment.
— Vă cer scuze, spuse ea. N-am fost atentă.
Se ghemui pe vine să le strângă. Alexander îi sări în ajutor.
— Când ai de gând să pleci din armată, îl întrebă printre dinții
încleștați, înainte sau după ce-i dai pământul?
— Încetează!
— Fie îl dai imediat afară din casa mea, Șura, continuă în șoaptă,
fie o să-i spun ceva de dulce.
 — Dar ce ți-am făcut? o întrebă, tot în șoaptă. Du-te și calmează-
te!
Avea dreptate, firește. Nu le servise desertul – plăcintă cu mere,
brioșe cu afine, fursecuri cu fulgi de ciocolată și prăjituri cu căpșuni –
toate pregătite pentru oaspeții de seamă ai soțului ei. Smulgându-i
tăvile din mână, intră ca o furtună în casă.
— Vorbim mâine, Bill, spuse Alexander, văzându-l că deschide
gura să spună ceva.
— Hai, fii…
— Mâine, Bill.
— Știi, Alexander, spuse Balkman sfătos, uneori femeile se supără
din nimic. Nu înțeleg comportamentul bărbaților. Trebuie doar să le
arăți cine e șefu’. Își învață repede lecția, continuă Bill, dându-i o
palmă peste fund lui Margaret. Nu-i așa, draga mea?

— I-ai băgat mințile în cap nevestei tale? întrebă Balkman a doua

zi, la prima oră.
După aproape trei ani de când lucrau împreună, Alexander era în
continuare convins că nimerise în locul potrivit și că găsise un loc de
muncă ideal pentru el. O credea cu atâta tărie încât, cu o seară în
urmă, după plecarea oaspeților, încercase s-o convingă și pe Tatiana.
Îi sugerase să se gândească – doar să se gândească – la propunerea
lui Balkman. Văzând însă atitudinea extrem de ostilă a soției sale,
lucru cu totul neobișnuit din partea Tatianei, tolerantă și
îngăduitoare în mod obișnuit, Alexander abandonase subiectul
înainte să spună anumite lucruri pe care mai târziu le-ar fi regretat.
În dimineața aceea, stătea în fața lui Bill, cu ochi reci și brațele
încrucișate, încercând să șteargă din minte imaginea Tatianei de cu
seară, care îl privise cu ochi la fel de reci și cu o atitudine la fel de
sfidătoare.
 — Povestea asta n-are nicio legătură cu soția mea, Bill. Am primit
numeroase oferte pentru pământul nostru. Încă de acum doi ani,
când a fost încorporat în Sco sdale, valoarea terenului a atins norii.
Un acru a ajuns să coste cinci mii de dolari. Asta înseamnă un profit
de aproape jumătate de milion de dolari pentru investiția noastră
inițială. Dacă am fi vrut să-l vindem, crede- mă că am fi făcut-o până
acum! Nu ne interesează subiectul.
— Dar ați putea să câștigați o căruță de bani!
— Nu ne interesează banii. Pământul are o valoare sentimentală
pentru noi. Ai văzut ce viață simplă ducem. Îmi dau seama că nu
mulți ar alege această cale. E plăcut să câștigi mult și să cheltuiești la
fel de mult, dar noi ne mulțumim cu ce avem. Și avem destul. Am
achitat casa. Și mașinile. Nu ne lipsește absolut nimic.
— Dar…
— Ajunge, te rog! îl întrerupse Alexander. Hai să vorbim despre
afacerile noastre actuale! Ai conceput planul bugetar pentru casa
familiei Schreiner sau vrei s-o fac eu? Sunt nerăbdători să obțină
finanțare și să înceapă lucrările de construcție. Sunt dispuși, de
asemenea, să plătească treizeci de dolari pe metru pătrat ca să le
punem marmură în toate băile, nu doar în cea principală.
— Nu mai schimba subiectul! Îți ofer un profit de cincizeci la sută
pentru trei sute de parcele de pământ, Alexander! Și ca oferta să fie și
mai tentantă, îți propun să împărțim și comisionul de construcție a
caselor – îți dau douăzeci și cinci la sută. Acum ai doar trei la sută.
Gândește-te cât înseamnă un comision de douăzeci și cinci la sută!
Ce sumă a vehiculat soția ta aseară? Douăzeci și șase de milioane de
dolari? Apropo, a avut dreptate.
Alexander oftă adânc. Firește că avea dreptate. Iar cifrele erau
într-adevăr amețitoare.
 — Sfaturile soției tale nu sunt dintre cele mai bune, insistă
Balkman, intuindu-i îndoielile. N-ar trebui să-i dai ascultare. Ar
trebui să faci ce crezi de cuviință. E în joc viitorul tău și al familiei
tale.
Bill nu era cea mai potrivită persoană care să-i vorbească de
familie – nu se însura cu Margaret tocmai ca să nu scape vreo
oportunitate. Da, e corect, își spuse Alexander în gând, ce rost are să
cumperi vaca dacă poți să obții laptele…
Un gând îi trecu atunci prin minte. Își aminti ceva.
— Bill, știi cât costă o vacă în satele din Uniunea Sovietică? întrebă
el.
— Poftim? îngăimă Bill, părând că nu-i vine să-și creadă urechilor.
Unde anume?
— Știi cât ai putea obține pentru o vacă dacă ai vrea s-o vinzi în
satele din Uniunea Sovietică?
— Nu… dar…
— O mie cinci sute de ruble, continuă Alexander. E o sumă
imensă de bani pentru un țăran din Rusia, care câștigă cam douăzeci
de ruble pe lună vânzând pește la o cooperativă agricolă. Dar dacă
ți-ai vinde vaca, ai cheltui banii în trei luni, pe când animalul ți-ar da
lapte timp de șapte ani, spuse el, zâmbind. N-am de gând să-mi
vând vaca, Bill.
Balkman lovi cu pumnul în masă, vădit nervos.
— Mai dă-le dracu’ de vaci! Ce tot spui acolo? M-am purtat foarte
bine cu tine, Alexander.
— Știu. Și eu cu tine.
— Da, dar succesul companiei este și succesul tău, spuse
Balkman. Pe de altă parte, și reversul e adevărat. Ce-ar zice soția ta
de asta?

Î
 Alexander rămase tăcut în picioare. În stânga lui Bill, se afla o
versiune mai mare a altei Miss Viva Las Vegas dezbrăcate. Alexander
se simțea copleșit de regrete.
— Bill, dacă nu vrei să mai lucrez pentru tine, n-ai decât să mă dai
afară. Nu trebuie să mă ameninți. Fă doar ce crezi de cuviință! Dar
pământul nu e de vânzare. Și fă-mi o favoare! N-o mai pomeni pe
soția mea!
Balkman mormăi ceva în barbă. Alexander aștepta, cu brațele
încrucișate. Știa că Bill nu putea să-l dea afară – avea nevoie de el ca
să administreze compania. Nu mai aduseră niciodată subiectul în
discuție, dar Balkman era convins că în spatele refuzului lui
Alexander de a vinde terenul se afla Tatiana, la fel cum se afla și în
spatele hotărârii lui de a nu-i însoți la Las Vegas.
 Discuții între fete și băieți

— Tata își dorește din tot sufletul să vii cu noi la Las Vegas luna
viitoare, îi spuse Steve lui Alexander la un pahar de vorbă, împreună
cu Jeff, după terminarea programului. Peste puțin timp o să aibă loc
expoziția de construcții Internațional Builders’ Show. Trebuie să vii,
altfel n-o să-ți dea pace.
Până atunci vorbiseră despre iubitele lor, care luaseră masa
împreună ceva mai devreme. Despre ce credeți că au vorbit? se
întrebaseră băieții. Credeți că s-au plâns de noi? Firește. Le cerem să
facă lucruri pe care nu vor să le facă, spusese Jeff. Nu vrem să le
luăm de soții, completase și Steve. Alexander ar fi vrut să le spună că
soția lui nu avea motive să se plângă de el – dar dacă o făcuse? Dacă
le spusese prietenelor sale că Alexander își impunea mereu voința,
convins că are întotdeauna dreptate? Că se întorcea uneori acasă, nu
foarte treaz, și își cerea drepturile, iar Tatiana se supunea fără
crâcnire?
Acum vorbeau din nou despre Las Vegas.
— Ceva îmi spune că nu munciți pe cât ar trebui când ajungeți
acolo, remarcă Alexander, zâmbind. Și tu cine te crezi – secretarul lu’
taică-tu? Dacă Bill are ceva de spus, poate s-o facă personal.
— Dar, Alex, nu ești curios să-ți bagi nasul în ceaunul libertății
decadente? întrebă Jeff. Eu am fost.
Alexander cuprinse paharul cu bere în căușul palmei. Toată viața
lui petrecută în garnizoana de la Leningrad, înainte s-o cunoască pe
Tatiana, fusese un „ceaun” al decadenței proletare – weekenduri
libere, nopți albe, scăldate în băutură, alături de colegii ofițeri,
aventuri de-o noapte în brațele unor femei focoase.
— Trebuie să vă spun ceva, băieți, îi anunță Jeff, pe un ton solemn.
Mă tem că zilele mele la Las Vegas sunt numărate. O să mă însor cu
Cindy.
— O, nu! exclamă Alexander. Nu cu Cindy!
— Termină cu prostiile! Trebuie să mă însor. Mi-a spus că au mai
apărut și alți pretendenți.
— Minte, interveni Steve. Amanda îmi spune același lucru o dată
pe lună, cu precizia unui orologiu. Pot să-mi potrivesc și ceasul după
ea. Nu te lăsa atras în capcană – e doar o amenințare! N-o face, Jeff!
Nu te lăsa păcălit!
— Tu ce mă sfătuiești? îl întrebă Jeff pe Alexander.
— Cindy o să fie o soție foarte bună, răspunse el.
— Îmi place, continuă Jeff, coborând glasul. O iubesc. Cred că o să
mă însor cu ea. Dar nu vrea să facă anumite lucruri, adăugă, oftând.
E absurd să-i ceri soției tale să facă ce fac fetele din Las Vegas?
— Amanda se supune, zise Steve cu zâmbetul pe buze. Nu mi se
împotrivește niciodată. Dar nu-i place. Le face doar ca să mă însor cu
ea. E o capcană.
— Ești întreg la minte, omule? îl întrebă Alexander. Îți face tot ce
vrei și tot nu ești mulțumit?
— Dar ce-ți imaginai, Alex? întrebă Jeff. Că nu punem semnul
egal între neveste și fetele din Las Vegas?
— Băiatul nostru nu s-a lăsat deocamdată corupt de fetele din Las
Vegas, spuse Steve, înghiontindu-l cu umărul pe Alexander.
Deocamdată? Steve băuse prea mult și devenise slobod la gură.
— Jeff, poate n-ar fi rău să te rogi ca fetele să nu poarte o discuție
ca asta, spuse Alexander. Ce-ar fi ca Cindy să te compare cu alți
iubiți? Dacă nu te ridici la standardele lor?
— Hei, Alex, e adevărat ce-am auzit? interveni Steve deodată.
Manda mi-a spus acu’ o zi că Tania n-a mai avut alți iubiți.
— Ce noroc pe capu’ tău, omule! exclamă Jeff, izbucnind în râs.
Nu e de mirare că ești atât de îngâmfat. Tu n-ai alte standarde de
doborât.
Alexander se ridică brusc de pe scaunul de la bar. Sticla lui de
bere, încă neterminată, se clătină pe tejghea.
— Ce e? Trebuie să pleci deja acasă? întrebă Steve. E devreme.
— Nu, e târziu, răspunse Alexander.

Asta făcuseră Amanda și Cindy când se întâlniseră să ia masa cu

Tatiana – își căutaseră nod în papură. Ba aveau picioarele prea mari,
ba sânii prea mici, ba urechile clăpăuge, ba fundul prea plat. Erau ori
prea mari, ori prea mici, ori prea plate, ori prea înalte, după
standardele unui oarecare doctor Seuss. În tot acest timp, Tatiana
păstră tăcerea, mâncând fe uccine cu gândul să le pregătească și
acasă, cu niște pâine cu usturoi și pui cu lămâie sau mai degrabă pui
cu limete și usturoi, asezonat cu salsa? Sau…
— Tania, ai auzit ce-am spus?
— Poftim?
Mai avea patruzeci și cinci de minute până când Anthony avea să
se întoarcă de la școală și voia să comande o prăjitură cu vișine
înainte să-l ia din stația de autobuz. Continuă să mănânce. Analiza
corporală nu era un subiect prea interesant – depășise de mult etapa
întrebărilor și sfaturilor din revistele pentru femei – „Secretul unei
căsnicii îndelungate și fericite”, „O mie de greșeli comise”, „Cinci
sute de lucruri pe care le poți face ca să fii pe placul soțului tău”.
Alexander părea mulțumit de ce-i oferea Tatiana, iar pentru ea era
îndeajuns. Nici cu Francesca nu vorbea despre asta. Vorbeau despre
copii și rețete delicioase – ca beergarita. Tatiana zâmbi. Acesta era
secretul unei căsnicii îndelungate și fericite. Ar fi vrut să-și sfătuiască
prietenele să nu mai irosească timpul încercând să schimbe lucruri ce
nu pot fi schimbate. Dar ar fi ascultat-o oare? Și apoi despre ce-ar
mai fi vorbit?
 — Tania, Cindy crede că Jeff o să facă, în sfârșit, pasul cel mare.
— Minunat, Cind! spuse ea.
— Dar eu ce-ar trebui să fac? întrebă Amanda. Războiul s-a
încheiat, iar eu și Steve suntem logodiți – nu de două zile ca tine și
Alexander și nici de trei ani ca Jeff și Cindy – ci de șapte ani! Am
douăzeci și cinci de ani și încă stau acasă. În ciuda promisiunilor
făcute și a inelului oferit, nu vrea să ne căsătorim.
— De ce nu pui piciorul în prag, Mand? întrebă Tatiana. Fie îl
obligi să facă pasul cel mare, fie tai pisica în două.
— Dar dacă alege cea de a doua variantă, Tania? întrebă Amanda.
Aleluia! își spuse Tatiana în gând, sperând ca expresia de pe chip
să nu-i trădeze sentimentele.
— Vrei să-ți ofer cheia secretă prin care să-l convingi pe Steve să
te ia de soție? spuse apoi, punându-și mâna pe cea a Amandei. Ei
bine, n-o am. N-am avut-o nici pentru mine. N-o am nici pentru tine.
— Dar Alexander s-a însurat cu tine, nu-i așa? spuse Amanda.
Poate că ai făcut exact ce trebuia.
— Eu și Alexander suntem diferiți de tine și de Steve, răspunse
Tania. Văzându-i chipul abătut, adăugă iute: Cindy și Jeff sunt și ei
diferiți. Niciun cuplu nu se poate compara cu altul. Trebuie să faci ce
crezi că e mai bine pentru tine.
— Știi ce-am făcut? I-am spus lui Jeff că am pe altcineva, spuse
Cindy, chicotind. Așa a luat taurul de coarne.
— Eu îi tot repet asta lui Steve de cinci ani, continuă Amanda
fluturându-și cu indiferență mâna prin aer. Știți ce-mi răspunde? Cu
cât mai mulți, cu atât mai bine, Mand. Hai să mergem cu toții la Las
Vegas pentru un ménage à trois
E de milioane tipu’! își spuse Tatiana în sinea ei, sperând să nu-și
trădeze gândurile.
— Spune-mi ce să fac, Tania! o imploră Amanda. Te rog!
 — Mand, nu înțeleg de ce crezi că dețin toate răspunsurile.
— Uită-te la relația ta cu Alexander! exclamă ea, cu resentimente
în glas.
— Nu vrei să știi ce viață am dus, crede-mă! spuse Tania. Nu vrei
să știi ce-am făcut ca să ajungem până aici. Nu m-ai crede dacă ți-aș
spune. Nu sunt un exemplu demn de urmat. Dar am avut și puțin
noroc – mi-a dăruit iubirea lui. Dacă n-ar fi făcut-o, ar fi trebuit
oricum să merg mai departe. N-aș fi avut încotro, nu-i așa?
— Tatiana! strigă Amanda pe un ton mult prea strident într-un
restaurant. Vrei să spui că Steve nu mă iubește?
Cum de s-a lăsat atrasă într-o discuție ca asta?
— Nu vrea să se însoare cu tine, îi răspunse încet. E cât se poate
de limpede.
— Mă iubește, îi ripostă Amanda, cu glas fremătător, ridicându-se
iute de la masă. Mă iubește. Nu-l cunoști. E un om bun. Mă iubește
cu adevărat, repetă, ieșind ca o furtună din restaurant.
Cindy o privea uluită pe Tatiana, care ridică din umeri:
— De ce-mi mai cere sfatul dacă nu vrea să-l primească?
Și îi făcu semn chelneriței să le aducă nota de plată. Nu mai ceru
prăjitură cu vișine.

După ce se întoarse acasă de la bar în seara aceea, Alexander îi

făcea masaj Tatianei în pat, plimbându-și buzele pe spatele ei.
— Tania, nu-i mai vorbi Amandei despre mine!
— Dar nici n-am făcut-o vreodată.
— I-ai spus că n-ai mai avut niciodată pe altcineva, nu-i așa?
— N-am spus niciodată asta. Săptămâna trecută, la masă –
întâlniri la care insiști să mă duc – au început să analizeze
virginitatea – reală sau tehnică – a lui Cindy la debutul relației cu
Jeff. Eu nu prea vedeam diferența între cele două noțiuni. Se pare că
Cindy citise într-o revistă că, în anumite locuri din lume și în
anumite țări, ar fi fost catalogată, tehnic vorbind, ca virgină. Iar eu
am întrebat-o dacă această „etichetă” îți este pusă pe pașaport atunci
când călătorești.
Alexander izbucni în râs, zăbovind cu mâinile pe fundul ei.
— Amanda a spus în glumă – sau, cel puțin, sper că a fost o glumă
– că pe pașaportul ei ar trebui să scrie „nu m-am născut virgină”.
Atunci am comandat desertul și am încercat să mă fofilez de
întrebările lor incomode. Dar m-au urmărit cu ferocitatea unor
leoaice hotărâte să vâneze o zebră fragilă. Le-am răspuns pur și
simplu că ai fost prima mea dragoste, fără să le ofer alte informații.
Ce era să le spun? Ce-ai fi vrut să le spun? Că, „tehnic” vorbind, ești
al douăzecilea bărbat din viața mea?
— Ar fi trebuit să schimbi subiectul, răspunse Alexander, fără să
mai râdă, plimbându-și buzele pe noada ei.
— Dar asta fac tot timpul! îi ripostă Tatiana nervoasă, ridicându-
se în capul oaselor. Sunt campioană la acest subiect, Alexander. Și
asta am făcut și acum. Am evitat întrebarea. Și „micile” detalii
tehnice. Dar trebuia să le dau un răspuns, nu-i așa?
— Ce-i cu tine? o întrebă ridicându-se și el în capul oaselor.
— Nimic. Răspunde-mi! Ce-ar fi trebuit să fac – să mint?
— Să le spui să nu-și mai bage nasul unde nu le fierbe oala,
Tatiana. Să pleci de la masă. Amanda i-a spus lui Steve, Steve i-a
spus lui Jeff, iar eu mă trezesc subiect de bârfă între doi bețivani într-
un bar în toiul nopții. Le-ai oferit prea multe informații. Sper că
înțelegi asta, da?
— În ce fel de lume nenorocită trăim, exclamă Tatiana, dacă nu
pot să le ofer prietenelor mele un simplu răspuns la o întrebare doar
pentru că niște idioți, pe care îi numești prieteni, îl interpretează
după bunul lor plac. Vikki știe și ea acest lucru și sunt convinsă că i-a
spus și lui Richter. Dar îl vezi pe Richter chicotind pe seama noastră?
— Asta e valabil pentru lumea lor, ripostă Alexander. În lumea
noastră, e mai bine să taci.
— Serios? spuse Tatiana, dregându-și glasul. Atunci vreau să te
întreb și eu ceva. Crezi că e cazul să aflu de la Amanda că ai vrea să
renunț la postul de infirmieră și că-ți dorești încă un copil, pe când
eu nu?
— N-am spus asta, răspunse Alexander, rezemându-se de
speteaza patului. Dar nu cred că te miră faptul că nu vreau să mai
lucrezi, adăugă după câteva clipe de tăcere.
— Nu, nu mă miră deloc. Ce mă miră e faptul că o aud pe
Amanda împărtășindu-mi detalii din viața noastră privată – asta
după ce le discuți tocmai cu Steve! continuă, ridicând glasul.
— Nu le discut cu Steve, spuse Alexander, păstrându-și tonul
calm al vocii. M-a întrebat într-o discuție pur amicală dacă îmi place
faptul că lucrezi și i-am răspuns că nu sunt atât de încântat ca tine.
Asta-i tot. Nu m-am plâns, conchise, punând capăt discuției fără s-o
privească.
— Era doar o discuție pur amicală?
— Știi foarte bine că port discuțiile pur amical, Tania, îi răspunse,
ridicându-și ochii.
— Atunci știi ceva? replică ea trăgând adânc aer în piept. Nu-mi
vine să cred că n-ai renunțat încă la locul tău de muncă. Dar dacă
vrei să lucrezi în continuare cu Balkman, te rog să-mi faci o favoare
și să nu-i mai împărtășești amicului tău, Steve, detalii din viața mea!
Așa cum nici tu nu vrei să discut lucruri absolut banale cu prietena
mea, Amanda. Ne-am înțeles? Nici măcar în discuții pur amicale.
Alexander încetă s-o mai dezmierde.
 Petrecerea burlacilor

Jeff și Cindy urmau să se căsătorească. Jeff avea treizeci și cinci de

ani și nu se însurase niciodată. Începuse să lucreze cu Steve în urmă
cu patru ani, se duceau împreună la Las Vegas, se logodise cu Cindy,
amânase nunta la fel ca și Steve și avusese numeroase aventuri ca și
acesta. Acum se hotărâse să se însoare, fără să mai tergiverseze
lucrurile. Amanda spumega de furie.
La cină, după ce terminaseră de mâncat, Tatiana îl întrebă pe
Alexander ce părere avea de hotărârea lui Jeff.
— N-am nicio părere. Nu mă bag în treburile lor, îi răspunse,
dregându-și glasul. Dar mirele organizează o petrecere a burlacilor.
Tatiana îl asculta împietrită. Mesteca ceaiul cu pretinsă nepăsare.
— Am auzit de petrecerile burlacilor. O ultimă distracție înainte
de nuntă? Vă îmbătați și îi dați sfaturi matrimoniale, îi răspunse cu
un zâmbet vag pe buze. Pare interesant.
— Da, cam așa ceva, spuse Alexander privind-o lung. Uneori…
Tatiana se ridică brusc în picioare și începu să strângă masa.
— …uneori, bărbații frecventează anumite localuri cu dansatoare.
Continuă să strângă vasele în tăcere.
— Și… te deranjează? o întrebă el.
— Dacă mă deranjează? îi răspunse, uluită. Nu înțeleg întrebarea.
Dansatoarele sunt îmbrăcate?
— Nu în totalitate.
— Atunci, ai deja răspunsul la întrebare.
— Beau și eu ceva, stau de vorbă, le privesc pe dansatoare și mă
întorc acasă. Care-i problema? Nu te deranjează când ies cu băieții la
câte o „băută”. Aici e vorba de o „băută”, câteva partide de biliard…
— Și femei dezbrăcate.
 — Cred că merit să-mi acorzi puțină încredere. Am dat dovadă de
un comportament exemplar.
— O, da, iertare! răspunse Tatiana. Poate că am uitat, dar în
colecția ta de medalii… ai cumva vreuna pentru comportament
exemplar?
— Ce-i cu sarcasmul ăsta? N-am spus că merit o medalie. Am
spus că merit să-mi acorzi puțină încredere.
— Comportamentul exemplar nu este o favoare în cazul meu,
Alexander. Este o condiție.
— Dar cum să nu mă duc? insistă Alexander mieros, ridicându-se
în picioare. Trebuie să mă duc. E vorba de Jeff. Ne-a invitat pe
amândoi la nuntă. Încearcă să fii rațională! O să ajung de râsul
tuturor. O fac pentru Jeff.
— Te duci să vezi femei dezbrăcate de dragul lui Jeff? întrebă
Tatiana, ridicând mâna ca să-l împiedice să vorbească. Nu folosi
tonul ăsta cu mine și nu mă jigni, prefăcându-te că nu-mi înțelegi
furia! Poate că n-am atâta experiență ca tine în domeniul ăsta – de
parcă ar fi posibil așa ceva – dar nu sunt proastă.
— Nici n-am spus asta.
— Știu foarte bine despre ce e vorba. Carolyn mi-a povestit că la
petrecerea burlacilor organizată de Brian, logodnicul ei, fetele nu s-
au mulțumit doar să se dezbrace, ci au și dansat pentru bărbați.
Când a aflat, a amânat nunta un an întreg.
— Brian? Credeam că pe soțul ei îl cheamă Dan, spuse Alexander.
— Exact, răspunse Tatiana, iritată. Am vorbit în sens general. Un
an mai târziu, s-a măritat cu Dan, care n-a adus femei dezbrăcate la
petrecerea burlacilor.
— Tania, îi spuse apoi coborând glasul, mai lasă-mă dracului în
pace!
 — Femei goale care îți dansează lasciv prin față… mult prea
aproape. Oi fi eu prea naivă de nu înțeleg „normalitatea” acestui
lucru… Încearcă să-mi explici fenomenul! Sunt doar o țărancă
neștiutoare din Luga. Explică-mi lucrurile pe îndelete ca să le pricep
și eu!
Alexander își întinse brațele spre ea, privind-o uluit. Tatiana se
retrase în celălalt capăt al bucătăriei, ridicându-și mâinile ca să pună
capăt discuției.
— Nu vreau să mai aud niciun cuvânt. Individu’ ăsta… Steve…
M-am săturat până peste cap.
— Ce legătură are Steve? întrebă Alexander, ridicând uimit din
sprâncene.
— E implicat până în gât, sunt convinsă. Nu el organizează
petrecerea? Ți-a împuiat capu’ cu atâtea prostii că până și tu ai ajuns
să mă consideri o mironosiță pudică. Iar ironiile nu mai contenesc,
nu-i așa? continuă, sfredelindu-l cu privirea. Îmi spui tot timpul că
așa e lumea modernă, că nu trăim într-un sat din Rusia. Că așa merg
lucrurile în America. Bine! Că așa se comportă bărbații. Grozav!
Dacă tu accepți situația, pentru mine e suficient. Nu cunosc altă
lume, în afară de cea pe care mi-o conturezi tu, adăugă apoi, cu
glasul frânt. Acum îmi spui că vrei să te îmbeți și să privești cum
niște femei goale îți flutură sânii pe la nas. Hai, încearcă să mă
convingi că e un lucru cât se poate de firesc!
— E o petrecere a burlacilor!
— Cu femei goale!
— Ne uităm și cu asta basta!
— La femei goale!
Vorbeau cu glasuri tot mai puternice.
Anthony ieși din cameră. Emisiunea pe care o asculta la radio se
terminase. Văzu expresia de pe chipul mamei sale, cu buzele strânse
și răsuflarea întretăiată, stând într-un colț al blatului de bucătărie, în
timp ce tatăl lui se afla în celălalt capăt. Se uită când la unul, când la
celălalt, apoi se întoarse în camera lui.
Puseră capăt discuției de dragul băiatului. Alexander ieși afară să
fumeze, iar Tatiana se apucă să spele vasele. Îl urmă în scurt timp,
rezemându-se de balustrada pridvorului din fața lui.
— Șura, vreau să-ți explic situația cât mai simplu cu putință.
Vreau să-ți spun cum văd eu lucrurile.
— Te rog! Căci n-am nici cea mai vagă idee.
— Ești soțul meu, începu ea. Și am o încredere oarbă în tine. Dar
gândul că vrei să te duci la petrecerea asta mă tulbură din cale-afară.
După părerea mea, n-o să se sfârșească bine. Mă îndoiesc de
motivele lui Steve. Faptul că îți pasă atât de mult de ce vor spune
Steve, Jeff sau Bill Balkman dacă nu te duci mă întristează la fel de
tare. Ar trebui să-ți pese de ce-ți spun eu dacă te duci.
Alexander stătea pe banca de pe pridvor, fără s-o privească.
— Te implor să nu te duci, continuă Tatiana. Nu înțeleg cum de ți-
ai imaginat că o să-mi surâdă ideea.
— Am crezut că o să vezi lucrurile exact așa cum sunt în realitate
– o simplă petrecere, nimic mai mult.
— Prezența unor femei goale care îți dansează în timp ce le
privești prin aburii alcoolului nu înseamnă chiar nimic, Șura. Nu e
mare diferență între fetele de aici și cele din Las Vegas.
— Hai că…
— Exagerez? Nu înțeleg fenomenul? Sunt prea naivă? Ai dreptate,
mi-aș dori să fiu mult mai înțelegătoare – ca Amanda, de pildă. Știu
că, în momente ca astea, ai vrea o soție ca ea. Dar n-o ai. Deși am
auzit că e disponibilă.
Mormăind în barbă, Alexander clătină din cap, fără s-o privească.
 — Și vreau să-ți mai spun ceva, adăugă Tatiana. Nu ți-am pomenit
nimic despre asta, pentru că nu aveam de gând să mă duc. Dar… și
eu am fost invitată la o petrecere.
Alexander o țintui acum cu privirea.
— Exact! Sâmbătă seara. Fetele organizează și ele o petrecere a
burlăcițelor. Cindy m-a invitat și pe mine.
— O petrecere a burlăcițelor?
— Da. Ne aranjăm cât mai frumos și ieșim în oraș. Vor să mergem
la un local, care se numește Golden Corral. Ai auzit de el?
Alexander se ridică iute în picioare. Uitase chiar și de țigara ce i se
stinsese în gură.
— Da, am auzit. E frecventat de militari.
— O, de militari! Adică de soldați? Și se lasă adesea cu bătaie?
Grozav! Mă gândeam eu că așa stau lucrurile. Și nu frecventez
barurile ca tine noaptea. Nu ies să beau și să joc cărți. De aceea am și
refuzat invitația lui Cindy. Mi-am imaginat că n-ai fi încântat să mă
aflu într-un loc ca ăla.
— Și nu te-ai înșela.
— Ei bine, continuă Tatiana, străfulgerându-l cu privirea, nici mie
nu-mi surâde ideea să te știu într-un asemenea loc.
— Dar se duc toți bărbații! exclamă el. E un lucru normal. Normal,
înțelegi?
— Nu-mi pomeni de dublul standard în cazul ăsta! ripostă
Tatiana, clătinând din cap. Am auzit destul. Mi s-a acrit, crede-mă!
Făcu o pauză, așteptând o reacție din partea lui Alexander, dar
cum el continua s-o privească în tăcere, își încrucișă mâinile
spunând:
— Credeam că nu te mai interesează lucruri de acest gen. Dar se
pare că m-am înșelat. Omul, cât trăiește, învață. Așadar, de vreme ce
n-ai de gând să-mi faci această favoare și regulile se schimbă în
căsnicia noastră, putem să abandonăm subiectul. Nu vreau să fiu o
spărgătoare de petreceri. Du-te, așadar, la petrecerea burlacilor cu
femei goale, iar eu o să mă duc la Golden Corral și cu asta am
încheiat subiectul! Acum, dacă îmi permiți, mă duc să-l culc pe Ant.
Și se întoarse să plece.
Alexander o prinse din urmă și îi puse mâna pe gură.
— Încetează odată, draga mea nevastă rusoaică incorigibilă!
murmură el. Încetează! Nu mă mai duc.
Tatiana își plimbă mâinile pe brațele lui.
— Nu vreau să te necăjesc. Am crezut că n-o să ai nimic
împotrivă. Unde mi-o fi fost capu’? Mă duc doar o fugă, beau câteva
pahare, joc puțin biliard și îi ofer lui Jeff câteva sfaturi matrimoniale,
fără să mă duc la club. De acord?
Tatiana încuviință în șoaptă.
O sărută în creștetul capului și își desprinse mâna de pe chipul ei,
oftând adânc.

Vineri seara, Alexander, îmbrăcat la patru ace, cu pantaloni și

cămașă neagră, asortate cu o pereche de pantofi negri și strălucitori,
bărbierit, îmbăiat, pieptănat și perfect treaz, plecă la petrecerea
burlacilor la ora opt, promițând că avea să se întoarcă în jur de unu,
deși nicicând nu se mai întorsese atât de târziu. O sărută înainte să
plece. Mirosea a parfum și arăta splendid.
Se făcu ora unu.
Tatiana îl aștepta desculță, purtând doar un capot de mătase.
Când se întorcea acasă de la bar, învăluit în aburii alcoolului, îi
plăcea s-o sărute, duhnind a bere, și s-o atingă cu mâini lacome.
Se făcu ora două… și nu se întoarse acasă.
Îl aștepta cu sufletul la gură, convinsă că avea să se întoarcă până
la două și jumătate. La trei fără un sfert, neliniștea se prefăcu în
spaimă. Nu se mai gândea la dansatoarele goale, ci concepea scenarii
sumbre, cu accidente de mașină și victime pe care le vedea aproape
în fiecare zi la spital. Și-l imagina urcându-se beat la volan împreună
cu alți petrecăreți. Se plimbă un timp prin casă, apoi, punându-și
niște blugi și vechea lui cămașă de armată, se așeză lângă telefon,
gândindu-se cu spaimă că acești ani ar putea fi ultimii petrecuți
împreună. Că totul s-ar putea spulbera în această noapte de vineri.
Minutele se scurgeau cu o lentoare chinuitoare. Se uită din nou la
ceasul din bucătărie – trei fără cinci minute. Trecuseră doar zece
minute de când se uitase ultima oară, în timp ce inima îi bătea
năvalnic, gata să-i iasă din piept. Ținându-se cu mâinile de burtă și
de piept, închise aerul condiționat și începu să se plimbe din nou de
colo colo prin casă. Apoi ieși afară și își ciuli urechile, încercând să
audă zgomotul mașinii. Era început de iunie. Săptămâna trecută,
Alexander împlinise treizeci și trei de ani. Organizaseră o petrecere
la piscină cu mulți dintre prietenii alături de care ieșise în seara
aceea.
Oare acesta le era destinul? Ca povestea lor, începută cândva într-
o zi de iunie, să se sfârșească tot în iunie? Peste trei săptămâni, aveau
să împlinească zece ani de căsnicie. Îl strigă cu glas răsunător în
puterea nopții. Îi răspunse doar un ecou palid… Alexander! Locurile
erau mereu învăluite într-o tăcere mormântală, încât Tatiana îi auzea
zgomotul mașinii încă de la cinci kilometri depărtare, pe când se afla
pe Pima Road. Îi vedea și farurile. Stătea afară și îi asculta zgomotul
motorului în timp ce se apropia de casă. Se uită din nou la ceas.
Trei fără două minute. Doar trei minute trecuseră de când se
uitase ultima oară?
O, Doamne!
Trei.
Trei și jumătate.
 Patru fără trei minute.
Patru și șaptesprezece minute
Sună la spital și vorbi cu Erin, care îi spuse că Alexander nu se
afla la urgență.
Patru și patruzeci și șapte.
Se trânti fără vlagă pe podea.
La cinci și opt minute auzi mașina pe alee.
Sări în picioare și se năpusti afară, ferindu-se în ultima clipă din
calea camionetei. Mașina se izbi de un bolțar de pe alee; se deschise
portiera. Tatiana văzu imediat că era teafăr și beat turtă. Nu-l văzuse
niciodată atât de beat. N-avea niciun rost să-i facă acum scandal, dar
cum avea să-și ostoiască mânia? Alexander o privi cu ochi pierduți și
îngăimă cu greu:
— Bună, iubito!
— Dumnezeule mare, Alexander! murmură ea, tremurând ca
varga. E cinci dimineața.
Ieși, împleticindu-se, din mașină și scăpă cheile pe aleea cu
prundiș. Se rezemă de ea, duhnind a alcool și fum de țigară, dar și
a…
Tatiana simți din nou un gol în stomac – gol pe care îl simțise ceva
mai devreme când îl crezuse mort. Mirosea a parfum ieftin.
Mergând cu pași împleticiți, Alexander reuși cu greu să intre în
casă și se trânti, îmbrăcat și încălțat, în pat. Tatiana reuși să-l
dezbrace și să-l învelească. Începu să-i scotocească prin haine – nici
ea nu știa ce caută – apoi se uită în portofel. Se duse afară și scotoci
prin fiecare cotlon al camionetei – ce căuta oare? Prezervative? Nu
găsi nimic. Dar mirosul de parfum ieftin stăruia în continuare. Îl
simțea acum și în dormitor.
Se așeză lângă el, luându-i mâna într-a sa. Se făcuse aproape șapte
dimineața când reuși să adoarmă și ea.
 Anthony se trezi la zece și o strigă în șoaptă.
Alexander dormea încă dus.
Tatiana se ridică din pat, făcu un duș și îi pregăti micul-dejun lui
Anthony; nu reuși să mănânce nimic. Sună telefonul. Era Margaret –
ultima cu care ar fi vrut să vorbească.
— Cum se simte în dimineața asta? o întrebă ea, veselă. Ai auzit
ce-au făcut?
— Nu, răspunse Tatiana, așezându-se pe un scaun. Margaret,
trebuie să…
— Au închiriat un apartament la hotelul Westward Ho din centrul
orașului. Am înțeles că s-au distrat pe cinste, continuă Margaret,
chicotind. Au avut parte de un spectacol de milioane. Ar trebui să-l
întrebi pe Alexander cum a fost, când și dacă se mai trezește. Bill și
Stevie sunt încă beți turtă.
Tatiana închise telefonul. Se stăpâni cu greu să nu vomite.
Plecă cu Anthony la cumpărături. Nu-i lăsă nici măcar un bilet lui
Alexander.
Când se întoarseră acasă în jurul orei patru, Alexander ieși să-i
întâmpine, părând mahmur, dar aproape treaz.
— Bună! îi salută el.
Dar înainte ca ea să-i răspundă, Anthony începu să vorbească cu
tatăl lui, distrăgându-i atenția.
Tatiana despachetă pungile cu cumpărături în vreme ce
Alexander și Anthony le aduceau înăuntru. Alexander veni după ea
în bucătărie, salutându-o din nou și înghiontind-o ușor.
— Bună, îi răspunse, băgând mâncarea în frigider.
— Sărută-mă, Tania!
Ea își înălță capul, fără să-l privească. El o sărută, spunându-i:
— Uită-te la mine!
Deschise ochii și îl străfulgera cu privirea.
 — Ești supărată.
— Sunt mai mult decât supărată, îi răspunse, trântind ușa
frigiderului.
Anthony îl trăgea pe tatăl lui de mânecă, dornic să-i arate vasul –
distrugător, contratorpilor, de luptă și de pescuit – pe care îl făcea în
atelier.
Tatiana se duse în dormitor și se pregăti de plecare. Își puse noua
rochie violet, de mătase, marca Jonathan Logan, pe care o cumpărase
de curând, cu pliseuri de șifon și vipuști de catifea. Își contură ochii
cu creion și fard negru și își făcu buzele cu ruj. Singura dată când își
dăduse cu ruj pentru Alexander fusese în ziua în care jucase rolul de
infirmieră pentru soțul ei „bolnav” de umoare verde. Simți un nod în
stomac la gândul nopților de vineri petrecute împreună. Își puse o
pereche de cercei și un șirag de perle, își dădu cu un parfum scump
(ca să-l anihileze pe cel ieftin, ce stăruia încă în dormitor) și se încălță
cu niște pantofi de piele cu tocuri înalte. Își peria părul când
Alexander intră în cameră. Rămase un timp încremenit în loc și o
iscodi cu privirea în vreme ce ea se aranja în fața mesei de toaletă.
Străfulgerându-l, la rândul ei, în oglindă, îi spuse cu iritare în glas:
— Vezi că mai e niște tocană de vită de ieri, cu pâine și unt…
— Știu unde e mâncarea, îi ripostă, trântind ușa cu piciorul.
O făcea numai atunci când o purta pe brațe în dormitor pentru un
dans de iubire. Zgomotul ușii trântite îi stârni un alt nod în stomac.
— Unde te duci?
— Astăzi e petrecerea burlăcițelor, ai uitat?
— Ai spus că nu te duci, îi răspunse, încet.
— La fel cum și tu mi-ai spus că o să te întorci acasă în jur de ora
unu.
Se străduia să vorbească pe un ton cât mai scăzut.
— M-am îmbătat. Și am uitat să te sun. Barurile închid la două.
 — Dar la Westward Ho la cât închide?
După câteva clipe de tăcere, îl auzi pe Alexander oftând adânc.
Nu se uită în oglindă să-i vadă chipul.
— Ticălosu’ de Steve e de vină, spuse apoi. Nu mai putea să
meargă și mi-a cerut să-l ajut să urce în cameră.
— Un exemplu clasic al orbului care îi conduce pe orbi.
— Am plecat la scurt timp după aceea, dar mi-a luat o veșnicie
până să ajung acasă.
— Fără doar și poate. Ai și uitat că ai o casă.
— Ce tot spui acolo?
— Alexander! îi ripostă, întorcându-se cu fața spre el. Gata,
ajunge!
Făcu un pas înainte, tăindu-i calea.
— Nu m-ai văzut în ce hal eram azi-noapte?
— Nu, dar te-am văzut la cinci dimineața. Poți să te dai la o parte?
— Mi-au trebuit trei ore să ajung acasă din centru. M-am oprit la
fiecare kilometru pentru că mi se închideau ochii. Probabil că am
adormit pe marginea drumului. Nu puteam să mai conduc. Am
încercat să mă protejez. Am crezut că asta îți dorești.
— Foarte bine. Ai folosit și prezervativ… Ca să te protejezi?
— Pentru numele lui Dumnezeu!
— Nu țipa! Ai uitat că mai e și Anthony? îl întrebă, strângând din
dinți.
— E în atelier.
— Era cinci dimineața! strigă ea. Nu-i vorba că te-ai întors târziu
acasă, ci că te-ai întors dis-de-dimineață! Mai știi ce e ăla bun simț?
Îți imaginezi prin ce-am trecut? Am crezut că ai avut un accident…
continuă, stăvilindu-și cu greu lacrimile. Și, când ai avut, în sfârșit,
decența să te întorci acasă, duhneai a parfum!
 — A parfum? repetă el, uluit. Ei bine, dacă tot m-ai dezbrăcat, de
ce nu m-ai mirosit cu mai multă atenție – poate simțeai și mirosul de
prezervativ?
Tatiana trase adânc aer în piept, uimită de sarcasmul lui. I-ar fi
fost cu neputință să-i spună vreodată: „Ce-ar fi să-ți bagi nasul cât
mai adânc – poate simți mirosul prezervativului folosit de cel cu care
am făcut sex?” Începu să tremure.
— Cine spune că n-am făcut-o? îi răspunse, încercând să treacă pe
lângă el.
Alexander continua să-i stea în cale.
— E absurd.
— O să întârzii.
— Mi-ai spus că nu te duci.
— Și tu mi-ai spus că n-o să te întâlnești cu femei! Că o să vii acasă
la ora unu!
— Am băut! Și m-am îmbătat criță.
— Frumos motiv! De ce nu m-ai sunat?
— Eram… Beat… Criță, repetă Alexander, încet, de parcă vorbea
cu un copil.
— Și… Eu… Plec… îi răspunse, încercând să treacă din nou pe
lângă el.
Alexander o prinse de brațe.
— Iertare, iubito. Îți promit că…
— Mai termină cu promisiunile tale idioate! strigă ea,
desprinzându-și mâinile din strânsoarea lui. Te îmbeți și uiți de
mine!
— Nu uit de tine! Și nu mai țipa! Am capu’ franjuri!
— Câtă nesimțire din partea mea! Dar hai să încetăm discuția asta!
Vorbim mâine când n-o să mai fiu atât de supărată și poate nici atât
de trează!
 Și încercă din nou să-l ocolească. El încuie ușa, împiedicând-o să
iasă.
— Încetează, Alexander! spuse Tatiana, încercând să-l dea la o
parte din cale.
El stătea, însă, în fața ei ca o stană de piatră.
— Eu m-am dus la petrecere pentru prietenul meu, nu pentru că
eram mânios, îi spuse, încet și amenințător.
— Și eu mă duc tot pentru prietena mea, îi răspunse împingându-
l, și nu pentru că sunt mânioasă. Te-ai bucurat cumva de dansul
femeilor goale tot în numele prieteniei?
Alexander o prinse de brațe și o așeză pe pat.
— Nu te duci nicăieri.
Tatiana sări în picioare. El o prinse iar de brațe și o așeză din nou
pe pat.
Dar nici nu-i dădu bine drumul, că sări iar în picioare. O apucă și
mai strâns de brațe și o imobiliză pe loc.
— Tania, murmură apoi, încetează!
De data asta, nu mai reuși să se elibereze din strânsoare.
— Dă-mi drumul! De ce te temi? O să fiu cuminte. Cum ai fost și
tu.
— La dracu’! îi răspunse, strângând-o și mai tare. Nu te duci
nicăieri, așa că încearcă să te liniștești ca să purtăm o discuție ca între
adulți!
— Lasă-mă-n pace! murmură ea. Nu poți să-mi faci asta.
— Serios? Încearcă să mă oprești, Tania!
Ea i se împotrivi cu îndârjire, luptându-se să scape din mâinile lui,
ce o țineau ca într-o menghină. Efortul o lăsă aproape fără suflare.
— Te comporți așa doar ca să mă iriți, continuă Alexander. Și ai
reușit. M-ai iritat destul.
 Cu cât Tatiana se lupta mai aprig, cu atât mai tare o strângea
Alexander. Își mușcă buza să-și stăvilească un geamăt de durere –
nu voia să-i dea satisfacție. Ținând-o apoi cu o mână de braț,
Alexander și-o strecură pe cealaltă pe sub rochia ei de mătase,
poposind pe suprafața goală dintre ciorapi și portjartier.
— Așa vrei tu să intri într-un bordel – îmbrăcată cu jartiere și
ciorapi negri? Cu coapsele goale? spuse el, cu răsuflarea întretăiată,
atingându-i lenjeria intimă. De ce ți-ai mai pus chiloți, Tania?
— Dă-mi drumul, Alexander!
— Dacă nu te mai zbați atâta, îți dau drumul.
Orbit de mânie, uita câtă putere avea și o strângea fără milă,
provocându-i vânătăi.
— Dă-mi drumul și n-o să mă mai zbat!
— Tania! o strigă printre dinți, înfigându-și degetele în brațul și
coapsa ei.
Ea țipă de durere.
Nu avea cum să plece din dormitor fără voia lui. Nu putea să se
elibereze din strânsoare fără voia lui. Poate că, altădată, acest lucru
ar fi făcut-o să se liniștească. Acum, însă, o făcea și mai mânioasă,
începu să se zvârcolească din nou în brațele lui vânjoase, ce o țineau
fără putință de scăpare.
— Știi foarte bine că n-ai sorți de izbândă, îi spuse, fără măcar să
icnească. Încetează imediat!
Și, ca lucrurile să fie și mai umilitoare, Tatiana se dezechilibră pe
tocurile înalte și căzu pe spate în pat.
— Încetează! murmură ea.
Nu mai avea putere nici măcar să țipe. Îi simțea degetele în carne,
cureaua îi sfâșia pielea, cuvintele îi răneau sufletul, iar amintirea
trădării din noaptea trecută îi biciuia gândurile.
— Așa i-ai făcut și târfei de aseară? Și i-a plăcut?
 — Nu pe cât îți place ție, ripostă Alexander.
Tatiana izbucni în lacrimi și începu să țipe.
Anthony bătu la ușă, strigând cu disperare:
— Mami! Mama! MAMA!
Reușind să se elibereze din strânsoarea lui Alexander, fugi în baie
și încuie ușa în urma ei. El o deschise cu piciorul, iar Tatiana se
retrase cu pași șovăitori spre cadă, rugându-l printre lacrimi să
înceteze și ridicându-și mâinile în semn de capitulare. Îi prinse
chipul între degete și o strânse cu putere, spunându-i printre dinți:
— Nu mai țipa! Fiul tău e la ușă. Vrei să pleci? N-ai decât. Du-te!
Nu mă mai interesează ce faci.
Îi dădu drumul cu un gest brutal al mâinii și ieși din baie. Ea
încercă să închidă ușa spartă, dar aceasta refuză să se supună.
Dormitorul era învăluit în tăcere. De afară răzbăteau scâncetele lui
Anthony.
— Mami, te rog, te rog…
După câteva minute, Alexander descuie ușa.
— E totul în ordine, Ant, îi spuse el. Du-te puțin pe afară! Nu s-a
întâmplat nimic. Mami și tati trebuie să… Ieși puțin afară!
Anthony refuză să se supună.
— Ce-ai zis? Du-te afară!
Tatiana ieși din baie cu ochii roșii de plâns și chipul încă umed
după ce se spălase pe față.
— Lasă-l în pace, n-a greșit cu nimic!
Trecu pe lângă Alexander și, cuprinzând chipul băiatului în
căușul palmelor, îl sărută în creștetul capului.
— Ești bine, mami? o întrebă printre lacrimi.
— Sunt bine, dragule, îi răspunse, încercând să-și stăvilească
freamătul glasului. N-ai de ce să-ți faci griji! În seara asta, o să aibă
tati grijă de tine. Mami are puțină treabă.
 Ieși din casă, se urcă în mașină și plecă.

Alexander și Anthony nu scoaseră o vorbă la masă, dar când

începură să strângă vasele, tatăl rupse tăcerea:
— Amice, adulții se mai și ceartă uneori. E firesc. Tu nu te cerți cu
Sergio?
— Nu așa.
— Ei bine, discuțiile adulților au la bază lucruri mult mai
importante.
— N-am mai auzit-o niciodată pe mami țipând în halul ăsta,
izbucni din nou în lacrimi copilul.
— Gata, gata! Se mai supără și mami uneori.
— Nu așa.
— Câteodată.
— Niciodată ca acum.
— Nu adesea, e adevărat. Doar uneori.
— Unde s-a dus?
— A ieșit în oraș cu prietenele ei.
— Se mai întoarce acasă?
— Firește! răspunse Alexander, trăgând adânc aer în piept, cu
ochii ațintiți asupra fiului său. Firește, Ant! O să fie totul bine.
Trebuie doar să… Ce-ai zice să vedem un film la cinema?
O seară la cinema împreună cu tatăl lui reprezenta o desfătare
fără precedent pentru Anthony. Băiatul bătu fericit din palme. Se
duseră la singurul cinematograf din Sco sdale, să vadă The Greatest
Show on Earth{33}. Alexander fumă tot timpul fără să vadă sau să audă
ceva din film. Habar nu avea ce se petrecea pe ecran. Era ceva despre
viața unor artiști la trapez. Și-o imagina pe Tatiana la Golden Corral.
Imaginile soției sale în club îl împiedicau să înțeleagă ceva din film.
Poate că Tatiana nu cunoștea firea bărbaților, dar Alexander o
cunoștea prea bine.
După film îl duse pe Anthony la o cofetărie să mănânce o
înghețată; vorbiră despre baseball, fotbal și baschet; vorbiră puțin
chiar și despre pădurile din Polonia. Pentru că Tatiana îi povestise
câte ceva, Anthony voia să afle mai multe detalii de la tatăl său.
— Mami mi-a spus că ai luat singur cu asalt Polonia – fără arme,
doar cu un tanc și câțiva prizonieri pe post de soldați, oameni cărora
le-ai pus arma în mână, căci nu mai luptaseră niciodată până atunci.
Mi-a mai spus că ai refuzat mereu să stai în spatele frontului, în
ciuda protestelor locotenentului tău.
— Ai întrebat-o vreodată pe mama ta cum a aflat toate astea?
— E mai bine să nu afli cum de știe mami atâtea lucruri, ridică din
umeri băiatul.
— Nimic mai adevărat.
În drum spre camionul parcat în fața cofetăriei, Anthony îl luă de
mână pe Alexander.
Tatiana nu se întorsese încă acasă.
După ce-l culcă pe Ant, Alexander se gândi să se ducă după ea la
Golden Corral, dar nu putea să-și lase băiatul singur acasă.
Toată povestea asta era de-a dreptul absurdă!
Tania se afla în compania unor fete dornice de plăceri interzise,
amețite de băutură și de dans… înconjurată de soldați cuprinși de…
Nu, nu-și putea imagina așa ceva.
…de soldați cuprinși de pofte, care o atingeau și îi făceau diverse
propuneri indecente… Cum avea să-i respingă, chiar și de-ar fi vrut?
Nu, refuza să-și imagineze așa ceva.
Alexander se urcă în mașină și porni motorul, apoi îl opri, căci știa
prea bine că nu putea să plece. Se întoarse în casă, unde se învârti ca
un leu în cușcă, fumând și bând, cu ochii la ceas. Era unsprezece
seara. Se duse în atelier și făcu un cadru nou pentru ușa spartă de la
baie.
Când opri fierăstrăul circular, îi auzi mașina pe alee. Scuturându-
se cât mai bine cu putință de așchiile de lemn, se întoarse încet în
casă.
Ușa dormitorului slab luminat era deschisă. Tatiana stătea în fața
măsuței de toaletă și își scotea cerceii. Alexander rămase pentru o
clipă în prag, apoi intră. O așteptase cu atâta înfrigurare că i se părea
cu neputință să-și păstreze cumpătul, dar când o văzu, simți cum
mânia i se spulberă deodată. Își dorea cu nesaț liniștea și alinarea pe
care numai ea i le putea dărui. Intră în dormitor fără să mai închidă
ușa și se opri lângă ea privindu-i în tăcere părul blond ce-i cădea în
cascadă pe umeri și iscodindu-i în oglindă chipul ușor aplecat într-o
parte. Încerca să-și scoată șiragul de perle, dar încuietoarea refuza să
se supună. Alexander trase adânc aer în piept și îi dădu părul la o
parte.
— Lasă-mă pe mine!
Îi desfăcu încuietoarea și puse colierul pe măsuța de toaletă.
— Ce face Ant? întrebă ea.
— E bine.
— I-ai dat să mănânce?
— Da. L-am dus și la film.
— Cred că a fost fericit să stea cu tine.
Tatiana nu mirosea nici a alcool, nici a fum de țigară, nici a
parfum ieftin. Răspândea aceleași miresme de ulei de mosc cu care
își dăduse înainte de plecare. Arăta ca scoasă din cutie, fără să aibă
rochia mototolită și fără să pară că cineva ar fi atins-o, nici cu
mâinile, nici cu suflarea. Alexander stătea cu abdomenul lipit de
spatele ei, sorbindu-i aromele de căpșuni din păr și dezmierdându-i-
l cu mâinile.
 — Poți să mă ajuți să-mi scot rochia? îl întrebă ea, cu glas domol.
Nu reușesc să desfac clamele.
Alexander se supuse, poposind cu mâinile pe brațele ei goale.
Aplecându-se deasupra ei, o sărută pe umăr. Tatiana se feri de
atingerile lui.
— Nu, te rog!
— Tania…
— Nu, te rog!
O întoarse cu fața spre el. Ea refuză să-l privească. Rochia îi cădea
de pe umeri. O lăsă să-i alunece pe podea, rămânând într-un corset
purpuriu de dantelă și ciorapi negri. Se abținu cu greu să nu-i
reproșeze corsetul purpuriu de dantelă cumpărat pentru o noapte
petrecută fără el, căci știa că nu era momentul potrivit. Ea refuza în
continuare să-l privească. El îi cuprinse chipul în căușul palmelor și,
înălțându-i-l ușor, se aplecă și o sărută pe gură. Ea ridică mâinile să-l
respingă, dar nu o făcu.
— Unde ai fost? o întrebă apoi.
— La spital. I-am ținut companie lui Erin.
Alexander răsuflă ușurat. Îi ținea în continuare chipul în căușul
palmelor.
Ferindu-și privirea de ochii lui iscoditori, stăteau lipiți unul de
altul, într-o tăcere asurzitoare, vlăguiți de putere. Se priviră fără să
rostească vreun cuvânt. Ochii Tatianei se umplură de lacrimi.
— O, nu, gata, gata! murmură Alexander. Încuie ușa și ridică
telefonul din furcă.
Îi scoase și restul de haine, în timp ce se dezbrăca la rândul lui, o
întinse pe pat și o dezmierdă cât mai ușor cu putință – pe cât îl lăsau
mâinile-i pline de dorință.
— Gata, gata!… Uite cât de catifelată ești!… Îmi pare rău că te-am
rănit așa. O să mă revanșez, gemu el în timp ce îi mângâia sânii. Nu
fi supărată pe mine, bine?
— Ba sunt. Și încă din cale-afară. Cum să nu fiu?
— Nu știu, îi răspunse, uitându-se în ochii ei gravi, ce-i înotau în
lacrimi. Încearcă să nu fii! Doar știi prea bine că nu-mi place să te știu
supărată pe mine.
Îi sărută buzele țuguiate până o făcu să-i răspundă la fel și
continuă s-o sărute până o făcu să se simtă ceva mai relaxată,
dezmierdându-i în tot acest timp părul blond ce-i învăluia comoara
tainică.
— Șura… nu…
— Nu ce? o întrebă Alexander, sorbindu-i sânii cu gura.
— Nu vreau să… îngăimă ea, încercând să nu se zvârcolească de
plăcere.
— Nu?
Trecând de buric, Alexander își plimbă buzele de jur-împrejurul
vintrelor catifelate, încercând să-i desfacă picioarele cu mâna.
— Hai… murmură el. Desfă-ți picioarele… cum îmi place mie!
continuă, mângâind-o cu degetele. Spune-mi ce ți-ar plăcea să-ți fac!
Dar Tatiana tăcu.
— Hai… spune-mi! Ceva duios? Ceva blajin?
Ea își ținu răsuflarea, fără să vorbească. Dar își desfăcu picioarele.
Iar el o sărută cu patimă.
— Tania… uite cât de catifelată și de udă ești! Uite cât de deschisă
ești! Și cum mă inviți înăuntru! Nu ești supărată pe mine… șopti
Alexander, explorându-i gura cu limba și adâncurile cu degetele.
Tatiana strânse cearceafurile în mâini.
Alexander îi cunoștea prea bine trupul și știa ce coarde să atingă
ca s-o facă să cânte. Un geamăt îi scăpă Tatianei printre buze când
Alexander puse brusc capăt dezmierdărilor.
 Așteptă câteva clipe, apoi începu din nou s-o mângâie, într-un
ritm tot mai alert. Auzind-o cum geme, se opri iar. Făcând-o să
suspine de dorință. Când era fericită, îl implora să continue dansul
în ambele limbi.
Nu și în seara asta. Nici măcar nu-l atingea. În seara asta, nu voia
să-l roage nimic, nu vorbea nicicum… Stătea cu ochii închiși și
buzele depărtate, chiar dacă trupul îi fremăta de dorință și plăcere.
— Tatia… șopti el, țintuind-o cu privirea, spune-mi ce să fac ca să
te simți fericită?
Ea își întoarse fața într-o parte, gemând din rărunchi, cu capul dat
pe spate și șoldurile ridicate. Radia de dorință, dar refuza să-l
implore.
El clătină din cap și se așeză între picioarele-i depărtate. Era
încăpățânată – dar încântător de frumoasă.
Odată ce ritmurile dansului deveneau tot mai alerte, iar
Alexander o mângâia cu fervoare, sorbindu-i în același timp dulceața
sfârcurilor, Tatiana începu să țipe, apucându-l de păr… Nu mai era
nici încăpățânată, nici fermă, nici neiertătoare. Alexander își
continuă dansul, făcând-o să țipe, să tremure și să-l tragă cu putere
de păr. Numai atunci se mai oprea, lăsând-o să gâfâie și să freamăte
de dorință.
O, Șura! șopti ea. O, Șura! suna mai bine decât O, Șura, nu!
Da, iubito? Urcându-se călare deasupra ei, Alexander își introduse
bărbăția în gura ei fierbinte și plină de dorință, dar, fiind mult prea
excitat, o simplă atingere… o simplă strângere ar fi fost copleșitoare.
Ridicându-se din pat, o trase spre el și, aplecându-se printre
picioarele ei, începu s-o sărute cu pasiune. Ea îl cuprinse cu mâinile,
invitându-l să-i exploreze și mai mult adâncurile.
Apucând-o cu mâinile de coapse, Alexander îi acceptă invitația și
începu, cu mișcări lente, tangoul iubirii, sondându-i comoara… cât
mai adânc cu putință. Tatiana rămase fără suflare. E… prea mult?
murmură el. Dar nu-i putea răspunde, nici măcar cu un da. El așteptă
o clipă – i-ar fi plăcut să audă un da – apoi, ieșind cu totul afară, o
penetră din nou cu putere, făcând-o să țipe pe culmile extazului
suprem. Imobilizând-o cu mâinile, își continuă dansul cu mișcări
lente ca să-i prelungească spasmele și gemetele, apoi se opri pentru
câteva clipe ca s-o lase să-și recapete suflarea, sărutând-o,
dezmierdându-i sânii și șoptindu-i cuvinte de venerație, în timp ce
se pierdea în ochii ei; își reluă apoi dansul, continuând să-i șoptească
vorbe de iubire și să dea glas dorințelor sale, în timp ce ea țipa de
plăcere, topindu-i-se în brațe și îngăimând cuvinte fără noimă. Era
într-adevăr… prea mult. Alexander știa că ar fi trebuit să se
oprească. Trebuia s-o facă. Dar n-o făcu. În curând, plutind pe
culmile agoniei, nu ale extazului, Tatiana începu să tremure,
cuprinsă de spasme.
Gata, gata! murmură el, privind-o cum fremăta de dorință. Tania,
ești splendidă, îi șopti el, dezmierdând-o cu mâinile și cu gura.
E mult prea mult, îngăimă ea, clătinând din cap. Nu mai pot. Și îi
dădu drumul – nu înainte de a-i sonda încă o dată adâncurile cu
mișcări lente și chinuitoare. Îi cuprinse apoi picioarele cu brațele
într-o poziție pe care Tatiana o numea arcul împreunării desăvârșite,
contopindu-și coapsele, buzele și șoldurile cu ale ei. Hai, Șura!…
Hai!… Hai!… Fără să se mai lase mult rugat, Alexander îi puse
picioarele pe umeri, făcând-o să tremure din nou și să îngaime: Nu
mai pot, e prea mult, te rog, te implor! De data asta, nu se mai lăsă
înduplecat de rugămințile ei, spunându-i că o adora în poziția aceea.
Și începu din nou dansul frenetic al iubirii, răvășindu-i trupul și
făcând-o să plutească din nou pe culmile extazului suprem. Și, topită
de plăcere, pe crestele unui orgasm cutremurător, îi șopti: Te iubesc.
 Asta, da, șoaptă de iubire, spuse Alexander, frecându-și buzele de
sprâncenele ei.
O, Șura!… Murmură ea, plângând ușor, cu chipul lipit de gâtul
său și înfășurându-l strâns cu brațele și cu picioarele.
Mai ești supărată pe mine?
Puțin, dragostea mea, îi răspunse printre suspine. Foarte puțin.
Așază-te în patru labe, Tatia! îi spuse apoi.
Și se supuse fără să crâcnească. Rezemându-și capul de
așternuturi, cu brațele întinse în față, își ridică șoldurile, șoptindu-i
cu ardoare: Hai, Șura! Hai! Hai!
În fața priveliștii splendide, Alexander se văzu nevoit să închidă
ochii și să-și țină răsuflarea, căci era al dracului de frumoasă…
Copleșită din nou de plăceri inimaginabile, Tatiana încercă să se
îndepărteze ușor. Ud de nădușeală, Alexander își continuă dansul
printre spasmele ei de plăcere, dezmierdându-i sânii și împletindu-și
degetele cu ale ei, în timp ce îi șoptea: Ești fantastică, Tatia! Ești atât de
frumoasă… realmente uluitoare…
Punând capăt dansului și prăbușindu-se, istovit și vlăguit în
brațele ei, în timp ce Tatiana, mistuită de valuri de extaz, îi cerea
îndurare în ambele limbi, Alexander o sărută cu patimă, sorbindu-i
chipul din priviri.
— De ce o iei razna uneori? o întrebă el. Te comporți câteodată de
parcă ai fi măritată cu altcineva. Ce-ai pățit?
Închizând ochii sub imperiul sărutărilor lui fierbinți, Tatiana îi
mângâie capul cu tandrețe. I se cuibări apoi la piept. El trase
cuvertura ca să se învelească amândoi.
— Îmi pare rău că am venit acasă atât de târziu, spuse el. Nu se va
mai întâmpla. Nu vreau să te mai supăr. Dar de ce-ți faci atâtea griji?
— Mi-ai spus că nu te întâlnești cu alte femei.
— Gata! Sst! șopti el.
Îl privi crispată.
 — L-am ajutat pe Steve să urce în apartament, continuă Alexander
fără tragere de inimă, ștergându-i fruntea de sudoare. Apoi, m-am
prăbușit pe un scaun. Eram cam vreo treizeci cu toții. Cânta muzica
și era agitație peste tot. Am rămas pe scaun, încercând să mă trezesc,
când au venit vreo două sau trei fete – cu tot cu bodyguarzii lor.
Tatiana își ridică privirea spre el.
— Ce e? Tania, trebuie să te îmbeți în halul ăla măcar o dată în
viață ca să înțelegi cum e. Am rămas țintuit pe scaun. Doar m-ai
văzut cum arătam la cinci dimineața, după ce-am dormit în mașină
ore întregi. Încearcă să-ți imaginezi cum eram la două noaptea! Nici
să merg nu mai eram în stare. M-am făcut de rușine, adăugă
Alexander, râzând ușor.
Tatiana își păstră expresia gravă de pe chip.
— Și ce făceau?
— Cine?
— Fetele, Alexander.
— Nu știu, îi răspunse evaziv, căci nu voia să-i stârnească din nou
mânia.
— Dansau?
— Nu știu. Cred că da, îi răspunse, după o scurtă șovăială.
Dansaseră goale.
— Ești fantastică, îi spuse apoi, sărutând-o pe gură. Realmente
fantastică. N-ai de ce să-ți faci griji – nu s-a întâmplat absolut nimic.
Poate or fi dansat, dar cine le-a văzut? Eram complet pierdut. Dar n-
ar fi trebuit să mă duc.
— Și de unde ai luat parfumul ăla ieftin?
— Pe când încercam să mă ridic de pe scaun, una din fete a venit
la mine și mi-a spus cam așa: „Ai nevoie de ajutor, cowboy? Dar stai
puțin! Unde vrei să te duci? Nu pleca, tocmai am făcut dragoste”,
spuse el, ținând-o strâns în brațe. Tania, tocmai am făcut dragoste cu
tine, îi șopti apoi, scrutând-o cu privirea. Tu ești destinația mea
finală, capul de linie… totul se oprește aici, n-am unde să mă mai
duc.
Ea își stăpânea cu greu freamătul buzelor.
— Lasă-mă să-ți povestesc totul până la capăt! Nu vreau să auzi
vreo variantă dezgustătoare, servită de Amanda la mâna a treia prin
intermediul lui Steve.
— A, carevasăzică cel mai bun prieten al tău a devenit acum
dezgustător? Nu vreau să mai aud absolut nimic.
— Încă ceva. Tu ești cea mai bună prietenă a mea. Ascultă-mă!
— Nu vreau! Nu mai pot!
— Fata asta mi-a spus numai prostii. Steve a stat tot timpul prin
preajmă. M-am ridicat de pe scaun – aproape fără ajutorul ei. Și am
plecat. Asta a fost tot. Îți jur, îi spuse apoi, dezmierdându-i chipul
trist.
— Ai… sărutat-o? întrebă Tatiana, cu glasul înecat în lacrimi.
— Tania! o strigă, strângând-o la piept. Pentru numele lui
Dumnezeu! Firește că nu. A stat lângă mine și m-a tot tras de
mânecă. Probabil că duhnea a parfum, de mi-a rămas în haine. Steve
mi-a spus că sunt prea beat ca să mă urc la volan. Nu l-am ascultat.
Dar poate că avea dreptate. Am plecat oricum.
— Steve! spuse Tatiana, clătinând din cap. Fata asta era… goală?
Nici îmbrăcată nu prea fusese.
— Nu cred. Probabil că s-au dezbrăcat să danseze, răspunse
Alexander, ținând-o strâns în brațe și citindu-i tristețea pe chip. Asta
e tot ce s-a întâmplat – am urcat în apartamentul de la hotel și m-am
așezat pe un scaun, unde am moțăit un timp.
Își plimbă mâna pe sânii, pe abdomenul și pe picioarele ei, căci îi
plăcea să fie mângâiată ca o pisicuță, cu gesturi tandre și domoale.
Dacă vorbele lui nu puteau s-o aline, poate aveau s-o facă mâinile.
 — N-ar fi trebuit să mă duc. Recunosc că am făcut o greșeală. Dar
vreau să-ți mai spun ceva, adăugă, după câteva clipe de tăcere. Îți
mai amintești noaptea aceea din Leningrad când am venit, beat, să te
văd la spital?
— Nu vreau să vorbesc despre asta acum.
— Eu, da. În seara aceea am fost în Sadko, iar Marazov era însoțit
de câteva femei. Una dintre ele mi s-a așezat în poală. Eram beat,
tânăr și arogant, după cum bine știi, și abia ne cunoscuserăm. Ne
plimbaserăm doar de câteva ori cu autobuzul și venisem să te iau de
câteva ori de la Kirov. Și ne aflam deja într-un impas. Mi-ar fi fost
atât de ușor s-o duc pe fata aia pe aleea din spate pentru vreo zece
minute și apoi să vin să te văd la spital. N-ai fi aflat niciodată. Dar n-
am făcut-o – nici măcar atunci. Am venit la tine în toiul nopții, în
ciuda tuturor obstacolelor care ne stăteau în cale – în ciuda lui
Dimitri și a surorii tale, care credea că mă iubește.
— Chiar te-a iubit. Dașa te-a iubit cu adevărat.
— Așa credea.
— O, Doamne, ajută-mă! șopti ea.
— Am venit la tine, pentru că numai pe tine te voiam. Îți mai
aduci aminte cu câtă pasiune ne-am sărutat? o întrebă în șoaptă,
cuprinzându-i sânii în căușul palmelor. Ai stat pe jumătate goală în
brațele mele – fără să cunoști vreodată atingerile unui bărbat! O,
Doamne! O iau și acum razna când îmi amintesc acele clipe. Știi
foarte bine ce-au însemnat pentru mine și ce înseamnă încă și astăzi.
Sau le-ai uitat?
— Nu… îi răspunse, cu glas nesigur. Dar…
— Privește-mă și atinge-mă! Încearcă să-mi simți fiorii inimii!
murmură Alexander. Nu m-am dus la târfe nici când credeam că ai
dispărut din viața mea și urma să plec pe front. N-ar fi trebuit să mă
duc la hotel, dar de ce-aș căuta alinarea în brațele altei femei când te
am pe tine? Cu cine stai de vorbă? Pe cine te superi?
— O, Șura!… îngăimă ea, cuibărindu-i-se în brațe.
— Și știi toate astea la fel de bine ca și mine, continuă el. Mă întorc
în fiecare seară la tine și mă închin în fața altarului tău. De ce-ți faci
atâtea griji pentru niște prostii?
Și continuă s-o dezmierde cu glasul și cu mâinile, cu buzele și cu
ochii, cu sărutările și atingerile sale, dăruindu-i extazul divin și
liniștea lăuntrică. Și când adormiră, în cele din urmă, cuibăriți unul
într-altul, fericiți și împăcați, credeau că lăsaseră în urmă universul
contorsionat al familiei Balkman.
 Ziua nunții

Jeff și Cindy programaseră nunta sâmbăta următoare la biserica

prezbiteriană din oraș, iar petrecerea la Sco sdale Country Club.
Sala, împodobită cu flori albe de liliac, era plină de oaspeți îmbrăcați
în haine viu colorate.
Stând lângă altar, într-o rochie de gală din tafta, fără bretele, în
nuanțe de piersică, ce avea o fustă largă, împodobită cu volănașe,
Tatiana îl privea pe Alexander îmbrăcat într-un smoching negru, în
timp ce gândul îi zbura la propria lor nuntă din bisericuța rusească
din Lazarevo de acum zece ani.
Și el o privea. Când ieșiră din biserică, Alexander o luă în brațe, cu
multă grijă, atent să nu-i șifoneze volănașele și faldurile de mătase, și
o purtă în tăcere, fără să rostească vreun cuvânt.
Meniul era delicios, muzica încântătoare, invitatele elegante
purtau flori în păr, iar discursurile amuzante erau rostite printre
bâlbâieli și aburi de alcool. Altcineva, nu Amanda, prinse buchetul
miresei. Cindy arăta bine chiar dacă avea părul prea scurt, iar Jeff,
îmbrăcat într-un smoching alb, părea ca scos din cutie. Zece invitați
stăteau la masa mirilor, iar Steve făcea necontenit aluzii la petrecerea
burlacilor – Alexander lăsa impresia că se amuză. Amanda nu părea,
însă, că le gustă glumele. Afișa un zâmbet forțat pe chip și, de fiecare
dată când râdea, le arunca ocheade lui Alexander și Tatianei. Dacă la
început se făcuse că nu le observă, cu timpul ocheadele Amandei
deveniră mult prea insistente, împiedicând-o pe Tatiana să le mai
ignore.
Orchestra începu atunci să cânte Anniversary Wal {34} – pentru Jeff
și Cindy. Tatiana îl căută pe Alexander din priviri; vorbea cu alți
oaspeți la câteva mese depărtare și nu-și ridică ochii spre ea. Își reluă
conversația, dar când se întoarse, îl văzu stând lângă scaunul ei, cu
mâna întinsă.
Dansau pe acordurile melodiei de la nunta lor, fără să-și mai
ascundă de această dată atracția pe care o simțeau unul față de altul.
Cu degetele împletite și trupurile contopite, dansau ca în urmă cu
zece ani pe malurile râului Kama, în bătaia lunii purpurii – un ofițer
din Armata Roșie și mireasa lui îmbrăcată într-o rochie cu trandafiri
roșii. Ridicându-și privirea spre el, înțelese din expresia ce o purta pe
chip că și Alexander retrăia aceleași momente. Nu-i venea să creadă.
Apoi, aplecându-și capul spre ea, o sărută apăsat, plutind amândoi
în pași de vals.
Când se întoarseră la masă, Tatiana observă privirea rece și
compătimitoare pe care Amanda le-o aruncă amândurora.
— De ce se uită așa la mine? îl întrebă în șoaptă. Ce-a pățit azi?
— Spune-i să nu-i mai dea lapte de pomană!
Tatiana îl înghionti cu cotul.
Steve și Jeff erau deja beți, deși abia se făcuse de prânz. Aluziile la
noaptea nunții deveneau tot mai deocheate.
— Alexander, spuse Jeff, așezându-se la masa lor, ești însurat de
un secol. Ce sfat le-ai da tinerilor însurăței?
Amanda îl privi din nou pieziș.
— E cam târziu pentru sfaturi, Jeffrey, răspunse Alexander. Mai
sunt doar trei ore până la noaptea nunții.
— Hai, împărtășește-mi ceva din experiența ta bogată! Ce-ai făcut
în noaptea nunții?
— Am băut ceva mai puțin ca tine, răspunse Alexander, iar
Tatiana izbucni în râs.
— Hai, omule, nu mă mai ține pe jar! Tania, crezi că ar trebui să
știu ceva anume? Din perspectiva unei femei?
Steve râse cu zgomot.
 — Gata, Jeff, destul! spuse Alexander, ridicându-se în picioare și
îndemnându-și prietenul să se ridice și el de la masă.
— Dacă aș fi în locul lui Jeff, îi șopti Tatiana lui Alexander, aș face
ceea ce Cindy îi reproșează că nu face niciodată – și asta din punctul
de vedere al unei femei.
Alexander izbucni și el în râs. Convins că se distrau pe seama lui,
Steve îi aruncă Tatianei o privire piezișă.
Ea se duse atunci la toaletă. Amanda o însoți de-ndată.
— Ce-ai pățit astăzi? o întrebă Tatiana, străbătând ringul de dans.
Nu pari prea fericită.
— Nu, nici vorbă!
— Ce e? Ești tristă din cauza nunții lui Cindy?
— Nu, nu. Adică, da, puțin, dar… îngăimă, luând-o pe Tatiana de
braț. Pot să vorbesc ceva cu tine?
— La modul serios?
— Am nevoie de sfatul tău.
Ultima dată când i-l oferise, Amanda nu păruse prea încântată.
Intrară într-o cameră mică și retrasă de pe holul principal și se
așezară pe o canapea.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Tatiana.
— Tania, nu știu ce-ar trebui să facă un bun prieten, răspunse
Amanda, abătută. Aș vrea să te întreb… dacă ai ști ceva de Steve,
ceva ce crezi că ar trebui să știu și eu, mi-ai spune?
Tatiana se făcu roșie la față ca racul. O, nu! Amanda aflase de
isprăvile lui Steve de la spital. Nu e de mirare că e supărată. Ce să fac
acum? Trebuie să-i mărturisesc totul. Ar fi trebuit să-i spun de la bun
început, dar cum aș fi putut s-o fac?
— Ascultă, Mand, îmi pare sincer rău…
— Vreau să știu doar un singur lucru: i-ai mărturisi unei bune
prietene ceva cu totul neplăcut, care ar putea pune în pericol
prietenia voastră? Ai tăcea sau i-ai mărturisi totul? Care este
adevărata dovadă de prietenie – tăcerea sau sinceritatea? întrebă
Amanda, aruncându-i Tatianei o privire ostilă.
Dar nu eram prietene pe atunci! strigă Tatiana în gând. Nu e
corect. Nu te cunoșteam pe vremea aia. Apoi, Steve și-a cerut iertare
și am îngropat securea războiului. N-ar fi trebuit să tac.
— Cred că o bună prietenă n-ar trebui să țină nimic secret,
răspunse Tatiana. Îmi pare nespus de rău…
— Și mie, Tania, spuse Amanda, apucând-o de mâini. N-aș vrea
să-ți spun nimic din toate astea. Dar cred că ai dreptul să știi totul.
Tatiana își retrase încet mâinile din strânsoarea Amandei, privind-
o cum se înfioară sub ochii ei sfredelitori.
— Ai ceva să-mi spui?
— E vorba de nenorocita aia de petrecere a burlacilor. Ce n-aș da
să fi renunțat la ea!
— Știu de petrecere, răspunse Tatiana.
— Lasă fetele! Asta nu-i nimic, spuse Amanda, fluturându-și
indiferentă mâna prin aer.
— Dacă asta nu-i nimic, atunci despre ce e vorba?
— Alexander s-a dus în dormitor cu una dintre ele, continuă
Amanda, coborând glasul.
Tatiana clătină din cap.
Amanda făcu la fel.
— De băut, a băut mai târziu, Tania. Asta ca să găsească un
pretext. Chipurile, s-a îmbătat și n-a mai știut ce face. Dar era perfect
treaz când au venit fetele. L-au văzut mai mulți intrând cu ea în
dormitor, nu doar Stevie. Îmi promiți că nu te superi pe mine?
— Cred că e cam târziu pentru promisiuni de acest gen, răspunse
Tatiana, ridicându-se în picioare.
Amanda își ascunse chipul în mâini.
 Cum genunchii amenințau s-o trădeze, Tatiana se așeză din nou
pe canapea. Îi dădu mâinile la o parte.
— Steve ți-a spus asta? o întrebă apoi.
Amanda dădu din cap.
Tatiana încercă să-și păstreze cumpătul.
— Nu ți-a trecut niciodată prin cap că Steve ar putea să mintă?
— Poftim?
— Să mintă, Mand. Să nu spună adevărul. Să amăgească. Să
înșele. Să mintă.
— De ce-ar face așa ceva?
— Din mii de motive despre care nu vreau să discut acum. De ce-
ai ales să-mi spui toate astea tocmai în ziua nunții lui Cindy? De ce
n-ai așteptat să mi le spui mai târziu?
— Tu m-ai rugat s-o fac!
— Ei bine, am căzut într-o capcană, îi răspunse Tatiana. Acum,
însă, am două alternative. Fie îl cred pe soțul meu, fie pe logodnicul
tău. Pe Alexander sau pe Steve. Să-mi fie cu iertare dacă prefer să-i
dau crezare soțului meu. Și încă ceva – nu vreau să mai vorbesc
niciodată despre subiectul ăsta. Dacă n-ai nimic împotrivă.
— Tania, ești oarbă, dar n-ai decât.
— Eu sunt oarbă? Există o singură cale prin care putem rezolva
dilema asta. Să-l confruntăm pe Steve cu Alexander. Asta vrei? Cum
crezi că o să se sfârșească?
— Unul dintre ei o să mintă, răspunse Amanda cu glas aspru.
— Exact, ripostă Tatiana cu glas la fel de aspru, dar, spre
deosebire de tine, eu sunt căsătorită cu cel alături de care dorm în
fiecare noapte și mă trezesc în fiecare dimineață.
Făcu o pauză pentru ca Amanda să-i înțeleagă tâlcul cuvintelor.
— Cât de des crezi că ar putea să mă amăgească până să-l prind
cu minciuna? Mai ales cu una de asemenea amploare. Vrei să spui că
și-a tras-o cu o târfa vreo douăzeci de minute și nu mi-aș da seama?
Crezi că un adevăr ca ăsta e ușor de ascuns?
— Unii bărbați reușesc să-și ascundă adevărata personalitate.
— Iar unele femei nu reușesc să vadă adevărata personalitate a
bărbaților lor.
— E o aluzie la Steve? o întrebă Amanda, privind-o printre gene.
— Nu. Dar dacă îi supunem la o confruntare… Cu câte copci și
oase rupte crezi că o să se aleagă Steve? Iar nunta lui Cindy se va
transforma într-un dezastru. Oricum, mi-ai stricat ziua. Dar, cum nu
sunt eu mireasa, nu voi fi nevoită să port o amintire urâtă din ziua
nunții mele care, din fericire, n-a fost marcată de atâta prostie,
continuă, trăgând adânc aer în piept. E mai bine să ne prefacem,
așadar, că n-am purtat niciodată discuția asta.
— Dar ăsta e adevărul, Tania! Știu că nu vrei să crezi așa ceva
despre Alexander…
— Nu! Cum nici tu nu vrei să crezi așa ceva despre Steve.
— Spune-mi ce știi de Steve!
— În acest caz, e doar un mincinos ordinar. E suficient? Restul
depășește bunul simț și n-am chef să-ți spun mai mult într-o zi atât
de frumoasă ca asta. Deschide bine ochii, Amanda, și privește ce se
petrece în jurul tău! Acum, te rog să mă scuzi…
Și ieși din cameră în foșnetul rochiei de tafta și în zgomotul
pantofilor cu toc înalt.

Amanda se întoarse la masă, fără să-l privească pe Alexander,

care își bea în tihnă paharul cu vin. În cele din urmă, o întrebă unde
era Tatiana. Amanda îi răspunse că nu știe. Alexander mai așteptă
încă puțin, apoi se duse s-o caute. Scotoci prin toate coridoarele și
cămăruțele localului. Ieși în curtea din spate unde fotografii aranjau
decorul pentru ultimele poze ale mirilor. Dând colțul clădirii, o găsi
stând rezemată de zidul din spate, cu brațele pe lângă ea și pumnii
lipiți de perete. Își ținea ochii închiși și răsufla cu greutate.
— Tania! o strigă el, îngrijorat.
Ea deschise ochii și îl străfulgera cu o privire de gheață. Nu-i
răspunse nici măcar când o atinse.
— Ce s-a întâmplat?
— Ce-ai făcut, Alexander? îl întrebă, în șoaptă. Ce-ai pogorât
asupra noastră?
Nu se putea îndepărta de perete. Genunchii îi tremurau ca varga.
Continuă:
— Nu știu ce să mai fac. Cum să te ajut și să te scap din capcanele
lor. Am crezut că îți ofer tot ce ai nevoie.
— La ce te referi?
— Dar când o să-mi oferi și tu lucrurile de care am nevoie?
— Despre ce vorbești?
— Despre lucrurile de care am nevoie. Despre faptul că nu sunt
oarbă. Poți să-mi oferi lucrurile după care tânjesc?
— Da, îi răspunse. Dar ce-ai pățit?
Clătinând din cap, îl luă de braț și se îndepărtă de perete.
— Nu pot să mai stau aici nicio clipă. Cheamă un taxi să mă duc
acasă! Tu poți să rămâi cât vrei.
— Nu poți să pleci în toiul nunții! Nu-ți dai seama ce scandal s-ar
isca? Trebuie să rămânem măcar până se servește tortul.
— Nu pot să mai stau nicio clipă aici, repetă Tatiana, ascunzându-
și chipul în mâini, căci nu voia să-l mai vadă. Vreau să plec acasă.
Spune-le că nu mă simt bine! În fond, nici nu e o minciună.
Refuză să-și mai ia la revedere de la miri. Alexander se duse să
vorbească cu Jeff, cerându-i scuze pentru plecarea lor inopinată, apoi
se întoarseră acasă. Ce se petrecea oare?
 Fac și eu ce pot, spunea Tatiana fără încetare. O repeta ca pe o
mantră. Dar refuza să-i explice ce se întâmplase. Alexander avea
senzația că lucrurile îi scapă printre degete ca niște fire nevăzute.
Dar știa prea bine ce se întâmplă. Noii lui prieteni… noua lui
familie… îi prefera în ciuda rezervelor și grijilor ei, pe care le
considera neîntemeiate. Trecuseră câteva zile bune de la nuntă și
Tatiana tot nu voia să-i spună ce se petrecuse.
— Pe cine încerci să protejezi? o întrebă, în cele din urmă, într-o
bună zi.
— Pe tine, îi răspunse cu spatele la el, în vreme ce spăla vasele.
— Întoarce-te cu fața la mine!
Ea se supuse.
— Crezi că am nevoie de protecție?
— Da, mai mult ca oricând.
— Tania, ai putea să nu mai vorbești în dodii? Poți să-mi spui, în
ce limbă preferi, ce s-a întâmplat, fără atâtea aiureli?
Se apucă să spele din nou vasele, fără să-i răspundă.
— Termină odată! îi spuse apoi, apropiindu-se cu pași mari de ea.
Nu-mi mai flutura codița înfoiată pe la nas!
O luă în brațe și, îndreptându-se spre canapea, o întinse pe burtă.
Așezându-se peste ea, o țintui cu picioarele și îi imobiliză mâinile
deasupra capului. Tatiana stătea cu fața în pernă.
— Ai de gând sau nu să-mi spui ce s-a întâmplat sau va trebui să-
ți smulg cu cleștele cuvintele din gură?
— Sst!
Își îndesă bărbia în gâtul, obrajii și umerii ei. O gâdila fără milă și
îi șoptea tot felul de trăsnăi, făcând-o să râdă.
— Încerc să-mi dau seama cum ar fi mai bine să procedez – să
smulg adevărul, făcând dragoste până te oblig să mi-l divulgi, sau să
nu mai facem deloc până îmi spui tot ce s-a întâmplat…
 — Grea decizie, îi răspunse ea. Dar dacă ar fi după mine, aș
prefera prima variantă.
— Cred că decizia îmi aparține, mormoloaco, îi șopti Alexander la
ureche, strângând-o și mai tare de mâini.
Cineva tuși în apropiere. Întorcându-și amândoi privirile, îl
văzură pe Anthony stând la căpătâiul canapelei, cu o expresie uluită
pe chip.
— Ce faceți? îi întrebă, încet.
— Încerc s-o fac pe mami să-mi spună ceva.
— Tati încearcă să mă convingă, gâdilându-mă cu barba, spuse
Tatiana, ridicându-și capul din pernă.
Alexander îi dădu drumul și îi întinse mâna, ajutând-o să se ridice
în capul oaselor. Stăteau amândoi stingheriți pe canapea, cu privirea
ațintită asupra fiului lor, care îi cerceta cu o expresie gravă pe chip.
— Indiferent ce încerci să faci, tati, nu merge așa, spuse Anthony,
în cele din urmă.
— Mie îmi spui?!
Alexander ieși în căldura serii să fumeze o țigară pe balansoarul
de pe pridvor, iar Tatiana i se urcă pe genunchi. Se lăsa amurgul
deasupra deșertului presărat cu saguaro, iar el legăna balansoarul, în
timp ce ea, cuibărită la pieptul lui ca o porumbiță, îi șoptea la ureche
cuvinte de dragoste. Dar nimic din toate astea nu reușea să-i șteargă
din minte imaginea Tatianei stând lipită de zidul clubului, cu pumnii
strânși, murmurând fără încetare: „Ce-ai pogorât asupra noastră,
Alexander?”
Ce voia oare să spună?
Ce făcuse oare?
Dar într-o bună zi, când Tatiana îi aduse prânzul la șantier, iar
Steve veni să-i semneze niște acte, Alexander observă, din atitudinea
ei glacială, că ceva nu era în regulă. Nici nu-i răspunse la salut, de
parcă Steve nici n-ar fi existat.
Indiferent cât de orb ar fi fost, i-ar fi fost cu neputință să-i ignore
răceala.
— Nu v-am mai văzut în ultimul timp, spuse Steve. Ar trebui să
mai ieșiți și voi din casă.
— Am fost ocupați, Stevie, răspunse încet Alexander, uitându-se
la Tatiana care își pironise privirea în pământ. Am fost în Yuma
patru zile în ultimele două săptămâni. Conflictul din Coreea prinde
tot mai multă amploare.
— Da, așa e. Ce faceți sâmbăta asta?
— Suntem ocupați, răspunse Tatiana, cu ochii pironiți în pământ.
— Dar sâmbăta viitoare?
— Împlinim zece ani de căsnicie, răspunse tot ea.
— Dar weekendul viitor?
— E ziua lui Anthony.
— Dăm o petrecere pe 4 iulie – veniți, nu-i așa?
— Dacă e într-o vineri, lucrez. De fapt, și acum sunt pe fugă,
spuse apoi, fără să-și ridice ochii spre el.
Conducând-o la mașină, Alexander îi deschise portiera, iar
Tatiana se urcă la volan, evitându-i privirea.
— Hei! exclamă apoi, întinzând mâna prin geamul deschis și
ridicându-i bărbia spre el. Ce s-a întâmplat?
— Nimic. Am treabă. Iar pe tine te așteaptă clienții.
— Tania!
— Ce vrei? Să discutăm pe șantier în fața clienților care te așteaptă
să le arăți casa? Ai treabă. Iar eu mă duc acasă să pregătesc masa. Ce-
ai vrea să mănânci? Mă gândeam să fac niște chili cu pâine de
porumb.
— Da, de acord. Tania, Steve ți-a spus ceva la nuntă?
 — Nu, îi răspunse.
— Atunci, ce s-a întâmplat?
— Chiar vrei să discutăm pe șantier?
— Când ajung acasă.
— O să mâncăm împreună cu Anthony și cu Sergio.
— Atunci, diseară în pat.
— Trebuie să mă culc devreme, pentru că mâine plec la muncă cu
noaptea în cap.
Alexander deschise portiera și o trase afară.
— Lasă prostiile, draga mea! Nu te mai juca cu mine!
— Nu vrei să știi adevărul, Alexander. Refuzi să-l auzi de trei ani.
De ce-ai vrea să-l afli tocmai acum?
Copleșit de frustrare, îi dădu drumul. Nu era momentul potrivit
pentru o discuție. Nici mai târziu, acasă, nu găsiră momentul potrivit
– în prezența lui Anthony și a lui Sergio, care fie jucau fotbal afară,
fie Monopoly în cameră. Și nici în pat, în baie, în piscină sau prin
împrejurimi, în timp ce se plimbau împreună, admirând apusul
printre vălătucii de fum ai țigărilor lui Alexander. Nu-l găsiră nici în
clipele tihnite de duminică și nici în alte clipe liniștite, a căror pace
nu voiau s-o spulbere. Alexander realiză cu tristețe că singurele
discuții în contradictoriu pe care le purtaseră în cei trei ani de când
locuiau în Phoenix fuseseră stârnite de Steve sau de tatăl lui.

După masă, Anthony jucă o partidă de baschet cu Sergio. Apoi îl

însoți pe acesta acasă, oferindu-le părinților lui treizeci de minute de
intimitate. Luând-o de mână și ducând-o pe pridvor, Alexander se
așeză pe bancă și își aprinse o țigară, în timp ce Tatiana rămase în
picioare în fața lui.
— Să auzim despre ce e vorba! spuse el.
Tatiana nu mai pierdu vremea. Avea multe pe suflet.
 — Alexander, începu ea, am păstrat tăcerea timp de trei ani
pentru că am vrut să-ți fac pe plac. Știu ce simți pentru Bill. Vrei să
lucrezi cu el și să fii prieten cu Steve – așa că am păstrat tăcerea. Te-
am văzut fericit pentru prima oară după atâta amar de vreme și n-
am vrut să-ți spulber mica oază de liniște. Așa că am preferat să tac.
Dar nu mai pot s-o fac la nesfârșit. Steve și tatăl lui sunt niște indivizi
toxici – toxici ca prieteni, ca angajatori și ca oameni. Asta e vestea
proastă. Vestea bună e că poți să-ți găsești de muncă în altă parte.
Ești liber să faci ce vrei și dispui de abilități indispensabile. Ai putea,
de exemplu, să lucrezi cu G.G. Cain, un om extrem de cumsecade,
după spusele lui Carolyn, căreia i-a construit casa…
— Stai puțin, Tatiana! Ce tot spui acolo? Îl cunosc pe G.G. Dar n-
am de gând să lucrez cu altcineva. Nu-l las baltă pe Bill.
— Trebuie s-o faci, Șura. Știi că Stevie a bătut un om până l-a lăsat
lat la pământ?
— Și ce legătură are cu mine? Sau cu Bill? întrebă Alexander,
ridicând din umeri.
— Totul e strâns legat. Doar știi prea bine că așchia nu sare
departe de trunchi. N-ai auzit ce ți-am spus? A bătut un om până l-a
lăsat lat la pământ!
— S-a întâmplat cu mult timp în urmă. Și eu am făcut anumite
lucruri… cu mult timp în urmă, îi răspunse, cu chipul întunecat.
— Las-o baltă! Doar nu te-ai născut ieri! îi ripostă Tatiana.
— Nu e prima încăierare iscată într-un bar. Individul ăla a făcut
aluzii indecente la Amanda.
— Tu chiar crezi tot ce-ți spune Stevie? Stevie, care dezvăluie în
gura mare picanterii din culisele vieții lui cu Amanda, sare dintr-
odată la bătaie să-i apere onoarea? întrebă Tatiana, râzând, înainte de
a deveni din nou serioasă. Stevie, căruia taică-su îi cumpără
libertatea cu banii pe care îi câștigă pe spinarea ta?
 Alexander se frecă la ochi.
— Până să afle că suntem căsătoriți, Steve a tot venit la spital sub
pretextul că făcuse o pasiune pentru mine. N-ai vrea să știi ce lucruri
mi-a spus?
— Îmi imaginez. Dar pe atunci nu ne cunoșteam.
— O cunoștea pe Amanda, nu-i așa? Știa că e logodit. Știa că și eu
sunt măritată.
— De acord, nu e prea cavaler cu femeile din viața lui.
— Dar eu nu sunt una dintre femeile lui. Eu sunt a ta. Și-ți atrag
atenția că trebuie să ai grijă de familia ta.
— Ce dracu’ vrei să spui cu asta? întrebă Alexander, ridicând
glasul. N-am grijă de familia mea? La ce dracu’ te referi? Doar
muncesc șase zile pe săptămână pentru familia mea!
— Nu te acuz că nu muncești. Te acuz că muncești pentru cine nu
trebuie.
— Gata! Ajunge!
— Nu, răspunse Tatiana, clătinând din cap. N-am terminat,
continuă, trăgând adânc aer în piept. Știi că și acum Steve îmi face
tot felul de aluzii când vin pe șantier și nu te găsesc acolo? „Probabil
că ești obișnuită cu ocheadele bărbaților, Tania”, îmi spune,
libidinos. „Până și Walter te-a admirat acu’ o zi, Tania, Walter, care e
un fătălău, după părerea mea.” „}mi place rochia pe care o porți, îți
pune silueta în valoare.” Sau: „Nu mai purta rochia asta în fața lui
Dudley, Tania! îl scoți din minți.”
— Cine dracu’ e Dudley? întrebă Alexander.
— De unde să știu? răspunse Tatiana. Îi spune Amandei: „Ce zici
de un ménage à trois?” în loc de: „Hai să ne căsătorim în iunie!” Și,
în timp ce ei încearcă să-ți cumpere pământul și să-ți ia nevasta, tu
preferi să ignori tot ce se petrece în jurul tău, prefăcându-te că
imaginile cu femei goale din biroul lui Balkman și ocheadele lacome
ale muncitorilor sunt perfect normale.
— Să-mi ia nevasta? Sunt doar niște muncitori! Ce, la New York,
nu-ți aruncau ocheade lacome?
— Niciodată ca aici. Niciodată cu atâta poftă, că nici nu-mi mai
vine să-ți aduc de mâncare! Nici măcar un soldat nu le poate ține
piept? Te invită la Las Vegas, în cluburi de striptease și la petreceri
de burlaci, continuă Tatiana, trăgând adânc aer în piept. Iar tu, în loc
să-i refuzi, accepți totul de parcă ai fi complet orb…
— Nu sunt orb! Știu foarte bine ce se petrece. De ce crezi că nu mă
duc la Las Vegas? Știu exact ce se întâmplă, dar nu dau doi bani pe
tâmpeniile astea. Sunt imun la tâmpenii. Ar fi trebuit să auzi cum
vorbesc oamenii din batalionul penal. Steve e nimic pe lângă ei.
— Vorbeau despre mine?
— Steve nu-mi vorbește despre tine!
— Nu-ți vorbește ție, dar le vorbește altora! Întreabă-l pe Walter ce
le spune Steve despre mine! Zilele trecute, Walter s-a simțit atât de
stânjenit de ce-a auzit, că m-a evitat tot timpul. A refuzat chiar să mă
și salute.
Alexander rămase fără grai. În sfârșit! Cuvintele ei începeau să
prindă contur.
— Bine, gata! Nu mai ai ce să cauți pe șantier, îi spuse apoi, cu o
expresie încruntată.
Tatiana îl privea, cu palmele deschise. Văzând că asta era singura
soluție pe care i-o oferea, își încrucișă brațele pe piept.
— Asta ți se pare ție o viață normală? Să-ți ascunzi soția de
oamenii cu care lucrezi, de parcă ai fi încă într-un batalion de soldați
gata să cumpere sau să ia cu forța diverse femei ce le ies în cale? Asta
e soluția ta? Să trăim ca într-un batalion penal? Ca în gulag?
— Exagerezi. Steve e băiat bun. Și e prietenul meu.
 — Cum era și Dimitri? Sau Ouspenski?
— Nici vorbă! Cum poți să-l compari pe Steve cu Dimitri?
— Ceva e putred în toată povestea asta, Șura. Oamenii nu erau
așa nici pe Ellis Island, nici la NYU. Nu sunt așa nici la spital, nici la
piață, nici la benzinării. Da, unii încearcă să fie prietenoși și să intre
în vorbă cu mine. Dar aici se întâmplă ceva. Nu vezi că Bill Balkman
angajează doar un anumit gen de oameni? Nu ți se pare ceva în
neregulă în toată povestea asta?
— Nu!
— Toți sunt niște mitocani și grobieni. N-au nimic sfânt. Absolut
nimic! Nu crezi că te-ai putea molipsi și tu? Trăiești cu lupii, urli ca
ei – nu tu susțineai asta?
— Nu-mi răstălmăci spusele! Regula asta nu se aplică aici.
— Asta faci – recreezi o mică Armată Roșie cu soldați recrutați de
pe șantier?
— Tania, încetează imediat! exclamă Alexander. N-am de gând să-
ți descriu lucrurile pe care le recreezi tu la spital. N-are rost să
declanșezi o luptă căreia nu-i poți face față și pe care n-o poți câștiga,
continuă, ridicând mâna ca s-o împiedice să mai spună altceva. Nu
vreau și nici n-am de gând să renunț la locul meu de muncă, adăugă
apoi. Bill mă tratează foarte bine. Am șapte case de construit acum,
pentru care primesc câte un bonus de trei procente. Cine crezi că mi-
ar mai plăti atâta?
— Percepe un comision de construcție de două ori mai mare ca
G.G. Cain, motiv pentru care toate casele voastre sunt extrem de
scumpe, deși multe sunt doar niște cutii de carton. Ți se pare normal
să percepi un comision de treizeci de procente pentru o casă de
proastă calitate? Bill ar trebui să-ți dea un procent de douăzeci la
sută, nu doar trei la sută, în condițiile în care, fără tine, n-ar termina
nicio casă la timp.
 — Ai devenit cumva un alt Milton Friedman?{35}
— Cine e ăsta?
— Balkman vrea să mă facă partener de afaceri. Dacă aș pleca în
altă parte, ar trebui s-o iau de la capăt și n-aș mai câștiga niciodată
atâția bani. Asta înseamnă pentru tine să fiu fericit? Aici câștig foarte
bine, Bill are încredere în mine și nimeni nu mă deranjează.
— Mă deranjează pe mine.
— Las-o baltă! i-o tăie Alexander, continuând cu glas scăzut și cu
răsuflarea întretăiată: M-am săturat de discuția asta. Mai e și altceva?
— Da.
— Dacă nu rezumi totul la o secundă…
— Aha! spuse Tatiana, împreunându-și degetele. Am înțeles. O să
încerc să mă încadrez în timp. Susții că Steve e băiat bun. Și ți-e
prieten. De acord! Cum îți explici atunci că „bunul” tău amic Steve îi
spune Amandei, iar Amanda îmi spune mie – la nunta lui Cindy – că
la Westward Ho ai… șovăi, strângând balustrada cu mâinile… te-ai
dus cu una din fetele alea într-o cameră…
Alexander se ridică brusc în picioare. Tatiana tăcu. Îl văzu
crispându-se. Nu spuse nimic, o măsura doar cu privirea.
— Șura…
— Tania, lăsă-mă o secundă!
— Vrei o secundă? Eu îmi stăvilesc de o săptămână noianul de
cuvinte!
— Știi foarte bine cum ai reușit s-o faci. Ai reușit să-l stăvilești
pentru că știi că nu e nimic adevărat, îi răspunse aprinzându-și altă
țigară, cu degete rigide.
— E cuvântul tău împotriva cuvântului lui, șopti Tatiana. Doar de
asta m-am agățat – de cuvântul tău. Și în ultimul sfert de oră n-ai
făcut altceva decât să mi-l ridici în slăvi pe Steve și să-mi spui că e de
încredere, iar cuvântul lui e literă de lege. Lucrezi alături de un om
care îndrugă verzi și uscate, doar de „dragul” soției tale. Te-ai
împrietenit cu un individ care face tot ce poate să te discrediteze în
ochii soției tale.
— Lasă-mă în pace! îi răspunse, retrăgându-se câțiva pași. Trebuie
să… Lasă-mă-n pace!
Petrecu restul serii afară, lucrând în atelier și înotând în piscină.
Tatiana îl duse pe Anthony la culcare, făcu pâine și privi imaginile
Marelui Canion dintr-o carte cu fotografii. Îi făcu ceai și i-l duse
afară, împreună cu o chiflă dulce, umplută cu dulceață de mure, fără
să scoată însă niciun cuvânt. Nu mai era nimic de spus. Zilele
ignoranței și ale inocenței erau de mult apuse, de aceea încerca să le
păstreze de câte ori avea parte de ele.
Nu se culcă singură în dormitor. Se întinse pe canapea și adormi,
mistuită de gânduri. Se trezi, goală, în pat, printre așternuturi, în
timp ce Alexander o dezmierda cu mâinile și îi șoptea cuvinte de
dragoste. Se ridică din pat la cinci și jumătate de dimineață, căci
trebuia să plece la lucru. Alexander se deșteptă și el odată cu ea și,
pregătindu-i cafeaua în timp ce Tatiana se îmbrăca, i-o aduse în
dormitor. Se mângâiară și se sărutară ușor.
— Ce-ar trebui să fac acum? o întrebă, stând în pat.
— Ar trebui să-i lași în urmă. Pe toți, îi răspunse, pregătindu-se să
plece. N-ai cum să-i schimbi. Mergi mai departe fără să privești
înapoi!
Alexander lucră vineri și sâmbătă. Duminică, merseră la biserică,
apoi plecară în Sedona ca să cutreiere Red Rock Hills. Luară masa la
restaurantul lor preferat cu specific mexican, vorbiră despre Marele
Canion și cumpărară o vază spaniolă. Seara, când ajunseră acasă,
după ce-l culcară pe Anthony, înotară în piscină și făcură dragoste în
jacuzzi. În pat, Alexander îi spuse că nu putea să rămână fără loc de
muncă tocmai de ziua aniversării lor, iar Tatiana se întoarse pe o
parte, fără să răspundă. Luni, amândoi se duseră la muncă, de parcă
nu s-ar fi întâmplat nimic.

Dar Alexander descoperi, ca și Tatiana, că nu se mai putea uita în

ochii lui Steve. Vorbeau doar despre teme profesionale. Despre
stadiul lucrărilor de construcție la casa Schreiner, la casa Kilmer și la
alte proiecte…
Nu știa ce să facă. Peste patru zile aveau să împlinească zece ani
de căsnicie. Îi cumpără Tatianei un inel extrem de scump, deși își
cheltuise aproape toate economiile și banii primiți ca bonus pentru
piscina extravagantă. Nu putea să renunțe la muncă. Voia să
găsească o cale prin care să rupă relațiile cu Steve, continuând să
lucreze în același timp pentru tatăl lui. Se hotărî să nu-i
împărtășească Taniei planurile sale. Dintr-un motiv sau altul, nu
credea că avea să i le accepte.
Cu o zi înainte de a pleca cu toții la Marele Canion, Alexander îl
cunoscu pe Dudley.
Walter, care lucra ca geamgiu și tâmplar, realizând ramele și
cadrele geamurilor și ușilor, îi povestise lui Alexander câte ceva
despre Dudley, muncitorul itinerant, pe care Stevie îl angajase cu
câteva săptămâni în urmă. Era ultimul venit în echipă, îi spusese
Walter, un om bun la toate. Un pierde-vară, cu un trecut dubios. „Se
zvonește că ar fugi de poliție. Că ar fi căutat pentru o crimă comisă
în Montana.”
Serios? răspunsese Alexander. A comis o crimă în Montana?
„Da. Dar Stevie susține că are și părți bune – lucrează ieftin și face
orice fără să crâcnească,” îi explicase Walter, râzând.
Dudley era la fel de înalt ca Alexander. Purta cizme și pălărie de
cowboy, pe care și-o scoase cu o plecăciune ironică, dând la iveală
părul deschis la culoare și răvășit, legat în coadă de cal. Barba-i
încâlcită îi acoperea aproape toată fața. Mesteca tutun și apoi îl
scuipa ostentativ mult prea aproape de picioarele celorlalți.
— Voi doi ar trebui să aveți ce să vorbiți, spuse Steve. Dudley a
luptat și el în Europa, pe Frontul de Est, nu-i așa, Dud?
Era mult prea șleampăt pentru un soldat, dar erau tot felul de
soldați, iar de unii nu se prindea niciodată instrucția militară.
Dudley îi strânse mâna cu putere, spunând:
— Măi să fie! Divizia 218. Am traversat Oderul în aprilie ’45.
Și scuipă din nou tutunul.
— Și Alexander a fost acolo, pe Oder. Dar la sud, în Polonia, în
lagărul de prizonieri de la Katowice, nu-i așa, Alex?
— La Katowice? Cum dracu’ ai ajuns atât de departe în est?
întrebă Dudley.
— Nu pui întrebări când ești în mâinile nemților, răspunse
Alexander. Acum trebuie să plec. Pe curând.
— Hei, nu vrei să vii diseară să bem ceva împreună? întrebă Steve.
— Nu pot. Plec mâine.
— Împreună cu cuconița? interveni Dudley, cu un zâmbet onctuos
pe buze.
Alexander strânse involuntar mâinile în pumni. Prea mult tupeu
într-un răstimp atât de scurt!
— De ce rânjești, Dudley? murmură Alexander atât de încet, că
abia își auzi cuvintele.
— Împliniți zece ani, nu-i așa, Alex? interveni Steve.
— Zece ani? spuse Dudley. Dacă ar fi sentință de închisoare, până
acum ai fi scăpat.
Izbucni în râs împreună cu Steve. Apoi, continuă:
— Cum de te-ai însurat în ’42 dacă erai la Katowice?
— Nu eram la Katowice în ’42, răspunse Alexander. Dar 218 – nu
era cumva unitate de infanterie?

Î
 — Îhî!
— Și ce erai – caporal?
— Sergent clasa I.
— Sergent. Am înțeles.
— Alexander a fost căpitan, spuse Steve.
— Și încă mai sunt, răspunse Alexander, schițând un zâmbet rece.
În Corpul Ofițerilor în Rezervă de la baza militară din Yuma.
Lui Dudley îi pieri zâmbetul de pe buze. Stabilind ierarhia
militară, Alexander se relaxă ușor, descleștându-și pumnii.
— Ne vedem marți. Steve, Dudley…
Și se îndepărtă câțiva pași.
— Distracție plăcută! strigă Dudley.
Alexander se opri pe loc și se întoarse încet. Steve îl înghionti pe
Dudley.
Toată munca lui se putea duce într-o clipă pe apa sâmbetei,
Alexander o știa prea bine. Și nici nu vor mai putea sărbători
împreună cei zece ani de căsnicie, deoarece Alexander avea să
petreacă ziua la poliție. Strânse, așadar, din dinți, doar de dragul
Tatianei, și încercă să-și păstreze cumpătul.
— Dudley, spuse apoi, îndreptându-se spre cei doi, pentru că abia
ne-am cunoscut, vreau să-ți dau un sfat prietenesc. Te rog să nu mai
folosești tonul ăsta când vorbești despre soția mea! De fapt, ar fi mai
bine dacă n-ai mai pomeni-o niciodată. Ai înțeles?
Dudley izbucni în râs, mestecând tutunul cu gura căscată.
— Hei, dar n-am spus nimic, omule! De ce ești atât de țâfnos?
— Dacă ne-am înțeles, n-am motive să mai fiu.
Dar era din cale-afară de mânios.
 Nemții din Marele Canion

Vineri, dis-de-dimineață, îl lăsară pe Anthony la Francesca și

porniră să străbată cei aproape patru sute de kilometri spre Marele
Canion, unde merseră pe jos, vreo șase ore, prin căldura toropitoare,
cutreierând Bright Angel Trail, Redwall și Tonto, spre un Colorado
pârjolit de soare. Își instalară cortul și petrecură sfârșitul de
săptămână pe malurile unui râu ce-și croia drum printre rocile
vulcanice vechi de două miliarde de ani. Cele trei zile erau o
adevărată oază de tihnă în toiul unei vieți mult prea învolburate.
Alexander încerca să uite ce se afla dincolo de granițele cortului.
Nu aveau voie să facă focul, dar înotau în apele râului, mâncau
pâine făcută de Tatiana și conserve Spam, beau votcă direct din sticlă
și savurau ciocolată învelită în staniol. Alexander îi dărui un inel din
aur alb cu un diamant de un carat, iar Tatiana îi dărui un ceas
militar, fiindcă cel vechi, din Armata Roșie, i se stricase, și o pereche
de ghete din piele. Jucau pocher pe dezbrăcate și domino. El stătea
cu capul în poala ei, iar ea îi spunea bancuri. Îi citea – ca într-un
monolog de Shakespeare – manualul de instrucțiuni al unui model
de televizor în culori și articole din Ladies Home Journal. Îi explica
definiția algoritmului (un set de reguli precise pentru a dezlega o
problemă) și îl săruta cu foc, cu patimă și dragoste.
Îi ceru să-i spună un singur lucru, fără legătură cu dormitorul, pe
care Alexander îl iubea la ea, iar el nu găsi niciunul. Îi ceru apoi el
să-i spună un singur lucru, legat de dormitor, pe care îl adora în
privința lui. Nici ea nu găsi vreunul.
Touché!
El îi adora râsul cristalin și dulce ca o muzică divină.
Ea îi adora gesturile și mișcările, mângâierile și dezmierdările,
poezia și ritmul pe aripile cărora o purta în timpul tangoului iubirii –
pasiunea și fervoarea, notele și stihurile, slovele și cuvintele, focul și
dorința, patima și dorul.
Alexander îi puse apoi la încercare cunoștințele de fizică, for-
mulându-i legea atracției universale: Forța de atracție între două
corpuri este direct proporțională cu produsul maselor lor și invers
proporțională cu pătratul distanței dintre ele.
— Nu știu ce-ar putea să te mai învețe științele clasice, îi spuse ea,
învăluiți amândoi în întuneric, după un tango incendiar.
— Că ești o soție stranie și nostimă, râse el.
Stăteau cuibăriți unul într-altul, gata să adoarmă.
— Șura, murmură ea, nu-ți face griji, te rog! O să rămân
însărcinată. N-am avut noroc, asta-i tot. Dar nu trebuie să ne
pierdem speranța. Deși… continuă, dregându-și glasul… poate ne e
sortit să-l avem numai pe Anthony.
— Face cât o mie de copii, răspunse Alexander. Dar de ce-ai vrea
să rămână singur la părinți? Eu am crescut singur.
— Da, și tu faci cât alți o mie, spuse Tatiana, strângându-i bărbăția
în mână.
— Nu, gata, am terminat programul pe ziua de astăzi. Am închis.
Reveniți mâine!
Tatiana izbucni în râs.
— Fac tot ce pot să-ți mai dăruiesc un copil, dragostea mea. Crezi
că uneori am puteri divine, o știu prea bine, dar te înșeli de această
dată.
— Uneori, îi răspunse Alexander, gata să adoarmă.
Tatiana tăcu.
— Îți amintești de clipele petrecute în Luga, când îmi stăteai goală
în brațe, chiar înainte de a-ți gusta fraga buzelor? o întrebă el în
șoaptă.
Ea începu să plângă.

Î
 — Îți imaginai pe atunci, pe când ne aflam sub sabia
Armaghedonului, că unsprezece ani mai târziu, îmi vei sta goală în
brațe, în pustietatea Marelui Canion, și îți voi dezmierda părul cu
buzele?
— Nu, răspunse Tatiana, sărutându-i clavicula. Nemții nu se mai
află dincolo de râu, Șura.
— E adevărat. Am lăsat multe lucruri în urmă, murmură
Alexander, închizând ochii.
— Da. Dar mai avem încă multe de jur-împrejur. Trebuie să fim
puternici. Când am plecat, convinsă că ai murit, continuă în șoaptă,
am crezut că am pierdut totul. Dar suntem încă împreună. Și nimic
nu ne mai poate despărți, dragostea mea.
Rămaseră trei zile în pustiu, într-o oază de tihnă pe care nimic nu
le-o putea spulbera.

Apoi, se întoarseră acasă.

Tatiana le arătă mândră colegelor de la spital inelul din aur alb cu
diamant de un carat.
— Ai idee câți bani a dat pe el? o întrebă Carolyn.
Ceasul militar și ghetele o costaseră cincizeci și unu de dolari. Se
considerase puțin cam nesăbuită cheltuind atâția bani. În pauza de
masă, când se duse la un bijutier ca să evalueze inelul, descoperi că
acesta costa două sute douăzeci de dolari. Izbucni în plâns în fața
bijutierului.
Acasă, îl rugă pe Alexander să-l ducă înapoi.
— Strângem bani pentru casă, îi spuse ea. Am supraviețuit
foametei din Leningrad și fără bijuterii. Acum s-ar putea să rămâi și
fără loc de muncă. Nu putem să aruncăm două sute douăzeci de
dolari pe un inel!
 — Ți l-am făcut cadou cu ocazia aniversării noastre. Și n-am de
gând să renunț la muncă.
— N-am nevoie de diamante, Șura, o știi prea bine. Dar tu trebuie
să pleci de la Balkman.
— Nu vreau să mai aud nimic pe tema asta! Ți-am făcut un cadou,
Tatiana. Ți se pare prea scump? Atunci, mă văd nevoit să-ți explic
din nou că aici, atunci când primești un cadou, îl desfaci și spui
„mulțumesc”. N-ai decât să-l duci dracului înapoi, dar nu mai vreau
să aud niciun cuvânt despre asta.
— Nu te supăra, te rog! Nu-ți vărsa nervii pe mine!
— Prea târziu!
Și oaza de tihnă se spulberă din nou.
 Dudley din Montana

După câteva zile de la întoarcerea din minivacanță, Alexander

bătea cuie în planșeul pardoselii din casa familiei Schreiner.
Scândurile erau strâmbe și se desprinseseră de la locul lor. Ținea
cuiele în gură și ciocanul în mână. Trebuia să angajeze altă echipă de
muncitori. Cei de acum făcuseră o treabă de mântuială. Unde îi
găsea Balkman?
Steve veni să vadă, împreună cu Dudley, cum înaintau lucrările.
— Cum v-ați petrecut sfârșitul de săptămână? îl întrebă el. Unde
ați fost?
Alexander îi aruncă o privire, ținând cuiele în gură.
Dudley îi privea brațele goale. Erau peste 37 de grade Celsius și
Alexander purta doar un tricou de fotbal fără mâneci; toți ceilalți
muncitori cu care lucra îi văzuseră cicatricele și tatuajele și se
obișnuiseră cu ele. Alexander scuipă cuiele din gură chiar lângă
picioarele lui Dudley. Se ridică apoi în picioare, cu mâna încleștată
pe ciocan.
— La Marele Canion, îi răspunse el.
Dar nu avea de gând să le spună că petrecuseră trei zile în cort. Își
ridică în tăcere ochii spre Dudley, care îl fixă, la rândul lui, cu
privirea.
— Frumoase tatuaje, căpitane! spuse Dudley, încet.
— Steve, ai adus geamul pe care ți l-am cerut? întrebă Alexander.
După masă, Steve îi aduse geamul. Dudley nu-l mai însoțea.
— Veniți la petrecerea de 4 iulie?
— Nu știu. Tania lucrează, îi răspunse, mâncându-și sandvișul și
încercând să citească ziarul.
— Ce s-a întâmplat, omule?
 — Nimic, îi răspunse, evaziv, căci știa că, odată rostite, cuvintele
nu mai pot fi luate înapoi.
— Ce s-a întâmplat? insistă Steve. Te porți ciudat de câteva
săptămâni bune. Ce-am făcut?
— Lasă-mă să mănânc liniștit! Nu vreau să vorbesc acum.
— Avem ceva de vorbit?
— Da.
— Hai s-o facem atunci! Hai să dăm cărțile pe față!
Alexander aruncă la gunoi restul sandvișului.
— Steve, i-ai spus cumva Amandei că m-am culcat cu una dintre
fetele pe care le-ai invitat la hotel?
— Nu, nici vorbă! A înțeles greșit, râse Steve. Despre asta e vorba?
— A înțeles greșit?
— Da, am făcut doar o glumă. Dar Manda n-are simțul umorului.
— Se pare că Amanda a luat lucrurile cât se poate de serios când i
le-a povestit Tatianei. Și nici Taniei nu i s-au părut prea amuzante.
— Îmi pare rău. Am făcut doar o glumă. N-am vrut s-o supăr pe
Tania. Dar cred că s-a prins de poantă. Doar n-o sta supărată atâta
timp.
— Ce mama dracu’ ai spus?
— Îți amintești de drăguța aia care s-a oferit să te însoțească în
dormitor pentru douăzeci de dolari? Iar eu am spus că, pentru încă
douăzeci, ar face tot „tacâmul”…
— Steve, eram beți, e adevărat, dar „gluma” ta e cât se poate de
explicită. Amanda i-a spus Taniei că m-am culcat cu ea.
— Poate n-ar fi trebuit să fiu atât de explicit.
— Crezi?
— De ce te agiți din cauza asta? întrebă Steve, râzând. Vrei să
vorbesc eu cu Tania? Cheam-o încoa’! O să-i spun că totul a fost doar
o glumă.
 — Nu, ripostă Alexander, aruncând ziarul la gunoi și ridicându-se
în picioare de pe pardoseala de lemn. Și încă ceva, Steve! Nu-mi pasă
nici cât negru sub unghie de pușcăriașii cu care te împrietenești, dar
te sfătuiesc să nu le vorbești vreodată despre soția mea. Dacă vrei să
le oferi femei disponibile, vorbește-le despre prietena ta!
— Ce-ai spus? întrebă Steve, privindu-l printre gene. Cred că n-
am auzit bine.
— Să nu care cumva să le mai vorbești – nici lui, nici altora –
despre soția mea! repetă Alexander, făcând un pas înainte. Ai
înțeles? Am vorbit suficient de clar?
— Hai, fii serios! Dudley e un tip de treabă.
Se pare că nu vorbise suficient de clar.
— E soldat ca noi, continuă Steve. A luptat în război, ca tine, și a
cunoscut multe femei – exact ca tine. Habar n-are cine e Tania și nici
nu-l interesează. Hai să bem ceva împreună ca să vă cunoașteți! E
extrem de simpatic.
— Nu, îi răspunse, îndepărtându-se.
Și nici c-o vom mai face vreodată, ar fi vrut să adauge. S-ar putea
ca lui Steve să-i trebuiască ceva timp să priceapă, dar va pricepe – în
cele din urmă. Și îl va lăsa în pace pe Alexander. Care spera că,
astfel, va putea să-și păstreze locul de muncă.

O aștepta pe Tatiana. Părea un joc fără sfârșit. De data asta, o

aștepta la petrecerea cu grătar și artificii, organizată pe 4 iulie, acasă
la Balkman.
Toată lumea întreba unde e Tania – Margaret, prietena lui Bill,
care încercase să-l sărute din nou pe Alexander pe gură, Amanda și
Cindy. Și Alexander ar fi vrut să știe unde e. Îl duseseră pe Ant la
Francesca dis-de-dimineață, apoi Alexander o condusese la spital cu
camioneta pentru ca Tatiana să nu-și mai ia mașina și să se întoarcă

Î
amândoi de la petrecere cu Chevroletul lui. Îi promisese cu zâmbetul
pe buze că avea să ajungă acasă la Balkman, cel târziu la ora opt
seara. Acum, se făcuse deja nouă fără un sfert și nici urmă de
Tatiana. Gustă câțiva cartofi prăjiți și bău niște bere. Bucatele erau
servite sub formă de bufet suedez pe tăvi de aluminiu încălzite pe
grătare, dar Alexander nu voia să mănânce fără ea. Începea să-și
piardă răbdarea și devenea tot mai irascibil. Se plimbă prin curtea
din spate, intrând, în cele din urmă, într-o discuție cu Jeff despre
războiul din Coreea.
— Alexander! îl strigă Margaret, însoțită de Tatiana. Ia te uită cine
ne onorează cu prezența! Petrecerea e pe sfârșite, draga mea. Ca și
mâncarea. Dacă nu te-ai mai fi dus la muncă, le-ai fi găsit pe toate
fierbinți.
Tatiana își salută prietenele.
— Bună! îi spuse apoi lui Alexander. Erin n-a putut să plece mai
devreme. Am stat după ea, să mă aducă până aici. Îmi pare rău că
am întârziat.
— Întotdeauna îți pare rău, îi răspunse, fără să zâmbească.
Firește că nu avea ceas. De parcă i-ai fi cerut să ia cu ea o armă.
Purta o rochie de vară, cu o fustă largă și bretele late, prevăzute la
umeri cu funde din satin. Era de un verde-pal, cu flori galbene. Fusta
era largă, gen clopot – probabil că avea jupon pe dedesubt.
Neobișnuit era faptul că își lăsase părul să-i cadă liber pe spate, în
cascadă.
— Hai să-ți ofer ceva de băut! îi spuse încruntat Alexander.
Apoi, pe când se aflau la o oarecare depărtare de ceilalți oaspeți, o
întrebă încet:
— De ce ți-ai lăsat părul liber?
— Uite, de-aia! replică, întorcându-se cu spatele și ridicându-și
părul ca să-i arate vânătăile lăsate de gura lui lacomă cu o seară în
urmă. N-am avut cum să le ascund, adăugă, întorcându-se cu fața.
Ai fi preferat să le las la vedere și să încing imaginația tuturor?
Își lăsă capul în jos, îmbujorată ușor la față. Alexander păstră
tăcerea, amintindu-și clipele incendiare de cu seară. Îi sărută mâinile,
oftând.
— O, nu, nu, nu! exclamă Margaret, ivindu-se deodată lângă ei.
Nu acordăm privilegii conjugale la petreceri. O puteți face acasă.
Ținea în mâini o tavă cu crudități.
— Tania, habar n-ai ce comoară de bărbat ai! N-a flirtat cu nimeni.
E foarte cuminte când nu ești prin preajmă.
— Și asta se întâmplă foarte des, șopti Alexander din spate.
Tatiana își stăvili râsul.
— Vreau să te prezint cuiva, interveni Margaret, luând-o de mână.
Unei prietene, Joan. Și ea a lucrat cândva. Dar s-a lecuit. N-ar fi rău
să stați puțin de vorbă pe tema asta. Alexander, acum că soția ta e
aici, poți să te duci să flirtezi. Nu e frumos ca un cuplu să stea de
vorbă între patru ochi la o petrecere.
Tatiana se amestecă printre oaspeți. Alexander se lăsă și el
angrenat în diverse discuții, însă fără s-o piardă din ochi. Analiză cu
Jeff șansele slabe de victorie ale echipei de baseball Boston Red Sox,
apoi discută cu Bill Balkman despre hotărârea lui Truman de a-l
îndepărta din funcție pe Douglas MacArthur, care redobândise toată
Coreea din mâinile chinezilor în doar câteva luni și intenționase să
traverseze râul Yalu spre China, în ciuda ordinelor lui Truman. Acest
lucru dăduse naștere unui conflict între ei, în urma căruia generalul
fusese înlăturat.
— Nu, nu, spuse Balkman. Sunt de acord cu decizia lui Truman.
Cheia este cumpătarea. MacArthur a depășit orice limită. Sunt de
partea președintelui.
 — Nu crezi că MacArthur a avut dreptate, susținând că a fi
cumpătat în acest caz este ca și cum ai sfătui un om, a cărui familie
urmează să-i fie ucisă, să nu treacă la fapte de teamă că ar putea leza
sentimentele criminalilor? întrebă Alexander.
— Ești spiritual, Alexander, răspunse Balkman, bătându-l pe
umăr. Dar să trecem la lucruri mult mai pertinente! Ți-a împărtășit
Steve vestea cea mare?
— Ce veste?
— Am obținut contractul pentru casa Hayes, răspunse Bill,
radiind de fericire.
Alexander era încântat. Dee și Mike Hayes cumpăraseră trei acri
de pământ pe malurile unui lac din Sco sdale, la nord de Dynamite,
și căutau de câteva luni bune o firmă de construcții care să le ridice o
casă de șase sute cincizeci de metri pătrați. Era un contract extrem de
avantajos pentru compania lui Balkman, deoarece casa avea să
ajungă în paginile ziarului Phoenix Sun și ale revistei Modern Home.
Ciocniră paharele în cinstea succesului lor.
— Începem fundația peste trei săptămâni. Alex, ca șef de șantier,
vreau să supraveghezi întreaga operațiune – ca să folosesc un termen
din armată.
— Nu există șefi de șantier în armată, răspunse Alexander.
Bill izbucni în râs.
— Angajează câți oameni vrei! Mike Hayes mi-a spus că trebuie să
terminăm casa până la începutul primăverii, așa că avem serios de
muncă. Jeff și Steve sunt ocupați până peste cap, dar tu o să termini
casa familiei Schreiner înainte de termen, continuă, bătându-l cu
drag pe spate. Am auzit că ai făcut singur planșeul pardoselii ca s-o
termini mai devreme. O să încasăm și un bonus pentru predarea
casei înainte de termen. O să-ți dau două mii cinci sute de dolari.
— Mulțumesc, Bill, îi răspunse, strângându-i mâna.

Î
 — Împrumută-l pe Dudley de la Steve! spuse Balkman. Nu se dă
în lături de la muncă. O să te ajute. V-ați cunoscut deja?
— Da, răspunse Alexander, încleștându-și degetele pe sticla de
bere.
— Văd că și Tania l-a cunoscut, spuse Balkman, zâmbind.
Flirtează cu soția ta de o juma de oră.
Zâmbetul pieri de pe chipul lui Alexander. Tatiana venea spre el,
cu o farfurie în mână. Dudley o urma, cu pași împleticiți, amețit de
băutură.
Își ținea mâna pe spatele ei – în părul ei!
— Dudley, băiete, văd că ai cunoscut-o pe Tania noastră, îl
întâmpină Balkman, strângându-i mâna. Dudley e un băiat bun la
toate. Nu se dă în lături de la nimic. Mă bucur să te avem în echipă,
Dud. Ce faci? Te distrezi?
Tatiana se opri lângă Alexander, fără să-i întâlnească privirea.
— Ești bine? o întrebă în șoaptă.
— Da, mă simt grozav, îi răspunse. Se ține după mine de vreo
patruzeci de minute. Ce, n-ai observat? Dar tu nu mai observi nimic
de mult timp.
Și înainte ca Alexander să apuce să-și apere capacitățile de
observare, se îndepărtă de el. O urmă, trăgând adânc aer în piept. Se
duseră să bea ceva, departe de urechile celorlalți.
— Tania, nu vreau să vorbești cu el. Încearcă să-l eviți! E beat criță.
Nu vezi?
— Cine? Dudley? Hai, fii serios! E inofensiv, îi răspunse,
sardonică. Toți bărbații sunt așa. Nu-ți face griji, e de treabă!
Alexander n-avea chef de ironii.
— Scuză-mă, dar nu vreau să mă cert cu tine la petrecerea șefului
meu!
 — Nici eu nu vreau să mai vorbesc pe tema asta. Și așa faci
abstracție de tot ce-ți spun. Și încă ceva – o să încerc să-l evit pe
Dudley, dar e foarte insistent. Și ce dacă? Așa sunt bărbații, corect?
Am auzit că e mult mai rău în armată, adăugă, căscând ochii mari.
— Tania!
— Da.
Își desfăcu, rigid, o bere. Ea își turnă puțin vin. Stăteau în tăcere,
sorbindu-și băuturile.
Balkman veni la ei.
— Tania, ți-a dat Alexander vestea cea mare?
— Nu, zise ea tăios.
Bill îi spuse apoi despre contractul pentru casa Hayes și despre
planurile pe care voia să le realizeze împreună cu Alexander în anul
următor. Tatiana îl asculta ca o stană de piatră.
— Grozav! exclamă, fără urmă de sinceritate sau vreun zâmbet
fals.
— S-a întâmplat ceva? întrebă Balkman. E totul în ordine? O altă
zi grea la muncă?
— Totul e perfect, îi răspunse, pe un ton ce spunea exact
contrariul. Vă rog să mă scuzați, adăugă apoi, îndepărtându-se cu
pași repezi.
Alexander se scuză și porni după ea.
— Ai luat-o razna? Cum poți să te porți în halul ăsta în fața
patronului meu? Dacă vrei să te cerți, hai acasă și-ți dau eu o ceartă
de nu poți s-o duci! Dar nu te oțărî la mine și nu-i întoarce spatele
șefului meu când vorbește cu tine!
Traversaseră grădina și stăteau încordați lângă tufele de azalee.
— M-am săturat să tot joc teatru, Alexander.
— Ba ai s-o faci în continuare. O să te porți frumos la el acasă.
 — Cum s-a purtat și el la mine acasă, spunându-ți să mă pui la
punct?
— După cum te porți, e evident că nu ți-ai învățat lecția, îi
răspunse brutal.
Tatiana se întoarse brusc pe călcâie și făcu un pas să plece.
Alexander se stăpâni cu greu să n-o apuce de braț. Aținându-i calea,
îi spuse printre dinți:
— Încetează! Acum! Ai înțeles?
— Nu mai vreau să stau aici.
— Asta e evident. Dar nu-mi întoarce spatele! O apucă ușor de
brațul gol, fără s-o strângă. Vino acum! Hai să stăm puțin cu ceilalți!
Plecăm imediat după focul de artificii.
— O, da, chiar te rog! Abia aștept să stăm de vorbă cu amicul tău,
Steve. Poate ne spune câte ceva despre serviciile oferite de hotelul
Ho. Am auzit că e foarte frumos acolo. Și foarte ospitalier.
Reuși printr-o voință uluitoare să nu-i smucească brațul din umăr.
Se opriră în dreptul unui cerc de scaune așezate pe marginea
peluzei, unde stăteau Jeff, Cindy, Steve și Amanda.
Cindy le povesti Amandei și Tatianei cum trecuse prima lună de
căsnicie. Alexander își întoarse automat chipul spre Tatiana, care
stătea la dreapta lui. Cu zece ani în urmă, și ei petreceau prima lor
lună împreună. Aici, sub soarele toropitor din Phoenix, aproape că și
uitaseră. Dar când Tatiana își întoarse ochii spre el, văzu că nu
uitase. O simplă clipire, o simplă privire, o simplă încuviințare din
cap – totul îi purta cu gândul la Munții Urali și la apele râului Kama.
— Avem vești, spuse Cindy. Jeff nu vrea să vă spun nimic, dar
sunteți cele mai bune prietene ale mele, așa că mi-e cu neputință să
nu vă împărtășesc o veste ca asta.
Jeff își dădu ochii peste cap.
— O să avem un copil! exclamă ea.
 Toți izbucniră în urale și aplauze. Bărbații îi strânseră mâna lui
Jeff. Fetele o îmbrățișară pe Cindy. Nimănui nu-i venea să creadă.
— Deja? întrebă Amanda.
— Bravo, omule! spuse Steve. Bravo! Te-ai mișcat repede!
— Ce să mai pierdem vremea? Dacă tot vrei să faci ceva, n-o mai
amâna! Treci la treabă!
Alexander evită cu grijă privirea Tatianei în timp ce amândoi le
zâmbeau lui Jeff și lui Cindy.
Dudley se apropie de grupul lor și, luând un scaun, se așeză lângă
Tatiana. Nimeni nu mai vorbi despre copii. Văzând că avea paharul
gol, Dudley o întrebă, cu glas împleticit, dacă mai voia niște vin.
Apoi îi povesti că, pe când se afla în Europa, auzise niște soldați ruși
pomenindu-și prietenele rusoaice cu numele de Taneșka.
— Te alintă cineva cu numele de Taneșka, așa cum o fac rușii? o
întrebă el, cu un zâmbet mieros pe buze.
— Tania nu e rusoaică, Dudley, spuse Amanda. E din New York.
— Uitați-vă ce păr are! Nu vezi așa ceva la New York. Doar
țărăncile rusoaice au părul așa, continuă, rânjind și ridicând din
sprâncene. Înainte de emanciparea iobagilor, adăugă cu subînțeles.
Alexander se ridică în picioare și schimbă locul cu Tatiana.
— Ca să nu mai vorbești cu Amanda peste mine, spuse el,
așezându-se lângă Dudley, fără să-l privească.
Dar discuția se împotmoli deodată.
— Ți-am văzut tatuajele alaltăieri când făceai planșeul pardoselii,
îi spuse Dudley lui Alexander. Interesante! Secera și ciocanul?
— Da. Și care-i problema?
— Unde le-ai căpătat?
— La Katowice.
— De bună voie sau obligat?
— Obligat.
 — Cum te-au făcut să stai nemișcat? M-aș fi împotrivit până la
ultima picătură de sânge.
Tatiana puse mâna pe piciorul lui Alexander – încerca astfel să-i
ofere alinare și să-i atragă atenția să nu riposteze. O ignoră, stând cu
spatele la ea și străfulgerându-l cu privirea pe Dudley.
— Și tu ești tatuat din cap până în picioare, îi răspunse. Acu’ o zi,
în timp ce lucram la casa familiei Schreiner, ți-am văzut pe braț un
tatuaj cu un balaur care profită fără milă de o domniță lipsită de
apărare. Ai tatuaje cu oameni înjunghiați, decapitați sau eviscerați.
Crezi că sunt mai „interesante” ca secera și ciocanul?
— Mai interesante ca simbolul comunismului? Pe ce lume trăiești?
Firește! răspunse Dudley. Și le-am făcut de bună voie, nu legat în
lanțuri. A fost hotărârea mea.
— Le-ai făcut în pușcărie?
— Da. Și care-i problema?
— Aha! Și pușcăria ai făcut-o tot de bună voie?
Ceilalți stăteau stingheriți, cu ochii ațintiți în pământ.
— Nu, n-am făcut-o de bună voie, șopti Dudley. Dar ia zi-mi,
vulturul Schu staffel de pe celălalt braț l-ai făcut de bună voie?
Secera și ciocanul pe o mână și svastica pe cealaltă? De unde mama
dracu ai venit?
— Dud, mai sunt și doamne de față, interveni Jeff.
— Nu naziștii ți-au înfierat vulturii SS pe braț, continuă Dudley,
de parcă nici n-ar fi auzit intervenția lui Jeff. Știi cine sunt autorii?
— Da, răspunse Alexander, cu glas sinistru.
— Sovieticii. În Germania, când au preluat lagărele naziste. Am
fost într-unul din ele și am văzut ce le făceau paznicii sovietici
prizonierilor lor. Îi băteau, îi torturau, îi tatuau și apoi îi împușcau.
Tatianei îi scăpă de pe buze un suspin de durere.
 — Unde vrei să ajungi? întrebă Alexander, întinzând mâna în
spate, ca pentru a-i spune: Nu s-a întâmplat nimic. Sunt aici. Nu pe
mine m-au împușcat.
— Oi fi tu acum ofițer în rezervă, răspunse Dudley, cu glas mult
prea răsunător, dar n-ai fost niciodată în armata noastră în timpul
războiului.
Alexander nu spuse nimic.
— Pentru cine ai luptat?
— Împotriva lui Hitler. Dar tu pentru cine ai luptat?
— Noi doi n-am luptat niciodată de aceeași parte a baricadei,
amice. Nimeni nu are tatuaje ca tine. Vulturul SS este simbolul
onoarei pentru naziști, al respectului suprem. S-ar lăsa mai degrabă
castrați decât să facă un asemenea tatuaj unui prizonier de război
american, chiar și într-o gaură de iad ca cea de la Katowice. Ai fost
capturat mult prea în est ca să fi luptat în armata noastră. Americanii
n-au ajuns niciodată unde ai ajuns tu.
— Dudley, ce dracu tot spui acolo? întrebă Steve, ridicându-se în
picioare și făcând câțiva pași spre el.
— Omul ăsta e un impostor, spuse Dudley. Se ascunde aici. A fost
în Armata Roșie. Nemții îi înfierau pe ofițerii sovietici cu secera și
ciocanul – înainte să-i execute. Iar sovieticii îi înfierau pe soldații
sovietici expatriați cu simbolul SS – înainte să-i execute.
Se așternu o tăcere adâncă. Toate privirile erau ațintite spre
Alexander, care îi scruta cu maxilarul încleștat și ochii întunecați.
Tatiana îl strânse ușor de picior.
— N-ar fi mai bine să plecăm acum? îl întrebă încet.
— Nu, nu! Nu fi prostuță! Rămâneți să vedeți artificiile! interveni
iute Amanda.
Fetele chicoteau pe înfundate.
 — Sunt convins că Dudley se înșală, spuse Jeff. Trebuie să fie o
greșeală la mijloc.
Ridicând din sprâncene, se uită la Cindy.
— Cin, nu crezi că ar fi timpul să dansăm?
Toată lumea se ridică în picioare, cu excepția Tatianei și a lui
Alexander. Chiar și Dudley reuși să se ridice de pe scaun.
— Ce idee bună! spuse el, trecând prin fața lui Alexander ca să
ajungă la Tatiana. Vrei să dansezi, Taneșka?
Alexander se ridică iute în picioare și îl lovi cu atâta putere pe
Dudley în piept, încât acesta își pierdu echilibrul și se prăbuși la
pământ.
— Dudley, spuse Alexander, trăgând-o pe Tatiana de pe scaun,
dacă tot ce spui despre mine e adevărat, atunci știi ce-o să-ți fac dacă
te mai atingi vreodată de ea.
Înainte ca Dudley să apuce să deschidă gura, Jeff și Steve
interveniră între ei.
— Gata, băieți, potoliți-vă! spuse Jeff, îndepărtându-l pe
Alexander, în timp ce Steve se așeză în fața lui Dudley.
— Alex, ce-ai pățit? Suntem la o petrecere. Acasă la tata! Dud, las-
o baltă! Hai cu mine să-ți fac cunoștință cu Theo! O să-ți placă.
Și, aruncându-i lui Alexander o privire ce părea să-i spună:
Potolește-te! Nu vezi că e beat? Steve plecă cu Dudley, iar Amanda
încercă să se îndepărteze împreună cu Tatiana. Ea se împotrivi și,
venind la Alexander, îl întrebă, punându-i mâna pe piept:
— Nu vrei să plecăm acasă?
— E beat, interveni Jeff. Nu-l băga în seamă, Alexander! Nu
merită, omule.
Tatiana nu se clinti din loc. Se lipi de el și, ridicându-și capul, îi
întâlni privirea. Alexander îi dădu părul la o parte de pe față, o
mângâie ușor pe obraz, apoi se desprinse din îmbrățișarea ei.
 — Rămânem să vedem focul de artificii. Te caută Margaret. Du-te
acum! Dar nu uita ce ți-am spus!
Aruncându-i o privire plină de neliniște, Tatiana se îndepărtă,
flancată de Margaret și Amanda, iar Alexander rămase cu Jeff. Li se
alătură și Balkman și începură să discute despre proiectul de
construcție a casei Hayes, întrebându-se ce inspectori ar trebui „să
ungă” pentru a obține autorizația de construcție în doar două
săptămâni, nu peste două luni, așa cum se întâmpla pe căi legale.
Ceva îi distrase deodată atenția lui Alexander. Proprietatea lui
Balkman se întindea pe o suprafață întinsă, prevăzută cu o piscină,
un foișor, arbuști și copaci ornamentali. Observă printre arbuști o
cămașă ecosez și o coadă de cal. Iar printre blugii unui bărbat, zări
rochia verde cu modele florale a Tatianei.
Cu privirea înnegurată, Alexander se îndepărtă, cerându-le în
fugă scuze interlocutorilor săi. O găsi pe Tatiana lipită de gardul de
lemn, încercând să scape de avansurile unui bărbat. Nici nu-l
recunoscu pe Dudley când se năpusti să-i despartă, cu ochii ațintiți
asupra chipului disperat al Tatianei. Numai în clipa în care o trase de
lângă gard, atacatorul se întoarse cu fața spre el. Stând în spatele lui,
Tatiana îl apucă cu disperare de cămașă.
— Ești complet dezaxat, îi spuse Alexander lui Dudley, cu glas
amenințător. Ce crezi că faci? Ți-am spus doar să nu te mai apropii
de soția mea.
— Care-i problema, omule? Trăim într-o țară liberă, nu într-una
comunistă ca cea din care vii tu! Și dacă ții morțiș să știi, află că
nevestei tale îi place să stea de vorbă cu mine. Nu-i așa, Tania?
Crispată și palidă la față, Tatiana îl apucă pe Alexander de mână,
spunând:
— Vino, Șura! Artificiile sunt gata să înceapă.
 Dar Alexander nu se urni din loc. Nu se încumeta să se întoarcă
cu spatele.
Era întuneric; și multă agitație. Se aflau la capătul peluzei, departe
de ceilalți oaspeți. Primele artificii șuierară prin aer și explodară într-
o cascadă de lumină.
— Nu mi-ai răspuns, spuse Dudley printre exploziile artificiilor.
Care dracu e problema ta?
— Dar care dracu’ e a ta? ripostă Alexander, stând ferm în fața lui.
Du-te și așteaptă-mă pe peluză, Tania!
— Nu, îi răspunse, strângându-l de mână. Vino cu mine! Te rog,
Șura! insistă, încercând să-l tragă după ea. Hai să mergem acasă!
Dar Alexander nu se clintea din loc. Se înfrunta din ochi cu
Dudley.
— Ai avut ceva cu mine încă de la bun început, spuse Dudley,
scuipând o bucată de tutun mestecată.
— Ai depășit niște limite încă de la bun început.
— Serios? Și vrei să mergem și mai departe?
— Ai mers deja mult prea departe, ticălosule.
— Te rog, Șura! interveni Tatiana, băgându-se între ei și luându-i
mâinile lui Alexander într-ale sale.
— Tania! ripostă Alexander, smulgându-și mâinile din
strânsoarea ei, fără să-și desprindă nicio clipă ochii de la Dudley. Ți-
am spus să mă aștepți pe peluză.
— Hai să mergem acasă, dragule! insistă ea, țintuindu-l cu
privirea și încercând în continuare să-l oprească. Te implor!
— Da, dragule, hai să mergem acasă! o imită Dudley. Te implor! O
să stau în genunchi și o să ți-o sug.
— Șura, nu!
Alexander o dădu cu o mână la o parte, iar cu cealaltă îi arse un
pumn în față cu atâta violență, încât Dudley se prăbuși la pământ.
Artificiile continuau să explodeze pe cer. Oamenii priveau
spectacolul cu urale și aplauze, în acordurile armonioase ale
orchestrei conduse de Harry James.
Dudley căzu lângă tufișurile ce străjuiau peluza. Tatiana îl
examină cu grija unei asistente. Îi curgea sânge din gură. Dinții din
față i se clătinau, desprinși din rădăcină. Alexander – bine antrenat și
călit pe câmpul de luptă – considera că Dudley scăpase mult prea
ușor.
— Acum putem să plecăm, îi spuse apoi, luând-o de mână, cu
chipul lipsit de orice expresie.
Ea îl privea fără grai.
El traversă peluza spre poarta din spate. Margaret și Bill stăteau
pe terasă și priveau focul de artificii. Alexander se opri în dreptul lui.
Balkman își ridică privirea surâzătoare spre el.
— Gata! Am terminat, spuse Alexander, văzând cum zâmbetul
piere de pe chipul lui Bill. M-am săturat de tine și de afacerile tale.
Plec – de tot. Puțin îmi pasă dacă nu-mi plătești ultima săptămână de
muncă și nici dacă n-ai de gând să-mi dai niciun ban din ce mi se
cuvine. Am terminat-o cu tine. Să nu care cumva să mă mai cauți
vreodată!
— Stai puțin, Alexander! Ce-ai pățit? întrebă Balkman, încercând
să-l prindă din urmă. Alexander! Așteaptă! Steve! Ce dracu’ s-a
întâmplat?
Alexander se îndepărta cu pași repezi, trăgând-o după el pe
Tatiana, care îl urma alergând. Steve le tăie calea pe aleea din față,
gâfâind, roșu la față, cu pumnii încleștați.
— Cum îndrăznești! strigă el mânios. Cum îndrăznești… după
câte am făcut pentru tine…
Alexander își dădu capul pe spate, dar Steve reuși să-l lovească cu
pumnul în bărbie, izbindu-l de Tatiana. Ea își pierdu echilibrul și
căzu la pământ.
Alexander ripostă, arzându-i un pumn în față și zdrobindu-i
maxilarul. Steve se aplecă de durere. Alexander îl lovi din nou, și
mai tare. Și ar fi continuat să-l lovească dacă Steve nu s-ar fi prăbușit
pe aleea pavată cu pietre.
— Hai să vedem cum îți așterni viața de acum încolo, idiotule! îi
spuse el, izbindu-l tare cu piciorul și ajutând-o apoi pe Tatiana să se
ridice de jos.
Se urcară în mașină și porniră spre casă. Nu rostiră niciun cuvânt
o bună bucată de drum.
— Te simți bine? îl întrebă Tatiana, în cele din urmă.
— Da, îi răspunse, ștergându-se la gură.
— Ai fi putut să-ți rupi degetele.
— N-am nimic, îi spuse, încleștându-și și descleștându-și pumnul.
Ea îl privea lung.
— Șura…
— Tania… o întrerupse, pe un ton calm, nu vreau să mai aud
niciun cuvânt. Absolut nimic! Stai cuminte, fără să spui nimic!
Ea se supuse fără să crâcnească. Peste puțin timp, Alexander opri
mașina pe marginea bulevardului Shea, acum complet pustiu. În
depărtare, se zăreau focurile de artificii. El strânse volanul în mâini.
— Dragule… murmură ea, cu glas alinător.
— Am fost un idiot. Nici nu mai știu ce să mă mai fac.
— Liniștește-te, te rog! Vrei să conduc eu?
Alexander își rezemă capul de volan. Ea luă ceva de pe banchetă,
apoi se așeză lângă el. Când își ridică din nou capul, Tatiana îi șterse
buza cu un șervețel. El îi dădu mâna la o parte și porni iar la drum.
— Tu ești bine? o întrebă apoi. Ticălosul ăla m-a lovit cu bună
știință, pentru că te-a văzut în spatele meu și a fost convins că o să te
rănească. N-am avut nicio șansă să te dau la o parte.
 — Te surprinde faptul că nu cunoaște noțiunea de gentleman? îl
întrebă Tatiana.
— N-ai auzit când ți-am spus că nu vreau să mai aud nici măcar
un cuvânt despre asta?
— Dudley m-a întrebat dacă am auzit zvonurile care circulă
despre el, spuse Tatiana, după un timp. Cică ar fi ucis pe cineva în
Montana. Doar a fost în război – a văzut moartea pretutindeni, i-am
răspuns. „Războiul nu e real. Montana – da”, a ripostat.
— Am fost în Montana. Lucrurile nu sunt așa cum par, spuse
Alexander, strângând volanul în mâini.

Tatiana nu putea să doarmă. Alexander căzuse, însă, într-un somn

adânc. Se uită la ceas. Două și zece minute. Pretutindeni domnea o
tăcere deplină. Tatiana era bântuită de temeri. Nu reușea să
adoarmă. Se simțea încordată și neliniștită.
Aplecându-se peste el, puse receptorul la loc. Alexander îl scotea
mereu din furcă atunci când făceau dragoste.
Anthony dormea la Sergio. Tatiana ar fi vrut să fie acasă, căci
prezența băiatului i-ar fi oferit o oarecare alinare. Își puse, în schimb,
mâna pe pieptul lui Alexander și îi simți bătăile inimii, învățase să i
le asculte de-a lungul timpului. Ce-i spuneau oare acum? Erau
ritmice și lente. Își plimbă buzele pe chipul lui neras și îl sărută
duios. Își strecură mâna pe pieptul lui, furișându-se tot mai jos, și îl
dezmierdă cu atingeri blânde. Dormea profund, dar uneori, când îi
simțea mângâierile, se întorcea pe o parte și o cuprindea cu brațul.
Acum nu se trezi, rămânând întins pe spate. Avea buza umflată. Și
mâna dreaptă îi era umflată și bandajată cu gheață. O lăsase cu greu
să i-o bandajeze. Nu-i plăcea s-o vadă îngrijindu-i rănile. Îi plăceau
multe alte lucruri – să-l spele, să-i dea să mănânce, să-l giugiulească
sau să-l sărute – dar nu-i plăcea s-o vadă îngrijindu-i rănile. Îi
amintea de momentele când zăcuse neputincios, timp de două luni,
pe patul de spital din Morozovo, înainte de arestarea lui și fuga ei în
Finlanda.
Tatiana se tot foia în pat. În cele din urmă se ridică și, punându-și
un camizol crem, se duse în sufragerie. Își turnă un pahar cu apă și
se așeză pe un scaun înalt de lângă blatul de bucătărie. Nimic nu
tulbura liniștea înconjurătoare. Și atunci, la ora două și jumătate
dimineața, auzi în depărtare zgomotul unui motor. Deschise ușor
ușa de la intrare și ascultă cu atenție. Dar nu mai auzi nimic. Afară
era un întuneric de puteai să-l tai cu cuțitul. Ferecând ușa de la
intrare, o închise și pe cea de la dormitor ca să nu-l trezească pe
Alexander, apoi sună la spital de la telefonul din bucătărie.
Îi răspunse Erin, prietena ei, care lucra ca recepționeră la spital.
— Tania! strigă ea când îi auzi vocea. De ce-ai scos telefonul din
furcă? Te-am sunat în disperare!
— De ce? Ce s-a întâmplat? o întrebă încet.
— Steve Balkman a ajuns din nou la urgență, împreună cu un alt
individ. Balkman zace încă inconștient, dar celălalt e o fiară. A
trebuit să-i facem niște tranchilizante ca să-l potolim. Era beat și plin
de sânge. Țipa de mama focului și amenința de zor până să-i facă
injecțiile. Îl tot înjura pe soțul tău. Ai idee despre ce e vorba?
— Da. Sergentul Miller e pe acolo?
— E în pauză. Cine e individul ăsta? Și cum de-l cunoști?
Încercăm de trei ore să luăm legătura cu tine!
— Dă-mi-l la telefon pe sergentul Miller! Omul ăla trebuie arestat.
— Tania! Nu mai e aici! A plecat deja!
— Poftim?
— Asta voiam să-ți spun! Cam pe la unu și jumătate, a fugit din
spital, fără ca vreun doctor să-i semneze foia de externare. Și-a smuls
perfuziile, s-a îmbrăcat și a plecat.
 — Erin, spune-i lui Miller să trimită o patrulă de poliție la mine
acasă! o rugă Tatiana în șoaptă.
— Ce se întâmplă…
Dar Tatiana închise telefonul. Inima îi bătea cu putere, gata să-i
iasă din piept. Oare mai devreme auzise motorul unui mașini? Sau
era doar rodul imaginației?
Stătea în picioare lângă blatul de bucătărie. Obloanele nu erau
trase la geamurile din sufragerie. Nu trăgeau niciodată obloanele.
Căci nu era nimeni prin preajmă. Bătea vântul? Nu avea de unde să
știe, dar umbre albăstrui și întunecate se perindau prin fața
ferestrelor. Nu auzea nimic afară. Stătea paralizată de frică. Voia să
se ducă în dormitor ca să-l trezească pe Alexander, dar nu se putea
clinti din loc. Trebuia să străbată toată casa și să treacă pe lângă două
ferestre fără obloane și pe lângă două uși.
Se afla încă în bucătărie când umbra din dreptul geamului ei luă
forma unui bărbat, care urca încet treptele pridvorului din față. Îl
lăsa întotdeauna deschis ca să-l vadă pe Alexander când venea acasă.
Nu vântul era autorul umbrelor.
Se urni din loc și, îndepărtându-se de blat, trecu de ușa de la
intrare, dar nici nu apucă să mai facă un pas, că ușa se deschise și în
prag apăru Dudley, cu dinții sparți și ochii scăpărând scântei. O
apucă de gât și îi puse mâna la gură ca să nu țipe, apoi îi răsuci cu
atâta putere capul într-o parte încât aproape îi frânse gâtul. Avea un
pistol în mână. Iar ea închisese ușa de la dormitor ca să nu-l
deranjeze pe Alexander.
Dar poate că auzise ușa de la intrare, care se trântise cu zgomot.
Și nu se înșelase.
Ușa de la dormitor se deschise încet și în prag se ivi Alexander,
gol-pușcă. Dudley i-o arătă pe Tatiana.
 — Iată-mă, ticălosule! spuse, sâsâind printre dinții sparți. Și iată
pe cine am cu mine! O să ne facem treaba acasă la tine.
O ținea pe Tatiana de gât și pistolul îndreptat spre Alexander.
— Stai pe loc, porc comunist ce ești! Crezi că poți să-mi stâlcești
fața și să scapi basma curată? Nu știi ce înseamnă un soldat
adevărat. Stai că-ți arăt eu de ce sunt în stare!
Și, desprinzându-și mâna de pe gâtul Tatianei, îi strânse sânul în
căușul palmei. Ea răsufla sacadat, cu ochii înspăimântați și pironiți
asupra lui Alexander, care stătea încremenit ca o stană de piatră, fără
să clipească și fără să respire, țintuindu-l cu privirea pe Dudley.
— Stevie mi-a spus că n-a mai cunoscut alți bărbați, spuse el. Ce
grozav te-oi fi simțind când i-ai tras-o pentru prima oară, așa mică
cum e! Acum o să vedem, chiar sub ochii tăi, dacă mai e așa de
dulce, continuă, lingându-și buzele. Apoi, n-ai decât să te distrezi și
tu. Acum îndepărtează-te, încet, de ușă! adăugă, cu arma îndreptată
spre el.
Alexander se supuse. Se îndepărtă un pas de ușă și, cu chipul
lipsit de orice expresie, fără să ezite vreo clipă, ridică brațul stâng,
ascuns după mânerul ușii, și, îndreptând pistolul Colt M1911 spre
fața Tatianei, trase în întuneric.

Impactul glonțului de calibru 45, care străbătu o distanță de șase

metri cu o viteză de două sute cincizeci de metri pe secundă,
spărgându-i țeasta lui Dudley, se dovedi atât de puternic și de
răsunător, încât Tatiana avu senzația că Alexander o nimerise pe ea.
Capul lui Dudley explodă doar la 15 centimetri distanță de chipul
Tatianei. Pentru că o ținea încă strâns cu o mână, căzură amândoi pe
spate; el se lovi de perete și se prăbuși în față peste ea. Tatiana nu
mai vedea nimic în jurul ei. Nu mai știa nici dacă țipa, plângea sau se
afla pe moarte. Îi simțea încă brațul pe gât.
 Alexander o desprinse din încleștarea lui Dudley și o scoase de
sub cadavru. Atunci, începu să țipe. Lovindu-l cu mâinile și
încercând să scape din strânsoarea lui. El nu spunea și nu făcea
nimic – o ținea strâns la piept în timp ce ea se zbătea cu disperare și
țipa înspăimântată. Tatiana îi simțea inima bătându-i în piept.
Încerca s-o liniștească, spunându-i doar Ssst! Dar nu se liniștea.
Credea că e rănită. Își simțea pielea rece, iar inima îi bătea năvalnic
în piept. Alexander o așeză pe podea și o ținu strâns de umeri,
punându-i mâna la gură.
— Sst! murmură el. Gata, liniștește-te! îi spuse, acoperindu-i în
continuare gura cu palma. Gata, gata!
Își retrase apoi mâna, iar ea trase adânc aer în piept.
— Totul e-n ordine. Liniștește-te! Gata!
Ea îl privea cu ochii mari și speriați.
— M-ai împușcat? îl întrebă în șoaptă.
— Nu, îi răspunse, clătinând din cap și legănând-o în brațe. N-ai
pățit nimic. Sst! Gata.
— Sunt plină de… E sângele meu? Creierul meu?
Continua s-o țină în brațe în timp ce ea tremura ca varga. Stăteau
încă pe canapea când farurile mașinilor de poliție spulberară
întunericul de afară. Camizolul de mătase pe care îl purta era
murdar de sânge, iar Alexander era încă dezbrăcat. Ofițerii de poliție
intrară pe ușa deschisă. Alexander o lăsă pe Tatiana pe canapea și se
duse să-și pună niște blugi și un tricou, aducându-i și ei un capot
flaușat. Ea își aminti că era toată murdară de sânge. Încercă să se
ridice în picioare să ducă să se spele, dar polițiștii și Alexander se
împotriviră.
Tatiana îi cunoștea pe doi dintre ofițeri. Unul era Miller. Veniră și
alții. Plus un reporter de la Phoenix Sun. Polițiștii îl alungară, nu
înainte însă ca acesta să apuce să facă niște fotografii.
 Ofițerii începură apoi să-i interogheze separat, ducându-l pe
Alexander în dormitor. Când el se ridică să-i urmeze, ea începu să
plângă.
Alexander se așeză din nou pe canapea, iar Tatiana se agăță cu
disperare de el.
— Nu… nu pleca… te rog!
— Sunt în dormitor, Tatiașa, în dormitorul nostru.
Rămase pe canapea să vorbească cu polițiștii, în timp ce
Alexander le răspundea la întrebări, stând în picioare și plimbându-
se de colo colo prin cameră.
De ce nu dormeai? o întrebară ei. De ce-ai sunat la spital? De ce
erai la bucătărie? De ce n-ai fugit în dormitor? L-ai auzit urcând
treptele? De ce-a venit? E adevărat că a avut o altercație cu soțul tău?
Ni s-au raportat două atacuri. Individul voia să depună plângere
împotriva soțului tău. Ce s-a întâmplat? Era grav rănit. Și celălalt era
grav rănit. E vorba de Steve Balkman, interveni sergentul Miller.
Polițiștii încuviințară cu toții din cap. Iarăși? întrebă cineva. Erau
beți? Soțul tău era beat? De la ce-a pornit cearta? Au fost două
altercații separate sau una singură? Alexander a zdrobit fața unuia și
i-a scos dinții din gură altuia. De ce? E adevărat că exista o râcă între
ei? Bill Balkman, membru de vază al comunității, susține că nu știe
ce s-a întâmplat. A fost luat prin surprindere. O descrie ca pe o
simplă altercație între băieți. Așa sunt băieții. Le-a spus tuturor să fie
mai cumpătați. Dar totul o să fie bine. Și cu toate astea, un om zace
mort în casa Tatianei.
De unde a tras soțul tău? Dacă nu știa că Dudley era înarmat, cum
de și-a luat arma cu el? De ce-a folosit forța letală? Ar fi putut să te
elibereze fără să folosească violența letală? Este vorba de intrare prin
efracție? De tentativă de atac, tentativă de viol și tentativă de omor?
Soțul tău a făcut uz de forță doar pentru că individul a făcut un
comentariu indecent la adresa ta? Dudley a reacționat în mod
exagerat la reacția, și ea exagerată, a lui Alexander? Iar Steve
Balkman ce-a mai făcut de data asta?
Alți doi ziariști de la Phoenix Sun luau notițe în agende, făceau
fotografii și puneau tot felul de întrebări. Te-a atins? Te-a lovit? Te-a
rănit? Sângele de pe haine e al tău?
Ești rănită? Nimeni nu știa cu precizie, nici măcar Tatiana.
Alexander le răspunse că nu era rănită, era doar șocată. Toată lumea
își făcea griji pentru ea. Chemară un doctor. Sergentul Miller îi
propuse s-o ducă la spital. Tatiana refuză. Alexander o sfătui să se
ducă. Dar nu voia. Se simțea bine, îi spuse. Doar era infirmieră.
Și orele treceau. Alexander era tot în dormitor cu ofițerii de
poliție. Îl zărea uneori plimbându-se de colo colo prin cameră,
fumând sau stând pe pat. Apoi, închiseră ușa și Tatiana izbucni din
nou în plâns. Cadavrul lui Dudley zăcea inert pe podea în spatele
canapelei.
Alexander ieși, în cele din urmă, din dormitor. Ea se agăță cu
disperare de el, ascunzându-și chipul la pieptul lui. El îi spunea cu
glas domol: Ssst! Ssst! O cuprinse în brațe. Prezența lui o
înspăimântă deodată. Începu să plângă și să-l respingă. Polițiștii,
medicii de la urgență și ziariștii priveau în tăcere cum Alexander
încerca s-o liniștească, strângând-o la piept. Gata, Tania, gata!
murmura el. Poate că avea nevoie de un calmant, îi spuse el,
ridicându-se să-i aducă trusa medicală. Mă simt bine, îi răspunse
Tatiana, continuând, însă, să tremure. Îl privea cum fuma. Era calm.
Nu părea agitat, nu-i tremurau mâinile și se mișca normal. Era
stăpân pe el. Își aminti cum, pe dealul de lângă Berlin, înarmat cu
mitraliere, grenade, pistoale semiautomate și arme automate,
decimase de unul singur, în tranșee, un întreg batalion de soldați.
 Individul a venit să-i facă rău soției mele, le spuse Alexander
polițiștilor, cu glasul lipsit de emoție, ținând o țigară în gură. Uitați-
vă cum arată ușa! I-a dat un picior de i-a stricat încuietoarea și a
scos-o aproape din țâțâni. Polițiștii intenționau să verifice povestea
evadării lui Dudley din închisoare. Și aveau să-l ia la întrebări pe Bill
Balkman pentru că angajase un posibil fugar din închisoare, suspect
de crimă. Era un delict federal să angajezi un om suspect de crimă.
De unde știa Dudley unde locuia Alexander? Cine îi dăduse
adresa lui Alexander? Steve Balkman? Și, dacă așa stăteau lucrurile,
nu era mai plauzibil să i-o fi dat înainte de petrecere, de vreme ce mai
târziu nici nu mai era în stare să vorbească? Și de ce-ar fi făcut-o?
Pentru că îi place să stârnească valuri, spuse Miller, clătinând din
cap. Ei bine, de data asta, o să-i facem dosar penal, indiferent ce-o să
facă tatăl lui.
Era șase dimineața. Cerul se întrezărea albăstrui deasupra
munților. Cineva aduse cafea și chifle. Alexander îi dădu Tatianei o
ceașcă și încercă s-o convingă să ia o îmbucătură dintr-o chiflă.
Un om zăcea mort în casa lor. Aceasta era realitatea. Dar nici
Tatiana, nici Alexander nu aveau de gând să împărtășească poliției
toate faptele petrecute în ultimii trei ani.
Când soarele se ivi pe cer, alți ofițeri veniră să facă alte fotografii.
Când se făcu de opt, Alexander o sună pe Francesca și o rugă să-l
țină pe Anthony la ea toată ziua. Tatiana continua să stea pe canapea.
La un moment, aproape că leșină. Când deschise ochii, se trezi în
brațele lui Alexander. Cadavrul lui Dudley zăcea în continuare în
același loc. Conturat cu creta pe linoleumul lor alb și negru. În
lumina crudă a zilei, sângele, acum uscat, devenise cafeniu și
pretutindeni – pe covorul din sufragerie, pe hol, în fața dormitorului
lui Anthony, pe ușă și pe pereți – vedeai așchii de os. Tatiana era încă
murdară de sângele lui Dudley. Și nimic nu avea să schimbe situația
până la plecarea poliției.
Telefonul suna fără încetare.
Ofițerii îl întrebară pe Alexander dacă știa vreo rudă apropiată
de-a lui Dudley. Pe cine să anunțe că murise? Alexander și Tatiana
schimbară, uluiți, o privire. Nu le venea să creadă că poliția îi întreba
tocmai pe ei de rudele lui Dudley.
În cele din urmă veni și un doctor s-o consulte. Se simte bine, îi
spuse ea, tremurând; n-are nevoie de doctor. Alexander îi aduse o
pătură și o înveli. Doctorul o dădu însă la o parte și îi scoase halatul.
O întrebă dacă fusese atacată, bătută, rănită sau violată.
Tatiana simțea cum privirea lui Alexander pătrundea pe sub
țesătura fină a camizolului, pătat acum de sânge. Veni la ea și îi puse
din nou halatul. Doctorul i-l scoase iar și îi examină brațele,
picioarele și gâtul ce purta încă amprentele degetelor lui Dudley.
Dându-i părul la o parte, observă vânătăile lăsate pe gât de gura
lacomă a lui Alexander. O întrebă cum le căpătase. Ea nu-i răspunse.
În mod normal, s-ar fi făcut roșie la față ca racul. Nu și în dimineața
asta.
— Te-ai rănit? o întrebă el.
— Nu.
— Ce sunt astea?
Nu-i răspunse – îl țintui doar cu privirea. Doctorul se înroși, în
schimb, la față.
— Ești plină de sânge și ai câteva vânătăi. E greu de spus care
sunt rănile căpătate în urma acestui incident. Îmi pare rău.
— Sunt infirmieră la spitalul Phoenix Memorial, îi răspunse. Aș ști
dacă aș fi rănită.
Doctorul era David Bradley. Nu-l cunoscuse până atunci. Era unul
dintre medicii curanți de la secția de urgență, dar lucra în turele de
noapte, pe când ea lucra în turele de zi. După ce-i văzu vânătăile de
pe gât, medicul îi evită privirea. Tatiana își feri și ea ochii.
Se făcu zece, apoi unsprezece dimineața. Într-un târziu sosi și
medicul legist care constată moartea lui Dudley. Ce ne-am face fără
medicii legiști? îi șopti Alexander Tatianei.
Echipa de legiști examinară cadavrul pentru a stabili cauza morții.
Plagă craniană prin împușcare, răspunse Alexander, cu glas
indiferent.
Și asta scriseră pe certificatul de deces.
Cine era Alexander, întrebară polițiștii, de putea să-l împuște în
cap pe agresorul soției, deși aceasta se afla doar la câțiva centimetri
depărtare? Cine ești? Luau în calcul punerea în pericol a unei
persoane printr-un act nechibzuit. Nu puteai să aștepți să se
îndepărteze de soția ta ca să-l împuști?
Nu, n-ar mai fi putut să aștepte. Le povesti pentru a suta oară că,
odată ce s-ar fi îndepărtat de prag, ar fi trebuit să lase jos pistolul, și
nu i s-ar mai fi ivit altă șansă. Ar fi asistat neputincios cum soția lui
ar fi fost batjocorită sub ochii lui, apoi ar fi fost amândoi uciși. Le
arătă iritat pistolul încărcat al lui Dudley și le aminti că sunt polițiști.
Ei îi atraseră atenția că el nu e polițist. Împrejurările implicau luarea
unei decizii rapide într-o luptă pe viață și pe moarte. Trebuie să
acționezi pe loc. Nu mai târziu. Fie îți pierzi viața, fie îți ucizi
adversarul.
Îi răspunseră că nu sunt în război. Dar Alexander îi contrazise. Un
individ intrase la ei în casă pentru a-i ucide pe el și pe soția lui. Omul
declanșase un război. Și acum zăcea mort. Erau niște fapte de
necontestat. Contestate puteau fi uzul forței folosite, hotărârea
rapidă luată de Alexander și atacul asupra lui Steve Balkman.
Polițiștii examinară pistolul Colt și gloanțele utilizate. Păstra
mereu în casă o armă încărcată? Da, toate armele sale erau încărcate,
le răspunse Alexander. Locuiau singuri în creierul munților. Trebuia
să fie pregătit pentru orice eventualitate. Examinară armele pe care
le ținea în dormitor: două carabine M-1 și un pistol semiautomat M4,
încuiate într-un dulap împreună cu muniția. Pistolul german
Walther, Colt-ul Commando, Colt-ul M1911 și Ruger-ul de calibrul
22 mm le ținea, împreună cu încărcătoarele și pumnalele sale, în
noptiera din dormitor, încuiată ziua și descuiată noaptea. Pistolul
Ruger ar fi avut o precizie mult mai mare. Alexander le răspunse că
alesese arma menită să producă pagube maxime. Alesese pistolul
M1911 pentru că n-ar mai fi avut nici o altă șansă să-l ucidă pe
Dudley.
Dar cine era? îl întrebară ofițerii. Unde a învățat să mânuiască
armele atât de bine? Era trăgător de elită?
Alexander se uită la Tatiana. Părea complet împietrită. Da,
răspunse apoi. Era trăgător de elită. Și avea gradul de căpitan în
Corpul Ofițerilor în Rezervă din armata Statelor Unite. Răspunsul se
dovedi salutar. Polițiștii îl priveau acum pe Alexander cu totul
diferit. Și îl tratau cu totul diferit. Căpitan în armata Statelor Unite. A
luptat în cel de al Doilea Război Mondial? Da, le răspunse.
Și nimeni nu-l mai întrebă nimic după aceea.
Pe la orele amiezii, echipa de legiști se întoarse cu un sac pentru
cadavre.
Polițiștii le spuseră să nu atingă nimic de la fața locului. Era scena
unei crime. Luni, va sosi un echipaj de curățenie, care va înlătura
mizeria și urmele morții. Până luni, căpitanul și familia lui trebuiau
să se mute în altă parte.
Sergentul Miller le spuse că va avea loc o anchetă publică pentru
omor din culpă, dar le mărturisi în taină că îi era greu să înțeleagă
cum de Steve Balkman reușise să rămână în viață după câte prostii
făcuse. Se zvonea că nici rana căpătată în armată, în timp ce fusese
încartiruit în Anglia, nu era urmarea unui accident.
Plecară cu toții – și rămaseră, în sfârșit, singuri.
Alexander închise ușa în urma lui Miller și se așeză lângă ea pe
canapea. Tatiana își ridică privirea spre el. O vreme, se uitară unul la
altul.
— Ți se pare normal, Alexander? îl întrebă Tatiana.
Fără să mai rostească vreun cuvânt, se ridică în picioare și dispăru
în dormitor. Auzi apoi dușul curgând în baia alăturată.
— Hai să mergem! îi spuse el, întorcându-se în sufragerie.
Dar Tatiana nu se putea clinti din loc. Luând-o în brațe, o duse la
duș.
— Nu pot să stau în picioare, murmură ea. Aș prefera să fac o
baie.
— Nu, îi răspunse. Nu te las să stai într-o cadă plină de sânge.
Faci un duș și, după ce cureți toată mizeria asta, te ajut să faci și o
baie.
O ajută să-și scoată halatul flaușat și camizolul murdar de sânge,
apoi le aruncă la gunoi. Îi întinse mâna și o ajută să intre la duș. Se
dezbrăcă apoi de haine și intră cu ea în cadă. Deși apa era fierbinte,
Tatiana tremura ca varga, în timp ce Alexander îi spăla sângele uscat
de pe față, de pe gât și din păr. O spălă cu șampon de două-trei ori.
Alexander îi curăță așchiile de os prinse în păr. Când le văzu, Tatiana
se prăbuși în cadă. Așezându-se pe vine lângă ea, continuă să-i spele
părul.
— E în zadar, îi spuse ea, luând foarfeca din dulapul de deasupra
chiuvetei. Nu pot să-l mai ating. Și nu vreau să-l mai atingi nici tu.
— Nu, se împotrivi Alexander, luându-i foarfecă din mână. L-ai
mai tăiat odată, dar atunci nu eram cu tine. Acum sunt aici și nu te
las să-l tai. O să-l curăț cu grijă. Dacă îl tai, mă supăr.
 Ea îl străfulgera cu privirea.
— Aaa! exclamă el. Tocmai asta e și ideea, nu-i așa?
Și îi dădu foarfeca înapoi.
Dar Tatiana nu-l tăie. Se aplecă peste marginea căzii și vomită în
toaletă.
Alexander o lăsă să-și revină, stând cu capul în pământ. Se curăță
cu săpun de rufe, apoi o spălă în tăcere pe față și pe corp, susținând-
o cu un braț.
— De câte ori va mai trebui să mă speli de sânge? îl întrebă
Tatiana, mult prea slăbită să mai stea în picioare.
— Până acum am făcut-o doar de două ori, sună răspunsul lui. Și
n-a fost niciodată sângele tău. Așa că n-ar trebui să-L mâniem pe
Dumnezeu.
— Și nu mi-am rupt nici piciorul, nici coastele de data asta.
Dar la ce bun atâta violență? se întrebă, în timp ce gândul îi zbură
la tancurile germane de pe malurile râului Luga sau la avioanele
Luftwaffe care, înainte de bombe, aruncau foi volante pe care era
scris: Predați-vă sau veți muri!
Alexander nu scoase niciun cuvânt în timp ce o spălă, o șterse și o
așeză apoi în pat, învelind-o cu grijă, aducându-i o ceașcă de cafea și
susținându-i capul în timp ce o bea. O întrebă dacă mai avea nevoie
de ceva, căci voia să iasă puțin pe verandă să-și clătească gândurile.
Ea îl rugă să nu plece. Apoi închise ochii. Când îi deschise din nou, îl
văzu stând în fotoliu și urmărind-o cu privirea, în timp ce își ținea
toate armele între picioare.
— De ce-ai ieșit din dormitor? îl întrebă ea. Ce-ai auzit?
— Ușa trântită. Întâi, mi-am luat pistolul și apoi am deschis ochii.
— Colt-ul și-a făcut treaba, continuă Tatiana, fixându-l cu privirea.
A secerat nemți, apoi sovietici… I-a curmat viața lui Karolici… Iar
acum, în America, recreăm viața de odinioară. Nu scăpăm din
ghearele ei.
— Nu o recreăm. Doar că, uneori, nu ne putem ascunde
identitatea. Dudley face parte din scursurile oricărei societăți, chiar și
din ale celei americane. Știi cine și-a făcut treaba cu adevărat? Rolul
meu în armata Statelor Unite. Richter mi-a spus că n-o să știu
niciodată când o să-mi prindă bine. Și a avut dreptate.
Făcu o pauză, apoi continuă:
— De ce te-ai trezit? De ce-ai venit în sufragerie?
— Nu puteam să dorm.
— De ce?
— Am avut un presentiment. Și eram înspăimântată.
— De ce nu m-ai trezit și pe mine?
— De ce-aș fi făcut-o?
— Pentru că ai avut un presentiment. Și erai înspăimântată.
— De trei ani, nu dai doi bani pe sentimentele și pe temerile mele,
ripostă ea. Și-acum vrei să te trezesc în toiul nopții doar pentru atât?
Alexander se ridică brusc din fotoliu.
— Nu pleca, te rog! îl imploră ea. N-am vorbit serios. Au fost doar
niște vorbe aruncate în vânt.
Dar Alexander ieși.
Tatiana auzi ușa din spate deschizându-se și închizându-se apoi
cu zgomot. Ar fi vrut să se ridice în picioare și să se ducă după el.
Dar se simțea zdrobită. Căzu într-un somn adânc.
Telefonul suna fără încetare – sau era doar un vis? Îi auzea vocea
lui Alexander – sau era doar un vis? Se temea că era din nou singură,
fără el, și începu să-l strige în somn.
— Alexander, ajutor!… Alexander!…
Nu reușea să se trezească. O făcu doar când simți strânsoarea
mâinilor lui.
 Se priviră un timp.
— Trebuie să plecăm, îi spuse el.
— Trebuie să-l luăm pe Anthony, îi răspunse ea, izbucnind în
lacrimi. Doamne, ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost aici?
— Dar n-a fost. Iar Francesca a acceptat să-l țină la ea până
duminică.
— Hai să rămânem acasă! Nu vreau să mă ridic din pat.
— Nu pot să stau în casa asta cu pereții sleiți de sângele și creierii
lui Dudley.
Tatiana își întinse brațele spre el, cu chipul brăzdat de lacrimi.
Alexander se băgă în pat, iar ea i se cuibări la piept.
— Cum reușești să rămâi atât de calm când totul în jurul tău o ia
razna? îl întrebă în șoaptă.
— Cineva trebuie să rămână calm, Tania, îi răspunse, bătând-o
ușor pe spate.
— Dar parcă tu devii și mai calm. Așa ai fost mereu?
— Cred că da.
— Așa ai fost și în război? În Finlanda? Pe Neva? Sau pe râurile
din Polonia? Pe front? Și în toate luptele purtate? Încă de la bun
început? îl întrebă, uitându-se în ochii lui tăioși ca bronzul.
— Cred că da.
— Aș vrea să fiu ca tine, mărturisi apoi mângându-i chipul. E un
instinct de supraviețuire. Așa ai reușit să scapi cu viață. Nu-ți pierzi
niciodată sângele rece.
— Uneori îl mai pierd și eu, răspunse el.
Se îmbrăcară și plecară de acasă. Rămășițele lui Dudley stăteau
încă sleite pe pereți.
Tatiana începu să tremure din nou ca varga când trecură pe lângă
camioneta lui Dudley parcată pe marginea drumului, la un
kilometru depărtare.
 — La ce hotel mergem? o întrebă cu glas sumbru, dar cu același
sânge rece.
— Nu-mi pasă, atâta timp cât nu e Ho, îi răspunse, cu capul
rezemat de spătarul scaunului.
Se duseră la Arizona Biltmore Resort, opera arhitectului Frank
Lloyd Wright. Închiriară un apartament și așteptară room service-ul
în saună, dar nu mâncară. Se cuibăriră, aproape uzi, în patul cu
lenjerie scrobită și adormiră până duminică dimineață.
Îl luară pe Anthony căruia îi spuseră că un hoț le prădase casa și
un timp nu se puteau întoarce acolo. Două zile au rămas la Biltmore,
unde au mâncat și au înotat în piscină. Luni dimineață sosi echipajul
de curățenie de la Institutul de Medicină Legală, iar marți dimineață,
când au revenit acasă, nu mai găsiră nici urmă de Dudley.
Înlocuiră covorul și linoleumul. Alexander făcu două noi dulapuri
de bucătărie. Zugrăviră toată casa și cumpărară o altă canapea.
Dar Alexander era din nou nefericit. Locurile purtau încă
amprenta celor întâmplate. Casa și întreaga Arizonă. Îi spuse că,
după desfășurarea anchetei, voia să vândă pământul și să plece.
Hotărârea lui de a lucra alături de Bill Balkman se dovedise o
greșeală.
— Totul a început cu fotografia fetei dezbrăcate de pe perete, îi
mărturisi el.
Tatiana păstră tăcerea.
— Nu mi-am dat seama care era problema, dar acum am înțeles.
Era un test pentru toți oamenii pe care Balkman îi angaja – pentru
fiecare zugrav, fiecare țiglar sau fiecare geamgiu. Cu toții trebuiau să
treacă acest test. Din comentariile făcute, zâmbetele cu subînțeles sau
privirile schimbate, Bill înțelegea că se aflau de aceeași parte a
baricadei. Nu e o simplă coincidență faptul că toți muncitorii pe care
îi angaja se purtau la fel. Îi angaja în funcție de reacția lor la
fotografia de pe perete. Așa reușea să-i selecteze. Abia acum am
înțeles asta.
— Dar tu ce-ai făcut de l-ai lăsat pe Bill Balkman să creadă că ești
unul de-al lor? întrebă încet Tatiana.
— N-am făcut nimic, răspunse el, oftând adânc. N-am spus nimic.
Și așa și-a imaginat că nu mă deranjează. A avut dreptate. Eram
dispus să trec peste asta.
— Poate că Balkman își dorea să-i ofere fiului său un alt exemplu
de urmat, spuse Tatiana. Poate un exemplu mai bun decât propriul
model.
Alexander tăcu.
Tatiana nu mai reușea să adoarmă fără somnifere și fără să simtă
pistolul P-38 la căpătâiul patului.
Dar, în ciuda somniferelor și a pistolului, se trezea în fiecare
noapte udă leoarcă de nădușeală, țipând înspăimântată sub imperiul
unor imagini pe care nu reușea să le șteargă nici măcar ziua –
imagini în care Alexander îi apărea ca un cavaler întunecat, înarmat
cu un pistol de calibru 45, îndreptat spre ea. Îl revedea fără încetare,
privind-o fix și trăgând fără să clipească. Sunetul asurzitor al
împușcăturii îi frângea de fiecare dată inima Tatianei.
Avu nevoie de o sticlă aproape plină de șampanie pentru a-l lăsa
s-o atingă din nou. După un tango plin de durere, fără plăcerea de
odinioară, stătea în brațele lui, ușor amețită de aburii alcoolului.
— Tatiașa, murmură el, dacă n-ar exista femei ca tine, care să-și
iubească bărbații cum o faci tu, soldații întorși din război ar fi cu toții
ca Dudley – renegați, suferinzi, complet singuri și incapabili să
socializeze cu alți oameni, urând ceea ce știu, dar dorindu-și ceea ce
urăsc.
— Vrei să spui că și tu erai așa când te-ai întors? îl întrebă ea,
cercetându-i chipul.
 — Da, recunoscu Alexander, închizând ochii. Exact așa eram și eu.
— Încă porți cicatricele războiului, spuse ea, cu ochii în lacrimi.
— Da, mă prefac că duc o viață normală. Îți mai aduci aminte ce
mi-ai spus sub teiul din Berlin? De vei trăi în credință, credință vei
primi. Asta încerc să fac și eu.
— Cum de-ai reușit să-l nimerești când eram în bătaia glonțului?
Și cu stânga! Dumnezeule! Ești trăgător de elită, soldat, dar cu mâna
dreaptă. Nu știi să tragi cu stânga.
— Îmm…
— Dacă-ai fi dat greș?
— N-am făcut-o.
— Dar dacă ai fi făcut-o?
— Miza era extrem de mare. Am încercat să nu dau greș. Dar
când te-ai încurcat cu mine, știai foarte bine în ce te bagi, Tania. Cine
mă cunoaște oare mai bine decât tine?
Îi dădu deodată drumul și se îndepărtă ușor.
— Ce e? îl întrebă, întinzând mâna după el. Ce s-a întâmplat?
Alexander se feri de atingerea ei.
— Nu mai vorbi cu mine! Îți simt ostilitatea prin toți porii. Știu ce
gândești.
— Nu, nu știi. Ce gândesc?
— Pentru că am uitat cum ești, uite ce-am pogorât asupra familiei
noastre! Nu asta mi-ai spus? o întrebă el, cu glas tăios și rece.
Tatiana îl trase din nou spre ea, sub cuvertura albă, și i se cuibări
la piept.
— Nu asta gândesc, dragostea mea, murmură apoi. Ți-am cerut
eu vreodată să fii perfect? Încearcă să-ți reclădești sufletul din ruine
și să alegi o cale mai bună! Îndrepți ce poți și mergi mai departe,
învățând ceva din lecțiile trecutului. Lupta nu se încheie doar pentru
că știi pe ce cale s-o iei. Ăsta e doar începutul.
 — Atunci la ce te gândești? La lucrurile pe care le-a spus Dudley?
o întrebă, cu pumnii încleștați. La amenințările pe care le-a făcut?
— Sst! Nu, îi răspunse, clătinând din cap. Ți-a spus toate lucrurile
alea înfiorătoare tocmai ca să-ți declare război. A vrut să scalde în
noroi tot ce este sacru pentru tine. Și Steve face asta de trei ani – o știi
la fel de bine ca și mine.
Tăcu preț de câteva clipe, apoi continuă:
— Dar nu la asta mă gândesc acum. De data asta, mă gândesc la
mine, nu la tine. Și în minte îmi răsună cuvintele pe care mi le-a spus
cândva Blanca Davidovna. Ce bine era să nu le fi auzit nicicând! Să
nu le fi știut niciodată. Am salvat-o din casa cuprinsă de flăcări și
astea sunt mulțumirile pe care le primesc. Dumnezeu are un plan
pentru fiecare dintre noi, mi-a spus. Iar în ceașca ta de ceai, văd
laolaltă coroana și crucea, Tatiana.
— Da, murmură Alexander. Și tata mi-a spus cam același lucru:
Am un plan pentru tine, fiule. Te duc în Uniunea Sovietică, pentru că
vreau să devii omul hărăzit să fii. Și când crucea pe care o purtăm pe
umeri devine o povară mult prea grea, încercăm să ne împotrivim
sorții. Și crede-mă că lupta încă nu s-a terminat! Căci, în ciuda
eforturilor lui Dudley, viața noastră încă nu s-a sfârșit.
 AL DOILEA INTERLUDIU
DAMA DE PICĂ
Feriți-vă de dama de pică! N-are gânduri bune.
Aleksandr Pușkin – Dama de pică
 Verișoara Marina

Mama se întoarse la Leningrad, iar Marina veni la Luga. Mereu

istovită, mama n-avea niciodată timp pentru Tatiana, iar verișoara
Marina, care înainte n-o scăpa din ochi pe Tatiana, părea acum
vrăjită de Saika. Ascunsă printre copaci, alături de Oleg, Tatiana le
privea cum râd și se joacă împreună. Marina avea pielea închisă la
culoare și părul scurt, ochi rotunzi, brațe durdulii și șolduri rotofeie.
Era plină din cap până în picioare de alunițe negre, rotunde.
— Îți vine să crezi ce se întâmplă în Abisinia, Tania?
O, Oleg! Dar ție îți vine să crezi ce se petrece chiar sub nasul tău?
Verișoara mea, Marina, carne din carnea mea, nu se mai joacă cu
mine!
— E incredibil ce fac japonezii la Nanjing!{36} Oare nimeni n-are de
gând să-i oprească?
Incredibil e cum reușește Saika să-i capteze atenția Marinei. Oare
nimeni n-are de gând s-o oprească?
— Cineva ar trebui să-i dea lui Chamberlain un ultimatum. Fie
capitulează țara mea acum, fie capitulează țara ta peste un an.
Cineva ar trebui să-i dea Marinei un ultimatum. Fie te joci cu mine
acum, fie o să regreți mai târziu.
Pașa se năpusti asupra Tatianei, îi imobiliză brațele și o gâdilă cu
bărbia, intonând fără încetare:
— Tania e geloasă, Tania e geloasă.
Tatiana îl azvârli cât colo și, trântindu-l la pământ, intonă la
rândul ei:
— Pașa e ridicol, Pașa e ridicol.
Dar Marina era cea care se juca acum în copaci cu Saika, înota în
apele râului și colinda câmpiile căutând trifoi roșu. De parcă ar fi și
știut cum să-l mănânce dacă n-ar fi învățat-o Tatiana.
 Saika și Marina își vorbeau în șoaptă și chicoteau împreună; își
împărtășeau secrete și se distrau amândouă. Stăteau întinse pe iarbă,
cu picioarele rezemate de trunchiurile copacilor, în timp ce băieții
jucau fotbal cu Tania. Înainte de venirea Marinei, Saika îi bătea
Tatianei la geam dimineața, la prânz și seara, chemând-o pe-afară,
sub diverse pretexte. Cel mai greu îi era să accepte invitațiile
noaptea, apoi să se cațere în copaci și să-și mărturisească diverse
lucruri. Tatiana nu-i dezvăluia nimic, dar asta n-o împiedica pe Saika
să încerce tot felul de tertipuri s-o facă să vorbească, împărtășindu-i
secrete pe care Tatiana n-avea nici cel mai mic interes să le păstreze.
Astfel, pe de o parte, se simțea recunoscătoare că cineva reușise, în
sfârșit, să-i capteze atenția Saikăi dar, pe de alta, nu era deloc
încântată că acest cineva era verișoara ei, Marina. Pe de o parte era
bine, pe de alta, nu.
De vreme ce Saika avea acum alte ocupații, Oleg începu să
analizeze din nou cu Tatiana marile probleme ale existenței – pe de o
parte era bine, pe de alta, nu.
— Oleg, spuse Tania împingându-l, nu-mi spune că Sir Neville te-
a cucerit și pe tine acum după ce-a devenit aliatul lui Franco în
Spania și adeptul noului pact anglo-italian, susținând că acest tratat
alungă norii de neîncredere și pavează drumul către pace.
— Ești fie ironică, fie naivă, îi răspunse Oleg, pe un ton grav.
Aproape la fel de naivă ca și Chamberlain. O lume întreagă stă să
cadă în ghearele fascismului, în timp ce noi privim cu mâinile în sân,
iar tu te distrezi și te joci nepăsătoare. Europa va deveni un câmp de
bătaie și lupta va avea ca miză impunerea noii ordini mondiale.
Ordinea fascistă versus ordinea comunistă. Hitler versus Stalin.
— Iar fasciștii vor pierde războiul, spuse Tatiana.
— Deocamdată, nimic nu pare să indice acest lucru, nu-i așa,
Taneșka? îi ripostă Oleg, sarcastic.
 Acasă jucă șah cu bunicul ei. Lucru ce nu-i oferea prea multă
consolare, de vreme ce Marina nu știa să joace șah.
— Din două mutări te fac șah-mat, îi spuse deda.
— Poate că așa va fi din două mutări, îi răspunse Tatiana chicotind
încântată, dar deocamdată e rândul meu: șah.
 Trei rățuște pe râu

O chemară, în sfârșit, să se joace cu ele. Tatiana, Marina și Saika se

duseră toate trei să înoate în râu. În bătaia soarelui de amiază apele
Lugăi erau calde și atingerea lor îți mângâia trupul. Se bălăciră și se
stropiră încântate cât mai puteau să atingă fundul râului, apoi Saika
se aventură mai departe, urmată cu entuziasm de Marina și fără
tragere de inimă de Tatiana. Saika se îndepărtă tot mai mult.
— Marina, nu te aventura printre curenți! o preveni Tatiana. Stai
lângă mal!
Dar verișoara ei preferă să-i ignore sfatul. Înotau în șir indian –
Marina, Saika și Tatiana, lăsându-se purtate în voia curenților, când
Marina dispăru deodată sub apă.
Apăru din nou, răsuflând cu greu, căci apa îi intrase în plămâni,
încerca să înoate, dar nu putea. Era prinsă într-un vârtej mult prea
puternic pentru ea. Se zbătea înspăimântată, înghițind și mai multă
apă. Curenții o trăgeau la fund. Tatiana înotă spre ea, încercând s-o
ocolească pe Saika. Știa însă că Marina avea să dispară din nou sub
apă, iar ea nu avea forța necesară s-o salveze de una singură.
— Saika, hai repede! îi strigă apoi. Ajută-mă!
Cu răsuflarea întretăiată și fără să-i răspundă, Saika înotă ceva
mai repede, în fața Tatianei, să ajungă la Marina.
— Amândouă o putem ajuta, repetă Tatiana, încercând s-o
ocolească. Prinde-o de braț și trage-o cu putere!
Dar Saika nu părea s-o audă. Marina dispăru din nou sub apă,
apoi se ivi din nou deasupra, zbătându-se cu disperare și încercând
să țipe.
Tatiana abia o auzea printre bătăile năvalnice ale inimii ce
amenința să-i sară din piept, dar își desluși numele printre zbaterile
deznădăjduite ale verișoarei sale.
 — Tania!…Te rog!…Tania!… Ajută-mă!
Trăgând adânc aer în piept, Tatiana o dădu pe Saika la o parte din
calea ei și o apucă pe Marina de-un braț. Apoi, înainte ca aceasta s-o
tragă după ea la fund ca o ancoră, o înșfăcă cu putere, și o smulse
din vârtejul de apă.

Ai fi înclinat să crezi că o faptă ca asta îți va aduce măcar un

cuvânt de mulțumire. Dar nici vorbă!
A doua zi, când Tatiana ajunse în poieniță, copiii șușoteau cu toții
între ei – Anton Natașei, Natașa Marinei, Marina lui Oleg, Oleg
Saikăi. Aceasta o măsură cu privirea pe Tatiana, fără să mai
șușotească.
— Ce-ați pățit cu toții? îi întrebă.
Dar nu-i răspunse nimeni.
Până și Pașa o privea pieziș.
Și nimeni nu mai voia să joace fotbal cu ea. Nici măcar Pașa și
Anton.
Tatiana își flutură mâinile prin aer și plecă. Mai târziu, Pașa intră
în cameră și se așeză pe marginea patului, dar Tatiana îl ignoră,
captivată de cartea pe care o citea.
— Ce s-a întâmplat ieri în apele râului? o întrebă el, în cele din
urmă.
— Marina a nimerit într-un vârtej, iar eu am scos-o afară.
— Noi am auzit o cu totul altă variantă, spuse Pașa. Că ai fi
împins-o pe Saika din drum.
Tatiana izbucni în râs.
— Așa ai făcut? insistă Pașa, după câteva clipe de tăcere.
— Da.
— De ce?
— Pentru că n-a vrut s-o ajute pe Marina, Pașa!
 — Susține că tocmai se pregătea s-o facă.
— Mi-e greu să spun ce voia să facă. Știu doar ce n-a făcut.
— Spune că exact asta voia să facă.
— Convenabil! Dar, indiferent cum vrea Saika să învârtească
lucrurile, adevărul e unul singur.
— De ce-ar minți? Nu te mai lua de ea!
— Bine, gata, am înțeles, răspunse Tatiana. Tot ce știu e că Saika n-
a mișcat un deget ca s-o ajute pe Marina, conchise apoi cu ochii
ațintiți în paginile cărții.
— Poate n-ar fi rău să stai de vorbă cu Marina, spuse Pașa, pentru
că și varianta ei e cu totul diferită.
— Nerecunoscătoarea, răspunse Tatiana, fără să-i poarte însă pică.
 Ghicitul în palmă și în frunzele de ceai

Mai târziu, cum stăteau în hamacul lângă care se adunau de obicei

după lăsarea serii, Tatiana, dornică să stârnească niște valuri, întrebă:
— Ce-s poveștile astea pe care le-am auzit despre cele întâmplate
în râu, Saika?
— O prostie. Hai s-o lăsăm baltă! răspunse Saika indiferentă,
fluturându-și mâna prin aer. Ce-a fost, a fost.
— Serios, Tania, interveni și Marina. E greu de spus ce s-a
întâmplat acolo. Am scăpat cu viață – asta e cel mai important, spuse
ea, schimbând apoi subiectul. Saika m-a invitat în seara asta acasă la
ea, unde mama ei o să-mi ghicească viitorul. N-ai vrea să vii și tu?
Dar nu ești obligată s-o faci dacă nu vrei. Pașa și Dașa vin amândoi.
— Să înțeleg că mama ta e… liberă diseară? întrebă Tatiana, pe un
ton neutru.
Pașa și Dașa îi arseră amândoi câte un picior.
— Mama era kockek la ea în sat, Tania, răspunse mândră Saika. Știi
ce înseamnă asta? Ghicitoare. Prevestește viitorul. Și pentru asta
cade într-o stare de transă. Cunoaște trăiri intense. Nu e nimic rău în
asta.
— O să cunoști și tu niște trăiri extrem de intense, o durere acută,
dacă n-ai de gând să-ți ții gura, o amenință Dașa printre dinți, înainte
ca Tatiana să apuce să spună vreun cuvânt. Hai să mergem! adăugă,
trăgând-o de mână.
Când intrară în casă, Șavtala intona niște cântece funebre. Părul ei
era o claie de păr negru și încâlcit. Purta un caftan lung, închis la
culoare. Fuma țigări fără filtru într-o cameră cu toate geamurile
închise.
— Țigările sunt ca tămâia pentru mine, spuse ea.
Asta-i o glumă, își imagină Tatiana.
 Marina se bucură de întâietate. Șavtala îi luă indiferentă mâinile
într-ale sale și, întorcându-i palmele în sus, i le examină câteva clipe
(în treacăt, gândi Tatiana), apoi îi spuse că va avea parte de o
educație proletară satisfăcătoare și va ajunge un cetățean de valoare
pentru țara ei.
— Dar frigul nu-ți priește. Îmbracă-te gros! Poartă galoși!
— Poftim?
— Îți spun doar ce văd. Pe de altă parte, ești o fire practică, dar îți
lipsește imaginația. Încearcă să vezi lucrurile vechi într-o lumină
nouă! E un aspect la care trebuie să mai lucrezi. Următorul!
— Cât de relevantă e chiromanția asta? murmură Tatiana și o
împinse pe Dașa în față.
Șavtala îi întoarse palmele Dașei cu aceeași indiferență.
— Interesant, spuse ea. Foarte interesant, repetă, pe un ton care
spunea mai degrabă: Plictisitor. Foarte plictisitor.
Apoi, după ce îi spuse că va avea o contribuție satisfăcătoare la
marea creație proletară, adăugă:
— Linia inimii îmi spune că o să ai anumite probleme de sănătate.
Și de vedere. Porți ochelari?
— Poftim?
— S-ar putea să porți la un moment dat. Următorul!
— Stai puțin! Nu-mi spui nimic despre dragoste? întrebă Dașa.
— Nu știu, răspunse Șavtala. Verișoara ta, Marina, își face griji din
orice. Tu, pe de altă parte, n-ai nicio grijă.
— Nu la asta m-am referit. Ci la dragoste.
— Da. Mi-aș face mai multe griji în locul tău. Și ai grijă la gheață!
Viitorul îți este învăluit în gheață.
— În gheață?
— Gheață, galoși, murmură Tatiana. Se pare că a stat la Leningrad
din octombrie până în aprilie.
 — Sst!
— Dar voi cunoaște și dragostea? repetă Dașa. E singurul lucru
care mă interesează.
— Da, îi răspunse Șavtala, țintuind-o cu ochii ei negri, lipsiți de
viață. Vei cunoaște și dragostea. Tu nu faci casă bună cu rugina, îi
spuse apoi lui Pașa.
— Dar cine face casă bună cu rugina? răspunse Pașa, pe un ton
filozofic, schimbând o privire cu Tatiana. Eu nu am un rol
satisfăcător în lumea proletară?
— N-o să fii un proletar prea bun, răspunse Șavtala. Ai inima
nestatornică. Acum tu, Tania.
— Eu, nu, se împotrivi Tatiana. Nu vreau. Nu mă interesează.
Toată lumea știe asta. Nici nu mi-am dat seama cum a trecut timpul.
O, Doamne, cât de târziu s-a făcut!
Ridicându-se în picioare, Șavtala făcu un pas înainte și o apucă pe
Tatiana de mâini, întorcându-i-le în sus cu forța. Gemând ușor,
Tatiana încercă să-și tragă mâinile, dar Șavtala era mult mai
puternică și reuși să i le țină într-ale sale, cercetându-i avidă palmele.
— Ce linie a destinului ai, Tania! exclamă ea, fluierând. N-am mai
văzut niciodată așa ceva. Îți împarte palmele în două.
— Încetează, te rog! murmură Tatiana, încercând să-și retragă
mâinile. Nu-mi place.
Șavtala fie nu o auzi, fie nu-i păsa de protestele ei. Îi privi o
palmă, apoi pe cealaltă. Nu i se mai citea indiferența pe chip. Era
roșie la față și vorbea cu răsuflarea întretăiată.
— Privește! Linia inimii, a capului și a vieții izvorăsc toate din
același loc. Asta înseamnă o mare suferință pentru tine, fetițo!
Suspinând ușor, Tatiana îi strânse mâinile Șavtalei într-ale sale.
— Încetează, te rog! exclamă ea, privind-o încruntată. Nu vezi că
nu-mi place?

Î
 Șavtala se retrase deodată, scoțând un țipăt ascuțit. Îi eliberă
mâinile și, îndepărtându-se un pas, o privi pe Tatiana cu ochi
înspăimântați. Aceasta era la fel de palidă la față, dar mult mai
calmă.
— Ce-ai văzut, mama? o întrebă Saika.
Șavtala se prăbuși pe fotoliu.
— Nimic. Dar… Tania… îngăimă și se uită fix la ea. Ai… pătruns
în sufletul meu?
— Nu! răspunse ea, retrăgându-se atât de repede că se izbi
aproape de fratele ei.
— Ba da, insistă Șavtala dând din cap. O știu prea bine.
— Nu, repetă Tatiana și se ascunse în spatele lui Pașa.
El se dădu la o parte din fața ei și o împinse înainte, gâdilând-o.
— Hai să mergem! spuse ea, fără s-o mai privească pe Șavtala.
— Ce-ai văzut, Tania? o întrebă din nou.
Tatiana nu-i susținu privirea și nici nu-i răspunse. Continua să
stea cu ochii în pământ.
— Mamă, ce s-a întâmplat? întrebă Saika, ghemuindu-se pe vine
lângă ea.
— Draga mea, nu te mai apropia de Tania! Ferește-te cât poți de
ea!
— Pașa, ce-ai încremenit așa ca o stană de piatră? Hai să mergem!
repetă Tatiana, trăgând de fratele ei, care privea înmărmurit scena.
— Ați înțeles acum de ce lucrurile astea mi se par o tâmpenie?
întrebă ea când ajunseră afară. Totul e o făcătură. Și inutilă pe
deasupra. Pașa, ce-ai înțeles din povestea cu rugina?
— Sau din cea cu ochelarii! interveni Dașa. Văd foarte bine.
— Exact asta spun și eu. Faceți ca mine! Nu mai încercați să aflați
viitorul!
 — Da, Tania, dar doamna Kantorova mi-a spus că o să cunosc și
dragostea! spuse Dașa, radiind de încântare.
— Da, la fel cum i-a spus și Marinei să poarte galoși.
— Tania, mama Saikăi s-a înșelat în privința ta, nu-i așa? întrebă
Pașa când ajunseră pe pridvorul casei. N-ai pătruns…
— Ți se pare o sursă credibilă de informații, Pașa? murmură ea,
fără să-l privească. Firește că s-a înșelat.
Pașa și Dașa o priviră curioși.
— Of, ce să mă mai fac cu voi! exclamă Tatiana, ducându-se la
culcare.
 Aplicarea legilor fizicii pe deal

A doua zi, Saika le propuse o întrecere cu bicicleta. Tatiana nu era

prea încântată, dar nici nu voia să le strice distracția. Îl voia pe Pașa
ca adversar, dar Saika îi propuse să se ia amândouă la întrecere.
Copiii străbătură, doi câte doi, panta abruptă și îngustă de la
poalele dealului din Luga, ce ducea la căsuțele din sat. Panta în sine
era floare la ureche; adevărata piatră de încercare, demnă de legile
lui Newton, o constituiau camioanele sovietice de marfă, care
coborau goale dealul și îl urcau apoi încărcate cu produsele sătenilor
din Luga. Copiii așteptau momentul potrivit când un camion
ajungea în vârful pantei și porneau în fața lui, pedalând frenetic, în
timp ce șoferul camionului, aflat doar la câțiva metri depărtare,
claxona cu disperare și încerca zadarnic să încetinească. Masa și
viteza vehiculului de zece tone, care cobora cu treizeci de kilometri
la oră panta dealului înclinată la patruzeci grade, se luau la întrecere
cu masa și viteza bicicletelor ruginite, de zece kilograme, care
coborau panta cu douăzeci de kilometri la oră.
Ca să scapi teafăr din această cursă trebuia să știi două lucruri: cât
să lași camionul să se apropie de bicicletă pentru ca întrecerea să fie
cât mai interesantă și când să te arunci cu bicicleta în iarbă înainte de
aplicarea unei alte legi a fizicii – cea care spune că două obiecte nu
pot ocupa același spațiu în același timp. Dacă reușeai să ajungi teafăr
și nevătămat la poalele dealului înaintea camionului, puteai spune că
ai avut parte de o cursă adevărată.
Existau, firește, câteva necunoscute: un grad de incertitudine
experimentală, câteva variabile independente ce nu puteau fi
anticipate și o mică marjă de eroare. În concluzie, cursa îți oferea o
lecție educativă și edificatoare, cu o miză extrem de mare.
 Copiii traseră la sorți ordinea în care aveau să pornească: Pașa și
Marina erau primii. Pentru că așteptaseră prea mult apariția unui
camion, erau atât de nerăbdători încât, la ivirea primului vehicul, o
zbughiră mult prea devreme din loc.
— Lașilor! le strigă Tatiana.
Ea și Saika rămaseră pe loc.
— Acum, Tania?
Dar Tatiana nu pornea niciodată prea devreme. Își cunoștea bine
bicicleta. Știa cât de repede putea să meargă. Așteptară, gata de start,
cu privirea ațintită în urmă, spre camionul care se apropia.
— Acum? întrebă din nou Saika.
— Peste… răspunse Tatiana.
— Acum! insistă Saika.
— Bine, acum! răspunse calm Tatiana.
Fetele plecară înaintea camionului pe panta dealului. Șoferul le
claxona cu disperare. Bicicletele zburau pe drum, zăngănind cu
zgomot. Pașa și Marina, ajunși deja la poalele dealului, le încurajau
de pe marginea drumului. Tatiana realiză deodată că, în loc să
încetinească, vehiculul prindea viteză. Asta o făcu să se uite în urmă
la Saika, îndemnând-o să meargă mai repede. În clipa aceea, Saika
păru să piardă controlul bicicletei, virând brusc și intrând în roata
din față a Tatianei. Ea se trezi pe jos, cu piciorul prins printre spițele
bicicletei. Impactul căzăturii o târî o bună bucată de drum. Șoferul
încercă să frâneze, dar eforturile se dovediră în zadar. Camionul
continua să alunece pe drum. Tatiana auzi strigătele de disperare ale
lui Pașa și, ridicându-se de jos, cu piciorul încă prins între spițe, reuși
să se arunce în iarbă și să se elibereze, în momentul saltului, din
roata bicicletei. Camionul viră brusc, manevră în urma căreia ușile
din spate i se deschiseră, iar bicicleta ajunse sub roțile mașinii și fu
târâtă sub șasiu, până când șoferul reuși, în cele din urmă, să
oprească la poalele dealului.
Ieși mânios din cabină și, urcând panta în fugă, îi strigă Tatianei:
— Te omor! Te omor!
Tatiana zăcea pe jos, plină de praf, cu genunchiul sângerând și
inima bătându-i nebunește în piept. Pașa era deja alături de ea iar
Marina venea și ea în spatele șoferului. Acesta se ghemui lângă
Tatiana, spunându-i deopotrivă cu mânie și îngrijorare în glas:
— Ești nebună de legat! Ai fi putut să mori! Știi asta?
— Îmi pare rău că v-am speriat, răspunse Tatiana, ținându-și cu
mâna genunchiul rănit. Camionul a pățit ceva?
Pașa își scoase cămașa și o înfășură de jur-împrejurul piciorului
rănit. Saika stătea tăcută lângă bicicleta ei, iar când Pașa o întrebă, cu
ochi scăpărători, ce se întâmplase, fata îi răspunse cu glas sfios:
— Nu știu. Am pierdut controlul bicicletei. Îmi pare rău, Tania.
Tatiana se ridică în picioare cu ajutorul fratelui ei.
— Nu-i nimic. A fost doar un accident.
— Da, Tania, spuse Marina, chicotind nervoasă. Un joc idiot. Bine
că am scăpat teferi și nevătămați!
Tatiana și Pașa păstrară tăcerea, dar în drum spre casă, o întrebă:
— Mi-au jucat ochii feste sau a intrat intenționat în bicicleta ta?
— Ți-au jucat ochii feste, răspunse ea.
 Sacul de zahăr

— Copii! strigă babușka, târând pe pridvor un sac mare și greu.

Priviți ce-am găsit în iarba de pe marginea drumului! Zahăr! spuse
ea, încântată. Nu-mi vine să cred! O să facem o plăcintă dulce. Tania,
ce-ai pățit?
Și în timp ce Dașa îi bandaja piciorul Tatianei, Pașa îi povesti
babușkăi ce se întâmplase.
— A fost doar un accident, adăugă Marina.
— Hai, nu zău! ripostă Pașa.
Tatiana îl lovi cu piciorul zdravăn.
— Deci a ta e bicicleta pe care am găsit-o făcută praf lângă sacul
cu zahăr! spuse babușka, fără să pară îngrijorată. Ar fi trebuit să-mi
dau seama, năzdrăvană ce ești! Așa-ți trebuie! Să te înveți minte. Ia
priviți ce-avem noi aici! Un premiu de consolare!
— Nu, spuse deda venind din grădină. Unde ți-e capu’, femeie?
N-avem voie să ne atingem de el. Nu e al nostru.
— Și ce dacă? Nu e al nimănui. Nu știm al cui este.
— Exact, răspunse deda încuviințând din cap. Nu știm al cui este.
Dar ceva tot știm cu certitudine… continuă, ridicând vocea. Nu e al
nostru!
Babușka protestă cu vehemență.
— Ce te tot rățoiești la mine, Anna? răspunse deda, inflexibil.
Citește ce scrie pe sac: Proprietatea URSS. Administrația colectivă.
— Exact ce-am spus și eu. Nu e al nimănui, repetă babușka,
încăpățânată.
— Deda, interveni Tatiana, cum nu l-am furat, ce-ar fi să ne oprim
o cană, iar restul să-l dăm orfelinatului din Luga și familiei Starețki
de peste drum? Nu mai știu cum arată zahărul de pe vremea țarului.
Deda se așeză încet pe un scaun, în fața sacului de zahăr.
 — Hai să-l păstrăm pe tot! spuse Dașa.
Pașa încuviință încântat, dar deda clătină din cap.
— Taneșka, știi foarte bine că nu putem să facem asta.
— Ce, nu poți să accepți nici măcar o cană de zahăr pentru nepoții
tăi? strigă Anna. Nu te mai ascult! Le dau eu!
— Ba o să mă asculți! Trebuie să înapoiem sacul sovietului din
Luga și atunci o să-l cântărească. Ce crezi că vor spune când vor
descoperi că am oprit un kilogram?
— De-aia nici nu trebuie să-l dăm înapoi! exclamă babușka. Îl
păstrăm și îl mâncăm, apoi aruncăm sacul. Șoferul camionului care l-
a pierdut nici n-o să știe că a dispărut.
— Nu crezi că numără sacii cu zahăr, Anna?
— Mai termină odată! Crezi că le știi pe toate. De ce ți-e teamă? N-
o să afle nimeni, crede-mă! Tania, ai de gând să stai toată noaptea pe
scaunul ăla sau te duci într-un picior să ne aduci laptele de la
Blanca? Peste o oră așezăm masa.
În drum spre Blanca, Marina se duse acasă la Saika, invitând-o să
le însoțească. Cerându-i încă o dată iertare Tatianei pentru cele
întâmplate, Saika acceptă invitația.
 Melek Taus

Când copiii se iviră în prag, Blanca Davidovna o privi cu

suspiciune pe Saika.
— Intrați! îi pofti ea, cu tristețe în glas. Cine a venit ca să-i ghicesc
în frunzele de ceai?
— Eu nu, răspunse Tatiana.
— Eu da, spuse Marina. Alaltăieri, mama Saikăi mi-a ghicit
viitorul. Mi-a spus că o să ajung departe. Aș vrea să știu ce-mi spun
și frunzele de ceai.
Copiii se așezară de jur-împrejurul cămăruței, iar Pașa îi povesti
Blancăi pățania Tatianei.
— Dar mă simt bine, adăugă iute Tatiana, observând privirea
pătrunzătoare pe care Blanca i-o aruncă Saikăi.
Nici Marinei nu-i scăpă, căci interveni de-ndată:
— Hai s-o lăsăm baltă! Ce-a fost, a fost. Tania, nu vrei ca Blanca
să-ți ghicească anul ăsta viitorul în frunzele de ceai? N-a mai făcut-o
de multă vreme.
— Taniei nu-i plac tradițiile străvechi, spuse Saika. Ghicitul în
palmă, în frunze de ceai sau de scoruș. De ce nu, Tania? Chiromanția
este o adevărată artă. Vechii greci, chinezii și indienii își aflau
destinul citindu-l în palmă. Și mama e kochek. Și încă una foarte
bună.
— Nu e de niciun folos, răspunse Tatiana. Și Blanca Davidovna o
știe mai bine ca oricine. Alte lucruri sunt de folos, adăugă dând din
cap. Nu asta.
Saika o întrebă care sunt acele lucruri de folos.
Tatiana șovăi înainte de a răspunde. Blanca o luă de mână și o
trase cu blândețe spre ea.
— Vino aici… draga mea!
 — Dar nu vreau să-mi ghicești, Blanca Davidovna, spuse Tatiana,
cu glas ferm. Mi-ai promis.
— Știu, draga mea. Și nu-mi încalc promisiunea. Ai dreptate,
firește. Ar trebui s-o știu mai bine ca oricine, spuse ea, făcându-și
cruce. Această curiozitate fatală este inutilă și primejdioasă. Nu
trebuie să ne jucăm cu viitorul. Poți să bei niște lapte cald. Nu
ghicesc în lapte. Vreau doar să te țin în poală, Taneșka.
— Sunt prea grea pentru tine.
— Ești cât un fulg, draga mea. Te doare piciorul?
— Mă simt bine, îi răspunse Tatiana, așezându-i-se pe genunchi.
Dar nu-mi atinge mâinile! Te cunosc prea bine.
Dar Blanca i le luă într-ale sale și i le sărută.
— Știu că nu vrei să-ți cunoști viitorul, îi spuse în șoaptă.
Saika stătea pe podea, cu picioarele încrucișate și palmele în sus,
privindu-le cu interes.
— Dar tu crezi în tradițiile străvechi, Tania! turui ea. M-am înșelat
în privința ta, nu-i așa? De ce te temi atunci? De ce se teme Tania,
Blanca Davidovna?
— Nu vrea să-și cunoască destinul, răspunse bătrâna. Detestă
toată vorbăria asta despre soartă.
— Nu o detest, răspunse Tatiana, cocoțată în poala Blancăi. Dar
mi se pare fără noimă. Care-i scopul până la urmă?
— Dar de ce te temi, Tania? insistă Saika. Nu vrei să-mi ghicești
viitorul în palmă sau în frunzele de ceai, Blanca? Mie nu mi-e teamă
de viitor. Nu mi-e teamă de nimic.
— Ești atât de curajoasă, Saika! exclamă Marina.
Blanca păstră un timp tăcerea.
— Cred l-ai aflat deja de câteva ori, îi răspunse bătrâna, în cele din
urmă.
— Ai dreptate, râse Saika.
 Tatiana se lăsă purtată de alintările blânde ale bătrânei. Jocurile
copiilor din sat erau deseori brutale, mai ales cele ale lui Pașa;
blândețea nu era apanajul lor. Dașa o mângâia duios doar când o
pieptăna; altfel, numai când avea coșmaruri, se bucura de
dezmierdările și cuvintele de alinare ale Dașei.
— Ai spus că mama ta e kochek, fetițo? o întrebă Blanca pe Saika,
cu glas sumbru și privirea încruntată. Nu cumva face parte din
cultul Yazidiților?
— Nu neapărat, răspunse Saika, încruntându-se la rândul ei. Ai
auzit de Yazidiți?
Familia fetei face parte din acest cult, îi explică Tatiana Blancăi.
— Serios? întrebă bătrâna, iscodind chipul Saikăi.
— Am făcut, am făcut, răspunse fata, sărind în picioare. Ne dai să
bem ceai sau o să vorbim toată noaptea cu gâtul uscat?
— Ce sunt Yazidiții? întrebă Pașa, mânat ca întotdeauna de
curiozitate.
— N-ar fi rău să-ți aduci aminte ce-a pățit soția lui Barbă-Albastră
pentru că și-a băgat nasul unde nu-i fierbea oala, îi șopti Tatiana.
— Mai taci din gură, Tania!
Prefăcându-se ocupată cu servitul ceaiului, Blanca Davidovna
evită răspunsul. Dar Pașa nu se dădu bătut. Iar incidentul cu
bicicleta îi stricase voia bună. Pașa își pierduse simțul umorului.
Tatiana se așeză pe podea, lângă fratele ei, cu picioarele încrucișate.
— Saika, spuse Pașa, după un timp, spulberând tăcerea, tabloul cu
păunul albastru din sufrageria voastră are vreo legătură cu cultul
Yazidiților?
— Poftim?
— Alaltăseară, când mama ta ne-a ghicit viitorul, privirea mi-a
fost atrasă de tabloul păsării albastre de pe șemineu, continuă Pașa.
Am tot vrut să te întreb care-i rolul lui. Are vreo legătură cu cultul
Yazidiților?
 — E o pasăre și atât, Pașa. De ce te interesează?
— Încerc doar să încropesc o discuție, Saika.
— Bine, accept să-ți răspund, dacă îmi împărtășești și tu ceva
despre Tania.
— De ce aduceți mereu vorba de mine? întrebă Tatiana. Poate ar fi
mai bine să-i spui ceva despre Marina, Pașa.
— Știu totul despre Marina, ripostă Saika. Ce zici, Pașa? Intri sau
nu în joc?
— Bine, s-a făcut, acceptă el. Începe tu! Spune-mi care-i rolul
păunului!
Tatiana îl înghionti, vrând parcă să-i spună să nu stârnească
valuri.
— Știi ce înseamnă cuvântul Yazidiți, Pașa? întrebă fata, stârnind
curiozitatea Marinei, care o asculta fascinată. Înseamnă îngeri în
arabă. Cultul Yazidiților este o religie kurdă, care venerează îngerii,
continuă ea, zâmbind. În fruntea lor se află îngerul Păun.
Tatiana o asculta cu răsuflarea întretăiată. Blanca Davidovna
deschise gura să pună capăt discuției, dar Pașa, înțelept ca un
gâscan, era de neoprit.
— Păunul ăsta are și un nume? întrebă el.
— Melektaus, răspunse Saika.
— Cum s-ar traduce numele ăsta în limba noastră, Blanca? întrebă
Pașa.
Tania își puse încet mâna pe piciorul lui și îl ciupi prin țesătura
pantalonilor. După privirea plină de avânt pe care i-o citea pe chip,
era convinsă că încerca s-o provoace pe Saika.
Blanca nu-i răspunse. Răsuci ceștile goale de ceai ale copiilor ca să
vadă cum se aranjau frunzele, apoi le așeză cu gura în jos și îi privi
cu ochi bănuitori. Ochii i se opriră asupra Tatianei.
— Lucifer, răspunse în cele din urmă bătrâna, cu glas răgușit.
 — Lucifer? îngăimă Pașa.
Clătinând din cap, Tatiana închise ochii. Așa-ți trebuie! Ai căutat-o
cu lumânarea. Ai parte de provocare cât pentru toată vara.
— Cum de o țărancă știe atâtea lucruri despre religiile străvechi?
întrebă Saika, privind-o curioasă.
— Omul cât trăiește, învață, răspunse Blanca. Iar eu am avut parte
de o viață lungă.
— LU-CI-FER? repetă Pașa, regăsindu-și vocea.
Saika își plimbă calmă privirea de la Pașa la Blanca, apoi la
Tatiana.
— Așa, și?
Toți trei o cercetau cu chipuri lipsite de orice expresie.
— Păunul, Lucifer, este simbolul credinței voastre, Saika? se
aventură Pașa.
— Da. Unde vrei să ajungi? Lucifer este îngerul luminii, răspunse
fata. Toată lumea știe asta. Până și numele lui înseamnă lumină.
Pașa începu să tușească de parcă ar fi avut crup{37}. Nici măcar
ciupiturile Tatianei nu-l mai potoleau.
— Hm! Iartă-mă, Saika! spuse apoi. Dar am mai citit și eu câte
ceva despre Lucifer.
— Nu minți, Pașa! interveni Tatiana. Habar n-ai să citești.
El o înghionti cu cotul.
— Poți să-l numești cum vrei, îi spuse apoi Saikăi, dar o lume
întreagă îl vede pe Lucifer într-o lumină cu totul diferită.
— Lumea nu-l înțelege, cum nu înțelege multe alte lucruri,
răspunse ea. Dar iluminarea e posibilă.
— Atunci luminează-mă și pe mine! spuse Pașa. Lucifer nu e
arhanghelul care, convins că e mai înțelept ca Dumnezeu, a fost
alungat din Rai?
 — Știu unde vrei să ajungi, răspunse Saika. Vrei să recunosc
faptul că, deși adepții cultului nostru se închină în fața îngerilor, o
lume întreagă crede că îl venerăm pe diavol.
— O, nici vorbă! răspunse Pașa. Au! Termină, Tania! Dar acum că
mi-ai atras atenția – și ne tot corectăm unul pe altul – aș zice că nu-l
venerați doar pe diavol, ci pe Satana însuși.
Ce-are fratele ei în seara asta?
— Nu e adevărat, răspunse Saika. Satana nu există. În religia
noastră, răul face parte din procesul creației…
— Și nu-l îmbrățișează? întrebă Pașa, batjocoritor.
— Nu, răspunse calm Saika. Îi conferim respectul pe care îl
merită. Îl plasăm într-un context corespunzător. Hai să analizăm, de
exemplu, povestea grădinii Edenului! Șarpele încearcă să-i
determine pe Adam și pe Eva să aleagă între bine și rău. Astfel,
continuă cu glas domol fata, dacă voi credeți cu tărie în credința
voastră și aceasta este corectă, atunci șarpele vă oferă cunoașterea
necesară pentru a alege între bine și rău. Cu alte cuvinte, vă oferă
liberul arbitru.
Blanca Davidovna clătină din cap.
— O, Saika! exclamă Marina. Cât ești de inteligentă! Știi atâtea
lucruri!
— Îți mulțumesc, Marina. Sunt foarte mândră de cunoștințele
mele.
Tatiana și Pașa schimbară o privire.
— Marina, spuse el încet, ai auzit vreodată expresia diavolul
dansează într-un buzunar gol?{38}
— Nu.
— Pașa, interveni Tatiana vorbind de parcă Marina nici n-ar fi fost
în cameră, cred că mai corect ar fi să spunem că diavolul dansează într-
o inimă goală.
Apoi, întorcându-se spre Saika, adăugă:
 — Recunosc că știi foarte multe lucruri, dar nu sunt de acord cu
interpretarea poveștii din grădina Edenului.
— Fără doar și poate, răspunse Saika. Nu ești niciodată de acord
cu nimeni. Ai păreri diferite despre orice.
— Ei bine, continuă Tatiana, la fel de calmă ca și Saika, după
părerea mea umilă, alegerea lui Adam și a Evei de a urma ispita
șarpelui este cât se poate de nesăbuită. În ciuda poruncilor lui
Dumnezeu, au preferat să-L nesocotească. Și să dea ascultare ispitei
șarpelui. Au apelat, așadar, la liberul arbitru înainte, nu după.
— Dar ce-i cu obsesia asta pentru liberul arbitru? întrebă Saika,
râzând nepăsătoare. Grecii și romanii din Antichitate credeau în
soartă.
— Adică grecii și romanii păgâni?
— O, am înțeles în sfârșit! exclamă Saika, făcând ochii mari cât
cepele. De-aia nu-ți place să vorbești despre soartă! Aici se află
rădăcina problemelor tale! Nu că ți-ar fi teamă de soartă, pur și
simplu nu crezi în ea.
— Nu e vorba de mine, răspunse Tatiana, cu indiferență în glas.
— Păgânii credeau în soartă! Asta vrei să spui cu atâta dispreț.
— Nu e vorba de niciun dispreț, interveni Pașa. Saika, las-o în
pace pe Tania!
Era evident că nu reușea să treacă peste incidentul cu bicicleta.
— Tania, continuă apoi, sunt convins că știi multe despre Lucifer.
Dacă Saika nu vrea să mă lumineze, spune-mi tu ce-ai citit în cărți
despre Îngerul Păun!
— Nu știu prea multe, răspunse Tatiana. Dar am citit într-o carte
de la Blanca Davidovna că Lucifer sălășluiește în ultimul cerc al
iadului din centrul pământului, înghițind trei trădători cu trei guri.
Iuda este cel din mijloc. Asta e tot ce știu, adăugă, ridicând din
umeri.
 — Ai mintea îmbâcsită cu minciuni, ripostă Saika. Imaginea lui
Lucifer ți-a fost denaturată de țărăncile habotnice din sat și de
scriitorii medievali orbiți de idei perimate. Religia noastră este o
religie care venerează îngerii. Spre deosebire de voi, noi nu
recunoaștem existența demonilor. Cercurile iadului! O prostie!
Copiii o priveau uluiți pe Saika. Până și Pașa rămase fără grai.
Dând automat din cap, Blanca Davidovna o privi pe Tatiana.
— Stai puțin! spuse ea, încercând să-i înțeleagă spusele. Cum
adică nu recunoașteți demonii? Dar diavolul? Satana?
— Nu, nu și nu!
— Credeți doar în existența îngerilor?
— Exact.
— Toți sunt niște îngeri?
— Da!
Tatiana și Pașa se uitară la Blanca Davidovna, cerându-i ajutorul
din priviri. Dar bătrâna rămase tăcută, cu ochii pironiți în ceștile de
ceai.
— Atunci, nu există binele și răul în religia Yazidiților, Saika?
întrebă încet Tatiana. Nu există nici lumină, nici întuneric? Nu se
aplică nici legile lui Newton?
— Ne călăuzim după principii cu totul diferite, Tania. Ce e așa
greu de înțeles? Lucifer este un înger care s-a împăcat cu tot ce există
în Univers. În universul lui, totul e frumos și armonios. Potrivit
religiei noastre, cum așa-zisele-i păcate i-au fost iertate, le sunt
iertate și păcatele celor care îl venerează.
Pe buzele tuturor stătea o întrebare – retorică, își imagina Tatiana.
Deschise gura să-i dea glas.
— Cine le iartă păcatele? întrebă ea.
— Cum cine? Lucifer, răspunse Saika.
— Da, murmură Tatiana, dar pe Lucifer cine l-a iertat?

Î
 Își auzea bătăile năvalnice ale inimii în tăcerea apăsătoare din jur.
— După cum știi prea bine, întrebarea ta nu are răspuns, ripostă
Saika sărind în picioare. Dacă ți-e atât de teamă de spiritele rele, de
ce nu te ascunzi sub crengile unui scoruș?
— De ce să ne ascundem sub crengile unui scoruș când ne poate
apăra Sfânta Cruce? interveni, în sfârșit, Blanca Davidovna.
— De ce nu le spuneți asta catolicilor din Ucraina sau
Romanovilor? răspunse tăioasă Saika. Sfânta Cruce nu i-a salvat, nu-
i așa?
— Dar nu l-a salvat nici pe Petru. Nici pe Pavel. Nici pe Luca. Nici
pe Matei…
— M-am săturat de discuțiile astea aberante. Mă duc acasă. Vii cu
mine, Marina?
Fata sări iute în picioare.
— Nu vrei să-ți ghicesc viitorul în frunzele de ceai, Marina?
întrebă Blanca. S-au aranjat.
— Poate mai târziu.
Tatiana se ridică și ea de pe podea.
— Pașa, nu mai sta încremenit acolo! S-a făcut atât de târziu,
babușka o să ne omoare. Trebuie să mulg vaca. Vino să mă ajuți!
— Stai puțin, Pașa! strigă Saika. Ți-am dezvăluit semnificația
păunului, dar tu nu mi-ai spus nimic despre Tania!
— M-am răzgândit, răspunse Pașa îndepărtându-se. Am o inimă
nestatornică. Doar asta mi-a spus și mama ta.
Ajunși aproape de casă, Pașa o trase pe Tatiana deoparte și-i
spuse:
— Tania, nu-mi pasă ce face Marina, dar tu nu mai ai voie să te
joci cu Saika.
— Poftim?
 — Vorbesc serios. Nu mai ai voie să te joci cu ea. Nici să te duci la
ea acasă, nici să stați împreună în hamac, nici să înotați în râu și nici
să vă plimbați cu bicicletele.
— Eu nu mai am bicicletă acum, răspunse Tatiana.
— Poți să vorbești cu Dașa sau cu deda, dar cred că amândoi vor
fi de acord că nu trebuie să te joci cu cineva care nu crede în existența
demonilor.
— Ți-am tot atras atenția în privința ei, Pașa. Încă de la bun
început. Dar n-ai vrut să mă asculți.
— Te ascult acum.
 Vizita

Ceva mai târziu în seara aceea, după cină, cineva bătu la ușă.
Când deschiseră, dădură în prag de Murak Kantorov. Habar nu
aveau că se întorsese de la Kolpino. Nu știau ce voia, dar l-au invitat
înăuntru și i-au oferit niște votcă. Părea doar o vizită de curtoazie.
Zăbovi un timp la ei; votca curgea în valuri și discuția se desfășură
nestingherită. Până și deda se arăta fascinat de călătoriile lui Murak,
pe care acesta le povestea cu încântare:
— Acum doi ani, adunam bumbac lângă Almatî{39}.
Tatiana îl asculta cu atenție.
— Și în urmă cu câțiva ani, am lucrat pe terenurile petroliere din
Tașkent…{40} Am stat și în Erevan{41} câteva luni… Cel mai mult am
stat în Saki{42} – vreo doi ani. Pentru Saika devenise aproape o casă.
Apoi am venit aici. Nu, mulțumesc, spuse Murak, refuzând caviarul
negru oferit de babușka. În Baku, la Marea Caspică, am mâncat atâta
caviar de sturion, că ni s-a acrit. Sturionii trăiesc pe fundul apelor.
— Ei, ați umblat, nu glumă! exclamă babușka.
— Am fost peste tot, spuse Murak cu mândrie în glas. În deșertul
Karakum, am stat în corturi ca triburile de nomazi, dar am bătut și
munții din Turkmenistan. Am locuit în ferme colective, în sate
colective de pescari, dar și în întreprinderi colective de pe tot
cuprinsul Uniunii Sovietice. Saika a locuit în douăzeci de locuri
diferite în cei cincisprezece ani ai ei.
— Dar care e locul pe care îl numiți acasă? întrebă deda, după
câteva clipe de tăcere.
— Locul în care ne aflăm acum, răspunse Murak, dând pe gât un
pahar mare de votcă cu piper, fără a lua nici măcar o murătură, să-l
facă să alunece. Eu mă simt acasă peste tot, continuă. Pretutindeni e
acasă pentru mine.
 Pașa și Tatiana schimbară o privire.
— Saika mi-a pomenit doar despre câteva locuri, spuse ea. Cam
de vreo trei.
— Da, și Ștefan la fel, spuse și Dașa.
— Nu le place să facă paradă, răspunse Murak, dând pe gât încă
un pahar de votcă. Apropo, Saika mi-a povestit că ceva mai devreme
a văzut-o pe Anna Lvovna târând un sac greu după ea, spuse apoi cu
un zâmbet amabil pe buze. Ce conținea?
Se așternu o tăcere adâncă.
— Era un sac de zahăr, tovarășe Kantorov, spuse Dașa, în cele din
urmă. De ce vă interesează?
— Mă interesează, răspunse Murak, pe același ton amabil,
deoarece fiica mea a spus că a văzut secera și ciocanul inscripționate
pe pânza de sac.
— Nu mi-ați răspuns la întrebare, insistă Dașa, făcând-o mândră
pe sora ei.
Deda se ridică în picioare, oprind-o cu mâna pe Dașa.
— Nepoata mea e mult prea îndrăzneață pentru vârsta ei. Trebuie
să învețe să fie ceva mai diplomată, dar așa sunt tinerii din ziua de
astăzi, spuse el făcând un pas spre Kantorov. Ce vrei, Murak
Vlasovici?
— Sacul aparține statului și trebuie înapoiat statului, răspunse
Kantorov, ridicându-se în picioare și îndreptându-se spre ușă. Apoi,
întorcându-se, adăugă: Nu cred că trebuie să-ți mai spun – doar ești
un om înțelept – că fiecare sămânță, fiecare bob de zahăr și fiecare
cartof trebuie alocate cotei de producție din planul nostru cincinal.
Acesta este ultimul an din cel de al doilea plan. Îndeplinirea cotelor
de producție este, așadar, imperios necesară. Mâine, va trebui să-l
înapoiați fără întârziere.
 După plecarea lui, deda și babușka se priviră cu îngrijorare. Ea își
puse mâna pe brațul lui.
— Ai avut dreptate, Vasili.
— Când n-am eu dreptate? Și dacă n-ai fi luat ce nu ți se cuvine, n-
am fi acum în situația asta. De câte ori ți-am spus să nu te atingi de
lucrurile care nu-ți aparțin?
— Ia te uită la el cum ridică vocea! strigă babușka.
Ieșiră amândoi ca o furtună din cameră.
Tatiana clătină din cap. Deda și babușka se certau? Se duse după ei
și bătu la ușă. Glasurile ridicate care răzbăteau din cameră încetară
brusc. Tania intră înăuntru și, obligându-l pe deda să se așeze pe un
scaun, i se cocoță pe genunchi și i se cuibări în brațe.
— Sst! murmură ea.
— Vezi? Până și copila asta îți spune să taci, zise cu glas tare
babușka. Ascult-o măcar pe ea!
— Ți-am zis să nu iei nici măcar un bob de zahăr! M-ai ascultat?
Nici pomeneală! N-ai auzit ce-a zis? E destinat planului cincinal.
Izbucniră amândoi în râs și încetară să se mai certe.
— Deda, spuse Tatiana, stând încă pe genunchii lui, cum crezi că
își câștigă pâinea Murale Kantorov de se tot mută dintr-un loc într-
altul?
Bunicul ei îi mângâie, îngândurat și șovăitor, părul, privind-o
când pe babușka, când pe Tatiana.
— Taneșka, răspunse el, în cele din urmă, Murak Kantorov este
„plivitor”.
— Ce e acela un „plivitor”, deda?
 Primul plan cincinal

În timpul primului plan cincinal, fermele din Ucraina nu reușiseră

să atingă obiectivele anuale. Politburo stabilise aceste obiective nu în
funcție de cerere, de costurile de capital, de costurile forței de
muncă, de costurile de exploatare sau de interesele practice. Le
stabilise în 1927 în funcție de un singur lucru: de producția fermelor
destinată pentru o sută cincizeci de milioane de oameni în timp de
cinci ani. Forurile sovietice făcuseră tot felul de calcule, algoritmi,
probabilități statistice și ipoteze logice. Planul – rodul minților
geniale în materie de economie din Politburo – era infailibil. Trebuia
doar pus în practică.
Cu toate acestea, anumite evenimente, neprevăzute de partid,
puseseră în pericol planul cincinal. De exemplu, oamenii deveniseră
mai flămânzi decât anticipaseră forurile sovietice. Aveau nevoie de
mai mult grâu și secară, de mai mulți cartofi și lapte. Astfel, în 1928,
cererea devenise și mai mare. Iar Ucraina era devastată de o secetă
cumplită. Producția scădea dramatic. În Ucraina izbucnise, de
asemenea, și o epidemie de tifos. Forța de muncă scădea la fel de
dramatic. Milioane de ucraineni, care deținuseră ferme mari de
producție, fuseseră luați în „custodie de protecție”, judecați ca
„dușmani ai poporului” și „culaci” sau chiaburi, apoi executați, iar
fermele ajunseseră sub controlul guvernului. Așadar, mijloacele de
producție și de aprovizionare stagnaseră, iar fermele din Kazahstan
nu reușeau să suplinească deficitul. Prețurile – stabilite în 1927 –
rămăseseră neschimbate.
Și așa începuse totul.
Ca să hrănească gurile flămânde din orașele industrializate,
consiliile sovietice – alcătuite din membri înarmați cu puști și ordin
de execuție – rechiziționaseră producțiile fermelor, fără despăgubiri.

Î
În Asia Centrală, întâmpinaseră prea puțină rezistență. Dar în
Ucraina – țară care asigura nouăzeci la sută din agricultura Uniunii
Sovietice – țăranii protestaseră. Și fuseseră executați, adâncindu-se
astfel deficitul forței de muncă.
Și lucrurile continuaseră la fel.
Noile ferme colectivizate nu produceau suficient; țăranii stăteau
pe ogoare din zori și până-n seară, în timp ce recoltele le erau
încărcate în camioane și duse în orașe, în timp ce ei rămâneau în
Ucraina – una dintre cele mai fertile regiuni din lume – fără nicio
sursă de venit și fără mâncare. Spre uimirea tuturor, țăranii, ale căror
familii fuseseră decimate de foamete, începuseră să muncească tot
mai puțin. Și să fie executați pentru trândăvie. Copiii orfani fuseseră
trimiși în fermele colective din Siberia, unde cei care supraviețuiseră
călătoriei cu trenurile de tranzit erau puși la muncă.
În ciuda acestor impedimente minore, Ucraina continuase să
aplice planul cincinal în 1929, 1930 și 1931. Deși în 1930 și 1931
recoltele fuseseră bogate, situația rămăsese neschimbată pentru
țăranii care, nereușind să îndeplinească obiectivele planului cincinal,
își vedeau în continuare producțiile rechiziționate de reprezentanții
partidului.
Și făcuseră singurul lucru pe care îl puteau face. Începuseră să
fure.
Pentru asta fuseseră executați, agravându-se astfel și mai tare
criza de capital uman.
Cei rămași în viață după foametea din 1933 – ultimul și cel mai
cumplit an din primul plan cincinal – sătui de lipsuri și nevoi, într-
un ultim gest inutil de protest, își uciseseră vitele înainte de a le fi
rechiziționate și le mâncaseră pe ulițele din sate. Dăduseră foc
propriilor ferme colective, căruțelor și caselor, pârjolind apoi
ogoarele cu recoltele pe care refuzaseră să le culeagă.
 Și plătiseră cu vârf și îndesat – fuseseră spânzurați pe străzi,
împușcați în public sau arși de vii împreună cu vitele lor; grânele,
proviziile și animalele – toate le fuseseră confiscate. Toate drumurile
și căile ferate le fuseseră închise de Armata Roșie și OGPU{43}. Criza
forței de muncă devenise și mai acută odată cu creșterea numărului
de execuții – zece mii pe săptămână – și a numărului de morți –
câteva milioane doar în Ucraina – provocate, între 1932 și 1933, de
foamete și de boli.
Tovarășul Stalin promisese ca următorul plan cincinal să fie mult
mai productiv.
 Următorul plan cincinal

Pentru următorul plan cincinal, stabilit între 1933 și 1938,

Politburo fixase obiective de producție mai mici și prețuri ceva mai
mari. Forurile sovietice așteptaseră cu nerăbdare să treacă seceta din
1933 și foametea din 1933 și 1934, dar în 1934 Stalin se săturase să tot
aștepte. Primind o scrisoare de la Mihail Șolohov, scriitor laureat al
premiului Nobel, în care acesta îl acuză că distruge Ucraina și
înfometează poporul, Stalin îi răspunde: „Nu, tovarășe Șolohov.
Ucrainenii mă înfometează pe mine.”
Reconstrucția și industrializarea țării se desfășurau rapid, dar
forța de muncă – cea mai costisitoare parte a producției – avea să fie
cel mai greu de recuperat, considera Stalin, din motive pe care nu le
putea controla. Din fericire, conceperea unui plan în anii ’20 avea să
rezolve problemele statului. Plan pe care avea să-l extindă și în anii
’30.
Un sistem organizat de lagăre de muncă.
Și un alt sistem organizat de ferme colective.
Dar țăranii ucraineni preferaseră să moară de foame sau să se lase
executați în loc să cedeze grânele, vitele și fermele. Bogăția țării și
viitorul Uniunii Sovietice se aflau astfel în mâinile țăranilor
ucraineni.
Apoi, într-o bună zi, devenind un adept al teoriei liberului arbitru,
Stalin și-a schimbat politica. Le-a oferit țăranilor din Uniunea
Sovietică posibilitatea de a face o alegere: fie aveau să muncească
într-o fermă colectivă, fie în gulag.
Acest proces de reorganizare a structurii sociale dintr-o țară atât
de mare presupunea o contribuție masivă din partea tuturor
păturilor sociale. Membrii OGPU angajau și plăteau frecvent oameni
care să-i ajute în aplicarea acestui proces. Tineri, femei și copii,
plămădiți din aluatul necesar unei asemenea misiuni, stăteau
înarmați pe ogoare, de dimineață până seara, având grijă ca țăranii
să muncească în fermele colective fără să fure din bunul statului.
Acești oameni erau porecliți „plivitori”.
 Viitorul

A doua zi de dimineață, când deda și babușka se duseră la soviet

să înapoieze sacul de zahăr, Tatiana și Pașa îi însoțiră. Se așezară pe
banca din fața ferestrei deschise a unei case de lemn cu două camere,
de unde puteau să asculte ce se întâmpla înăuntru.
— Tovarășe Metanov, îl auziră spunând pe consilierul sovietului,
Viktor Rodinko, vă așteptam. Unde e zahărul?
Consilierul și cei doi asistenți ai lui cântăriră – de trei ori – sacul.
Rodinko îi întrebă apoi de ce îl înapoiaseră atât de târziu.
— De ce nu l-ați adus imediat, tovarășe?
— L-am găsit spre seară. Puneam masa. Sovietul se pregătea să
închidă.
— Dar hai să privim lucrurile și din prisma noastră! După câte se
pare, nici n-aveați de gând să-l returnați dacă tovarășul Kantorov nu
v-ar fi bătut la ușă.
Deda și babușka n-au comentat.
— N-am nevoie de tovarășul Kantorov ca să înapoiez ceva ce nu
îmi aparține, răspunse deda, cu glas neutru. Mai doriți și altceva?
— Da, spuse Rodinko. Luați un loc! Sacul de zahăr, tovarășe
Metanov, continuă el, este destinat soldaților, muncitorilor din
fabrici și țăranilor proletari. După cum bine știți, ne luptăm să
supraviețuim. Nu avem suficiente provizii să ne hrănim soldații,
muncitorii și țăranii proletari…
— De-aia l-am și adus înapoi.
— Când vă însușiți fie și doar o lingură pentru bunăstarea
voastră, luați de la gura oamenilor care clădesc această țară.
— Am înțeles.
— Avem numeroși dușmani care ne doresc eșecul. Fasciștii din
Europa, capitaliștii din America – toți așteaptă să ne prăbușim.
Importăm zahăr din China, dar nu este îndeajuns pentru o sută
cincizeci de milioane de oameni. Familia voastră numără doar șapte
suflete.
Și dizertația continuă.
Ce facem cu muncitorii care asamblează tancuri? Cu doctorii care
tratează răniții? Cu țăranii care culeg grânele? Cu soldații Armatei
Roșii, care își pun viața în primejdie ca să vă apere pe voi…
— Stai la rând, tovarășe Metanov!
— Asta și fac, din 1917, tovarășe Rodinko. Îmi cunosc foarte bine
lungul nasului, răspunse deda. Nu m-am gândit nicio clipă să
păstrez sacul.
— Dar l-ați ușurat cu 125 de grame, nu-i așa? spuse consilierul,
dând din cap.
Deda și babușka păstrară din nou tăcerea.
— Tovarășe Metanov, ca națiune trebuie să avem încredere în
oamenii noștri. Dar trebuie să fim și realiști. Sunt și indivizi care se
gândesc mai întâi la familiile lor. Nu spun că faci parte dintre aceștia,
ci doar că există și astfel de specimene. Chiar și în timpul revoluției
franceze, în ciuda luptei pentru libertate, fraternitate și egalitate,
oamenii s-au dedat la tot felul de fapte reprobabile ca să asigure
traiul familiilor lor.
Consilierul tăcu. Tatiana și Pașa așteptau în fața ferestrei,
nerăbdători să afle ce-avea să se întâmple mai departe. Rodinko voia
ceva de la deda. După un timp, bunicul lor rupse tăcerea.
— Ai dreptate, spuse el, cu resemnare în glas. Să-ți pui familia
înaintea supraviețuirii statului este o faptă reprobabilă.
— Firește, răspunse Rodinko, zâmbind. Mă bucur că ne înțelegem
atât de bine. Pentru zahărul însușit, vei lucra, împreună cu soția ta,
două săptămâni fără plată la un colhoz din Pelkino, unde veți culege
recolta de vară. Ca parte din procesul vostru de reabilitare și
reeducare. Și sper că de-acum înainte nu veți mai găsi – din
întâmplare sau nu – alți saci de zahăr. Ne-am înțeles?
— E cât se poate de limpede.
— La revedere, tovarășe Metanov. Plecați mâine dis-de-dimineață
la Pelkino, la ora opt. Dar va trebui să treceți mai întâi pe aici să vă
dăm actele.
 Întrebările lui deda

În seara aceea, după cină, Tania stătea în hamac cu deda, cuibărită

în brațele lui. Știa că Pașa o aștepta, dar nu voia încă să plece. Avea o
piatră pe inimă.
— Ce s-a întâmplat, Taneșka? o întrebă el. Am scăpat ușor. Doar
două săptămâni la o fermă colectivă. Mult mai bine decât cinci ani în
Siberia. Nu mă deranjează să-i ajut pe oamenii din orașe să
supraviețuiască. Și noi trăim la oraș. Poate că într-o bună zi vom
avea și noi nevoie de mâncare, adăugă, cu un zâmbet pe buze.
Dar Tatiana nu-și făcea griji pentru bunicii ei sau pentru cele două
săptămâni pe care aveau să le petreacă departe de casă; nori mult
mai negri îi tulburau sufletul.
— Deda, întrebă ea, crezi că Saika știe cu ce se ocupă părinții ei?
— Probabil că nu. Din fericire, copiii știu prea puține lucruri
despre părinții lor. De ce mă întrebi?
Murak venise la ei acasă pentru că Saika îi spusese de sacul cu
zahăr. Nu era oare un motiv suficient să-și pună întrebări? Nu voia
să-i povestească bunicului ei despre așa-zisul „incident” de la râu cu
Marina și nici despre „accidentul” cu bicicletele. Nici despre
„coincidența” stranie a vizitei Saikăi și a lui Ștefan exact în
momentul în care Mark venise s-o vadă pe Dașa. Și cu atât mai puțin
despre sufletul întunecat al Șavtalei.
Își mușcă buza.
— Vreau să-ți povestesc ceva despre mine, Tania, spuse deda. Știai
că mi s-a cerut să devin membru de partid? Da, la universitate. Mi-
au oferit catedra întreagă și dublarea salariului. Mi-au promis că nu-l
vor trimite pe Pașa pe front când va atinge vârsta încorporării. Și alte
avantaje, zâmbi el. Înțelegi ce vreau să spun? Nici tu n-ai știut asta,
nu-i așa?
 Tatiana rămase un timp tăcută. Apoi întrebă cu răsuflarea
întretăiată:
— Ce fel de avantaje?
— Vacanțe în vilele din Batumi de pe malul Mării Negre, răspunse
deda, râzând. Rații triple de carne. Apartamentul nostru cu cinci
camere.
— Când ți-au oferit toate astea?
— Anul trecut. Aș primi și o pensie frumușică, lucru la care ar
trebui să mă gândesc serios, de vreme ce nu mai am mult până să mă
retrag din activitate.
— Ai refuzat? întrebă Tatiana, cu răsuflarea la fel de întretăiată.
— Ai fi vrut să accept? îi răspunse deda, zâmbind.
— Ți-au cerut ceva în schimb? continuă ea.
— Tu ce crezi?
— Poate să porți doar o insignă cu secera și ciocanul, îi răspunse,
îngândurată.
— Da, la început. Apoi, fiul tău trebuie să devină, la rândul lui,
membru de partid. Nepoții trebuie să devină membri Comsomol.
Dacă aceștia refuză, te iau la întrebări – de ce fiul tău n-a vrut să fie
membru de partid, de ce nepoata ta îndărătnică a refuzat să se
înscrie în Comsomol sau de ce n-am suflat o vorbă despre întâlnirile
clandestine ale vecinilor de pe palier.
— Întâlnirile vecinilor de pe palier?
— Exact. Totul în viață are un preț, Tatiana. Întrebarea e: Ce preț
ești dispus să plătești?
— Cred că cel mai bine e să stai deoparte dacă așa îți spune inima,
răspunse ea, simțind un fior rece din cap până în picioare.
— Da, știu că tu crezi cu tărie în glasul inimii. Ei bine, inima mi-a
spus să stau deoparte, răspunse deda făcând apoi o pauză. Ce-ți
spune inima despre fata vecinilor noștri? o întrebă, după câteva clipe
de tăcere.
— Îmi spune să… răspunse șovăitoare, alegându-și cu grijă
cuvintele… să mă feresc de ea.
— Și Pașa crede același lucru, spuse deda, dând din cap.
— Dar nu mai sunt sigură de nimic. Totul pare atât de înnegurat
vara asta, oftă ea din rărunchi.
Deda încuviință din nou din cap.
— Și ce te-am învățat să faci ca să spulberi această negură? Ori de
câte ori te simți nesigură pe tine și îndoielile îți macină sufletul,
pune-ți trei întrebări: În ce crezi? Ce speri? Și, cel mai important, ce
iubești? Și când vei avea răspunsurile, continuă ținând-o în brațe, vei
ști cine ești. Pune-ți aceste întrebări și în privința oamenilor care te
înconjoară și vei afla cine sunt cu adevărat. Uite, o să-ți dau un
exemplu: eu cred în cuvântul meu. Nu-l dau cu ușurință, dar când îl
dau, nu mi-l retrag. Speranța o nutresc pentru nepoții mei – sper să
crească mari și să cunoască iubirea. Iar dragă îmi e bunica ta. Pe ea o
iubesc cel mai mult, zâmbi el. Cred că mă ascultă din pridvor.
Tatiana își asculta bunicul cu răsuflarea întretăiată și ochii pironiți
asupra lui.
— Îmi iubesc familia, spuse ea. Cum nu știu mai mult, e singurul
răspuns pe care pot să-l dau.
Ar fi vrut ca timpul să se oprească în loc și nimic să nu spulbere
momentul petrecut alături de bunicul ei. El o sărută în creștetul
capului și o strânse în brațe, șoptind:
— Tania, îl faci pe bunicul tău să plângă. E prima dată când vii să-
mi ceri sfatul. Nu-mi spune că ai crescut, copila mea!

*
 Tatiana sperase că lucrurile aveau să revină la normal, dar imediat
după plecarea bunicilor ei la Pelkino, din motive obscure, Dașa se
văzu nevoită să se întoarcă degrabă la Leningrad. Nu spuse cât avea
să lipsească dar, cum nu mai era nimeni care să aibă grijă de Pașa și
de Tatiana, Dașa aranjă ca Pașa să plece o săptămână în tabăra de
băieți de la Tolmachevo, iar Tatiana la părinții Marinei, care aveau o
căsuță la cincizeci de kilometri est de Novgorod, pe malul lacului
Ilmen.
Deși se bucurase inițial să plece împreună cu Marina, încântarea
ei se dovedi efemeră când o auzi pe verișoara ei spunând că avea să
le însoțească și Saika.
Cândva, în Luga, domnise armonia. Acum se așternuse haosul.
Ce-i spusese oare Blanca Davidovna Marinei înainte ca fetele să-și
vadă de drum? „Te va ademeni și te va modela, scorojindu-ți, puțin
câte puțin și încetul cu încetul, puterea și bunăvoința. Nu va avea
liniște până nu te va prinde în ghearele sale, căci ești o pradă ușor de
ispitit.” Marina nu-i înțelesese tâlcul cuvintelor și nici nu știa la cine
se referă, căci Blanca îi strângea mâinile Tatianei într-ale sale. Dar
Tatiana știa la cine se referă, căci ea, ca și deda, nu era o pradă ușor
de ispitit.
 O după-amiază la scăldat

Lacul Ilmen este un lac imens, cu o lungime de patruzeci și trei de

kilometri și cu o formă de delfin, înconjurat de maluri întinse pe care
cresc ulmi înalți. Are o adâncime redusă, de cel mult nouă metri, cu
multe mlaștini și aluviuni. Din acest motiv, apele sale sunt foarte
calde. Numeroase râuri și pârâuri se varsă în lac, dar numai unul
singur – râul Volhov – își continuă cursul spre nord, vărsându-se în
lacul Ladoga. Pe malurile râului Volhov și ale lacului Ilmen, se
întinde un oraș vechi de nouă sute de ani: Novgorod sau Noul Oraș,
cea mai veche așezare urbană din Rusia. Aflându-se pe o veche rută
comercială ce duce din Orient spre Occident, Novgorodul a cunoscut
înflorirea până în secolul al XIV-lea, când Moscova l-a întrecut ca
importanță, iar Sankt Petersburg, noua capitală a Rusiei, i-a pălit și
mai mult gloria.
Dar vechile ruine ale orașului oferă și astăzi o pagină de istorie,
iar bisericile, cu ale lor cupole albe în formă de ceapă, sunt la fel de
maiestuoase, chiar și fără crucile de aur din vârf. Râul străbate
centrul orașului, iar un pod de piatră face legătura între zidul lui
Rurik și biserica Sfânta Sofia.
Tatianei îi plăcea să se plimbe cu Pașa și cu Marina pe străzile
pavate cu piatră ale Novgorodului și să se urce pe zidul lui Rurik. De
această dată însă, nu mai plecă să colinde centrul orașului, ci luă
autobuzul doar pentru câteva stații. Pașa nu era cu ea, iar Marina și
Saika îi refuzaseră invitația. Preferau să stea pe malul lacului și să
vorbească în șoaptă. Dacă Tatiana se apropia de ele, o alungau,
spunându-i că discuția lor nu era hărăzită urechilor ei.
Se hotărî, așadar, să plece. Căsuța mătușii Rita și a unchiului Boris
se afla pe un povârniș lin ce ducea spre lac, înconjurată de un pâlc de
ulmi. Tatiana își petrecea timpul citind sau înotând. O dată, se duse
singură în Novgorod. La întoarcere, le găsi pe fete exact așa cum le
lăsase – stând pe o pătură, întinse pe burtă, cu capul rezemat una de
alta și cu ochii pironiți spre lac.
Mătușa Rita și unchiul Boris se certau acum mai mult ca niciodată.
Întotdeauna se certaseră. Acum însă ostilitățile dintre ei luaseră o
amploare fără precedent. Nu certurile i se păreau de neînțeles. Și în
familia ei existau conflicte. Lipsa iubirii era cea care îi tulbura
gândurile.
În timp ce mătușa Rita și unchiul Boris se certau în casă, iar
Marina și Saika purtau discuții conspirative, Tatiana visa cu ochii
deschiși. Stătea cu spatele rezemat de copaci și visa la dragostea
reginei Margot și a lui La Môle. Ce s-ar fi întâmplat dacă Margot nu
ar fi fost regină și n-ar fi fost căsătorită cu un rege? Dacă La Môle ar
fi fost doar torturat, nu și decapitat? Dacă ar fi fugit împreună,
pierzându-se într-un sat fără nume din sudul Franței? S-ar fi
căsătorit. Ar fi rămas amândoi în viață, împreună. Ce frumos ar fi
putut fi! Dar cum ar fi arătat oare, în lumina crudă a zilei, dragostea
dintre o regină și un om de rând? S-ar fi transformat după un timp
într-o relație zgomotoasă ca cea dintre mătușa Rita și unchiul Boris?
Gândul i se păru atât de revoltător Tatianei că visul se topi ca o
rolă arsă de film. Era de neîngăduit. Soarta crudă a lui La Môle părea
o binecuvântare. Când se urcă în pat și închise ochii, își simți inima
atât de înnegurată încât se rugă să nu mai trăiască încă o zi ca aceea.
Și următoarea se dovedi cu totul diferită.

— Tania, nu vrei să mergem împreună la scăldat?

— Am fost deja. Nu vezi că am părul ud?
— Tania nu vrea să înoate!
— Se teme de lac!
— Nu-i place apa caldă!
 — Nu, Marina, spuse Saika, nici pe departe! Nu e vorba de asta.
Se simte stânjenită. Nu vrea să se dezbrace. Nu-i așa, Tania?
— Doar nu te simți stânjenită fiindcă ai sânii mai mici chiar decât
Pașa? spuse Marina.
Tatiana nu-și dezlipi ochii din paginile cărții ei. Dar cele două fete,
complet goale și ude, se furișară deodată între ea și paginile Reginei
Margot.
— Hai, Tania! spuse Saika, cu mâinile în șolduri. Vrei să te ajutăm
să te dezbraci?
— Te ajutăm cu mare drag, interveni Marina, trăgând de maioul
Tatianei.
— Nu mă atinge! sări ea, lipindu-și cartea de piept.
— Tania e o fricoasă!
— Te-ai gândit vreodată că s-ar putea să n-ai nicicând forme
apetisante – sâni, șolduri sau păr pubian?
— Tania, interveni Saika, cu o mină gravă, sunt curioasă să știu
dacă te-a sărutat vreodată un băiat?
— Știi foarte bine că n-a făcut nimic de acest gen, răspunse
Marina, izbucnind în râs. Se păstrează pentru o dragoste adevărată,
ca cea a reginei Margot.
— Spre deosebire de tine, Marina? Sau de tine, Saika? întrebă
Tatiana.
— Ooo! Are chef de ceartă astăzi, spuse Marina, veselă.
— Ce vreau să spun, continuă Saika, e că niciun băiat n-o să te
iubească dacă n-o să ai sânii mari. Și cu atât mai puțin dacă o să-ți
păstrezi neatins bobocul fecioriei.
— Hai cu noi în apă! spuse Marina, trăgând-o după ea.
— Marina, se împotrivi Tatiana, smulgându-și brațul din
strânsoarea ei, ce crezi că ar zice Pașa dacă te-ar auzi vorbind așa?
— De parcă nu te tachinează și el!
 Tatiana îi aruncă o privire dezaprobatoare verișoarei ei. Evită să se
uite la Saika.
— Și atunci de ce nu faci glume de genul ăsta și în prezența lui? o
întrebă apoi. Ai așteptat să fim cât mai departe de ochii și urechile
altora. Uiți, însă, că mai văd și mai aud și eu câte ceva!
— Tania, spuse Saika, cu glas pe jumătate serios, pe jumătate
batjocoritor, știi ce se spune în Azerbaidjan? Că, deși ești încă
fecioară, dacă atingi părul pubian și sânii unei femei adulte, o să-ți
crească și ție sânii și părul.
Tatiana se îndepărtă de ele, dar fetele continuau s-o urmărească.
— E adevărat, Saika? întrebă Marina. N-am auzit niciodată așa
ceva.
— O, da! E cât se poate de adevărat, răspunse Saika. Ei bine?
— Ei bine, ce? ripostă Tatiana. Duceți-vă să înotați în apă și faceți
ce vă trece prin cap fără mine!
— Nu mă crezi, dar și reversul e adevărat, continuă Saika.
Bobocul ți se va deschide ca o floare dacă te va atinge cineva cu
puțină… experiență. E spre binele tău. Vrei să rămâi cu sânii mici și
să nu cunoști dragostea? Ca să-ți vin în ajutor, sunt dornică să-ți
rup… cum să spun?… bobocul.
Tatiana aproape că se împiedică, gata să cadă.
— N-o să te doară, șopti Saika. Îți promit.
— Ascult-o pe Saika, Tania! interveni Marina. E mult prea
înțeleaptă pentru vârsta ei.
— Hai! insistă Saika, întinzând mâna. După aia, o să fie mult mai
bine. Lasă-mă să te ating!
Tatiana îi dădu mâna la o parte lovind-o cu cartea. Apoi se răsuci
pe călcâie și o luă la fugă, în timp ce fetele se întoarseră în apă,
râzând încântate. Ecoul le purta glasurile în depărtare.
 — Tania, vino să te scalzi cu noi! o chemă Marina. Am făcut doar
o glumă.
Tatiana se așeză la poalele unui pin, sătulă de vacanța de vară.
Gata, mă întorc la Luga, se hotărî ea. O să aibă grijă Blanca
Davidovna de mine până la întoarcerea Dașei.
Marina și Saika se stropeau în apele lacului, scufundându-se și
chicotind, în timp ce Tatiana le privea ursuză de la distanță.
Marina ieși la mal, ducându-se să ia un prosop, când Tatiana o
auzi pe Saika strigând din apă cu un glas ce nu părea înspăimântat,
dar nici calm. Timbrul grav cu care o strigă pe Marina o făcu pe
Tatiana să se ridice în picioare ca s-o vadă mai bine pe Saika. Fata
stătea în apă până la brâu, murdară de mâl și plină de alge.
— Marina! o strigă Saika din nou.
Verișoara ei, aplecată deasupra prosopului, se întoarse și începu
să țipe.
Auzindu-i țipetele, Tatiana o luă la fugă spre lac.
Când se apropie, văzu că Saika nu era plină de alge. Ci de lipitori.
Tatiana știa că în lacul Ilmen trăiau lipitori – lungi, grase și negre,
înarmate cu sute de dinți minusculi, cu care străpung pielea gazdei.
Se prind cu gura și cu anusul de victima lor și încep să-i sugă
sângele, eliberând o enzimă care împiedică cicatrizarea rănilor.
Lipitorile au între patru și opt milimetri lungime și un diametru de
șapte milimetri. Și îi acopereau trupul Saikăi din cap până în
picioare. Lipitorile pot suge o cantitate de sânge de două ori mai
mare ca greutatea trupului lor până să se desprindă, sătule, de pe
trupul victimei.
Marina țipa înspăimântată, căci fusese și ea mușcată de lipitorile
din lac. Fusese nevoie de-o săptămână de spitalizare și injecții cu
antibiotice să anihileze infecția ce se răspândise în abdomen.
 — Marina, încetează odată! spuse Tatiana, făcând încă un pas spre
mal.
Saika era acoperită de lipitori. Avea una chiar pe obraz. Și în părul
negru și încâlcit, Tatiana era convinsă de asta. Și, deși refuza să-și
imagineze tabloul, știa că avea lipitori și în părul pubian. Purtând
doar un maiou și niște chiloți albi, Tatiana ar fi vrut să se ducă să se
îmbrace mai bine. Între timp, cuprinsă de spaimă, Marina o luă la
fugă, strigând ca din gură de șarpe:
— O, nu! O, nu! Mama! Mama! Ce-o să ne facem?
— Doamne, Marina! murmură Tatiana.
— Tania, spuse Saika, încet, poți să mă ajuți? Te rog! continuă,
zâmbind. Îmi pare rău pentru cele întâmplate.
Auzind țipetele Marinei, mătușa Rita ieși într-un suflet din casă,
cu o privire la fel de înspăimântată ca vocea fiicei sale. Văzând însă
că Marina era teafără și nevătămată, nu-și oferi nici ajutorul, nici
simpatia. Se îndepărtă, vădit dezgustată, expresie care nu-i scăpă
nici Tatianei, nici Saikăi.
Și pentru a pune capac situației, Marina nici că-și găsi un moment
mai prielnic să vomite ce mâncase la prânz. Mătușa Rita îi sări în
ajutor, strigând îngrijorată:
— Te simți bine, draga mea? Scumpa mea… ce-ai pățit?
— Mătușă Rita, spuse Tatiana, îndreptându-se spre Saika, am
nevoie de niște sare și o cutie de chibrituri. Și de puțin iod.
Nu ceru vreun răspuns și nici nu așteptă vreunul. Mătușa Rita se
întoarse degrabă în casă, urmată îndeaproape de Marina.
— Tatiana, murmură Saika, nu vrei să te grăbești dracului o dată
până nu-mi sug și ultima picătură de sânge?
Își smulse o lipitoare de pe abdomen. Viermele se împotrivi și,
când Saika reuși să-l desprindă de pe piele, lăsă în urmă o rană
sângerândă.
 — Nu le smulge așa! spuse Tatiana. O să rămâi cu cicatrice.
Cuvântul le făcu să-și încleșteze privirile.
Tatiana făcu încă un pas spre lac.
— Ieși din apă și întinde-te pe jos!
Saika se supuse fără crâcnire.
Deschizând punga cu sare pe care i-o aduse mătușa Rita, Tatiana
presără un pumn pe trupul fetei. Saika se zvârcoli de durere;
lipitorile reacționară aproape instantaneu. Se zbăteau, încercau să se
târască, nimerind printre alte cristale de sare. Cuprinse în ghearele
morții, începură să elimine măruntaiele care se amestecau cu sângele
Saikăi și cu hirudina lor, o proteină anticoagulantă, albicioasă ca
puroiul. Când se desprindeau de pe trupul fetei, lăsau în urmă niște
răni mici, ca niște monede, pline de sânge.
La îndemnul Tatianei, Saika se întoarse pe burtă. Îi presără un alt
pumn de sare în păr, pe spate, pe fund și pe picioare. Dar nu toate
lipitorile cedau cu ușurință. Pentru cele îndărătnice, Tatiana trebuia
să recurgă la chibrituri. Trebuia să le dea foc.
Saika gemea încet.
Tatiana aprinse un chibrit și apropie flacăra de o lipitoare care, în
ciuda cristalelor de sare aplicate, continua să-i sugă sângele. Dar nu e
chiar atât de ușor să dai foc unei lipitori umede și vâscoase.
— Stai, Tania! îngăimă Saika, zvârcolindu-se.
Dar Tatiana nu putea să aștepte. Știa că lipitorile nu vor înceta să-i
sugă sângele până nu-și vor desprinde dinții din carnea victimei.
Pentru că multe refuzau încă să cedeze și fata pierdea tot mai mult
sânge, capacitatea ei de a rămâne conștientă se diminua cu fiecare
clipă care trecea. Dacă o lipitoare poate să sugă douăzeci de mililitri
de sânge la fiecare zece secunde, atunci…
Tatiana încercă să le desprindă cât mai repede cu putință. Un
vierme refuza cu încăpățânare să se desprindă; flacăra chibritului îi

Î
ardea degetele. Îl aruncă și aprinse altul, apropiindu-l și mai mult de
pielea Saikăi. În cele din urmă lipitoarea își dădu drumul, lăsând în
urma ei o rană cenușie ca o arsură. După ce-i desprinse alte douăzeci
de lipitori de pe picioare, Tatiana o întoarse cu fața în sus.
— Grăbește-te! murmură Saika. Dar nu-mi mai arde pielea cu
degetele!
— Flacăra chibritului îți arde pielea.
— Nu mă mai atinge! Ține flacăra deasupra lipitorilor și apoi
mergi mai departe! Nu-mi mai atinge pielea cu degetele!
Ușor descumpănită, dar calmă, Tatiana ținea chibritul aprins
deasupra lipitorilor care refuzau cu încăpățânare să cedeze; deși se
zvârcoleau în ghearele morții, continuau să-i sugă sângele Saikăi. Pe
spate avusese doar câteva. Poate nu le plăcuse „gustul” cicatricelor.
Nici ele nu se pot agăța de o piele moartă. Rănile deschise ale fetei,
presărate cu sare, începeau să se umfle și să capete o nuanță cenușie.
Nu mai gemea.
— Tania… îngăimă ea…între picioare…
Spre bucuria Tatianei, Saika își ținea ochii închiși, neputând astfel
să vadă repulsia ce i se citea pe chip. Ar fi vrut s-o cheme pe Marina,
doar era cea mai bună prietenă a ei, sau pe mătușa Rita. Poate chiar
pe unchiul…
— Tania! strigă unchiul Boris, ivindu-se deodată în spatele ei. Ce
s-a întâmplat?
— Lipitori, unchiule Boris, îngăimă Tatiana. Cred că am reușit să
desprind o mare parte din ele…
— Uite și acolo! îi spuse el, arătându-i părul pubian al Saikăi.
— Da, știu, răspunse ea. Numai alea au mai rămas.
Nu știa ce să mai spună sau ce să mai facă. Ar fi fost oare o lipsă
de tact să-i ceară ajutorul unchiului ei? Îi era cu neputință să atingă
cu mâna ei… Nu putea și nici nu voia să atingă părțile intime ale
fetei.
— Am turnat sare, dar nu vor să cedeze.
— Fă ceva, Tania! spuse Saika. Nu mai sta de vorbă!
— Ce vrei să fac, Saika? Nu pot să țin un chibrit aprins în zonele
alea.
— La naiba! ripostă fata. Ajută-mă să mă ridic în capul oaselor!
Unchiul Boris și Tatiana o ajutară să se ridice. Saika apucă o
lipitoare prinsă între picioare și o smulse cu mâna. Aceasta se
desprinse împreună cu un mănunchi de păr. Saika repetă figura,
smulgându-și altă lipitoare din zonele intime. Tatiana își feri
privirea. Nu și unchiul ei. În ochii căruia se citeau deopotrivă
repulsia și simpatia, împletite cu o încântare pe care nu putea să și-o
ascundă. La vederea unei fete care, deși murdară, umflată, rănită și
plină de lipitori, îi stătea goală în față.
Vădit stânjenită, Tatiana se ridică în picioare și se retrase câțiva
pași, cu chibriturile în mână.
— Dacă te descurci singură de acum încolo, mă duc și eu
înăuntru, murmură ea. Vrei să-ți aduc niște săpun? Poate și niște
iod?
— Nu, e în regulă, răspunse Saika, fără să se clintească din loc.
Tatiana nu insistă. Fără iod rănile se vor infecta, dar nu era
problema ei.
Mătușa Rita stătea la fereastră.
— Ce face unchiul tău? o întrebă ea.
— Nu știu, răspunse Tatiana, ducându-se să se spele la lighean.
Nu era nici minciună, nici răspuns echivoc. Chiar nu știa ce face
unchiul ei.
Răspunsul nu păru s-o satisfacă pe mătușa Rita, care deschise ușa
de la intrare și strigă cât o ținură puterile:
 — Boris! Ce faci?
Deși îl chemă de trei ori, Boris nu se grăbi să vină.
— Boris! strigă Rita, coborând treptele.
Când ajunse la zece metri depărtare, Boris se ridică în picioare.
Marina și Tatiana priveau scena de la fereastră.
— Tania, nu știu cum ai reușit s-o faci, îi spuse Marina. Am crezut
că o să leșini.
— De ce-ai crezut asta, Marinka?
— Pentru că eu sigur aș fi leșinat.
— Dar eu nu sunt ca tine.
— N-am văzut niciodată atâtea lipitori într-un singur loc,
continuă Marina, coborând glasul. Cum de nu și-a dat seama? Pe
mine m-a mușcat una singură și mi-am dat seama imediat.
— Nu te doare, răspunse Tatiana. Altfel lipitorile ar muri de
foame. Pe de altă parte, spatele ei brăzdat de cicatrice nu simte
durerea așa ușor.
O priviră pe Saika îndreptându-se spre lac, șontâc-șontâc, să se
spele.
— Nu-mi vine să cred că intră din nou în apă, spuse Marina. N-aș
mai intra niciodată în lac după o experiență ca asta.
— Am senzația că dacă s-ar ghida după acest principiu, mă
îndoiesc că ar mai face multe alte lucruri, nu crezi?
— Nu știu la ce te referi, răspunse Marina, evitându-i privirea în
timp ce se îndepărtă câțiva pași.
Tatiana închise ușa de la intrare, căci nu voia să audă cuvintele
amare pe care mătușa Rita i le arunca unchiului Boris.
— N-are decât cincisprezece ani și a fost atacată de lipitori! se
apără el.
— Și ce-are a face? Ce legătură are cu faptul că ai rămas
încremenit pe loc?
 — Am încercat s-o ajut.
— Sunt convinsă!
— Nu putea să se ridice în picioare.
— De ce s-ar fi ridicat când îi place să stea tăvălită pe jos?
— Rita!
Tatiana închise ușa, oftând adânc.
Conflictele păreau s-o însoțească la tot pasul. În sat, în pădure, pe
stradă, în râu, în lac… oriunde se ducea, drumul îi era presărat de
conflicte.
 Fiica „plivitorului”

Ploile nu mai conteneau.

Stăteau toate trei în pridvor. Turna cu găleata.
— Am auzit că vă duceți în fiecare an, după ce plouă, să adunați
ciuperci și afine în pădure, spuse Saika. Putem să mergem și anul
ăsta?
Avea fața umflată; era îmbrăcată cu hainele Marinei și stătea
înfofolită în pături.
— Dacă vrei, răspunse Marina.
— Da, vreau, vreau, spuse Saika, privind întinderea lacului. Cum
ajungem acolo?
— Cu barca. Vâslește Tania, răspunse Marina, cu o tonalitate
mândră în glas.
— Tot drumul până acolo? Să tot fie cam doi kilometri.
— Doi kilometri și jumătate până în adâncul pădurii, unde cresc
cele mai bune ciuperci. Vâslește tot drumul. Doar e regina lacului
Ilmen, nu-i așa, Taneșka?
De obicei, Tatiana se îmbujora de mândrie la gândul
performanțelor ei, dar astăzi era adâncită într-o negură de tristețe.
— Sunt doar doi kilometri, spuse ea.
— Cândva, am fost nevoită să merg pe jos vreo șaptezeci de
kilometri, zise Saika. Tu ai vâslit doi, eu am parcurs șaptezeci.
— O distanță imensă, Saika, răspunse Tatiana. Unde te duceai?
— Fugeam.
— Singură?
Saika păstră un timp tăcerea. Apoi continuă:
— Cum reușești să faci asta? Din tot ce m-ai putea întreba, cum de
reușești să-mi pui exact întrebările la care nu vreau să răspund? Ai
cumva un dar aparte?
 Stăteau toate trei, istovite, pe două canapele mici.
— Pui prea multe întrebări, continuă Saika. Sau, mai bine zis, pui
întrebări incomode.
— Nu știu la ce te referi, răspunse Tatiana, fără să pară, însă, deloc
uimită. Unde te duceai? Așa e mai bine?
— În Iran, răspunse Saika. Pe atunci, locuiam doar la vreo sută de
kilometri de graniță.
Tatiana încerca să surprindă printre rânduri, din tonalitățile
glasului, câte o fărâmă de adevăr.
— Când s-a întâmplat asta?
— Acum câțiva ani.
Saika avea acum cincisprezece ani.
— Eram condamnați, Tania. Dacă ai ști la ce mă refer, ai înțelege
ce vreau să spun. Dar nu pot să-ți explic. Marina înțelege.
— Da, înțeleg, răspunse ea. Aș vrea să mă simt și eu la fel de
osândită.
Osândită la treisprezece ani?
— Ce s-a întâmplat, așadar?
— Știi ce s-a întâmplat, răspunse Saika. Ne-a prins tata.
— Hai să nu mai vorbim despre asta, draga mea! spuse Marina,
mângâindu-i brațul. Hai să vorbim despre lucruri mai vesele! Cum
ar fi, de exemplu, traversarea lacului Ilmen.
— Da, da, mai bine să vorbim despre asta! exclamă Saika. Vin și
părinții tăi?
— Firește, răspunse Marina. Nimeni nu-și lasă copiii singuri în
pădure.
— Hmm! murmură Saika. Dar noi nu mai suntem copii. Până și
Tania are paisprezece ani. E de-acum o domnișoară. Doar că părinții
tăi nu se înțeleg prea bine în ultimul timp, Marina, continuă ea,
dregându-și glasul. N-ar fi rău să stea singuri o zi. Fără să ne aibă
prin preajmă. Ca să facă și ei ce fac adulții, adăugă, zâmbind.
— Nu ne vor lăsa niciodată să mergem singure! spuse Marina,
debordând de bucurie. Ce frumos ar fi!
— Lasă-mă pe mine să-i întreb! insistă Saika. În cel mai rău caz, ne
vor refuza. Nu-i așa, Tania?
— Habar n-am, răspunse ea, indiferentă. Eu oricum plec mâine
acasă. N-aveți decât să faceți ce vreți.
— Pleci acasă? De ce? întrebă Marina, cu glas strident. Mama știe?
— O să-i spun mâine.
— Nu, nu! Nu pleca! De ce vrei să pleci?
Tatiana o privi fără să-i răspundă.
— Hai, fii serioasă! exclamă Marina. Ne-am jucat doar cu tine, nu-
i așa, Saika? Ce-a fost, a fost.
— Ce-a fost, a fost prea mult, răspunse Tatiana. Și m-am cam
săturat.
— Eu sunt cauza, sări deodată Saika, pe un ton glacial. Nu m-a
plăcut niciodată, Marina. Ți-am mai spus-o, dar n-ai vrut să mă
crezi. Am încercat să-i devin prietenă, să stăm de vorbă, să ne jucăm.
Dar toate strădaniile mele au fost în zadar.
— Spune-i că nu e adevărat, Tania!
— Nu e vorba de asta, ripostă ea, încercând să evite răspunsul
cum putea mai bine.
— Hai, recunoaște că nu m-ai plăcut niciodată! insistă Saika.
— N-are nicio legătură cu tine. Plec acasă pentru că mi-e dor de ai
mei.
— Nu e adevărat. Nu faci decât să mă judeci, ripostă Saika.
— Discuția asta devine mult prea obositoare.
— M-ai judecat încă de la bun început, continuă Saika, ridicând
glasul. M-ai judecat pentru cicatricele mele și pentru felul meu
îndrăzneț de a fi. Mă judeci chiar și pentru formele apetisante ale
corpului meu. Mă judeci pentru că m-am încurcat cu un băiat mult
prea tânăr. Nu faci decât să mă judeci.
O vreme, Tatiana nu mai zise nimic.
— Spune-mi ce-a pățit băiatul cu care te-ai încurcat! murmură
apoi, rupând tăcerea. Știm ce-ai pățit tu, dar lui ce i-a rezervat
soarta?
Vorbea încet, dar cuvintele păreau la fel de răsunătoare ca
picăturile de ploaie ce cădeau pe pridvor.
— Ți-am povestit despre dreptatea azerilor. Și nu vreau să mai
vorbesc cu tine despre asta. Căci toate spusele mele mi le întorci
împotrivă.
Tatiana scoase doar un oftat ușor ca o boare de vânt.
„Căci din prisosul inimii vorbește gura”, murmură apoi.
— Vezi, Marina? sări Saika, aruncând păturile, roșie la față, cu
ochii scăpărând.
Tatiana se ridică și ea în picioare, calmă și palidă la față, cu
mâinile pe lângă ea.
— Ce te-a apucat, Tania? întrebă Marina, sărind de pe canapea.
Saika e oaspetele nostru!
— Mai taci din gură, Marina! ripostă ea. Nu e oaspetele meu. Nu
eu am invitat-o.
— Tania, Tania! spuse Saika, făcând un pas în spate. Cât de
simplist privești lucrurile! Lumea e un loc atât de complex, unde
dorințele și nevoile oamenilor se ciocnesc cap în cap. Încercăm cu
greu să-i descâlcim misterele și să-i pătrundem tainele ca să ne
trezim confruntându-ne cu o primitivă ca tine, care nu știe și nu
înțelege absolut nimic, continuă, clătinând din cap.
Tatiana păstră tăcerea. Ar fi putut să plece de-ndată. Și n-ar fi
ezitat s-o facă. Simțea, însă, că toată discuția asta nu era lipsită de
noimă. Nu în fața Marinei, cu inima ei generoasă, dar slabă de înger.
— De acord, nu știu nimic, răspunse ea. De ce te interesează
atunci ce cred? Chiar dacă nu te plac, ce-ți pasă? De dragul discuției,
să spunem că ai dreptate! Doar de dragul discuției. Să spunem că nu
vreau să mă joc și nici să vorbesc cu tine! Nu-mi plac secretele tale și
nici lumea ta contorsionată și falsă. Vorbim în termeni ipotetici,
Saika. Doar ca să-mi exprim punctul de vedere. Ce-ți pasă, așadar,
dacă nu te accept? Toți ceilalți copii din Luga se joacă cu tine. Ai
câștigat-o și pe Marina. Ideea e că nu-i poți câștiga pe toți. De ce te
interesează atunci ce cred eu despre tine?
— Nu mă interesează, răspunse Saika. Ești invidioasă pentru că
prietenii și fratele tău se joacă toți cu mine. De-aia nu mă agreezi.
Poate, dacă ai fi ceva mai interesantă, ai putea să-ți păstrezi prietenii,
Tania.
— Poate că ai dreptate. Dar te învârți din nou în jurul cozii. De ce
nu te bucuri că i-ai cucerit pe toți și se joacă numai cu tine? De ce nu
e suficient? De ce nu-ți ajunge Marina?
— Încetați, fetelor! interveni verișoara ei, venind spre Tatiana.
Încetează, Tania!
Tatiana ridică mâna s-o împiedice pe Marina să se apropie.
— N-ai niciun drept să mă judeci, Tatiana, spuse Saika.
— Nici n-am avut vreodată intenția s-o fac, ripostă ea. Vreau doar
să-ți spun un singur lucru: e treaba ta dacă vii sau nu să te joci cu
mine. Alegerea îți aparține. Dar dacă vrei să ne jucăm împreună, va
trebui s-o faci după regulile mele, nu ale tale. Asta-i tot.
— Și care sunt aceste reguli, Tatiana?
— Le știi prea bine. În primul rând, nu-mi place să fiu luată în
derâdere. Nici să-mi spui lucruri pe care nu vreau să le aud sau care
nu sunt adevărate. Și cu atât mai puțin să mă subminezi tot timpul.
 — Exact la asta m-am referit! Nu faci altceva decât să mă judeci
fără încetare!
— Nu te-am deranjat niciodată, continuă Tatiana, ignorându-i
reproșul. Nu te-am căutat și nici nu ți-am bătut vreodată la ușă. Te-
am ajutat de fiecare dată când am putut – și am făcut-o cu plăcere.
— Nu vrei cumva să-ți și mulțumesc pentru asta?! exclamă Saika.
După părerea ta, lipitorile au fost o pedeapsă binemeritată. Știu prea
bine ce-i în mintea ta, cu legile alea ale lui Newton! Am primit ce-am
meritat – asta crezi, nu-i așa?
Tatiana ar fi putut să protesteze. Sau măcar să nege ușor. Dar n-o
făcu.
— Și prin ce mecanism credeți voi, Yezidiții, că universul își poate
face dreptate în această privință? întrebă ea.
— Tania! exclamă Marina, icnind.
— Ce vrei de la mine, Saika? întrebă Tatiana. După cât o spui în
stânga și-n dreapta, sunt doar o prostănacă fără educație. Și atunci
de ce ai nevoie de confirmarea mea? De ce încerci să mă atragi în
anturajul tău? De ce nu te mulțumești să mă lași în pace?
Saika făcu deodată un pas înainte.
Fără să se retragă și fără să-și desprindă ochii de la ea, Tatiana o
înfruntă calmă, spunându-i cu răceală în glas:
— Ar trebui să fii recunoscătoare.
— Pentru ce anume?
— Că te-ai ales doar cu lipitorile din lac.
— Cum adică?
— Ar fi putut să fie și mai rău, continuă Tatiana, cu glas domol. Ai
fi putut să te trezești plină de viermi-vampir.
— Poftim?! exclamă Saika, făcând un pas înapoi, cu o privire
întunecată.
 — N-ai auzit de ei? O, da! Trăiesc pe fundul lacului. Sunt niște
viermi roșii din specia Glyceria. Au un bot lung, aproape cât trupul
lor. Și patru colți ascuțiți. Prevăzuți cu câte o glandă plină cu venin.
Imaginează-ți cum ar fi să te muște mii de asemenea viermi!
— Ești bolnavă, răspunse Saika palidă, făcând încă un pas în spate
până ajunse în pragul ușii.
— M-am săturat de tine, ripostă Tatiana și păși înainte. Știu foarte
bine cine ești, îi șopti apoi.
— Nu mă atinge! strigă Saika. Atingerea ta e mai otrăvitoare decât
mușcătura lipitorilor. Să nu care cumva să mă mai atingi vreodată!
Ești la fel de periculoasă ca viermii-vampir.
Ploaia încetase când Tatiana îi spuse mătușii Rita că voia să plece
acasă.
Unchiul Boris privi obosit când la soția lui, când la fiica sa.
— Marina, de ce vrea Tania să plece acasă? Ce i-ai făcut de vrea să
ne părăsească?
— Nu pleacă nicăieri! strigă Rita. Fratele meu n-o să mă ierte
niciodată dacă n-o să am grijă de fiica lui așa cum are el de a noastră
în fiecare an în august. Poate că, la un moment dat în viitor, va trebui
să-l rugăm să aibă din nou grijă de Marina. Ce-o să facem atunci?
Tania nu pleacă nicăieri!
— Ce-ar fi să te porți mai frumos cu ea? ripostă Boris. Poate că
atunci n-o să mai vrea să plece de la noi. De câte ori trebuie să-ți
spun ca să pricepi?
— De mii de ori! strigă Rita.
Ieșiră amândoi din casă, trântind ușile de la intrare și spulberând
tăcerea nopții cu strigătele lor.
Mai târziu în seara aceea, Marina se strecură în patul Tatianei de
pe hol.
 — Taneșka, murmură ea, luând-o în brațe, Saika își cere scuze
pentru cele întâmplate. Și eu îmi cer iertare. Te rog să nu pleci la
Luga! Te implor! Hai cu noi mâine în pădure! A plouat atât de mult
astăzi că vom găsi ciuperci la tot pasul. Am mers în fiecare an toți
trei împreună – eu, tu și Pașa.
— L-ai văzut cumva pe fratele meu pe aici?
— Mama așteaptă cu nerăbdare afinele și ciupercile noastre. Ca și
mama ta. O să ne facă o supă și o plăcintă delicioase. Și Dașa le
așteaptă la fel de nerăbdătoare. Știi doar cât adoră ciupercile.
Gândește-te măcar la ea! Îmi pare rău dacă te-am supărat.
— Da, m-ai supărat rău, răspunse Tatiana.
— A fost doar o joacă. O știi prea bine. Nu mai fi atât de sensibilă!
Hai cu noi! N-o să mai fac, promit! O să fii încântată să vâslești fără
Pașa.
— Nu sunt deloc încântată să fac ceva fără Pașa, răspunse Tatiana.
Ce vrei de la mine? Sunt obosită.
— Nu înțeleg de ce nu-ți place Saika, Tania, murmură Marina,
luându-i mâna într-a sa. E atât de simpatică și de versată…
— Cum o fi ajuns așa versată, Marina? A crescut prin tot felul de
ferme colective din Transcaucazia. A umblat cu caprele toată viața.
Duhnește a capră prin toți porii. Cum crezi că a căpătat atâta
experiență? Și de ce-mi vorbește așa? Iar tu stai și te hlizești auzind-o
cum îmi aruncă tot felul de răutăți.
— E simpatică. Dar tu n-ai cum s-o înțelegi, răspunse Marina,
chicotind. E o joacă de copii.
— Copiii cresc mai repede sub ochii Saikăi, ripostă Tatiana. Dacă
aș fi lăsat-o, m-ar fi atins într-o manieră indecentă, șopti ea,
înfiorându-se din cap până în picioare. Ți se pare o joacă de copii? I-
ai văzut cicatricele de pe spate? Și asta ți se pare o joacă de copii?
Ascultă bine ce-ți spun – ne ascunde ceva!
 — Las-o baltă! N-are nicio legătură cu noi, răspunse Marina.
— Foarte bine. Atunci, du-te cu ea în pădure! De ce ai nevoie de
mine? Duceți-vă să adunați împreună ciuperci și afine!
— Nu vreau să plec fără tine. Te rog, Tania!
Tatiana își frecă somnoroasă ochii, dorindu-și să fie acasă sau
oriunde în altă parte, unde să n-o mai găsească nimeni.
— Nu mai sta supărată pe mine, te rog! o imploră Marina. Vino cu
noi! O să ne distrăm de milioane. Părinții mei ne lasă să mergem
singure. Îți vine să crezi?
Tatiana mormăi în barbă.
— Accepți, așadar să vii cu noi? Și să fii drăguță?
— Bine, vin, încuviință ea, încrucișându-și brațele pe piept. Dar
nu promit că o să fiu și drăguță.
 Zborul printre stele

Tatiana adormi. Și înainte de ivirea zorilor, când aveau să

pornească toate trei spre pădurile de pe celălalt mal al lacului Ilmen,
se visă stând întinsă pe spate și privind cerul. Stelele se apropiau de
ea, tot mai strălucitoare. Voia să închidă ochii, încercând să se
ferească de strălucirea lor orbitoare, dar nu putea. Realiză deodată că
nu stelele se apropiau de ea, ci Tatiana zbura spre ele, cu brațele
întinse deasupra capului, cu chipul luminat și inima plină de viață,
în timp ce prin minte îi răsunau cuvintele Blancăi Davidovna: „În
ceașca ta de ceai văd laolaltă coroana și crucea, Tatiana.”
 Cartea a treia
DISENSIUNI
Desfaceți, iată, lanțul ierarhiei
Și scrâșnetul îl ascultați!

William Shakespeare – Trolius și Cresida,

Actul întâi, Scena a treia
(traducere de Leon Levițchi, Shakespeare,
Opere complete, Volumul 6,
Editura Univers, București, 1987)
 9
PLANUL CINCINAL
Cartea lui Pușkin

E o zi toridă de august din 1952. Tatiana, Alexander și Anthony

sunt la piscină. Alexander stă pe trambulină, legănându-și
picioarele, în timp ce Tatiana și Anthony se pregătesc să sară în apă.
E a patra cursă pe care o fac.
— Tania, mai dă-i o pauză! spune Alexander.
Numără până la trei și sar în apă. Anthony, care ia lecții de înot
mulțumită mătușii Esther (mereu dornică să facă ceva pentru el),
înoată bras pentru a ține pasul cu mama lui. Tatiana, îmbrăcată într-
un costum de baie galben, cu picouri, înoată de parcă ar avea aripi.
De această dată, Anthony ajunge în dreptul trambulinei cu o
jumătate de secundă înaintea ei și țipă de bucurie, apucându-l pe
Alexander de un picior. Tatiana îl apucă de celălalt.
— Ce e? îl întreabă Anthony, citind scepticismul pe chipul tatălui
său. Nu m-a lăsat să câștig. Am învins-o cu propriile-mi puteri.
— Da, fiule.
— Hai să vedem dacă tu te descurci mai bine! răspunde băiatul.
— Nu-l provoca pe tatăl tău, Anthony! intervine Tatiana. Doar știi
că nu-i place să fie provocat, adaugă cu un licăr vesel în ochi.
— Îți arăt eu ce înseamnă provocare, spune el.
Stau amândoi pe marginea piscinei lungi de cincisprezece metri.
Tatiana, zveltă și albă ca laptele, e pistruiată de soare. Alexander are
pielea ciocolatie, brăzdată de cicatrice lungi și vinete. E vânjos și bine
făcut. Nu pare ușor de învins de o femeie mignonă ca Tatiana, ce
abia îi ajunge până la cot.
Numără până la trei și sar în apă.
Anthony stă pe trambulină și o încurajează pe mama lui.
 — Ce s-a întâmplat, mormoloaco? o întreabă Alexander,
încetinind și întorcându-și capul spre ea. Ai picioarele ca de melasă?
Dar s-a pripit. Căci Tatiana i-o și ia înainte, lovind apa cu
picioarele și înotând cu aripioarele-i nevăzute. Alexander plonjează
înainte și se aruncă peste ea, prinzând-o în brațe și întorcând-o cu
fața spre el. Trișoare mică ce ești! Așa câștigi și la domino, îi spune apoi.
Tatiana țipă și i se zbate în brațe în timp ce el o strânge cu putere.
Anthony sare de pe trambulină între părinții lui și își salvează mama
din strânsoarea tatălui său.
Alexander se lasă pe vine, iar Tatiana i se urcă pe umeri. Se înalță,
ținând-o de mâini, apoi îi dă drumul. Ea se ridică în picioare pe
umerii lui și, cu o săritură perfectă, plonjează în apă. Unde ați învățat
figurile astea? întreabă Anthony, vădit impresionat. Iar tatăl, cu ochii
ațintiți asupra Tatianei, răspunde: în Lazarevo.
Tatiana îl învață pe Anthony să plonjeze în apă și să facă diverse
sărituri. Alexander pune capăt lecțiilor de înot când o vede sărind cu
spatele, gata să se lovească cu capul de trambulină. Le cere
amândurora să iasă din piscină, nu înainte însă de a o prinde în brațe
și, ținând-o de picioare cu capul în jos, pe spatele lui, sar amândoi în
apă – propria-i versiune de săritură cu spatele.
După masă, Alexander fumează, iar Tatiana joacă baschet cu
Anthony, apoi înoată amândoi în piscină, fără plonjări sau întreceri,
bucurându-se de liniștea serii încă toride.
— Ți-ai făcut un plan, Șura? îl întreabă ea.
— În genul celor cincinale? îi răspunde Alexander cu un zâmbet
pe buze, plutind pe spate.
— În genul cât mai am de gând să stau acasă fără să muncesc?
— Dar cine nu muncește? îi răspunde el. Cineva trebuie să aibă
grijă și de băiatul nostru. E în vacanță. El și Sergio au nevoie de o
bonă. De un șerif în jocul de-a hoții și vardiștii. De un bucătar care să
le pregătească prânzul în timp ce ei vânează șopârle, citesc benzi
desenate și înoată toată ziua în piscină. Am devenit o gospodină
modernă. Nu mă simt bine dacă la sfârșitul zilei nu mă șterg pe
mâini cu un prosop de bucătărie.
— N-are nicio importanță, îi răspunde Tatiana, cu glas tandru.
Poți să stai acasă cât vrei.
Alexander nu-i spune că, în urmă cu două săptămâni, fusese la un
interviu cu G.G. Cain. Avusese astfel prilejul să-i cunoască pe soția
lui, Amoret, și pe copii lor. Îi povestise lui G.G. totul de-a fir a păr –
despre război, despre Armata Roșie și despre Tatiana. Vorbiseră și
despre familia Balkman. Articolele din ziare îi știrbiseră grav
imaginea lui Stevie. Bill Balkman se văzuse nevoit să-și vândă
afacerea unei firme competitoare și să plece din Phoenix împreună
cu fiul lui, abia ieșit din spital. Nimeni nu știa unde se duseseră.
Amanda venise în lacrimi la Phoenix Memorial și îi povestise
Tatianei că Steve îi ceruse înapoi inelul de logodnă. Tatiana încercase
s-o consoleze.
— O să găsești pe altcineva, Mand. O să vezi că așa va fi.
— Pentru tine, e ușor s-o spui, Tania. Dar eu împlinesc douăzeci și
șase de ani luna viitoare. O să rămân fată bătrână.
După ce își depănase povestea în fața lui G.G., Alexander așteptă
să primească un răspuns. Când îl sună în cele din urmă, G.G. îl
invită la masă, spunându-i că analizase, împreună cu Amoret,
propunerea lui Alexander, dar ajunseseră la concluzia că nu îl
puteau angaja. „Ce bine ar fi fost dacă ai fi venit să lucrezi cu mine
acum trei ani când am vorbit prima oară! Ai fi fost un atu de
neprețuit pentru afacerea mea.” Acum însă… Da, e adevărat că, în
urma anchetei, se stabilise că era vorba de o crimă justificată, comisă
sub presiune în legitimă apărare. Da, era adevărat că Alexander era
căpitan de armată. Dar întreaga poveste crea o publicitate negativă.
Mica lui companie, condusă de familie, construia doar cinci case pe
an. Nu-și putea permite să facă greșeli, iar o poveste de acest gen se
putea dovedi de rău augur pentru afacerea lui. Conchise cu regret că
nu-l putea angaja. Și plăti masa.
Alexander nu-i spune, însă, Tatianei nimic din toate astea. Mai are
un plan de bătaie. O privește înotând, apoi îi strigă cu glas tare:
— Vreau să vindem pământul. Și să ne mutăm.
Tatiana se preface că nu aude. Continuă să înoate.
— N-am auzit ce-ai spus.
Alexander pornește după ea. Dar Tatiana înoată extrem de
repede. N-a văzut niciodată o înotătoare mai bună. Prinzând-o din
urmă, o întoarce cu fața spre el în timp ce Tatiana își trage cu greu
sufletul.
— Dacă mă ignori, o faci pe riscul tău.
— Dacă tu ești ăla care mă ignoră, habar n-ai ce te paște, șuieră ea.
Ți-am spus că nu vreau să-l vindem și cu asta basta.
Alexander își înfige degetele în coastele ei. Ea se zvârcolește în
brațele lui.
— Pot să-ți spun un singur cuvânt – șase sute de mii de dolari.
Tatiana încearcă să scape din strânsoarea sa.
— Bunicul meu, un geniu în matematică, m-a învățat că sunt șase
cuvinte. O știe până și fiul tău de nouă ani.
Și plonjează în apă. Trăgându-l de părul de pe picioare.
El o ridică la suprafață.
— Am putea să mergem în Napa Valley și să ne deschidem crama
pe care ți-o doreai.
— Nu, mulțumesc, bolborosește ea. De fapt, cred că n-ar fi rău să
beau mai puțină șampanie. Abia mai stau în picioare, adaugă,
zâmbind.
Ridicând-o pe umeri, Alexander o azvârle din nou în apă.
 — Bine, îți mai fac o propunere, dar e ultima, îi spune apoi, cu
răsuflarea întretăiată, prinzând-o din nou în brațe. Accept să ne
mutăm la New York. Poți să lucrezi din nou la NYU și să fii aproape
de Vikki.
De data asta, Tatiana se năpustește asupra lui, încercând să-l bage
sub apă.
— Ești în stare să-mi propui orice, spune ea, apucându-l cu
mâinile de gât.
— Vikki are nevoie de tine, zise el serios, aruncând-o în apă și
fugind din calea ei. E nefericită pentru că a fost nevoită să-l lase pe
Richter în Coreea. De dragul națiunii noastre, sper că e un soldat mai
bun decât s-a dovedit ca soț. Ce-o să facă Vikki singură la New York?
Are nevoie de tine. Apropo, ți-am pomenit cumva de șase sute de
mii de dolari?
Ieșind din piscină, Tatiana rămâne pe terasamentul de piatră, cu
răsuflarea întretăiată și mâinile în șolduri.
— Încetează! îi spune apoi. Nu ne mutăm nicăieri.
Are o talie de viespe, cu șolduri proeminente și apetisante, ca
două jumătăți de măr. Abdomenul plat îi este brăzdat de stropi de
apă, iar sânii îi tresaltă în timp ce încearcă să-și recapete suflul.
Alexander o privește din cap până în picioare. E cumplit de
ispititoare.
— Ca să-l citez pe marele nostru învățător și lider, tovarășul
Stalin, ce-i cu atașamentul ăsta de sclav pentru o bucată de pământ?
întreabă Alexander.
— Șura, timp de trei ani au tot încercat să ne convingă să-l
vindem. N-au reușit. Acum vrei să-l cedezi cu mâinile tale?
— Ai uitat ce s-a întâmplat la noi acasă? insistă el. La noi în casă,
Tania.
 — Nu, n-am uitat. Mi-aduc aminte în fiecare zi. Dar vrei să
renunți la nouăzeci de acri de pământ din cauza nebuniei unui
individ din Montana? E cadoul mamei tale, răspunde Tatiana. A
păstrat banii fără știrea tatălui tău așteptând ca într-o bună zi să te
întorci acasă și să-ți clădești o nouă viață. Pământul ăsta a stat ascuns
printre paginile Călărețului de aramă pe care mi l-ai dat acum
unsprezece ani, când ne plimbam prin Grădina de Vară.
— Ce e Grădina de Vară?
— Ai uitat că am împiedicat-o pe Dașa să ardă cartea, deși trebuia
să aprindem focul în timpul blocadei? continuă Tatiana, cu mâinile
în șolduri. Am purtat-o cu mine pe Drumul Vieții.
Se oprește, privind pentru o clipă soarele arzător al Arizonei.
— Am purtat-o cu mine prin toată Uniunea Sovietică. Ai venit în
Lazarevo după banii ăștia…
— De-aia am venit în Lazarevo?
— Banii ăștia, continuă ea neabătută, m-au ajutat să ajung în
siguranță în Suedia, de acolo în Anglia și, în final, în America. Și
acum, de fiecare dată când privești valea din Phoenix, trebuie să-ți
amintești că asta e viața pe care și-a dorit-o mama ta pentru fiul ei.
Vrei să sacrifici toate astea ca să te muți pe o casă plutitoare în
Coconut Grove?
— Cu toată sinceritatea, trebuie să-ți spun că mamei îi plăceau
bărcile, răspunde Alexander, după câteva clipe de tăcere.
Tatiana sare direct în brațele lui. Își încolăcește picioarele
împrejurul lui, îl cuprinde în brațe și îi spune pe un ton grav:
— Gata! Las-o baltă! Am închis subiectul.
Alexander pufnește în râs. Și o sărută cu patimă.
— Acum să revenim la lucruri serioase! De-a ce vrei să ne jucăm,
căpitane? De-a Marco Polo?
— Ce zici de Scufița Roșie? îi răspunde, numai un zâmbet.
 Tatiana își subție vocea și clipi galeș spre el.
— De acord. Ce brațe puternice ai, căpitane!
— Ca să te țin mai bine, draga mea; și o strânse cu putere.
— Dar ce mâini mari ai, căpitane!
— Ca să te apuc mai bine, draga mea, îi răspunde apucând-o de
fund și lipind-o de el.
— O, dar ce…
Anthony sare atunci în piscină, despărțindu-i.
Alexander îl prinde și îl bagă sub apă. Dându-i drumul, băiatul
ajunge în mâinile Tatianei, care îl bagă și ea sub apă. Când iese la
suprafață, amândoi îl iau în brațe și îi sărută chipul ud.
— Ani, vrei să ne jucăm de-a Marco Polo?
— Da, tati, răspunde Anthony. S-a făcut. Și de data asta n-o mai
urmărești doar pe mami.

Alexander mai are un plan de bătaie. Se teme să i-l înfățișeze

Tatianei, căci e ultimul as pe care îl are în mânecă. Dar actul de
proprietate al terenului poartă numele amândurora. Ca să-l
ipotecheze, are nevoie de semnătura ei. Va trebui să-și ia inima în
dinți și să-i descrie proiectul, dar se teme că nu-l va accepta; urăște
împrumuturile și creditele. Și știe că pământul e un subiect sensibil.
Nu va accepta să ipotecheze nici măcar zece acri pentru construirea
casei lor de vis.
După vreo două ore de șovăieli și exprimări bombastice, scăldate
din belșug în fum de țigară, Alexander reușește să-i înfățișeze planul
Tatianei.
Spre uimirea lui, ea îl acceptă din toată inima. Primesc un credit
ipotecar de op eci de mii de dolari pentru douăzeci de acri de
pământ, o cincime din teren. Alexander închiriază un sediu pe Main
Street din Sco sdale, obține autorizații de construcție din partea
asociațiilor comunitare din diverse cartiere ale orașului, își face
reclamă în ziare și își începe propria afacere sub numele de
Barrington Custom Homes. Totul datorită Călărețului de aramă al lui
Pușkin.
Între turele de la spital, Tatiana îl ajută din toate puterile.
Efectuează operațiunile financiare, ține contabilitatea, plătește
facturile și cumpără diverse produse pentru birou: articole de
papetărie, mobilier, telefoane și o planșetă de proiectare. Apoi,
împreună cu Anthony, îl ajută să zugrăvească și să decoreze biroul.
— Fără tablouri indecente, îi spune încântată Tatiana.
— Le dau jos când vii tu, replică Alexander.
 Forțele pieței libere

Știau că afacerea va demara lent. Pentru început Alexander

plănuia să se descurce de unul singur, fiindcă avea să construiască
doar o casă sau două. Voia să-și continue cursurile pentru a-și lua
diploma de arhitect, angajând și instruind în același timp oameni
care să îndeplinească criteriile unei mici afaceri. Tatiana avea să țină
contabilitatea, iar Alexander se va ocupa de toate celelalte sarcini.
Dar evenimentele survenite ulterior nu făceau parte din planul
lor. Alexander primi două telefoane în prima săptămână,
șaptesprezece în a doua și cincizeci și patru în cea de-a treia.
— Sunteți Alexander Barrington, căpitanul de armată, despre care
au scris toate ziarele acum câteva luni?
— Da, eu sunt.
Când veneau la birou, femeile îl priveau curioase în timp ce soții
lor, după câteva discuții legate de construcția casei pe care o
comandau, exclamau: „Spune-ne ce s-a întâmplat în noaptea aceea!
Ce poveste uluitoare!”
Vestea întâmplării cu iz eroic se răspândise pretutindeni în
Phoenix, în Tempe și-n Sco sdale.
Toată lumea din Sco sdale îl cunoștea.
Uite-l pe Alexander, cel care a ucis un om ca să-și apere soția și a scăpat
basma curată! șopteau oamenii când îl vedeau, alături de Tatiana și de
Anthony, plimbându-se pe Main Street. O priveau pe Tatiana pe
furiș, căci bărbații nu îndrăzneau să-și ațintească privirile asupra ei
în mod fățiș. Devenise aproape invizibilă pentru majoritatea
bărbaților. Pe cât devenise Alexander de vizibil. Toate femeile –
singure, măritate sau văduve – din Maricopa County își făceau drum
pe la biroul lui să-l vadă: Alexander, omul care își iubea atât de mult
soția încât nu ezitase să apese pe trăgaci ca s-o salveze.
 După ce dăduse anunțuri în ziare, oferind posturi vacante în mica
lui firmă de construcții, Alexander primi cinci sute de propuneri,
majoritatea de la femei. O lăsă pe Tatiana să organizeze interviurile.
Văzând că acestea erau conduse de soția lui Alexander, candidatele
își ascundeau cu greu dezamăgirea. Tatiana o recomandă pe Linda
Collier pentru postul de manager de birou, o femeie în vârstă de
cincizeci de ani, bine organizată, competentă și energică, iar postul
de femeie de serviciu i-l oferi Francescăi.
Atât Alexander, cât și Tatiana – dar și G.G. Cain, în detrimentul
său – subestimaseră fenomenul pieței libere cunoscut sub numele de
„creșterea temporară a cererii”, provocate de forțe ce nu pot fi
controlate de piață, precum vânzările de umbrele în anotimpurile
ploioase, vânzările de cherestea în timpul tornadelor – sau povestea
unui căpitan care ucide agresorul soției sale și-i salvează acesteia
onoarea.
Alexander se văzu nevoit să angajeze pe loc un arhitect și un șef
de echipă: pe Skip – pentru primul post, și pe Phil – pentru cel de-al
doilea. Skip era un tip molatic, care nu ieșea cu nimic în evidență,
dar avea un portofoliu strălucit. Phil, în vârstă de patruzeci și ceva
de ani, era mlădios și flexibil ca o rămurea de primăvară; purta
mereu niște blugi ponosiți și cămăși ecosez; nu vorbea prea mult, dar
cânta la chitară – spre încântarea lui Anthony; trăia cu aceeași femeie
de douăzeci de ani – spre încântarea Tatianei – și își cunoștea bine
meseria – spre încântarea lui Alexander. N-ar fi putut să construiască
mai mult de o casă pe an fără priceperea și eficiența lui Phil.
Preluând postul de manager de proiecte, Phil abordă lucrările de
construcție pentru patru case, în timp ce Alexander construia două,
ocupându-se în același timp de alte însărcinări: angajarea firmelor
contractoare, întâlniri cu clienții, ce necesitau foarte mult timp, și
conceperea, împreună cu Skip, a proiectelor de construcție. Linda îi
stabilea programările. Iar Tatiana se ocupa de contabilitate.
Subcontractorii și furnizorii săi vorbeau despre copiii și soțiile lor,
despre zile de naștere și vacanțe, despre banii pe care îi câștigau și îi
cheltuiau, despre sport și politică. Era o lume cu totul diferită dar, în
ciuda echipei cucernice de țiglari care lucrau ținând un șirag de
mătănii într-o mână și țiglele în cealaltă, Tatiana nu mai venea pe
șantier. Venea, în schimb, Alexander să ia masa acasă în zilele când
ea era liberă. Doar era șef acum, putea să facă ce voia. Lucrurile
mergeau pe un făgaș tot mai bun. Cum după prânz rămâneau mereu
singuri, intimitatea le era presărată cu dulci momente de iubire, apoi
cu răgazuri de odihnă. Alexander se întorcea de fiecare dată la
muncă purtând pe buze un zâmbet de fericire.

De Ziua Recunoștinței, Richter îi sună din Coreea, ascultând mut

de uimire întâmplarea cu Dudley din Montana.
— Asta ar face orice bărbat pentru soția lui, nu-i așa, Tom? îl
întrebă Alexander, terminându-și povestea.
— Depinde de soție, răspunse Richter, după un timp.
Îi ceru apoi lui Alexander o mică favoare. Unul dintre sergenții lui
tineri fusese rănit și se întorcea acum acasă; era din San Diego, dar
era dispus să lucreze oriunde; și îl întrebă dacă îi putea oferi vreun
post vacant. Alexander tocmai semnase contractele de construcție
pentru încă patru case și avea mult de muncă. Acceptă, așadar,
bucuros să-și ajute prietenul. În felul ăsta îl cunoscu pe Shannon
Clay.
Shannon, de nici douăzeci și doi de ani, plecase pe frontul din
Coreea pe 9 mai 1952, iar trei zile mai târziu fusese declarat dispărut
în acțiune. Împreună cu patrula lui de recunoaștere nimeriseră într-o
ambuscadă și pierduseră legătura cu cartierul general. Apoi, în timp
ce așteptau un elicopter de salvare, fuseseră angrenați într-o luptă în
timpul căreia Shannon își pierduse toți camarazii, iar el fusese rănit
la picior. Rămăsese timp de patru săptămâni pe teritoriu inamic,
ascuns în pădure, până să fie salvat de un alt elicopter care survola
zona. Dacă un om rănit reușise să supraviețuiască singur, timp de o
lună, în munții din Coreea, își spuseră Alexander și Tatiana, atunci
se putea descurca oriunde. Shannon șchiopăta ușor din cauza rănii
(mai avea încă un glonț în coapsă), dar era mereu politicos și
binevoitor. Și uluitor de harnic.
Alexander îl plăcu de la prima vedere, agreându-l și mai tare în
momentul în care, după o seară petrecută împreună, o auzi pe
Tatiana spunând:
— E minunat. Dar singur. Cunoaștem vreo fată nemăritată?
Alexander o întrebă dacă înțelesese bine tâlcul întrebării.
— Da, Șura, am spus noi. Noi.
Într-o zi, pe când Alexander și Shannon se aflau amândoi la birou,
Tatiana trecu să-i salute. Era însoțită de Amanda peste care dăduse
întâmplător în timp ce făcea cumpărături în Sco sdale.
Nici nu intră bine în biroul lui Alexander că Shannon se și ridică
de pe scaun, spunând:
— Tania, n-ai de gând să mă prezinți prietenei tale?
Cam fără tragere de inimă, Tatiana îi făcu cunoștință cu Amanda,
toată numai un zâmbet. Ca și Shannon. Două zile mai târziu, ieșiră
cu toții să ia masa la Bobo. Amanda îl plăcea pe Shannon – cine nu l-
ar fi plăcut, cu chipul lui binevoitor și cu ochii săi albaștri, învăluiți
într-o mantie de inocență? Shannon o plăcea și el nespus de tare.
— Ce părere ai despre noul nostru cuplu Shannon-Amanda? îl
întrebă Tatiana pe Alexander în seara aceea, în timp ce se spălau pe
dinți înainte de culcare.
— Hmm, murmură el, clătindu-și gura.
 — Ai îndoieli?
— Eu nu, îi răspunse, scuipând apa în chiuvetă. Dar Amanda cred
că are. El pare realmente îndrăgostit. Ea mai puțin, adăugă ridicând
din umeri. Femeile – cine să le mai înțeleagă?
— Dar de ce te miri? întrebă Tatiana, uitându-se în oglindă.
Shannon e un tânăr cuminte și la locul lui. Iar Amandei îi plac băieții
răi.
— Serios? o privi el pieziș. Și soția mea ce băieți preferă?
— L-a ales pe cel mai rău dintre toți, îi zâmbi ea în oglindă.
După prima lor întâlnire, Shannon și Amanda nu mai aveau
nevoie de Tatiana și Alexander. Se logodiră două luni mai târziu, în
martie 1953, cam în preajma morții lui Stalin (deși Shannon susținea
că evenimentele se desfășuraseră concomitent, nu ca o consecință –
spre deosebire de arestarea și executarea lui Lavrenti Beria). Se
căsătoriră în iunie, iar în luna martie a anului următor își țineau deja
în brațe primul prunc.
 Unde te uiți, dai numai de copii

Și nu doar pruncul Amandei venise pe lume.

Ce naiba se întâmpla în Phoenix? Oriunde se ducea – în piața
indienilor de pe School Road, într-un drive-in, la o cofetărie să ia o
înghețată sau în Apache Trail din Munții Superstition, Alexander
vedea pretutindeni prunci în cărucioare, gemeni sau copii care abia
învățau să meargă. Când juca fotbal cu Anthony în Sco sdale
Commons, se trezeau înconjurați de copii – băieței și fetițe, cu obrajii
bucălați și trandafirii, îmbrăcați în toate culorile curcubeului. În
cazarma din Yuma, unde stăteau o dată pe lună, vedeau „parcate” în
curte câte douăsprezece cărucioare. Ce întâlneau în orașele de la
poalele Munților Superstition? Prunci. Dar la muzeul Pueblo
Grande? Copii. Dar la Indian Museum? Bebeluși. Dar la National
Monument din deșertul Sonora? Alexander nu mai vedea nici
imenșii cactuși saguaro de atâția copii. Reprezentau subiectul
predilect al tuturor discuțiilor. Cine mai era însărcinată? Cine
născuse de curând? Cine avea al treilea copil? Când aveau de gând
să se mute într-o casă mai mare și câți copii plănuiau să aibă?
Alexander făcu din asta chiar un mo o pentru afacerea sa. Le spunea
oamenilor lui și potențialilor clienți că scopul lui era construirea
caselor la cele mai înalte standarde, dar într-un răstimp mai scurt
decât aveau nevoie pruncii pentru a deveni adulți.
— Gata! Mă ocup personal. Preiau problema în propriile mâini, îi
spuse Tatianei, singura femeie pentru care barza întârzia încă să
apară.
— În mâini? zâmbi ea. Poate că tocmai asta e problema. S-ar putea
să nu folosim partea anatomică potrivită.
Și Alexander se apucă de treabă la fel de serios, de neobosit și de
conștiincios cum făcea totul în viață. Și, timp de un an, făcu totul ca
la carte. Chiar încetă să mai fumeze în casă, spunând că fumul nu era
sănătos pentru plămânii ei afectați cândva de tuberculoză.
— E casa ta, îi răspunse Tatiana. Poți să fumezi unde vrei. Iar un
prunc nu se dezvoltă în plămâni.
Așteptau apoi cu nerăbdare să vadă ce avea să se întâmple. Dar
cum luna viitoare barza continua să întârzie, o luau de la capăt. În
timp ce așteptau vestea cea mare, înotau în piscina cu apă caldă în
nopțile de decembrie, sub cerul înstelat al deșertului. Uneori chiar
fără să mai încălzească apa.
Ascultau piesele lui Rosemary Clooney{44} și ale formației
Andrews Sisters și, în timp ce făceau dragoste în balansoarul de pe
pridvor, Alexander fredona melodia If I Knew You Were Coming, I
Would Have Baked You a Cake{45}.
În timp ce fredona The Song of the Volga Boatmen{46}, așa cum făcuse
în ținuturile din Belarus, Alexander pietrui o alee în fața casei, turnă
ciment pentru un teren de sport unde Anthony putea să joace
baschet cu copiii și construi un adăpost pentru mașini, să le ferească
de soarele dogoritor.
Printre acordurile melodiei The Russian Sailors’ Dance{47} pe care o
fredonase în drum spre lagărul de concentrare de la Majdanek,
Polonia, încercă să scape de cactușii cholla. Acele acestor cactuși
pătrund peste tot – în piele, în cauciuc, în mănuși și în tălpile
ghetelor; zboară și germinează, animați de spirite întunecate.
— Tațt, îi spuse Anthony, care îi dădea o mână de ajutor, suntem
în America acum. Ești ofițer în armata americană. Ar trebui să
cântăm The Ba le Hymn of the Republic{48} în timp ce ne luptăm cu
cactușii. Dacă nu-i știi versurile, o să te învăț eu.
Fredonând Varșavianka{49}, Alexander plantă palmieri și agave,
ridică straturi de cărămidă pentru florile Tatianei și făcu alei de
teracotă care șerpuiau printre plantele de yucca și de palo verde.
După amiezele se plimbau pe aleile lucrate de Alexander prin
vegetația luxuriantă din deșert. Florile de ocotillo și de opuntia, cele
aurii de Prosopis, cele stacojii de lupin și macii de deșert – toate
ofereau o priveliște de vis în grădina lor de vară de lângă munți. Iar
în valea ce li se întindea la picioare, comunitățile, presărate cu străzi
și cu felinare, cu piscine și cu terenuri de golf, cu case și clădiri
construite de Alexander, prindeau tot mai multe aripi.
Tatiana îl ținea de braț și îl privea cu nesaț în timp ce Alexander îi
vorbea despre proiectele caselor pe care le construia, despre
Shannon, despre Richter aflat încă în Coreea și despre francezii care
își dădeau viața în Dien Bien Phu{50}. Uneori, văzând-o cum îl
privește cu gura căscată și ochii ficși, retrăia imagini de mult apuse,
din vremea când se plimbau pe străzile și bulevardele din Leningrad
– el îmbrăcat în uniformă militară, cu pușca pe umăr, ea în uniforma
fabricii de la Kirov, cu părul în vânt – în prima vară petrecută
împreună, când războiul bătea la ușă.
Anthony cânta la chitară, învățând cântece mexicane de la
Francesca și piese rusești de la mama lui. Tatiana i le fredona, iar el le
cânta la chitară, stârnindu-i amintiri înecate în lacrimi. Seara,
Alexander și Tatiana se plimbau și stăteau de vorbă în acordurile de
chitară ale melodiei Corazon Magico sau ale marșului rusesc Nopțile
Moscovei.
Apoi făceau dragoste.
Și așteptau plini de speranță ca iubirea lor să dea roade.
 Anthony o vede pe mami sărutându-l pe Moș Crăciun

Tatiana tocmai ieșise din baie și stătea cocoțată în pat,

pieptănându-și părul, în timp ce Alexander făcea ultimele retușuri la
planurile noii lor case. Ținând un creion în mână, îi descria minuțios
proiectul: mai întâi planul vertical al clădirii, apoi interiorul, clădirea
din spate și, în final, bucătăria.
— E atât de mare! spuse Tatiana.
— Da, răspunse Alexander, casa o să aibă forma unei semilune
printre alei șerpuitoare, terenuri de sport și garaje.
— Îmi place cum arată.
— Intri pe niște porți aurite, zise el și o privi fix, în speranța că
imaginea porților îi va evoca amintirea unei grădini străjuite cu ulmi
și scăldate în apele unui râu.
Și nu se înșela. Privirea ei visătoare îi dădu de înțeles că revedea
aceleași imagini pe care și el le avea în minte. Planurile erau doar un
preludiu. Dând tacit din cap, Alexander continuă:
— Prin aceste porți pătrunzi într-o curte pătrată, turnată cu
travertin, în mijlocul căreia se va afla o fântână rotundă, străjuită cu
arbori de palo de fierro. De aici intri în casă – străbați bucătăria,
coridorul, camera de zi, camera copiilor, biblioteca și sufrageria
prevăzută cu o anexă. Frumos, nu-i așa?
— Cam cât de mare e sufrageria? întrebă ea, cercetând planurile
cu atenție.
— Șapte metri pe cinci. Cu șemineu.
— E mărișoară, remarcă ea.
— Trebuie să privesc lucrurile în viitor, răspunse Alexander,
vesel. Peste vreo trei generații, vom fi înconjurați de foarte mulți
copii. Uite – din bucătărie ajungi pe un hol prevăzut cu lucarne
pentru flori și un perete lung pentru fotografii și alte amintiri. Aici,
în stânga, sunt dormitoarele copiilor. Iar în dreapta, dormitorul
nostru matrimonial…
— Așa l-ai botezat? Dormitor matrimonial?
— Nu l-am botezat eu. Așa se numește. Mă asculți sau te gândești
la… ce nu trebuie?
— Nu pot să fac și una și alta? Gata, gata, te ascult, răspunse
Tatiana, afișând o mină serioasă. Ce-i ăsta?
— Un șemineu care va încălzi atât dormitorul, cât și baia
alăturată, spuse el. Iar asta de afară e o grădină cu ziduri de piatră,
care dă atât spre munți, cât și spre vale. O să îngrădesc și o să
amenajez un loc unde o să facem focul în aer liber.
— Îmi place șemineul din dormitor, șopti ea încă pieptănându-și
părul. Aș vrea unul și aici.
— Nu se fac șemineuri în case mobile, răspunse el. Podelele vor fi
din piatră de var, din lespezi de piatră, teracotă și lemn. Doar cea din
dormitorul nostru o să aibă mochetă peste tot, continuă zâmbind cu
gura până la urechi. Așa! Unde am rămas? O, da! O să construiesc o
terasă acoperită în spatele casei. Iar de acolo vei ajunge la piscină
printr-o curte interioară.
— E fantastic! exclamă ea.
— Băile vor fi albe, cum îți plac ție. La fel și bucătăria. Uite, vezi
blatul ăsta? E cel mai important articol din bucătărie.
— Chiar mai important decât șemineul dintre patul din dormitor
și cada din baie?
— Aproape, răspunse Alexander. Imaginează-ți blatul negru de
granit, care tronează în mijlocul bucătăriei! Aici o să ne faci de
mâncare. Și tot aici soțul și copiii tăi vor sta pe scaune înalte de bar,
se vor înfrupta din bunătățile tale, vor bea cafea, se vor certa, vor citi
ziarul, îți vor povesti întâmplările de peste zi și vor pune țara la cale.
Bucătăria va răsuna mereu de muzică și de glasuri.
 — Singuri în munți, murmură Tatiana.
— Da. Vom avea libertatea să țipăm după pofta inimii, să
plângem, să înotăm și să dormim. Ne vom bucura de intimitate și de
libertate.
— O, Șura! exclamă ea, cu glas tandru. E un vis atât de frumos!
Parcă îl și văd. Îl și ating. Imediat ce-o să rămân însărcinată, ne vom
construi casa de vis.
Subliniind nevoia imperioasă de intimitate, de vreme ce Anthony
creștea și începea să înțeleagă anumite lucruri, Alexander, care
schimba și modela de patru ani planurile casei, îi sugeră să înceapă
construcțiile de-ndată. Dar Tatiana refuză.
— Cine o să te ajute să faci lucrările de design interior? Podelele,
plintele, zugrăvirea camerelor, mobilierul… E o slujbă cu normă
întreagă. Ar putea s-o facă Amanda, dar ea nu lucrează. Iar eu nu am
cum să te ajut. Sunt ocupată până peste cap.
Alexander se uită în tăcere la schițele întinse pe cuvertura lor de
pat cu modele crem și stacojii.
— Poate că-n cele din urmă ar trebui să-ți faci ceva timp, zise într-
un târziu și o privi cu înțeles.
Îl privi și ea cu ochi plini de tandrețe.
— Șura, imediat ce voi rămâne însărcinată, renunț la muncă. Și o
să ne construim casa. De ce atâta grabă? îl întrebă, cu un zâmbet pe
buze. Avem tot ce ne trebuie acum. Tot, îi șopti. Cât și multă
intimitate.
Lăsând jos peria de păr, Tatiana își scoase capotul și se aruncă pe
pat, peste planurile casei. Dându-și capul pe spate și întinzându-și
brațele, murmură ademenitor:
— O femeie dezbrăcată te așteaptă acum în pat, cu părul răvășit,
cum îți place ție. La care tu răspunzi…
— Ai putea să te ridici, te rog, de pe planurile mele?
 Și mai trecu un an. Achitară împrumutul ipotecar, măriră salariile,
angajară alți oameni, petrecură sărbătorile împreună cu Esther și cu
Rosa, primiră cadouri și le făcură vizite lui Vikki și lui Richter, abia
întors din Coreea, organizară grătare duminicile, luară masa în oraș
în fiecare seară de sâmbătă și bătură Arizona de la un capăt la altul,
străbătând munții pe cai.
Remodelară bucătăria și cumpărară alte electrocasnice. Alexander
își luă diploma de arhitect.
În iarna lui 1954 au cumpărat primul televizor color. Și au prins
gustul filmelor văzute de-acasă: The Singing Cowboy{51}, Death Valley
Days{52}, I Love Lucy{53} și The Honeymooners{54}. Uneori, când se uitau la
televizor, stăteau, ca în Lazarevo, unul cu capul în poala celuilalt.
Alteori, Tatiana avea parte de sărutări mai dulci decât vinul, cum
spuneau versurile lui Marlene Dietrich.
În preajma Crăciunului din 1955, uitară să încuie ușa dormitorului
și Anthony le trecu pragul târziu în noapte. Venise fie pentru că
avusese vreun coșmar, fie pentru că melodia I Saw Mommy Kissing
Santa Claus răsuna mult prea tare la radio. Astfel, pe acordurile
piesei de Crăciun, Anthony, acum în vârstă de doisprezece ani, o
văzu pe mama lui stând dezbrăcată sub tatăl lui, și el complet gol, cu
mâinile și picioarele împreunate, mișcându-se într-un ritm straniu în
timp ce mama lui scotea niște gemete ca de durere. Făcu un zgomot,
iar Alexander, întinzându-se deasupra Tatianei ca s-o acopere, îi
spuse, fără să se întoarcă:
— Anthony…
Băiatul ieși, lăsând ușa larg deschisă.
Încercară să-și imagineze ce-ar fi putut să vadă. Pe de altă parte,
erau recunoscători că nu văzuse multe alte lucruri pe care n-ar fi
putut sub nicio formă să i le explice.
 — Nu crezi că e momentul să ne construim acum o casă? întrebă
Alexander.
— De ce? răspunse Tatiana. Poți să lași ușa descuiată într-o casă
nou-nouță la fel de bine cum ai lăsat-o și aici. Iar acum n-ar fi rău să
stai de vorbă cu fiul tău, Șura.
— Și ce-ar trebui să-i spun?
— Nu știu, Alexander Barrington. Va trebui să te descurci singur.
Sau vrei să vorbesc eu cu el cum a vorbit mama ta cu tine?
— Nu e aceeași situație, răspunse Alexander. Eu locuiam cu
familia mea într-un apartament comun, unde vecinul din camera
alăturată aducea târfe agățate din gară. Mama avea o
responsabilitate. Încerca să mă protejeze de riscurile sifilisului. Eu nu
cred că e cazul să-mi sperii băiatul; ce-a văzut în seara asta o să-i
ajungă toată viața.
A doua zi, Anthony se duse direct în camera lui și închise ușa,
fără să-și mai facă temele la masa din bucătărie și fără să mai stea de
vorbă cu Alexander. Când Tatiana se întoarse acasă, mâncară cu toții
împreună. Fără să-i arunce vreo privire, Anthony dispăru în
dormitor imediat după ce termină de spălat vasele. Refuză să joace
chiar și o partidă de baschet, în ciuda handicapului de zece puncte
oferit de Tatiana.
— Așa a făcut și de dimineață? întrebă ea.
— Da, răspunse Alexander. N-a vrut să vorbească cu mine nici la
micul-dejun. Încep să-l înțeleg pe tata. Mama îl tot îndemna să stea
de vorbă cu mine. La vremea respectivă, mi s-a părut hilar. De ce
oare nu mi se mai pare așa și acum?
— Mie da, răspunse Tatiana, împingându-l spre camera lui
Anthony. Du-te să stați de vorbă!
Alexander nu se clinti din loc.
 — Am brusc senzația că lecțiile părinților mei au fost complet
inutile. De ce-ar avea Ant nevoie de ele?
— Are. Nu mai căuta pretexte! Îmi tot spui că trebuie să te ocupi
de el. Hai, fă-o odată!
Alexander bătu, fără tragere de inimă, la ușă. Intră în cameră, se
așeză lângă Anthony pe pat, trase adânc aer în piept apoi îl întrebă:
— Amice, vrei să vorbim despre ceva anume?
— NU! răspunse băiatul.
— Ești sigur? insistă, bătându-l ușor pe picior.
Anthony tăcu.
Alexander începu să-i explice că, în anumite momente ale vieții,
adulții își doresc copii. Și pentru asta este nevoie de o îmbinare
strânsă ca cea dintre un cep și o crestătură din piesele de lemn. Iar ca
îmbinarea să fie perfectă, oamenii trebuie să facă anumite mișcări
(aici, analogia cu piesele de lemn nu se mai brodea dar, din fericire,
Anthony nu ceru detalii). Poate că aceste mișcări îl speriară pe
Anthony, dar nu avea de ce să se teamă, căci reprezentau însăși
chintesența vieții.
Ca răsplată pentru strădaniile tatălui său, Anthony îl privea uluit
de parcă tocmai ar fi aflat că părinții lui beau sânge ca vampirii în
fiecare seară înainte de culcare.
— Asta făceați? întrebă el, în cele din urmă, apoi, după o pauză:
Încercați să faceți un copil?
— Mmm… da.
— Ați mai făcut-o și înainte – ca să mă aveți pe mine?
— Mmm… da.
— Asta fac toți adulții când vor să aibă un copil?
— Da.
— Dacă mama lui Sergio are trei copii, înseamnă că părinții lui au
făcut asta… de trei ori?
 — Da, răspunse Alexander, mușcându-și buza.
— Tati, nu cred că mami mai vrea alți copii, spuse băiatul. N-ai
auzit cum țipa?
— Fiule…
— N-ai auzit-o? Te rog, tati!
— Bine, răspunse Alexander și se ridică în picioare. Mă bucur că
am avut discuția asta.
— Eu nu.
Când ieși din cameră, Tatiana îl aștepta la masă.
— Cum a mers?
— La fel ca între mine și tata.
— Sper că a fost mai bine, râse Tatiana. Tatăl tău n-a avut prea
mult succes.
— Fiul tău citește benzi desenate cu Wonder Woman, Tatia. Nu știu
cât de eficiente se vor dovedi lecțiile mele.
— Wonder Woman?
— N-ai văzut cum arată? clătină din cap Alexander în timp ce își
lua o țigară. Nu mai contează. O să înțelegi totul în curând. Ești de
acord, așadar, să începem lucrările la casă?
— Nu, Șura. Ai grijă doar să încui ușa data viitoare!
Și amânară construcția casei. Anthony, cu vocea în schimbare,
citea Wonder Woman, și se baricada în cameră de fiecare dată când
auzea melodia I Saw Mommy Kissing Santa Claus răsunând în toată
casa.
Deși lucrurile păreau să meargă bine, pe cerul nopții începeau să
se adune nori.

***

Tatiana și Alexander stăteau pe marginea piscinei. Radioul cânta,

Alexander fuma, iar Tatiana sorbea dintr-o ceașcă de ceai. Vorbeau
în șoaptă scăldați în lumina difuză a beculețelor aprinse de jur-
împrejurul piscinei. Vântul bate arareori noaptea în deșert și nici
acum nu bătea. La auzul unei melodii lente și triste, una dintre
piesele lui preferate, Alexander se ridică în picioare și făcu un pas
spre ea. Tatiana își ridică, șovăitoare, privirea spre el și puse jos
ceașca de ceai. Alexander îi întinse mâna și o ajută să se ridice apoi o
trase spre el. O cuprinse cu brațul în jurul taliei și-și împleti degetele
cu ale ei. Începură să danseze pe podeaua de piatră în acordurile
melodiei Nature Boy a lui Nat King Cole. Pe marginea luminată a
piscinei, Tatiana se contopi cu trupul lui, în pași ușori de dans, sub
cerul înstelat de decembrie și își rezemă capul de pieptul lui,
ascultând versurile deopotrivă cântate de Nat King Cole și îngânate
de Alexander despre ziua când destinul le împletise căile.
Ridicându-și privirea, Alexander revăzu imagini de mult apuse când
își surprinsese, stânjenit, părinții dansând lângă un hamac în
Krasnaia Poleana în urmă cu douăzeci de ani pe când avea doar
paisprezece ani, în 1935 – începutul sfârșitului. Avea să fie ultima
dată când își va mai vedea părinții atingându-se cu atâta tandrețe.
Clipind acum din ochi, Alexander îl văzu pe Anthony stând pe
pridvorul casei și privindu-și, cu aceeași stânjeneală, părinții care
dansau.
Pentru ultima oară?

Indiferent cu câtă pasiune dansau – și o făceau cu multă pasiune –

copilul întârzia să apară, iar orologiul bătea tot mai răsunător,
părând să-i întrebe ce rost aveau planurile unei case imense cu
grădini și fântâni, cu numeroase camere și dormitoare, de vreme ce
nu vor mai avea alți copii?
 10
TATIANA ȘI ASEDIUL LENINGRADULUI
Asistenta-șefă

Într-o seară de vineri din decembrie 1955, când Alexander se

întoarse de la muncă, împreună cu Anthony, Tatiana era deja acasă.
Purta o bluză mulată, crem, din bumbac, asortată cu o fustă neagră.
Așezase masa într-o atmosferă de sărbătoare, cu lumânări, muzică și
vin.
— Ce e mirosul ăsta îmbătător? întrebă Alexander, uimit.
— Umplutură cu bacon și praz! exclamă ea.
Când îl servi, se lipi cu gesturi tandre de el. Pregătise friptură la
grătar cu cartofi copți și umplutură cu bacon și praz, un adevărat
deliciu pentru Alexander.
— Ce-ai pus în ea?
— Praz. Și bacon, răspunse Tatiana râzând. Și crutoane din pâine
făcută cu mâinile mele.
— Firește.
— Câțiva morcovi tăiați, puțin usturoi, niște unt, zeamă de pui
fiert și puțin lapte – toate lăsate la cuptor timp de o oră. Mă bucur că-
ți place, dragule.
Dragule?
Ca desert, făcuse choux à la crème în sirop de ciocolată și ceai
negru rusesc. Alexander se simțea atât de sătul că nici nu se mai
putea ridica de la masă.
— Nu știu ce-ai făcut, tati, dar va trebui s-o faci mai des. Mami, a
fost delicios.
— Mulțumesc, scumpule.
Tatiana și Ant strângeau masa când Alexander întrebă:
— Ce-am făcut ca să merit acest festin?
 — Vreau să vă dau o veste uluitoare, răspunse Tatiana, cu
farfuriile în mâini. Ia ghiciți ce s-a întâmplat!
Alexander își ținu răsuflarea. Dă, Doamne, să fie…
— Am fost promovată!
— Poftim? o întrebă, cu răsuflarea întretăiată.
— Șura, am devenit asistentă-șefa la secția de urgență!
Alexander amuți.
— E minunat, mami, spuse Anthony după câteva clipe de tăcere,
uitându-se la tatăl lui. Felicitări!
Alexander nu spuse nimic. Acum înțelegea rostul bluzei mulate și
al festinului delicios.
— Nu te bucuri pentru mine? se încruntă ea ușor. Am primit și o
mărire de salariu.
— Ai acceptat deja?
— Le-am spus că trebuie să vorbesc cu soțul meu, dar… îngăimă
ea.
— Bine, o să vorbim, o întrerupse el, dând din cap, cu ochii ațintiți
asupra lui Anthony. Dar mai târziu.
Băiatul îi evită privirea.
— Dragule, am primit un salariu mai mare. Nu e grozav? îl
întrebă după câtva timp, stând amândoi în pridvor.
— Da, e minunat.
Alexander, fuma și se uita în altă parte.
— Șapte mii de dolari, continuă el. Tania, anul trecut, după plata
tuturor salariilor și a costurilor de exploatare, am obținut un profit
de nouăzeci și două de mii de dolari. Afacerea e extrem de
profitabilă. Nici nu putem face față cererilor de construcție.
Pământul nostru valorează acum zece mii de dolari acrul. Asta
înseamnă aproape un milion de dolari, în cazul în care nu mai știi să
socotești. Da, mă bucur că ți-a crescut salariul, dar… hai să privim
lucrurile și din altă perspectivă! Această creștere salarială vine la
pachet și cu mărirea orelor de muncă? întrebă apoi, după câteva
clipe de tăcere.
— Doar încă o tură, dragule.
Alexander păstră tăcerea.
— Doar patru zile pe săptămână. Tu lucrezi șase.
— Știu foarte bine câte zile lucrez, Tatiana. Cum va decurge noua
tură?
Tatiana tuși dregându-și glasul, fără să-l mai privească.
— O să lucrez lunea, miercurea, joia… apoi vinerea de la șapte la
șapte…
Se opri, adăugând repede:
— Tură de noapte.
— Poftim? Cred că n-am auzit bine.
— O tură de noapte. Vineri de la șapte seara până sâmbătă de
dimineață.
Văzându-i expresia de pe chip, continuă iute:
— Sâmbătă voi fi acasă, ca de obicei. Știu că trebuie să ajungem și
în Yuma, dar putem pleca direct de la spital sâmbătă de dimineață.
O să dorm în mașină. Totul va fi bine. Ne vom descurca. Îmi pare
nespus de rău, dar ca asistentă-șefa la urgență trebuie să lucrez în
cea mai aglomerată noapte din săptămână. Am o responsabilitate
imensă.
Alexander fuma, fără să spună nimic.
— Zilele de marți, de sâmbătă și de duminică vor fi libere,
continuă apoi, apropiindu-se de el. Toate celelalte asistente lucrează
cel puțin o zi din weekend…
— Ești și așa plecată de acasă paisprezece ore pe zi, trei zile pe
săptămână, o întrerupse Alexander. Asta înseamnă patruzeci și două
de ore! Miercuri ai ajuns acasă la opt și jumătate seara.
 — A întârziat Iris, încercă Tatiana să se scuze.
— Acum vrei să lucrezi și noaptea, continuă Alexander. O noapte
întreagă. Nu m-am dus la Las Vegas nici măcar o dată fără tine. Nici
la Washington DC. Și nici la Yuma. N-am petrecut nicio noapte fără
tine, nici măcar ocazional, și tu vrei să lucrezi cincizeci și patru de ore
în nenorocitul ăla de spital în fiecare săptămână?
— Dragule, ce pot să fac? răspunse Tatiana, cu glas implorator,
atingându-i brațul.
El și-l trase mânios. Ea se așeză în fața lui.
— Știu că nu-ți place munca mea. Niciodată nu ți-a plăcut. Dar
face parte din viața mea. Ăsta e aluatul din care sunt plămădită.
Trebuie să muncesc…
— Prostii! E alegerea ta, nu o necesitate.
— Pentru noi!
— Nu, Tatiana, pentru tine!
— Dar tu pentru cine muncești? N-o faci pentru tine?
— Nu. O fac pentru tine. Muncesc ca să-ți construiesc o casă de
vis. Muncesc pe brânci ca să-ți ușurez viața, pentru că și așa ai dus-o
greu. Muncesc ca să putem avea mai mulți copii; ca tu să stai acasă și
să-l iei pe Anthony de la școală, să-l duci la baseball, la clubul de șah
și la lecțiile de chitară; ca să-l văd făcându-și o trupă rock în garaj cu
Serge și cu Mary; iar tu să crești flori în curte. Muncesc ca tu să-ți
cumperi tot ce vrei, de la pantofi cu toc stile o și haine mulate la tot
felul de aparate electrocasnice. Ca să dai petreceri, să gătești și să te
întâlnești cu prietenele tale. Ca să ne faci pâine. Ca să n-ai nimic de
făcut – doar mâncare și dragoste cu soțul tău. Muncesc ca să-ți ofer o
viață de basm. Asta am făcut tot timpul – pe Deer Isle sau în
Coconut Grove, și asta fac și aici. Dar tu ce faci, Tatiana?
Vădit descurajată, făcu un pas spre el apoi se opri în loc și îi arătă
palmele, în gest de capitulare. Alexander își întoarse capul într-o
parte.
— Dragule, nu pot renunța la slujba mea.
— De ce nu? Oamenii fac asta tot timpul.
— Da, alții. Dar prea mulți oameni depind de mine. Și știi bine.
— Fiul și soțul tău depind și ei de tine, Tania. Ca și pruncii pe care
încercăm în zadar să-i avem.
— Îmi pare rău, murmură ea, cuprinzându-și abdomenul cu
mâinile. Știu, dar o să-i avem într-o bună zi. E doar o chestiune de
timp.
— M-am întors de aproape zece ani, răspunse el. Și a început să
ne cam sune ceasul.
Tatiana se îndepărtă, nesigură pe picioare. Alexander se ridică și
el de pe bancă.
— Uite care-i părerea mea! spuse el apoi, cu glas sumbru. Poți să
demisionezi sau nu. Să accepți sau nu promovarea. Dar dacă vei
accepta turele de noapte, o vom regreta amândoi – nu știu nici cum,
nici când, dar o vom regreta fără doar și poate. Ține cont de ce-ți
spun!
Și intră în casă fără să mai adauge altceva.
În pat, Alexander o lăsă să-i sărute mâinile. Stătea întins pe spate,
iar Tatiana se așeză, goală, în genunchi lângă el. Luându-i mâinile
într-ale sale, îi sărută degetele și încheieturile, așezându-i- le apoi pe
sânii fremătători. Însă când deschise gura să vorbească, Alexander își
retrase mâinile.
— Știu ce-o să faci, îi spuse el. Ai făcut-o de mii de ori. O să mă
atingi și o să mă mângâi. O să-mi șoptești cuvinte de iubire. O să-mi
spui că rănile mi s-au vindecat și totul va fi bine. Și o să-ți meargă –
căci ai reușit mereu să mă convingi că planurile tale nebunești au
sorți de izbândă. Așa ai făcut de fiecare dată – și atunci când te-ai
întors în Leningradul asediat de nemți, și când ai fugit în Finlanda și

Î
apoi în Suedia sau când te-ai întors la Berlin. Îți cunosc prea bine
pașii. Hai, dă-i înainte! O să fiu cuminte și ascultător. O să-mi spui că
turele de noapte făcute în fiecare vineri sunt de bun augur pentru
familia noastră? Așa cum m-ai convins să te las să rămâi în
Leningrad, deși voiam să te întorci în Lazarevo? Așa cum m-ai
convins să fugim în Finlanda, străbătând teritoriul inamic, deși erai
însărcinată? Hai, încearcă! Știu că o să reușești până la urmă. Și chiar
dacă nu vei reuși, tot o să faci ce vrei tu. Știi bine că nu trebuie să faci
turele de noapte și că cel mai nimerit ar fi să renunți la postul de
asistentă. Îți atrag atenția – acum și aici – că drumul pe care l-ai ales
ne va duce spre haos și iad. Dar alegerea îți aparține. Asta te
definește – simularea cumințeniei. Dar pe mine nu mă păcălești.
Cunoaștem amândoi aluatul de oțel din care ești plămădită și pe care
îl ascunzi sub inocența și înfățișarea unei fetițe ascultătoare.
Văzând că nu-i răspunde, Alexander o trase spre el și o așeză pe
piept.
— Ai fost mult prea îngăduitoare cu mine când m-am încăpățânat
să lucrez pentru Balkman, continuă, sărutând-o pe frunte. Ai tăcut
vreme mult prea îndelungată, dar am învățat din greșelile tale. Eu n-
am de gând să mai păstrez tăcerea – așa că îți spun de la bun
început: iei o hotărâre pripită. Nu vrei să vezi viitorul. Dar faci cum
vrei.
Așezându-se în genunchi lângă el, îi cuprinse bărbăția în palme și
începu să-l mângâie cu tandrețe.
— Da, murmură el punându-și brațele sub cap și închizând ochii.
Știi cât îmi place asta. M-ai făcut prizonier.
Îl sărută și îi șopti cuvinte duioase, spunându-i că rănile i se
vindecaseră, iar haosul – dacă nu avea să fie roz – putea fi măcar gri.
 Tatiana acceptă noul post. Reuși astfel să depună la bancă toți
banii câștigați de Alexander. Trăiau din salariul ei și le rămâneau
încă suficienți până la următoarea simbrie. Nu aveau pe ce să-i
cheltuiască. Alexander îi cumpără Tatianei o mașină nouă. Pentru că
își dorea una sport, îi luă un Fordthunderbird roșu – nou-nouț,
ultimul răcnet – cu care soția lui „să zboare” la spital pentru turele
de noapte.
Cheltuiau banii pe haine și încălțăminte. O iubitoare a modei,
Tatiana își cumpăra rochii de firmă, pantaloni capri, pantofi cu toc
înalt și lenjerie intimă de mătase. Îi cumpăra lui Alexander pantaloni
de armată și cămăși de vâscoză, lenjerie intimă și costume de in sau
de bumbac, care îi veneau de minune și pe care le purta când ieșea să
bea ceva cu prietenii în serile de vineri.
Anthony creștea, devenind, pe zi ce trecea, tot mai înalt, mai
inteligent, mai puternic și mai frumos. Nimic nu părea să-i stea în
cale. Învățând din propria-i experiență, Alexander încercă să-i
insufle fiului său, înzestrat cu o fire deschisă și sinceră, o ușoară
precauție și cumpătare când venea vorba de sexul opus. Îl îngrijora
viitorul lui Anthony – talerele balanței nu păreau deloc egale.
Când se plimbau cu toții împreună – eleganți și strălucitori (fiul –
un portret în miniatură al tatălui, iar Tatiana – întruchiparea
frumuseții desăvârșite), întorceau toate privirile. Clienții cărora
Alexander le construise casele îi opreau pe stradă, le strângeau
mâinile și le ofereau ceva de băut sau mici cadouri, ridicând în slăvi
frumusețea caselor și măiestria constructorului.
Trecuseră luni bune de când plănuiseră ridicarea casei lor.
Și de când încercau să mai aibă un copil.
Erau mult prea ocupați.
Alexander nu-și dădu seama când se schimbaseră lucrurile, căci
totul se petrecuse treptat ca erodarea stâncilor măcinate de apă;
realiză doar că, într-o bună zi, priveliștea uniformei de asistentă nu-i
mai stârnea simțurile, ci îi provoca un nod în gât.
 Bucătăreasa rusoaică

În serile de vineri Alexander avea grijă de Anthony, dar băiatul,

tot mai independent cu fiecare zi care trecea, voia deseori să petreacă
nopțile acasă la prietenii lui. Alexander începu să iasă și el în oraș, să
bea ceva cu băieții. Uneori se ducea acasă la Johnny să joace pocher.
Tânăr și singur, Johnny fusese angajat de curând șef de echipă.
Afacerea mergea ca pe roate și, după o zi grea de muncă, Johnny
voia să se relaxeze. Shannon și Skip, care îi însoțeau la jocurile de
pocher, plecau acasă la miezul nopții. Dar Johnny nu avea de ce să se
întoarcă acasă prea devreme, așa că ieșea în oraș împreună cu
Alexander și alți prieteni fără căpătâi.
În serile de vineri, Alexander se putea întoarce acasă la miezul
nopții sau chiar mai târziu. Odată se duse, împreună cu Johnny și cu
prietenul lui, Tyrone, la un club de striptease din centrul orașului și
se întoarse acasă la patru și jumătate dimineața, amețit de aburii
alcoolului. Casa era învăluită în tăcere. Anthony era la Francesca.
Nu-l aștepta nimeni. Nu-i reproșa nimeni că venise atât de târziu.
Nu-l întreba nimeni unde fusese. Acum, Tatiana îl trezea în fiecare
sâmbătă dimineață, murmurându-i la ureche: „Dragule, e ora opt,
trebuie să te duci la muncă. Trezește-te, somnorosule! Te-ai distrat
aseară cu prietenii?”
Într-o seară din vara anului 1956, Shannon și Alexander erau
amândoi la Maloney’s de pe Stetson Street. Skip se certase cu Karen,
soția lui însărcinată, și acum încerca să îndrepte lucrurile. Phil nu
ieșea niciodată fără Sharon. Iar Johnny plecase să facă noi cuceriri.
Alexander și Shannon vorbeau despre eșecurile din anul acela ale
echipei de baseball Boston Red Sox, despre bomba cu plutoniu,
despre noile construcții prevăzute cu adăposturi antiatomice și
despre conflictul israeliano-egiptean din Suez. Despre noile alegeri
prezidențiale ce urmau să aibă loc în curând, și despre șansele de
câștig ale lui Adlai Stevenson. Sau despre războiul civil din
Indochina, declanșat după înfrângerea Franței. Alexander observă
însă că Shannon părea adâncit în gânduri. Când îl întrebă dacă se
întâmplase ceva, Shannon evitase răspunsul, dar spre miezul nopții,
când trebuia să se întoarcă acasă, izbucni deodată, spunându-i lui
Alexander că nu-și imagina cum avea să rămână monogam tot restul
vieții.
— Omule, exclamă Shannon, n-o să-ți vină să crezi ce pretexte îmi
e dat să aud ca să nu mai facem sex – și asta după doar trei ani de
căsnicie! N-am auzit niciodată așa ceva. Îmi spune că, după aia, nu
mai poate să doarmă, iar a doua zi nu mai poate să facă treabă! Îți
vine să crezi așa ceva? Dacă îmi angajezi o menajeră, facem și sex. În
cazul ăsta, îi răspund, mai bine fac sex cu menajera!
— Bun, dădu Alexander din cap. Sunt convins că asta a rezolvat
problema.
Shannon continuă și mai încins:
— Sau mă-ntreabă: Cum poți să te gândești la sex când vezi ce se
petrece în Suez? Spune și tu, Alexander! Nu pot să fac sex din cauza
conflictelor din Orientul Mijlociu? Dacă pacea din regiune ar fi un
criteriu pentru sex, nimeni n-ar mai face absolut nimic!
Alexander izbucni în râs.
Împovărat de gânduri pe care nu le putea împărtăși altor bărbați,
Shannon îi povesti lui Alexander, într-un iureș de cuvinte, că relațiile
sale intime deveniseră nu doar sporadice, ci și rudimentare,
comparabile cu masturbarea.
— Îmi spune că trebuie să se trezească dis-de-dimineață, să aibă
grijă de copii. Și să termin mai repede. Nu trebuie să-mi fac griji
pentru ea, îmi spune apoi. Ea n-are nevoie de nimic.
 — Amanda e o soție grijulie, după câte se vede treaba. Nu înțeleg
de ce te plângi.
Shannon îi spuse că se simțea atras de alte femei, complet străine,
pe care le vedea pe stradă. Nutrea fantezii cu soțiile care veneau la
birou să discute despre case sau cu cele pe care le întâlnea pe șantier.
Cu vânzătoare de cosmetice, bibliotecare sau mame cu copii.
— Practic cu tot ce poartă fustă, admise Shannon, adăugând iute,
pe un ton grav: Nu cu infirmiere. Astea nu mă excită deloc. Mă atrag
tot atât de mult ca și bărbații.
— Foarte bine, sergent, zâmbi Alexander aprobator, bătându-l
prietenește pe spate și comandându-i încă ceva de băut. Dar nu știu
ce să-ți spun, omule. Ești terminat.
— O să rămâi în curând fără șef de echipă, pentru că o să fiu
arestat pentru fanteziile pe care le am cu alte femei. Toate cu
pulovere mulate și sutiene cu vârfuri ascuțite, cu fuste largi și cu
șosețele. Mă gândesc doar la portjartiere și jupe. Chiar și la corsete-
chilot, adăugă, coborând glasul.
— Nu, te rog! zise Alexander. La ăia nu! Nici că s-a inventat ceva
mai cumplit în întreaga istorie a modei feminine!
Portjartierele cu ciorapi din nailon și jartiere de satin, decupate la
șolduri, prin care se întrezăreau chiloții, reprezentau porțile
paradisului. Dar corsetele-chilot erau înspăimântătoare. Tatiana nu
avea nici măcar o pereche.
— Așa ți se par? întrebă Shannon, frecându-și fața încinsă. Mie mi
se par atrăgătoare. Vezi în ce ape mă scald?
— Da, omule, văd. În ape realmente tulburi.
— Cum reziști, Alexander? Femeile roiesc permanent în jurul tău.
Pari mereu distant, dar ele încearcă adesea să flirteze cu tine. Nu le
vezi? Nu-ți par atrăgătoare?
 — N-ai cum să nu le vezi, răspunse Alexander. Dar lucrurile stau
cu totul diferit în cazul meu, Shan. Eu am cunoscut tot felul de fete –
fără jartiere – înainte să mă însor. Acum, după ce m-am însurat, nu
mai am nevoie de sex, adăugă, râzând.
— Glumești, nu-i așa? întrebă Shannon, cu gura căscată.
— Da, răspunse Alexander, afișând o mină gravă.
Amândoi izbucniră în râs și, ciocnind paharele, le dădură pe gât.
Shannon îi spuse apoi că nu mai putea să îndure chinul căsniciei
sale.
— Așa o să fie mereu? Pentru totdeauna? O dată pe săptămână?
— De ce nu te-ai gândit la asta înainte s-o iei de nevastă?
— Dar Amanda era plină de pasiune înainte să ne căsătorim! A
știut cum să mă atragă – hai, peștișorule, mușcă nada!
— Da, ai dreptate, prietene.
Și Steve Balkman mușcase cândva aceeași nadă, își spuse
Alexander. Încercase să-l prindă și pe el în mreje s-o ia de nevastă.
Ticălosul avusese dreptate în privința asta.
— Alexander, Tania nu te-a tras pe sfoară? îl întrebă Shannon, pe
un ton voalat.
— Nu încă, îi răspunse, după câteva clipe de tăcere. Dar unele
femei rămân un adevărat mister. Cine știe ce ne rezervă viitorul?
— E și ea un mister?
— Da. Un mister desăvârșit.
— Cum împaci… lucrurile?
— Ce anume?
— Știi tu… răspunse Shannon, găsindu-și cu greu cuvintele. Știu
că îți place friptura. Cui nu-i place? Mușchiul la grătar e delicios,
dar… în fiecare seară? Nu tânjești uneori după vreun cheeseburger
în oraș?
 Alexander rămase un timp adâncit în gânduri, mângâind paharul
cu bere.
— Cred că trebuie să găsești o fată, răspunse el în cele din urmă,
care să-ți gătească un meniu cât mai variat, să nu te simți atras de
ispitele din oraș. Da, ai dreptate. Uneori, e greu să reziști tentației
unei gustări americane. Dar alteori nu-ți dorești decât un meniu
rusesc cu desert.
— Exact! exclamă Shannon. Am mâncat la voi acasă. Tania gătește
excelent!
Alexander dădu din cap, aprinzându-și o țigară.
— Și face de toate, continuă Shannon. Am mâncat fajita, lasagna și
mâncare rusească – bliniile ei sunt delicioase!
— Da, sunt specialitatea ei, încuviință Alexander. Le face doar cu
ocazii speciale. Dar ce zici de cartofii cu rom și bezelele pe care le-a
făcut de Ziua Recunoștinței? Și să nu uităm de meniurile cu banane
plantain! Cât am stat în Coconut Grove mi-a făcut tot felul de rețete
cu banane plantain. Numai asta am mâncat în fiecare zi, luni întregi,
zâmbi el și trase încântat din țigară. Face niște deserturi de te lingi pe
degete.
— O, da, la voi am mâncat cele mai gustoase prăjituri cu cremă,
tarte cu lămâie și choux à la crème.
— Shannon, nu mai vorbi de rețetele soției mele!
Își ațintiră amândoi ochii în paharele cu bere.
— Cred că mi s-a făcut foame, spuse Shannon. Am băut mult fără
să mâncăm nimic. Vrei să comandăm ceva de la bar?
Se uitară de jur-împrejur. Erau doar câțiva clienți, majoritatea
bărbați.
— O să mănânc acasă, spuse Alexander, întorcându-se la paharul
cu bere. Îmi lasă mereu ceva de mâncare înainte să plece la muncă.
Shannon îl privi insistent.
 — Omule, de ce nu-i spui că nu vrei să mai muncească? îl întrebă
apoi. E atât de simplu!
Alexander păstră un timp tăcerea, cu ochii ațintiți în pahar.
— Shannon, îi răspunse în cele din urmă, algoritmul motivului
pentru care Tatiana continuă să lucreze e atât de complicat că mi-e cu
neputință să ți-l explic după șase beri. Hai s-o lăsăm baltă!
— Cred că e cel mai bine, murmură Shannon, amețit de aburii
alcoolului.
Duminică, în timpul unei petreceri cu grătar organizate la ei
acasă, Tatiana aduse o tavă cu mâncare pe terasa de lângă piscină.
— Ce preferi, Shannon? îl întrebă ea. Am niște mușchi de vită, dar
am făcut și cheeseburgeri dacă vrei.
Shannon îi aruncă o privire îngrozită lui Alexander, care se
abținea cu greu să nu izbucnească în râs. Pe chipul Tatianei nu se
citea nimic.
Alexander veni după ea la grătar și, aplecându-se ușor, îi șopti:
— Ai fost răutăcioasă. N-o să-mi mai spună niciodată nimic.
Tatiana se întoarse spre el, dându-i o tavă cu cheeseburgeri și
chifle prăjite.
— Ba am fost chiar drăguță, îi răspunse ea. Spune-i că, atunci
când ți-e foame, îți dau să mănânci!
 „Cheeseburgerul” lui Shannon

Câteva luni mai târziu, Amanda o sună pe Tatiana la spital și o

rugă să se întâlnească. Tatiana ar fi vrut s-o refuze: munca de la
spital implica prea multă responsabilitate ca să stea la taifas, vorbind
vrute și nevrute, iar pauza de patruzeci și cinci de minute pe care o
avea la prânz prefera s-o petreacă de una singură ori împreună cu
celelalte asistente sau cu medicii curanți. Amanda părea însă atât de
abătută, încât Tatiana nu putu s-o refuze. Se întâlniră la un mic
restaurant de lângă spital, de pe Buckeye Street. Amanda îl luase cu
ea pe mezinul familiei, care dormea. Fiul ei cel mare rămăsese cu
bunica. Amanda ceru doar o cafea. Tatiana comandă un sandvici cu
bacon, salată și roșii, privind-o lung pe prietena ei. Aceasta avea
ochii umflați de plâns, era nefardată și aproape nepieptănată.
— Dacă-ți spun ce-am pățit, nici n-o să mă crezi.
— Hai, spune-mi!
— Shannon are pe cineva, izbucni Amanda, cu lacrimi în ochi.
— Nu se poate! Nu Shannon!
— Ba da. I-am găsit în buzunarul pantalonilor un bon de la o
cameră de hotel când i-am spălat rufele. În miezul zilei, Tatiana!
Înțelegi?
— I-ai spălat rufele în miezul zilei? întrebă Tatiana, după câteva
clipe de tăcere.
— În timpul programului. Când ar fi trebuit să fie pe șantier! Uite!
continuă Amanda, aruncând pe masă un bon de la Westward Ho.
— Hotelul ăsta e o pacoste, clătină Tatiana din cap. Ce ți-am spus
eu? Am bănuit de la bun început că e bântuit de rele.
— De-ar fi fost și el mai atent! continuă Amanda, printre lacrimi.
Dar am senzația că exact asta a și vrut – să aflu.
Tatiana îi luă mâna într-a sa.
 Amanda nu voia să mănânce. Tatiana era flămândă, dar Amanda
nu mai contenea să plângă. Nu era frumos să înfulece cu poftă când
prietena ei se îneca în lacrimi. Încerca s-o liniștească, murmurând
câte un „hmm”, cu ochii ațintiți asupra sandvișului cu bacon, salată
și roșii învelite în pâine prăjită.
— Nu știu ce să fac, spuse Amanda ștergându-se pe față. Ce-ar
trebui să fac?
— Ce-și dorește Shannon? întrebă evaziv Tatiana.
Nu credea că Amanda era pregătită să afle cum ar fi rezolvat ea
situația.
— Ce-a spus când l-ai luat la rost?
— M-a întrebat dacă am văzut cum arată căsnicia noastră în
ultimul timp. Îți vine să crezi? Mi-a reproșat că nu mă mai îmbrac
elegant și nici nu mă mai fardez. Și că nu mai vreau să… știi tu… iar
când o facem, nu mai are niciun farmec.
— O, Doamne! spuse Tatiana. Nu cred că a zis așa ceva. Și nu i-ai
răspuns că nu e adevărat?
— Nu! exclamă Amanda, printre lacrimi. Pentru că e cât se poate
de adevărat! Nu mă mai îmbrac elegant și nici nu mă mai fardez. Și
nu vreau să mai facem sex. Sunt obosită, am multă treabă, vreau mai
mult timp să citesc, am de făcut o mie de lucruri pe care nu le pot
amâna. Iar el vrea să facem sex tot timpul – de pildă, în fiecare
weekend! Fără excepție! Pentru numele lui Dumnezeu, Tania, nu
sunt prostituată de profesie! Nu pot s-o fac în fiecare weekend! Am
și alte responsabilități acum. Sunt soție, dar și mamă. Am doi copii
de crescut și o casă de întreținut. I-am spus că e absurd și istovitor
ce-mi cere. Și mi-a răspuns că, dacă s-a dus cu altcineva la hotel, e
numai vina mea. Pentru că port pijama în pat. Îți vine să crezi așa
ceva?
 — Da, e greu de crezut, răspunse Tatiana. Te culci îmbrăcată în
pijama?
— Tu și Alexander… aveți o căsnicie ideală. Spune-mi, pretențiile
lui Shannon nu ți se par absurde?
Tatiana tuși, dregându-și glasul.
— Ți-am mai spus și altădată – nu toate relațiile sunt la fel. Ce
unora li se pare corect, altora li se pare greșit. Trebuie să-ți găsești
propria zonă de confort.
— Shannon susține că sexul face parte din contractul nupțial. Că e
o obligație! Nu-ți pare ridicol?
Tatiana nu-i răspunse.
— Tania!
— Ești mult prea supărată acum, îi răspunse, la fel de evazivă.
Analizează lucrurile cu calm, vezi ce poți sau ce nu poți să accepți! Și
pornești apoi de acolo.
Se opri, apoi continuă:
— Dar Shannon are dreptate, Amanda. Cât, cum și când – asta va
trebui să hotărăști singură, dar faptul că mariajul trebuie să ofere
singurul lucru pe care nimic altceva nu-l oferă este indiscutabil.
— Crezi? întrebă Amanda, cu o privire încruntată și sceptică.
— Fără doar și poate.
— Dar în fiecare săptămână!
— Ți-am spus deja – trebuie să stabilești singură ce e rezonabil și
ce nu.
— Dar tu ce părere ai? Pretențiile lui nu ți se par realmente
absurde?
— Nu știu, draga mea. Și nu te amăgi cu ideea că am o căsnicie
perfectă! Nu e nici pe departe așa. E perfectă cum e și viața. E
adevărat, am avut parte de multe. Deseori amare, murmură cu
privirea în gol. Dar ne potrivim din multe puncte de vedere.
 — Și o dată pe săptămână nu e prea mult?
— Nu știu ce să-ți spun, îi răspunse, la fel de evaziv. Pentru tine, e
evident prea mult.
O dată pe săptămână! Parcă-l și auzea pe Alexander spunând:
Pijama în pat, poziția clasică și o dată pe săptămână! Ce muritor ar îndura
așa ceva?
— Pentru Shannon, în schimb, nu e.
Se așternu tăcerea preț de câteva clipe.
— Ce să fac, Tania? întrebă Amanda, iute. Nu vreau să-mi distrug
căsnicia. Mi-am dorit atât de mult să mă căsătoresc.
— Știu. Lasă-mă să vorbesc cu… Hai s-o luăm ușurel!
— Ce crezi că ar trebui să fac?
— În locul tău, Mand, n-aș mai purta pijama în pat.
 Botezul

Shannon nu o părăsi pe Amanda. Reușind să ajungă la un consens

și înlocuind pijamaua cu o cămașă de noapte, Amanda rămase
imediat însărcinată și aduse pe lume încă un copil.
În iunie 1957, Tatiana, Alexander și Anthony participară la botez.
Spre marea lui dezamăgire, Anthony primi misiunea de a avea grijă
de șapte copii sub cinci ani. Tatăl lui îi dădu ordine stricte.
Amanda îl întrebă pe Alexander dacă voia să țină în brațe fetița de
o lună, proaspăt botezată. El refuză politicos.
— Nu te teme! spuse ea. Nu se sparge.
Atingându-i ușor căpșorul, Alexander refuză din nou.
Tatiana interveni iute, arătându-i ceva pe bufet. Amanda nu avea
de unde să știe că Alexander nu ținuse niciodată un prunc în brațe.
După masă, invitații stăteau cu toții în sufrageria lui Shannon,
bând cafea și mâncând tort, când Karen, soția lui Skip, spuse
deodată:
— Știți că, în afară de Tania, nu mai cunosc nicio femeie care să
activeze în câmpul muncii?
Femeile de la masă întâmpinară comentariul cu șoapte și
bâiguieli. Bărbații se uitară la Alexander, apoi își ațintiră ochii în
farfurii. Tatiana își împleti privirea cu cea a lui Alexander, care o
întrebă din ochi: Te descurci singură?
Da, Șura, mă descurc.
— Ei bine, Karen, răspunse ea, lăsând jos furculița și împletindu-și
degetele, nu sunt singura infirmieră din spital. Mai sunt alte o sută
nouăzeci și patru. La școală, Anthony are numai profesoare. La
bibliotecă, lucrează numai femei. La raionul de cosmetice de la
Macy’s, sunt numai vânzătoare. Poate motivul pentru care nu mai
cunoști alte femei angajate în câmpul muncii îl constituie faptul că
profesia lor le ocupă tot timpul.
Oaspeții îi întâmpinară răspunsul cu proteste înfundate, urmate
apoi de o tăcere apăsătoare. Păreau cu toții – inclusiv Alexander –
preocupați de feliile de tort.
— Da, dar câte dintre ele sunt măritate, ca tine?
— Niciuna nu e măritată ca mine, răspunse Tatiana, cu ochii
ațintiți asupra lui Alexander. E adevărat – majoritatea sunt văduve
sau necăsătorite. Unele – mai în vârstă. Altele – mai tinere. Dar toate
sunt femei, Karen.
— Da, știu, dar nu mi-aș dori să lucrez vreodată ca infirmieră.
Pare atât de dezgustător, spuse Karen, cu glasul și chipul încărcate
de repulsie. La ce secție lucrezi? La triaj? Sau la recepție?
— La secția de terapie intensivă.
Nu-i așa, Șura? ar fi vrut să-l întrebe. Alexander stătea cu ochii
pironiți în palme. Îți amintești, nu-i așa, că te-am salvat din apele
înghețate ale Nevei în toiul bătăliei pentru Leningrad și te-am îngrijit
la terapie intensivă?
— Cred că vezi multe lucruri sinistre, spuse Karen.
— De-a lungul timpului am văzut numeroase lucruri pe care mi-
aș fi dorit să nu le văd, răspunse Tatiana, privindu-și mâinile
împreunate pe masă.
— Câte ore lucrezi?
— Cincizeci.
— Cincizeci!
Nu le venea să-și creadă urechilor.
— Mi-e greu să-mi imaginez că-ți mai rămâne timp și pentru
treburile casnice, spuse Karen. Cine mai gătește la voi acasă?
— Eu.
— Cine face curățenie?
 — Eu.
— Cine spală rufe?
— Tot eu.
Fetele fluierară admirativ. Apoi se așternu tăcerea.
— Da, dar cine mai face copii, Tania? întrebă Amanda.
Tatiana nu spuse nimic; se uită la Alexander care continua să-și
studieze mâinile.
Anthony intră în clipa aceea în sufragerie, strigând cu glas
puternic și mânios:
— Mai lăsați-o pe mama în pace! Muncește cât toate la un loc! În
timp ce voi stați la taclale, ea îngrijește bolnavi și muribunzi. Asta
face ea pe când voi stați și-o judecați în fața unui pahar cu sifon și
înghețată. E deopotrivă mamă și infirmieră.
— Amanda, îți fac cunoștință cu băiatul meu, spuse Tatiana,
arătându-i-l pe Anthony. Ți-l mai amintești, nu-i așa?
— Iar tu știi prea bine unde ai fi fost acum, continuă băiatul,
întorcându-se spre tatăl său și țintuindu-l acuzator cu degetul, dacă
n-ar fi fost asistentă la Crucea Roșie.
— Anthony! Ajunge! interveni Tatiana.
— Nici pe departe!
Alexander se ridică de la masă și îi aruncă lui Anthony o privire
atât de sumbră și de amenințătoare, încât băiatul tăcu de-ndată și
fugi din cameră. Cerându-și iertare, Tatiana se duse după el. Plecară
apoi acasă.
În mașină, nimeni nu mai spuse nimic, dar acasă, Anthony
spulberă tăcerea. Nici nu intrară bine pe ușă, că băiatul răbufni
mânios, încercând cu greu să păstreze tonul scăzut al glasului.
— Tată, nu înțeleg cum ai putut să stai cu mâinile în sân fără să
spui nimic.
— Anthony! strigă Tatiana. Du-te în camera ta!
 — Nu! se împotrivi băiatul ridicând glasul.
Alexander îl plezni peste gură cu dosul palmei.
— Să nu te mai aud vreodată că ridici vocea la mama ta! îi spuse el.
— De ce nu? Tu de ce o faci?
Intervenind între ei, Tatiana îl apucă pe Alexander de brațe,
spunându-i încet:
— Nu. Încetează chiar acum!
— Tu îmi spui mie să încetez? protestă Alexander. Nu-l auzi cum
vorbește?
În spatele ei, prinzând deodată curaj, Anthony ripostă din nou:
— E numai vina ta, mamă. Îi accepți orice – absolut orice! Dacă
țipă la tine, nu zici nimic. Nu mișcă un deget când te atacă alții – și
iar nu zici nimic.
— Anthony! strigă Alexander.
Tatiana își înfipse unghiile în brațele lui, știind că nu va putea să
scape din strânsoare fără s-o înlăture cu violență. Spera, însă, că se va
abține în fața fiului lor.
Și nu se înșelă. Reușind să se relaxeze încet-încet, Alexander își
ridică brațele în aer și, apucând-o de umeri, o privi și-i spuse încet:
— Îți vorbește așa pentru că i-ai permis s-o facă. I-ai dat mereu
frâu liber. Dar eu n-am de gând să las lucrurile așa. Acum dă-mi
drumul!
Anthony îi urmărea cu sufletul la gură.
— Ce dracu’ te-a apucat? îl întrebă apoi. De câte ori trebuie să-ți
spună mama ta să nu te mai bagi în treburile noastre? N-ai decât să-
ți verși nervii pe mine, dar cum îndrăznești să-i vorbești așa mamei
tale?
— A, acum înțeleg! răspunse băiatul, coborând glasul, cu chipul
brăzdat de lacrimi și cu mândria rănită. O aperi pe mama doar în fața
mea!
 Tatiana se întoarse iute spre Anthony.
— Tatăl tău are dreptate – depășești orice limită! și-l împinse apoi
pe hol spre camera lui. Încetează! îi șopti trântind ușa.

Anthony nu-i auzea pe părinții lui certându-se. Era convins că va

auzi țipete și certuri, dar casa era învăluită în tăcere. O jumătate de
oră mai târziu, ieși din cameră. Ușa dormitorului lor era deschisă.
Ieșind în pridvorul din spate, îl zări pe tatăl lui stând pe bancă. O
ținea pe Tatiana în poală, iar ea îl strângea în brațe. Aveau fețele
lipite. Se legănau ușor. Anthony tuși. Alexander se opri din legănat;
stând cu spatele, Tatiana își aranjă bluza. Anthony le spuse că avea
nevoie de semnătura lor pentru o excursie cu școala.
— O să vină mama ta imediat. Du-te în cameră! îi răspunse
Alexander fără să se întoarcă.
Anthony intră în casă.
Puțin mai târziu, văzu deschizându-se ușa dormitorului. O
aștepta pe mama lui, dar în prag se ivi Alexander. Îi semnă
formularul pentru școală, apoi se așeză pe marginea patului.
Anthony strângea din buze. Nu putea să vorbească cu el. N-ar fi
putut să vorbească nici cu mama lui, dar putea măcar să plângă pe
umărul ei, să țipe la ea și să-i arunce cuvinte tăioase. Cu ea, putea să
facă ce vrea. Nu și cu tatăl lui. Își stăpânea însă cu greu mânia.
— Ce-ai pățit? îl întrebă Alexander. Hai, spune-mi ce-ai pe suflet!
— Nu înțeleg cum de nu poți s-o aperi, tată, răspunse Anthony pe
un ton cât mai calm cu putință. S-au purtat urât cu ea. Parcă Amanda
era prietena mamei…
— E mai slobodă la gură, răspunse Alexander. Mami o cunoaște
bine pe Amanda și nu așteaptă prea multe de la ea.
Tăcu câteva clipe, apoi continuă:
 — Știi că nu ne place să facem paradă cu viața noastră. O știi
foarte bine. Ești fiul meu, dar n-ai decât paisprezece ani. Eu și mami
suntem adulți, iar viața ne pune deseori în situații pe care nu trebuie
să le explicăm nimănui – nici ție, nici prietenilor.
Aplecându-se apoi deasupra fiului său, adăugă încet:
— Dar știi că, atunci când are într-adevăr nevoie de cineva care s-
o apere, nu preget s-o fac.
— Am crezut că în seara asta chiar avea de protecția ta, îl privi
Anthony fix.
— Nu, spuse Alexander, dându-i la o parte părul de pe frunte, în
seara asta, mămica ta leoaică s-a descurcat de minune singură. Nu-ți
mai face atâtea griji! Ești bărbat și fiul unui soldat. Trebuie să înveți
să-ți stăvilești emoțiile, amice.

Mai târziu veni și mama lui. Închise ochii în timp ce Tatiana îl luă
în brațe și-i șoptea cuvinte pline de tandrețe: Ești un băiat bun,
Furnicuțule. Ai fost mereu un băiat protector și grijuliu, cu un suflet
frumos și generos. Anthony izbucni în plâns, iar Tatiana îi șterse
lacrimile.
Afară, se așeză din nou pe genunchii lui Alexander și îl sărută,
încercând să șteargă tristețea serii.
Alexander stătea cuibărit la pieptul ei. În aerul nopții, fumul
țigării se ridica deasupra lor.
— Vreau să te întreb ceva… spuse el în cele din urmă, încercând
să ascundă tremurul glasului. Ai putea să-mi explici, în așa fel încât
să înțeleg și eu, de ce tocmai noi doi, după toate partidele noastre de
iubire, nu reușim să concepem un copil?
Tatiana gemu ușor, cu ochii ațintiți în gol, tremurând din cap până
în picioare.
— Șura, dragostea mea… îi răspunse, cu glasul frânt. Îmi pare atât
de rău. Probabil că ceva nu e în regulă.
— Asta e evident, răspunse Alexander, cu privirea pierdută în gol.
Tatiana îl privi stăruitor. Apoi i se ridică din poală.
 Uniunea Sovietică și creșterea natalității

Era o altă seară de vineri.

Alexander nu se duse, însă, să joace pocher, să bea cu băieții și
nici să frecventeze cluburile de striptease din centrul orașului
împreună cu Tyrone și cu Johnny. Rămase acasă cu Anthony. Jucară
baschet, mâncară friptură înăbușită la cuptor, merseră la cinema,
mâncară înghețată și jucară domino ca să-și perfecționeze abilitățile
și s-o bată pe Tatiana. Apoi Anthony adormi.
Era ora trei dimineața.
Purtând doar o pereche de boxeri negri, Alexander stătea pe
canapeaua din sufragerie, cu picioarele întinse până la televizor, cu
capul dat pe spate, cu brațele pe lângă corp, cu ochii ațintiți în tavan
și o țigară arsă între degete.
Nu puteau să conceapă un copil pentru că amândoi trăiau în
trecut.
În 1946, în Statele Unite, se născuseră două milioane de copii. În
1947 și 1948, veniseră pe lume trei milioane de prunci și încă patru
milioane în fiecare an între 1948 și 1956. Femeile rămâneau
însărcinate de la primul „strănut”. Nu și cele din Uniunea Sovietică.
Și asta deoarece soții lor se aflau în Siberia împreună cu alți două
milioane de repatriați trimiși de aliați înapoi în țară. Soldații care nu
muriseră în război se aflau în lagărele de muncă din Kolîma, Perm-
35, Aykhal sau Arhangelsk. Cine să mai clădească Uniunea
Sovietică?
Așadar, în timp ce Anglia, Franța, Germania, Japonia, Italia,
Austria și, mai ales, Statele Unite se bucurau de o explozie
demografică în decada de după război, Uniunea Sovietică se
confrunta cu o scădere dramatică a populației. Cum era posibil așa
ceva? Unde erau bărbații?
 Aceștia – fie tineri, fie bătrâni, fie sănătoși, fie bolnavi – se aflau cu
toții în Magadan{55}. Douăzeci și cinci la sută dintre bărbații apți de
muncă erau în lagăre. Cei nevolnici, bolnavi sau mutilați erau de
mult oale și ulcele. Dacă, în Statele Unite, veteranii întorși acasă fără
brațe puteau încă să procreeze, majoritatea veteranilor sovietici,
schilodiți de război, pieriseră uciși de lipsa penicilinei.
Pentru a crește rata natalității, guvernul sovietic oferea periodic
amnistii prizonierilor din gulag. Pentru că nici această măsură nu se
dovedea suficientă, interzise avortul. Cum acesta era singurul mijloc
de contracepție pentru femeile din Uniunea Sovietică, liderii de la
Kremlin își imaginau că, fără avorturile practicate în spitale, va avea
loc o explozie demografică.
Dar se înșelară. Se văzură astfel nevoiți să interzică fabricarea
prezervativelor. Cele vândute pe piața neagră aveau prețuri
exorbitante. Comercializarea lor se pedepsea cu închisoarea. Cum
nici această măsură nu părea eficientă, guvernul interzise practic
căsătoria. Uniunea dintre un singur bărbat și o singură femeie nu
dădea roadele scontate în Uniunea Sovietică. Nu erau bărbați
suficienți pentru căsniciile religioase.
Femeile măritate, care nu mai știau nimic de soarta bărbaților lor,
primeau dispensă de divorț ca să nu mai piardă timp prețios,
așteptându-și soții dispăruți. După ce divorțau bătând din palme,
femeile primeau bonusuri sau măriri salariale, prime, medalii, zile
libere ori bani gheață ca să facă copii cu oricine. Dovada paternității
nu era necesară. Căsătoria nu era importantă – și nici încurajată. Ca
și concubinajul. Acesta nu doar că nu era încurajat, dar nu era nici
posibil. Cuplurile nu aveau unde să stea. Femeile locuiau claie peste
grămadă în apartamente comune, ocupate cândva de bărbați. Un
bărbat amnistiat din gulag la treisprezece femei singure ar fi trebuit
să contribuie la procesul de repopulare. După ce-și făcuse treaba,
putea să treacă la următorul apartament comun. Părea soluția ideală:
ambele sexe obțineau exact ce-și doreau. Bărbații se bucurau de
libertate sexuală deplină, iar femeile – de siguranță financiară.
Dar în ciuda acestor avantaje menite să stimuleze procesul de
procreare, zece ani mai târziu după război, creșterea demografică era
încă zero. Și mai rău de-atât – populația Rusiei în 1955 era mai mică
decât în 1945. Rata mortalității era mai mare decât cea a natalității.
De ce oare? Sexul nu fusese interzis; unde erau atunci copiii?
Vina le aparținea femeilor. Făceau sex, dar nu erau proaste.
Munceau toată ziua, locuiau în apartamente comune, împreună cu
alte femei, însă cele care aveau ghinionul să rămână însărcinate
plăteau sume exorbitante doctorilor pentru avorturi clandestine.
Prinși în flagrant delict, atât medicii cât și pacientele lor primeau
zece ani de muncă silnică. Disperate, femeile își provocau singure
avorturile. Rata mortalității feminine creștea dramatic. Moașele le
întrerupeau sarcina la cinci, șase sau șapte luni chiar în
apartamentele comune și aruncau apoi fetușii la gunoi.
Populația stagna din cauza ratei mari a mortalității infantile,
declara solemn guvernul sovietic.
Femeile și copiii mureau pe capete, iar bărbații își găseau sfârșitul,
muncind din zori și până în seară în tundră, tăind copaci și
construind forturi și garduri. Acolo se afla încă prizonier și spiritul
lui Alexander, care încerca, prin casele pe care le construia în
Arizona, să compenseze fiecare casă distrusă pe când era comandant
de tancuri sau comandantul batalionului penal și arunca în aer,
împreună cu oamenii lui, orașe, poduri, locuințe sau piețe. Ca să
poată merge mai departe, Alexander trebuia să reclădească sate
întregi. Și să dărâme gardurile ridicate în lagăre alături de
Ouspenski.

Î
 În America, Alexander construia case pentru familii cu copii.
Copii pe care el nu îi putea concepe cu soția lui rusoaică, deoarece
Tatiana trăia încă în trecut, încercând să asigure familiei ei pâinea cea
de toate zilele. Încă se trezea cu noaptea în cap și străbătea străzile
presărate cu troiene de zăpadă și cu morți înfășurați în cearceafuri.
Printre ruine și clădiri bombardate se adăpostea în pragul ușilor și
înfrunta apoi viscolul pentru a ajunge la magazin.
Străbătea încă aceleași străzi bombardate, mistuită de foame, de
tuberculoză și epuizare. Alexander putea să ridice case o viață
întreagă, dar indiferent câte ore petrecea Tatiana la Phoenix
Memorial, nu va reuși niciodată să-i salveze pe cei dragi din ghearele
morții. Cine ar fi putut, oare, să zămislească viață în pântecul ei
pustiit de bombardamente, din sămânța lui sterilă ca ținuturile
siberiene?
 11
UN CRĂCIUN ÎNTUNECAT
Un prânz mult prea vesel

La începutul lui noiembrie 1957, pe când explora o nouă carieră

de marmură și granit din West Yuma, Alexander se gândi să treacă
pe la spital, s-o întâlnească pe Tatiana. Recepționera îi spuse că era la
bufet. O văzu prin ușa de sticlă stând cu… Cine era ăla? I se părea
cunoscut – un medic. De obicei, lua masa cu una dintre asistente, dar
acum era cu un doctor – o, da, doctorul Bradley! Alexander și-l
amintea vag de la petrecerile de Crăciun. Cu părul blond, era un
medic destul de arătos.
Ținuta degajată a Taniei îl frapă pe Alexander. Stătea relaxată, cu
coatele pe masă și picioarele încrucișate. Își sorbea băutura cu un
pai, ca o fetiță și asculta cu atenție în timp ce doctorul îi vorbea cu
însuflețire. Tocmai se pregătea să intre când Tatiana își dădu capul
pe spate și izbucni în râs, amuzată de ce-i spunea Bradley.
Alexander o privea, complet uluit de ce vedea. Era obișnuit cu
ocheadele pe care bărbații i le aruncau deseori Tatianei – deși
privirile lui Bradley erau mai intense decât ale altora. Scena de acum
era, însă, cu totul nouă. Tatiana râdea cu poftă la glumele spuse de
copia nereușită a lui Bob Hope în timp ce își aranja cocul la spate.
Alexander nu mai intră în bufet. Zăbovi o clipă în fața ușii, apoi se
întoarse și plecă.
— N-ai găsit-o? îl întrebă Cassandra.
— Nu, îi răspunse, îndepărtându-se.
— Vrei s-o chem prin interfon?
— Nu. Trebuie să mă întorc la muncă. Îți mulțumesc, oricum.
Seara, când se întoarse acasă, Alexander o privi în tăcere. Ea făcu
ciorbă cu perișoare și fajitas. Anthony se afla la antrenament, la
baschet.
— Cassandra mi-a spus că ai trecut azi pe la spital. E adevărat,
Șura?
— Da, dar nu mi-am dat seama cât e ceasul. Am fugit imediat la
muncă.
— Nu puteai să mă saluți măcar prin interfon?
— Eram și așa în întârziere, răspunse Alexander, luând o lingură
de ciorbă, în timp ce își cântărea cuvintele. Ce-ai făcut la prânz?
— Am mâncat pe fugă. Am avut patru coduri albastre. Am luat
masa cu doctorul Bradley. Îl mai știi?
— Da, răspunse Alexander, fără să mai adauge altceva.
I se părea interesant faptul că nici ea nu mai spuse altceva.
— Îți place fajita, Șura?
— Da. Francesca te-a instruit bine.
După masă, Alexander se așeză pe canapea, privind-o în
continuare cu atenție, fără să mai iasă la țigară. Trebuia să plece
după Ant ceva mai târziu.
— Te simți bine? îl întrebă ea.
— Da, îi răspunse, deși nu se simțea deloc așa.
Imaginația îi juca feste? Se înșela oare?
Nu, radia de fericire. Nu avea cum să-și imagineze așa ceva.
— Vino aici! o chemă, ridicându-se în capul oaselor.
Tatiana ștergea vasele.
— Lasă cârpa aia și vino aici!
— Șura… trebuie să te duci după Ant peste vreun sfert de oră.
— Ce atâta discuții? Vino-ncoa’!
Se supuse, rămânând în fața lui, cu ochi galeși și tandri.
Luându-i cârpa din mâini, Alexander o trase între picioarele lui și
își strecură mâinile pe sub fusta de lână spre pielea-i goală de
deasupra ciorapilor. Purta jartiere de satin și chiloți de dantelă.
Ridicându-i puloverul, își lipi buzele de stomacul ei cald, frecându-i
coapsele cu mișcări tot mai insistente și pline de dorință, trezindu-i
simțurile la viață.
Când Tatiana îi cuprinse capul în mâini, cu răsuflarea sacadată,
Alexander o așeză pe canapea și, depărtându-i ușor picioarele, îi
dezmierdă coapsele cu degetele-i flămânde. Tatiana devenea tot mai
încinsă. Alexander îi privea chipul, gâtul lung, coapsele albe și
chiloții fini ce abia reușeau să-i acopere zonele intime. Îi desfăcu
clema sutienului, eliberându-i sânii trandafirii.
— Șura, te rog…
— S-a făcut, iubito…
Continuă s-o dezmierde cu degetele, sorbindu-i sânii cu gura.
Trecu un minut. Apoi încă unul. Ridicându-se, Alexander îi șopti cu
ardoare:
— De te-ai putea vedea! Ești atât de încinsă și de fierbinte! Îmi
simți degetele de jur-împrejurul chiloților, Tania?
Atingerile lui o lăsau fără suflare.
— Aș putea să ți-i dau ușor la o parte… doar așa… puțin… cu
degetul…
Un geamăt îi scăpă printre buze. Și dansul degetelor începu din
nou.
— O, Șura, te implor!… îngăimă ea, apucându-l cu mâinile de
brațe.
— Ce mă implori? Hai, spune-mi!
— Joacă-te cu degetele!… Te rog…
— Cu degetele? șopti el. Sau cu buzele?
Auzind-o cum geme de plăcere, Alexander își retrase mâinile.
Tatiana deschise ochii, îngăimând printre suspine:
— O, Doamne, Șura, ce…
 — Trebuie să plec, îi răspunse el, ajutând-o să se ridice în capul
oaselor. Mă duc să-l iau pe Ant.
Ea îi căzu din nou în brațe.
— Mami… trebuie să-ți iau băiatul de la baschet.
— O, Doamne! Nu pot să mai aștept, murmură ea, sărutându-l cu
poftă. Până și o secundă îmi pare o eternitate.
Trebui să aștepte însă câteva ore bune, dar în seara aceea făcură
dragoste cu o poftă nebună, uitând că a doua zi aveau să se trezească
la cinci dimineața. Alexander o devoră cu buzele, cu degetele, cu
mâinile și cu întreaga lui ființă, secătuind-o de puteri, de vlagă și
energie, într-atât că nici măcar un suspin, o sărmană rugă de
îndurare sau un biet O, Șura! nu-i mai scăpară printre buze. Când
dansul se încheie, Tatiana nici nu se mai putea mișca. Atinseră
culmile extazului suprem în timp ce Alexander stătea în genunchi și
o ținea deasupra, susținând-i fundul cu mâinile și devorându-se
unul pe altul cu buzele lacome. Secătuit și el de vlagă, Alexander
aproape că se prăbuși peste ea.
A doua zi de dimineață, la ora cinci și jumătate, Tatiana îi făcu
clătite de cartofi umplute cu bacon.
— Trebuie să repet, așadar, figura de aseară ca să-mi faci clătite cu
cartofi? întrebă Alexander, cu gura plină.
Se simțea atât de stânjenită că nici ochii nu îndrăznea să și-i ridice
spre el. Îl atinse cu degetele tremurânde, luându-și la revedere
printre buzele-i aproape spasmodice:
— Șura, ce te-a apucat, dragostea mea? murmură, roșie la față ca
racul, evitându-i privirea. Ne ducem la muncă. N-avem liber.
— Mi-ai intrat în sânge, îi răspunse el. Ca un drog.
Dar armonia se spulberă în curând. Iar noaptea aceea se pierdu în
negura celor ce urmară. Zilele treceau rând pe rând, mistuite în
rutină. Și nimic nu-i ștergea lui Alexander din minte imaginea și
zâmbetul Tatianei de la bufetul spitalului.
Împovărat de gânduri, Alexander se retrase în propria-i cochilie,
cum făcea de fiecare dată. Era mereu îmbufnat și capricios. Se răstea
la ea fără motiv, incapabil să-i mărturisească adevăratele temeri ce-i
bântuiau sufletul. Nu-și putea stăvili iritarea pentru că ajungea
târziu acasă, era obosită sau distrată, adormea la televizor sau uita să
cumpere anumite lucruri. Alexander își continua existența într-o
tăcere apăsătoare. Se ocupa de afacere, se întâlnea cu clienții și își
plătea angajații. Își punea uniforma de muncă și lucra cot la cot cu
oamenii lui dacă era nevoie. Juca pocher cu Johnny, ieșea să bea ceva
cu Shannon, juca baschet cu Anthony sau înota în piscină. Venea
acasă și își încălzea mâncarea pe care Tatiana i-o pregătise înainte să
plece la spital sau, când era acasă, mânca ce-i punea în farfurie,
cerându-și apoi drepturile maritale.
Ar fi vrut s-o întrebe ce simte pentru doctorul Bradley. Deși
purtase războaie crâncene și înfruntase deseori moartea, Alexander
nu reușea să-și ia inima în dinți și să-și întrebe soția dacă nutrea
vreun sentiment pentru altcineva.
 O, Doamne, ascultă-mi rugile!

Ziua Recunoștinței din 1957 trecu în tăcere. Vikki și Richter se

despărțiseră. Acum el era cel care plângea de dorul ei, iar ea se distra
în Italia cu noul ei prieten, un italian. Voia să se întoarcă de Crăciun
în țară, convinsă că Tom Richter avea s-o accepte înapoi. „E încă
soțul meu”, îi spuse Tatianei. „Ce-i așa de șocant?”
Deoarece nu se simțea bine, mătușa Esther rămase la Barrington.
Voia să-i viziteze de Crăciun împreună cu Rosa. Acum, pentru că nu
mai era război, sarcinile militare ale lui Alexander la Yuma se
reduceau doar la câteva informații strict secrete. Anul trecut, cam în
preajma revoluției ungare, avusese mult de muncă, dar anul ăsta își
terminase îndatoririle în iulie când avusese un volum mare de
tradus. Alexander avea grijă să-și îndeplinească cele douăzeci și
patru de zile destinate serviciului militar până în noiembrie, ca s-o
ajute apoi pe Tatiana să termine pregătirile pentru Ziua
Recunoștinței și pentru Crăciun.
Vineri seară, după Ziua Recunoștinței, când Tatiana plecă la
muncă, Alexander rămase cu Anthony. Mâncară pizza și băură coca-
cola, apoi se duseră la cinema unde văzură Ocolul pământului în
op eci de zile. Acum se întorceau acasă cu mașina lui Alexander.
Trecuse de zece seara.
Deși i-ar fi plăcut să semene cu mama lui, Anthony era adesea
tăcut și introvertit precum tatăl său. Acum, fiecare stătea adâncit în
gânduri, fără să vorbească.
Tatiana încerca mereu să-l angreneze în discuții, să-l scoată din
cochilia în care se izola. Și asta încercă și Alexander să facă.
— La ce te gândești, amice?
— Mă întrebam… răspunse Anthony, ridicând din umeri… dacă
ai avut și tu o mamă.
 — La asta te gândești? La mama mea? Nu la fete de vârsta ta?
— Nu vreau să vorbesc cu tine despre asta, tată.
— Firește că am avut și eu o mamă, zâmbi Alexander. Doar i-ai
văzut pozele în casa mătușii Esther.
— Ți-o amintești?
— Da.
— Mami spune că nu-ți place să vorbești despre ea.
— Are dreptate.
Nu-i plăcea să aducă în discuție acest subiect și cu atât mai puțin
să admită posibilitatea ca ea să fi fost încă în viață, așa cum îi spusese
Dennis Burck de la Departamentul de Stat, iar el să nu miște un
deget ca s-o salveze.
— Dar nici mami nu vorbește despre familia ei, nu-i așa? continuă
el.
— Glumești! Îmi povestește numai despre Luga. Mi-a depănat de
atâtea ori istoriile din copilărie că le știu pe dinafară, de parcă le-am
trăit cu adevărat.
— Mami adoră să vorbească despre Luga, încuviință Alexander.
— Mi-a povestit și despre Leningrad, continuă Anthony, cu ochii
ațintiți asupra drumului.
— Serios? întrebă, apoi se așternu tăcerea.
— N-am zis că i-a fost ușor s-o facă, spuse Anthony, frângându-și
mâinile. Am zis doar că mi-a povestit. Mi-a povestit și despre tine, și
despre fratele ei.
— Serios? întrebă Alexander, gata să oprească mașina.
— N-am zis că i-a fost ușor s-o facă, repetă băiatul.
Se așternu din nou tăcerea. Alexander simțea o apăsare în piept.
— Îți povestesc și eu, încuviință apoi. Ce vrei să știi?
— Mama ta era frumoasă? întrebă Anthony, scrutându-l cu
privirea.

Î
 — Așa cred. Tipic italiancă. Înaltă, cu părul negru și ondulat.
— Dar tatăl tău?
— Nu era chipeș, răspunse Alexander, pe un ton sec. Prototipul
desăvârșit al puritanului. Din New England.
— L-ai iubit?
— Era tatăl meu, Anthony, răspunse Alexander, strângând
volanul în mâini și privindu-și fiul încruntat. Firește că l-am iubit.
— Nu, adică… îngăimă băiatul, înroșindu-se la față. L-ai iubit
chiar dacă era comunist?
— Da, chiar dacă era comunist.
— Dar cum ai reușit?
— Era de un idealism molipsitor, admise Alexander. Credea cu
tărie în principiile comunismului. Cred că n-a înțeles niciodată de ce
n-au funcționat. La suprafață, totul părea perfect. Oamenii munceau
cu toții pentru binele comun și își împărțeau roadele muncii. Dar
aceste roade au dispărut deodată. Nimeni n-a înțeles de ce – și cu
atât mai puțin el.
— Dar mama ta?
— Ea nu era idealistă. Era romantică. I-a împărtășit convingerile
din dragoste.
— Dar tu de partea cui erai – a lui sau a ei?
— Inițial, a lui… era extrem de persuasiv. Reușea să te convingă
de orice. Semăna puțin cu mama ta în privința asta. Voiam să-i
semăn. Dar când am ajuns de vârsta ta, n-am mai putut să ignor
realitățile vieții la fel de bine cum o făcea el. Nici eu, nici mama nu le
mai puteam ignora. Așa că am început să ne încontrăm.
Se așternu din nou tăcerea în timp ce Alexander și Anthony
stăteau cu ochii ațintiți asupra drumului învăluit în întuneric.
Străbăteau Shea Street spre Pima, străjuiți de-o parte și de alta de
deșert. Alexander îi intuia gândurile lui Anthony – acasă la ei, numai
tatăl făcea legile. Iar băiatul nu avea voie să i le conteste. Privind
acum înapoi, lui Alexander îi venea greu să creadă câte lucruri îi
îngăduise Harold Barrington fiului său adolescent.
— Tata era civil, nu soldat, Ant, îi spuse în cele din urmă. E o
diferență ca de la cer la pământ.
— Am comentat eu ceva? întrebă băiatul. Și apoi au fost arestați?
— Da, apoi au fost arestați.
— Mami mi-a spus că și tu ai fost arestat.
— Am fost arestat de atâtea ori, amice, că le-am pierdut șirul,
zâmbi Alexander.
— Mi-a spus că l-ai văzut pe tatăl tău la închisoare înainte să
moară. E adevărat?
— Da, răspunse Alexander, luând-o la stânga pe Pima.
În curând, aveau să ajungă acasă.
— Ai văzut-o și pe mama ta? întrebă Anthony, privindu-l fix.
— Nu.
Amintirile îi stârniră valuri de durere. În dimineața aceea, când
plecase la școală, avea să-și piardă întreaga familie. Din dimineața aceea, în
care plecase atât de liniștit, fără să-i spună nici măcar un simplu „pe
curând”, nu o mai văzuse și nici nu mai vorbise cu mama lui.
— Din păcate, mama ta are din nou dreptate, spuse Alexander.
Nu vreau să vorbesc despre subiectul ăsta. Întreab-o pe ea dacă vrei!
Îmi pare rău, amice, adăugă apoi, strângând volanul în mâini.
Se închiseră amândoi în carapacele lor.
— Și cum ai scăpat? întrebă Anthony, rupând din nou tăcerea.
— Când anume?
— La șaptesprezece ani.
— Am sărit din tren în timp ce traversa un pod peste râul Volga.
— Într-un hău adânc?
— Foarte adânc.
Treizeci de metri în necunoscut.
 — Și apoi ai cunoscut-o pe mami?
— Da, îi răspunse Alexander, râzând. Am sărit în râu, au urmat
mici detalii ca tifosul, armata, războiul cu Finlanda și apoi am
cunoscut-o pe mami.
— Tifos… de-aia îmi spui să mă spăl mereu?
— Îți spun să te speli ca să nu pui fetele pe fugă mai târziu când o
să te faci mai mare.
Deși poate n-ar fi rău să mai pună pe fugă din fetele ce-i vor roi în jur.
— Tată, te rog, n-am chef de discuțiile astea.
— Bine, fiule, gata!
— Spune-mi cum v-ați cunoscut! continuă Anthony, privindu-l cu
nerăbdare și întorcându-se cu totul spre tatăl lui.
— Patrulam pe o stradă din Leningrad când am văzut-o mâncând
înghețată pe o bancă.
— Mami zice că te-ai urcat după ea în autobuz și ai urmărit-o
practic tot drumul până în Finlanda, îl contrazise băiatul, dornic să-l
tachineze.
— Asta s-a întâmplat mai târziu. Mai întâi, am văzut-o stând pe o
bancă, spuse Alexander, zâmbind. Înfuleca cu poftă dintr-o
înghețată.
— Și?
— Și nimic. Cânta melodia Ne vom reîntâlni în Liov, îi răspunse el,
încercând s-o fredoneze la rândul lui, dar nu și-o mai amintea prea
bine.
— Și ce-ai făcut?
— Am traversat strada.
— Dar de ce? îl întrebă băiatul, țintuindu-l cu aceiași ochi
stăruitori.
— Nu vezi cum arată mama ta, Anthony?
— Era frumoasă și la șaisprezece ani?
 — Ai putea să spui și așa, răspunse Alexander, clipind ca să-și
șteargă imaginea din minte, de teamă că nu avea să mai vadă bine
drumul.
— Dar mai erau și alte fete frumoase în Leningrad, nu? Mami zice
că ai avut și alte prietene înaintea ei.
Alexander ridică din umeri, evitând să-i spună fiului său că,
înaintea Tatianei, cunoscuse o pleiadă de fete, care mai de care mai
atrăgătoare.
Anthony căzu pe gânduri.
— Te-am auzit spunându-i cândva lu’ mami că te-ai născut de
două ori. O dată, în 1919 și o dată, cu ea. Adică atunci când ai văzut-
o pe strada din Leningrad?
— Am spus eu așa ceva?
Alexander nu-și amintea.
— Când am spus eu asta?
— Pe insula Bethel. Stăteam lângă ea. Iar tu îi vorbeai în șoaptă.
— Îți amintești de insula Bethel? întrebă Alexander, cu un zâmbet
pe buze.
— Da, îi răspunse Anthony, fără să zâmbească. Erați atât de
fericiți pe atunci, adăugă, ațintindu-și privirea pe fereastră.
Și Alexander încetă să mai zâmbească.
După ce ajunseră acasă, se așeză lângă Anthony pe marginea
patului.
— Pot să te las singur câteva ore, să mă duc s-o văd pe mami la
spital? îl întrebă el.
— De ce? S-a întâmplat ceva?
— Nu.
— Aha!
— Ești băiat mare acum, ai paisprezece ani și jumătate.
— Mă descurc, tată. Du-te fără grijă! Lasă pistolul pe noptieră!
 — Să nu care cumva să-i spui mamei tale că te-am învățat să tragi
cu el, îi atrase atenția Alexander, înghiontindu-l, căci altfel s-a zis cu
liniștea noastră!
— Crezi că nu știe ce facem cât e la muncă?
— Anthony!
— Bine, am înțeles!
— Să fii cuminte! Sună la spital dacă se ivește vreo problemă!
O oră mai târziu, Alexander se și afla la recepția spitalului. Când
îl văzu, Erin se lumină la față.
— Bună, Alexander, îl întâmpină ea. Ce surpriză să te văd!
Așteaptă puțin s-o chem pe Tania prin interfon! E în operație. Are o
ruptură de splină și un accident rutier în lanț.
Peste câteva clipe, sună telefonul.
— A venit soțul tău, spuse Erin la telefon. Da, soțul tău, repetă, cu
un zâmbet pe buze.
Un bătrân în zdrențe, ce-și târșâia picioarele și șchiopăta, se opri
lângă Alexander.
— Vine repede? o întrebă pe Erin, privind-o cu speranță în ochi.
— Ți-am spus că o să vină peste câteva minute, Charlie, răspunse
asistenta. Ia un loc!
Alexander îi aruncă o privire întrebătoare lui Erin.
— Fără Tania, nu-și poate stăvili dependența de băutură, îi
răspunse ea.
O femeie cu un copil în brațe, ce nu părea să aibă mai mult de
nouă ani, se apropie de recepție.
— Așteptăm de prea mult timp, spuse mama, cu glas strident. Are
nevoie de ea.
— Vine imediat, răspunse Erin, și-i șopti apoi lui Alexander: Cred
că ar trebui să-ți iei bon de ordine.
Alexander se gândi să plece.
 Dar, în clipa următoare, ușile duble se deschiseră și în prag apăru
Tatiana. Când îl văzu, îi dărui un zâmbet încântător. Dacă ar fi purtat
pălărie, ar fi scos-o în fața ei.
— Bună! îl salută, apropiindu-se.
— Bună!
— Ce-ai pățit? îl întrebă, lipindu-se ușor de el. Te simți bine?
— Acum da, îi răspunse, înfiorându-se sub atingerea-i blândă. Ai
treabă?
— Până peste cap, ca de obicei. S-a întâmplat ceva? îl întrebă,
ținându-și palma lipită de pieptul lui.
— Nu.
— Bine, îi răspunse, mușcându-și buza. S-ar putea să am o
jumătate de oră până la următoarea operație. Vrei să mergem să bem
o cafea?
Aș vrea să ne plimbăm cum o făceam la Leningrad, de la Kirov la
apartamentul din Soviet Cinci. Aș vrea să ne urcăm în tramvai sau în
autobuz și să mergem de la un capăt la altul. Aș vrea să stăm
împreună în grădinile italiene. Asta mi-aș dori. Dar mă mulțumesc și
cu o ceașcă de cafea la bufetul spitalului.
Erin își drese glasul și arătă cu ochii spre pacienții care o așteptau.
— Cine e primul? o întrebă Tatiana.
— Soțul, îi răspunse Erin, zâmbind. Apoi, Charlie.
— Mă întorc imediat, îi spuse lui Alexander, îndreptându-se spre
bătrân.
Alexander îl privi curios. Când o văzu apropiindu-se, Charlie se
lumină la față și zâmbi cu buzele-i scorojite. Tatiana se așeză lângă el
și îi luă mâna într-a sa.
— Ce te supără astăzi, Charlie? îl întrebă, cu vocea ei melodioasă.
— Vreau să beau ceva, îngăimă el.
 — Da, dar nu cred că-ți dorești să cazi iar în fața mașinilor, nu-i
așa? Să ajungi din nou la spital cu piciorul rupt.
— Ați avea dumneavoastră grijă de mine, răspunse bătrânul.
— Nu sunt aici în fiecare zi, Charlie, știi bine. Vezi doar câți
oameni au nevoie de mine. Trebuie să ai voință și să lupți singur. Te-
ai dus la întâlnirile cu alcoolicii anonimi?
După ce stătu cinci minute cu el, se îndreptă spre micul pacient
care-o aștepta răbdător, împreună cu mama lui, aceasta însă mistuită
de nerăbdare. Băiatul suferea de distrofie musculară, ce-i provoca
spasme la nivelul picioarelor. Tatiana îi făcu masaj, vorbindu-i cu
tandrețe, în timp ce Alexander citea durerea pe chipul băiatului și
ostilitatea pe cel al mamei.
— Mai avem douăzeci de minute, îi spuse Alexander când Tatiana
se întoarse la el.
Dar în drum spre bufet, trecând prin fața salonului cu numărul
șapte, auziră strigătele unei fetițe, care plângea după mama ei.
Copila fusese, se pare, abandonată într-un apartament mizer de pe
Baseline Street, iar mama ei era de negăsit. Poliția și cei de la
serviciile sociale încercau să găsească alte rude apropiate.
— Cu toții încercăm să ne găsim mamele, murmură Alexander
înainte ca Tatiana să intre în salon, unde înlocui perfuziile cu glucoză
și stătu lângă fetița de patru ani până încetă să mai plângă.
La bufet, luară cafea și se așezară unul lângă altul, atingându-și
brațele.
— Accident în lanț? spuse el, luându-i mâna pe sub masă.
— Condusul sub influența alcoolului poate crea adevărate
tragedii, clătină Tatiana din cap. Oamenii nu cunosc legile lui
Newton. Ar trebui să urmeze niște cursuri de fizică înainte de a se
urca beți la volan.
 — Firește, remarcă Alexander, zâmbind. Ca de exemplu? întrebă
apoi, ștergându-i ceva de pe sprâncene.
— Obiectele în mișcare – de pildă, sângele din vene – rămân în
mișcare chiar și atunci când o forță exterioară acționează asupra lor,
încercând să le oprească. N-o să-ți vină să crezi cât de lent survine
procesul de decelerare în cazul sângelui din vene.
— Tu și legile tale! Sper că nu faceți întreceri cu bicicleta în curtea
spitalului?
— Am făcut ieri, mărturisi Tatiana, cu un zâmbet vag pe buze, dar
șoferul de pe ambulanță, în fața căruia ne-am antrenat, n-a fost deloc
încântat.
— Sunt convins, răspunse Alexander, privind-o cu drag.
În seara asta era trasă la față, avea ochii înnegurați și părea lipsită
de vlagă, de parcă își pierduse suflarea alergând dintr-o secție într-
alta. Îi aranjă șuvițele rebele de păr ce-i ieșeau de sub bonetă.
— Ce e, iubitule? îl întrebă, punându-și mâna pe obrazul lui. Ce te
supără? Cum pot să te ajut?
Alexander își lăsă capul în pământ. Dar până să apuce să-i spună
ce îi tulbura sufletul – cea mai mică dintre griji fiind faptul că nu mai
suporta să doarmă fără ea nici măcar o singură noapte de vineri – o
voce masculină răsună în spatele lor:
— Tania!
Era doctorul Bradley. Alexander îi dădu drumul Tatianei.
— Scuze că vă întrerup, dar e timpul să ne întoarcem în sala de
operație, spuse Bradley privindu-l pe Alexander. Trebuie să ne
echipăm în trei minute.
Se ridicară în picioare.
— Da, vin imediat, răspunse Tatiana, luând o ultimă înghițitură
de cafea. Domnule doctor Bradley, vi-l mai amintiți pe soțul meu,
Alexander?

Î
 Își strânseră mâinile, apoi doctorul se duse s-o aștepte la ușă.
— Ne vedem mâine dimineață, iubitule, îi spuse ea, bătându-l
ușor pe piept.
El rămase încremenit, fără să spună nimic. Ea îl măsură din cap
până în picioare. Făcu apoi un pas înainte și își ridică privirea.
Așezându-se în fața ei ca s-o ascundă de ochii doctorului,
Alexander se aplecă spre ea și îi sărută gura cu buze trandafirii, ușor
depărtate.
— Pe curând, iubito, îi spuse apoi.
Și o privi îndepărtându-se, în timp ce vorbea despre operații și
suturi. Doctorul Bradley îi deschise ușa și, punându-i mâna pe spate,
o împinse ușor spre ieșire. Alexander aruncă la gunoi ceștile de
plastic. Înainte să plece, se așeză pe un scaun la recepție, lângă
Charlie. Bătrânul duhnea cumplit. Alexander se văzu nevoit să se
mute două locuri mai departe.
— Bine faci că mai aștepți, dădu din cap bătrânul, cu un zâmbet
care îi dezvelea gingiile golașe. Dacă mai stai un timp, mai vine să te
vadă.
— Serios?
— Dacă are timp. Uneori stau aici toată noaptea. Mai ațipesc și,
când mă trezesc, o găsesc lângă mine. Plec odată cu ea.
Alexander rămase încă o jumătate de oră, cu ochii pironiți asupra
ușilor. Dar Tatiana nu mai veni, iar Alexander plecă acasă.

— Tania, Bradley este șeful secției de urgență? o întrebă sâmbătă

dimineață, pregătindu-se să plece la muncă, în timp ce ea se pregătea
de culcare.
— Doar în tura de noapte.
— Lucrează doar noaptea?
— Nu. Doar vinerea în turele de noapte. De ce?
 — Fără vreun motiv anume, răspunse Alexander. Am uitat aseară
– poate că memoria îmi joacă feste – dar nu David Bradley te-a
consultat acum cinci ani, când a fost ucis Dudley?
— A fost ucis? Observ cu ironie folosirea diatezei pasive, zâmbi
Tatiana. Da, cred că ai dreptate. Bradley m-a consultat. De ce?
— Fără vreun motiv anume, repetă Alexander, adâncit în gânduri,
în vreme ce-și aranja cravata. Când ți-a văzut urmele lăsate pe gât de
gura mea lacomă, nu s-a fâstâcit oare ca o școlăriță?
— Nu știu, Șura, răspunse Tatiana. Cum de ți-ai adus aminte?
— Abia acum mi-am amintit.
— Și ce te-a făcut să-ți amintești acum?
— N-am un motiv anume.
— E a treia oară când îmi spui asta.
— Serios? Trebuie să plec. Am o întâlnire la nouă. Nu uita că
diseară mergem să luăm bradul de Crăciun!
Era sfârșitul lui noiembrie. Anotimpul sărbătorilor de iarnă abia
începea, dar le plăcea să țină bradul cât mai mult cu putință. Oare
Bradley era îndrăgostit de Tatiana de cinci ani? Nu i-ar fi păsat nici
cât negru sub unghie și nici gândurile nu și le-ar fi irosit în zadar
dacă imaginea și râsetele ei nu i-ar fi sfâșiat sufletul fără încetare.
 Țara Minunilor

Două zile mai târziu, Alexander și Anthony o așteptau din nou cu

înfrigurare pe Tatiana să se întoarcă acasă. Alexander fierbea de
nerăbdare. Anthony nu voia să mănânce fără ea, iar Alexander stătea
încremenit pe canapea și citea ziarul. Cei șaizeci de kilometri de la
spital până acasă păreau suspendați între cer și pământ. Anthony
așezase masa, tăiase pâinea, scosese untul din congelator și încălzise
tocana de vită bourguignon pe care Tatiana le-o pregătise înainte să
plece la muncă.
Intră pe ușă la nouă și jumătate seara.
— Îmi pare rău că am întârziat, zise ea.
Alexander se ridică de pe canapea, fără să spună nimic. Iscodind-
o cu privirea, văzu că era cumplit de istovită.
— Iris a întârziat iar, le explică Tatiana, scoțându-și haina și
lăsându-și geanta pe podea.
Da, își spuse Alexander în gând. Cândva însă, plecai la șapte fix,
imediat cum ieșeai din tură, fără să-ți pese când avea să ajungă Iris.
— Am o responsabilitate mai mare acum, adăugă ea.
— Am comentat eu ceva? ripostă Alexander.
Îi tremurau mâinile de oboseală. Abia se atinse de mâncare.
Anthony avusese un mic incident la școală, dar văzând-o în ce hal
era, Alexander șovăia să aducă subiectul în discuție.
— Ant, Șura, nu mai stați după mine! Ar trebui să mâncați
înaintea mea. Luați cina mult prea târziu. Vă rog să nu mă mai
așteptați! Mă simt prost știind că vi se lungesc urechile de foame. Pe
viitor, nu mă mai așteptați!
— Vrei să mâncăm fără tine trei seri pe săptămână? întrebă
Alexander, încet.
 — Mai bine mâncați amândoi decât să muriți de foame
așteptându-mă, răspunse ea, încuviințând din cap. E complet aiurea.
— Da, așa e, spuse Alexander.
Tatiana rămase cu ochii ațintiți în farfurie.
Anthony le sări, ca de obicei, în ajutor.
— Mama, vreau să-ți spun ceva, dar să nu te superi, bine?
— Bună introducere, răspunse Tatiana și își ridică privirea. Ce-ai
mai făcut de data asta?
— Doamna directoare vrea să vorbească cu tine mâine la prima
oră.
— Și eu care voiam să fac cumpărături de Crăciun mâine la prima
oră, Anthony Alexander Barrington, îl țintui ea cu privirea.
— Îmi pare rău, murmură el cu sfială în glas. M-am luat la bătaie.
— Ce-ai făcut? întrebă ea, căscând ochii mari.
— Sunt bine, mulțumesc, răspunse Anthony. Dar i-am spart nasul
celui cu care m-am bătut.
Tatiana îi aruncă o privire lui Alexander.
— De ce te uiți urât la mine? o întrebă el. Nu eu i-am spart nasul
puștanului.
— Nu cumva e vorba de Damien Mesker? întrebă ea.
— Ba da! De unde știi?
— Fiindcă a ajuns azi la urgență cu nasul spart. Anthony, am
crezut că sunteți prieteni.
— N-am vrut să-i fac rău. Dar ne-am luat la bătaie.
— Văd că tu n-ai nimic.
— N-a reușit să mă lovească, răspunse Anthony. A vrut, dar m-
am ferit.
— Am înțeles, răspunse, privindu-l din nou pe Alexander.
— Ce e? o întrebă acesta, ridicând din umeri. Vrei să stea cu
mâinile-n sân și să încaseze loviturile?
 — E numai vina mea, interveni iute Anthony. Nu te supăra pe
tata!
— Strânge masa, Ant! îi spuse Tatiana, ridicându-se în picioare.
Alexander, hai afară să fumezi o țigară! Acum!
— Vezi ce-ai făcut? îi șopti el băiatului, înghiontindu-l ușor când
ieși pe ușă.
— Șura, ce-a fost în capul tău când l-ai învățat să se bată dar nu să
se și gândească la consecințe? îl întrebă Tatiana în pridvor. Acum i-a
spart nasul unui coleg. Mâine, s-ar putea să-i rupă dinții altuia. Și
nici n-a folosit un raport egal de forțe. Băiatul ăla n-a făcut altceva
decât să-l împingă pe Ant.
— Anthony trebuie să știe să se apere, răspunse Alexander. Faptul
că i-a spart nasul e doar un accident.
— Ești imposibil, replică ea. Acum trebuie să-i sun pe părinții
băiatului. Și a trecut deja de zece.
— Da, răspunse Alexander în timp ce fuma cu spatele rezemat de
bancă și cu ochii pironiți în întunericul deșertului. S-a făcut târziu,
nu-i așa?
Anthony îl sună pe Damien să-i ceară iertare, apoi Tatiana vorbi
mult timp cu mama băiatului.
Când Alexander intră în dormitor, o găsi pe Tatiana dormind, încă
îmbrăcată în uniformă, direct pe cuvertură. Se așeză pe marginea
patului și o privi. Dragostea se împletea cu tulburarea lăuntrică. Îi
puse mâna pe picior și o zgâlțâi ușor.
— O, Doamne! murmură ea, trezindu-se. Sunt moartă astăzi.
— Ca întotdeauna, răspunse Alexander. Bine că măcar mâine ești
liberă.
Se dezbrăcă iute, se duse la baie, apoi se băgă în pat, cu părul încă
strâns în coc, întorcându-și fața ca să-l sărute, cu ochii închiși.
— Vrei să-ți fac un masaj? șopti el.
 Mirosea a ulei de mosc, a săpun de liliac și a mentă. Alexander își
strecură mâna pe spatele ei. Tatiana gemu ușor, șoptind ceva în
barbă, apoi adormi pe loc. Alexander se întinse lângă ea, plimbându-
și mâinile pe spatele-i catifelat, pe fundul rotund și pe coapsele-i
moi. Avea pielea fină ca a unui bebeluș. Așa își imagina pielea unui
bebeluș. Îi dezmierdă sânii și sfârcurile, făcând-o să geamă în somn
și, mângâindu-i abdomenul fin, poposi cu mâna printre coapse,
adâncindu-și degetele în părul bălai și catifelat. Se jucă puțin, apoi se
opri. Aplecându-se deasupra și dându-i la o parte părul de pe față,
Alexander îi așternu un sărut pe tâmplă. În cele din urmă, adormi și
el, cu sufletul abătut.
A doua zi de dimineață, când întinse mâna după ea găsi patul gol,
căci soția lui trebuia să fie la prima oră în biroul directoarei.
— Tania, îi spuse, așezându-se la masă pentru micul dejun, vin să
mănânc acasă pe la douăsprezece și jumătate.
O privi, ridicând din sprâncene.
— O, Șura! murmură ea, turnându-i o ceașcă de cafea și punându-
i un croissant în farfurie. Cred că… am uitat să-ți spun, nu-i așa?
continuă, râzând ușor. N-o să fiu acasă la prânz. După întâlnirea cu
directoarea, mă duc să cumpăr ornamente de Crăciun și apoi…
trebuie să mă duc câteva ore la spital.
Alexander lăsă jos ceașca de cafea, cu ochii pironiți în pământ.
Păstră tăcerea câteva clipe.
— Anthony, spuse, în cele din urmă, poți s-o aștepți afară pe
mama ta? Vine imediat.
— Trebuie să mergem, mamă. Ne așteaptă doamna Larkin.
— Ți-am spus s-o aștepți afară.
Aruncându-i o privire îngrijorată Tatianei, băiatul se supuse fără
tragere de inimă.
 Imediat cum ușa se închise în urma lui, Alexander se întoarse cu
fața spre ea. Stătea încă pe scaun la masă.
— Poți să-mi explici ce gânduri ai? Pentru că nu înțeleg nimic.
— Dragule, răspunse Tatiana domol, ești oricum la muncă. Ce-are
a face?
— Are al dracului de-a face cu toată viața noastră, ripostă
Alexander. Doar nu stai într-un birou ca mine și răspunzi la telefon.
Nu-mi spune că lucrezi și în weekend!
— N-am știut că vrei să mănânci acasă, îi spuse ea, cu glas
implorator. Nu prea mai vii deloc acasă la prânz.
Se înfruntară o clipă din priviri.
— Așa, și? Voiam să vin astăzi.
— Anthony o să întârzie la școală. Și ne așteaptă directoarea.
— De ce te duci la spital? Preiei tura cuiva?
— Nu, îi răspunse, dregându-și glasul și frământându-și mâinile.
Mă duc la clinica de pediatrie de la St. Monica’s Mission. N-au
personal suficient. M-au rugat să-i ajut, doar în perioada
Crăciunului. O să-mi plătească dublu pentru patru ore…
— Nu-mi pasă nici cât negru sub unghie, chiar dacă ți-ar da zece
mii de dolari! exclamă Alexander. De câte ori trebuie să-ți spun că n-
avem nevoie de bani…
Se opri deodată, privind-o printre gene.
— Dar o știi prea bine, continuă în șoaptă. Ai putea să-mi spui cu
cine mai lucrezi?
— Cum adică?
— Vreun doctor curant? Sau ești singură în tură?
— Da, în general sunt singură. Dacă am nevoie de ajutor, mai vine
uneori doctorul Bradley…
Era suficient ce auzise. O opri cu un gest al mâinii și se ridică de la
masă.
 — Sunt singură în tură, Șura. Doar când am nevoie de ajutor…
— Ești incredibilă!
— Nu… putem să discutăm acum, spuse Tatiana, cu glas pierit.
Mă așteaptă Anthony.
— Și nu e singurul, răspunse Alexander. Și eu aștept. Știi ce aștept
eu? O soție cu normă întreagă. Știi de când o aștept? Din 1949. Când
o să-mi văd dorința împlinită?
— Nu e drept, murmură Tatiana aplecându-și capul, să nu i se
vadă lacrimile din ochi.
Dar Alexander i le văzu. Își coborî la rândul lui privirea în pământ
și se întoarse cu spatele.
Și se îndepărtă de ea. Cu totul.
Plimbându-și mâna pe masă, răsturnă ceașca de cafea care, căzând
pe podea, se făcu țăndări. Își luă portofelul și ieși, trântind ușa în
urma sa.
Când se întoarse de la muncă la ora șase seara, o găsi pe Tatiana
acasă. Aranjase ornamentele de Crăciun, pusese masa și aprinsese
lumânările. Făcuse vită Stroganoff, una dintre mâncărurile lui
preferate. Îi servi o porție, îi turnă băutura în pahar apoi, după ce-l
servi și pe Anthony, mâncară cu toții în tăcere.
— Mamă, cum ai reușit să decorezi casa atât de repede? întrebă
Anthony. Zăpada falsă de pe pervazuri e atât de catifelată când o
atingi. Nu e frumos, tată?
— Ba da, răspunse Alexander, fără a-și ridica ochii din farfurie.
— Cum ți se pare vita Stroganoff, Șura?
— Bună, îi răspunse, tot cu privirea în jos.
— Cum a fost azi la muncă?
— Bine, răspunse el fără să se uite la ea.
— Ador Crăciunul, izbucni Anthony, fredonând melodia It’s My
Favourite Time of the Year. Împodobim bradul săptămâna asta?
 Vorbeau doar prin intermediul băiatului. La desert, Tatiana
pregăti înghețată de vanilie și banane cu rom. În timp ce ea și
Anthony strânseră masa, Alexander dispăru în dormitor. Ieși
douăzeci de minute mai târziu, purtând niște pantaloni gri, curați, o
cămașă albă, imaculată, și o cravată gri. Făcuse duș și se bărbierise.
Apoi își puse geaca.
Tatiana își șterse mâinile pe un prosop de bucătărie.
— Ies și eu puțin, spuse Alexander.
— Unde te duci?
— În oraș.
— Marțea?
— Da.
Tatiana deschise gura să spună ceva, dar Anthony stătea pe
canapea și se uita la televizor, așa că se întoarse pe călcâie fără să mai
rostească vreun cuvânt.
Alexander se întâlni la Maloney cu Johnny, care dădea târcoale
altor prăzi feminine. Se afla în căutarea „unei soții de o săptămână”,
după cum îi plăcea să spună. Nu avea nici cel mai mic gând de
însurătoare, dar toate fetele păreau să aibă numai gânduri de măritiș.
Soldații se întorseseră cu toții acasă și, din nefericire pentru Johnny,
fetele erau prea puține pentru bărbații care le curtau – una la cinci
băieți. Ca să iasă cu vreuna dintre ele, Johnny trebuia să-și
dovedească intențiile serioase, lucru pe care se străduia să-l facă,
afișând multă încredere în sine și amețindu-le cu vorbe bine
meșteșugite. Conflictul nu dispărea însă niciodată, iar Johnny numai
despre asta vorbea. Despre asta vorbeau și acum, alternând subiectul
cu cel al proiectelor de construcție, al echipelor de muncitori și al
clienților lor, când Johnny îl întrebă brusc:
— S-a întâmplat ceva, omule?
— Nu, e totul în ordine.
 — Nu ieși niciodată marțea în oraș. Doamna Barrington lucrează
astăzi?
— Nu, răspunse Alexander, cu ochii ațintiți în paharul cu băutură.
— Nu te uita, dar două fete nu-și desprind ochii – sper eu – de la
mine!
Alexander își întoarse privirea. Johnny le zâmbi cu generozitate.
Fetele îi zâmbiră și ele, apoi îl ignorară. El oftă adânc.
— Pare atât de ușor. Îți zâmbesc. De ce următorul pas e atât de
greu?
— Pentru că numai la asta te gândești. Partea cea mai grea e să le
atragi atenția. Dacă te privesc de la masă, ai făcut pasul cel mai greu.
— Serios?
— Absolut. Spune-i barmanului să le mai aducă un rând de
băuturi!
— Și-apoi?
— O să vezi.
Johnny îl ascultă. Câteva minute mai târziu, cu paharele în mână,
cele două femei se apropiară de masa lor.
— Mulțumim pentru băuturi, domnilor, spuseră ele surâzătoare.
— Cu plăcere, răspunse Johnny, aruncându-i o privire
aprobatoare lui Alexander. Dar meritul nu-i aparține amicului meu.
Nu el vi le-a trimis.
— Nu? întrebă una dintre ele.
Alexander o privi pentru o clipă, apoi își fixă din nou ochii asupra
sticlei de bere.
— Ești Alexander Barrington, nu-i așa? continuă ea.
— Da. Cine întreabă?
— Carmen Rosario, răspunse ea întinzându-i mâna. Ne-am
cunoscut luna trecută. Am venit cu soțul meu să discutăm despre
proiectul de construcție al unei case în Glendale.
 — O, da! spuse Alexander, deși nu își amintea. Și cum s-a finalizat
proiectul?
— Încă ne mai gândim. De fapt, chiar voiam să stabilim o
întâlnire, să ne arăți modelele pe care le construiești. Acum cochetăm
cu ideea să ne facem o casă în Paradise Valley. Vrem să vindem un
teren în Chandler, să ne construim o casă într-o zonă centrală.
— Sună la birou! îi spuse Alexander, oferindu-i cartea de vizită.
Vă aștept să discutăm… Carmen și…
— Cubert.
Alexander și Johnny schimbară o privire. Cubert?
— Așadar, fetelor, unde v-ați lăsat soții? le întrebă Johnny,
spunând primul lucru ce-i trecu prin minte.
Fata mai tânără, al cărei nume era Emily, le răspunse că nu era
măritată. Iar Carmen le spuse că soțul ei era la Las Vegas. Răspunsul
îl făcu pe Alexander să zâmbească cu subînțeles. Las Vegas! Dar se
înșela. Cubert era, se pare, agent imobiliar și avea multe afaceri
acolo.
— E și paramedic stagiar la Phoenix Memorial Hospital. Dar voi
unde v-ați lăsat soțiile, domnilor?
— Soția lui Alexander e acasă, iar eu nu sunt însurat, răspunse
Johnny, pe un ton pseudo-jalnic.
Băuse prea mult și nu prea știa ce spune, căci adăugă imediat:
— Dar vreau să mă însor.
Emily se retrase de-ndată, făcând doi pași înapoi.
Nu și Carmen.
— Și obișnuiți să veniți marțea aici?
— Nu, vinerea, răspunse Johnny.
— Serios? spuse Carmen, zâmbindu-i lui Alexander.
Avea un corp splendid și părul negru, frumos coafat. Era fardată
și bine îmbrăcată, iar sânii mari ieșeau ispititor în evidență.
 — Unde locuiți?
— Eu, cam departe, făcu Alexander lăsând pe tejghea sticla goală
de bere. Și trebuie să plec.
Johnny îl trase deoparte.
— Nu poți încă să pleci, îi șopti el. Cred că am spus ce nu trebuie
și am speriat-o pe Emily.
— Crezi? Probabil că n-ai fost prea inspirat când ai spus că-ți cauți
nevastă. Las-o baltă! Poate data viitoare o să fie mai bine. Încearcă-ți
norocul cu cealaltă – pare mai prietenoasă! La urma urmei, Cubert e
la Las Vegas!
Râseră amândoi în surdină.
— Prietenoasă, poate, cu tine, spuse Johnny. Deși nu-i dai apă la
moară, continuă să flirteze cu tine. De ce oare?
— Tocmai de-aia.
Johnny îl convinse pe Alexander să mai bea încă o bere.
Se duseră cu toții la o masă dintr-un colț întunecat al barului.
Carmen se așeză lângă Alexander. El își dădu iute berea pe gât – a
cincea din seara aceea. Carmen îi oferi numeroase informații
personale. Și îi puse întrebări legate de proiectarea și construirea
caselor, de materialele de construcție (piatră sau stuc) și de forma
acoperișurilor (plată sau ascuțită). Analizând lucrurile din prisma
eficienței energetice, cele plate păreau mult mai bune. E adevărat?
— S-ar putea, răspunse Alexander. Dar sunt două tipuri de
acoperișuri plate – cele prin care se infiltrează apa și cele prin care
încă nu se infiltrează apa.
Carmen izbucni în râs, dându-și capul pe spate și legănându-și
părul frumos coafat.
— Ești arhitect și constructor de case. Un om bun la toate, după
câte se pare, nu-i așa?
 — Și nu știți încă nici jumătate, fetelor, râse Johnny. Completează
tabloul, omule!
— Trebuie să plec, răspunse Alexander și se ridică în picioare.
Mulțumesc pentru băuturi, Johnny. Îmi pare bine de cunoștință,
fetelor.
Carmen se ridică și ea în picioare.
— Te sun ca să stabilim o întâlnire?
— Nu pe mine, răspunse Alexander. Sun-o pe Linda! Ea îmi
stabilește întâlnirile.
— Mi-a părut bine să te cunosc, Alexander.
Și, fluturându-i sânii pe la nas, îi întinse mâna, cu un zâmbet pe
buze.
Alexander conduse cu grijă. Băuse peste măsură.
Când ajunse acasă, găsi aprins becul de pe verandă. Ușa era
încuiată. Tatianei nu-i plăcea să încuie ușile când el nu era acasă;
avea senzația că îl ținea afară. După incidentul cu Dudley însă,
Alexander o convinsese de importanța zăvorârii ușilor și a tragerii
obloanelor, cât timp era singură în mijlocul pustietății.
Ajuns înăuntru, o găsi bătând darabana cu degetele pe masa din
bucătărie. Casa era învăluită în întuneric; doar focul din sobă era
aprins. Alexander încuie ușa și își scoase geaca, fără să rostească
vreun cuvânt.
— De ce te duci să bei marți seară?
— De ce nu?
— Ce faci, Alexander?
— Dar tu ce faci, Tatiana? ridică el glasul, animat de aburii
alcoolului.
— De ce vrei să ne certăm? îl întrebă, păstrând tonul calm al vocii.
— Dar nu vreau să ne certăm. Am intrat pe ușă fără să spun
nimic.
 — Știu că ești supărat. Crezi însă că așa rezolvi lucrurile –
înecându-ți amarul în baruri?
— Și tu crezi că aș fi rezolvat ceva stând acasă? ripostă Alexander.
— Te duci să bei marțea?!
— De ce nu? Tu ești plecată de acasă șaizeci de ore pe săptămână.
— Dar eu muncesc! țipă Tatiana.
Din doi pași, Alexander ajunse la ea, strivind-o cu statura-i
impunătoare.
— În primul rând, ți se pare cumva că sunt dispus să-ți ascult
urletele? De câte ori trebuie să-ți spun să nu mai ridici vocea la
mine? Și în al doilea rând, nu vreau să mai aud nimic de munca ta. A
înțeles?
Privindu-l de pe scaun, Tatiana îi dădu mâna la o parte de pe față.
Halatul scurt de mătase îi atârna liber, cu cordonul desfăcut.
— Ce faci, soldat? îl întrebă, cu vocea gâtuită. Stai jos!
— Nu-mi spui tu să stau jos! ripostă Alexander ridicând iar tonul.
Stau jos când vreau eu! Cum și tu faci numai ce dracu’ îți trece prin
cap!
Se întoarse și intră în dormitor.
Tatiana îl urmă încet.
— N-am putea să vorbim cu mai multă cumpătare…
— Ba n-o să vorbim deloc, îi răspunse, stând în dreptul dulapului.
N-ai văzut că momentele petrecute împreună sunt tot mai încordate?
Sau ai fost mult prea ocupată pentru a observa?
— Dacă sunt mai încordate, sunt așa numai din cauza ta, spuse
Tatiana.
— Numai eu sunt de vină, nu-i așa? ripostă el în timp ce își
desfăcea cravata.
Tatiana se așeză crispată pe marginea patului. Halatul i se
desfăcuse aproape de tot. Alexander îi zărea câte un crâmpei de sân,
buricul, părul blond și coapsele-i albe.
— Da, îi răspunse. Tu ești de vină pentru că iei barurile cu asalt și
vii acasă beat.
Alexander își desfăcu butonii, își scoase cămașa albă și maioul alb
și rămase în fața ei gol până la brâu.
— Știi ceva? M-am săturat până peste cap să fiu înțelegător.
— E vorba doar de decembrie, spuse ea. O lună, doar atât, și
apoi…
— Ce ți-am spus eu? strigă el. Nu vreau să mai aud nimic pe tema
asta!
— Nu mai țipa! O, Doamne!
— Ești supărată? Și vrei să-ți verși nervii pe mine? continuă
Alexander, bătându-se în piept cu degetul. Hai, iubito! Ai chef de
ceartă? Ai nimerit unde trebuie.
— Nu vreau să ne certăm, murmură ea, clipind din ochi. Ce tot
spui acolo?
Alexander își desfăcu catarama și își scoase cureaua de la blugi.
— Nu se poate să fii atât de supărat doar pentru patru ore
petrecute într-o clinică de pediatrie, Șura. Mai e și altceva…
Alexander ridică mâna, întrerupând-o, și aruncă mânios cureaua.
Tatiana o privi cu răsuflarea întretăiată cum șfichiui aerul și căzu cu
zgomot în pat lângă coapsa-i goală.
— Tania! o strigă, aplecându-se deasupra. Am spus că nu vreau să
mai aud niciun cuvânt despre asta! Ce nu înțelegi?
— Ce se întâmplă cu tine? îl întrebă Tatiana, cu voce
înspăimântată, rezemându-se în mâini, gata să cadă pe spate.
— Nu ți-am spus să mă lași în pace?
Capotul îi căzu pe umeri.
— Ba da, îi răspunse încet.
 — Nu ți-am spus că nu vreau să mai aud nimic de blestemata aia
de muncă?
— Ba da, îi răspunse, cu glas și mai pierit. Gata, gata!
— Să nu-mi pui mie pumnul în gură! Ar fi mai bine să taci tu.
Pentru că mă scoți din sărite de fiecare dată când deschizi gura,
ripostă printre dinți.
Stătea încă deasupra ei, pe jumătate dezbrăcat, dominând-o cu
statura-i imensă.
Tatiana se ridică în picioare. El îi aținu calea.
— Poți să mă lași să trec, te rog? îi spuse în șoaptă.
Ca de obicei când o vedea goală și vulnerabilă, cu sfârcurile
excitate, exploda de dorință, cu atât mai mult când era mistuit de
furie. Capitularea ei nu-i domolea simțurile; ba dimpotrivă, i le ațâța
și mai tare. Dacă se temea de el, era perfect îndreptățită s-o facă.
Uneori se purta fără mănuși, dar nici că-i păsa. Incapabil să-și
stăvilească poftele, Alexander n-o lăsă să plece.
Smulgându-i capotul, scoțându-și hainele și aruncând pernele și
păturile de pe pat, o întinse pe spate și, așezându-se călare, îi
imobiliză brațele deasupra capului. Înfiorată, Tatiana nu spuse
nimic, ridicându-și chipul și sânii spre el.
— Șura! murmură ea.
— Nu mă lua cu „Șura”!
Apucând-o de picioare, o întoarse pe burtă și, așezându-se
deasupra, o lipi practic de pat.
— Șura! repetă Tatiana, cu glasul înăbușit printre cearceafuri.
Imobilizând-o cu o mână, Alexander îi desfăcu părul cu cealaltă,
jucându-se apoi cu degetele printre șuvițele-i catifelate.
— Ești prea obosită în seara asta, Tania? Abia te mai ții pe
picioare? Vrei să-ți pui pijamaua și să te bagi în pat? N-ai chef de
sex? îi șopti la ureche, strecurându-și degetele printre picioarele ei și
gemând din rărunchi.
După câteva clipe, începu și ea să geamă.
— Lasă-mă să mă întorc cu fața!
— Nu, îi răspunse, cuprinzându-i coapsele în mâini. O facem cum
vreau eu, nu cum vrei tu.
Depărtându-i picioarele și așezându-se în genunchi între ele,
apucând-o de păr și aplecându-se deasupra, pătrunse în abisurile
comorii ei. Se simțea atât de bine, încât se opri pentru o clipă, apoi se
retrase și, depărtându-i fesele, o penetră cu patimă.
— O, Doamne!… Stai puțin, Șura!… îngăimă ea, răgușită. Lasă-mă
să te ating!
— Nu, murmură el, sondându-i adâncurile cu mișcări lente, dar
hotărâte. Lasă-mă pe mine să conduc dansul! Nu te mai mișca!
Tatiana strânse în pumni cearceafurile, marginea saltelei și
grătarul spetezii de la pat, în timp ce Alexander continua dansul, tot
mai adânc.
— Șura!… Stai puțin! Lasă-mă să mă întorc!…
— Nu, îi răspunse, pătrunzând cu totul în abisul fierbinte.
Trase adânc aer în piept, ascunzându-și chipul în părul ei.
Mirosea a vanilie… a zahăr ars… a frișcă… și rom.
O apucă cu mâinile de brațe. Se retrase, apoi pătrunse din nou cu
aceeași ardoare.
Tatiana țipă din rărunchi, strângând în pumni grătarul spetezei.
El repetă dansul.
Se retrăgea, apoi revenea cu forță printre gemete și țipete.
Nu-i șoptea cuvinte de iubire și nici nu punea capăt dansului
frenetic.
Tatiana gâfâia, udă leoarcă de nădușeală.
 Ținându-i capul printre așternuturi, în timp ce își plimba gura pe
umerii ei, Alexander continua să-i frământe adâncurile cu mișcări
sălbatice.
Avea să pună, în curând, capăt dansului. Nu-i venea să creadă,
dar nu-și mai putea stăvili orgasmul – nu i se întâmpla s-o facă atât
de repede, mai ales după ce bea. Dar Tatiana – întinsă în pat, complet
dezarmată în fața lui, cu părul răvășit, cu răsuflarea întretăiată și
pumnii strânși – îi oferea o priveliște de vis. Încetinind ritmul și
trăgându-și sufletul, Alexander încercă să se controleze, dar
eforturile sale se dovediră în zadar. Era terminat.
Se prăbuși gâfâind peste ea, cu chipul ascuns în părul ei, în timp
ce Tatiana încerca, la rândul ei, să-și recapete suflul.

A doua zi de dimineață, când Alexander deschise ochii, o văzu pe

Tatiana deja îmbrăcată în uniformă. Păstrară un timp tăcerea.
— Ai de gând să-mi spui unde ai fost aseară, îl întrebă în cele din
urmă, fără să-i zâmbească, sau trebuie să trag singură concluzia?
— Am fost la o băută cu Johnny, îi răspunse, întinzându-se.
— A, cu amicul tău Johnny, mare amator de baruri și femei. Îl
„școlești” cumva?
— Nu e cam devreme să purtăm discuția asta? o întrebă
Alexander, frecându-se la ochi.
— Aseară n-ai avut chef de discuții.
Amintindu-și momentele trăite cu o seară în urmă, toate simțurile
i se treziră la viață. Nu simțea doar fiorii excitării, ci o explozie de
pofte și dorințe.
Tatiana ieși din cameră, iar Alexander se duse să se spele. Ea îi
aduse o ceașcă de cafea.
 — Nu uita de petrecerea de diseară! îi spuse apoi.
— Ce petrecere? o întrebă, luându-i ceașca din mână.
— Petrecerea de Crăciun de la spital, îi răspunse, ușor încruntată.
— O, da! spuse Alexander, cu o sclipire de memorie. Nu vreau să
mergem.
— Dar trebuie s-o facem.
— Poate ți-a scăpat, dar n-am chef de petreceri, ripostă el.
— Nu mi-a scăpat. Ai făcut tot posibilul să mi-o arăți, răspunse
Tatiana, lăsându-și privirea în pământ. Dar tot trebuie să mergem.
— Nici vorbă!
— Alexander, îl întrebă, țintuindu-l cu privirea, vrei să-mi spui că
n-ai de gând să vii la petrecerea de Crăciun de la spital, unde toată
lumea va veni însoțită de perechea sa?
— M-am făcut, în sfârșit, înțeles.
— Bine, cum vrei, îi răspunse, luându-și geanta și pornind spre
ușă. Dar eu mă duc.
— N-ai decât, ripostă Alexander. Oricum faci ce te taie capul,
indiferent dacă sunt sau nu de acord. De ce nu te-ai duce și la
petrecere?
Tatiana se opri în prag. Oftă adânc, se întoarse apoi încet spre el
și-l privi cu atenție. Alexander stătea încremenit, mânios, dezbrăcat
și excitat. Ea își lăsă geanta jos.
— Sst! murmură duios, ridicându-și ochii spre el și cuprinzându-i
bărbăția în căușul palmelor. Sst! Gata! îi spuse, mângâindu-l cu
tandrețe. Ieși de pe câmpul de luptă! Depune armele, soldat!
O voia în genunchi în fața lui. Aproape că-i dădu de înțeles,
punându-i mâna pe creștetul capului. Pe de-o parte, ar fi fost o
adevărată binecuvântare. Pe de alta…
— A trecut de șase. O să întârzii la muncă, îi spuse el,
desprinzându-i mâinile, cu un efort supraomenesc. Hai, fugi acum!
 — O să vii, da? îl întrebă, sărutându-l pe piept.
— Fără tragere de inimă.
— Firește.

De cum intră în salonul de la etajul al treilea al spitalului și o văzu

pe soția lui, Alexander intui că seara nu avea să se sfârșească prea
bine. Tatiana era plămădită dintr-un aluat cu totul straniu, ce-o ajuta
să-și ascundă oboseala. Înconjurată de prietenele și colegele de la
spital lăsa impresia că nu făcuse nimic altceva decât să se bălăcească
într-o baie fierbinte. Arăta de milioane, proaspătă și îmbujorată,
vorbind încântată, cu capul dat pe spate, cu un grup de invitați,
printre care se afla și doctorul Bradley.
Probabil că era un tip spiritual și inteligent, care știa cum să-i
capteze atenția, își spuse Alexander, simțind o gheară în inimă. Nu-
și poate stăvili reacțiile în preajma lui.
Își împletise părul, nu foarte strâns, lăsând la capăt un mănunchi
mai lung, legat cu panglici roșii de catifea, ce i se legănau seducător
de fiecare dată când dădea din cap. Avea chipul încadrat de șuvițe
aurii. Se fardase și își făcuse buzele cu un ruj roșu, strălucitor. Ca să-
și asorteze nuanța buzelor, purta o rochie nouă, de un roșu
incandescent, ce-i venea de milioane – dorind, bănuia Alexander, să
scape de albul imaculat al uniformei de infirmieră. Rochia avea un
corsaj mulat, din tafta, și o fustă largă, în straturi suprapuse. Pe
dedesubt, purta o jupă apretată, dintr-un fel de crinolină, care foșnea
de fiecare dată când se mișca. Era convins că nu era singurul care o
auzea. Rochia avea mâneci bufante, tip bolero, iar Tatiana părea o
dansatoare gata să danseze salsa și să cânte La Bruja. Corsajul mulat
îi făcea talia și mai subțire, scoțându-i și mai mult sânii în evidență.
Purta ciorapi de nailon cu tiv la spate și pantofii roșii de satin, cu
tocuri de zece centimetri.
 Arăta răvășitor.
Alexander nu-i ridică în slăvi ținuta amețitoare. În timp ce
strângea mâna invitaților, Tatiana îi aduse ceva de mâncare și de
băut. Se lăsă angrenat în discuțiile despre viitorul profesiei medicale
în Statele Unite. Spitalele erau supraaglomerate din cauza creșterii
natalității. Nici spitalele, nici maternitățile nu mai făceau față
numărului imens de nașteri. Dacă industria de construcții reușea să
țină pasul cu cererea tot mai mare de case, de ce nu se puteau
construi mai multe spitale dotate cu secții de maternitate mult mai
spațioase? întrebă cineva. Alexander îi răspunse că, în cei opt ani de
când trăiau în Arizona, se construiseră un milion de case, dar niciun
spital. Phoenix Memorial era singurul din regiune.
— Poate ar trebui să ne proiectezi și să ne construiești un nou
spital, Alexander, spuse Carolyn. Ca să contribui la
descongestionarea maternităților. Iar soția ta ar putea să ajungă
manager.
— Un spital doar pentru Tania! exclamă Bradley, izbucnind în râs,
cu ochii ațintiți asupra Tatianei. Nu sună rău deloc!
— Da, dar știați că tot mai multe femei preferă să-și aducă pruncii
pe lume acasă, ajutate de moașe? spuse Carolyn. Am urmat și eu un
curs de moașe și am obținut autorizația de liberă practică, adăugă
zâmbind. S-a terminat cu întâlnirile Tupperware pentru mine. Tania,
n-o să-ți vină să crezi câți bani câștig în timpul liber. Ar trebui să
devii moașă. Ai fi foarte bună.
— Fără doar și poate, interveni Bradley. Tania e bună la orice.
Tatiana șovăi să dea un răspuns. Dornic să pună capăt unei
discuții atât de absurde, Alexander se scuză și se duse să-și mai ia
ceva de băut.
— Bună, Alexander!

Î
 Întorcându-se, dădu cu ochii de Carmen, pe care o cunoscuse în
bar cu o seară în urmă.
— Bună! îi răspunse pe un ton rece, scrutând salonul cu privirea.
Prinsă, cum era, în discuții, Tatiana nu se uita după el.
— Ce cauți aici?
— Ți-am spus doar că soțul meu, Cubert, își face aici stagiul de
paramedic în timpul liber. Are și prea mult, ce să zic! adăugă, ușor
iritată. Dar tu ce cauți aici?
— Soția mea lucrează în spital.
— Serios? Și care e?
— Care e Cubert? întrebă el, fără să i-o arate pe Tatiana.
— Cel de colo, îi răspunse, arătându-i un omuleț pipernicit și
nervos, ce-i făcea semne din celălalt capăt al salonului.
Bombănind în barbă, îl ignoră și își scoase o țigară.
— Ai un foc?
Aprinzându-și bricheta, Alexander o apropie de țigara ei. Ea îi
cuprinse mâna în căușul palmelor, de parcă sufla vântul în salonul
din Phoenix Memorial.
Ridicându-și capul, Alexander întâlni privirea Tatianei, care îl
privea cu ochi mânioși.
— Am sunat-o pe secretara ta, continuă Carmen cu zâmbetul pe
buze și pufăind din țigară, dar mi-a spus că ești ocupat până după
Anul Nou. N-ai putea să-mi faci și mie loc pe undeva?
— Dacă Linda ți-a spus că am agenda plină, atunci așa e, accentuă
Alexander, făcând un pas în spate. Trebuie să plec. Îmi pare rău…
Carmen, da?
Cubert o chema tot mai insistent, astfel că, exasperată, Carmen se
îndepărtă iute.
Tatiana nu mai voia însă să vorbească cu el. Alexander îi oferi
ceva de băut. Dar îl refuză. O întrebă dacă voia ceva de mâncare, îl
refuză din nou. Apoi se duse să stea de vorbă cu Bradley, cu Carolyn
și cu Erin. Își luă ceva de băut și le spuse ceva nostim, făcându-i pe
toți să izbucnească în râs. Bradley îi luă apoi mâna și, făcând o
plecăciune în fața ei, i-o sărută cu un gest histrionic.
Zâmbiră cu toții și își continuară discuția de parcă nu s-ar fi
întâmplat nimic. Alexander veni la Tatiana și, luând-o de braț, o trase
ușor deoparte, cerându-le scuze invitaților.
— Plec, îi spuse el.
— Dar e de-abia unsprezece.
— Mi se pare destul de târziu, nu crezi?
— Bine, cum vrei, îi răspunse, fără să-l privească. O să ajung și eu
acasă puțin mai târziu.
— Nu vii acum?
— O să vin… ceva mai târziu.
O strânse de braț prin mâneca rochiei.
— E-n regulă. Poți să pleci, continuă Tatiana, eliberându-se din
strânsoarea lui. Îți rămâne timp să dai o raită și prin baruri, adăugă
printre dinți. Când trebuie să stăm de vorbă, te duci să bei cu băieții
în baruri. Dacă ai avea puțin bun-simț, ai mai rămâne o jumătate de
oră cu soția ta la petrecerea de Crăciun.
Foșnindu-și jupa apretată, dădu să plece, fluturând cu indiferență
mâna prin aer.
— Dar cum ești o pasăre de noapte, poți să zbori unde vrei. Hai,
uș!
Alexander o străfulgeră cu privirea, mistuit de o furtună lăuntrică.
Plecă.

Tatiana știa că ape tulburi o așteptau acasă.

Becul de pe verandă era aprins. Alexander stătea pe pridvorul din
spate. Măcar de data asta se vor certa îmbrăcați. Tatiana se simțea
vulnerabilă de fiecare dată când se certau, complet goi, în dormitor.
Pierdea mereu lupta, fiind nevoită să capituleze și să accepte toate
condițiile învingătorului. Nu era vorba doar de o simplă capitulare,
ci de supunere necondiționată. Cum se întâmplase și ieri. Nu avea
nicio șansă de izbândă în dormitor, motiv pentru care Alexander îl
transforma deseori într-un câmp de luptă.
Ușa era descuiată – căci stăpânul era acasă. Intră, își lăsă poșeta pe
raftul de la intrare și se duse să vadă ce face Anthony. Băiatul
dormea dus.
După ce își scoase haina de cașmir, de culoarea fildeșului, și
pantofii cu toc înalt, Tatiana își făcu o ceașcă de ceai, dar nu se duse
s-o bea pe pridvorul din spate. Ieși, în schimb, în veranda din fața
casei și sorbi din ceai, tremurând în rochia de gală.
Alexander era în pridvorul din spate, iar ea în cel din față,
amândoi cu spatele la casă.
În cele din urmă, după ce-și termină ceaiul, intră și se duse pe
veranda din spate. Doar un bec mic, gălbui spulbera întunericul.
Alexander fuma și bea o bere, fără să se întoarcă spre ea. Tatiana se
gândea să se așeze la masa din colț. Știa că n-o voia în preajmă când
era supărat. Dar știa și că avea nevoie de ea, așa că se așeză lângă el
pe balansoar, fără să-l atingă, dar suficient de aproape ca să simtă
mirosul de piele al gecii de aviator, fumul de țigară și răsuflarea-i
încărcată de bere. Arăta extraordinar când venise în seara aceea la
petrecere, cu părul negru și strălucitor și chipul proaspăt ras,
îmbrăcat într-un costum negru și o cămașă albă, apretată. Acum
purta niște pantaloni negri, mulați, și geaca de aviator, ce-i veneau
atât de bine. Stătea pe bancă, cu mâinile și picioarele larg depărtate și
cu o expresie sumbră.
— E frig, nu? începu Tatiana. Iarna, deșertul nu e mereu
ospitalier.
 — Totul e încremenit în gheață.
— Nu, Alexander, nu e adevărat.
Nu pierde timpul, gândi Tatiana.
— Spune-mi ce-ai pățit!
— Eu n-am pățit nimic.
— Cum de-o cunoști pe soția lui Cubert?
— A venit luna trecută împreună cu soțul ei să vadă niște modele
de case. Dar ce legătură are ea? Tania, femeile flirtează cu mine de
ani de zile, cerându-mi câte un foc, rugându-mă să le arăt modele de
case sau oferindu-se să lucreze la firmă. Îmi dau târcoale aici cum
îmi dădeau și în Coconut Grove. Dar cui îi pasă?
— Șura, unde greșim? murmură Tatiana. Ce nu facem bine?
— Îți spun eu unde greșim, se întoarse Alexander în cele din urmă
spre ea. Căci se pare că vorbesc la pereți de opt ani de zile. Greșit e
faptul că pui munca, spitalul și multe alte lucruri mai presus de mine
și de căsnicia noastră.
— Alexander, nu pun nimic mai presus de tine, spuse ea. Încerc să
împac totul…
— Mă împaci pe mine? Glumești, la dracu’!
— Stai, așteaptă, m-am exprimat greșit! gesticula Tatiana în
încercarea de a-l calma. Am vrut să spun că n-am încetat niciodată să
fiu ceea ce am fost mereu pentru tine. Și, după cum bine știi, adăugă,
ușor îmbujorată, nu ți-am refuzat niciodată nimic.
— Tania, ești plecată de acasă câte șaizeci și cinci de ore pe
săptămână! ripostă Alexander. Îmi refuzi timpul ăsta! Iar orele
petrecute acasă sunt al dracu’ de „satisfăcătoare”. Ai văzut în ce hal
ești în ultimul timp? Mai rău ca niciodată.
— Glumești! Cum poți să spui asta? exclamă, lăsând mâinile jos,
căci nu furtuna din sufletul lui trebuia s-o aline, ci propria tulburare.
Ce-mi reproșezi? Nu fac curățenie? Nu-ți calc cămășile? Nu-ți dau să
mănânci? Nu ai mereu pâine proaspătă pe masă? Nu te servesc
întotdeauna? Pentru numele lui Dumnezeu, Alexander, îți sunt și
menajeră, și lăptăreasă.
Se opri, lăsând lascivitatea cuvintelor să prindă contur.
— Ce nu-ți fac?
Alexander nu răspunse.
Dar Tatiana îi simțea zbuciumul din suflet.
— Ce se întâmplă? șopti apucându-l de mâini. Șura, dragostea
mea, hai să privim partea plină a paharului!… Știu că ești supărat
pentru că… Dar hai să vedem și lucrurile frumoase! Îl avem pe Ant.
Și am lăsat atâtea lucruri urâte în urmă!
— Se pare că nu le-am lăsat pe toate, replică el ținându-și coatele
pe genunchi în timp ce își aprinse altă țigară.
— Ba da, ba da.
— Am lăsat în urmă și Lazarevo, Tania, ripostă Alexander
ferindu-se de atingerile ei. Lazarevo, Deer Isle, Coconut Grove, Napa
sau insula Bethel. Toate au rămas în urmă. Știi ce n-am lăsat în
urmă? Leningradul, continuă, eliminând fumul de țigară.
Leningradul ne însoțește pretutindeni.
În ciuda strădaniei de a se controla, Tatiana începu să tremure.
— Da, murmură ea, strângând din dinți, cu capul în piept,
încercând să edulcoreze răspunsul, dar de fiecare dată când mă
întorc acasă, îmi amintesc de momentele când te vedeam la Kirov. În
fiecare noapte când mă strângi în brațe, retrăiesc un crâmpei din
Lazarevo – aici, în Arizona.
— Mai lasă-mă dracului în pace! îi ripostă el, vădit „impresionat”
de poezia trecutului. Sincer să fiu, ținând cont de timpul petrecut
împreună, aș putea la fel de bine să mi-o trag și cu un scaun.
Rămasă fără suflare, Tatiana se ridică în picioare. Și dădu să plece.
 — Așa să faci! Să dai bir cu fugiții! îi spuse, trăgând din țigară. Nu
ești în stare să duci nici măcar o discuție până la capăt!
— Asta e discuție? ridică ea glasul. Îmi spui lucruri de genul ăsta
și vrei să le ascult până la capăt? Bine, fie! continuă, tot mai încinsă.
Vorbești despre timpul petrecut împreună. Care timp? Ieri l-am
petrecut împreună? Da, ai dreptate, a fost eficient și satisfăcător.
— Exact, spuse Alexander, fumând și măsurând-o cu o privire
sardonică. Ai dreptate în ambele privințe.
Tatiana făcu un pas înapoi, strângând în mâini balustrada din
spate.
— S-a făcut târziu, șopti cu ochii ațintiți în pământ. Și discuția asta
nu-și are rostul. E foarte târziu și mă simt istovită. Mâine mă duc la
muncă. Nu pot să stau douăsprezece ore în picioare dacă nu dorm.
Poate reluăm discuția în weekend.
— Ești grozavă, Tania, îi spuse Alexander, cu un zâmbet amar pe
buze. Ca să-mi arăți cât de mult îți dorești să ne rezolvăm
problemele, îmi spui să aștept până la sfârșitul săptămânii?
— Și ce-ai vrea să rezolvăm în seara asta? îl întrebă, cu glas istovit.
— De exemplu, plictiseala care ți se citește în voce. Deși suntem
împreună, te gândești deja la ziua de mâine și la ce-ai de făcut la
muncă. Am devenit un obstacol obositor în calea fericirii tale.
Imaginea trecutului, nu a prezentului. Te gândești la cele cinci
minute petrecute la Kirov, după douăsprezece ore de muncă în
uzină – când totul ar putea să fie exact invers?
— O, Doamne, ți-e chiar atât de greu să nu mai spui chiar toate
lucrurile meschine ce-ți trec prin cap? izbucni Tatiana.
— Dar nici nu le spun pe toate!
Se întoarse cu spatele la el, ațintindu-și ochii în întunericul
deșertului.

Î
 Îl auzi aprinzându-și încă o țigară. Niciunul nu mai spuse nimic
preț de câteva minute.
— Pentru cine ți-ai pus rochia aia roșie, Tatiana? întrebă încet
Alexander, rupând tăcerea și trăgând nicotină în piept. Doar n-ai
făcut-o de dragul meu.
Auzindu-i vorbele, Tatiana se răsuci iute pe călcâie. Alexander
stătea cu un picior peste genunchi și un braț întins pe speteaza
băncii, fumând relaxat. O străfulgera cu o privire mohorâtă și
încordată. Tatiana străbătu pridvorul, cu mâinile împreunate a rugă.
Nu mai era nici mânioasă, nici temătoare. Și nici nu-i mai păsa ce-
avea Alexander să facă. Dându-i piciorul la o parte, se așeză în
genunchi între picioarele lui depărtate, înconjurată de faldurile roșii
ale fustei sale largi.
— Iubitule, despre ce vorbești? îl întrebă în șoaptă.
Privindu-i chipul amenințător, își strecură mâinile pe coapsele lui,
cuprinzându-i bărbăția în căușul palmelor.
Alexander continua să fumeze, ținându-și celălalt braț pe speteaza
băncii. N-o atinse, dar nu-i îngrădi mișcările.
— Unde a dispărut soția mea? o întrebă el. Cu mâinile-i
binecuvântate, ce-mi confereau atâta alinare?
— Sunt aici, iubitule, îi șopti, mângâindu-l. Sunt aici.
— Pentru cine te-ai îmbrăcat în roșu, Tatiana?
— Pentru tine, Șura… numai pentru tine. De ce te frămânți atâta?
— Dacă aș putea, te-aș învălui complet într-o burka arabă, îi
spuse, trăgând adânc aer în piept. Te aranjezi pentru doctorul
Bradley?
— Nu!
— Mă crezi orb? o întrebă, încordat ca un arc, retrăgându-și brațul
de pe speteaza băncii. Că nu știu la ce se gândește maimuțoiul ăla de
Bradley când te atinge pe spate? Când îți sărută mâna, prefăcându-se
că e doar un joc? Crezi că nu știu ce-i trece prin minte? Când stă
lângă tine și-ți soarbe buzele din priviri în timp ce vorbești? Când
ochii îi strălucesc doar la auzul numelui tău? Crezi că nu știu că o ia
razna? Doar eu stăteam și te așteptam cu orele în fața uzinei de la
Kirov. Ce e? Te-ai plictisit de mine? Acum vrei să-l îngenunchezi și
pe Bradley?
Făcu o pauză, apoi continuă:
— Nu e nevoie să te îmbraci în roșu pentru asta.
Cu chipul tot mai întunecat, o apucă de braț și o împinse cu atâta
violență, încât Tatiana căzu pe pridvor.
— Dă-i înainte, micuțo! continuă Alexander. Pentru că eu, unul,
m-am cam săturat să tot stau în genunchi.
— O, Șura! murmură ea, venind din nou la el. Încetează, te implor!
Te frămânți de pomană.
I se așeză din nou între genunchi, agățându-i-se de geacă,
adâncindu-și ochii în privirea lui și trăgându-l spre ea… spre buzele-
i moi ce tremurau ușor. Se sărutară cu pasiune – ea ridicându-și
mâinile în semn de capitulare, el aruncându-și țigara. Alexander îi
cuprinse chipul în căușul palmelor și, stând aplecat deasupra ei, o
sărută cu patimă, în timp ce ea stătea în genunchi în fața lui, în
rochia roșie cu mâneci bolero.
— Du-te și flutură-i părul pe la nas, Tania! șopti Alexander. Cum
mi-ai făcut cândva și mie. Poate că el n-are cicatrice. Eu am până și
sufletul brăzdat de răni.
— Da! strigă Tatiana, irascibilă, smulgându-se din mâinile lui. Mai
ales inima ți-e brăzdată de cicatrice! ripostă, împingându-l și
ridicându-se în picioare. E absurd ce faci, continuă, gâfâind. Absurd
și crud. Asta e viața pe care o avem acum, aici, în momentul de față.
Știu că nu se compară nici cu Kirov, nici cu Lazarevo, adăugă, cu
glasul frânt. Știu că o vrei înapoi, dar s-a dus, Alexander! S-a dus și
nimic nu ne-o mai aduce înapoi, indiferent ce-am face!
Alexander se ridică de pe bancă.
— Asta crezi că vreau eu de la tine? Viața din Lazarevo? o întrebă
uluit.
— Da, se răsti ea făcând un pas înapoi. O vrei pe Tatiana de
atunci, frumoasă, tânără și pasională!
— Nu! ripostă, luptându-se din greu să nu vină spre ea. N-am
nevoie de o fătucă de optsprezece ani să mă iubească. Pot s-o găsesc
oricând.
Răsufla sacadat ca să-și păstreze cumpătul.
— Nu trebuie nici măcar să închid ochii.
Se opri ca să tragă aer în piept.
O, Șura!
— Nu-mi doresc viața din Lazarevo, ci din Napa, continuă apoi.
Primele luni petrecute aici, în Sco sdale. O săptămână din ce-am
trăit în Coconut Grove sau măcar o oră din cele petrecute pe insula
Bethel. M-aș mulțumi cu orice, în afară de viața pe care o ducem
acum, o viață echivalentă practic cu zero.
— O, Doamne, chiar nu înțeleg cu ce ți-am greșit! murmură
Tatiana, cu privirea ațintită în pământ și cu mâinile încrucișate pe
piept.
Alexander își ținea pumnii încleștați pe lângă corp. Îi despărțeau
balustrada de lemn a pridvorului și ghivecele cu opuntia.
Se priveau, învăluiți într-o tăcere sfâșietoare.
— Ești fericită că nu reușim să mai avem un copil, spuse
Alexander, în cele din urmă. Pentru că astfel nu ești nevoită să
renunți la muncă.
— Nu e adevărat! îi răspunse, cu glas frânt. Dar ai dreptate, nu
vreau să renunț la muncă. Ce să fac dacă renunț? Să stau toată ziua
cu ochii pe pereți?
Își strânse și mai tare mâinile în pumni, încercând să-și stăvilească
lacrimile.
— Șura, am tot vorbit despre asta. Când o să…
Se opri, căci nu mai putea continua.
— Exact, bine faci că te oprești! clătină Alexander din cap.
Cuvintele nu-și mai au rostul. Dar nu ți se pare o ironie a sorții
faptul că l-am conceput pe Anthony la Leningrad? o întrebă, cu glas
sumbru. Printre bombele ce ne șuierau la ureche, amândoi în pragul
morții, într-un Leningrad asediat și înfometat? Ai tinde să crezi că
aici, într-un tărâm al abundenței…
Se opri, cu privirea în podea, și mai făcu încă un pas în spate.
— Nu vrei să mă asculți. N-ai vrut niciodată să mă asculți, dar ți-o
mai spun încă o dată. Nu reușim să mai avem un copil pentru că ai
pus nenorocitul ăla de spital între noi și speranța de a mai concepe
un prunc. Ba da! Nu mai da din cap!
— Nu e adevărat ce zici, murmură Tatiana, cu lacrimi în ochi,
stăvilindu-și dorința de a-și pune mâinile la urechi.
— Ba da, e cât se poate de adevărat și știi bine! Nu mai ai pic de
vlagă să mai faci copil. Îți consumi toată energia în blestematul ăla
de spital!
— Încetează, te rog! șopti ea. Te implor…
Alexander se opri. Când rupse din nou tăcerea, își înecă vorbele în
amărăciune și venin.
— N-am de gând să accept situația. Știu că asta îți dorești, dar nu
pot și nici nu vreau s-o fac. Îți imaginezi că ne-am descurcat de
minune aici, dar Ant o să crească în curând și o să plece de acasă. Și
atunci nouă ce ne mai rămâne?
— Șura, te rog!
 — Nu înțelegi că doar apariția unui prunc ne va ajuta să ne
eliberăm din apele înghețate ale lacului Ladoga, unde zace sora ta, și
din pământul la fel de înghețat, unde l-am îngropat pe fratele tău?
Nu înțelegi că numai un prunc ne poate salva din mormintele în care
viața ne-a îngropat de vii? Pruncul înseamnă o nouă viață, un nou
cămin. Întruchipează titanul care susține cerul și stelele. Nu înțelegi
asta?
Dând din cap, Tatiana își împreună mâinile la gât în gest de rugă.
Îi dăruise tot ce avea. Totul – în afară de singurul lucru pe care și-l
dorea din toată ființa. Singurul lucru de care avea o nevoie disperată.
— Casa noastră se dezbină de una singură, murmură Alexander.
— Nu spune asta, te implor! șopti ea, clătinând din cap. O,
Doamne, te rog!
Fluturând mâna prin aer pentru a pune capăt discuției, Alexander
își luă berea și scrumiera.
— Nu mai are rost să mai vorbim, spuse el trecând pe lângă
Tatiana pentru a intra în casă. Am vorbit până ne-a venit rău.
În seara aceea, făcură dragoste în tăcere, dansând tangoul iubirii
fără șoapte de amor, fără gemete, fără strigăte de plăcere, fără măcar
un singur O, Șura!, doar suspine înăbușite, de parcă se îneca cu
propria-i suflare.
A doua zi, Tatiana se trezi dis-de-dimineață și plecă la spital cu
Fordul Thunderbird primit în dar de la Alexander.
 O mărturisire tacită

Într-o după-amiază de joi, Tatiana și Bradley luau prânzul

împreună. Tatiana menținea firul discuției, vorbind despre
cumpărături, despre colegele infirmiere, despre pacienți și campania
de donare de sânge organizată de Crucea Roșie, campanie pe care
Tatiana o iniția în fiecare an în Phoenix.
— Ai auzit de pacienta însărcinată cu gemeni, care a refuzat
operația de cezariană? spuse ea.
— E vreun banc? zâmbi el.
— Nu, nu e banc, continuă cu o mină serioasă. Unul dintre prunci
s-a născut mort.
Bradley dădu din cap, fără să mai zâmbească.
— Da, știu. Dar celălalt e bine. A fost deja adoptat. Se mai
întâmplă uneori așa în cazul gemenilor.
— Da, spuse Tatiana. Și eu am avut un frate geamăn și am venit
pe lume fără cezariană. Dar asta s-a petrecut într-un sat din Uniunea
Sovietică. Pe când povestea de acum s-a întâmplat în maternitatea ta,
David. Pacienta a refuzat operația pentru că doctorul care urma s-o
opereze nu i-a inspirat încredere.
— Nu sunt responsabil pentru hotărârile pacientelor din secția
mea.
— Adică pentru mamele care refuză să facă cezariană. Dar pentru
doctorul Culkin ești responsabil?
— Din păcate da, pentru el, sunt, își dădu Bradley ochii peste cap.
Zici că nu i-a inspirat încredere? E vorba de doctorul Culkin,
chirurgul pediatru care a venit beat la muncă?
Tatiana încuviință din cap.
— Poate că rezervele pacientei au fost îndreptățite, nu crezi? Ar fi
putut să-i taie plămânii din greșeală.
 Zâmbiră amândoi.
Tatiana își feri privirea.
— Apropo, spuse Bradley, ieri arătai de milioane.
— Îți mulțumesc, îi răspunse fără să se uite la el.
— Erai cea mai frumoasă femeie din salon.
— Complimentele te caracterizează, dar îți mulțumesc.
Bradley întinse deodată brațul și își puse mâna peste a ei. Nu era
cea cu verigheta. Tatiana și-o retrase. Întinse din nou brațul și
deschise gura să spună ceva, dar ea clătină din cap.
— David, murmură ea. Nu spune nimic!
— Tania…
— Nu, te implor!
— Tania…
— Te rog! repetă, cu ochii ațintiți în pământ.
El se aplecă peste masă.
— David! strigă, mult prea sonor, apoi coborî vocea ca într-o rugă:
Te implor…
— Tania, vreau să-ți spun că…
— Dacă mai spui un singur cuvânt, nu vom mai putea mânca
împreună, îl avertiză ea. Nu vom mai putea nici să stăm de vorbă,
nici să lucrăm împreună. Ai înțeles?
El se opri, privind-o în tăcere.
— Dacă rupi bariera tacită dintre noi, totul s-a terminat. Nu e un
secret pentru nimeni că suntem buni prieteni. Dar dacă mai spui
ceva, prietenia noastră va lua sfârșit. Căci nu voi mai putea să-mi
privesc soțul în ochi și să-i spun că suntem doar colegi de serviciu.
— Asta îi spui când te întreabă?
— Firește.
— Și… te întreabă?
Tatiana clipi din ochi, încercând să înghită nodul din gât.
 — Da. Dar chiar și așa nu mă crede. Nu greșesc cu nimic dacă
luăm masa împreună de două ori pe săptămână și vorbim vrute și
nevrute. Dar aș greși dacă aș continua să stăm de vorbă după ce mi-
ai spune ceea ce nu poți spune soției altuia.
Tatiana îi simțea zbuciumul lăuntric.
— Ceea ce nu poți spune soției altuia, repetă, accentuând
cuvintele.
— Tania, de-ai ști…
— Acum știu.
— N-ai nici cea mai vagă idee.
— Acum am.
— Nu, Tania, insistă Bradley, clătinând trist din cap. Chiar n-ai
nici cea mai vagă idee.
— Nu distruge prietenia dintre noi! îl rugă ea, în șoaptă.
— Știai ce simt pentru tine?
— Sunt măritată, David, îi răspunse ea. Măritată în fața
Domnului, promisă altuia pe veci.
Se înfioră auzindu-și cuvintele. Alexander era acum altul? Își lăsă
capul în pământ. Se simțea stânjenită. Îi plăcea compania lui Bradley
pentru că era blajin și nu o acuza de vini pe care nu le putea
îndrepta; pentru că o făcea să râdă; și pentru că, alături de el, se
simțea puțin fericită. Dar nu asta e menirea prietenilor? La fel se
simțea și în compania lui Vikki.
Știuse, însă, prea bine ce sentimente nutrea Bradley pentru ea.
— Tania, ce-ar fi dacă… începu Bradley, apoi se opri. Ce-ar fi dacă
n-ai fi căsătorită?
— Dar sunt.
— Dar dacă… nu s-ar mai fi întors din război? Dacă ai fi încă
singură, cum erai la New York? Dacă ai fi numai tu cu Ant?
— Formulează-ți întrebarea! spuse Tatiana încet.
 — Crezi că am fi putut fi împreună? o întrebă, cu ochii încărcați
de emoție. Dacă n-ai fi măritată?
— Dar sunt, șopti ea..
— O, Doamne! Chiar n-am avea nicio șansă? Cât de mică?
— Nu, David, îi răspunse atingându-i obrazul cu mâna. Nu în
viața asta.
Bradley rămase cu ochii la ea. Un timp, nu mai spuse nimic, iar ea
nu-și retrase mâna.
— Îți mulțumesc, șopti apoi. Îți mulțumesc că mi-ai dat răspunsul
pe care îl așteptam, continuă, sărutându-i mâna. Ești o soție
extraordinară. Și, poate în altă viață, aș fi avut prilejul să aflu asta.
— Trebuie să plec, spuse Tatiana, ridicându-se iute în picioare. Te
rog să nu mai pomenești vreodată de discuția asta!
Și ieși de la bufet cu pași fermi, lăsându-l pe Bradley singur la
masă.
 Clinchet de clopoței

În seara zilei următoare, vineri, Tatiana lucra, Anthony era la

Sergio, iar Alexander se duse la Maloney’s împreună cu Shannon, cu
Skip și cu Johnny. Acesta le povestea că ieșise cu Emily în oraș la
începutul săptămânii, iar duminică aveau să meargă împreună în
Sco sdale Commons. De Crăciun, Emily avea de gând să-l invite la
ea acasă pentru a-i face cunoștință cu părinții ei.
— Își imaginează că o curtez când e ultimul lucru pe care mi-l
doresc. De ce mai pierd oare timpul încercând s-o fac să-mi dea ce
vreau?
— O săptămână ți se pare prea mult? întrebă Alexander râzând.
Există locuri speciale pentru oameni ca tine, Johnny. Unde poți să
sari peste perioada de curtare.
Johnny își flutură indiferent mâna prin aer. Era un tânăr bine
făcut, robust și vânjos, îndrăgostit de haine, de mașini și motociclete.
— Nu dau bani pentru așa ceva. Drept cine mă iei?
Shannon, Skip și Alexander schimbară câte o privire, clătinând
din cap cu subînțeles.
— Johnny, cât ai cheltuit până acum pentru mese la restaurant,
băuturi, filme și flori? întrebă Alexander.
Era evident că Johnny nu-și pusese întrebarea asta.
— Nu e același lucru, răspunse el, dând băutura pe gât.
Vânătoarea și cucerirea redutei sunt mult mai interesante. Procesul
pro-creativ.
— Aaa, procesul pro-creativ! îl imită Shannon. Ești un mare
ticălos.
Skip și Shannon începură să vorbească despre pruncii lor abia
veniți pe lume, în timp ce Johnny îi vorbea lui Alexander tot despre
Emily, întrebându-se dacă merita să-și continue vânătoarea.
 — Nu-ți pare un efort prea mare pentru o păsărică? întrebă
Johnny.
— Depinde cât de mult îți place, răspunse Alexander, adâncit în
gânduri. Dacă îți place, nu e un efort prea mare.
— De unde să știu? N-am apucat să…
— Dacă îți place, repetă Alexander, niciun efort nu e prea mare.
— Știi ceva mai mult în privința asta?
— Se pare că da, răspunse Alexander, simțind o mână pe umăr.
— Salutare! se auziră două voci în spate – Carmen și Emily.
Amândouă erau elegant îmbrăcate și parfumate. Johnny îi dărui
lui Emily un sărut tandru pe obraz.
— Alexander, nu cred că ar trebui să ne mai întâlnim în felul ăsta,
spuse Carmen. E a treia oară într-o săptămână.
În scurt timp, Shannon și Skip plecară acasă la soțiile lor, care îi
așteptau cu ochii la ceas.
Emily, Johnny, Carmen și Alexander ocupară un separeu dintr-un
colț al barului și cerură fiecare câte ceva de băut. Carmen se așeză pe
bancă lângă Alexander. Răspândea un parfum necunoscut și puțin
cam tare, dar nu neplăcut. Nici ea nu arăta rău. Ochii îi străluceau
seducători și deborda de energie. Râdea cu poftă, flirta și vorbea
necontenit. Nu era timidă și nici temătoare. La un moment dat, în
timpul discuției, își mișcă piciorul și îl lipi de Alexander. Iar el nu
schiță nici cel mai mic gest să și-l retragă.
— Alexander, spuse Carmen, oare memoria îmi joacă feste sau ești
una și aceeași persoană cu cel care l-a ucis pe agresorul soției sale în
urmă cu câțiva ani? Îmi amintesc că am citit câte ceva în ziare despre
povestea asta.
— E unul și același, Carmen, răspunse Johnny. Ai grijă, așadar, să
nu-l calci pe coadă. Are o latură întunecată!
 — M-am cam speriat, recunosc! chicoti Carmen, mutându-se și mai
aproape. Să înțeleg, așadar, că ai o latură întunecată?
— S-ar putea, răspunse Alexander.
— Cât de întunecată? întrebă, în șoaptă.
Alexander ar fi putut să nu spună nimic. Nici n-ar fi trebuit s-o
facă. Dar, amețit de aburii alcoolului, îi răspunse:
— Cumplit de întunecată, Carmen.
Chicotind încântată, Carmen se apropie și mai mult pe canapea.
Îi spuse apoi că ea și Cubert erau căsătoriți de doi ani și voiau o
casă mai mare, pentru că încercau să aibă un copil. Dar cum soțul ei
era mai mult plecat, lucrările de construcție o vor ajuta să-și ocupe
timpul, căci se plictisea de moarte singură acasă.
Profitând de faptul că Johnny era prins într-o discuție cu Emily,
Alexander îi răspunse în șoaptă:
— Dacă e mai mult plecat de acasă, s-ar putea să nu reușiți să
aveți un copil.
Nu-i spuse că nici apropierea nu garanta succesul misiunii.
— De aceea am și spus că încercăm, râse Carmen. Deocamdată, n-
am reușit. Dar, cum luna asta mi-a cam întârziat, rămâne de văzut ce
va fi, adăugă, cu o privire galeșă.
— Vrei copii? o întrebă Alexander.
— O, da, din tot sufletul! admise Carmen. Toate prietenele mele
au deja copii, la nouăsprezece – douăzeci de ani. Încep să mă simt
bătrână la douăzeci și patru. Dar mă străduiesc să mă mențin tânără,
adăugă, ridicând din sprâncene. Tu ai copii? îl întrebă apoi,
ciupindu-l de braț.
— Da, îi răspunse Alexander. Un băiat de paisprezece ani.
— Paisprezece ani! exclamă Carmen. E practic adult. Seamănă cu
tine?
— Puțin.
 — O să aibă mult noroc în viață dacă îți seamănă, continuă apoi
cu o privire ușor înnegurată.
Alexander luă o înghițitură din băutura-i rece și trase adânc din
țigară.
— Carmen, cum naiba te-ai încurcat cu Cubert? o întrebă el,
sugerându-i, de fapt, că soțul ei părea mult prea șters și insignifiant
pentru o femeie plină de viață ca ea.
Carmen îi înțelese mesajul tacit, căci îi răspunse, dându-și capul
pe spate:
— Îți mulțumesc, Alexander. Dat fiind că vine de la un tip
rezervat ca tine, e un adevărat compliment.
— Nu sunt rezervat, zâmbi el. Sunt doar îngândurat.
— Și care-i diferența? îl întrebă, chicotind. Deși nu se vede la
prima vedere, Cubert are câteva trăsături pozitive, care m-au atras în
perioada cât mi-a făcut curte.
— Ca de exemplu?
— Ești răutăcios, Alexander? Ce vrei să insinuezi?
— Nimic, îi răspunse, cu chipul lipsit de orice expresie. Am
întrebat doar din politețe.
— Ei bine, îi răspunse, în primul rând e îndrăgostit de mine.
— Și în al doilea rând?
— E îndrăgostit de mine, repetă râzând, cu sânii tresăltându-i.
Cu cât bea mai mult, cu atât privirea i se oprea mai des asupra
sânilor celei de lângă el.
— Cum se face că un bărbat însurat stă până târziu în baruri într-o
seară de vineri? îl întrebă Carmen. Cubert al meu e plecat, dar soția
ta unde e?
— Nici ea nu e acasă, răspunse Alexander. Lucrează vinerea
seara.
 — Simplul fapt că lucrează e suficient de șocant, spuse ea, cu ochii
mari cât cepele. Dar noaptea? De ce, pentru numele lui Dumnezeu?
— Nu ești singura care se întreabă asta, Carmen.
Ea izbucni în râs. Râdea la toate glumele lui, mai mult sau mai
puțin spirituale. Când îi aprinse țigara, îi cuprinse mâna în căușul
palmelor ei și îi mulțumi în șoaptă, ridicându-și ochii spre el. Pentru
o clipă, privirile li se întâlniră.
Amintindu-și deodată de un alt moment dintr-o altă viață, pe
când era soldat la Sadko, o întrebă pe Carmen dacă veniseră cu o
singură mașină. Deși, la Sadko, ar fi spus cu totul altceva. Le-ar fi
invitat pe fete la o plimbare pe digurile râului sau le-ar fi invitat să
fumeze pe o alee lăturalnică.
— Da, îi răspunse Carmen, cu glas răgușit. Am venit cu mașina
lui Emily.
— Trebuie să plec acasă, Carmen, spuse Emily. O să mă omoare ai
mei că am stat până acum. Am făcut-o lată – mai e puțin și se închide
barul!
— Poți să mă iei și pe mine, să poată pleca Emily? îl întrebă
Carmen, mângâindu-i mâna. Stau cam la o jumătate de oră de aici, în
Chandler.
Alexander îi aruncă o privire lui Johnny. Nu știu ce dracu’ faci,
părea să-i spună din ochi.
Nici Alexander nu știa. Dar, deși era două noaptea și petrecuse
cinci ore în bar, un lucru era cert: nici o altă femeie, în afară de soția
lui, nu avea voie să pună piciorul în camionetă. Nimeni altcineva nu
putea să stea pe locul Tatianei sau al fiului lor. Chiar dacă era amețit
de aburii alcoolului și se simțea atras de o femeie frumoasă și
elegantă, gata să i se ofere pe tavă, Alexander nu putea s-o conducă
acasă. Și nici nu-i putea oferi o explicație plauzibilă.
 — Nu pot să te iau, îi răspunse apoi. Trebuie să mă duc acasă. Mă
așteaptă fiul meu.
— Și ce dacă? Probabil că doarme dus. Poți să mă lași undeva pe
drum.
— Nu e în drumul meu, îi ripostă el. Dar Emily e gata să plece. Ai
putea să te duci cu ea.
Carmen se ridică, fără tragere de inimă, în picioare, în timp ce
Alexander achită nota de plată, rămânând în urmă.
— Nu vii și tu?
— Mai stau puțin. Noapte bună.
Carmen le făcu vânt lui Johnny și Emily și se așeză din nou pe
canapea.
— Rămân cu tine până termini de băut.
Alexander o fixă cu privirea, întrebându-se dacă merita o
„încercare”. Nu părea prea inteligentă, dar nu mai conta mult.
— Carmen, îi spuse, în cele din urmă, după câteva clipe de tăcere,
văzând că nu înțelege singură, vin aici în fiecare vineri. Oamenii mă
cunosc. Vin aici cu prietenii și colegii de muncă. Uneori și cu soția
mea. Înțelegi de ce nu putem pleca împreună?
Părea încântată să-l audă spunând asta. De ce oare? Plecă singură.
Alexander mai zăbovi câteva minute, apoi plecă și el.
Carmen îl aștepta în parcare. Veni la el ca să-și ia la revedere.
— Vii și marți?
— Puțin probabil.
— Dar vinerea viitoare?
— S-ar putea, ridică el din umeri.
— Poate ne vedem atunci, îi spuse, zâmbind. Ai vreun loc liber pe
agenda de lucru, să luăm masa într-o seară și să vorbim despre
proiectul pentru casă?
— Trebuie să verific. Poate găsesc vreun loc liber.
 — Sper, îi spuse, sărutându-l pe obraz. Atunci, îți urez noapte
bună, adăugă lipindu-și sânii de pieptul lui.
După ce plecă, Alexander se urcă în camionetă, strângând volanul
în mâini.
Nu se duse acasă.
Se duse la spital.
După un drum sinuos, apăsând până la epuizare pedala de
ambreiaj și încercând cu greu să schimbe vitezele, reuși să parcheze
camioneta în fața spitalului și s-o ia pe jos spre secția de urgență. Nu
găsi pe nimeni la recepție. Se îndreptă, cu pași împleticiți, spre sala
de așteptare, unde pacienții stăteau pe scaune, așezați ca niște saci
unul lângă altul. Unul dintre aceștia era Charlie. Alexander se
prăbuși alături pe un scaun.
— V-a consultat cineva?
— Nu încă, răspunse Charlie. Dar trebuie să vină în curând
cineva.
Așteptară.
Și, în curând, își făcu apariția. Mignonă, cu chipul rotund și
pistruiat, cu buzele-i seducătoare și răsuflarea-i dulce ca vinul, cu
părul strâns în coc sub boneta de asistentă și cu sânii legănându-i-se
ca într-un dans, Tatiana se ivi, fermecătoare, în fața lui. Alexander și-
o imagină goală, în timp ce îi savura miresmele și se delecta cu
dulceața trupului său.
Iscodindu-l cu ochii ei verzi, îi aruncă o privire plină de tristețe.
Așezându-se între Alexander și Charlie, îi luă pe amândoi de mână.
— Charlie! Alexander! murmură ea. De câte ori v-am rugat să nu
mai beți atât de mult? Nu v-ajută cu nimic. Vă duce doar într-un loc
al pierzaniei.
Se uită când la unul, când la celălalt, în timp ce ei încuviințau din
cap.
 — Amândoi ați promis. Charlie, ai jurat că nu te atingi de băutură
vinerea asta.
— Și eu ce ți-am promis, Tatiana? îngăimă Alexander, rostind cu
greu cuvintele.
Ea se întoarse cu fața spre el, fără să-i răspundă. O lacrimă îi
brăzdă obrazul. Dădu drumul mâinii lui Charlie, dar o ținu în
continuare pe cea a lui Alexander.
— Mă duc să vă aduc niște cafea și niște gheață, să vă răcoriți.
Rămâneți aici!
De parcă și aveau unde să se plece!
Se întoarse în curând cu două cafele. Charlie îi spuse că voia niște
whisky în cafea. Alexander și-o lăsă pe a lui pe podea și, apucând-o
pe Tatiana de mână, o trase între picioarele sale depărtate.
— Vezi cum miros? o întrebă, cu glas răgușit, respirând spre ea. Îți
place, nu-i așa? continuă, cuprinzând-o în brațele sale imense. Hai
acasă cu mine, iubito! murmură apoi. Hai cu mine, adăugă, tot în
șoaptă, ca să-ți dăruiesc o noapte de iubire cum îți place ție.
Țintuindu-l cu privirea, Tatiana îi dădu părul la o parte și,
aplecându-se, îl sărută pe frunte.
— Unele nopți de iubire sunt atât de violente, îi răspunse, încet.
Bea-ți cafeaua, ține gheața la cap și, după ce te trezești puțin, du-te
acasă! L-ai lăsat singur pe Anthony.
— Ant e la Sergio, murmură Alexander. Măcar el nu e singur.
— Trebuie să plec, îi răspunse, eliberându-se ușor din strânsoarea
lui. Am multe cazuri la urgență – oase rupte, o arteră brahială
secționată, un stomac perforat și un atac de cord.
Îndepărtându-se, Tatiana își întoarse apoi privirea:
— Iar data viitoare când mai vii, șterge-ți mai întâi rujul de pe
față, Alexander!
 Colinde de Crăciun

Vinerea următoare, când se întâlniră din nou la Maloney’s,

Johnny le mărturisi fericit că nu o mai vâna pe Emily. Se pare că,
după petrecerea de Crăciun de sâmbătă seara, amețită de aburii
alcoolului și relaxată, Emily îi oferise gratuit „laptele” pe care
Johnny și-l dorea atât de mult. Domolindu-și astfel setea, Johnny
cunoscuse o altă fată la petrecere și începuse o nouă vânătoare.
— Să înțelegem, așadar, că Emily nu mai vine aici în seara asta?
întrebă Alexander, luând în mână paharul de bere.
Izbucnind cu toții în râs, răspunseră într-un glas că probabil nu
avea să mai vină.
Shannon și Skip plecară la miezul nopții; Johnny plecă și el pe la
unu.
Alexander mai luă încă două beri, apoi ieși singur din bar.
Pe când se pregătea să se urce în mașină, auzi că-l strigă cineva.
Era Carmen. Tocmai cobora din sedanul parcat lângă camioneta
lui. Purta o fustă cloș, o bluză cu nasturi și un cardigan. Avea părul
frumos coafat. Și buzele date cu ruj. Alexander își aminti rujul pe
care și-l ștersese de pe obraz săptămâna trecută la spital. Simți,
destul de vag însă, un bolovan în stomac.
— Bună! o salută el vesel. Ce faci aici?
Ea îi zâmbi încântată.
— După cum cred că ai aflat deja, ticălosul de Johnny și-a bătut
joc de Emily și nu mai putem să venim aici. Cum nu mai am alte
prietene nemăritate pe care să le târăsc după mine prin baruri în
lipsa soțului meu…
— Așa… o măsură el din cap până în picioare. Îmi place bluza ta.
— Serios? Mulțumesc. Ai terminat cu distracția pe ziua de azi?
Pleci acasă?
 Alexander își mușcă buza.
— Am adus niște vin și bere, adăugă ea, iute. Am și pahare.
Putem să bem ceva în camioneta ta dacă vrei. Să ascultăm și niște
muzică, îi spuse, zâmbind.
— Ce-ar fi să bem ceva în mașina ta dacă tot ai vinul aici? îi
răspunse Alexander, apropiindu-se câțiva pași.
— Firește. Nu-ți place în camionetă? E mizerie? îl întrebă,
aruncând o privire înăuntru.
Era curat, dar nu avea chef să-i ofere vreun răspuns. Se mulțumi
doar să-și scoată geaca de aviator și s-o arunce pe bancheta
camionetei. N-o voia impregnată de mirosuri pe care n-ar fi putut să
le explice.
Se urcară apoi în mașina ei, porniră motorul și dădură drumul la
radio. Alexander îi turnă un pahar de vin, iar el luă o bere. Ciocniră
paharele.
— Pentru ce-ai vrea să bem? îl întrebă ea.
— Pentru serile de vineri.
— Amin! apoi adăugă veselă: E greu când partenerii sunt plecați
de acasă, nu-i așa?
— Hmm! murmură, aprinzând pentru fiecare dintre ei câte o
țigară.
— M-am obișnuit atât de mult cu lipsa lui Cubert, spuse Carmen,
încât, atunci când e aici, aproape că nici nu știu ce să fac. Ne certăm
din orice. La fel pățești și tu cu soția ta?
— Nu.
— Aha! Dar la voi cum e?
— Carmen, când stăm și bem împreună și te văd cât de frumoasă
ești, cu părul splendid coafat și buzele roșii și seducătoare, tu n-ai
altceva mai bun de făcut decât să mă întrebi de soția mea?
 — Bine, dacă pui problema așa… chicoti Carmen. Despre ce-ți
place să le vorbești fetelor?
— Nu știu. Nu prea vorbesc cu alte fete, în afară de soția mea.
Ea izbucni în râs.
La radio, cântau colinde.
Winter Wonderland.
Și Santa Baby.
Amândoi, unul lângă altul, în mașină. Fumau. Beau. Amețită de
băutură, Carmen se muta tot mai aproape de Alexander pe banchetă,
atingându-i mânecile cămășii, blugii și mâna.
— Așadar… vrei să vorbești despre soția ta?
— Aș putea, dar atunci va trebui să plec.
Nu era, fără doar și poate, prea inteligentă. Dar răspândea un
parfum incitant. Și avea niște sâni imenși.
— Eu ți-am povestit câte ceva despre Cubert. Spune-mi măcar cu
cine rivalizez! Cum o cheamă?
Cu cine rivaliza? Cum adică? Nu-i răspunse.
— Bine, bine. Cât timp ați fost căsătoriți?
— Încă suntem. De cincisprezece ani.
— Fantastic! exclamă ea, fluierând admirativ. Eu doar de doi ani,
continuă cu un oftat adânc luându-i mâna într-a sa. Și încă nu sunt
sigură că îl iubesc pe Cubert, Știi ce vreau să spun?
— Nu, nu-l cunosc deloc pe Cubert, răspunse Alexander.
Carmen îi puse mâna peste degetele-i lungi și zvelte.
— Dar tu o mai iubești încă pe soția ta?
— Da, sunt încă îndrăgostit de ea, îi răspunse trăgându-și mâna.
— Și atunci ce faci în mașina mea, Alexander?
— Beau. Și fumez.
Îi luă din nou mâna într-a sa.
— Ai niște mâini atât de mari, îi spuse, cu glas răgușit.
— Doar sunt bărbat.
 — Stai comod la volan? îl întrebă, privindu-l printre gene.
— Da, acceptă el mângâind volanul. Ai o mașină frumoasă.
Era un Ford sedan ca cel al Tatianei.
— Am vrut să te întreb dacă… te-ai simți mai bine pe bancheta
din spate?
Nu-i răspunse, căci își simțea sângele zvâcnindu-i prin vene și își
stăvilea cu greu surescitarea.
La radio cânta Only You Can Bring Me Cheer.
Ieșiră din mașină și se urcară pe bancheta din spate.
— Se face târziu, spuse Carmen, întinzându-se, cu un zâmbet pe
buze. Nu-i așa? adăugă, apropiindu-se de el.
Fără să lase paharul din mână, Alexander se aplecă spre ea și o
sărută. Mirosea a fum de țigară, a lichior și a parfum – un amalgam
de miresme și gusturi necunoscute, nu foarte plăcute, dar nici
dezagreabile după câteva pahare în plus. Își plimbă buzele pe gâtul
ei, unde parfumul era mai dulce și, cu mâna liberă, îi descheie bluza.
Carmen îl ajută încântată. Sutienul corset părea să-i apere sânii ca o
armură. Avea opt sau zece capse, pe care Carmen se văzu nevoită să
le desfacă singură. Dar, când reuși să-i elibereze din armură, sânii îi
țâșniră, plini și seducători, la viață. Alexander nu reuși să-și ascundă
uimirea de pe chip.
— Frumoși, nu-i așa? spuse ea, mândră. Hai, cuprinde-i în
palmele tale imense!
Punând paharul cu grijă pe podea, începu să-i mângâie. I-ar fi
plăcut să mai aibă o pereche de mâini. Carmen îi trase și-l lipi cu
obrazul de sânii ei. Alexander se retrase ușor și, inspirând adânc,
începu să-i dezmierde sfârcurile cu buzele. Nu se treziră ușor la
viață. Și nici Carmen nu fremăta sub atingerile sale.
— Mmm, murmură ea, ținându-i capul între sâni. Îți plac, nu-i
așa?
 —Da.
Dar și mai mult îi plăcea reacția femeilor la atingerile sale. Chiar și
în perioada petrecută în garnizoana din Leningrad, când femeile se
perindau unele după altele, se simțea atras de reacția lor. În afară de
criteriile pur estetice – îndeplinite doar de Tatiana – preferințele lui
sexuale aveau un singur punct de focalizare: reacția femeilor la
atingerile sale.
— Îți place jocul buzelor mele?
— Îmi place că-ți place să te joci, îi răspunse, strecurându-și mâna
pe bărbăția-i ascunsă în blugi. Și am senzația că îți place foarte
mult…
— Unde vrei să ajungi, Carmen? o întrebă, ridicându-și capul
dintre sâni.
— Nu știu, zâmbi Carmen strângându-l ușor. Tu unde vrei să
ajungi?
— Asta vrei, nu? o întrebă, strecurându-și mâna pe sub jupa ei, pe
coapsele-i cărnoase.
— Stai! îi spuse, încercând să-i dea mâna la o parte. N-am de gând
să-ți cedez atât de ușor. Vreau să ne vedem și săptămâna viitoare
pentru episodul următor. N-o să repet greșeala lui Emily.
Continuând să-și plimbe mâna pe ciorapii ei, de parcă n-ar fi auzit
nimic din tot ce-i spusese, descoperi că nu purta portjartieră, ci
chilot-corset. Încântarea se prefăcu iute în dezamăgire. Nu-și
imagina cum avea să-i scoată în mașină – ar fi avut nevoie de
briceagul elvețian pe care îl lăsase pe noptiera de lângă pat.
Imaginea patului, cu pernele, cuvertura și așternuturile lui, îi treziră
amintiri plăcute dintr-un trecut mult prea îndepărtat, când Tatiana îl
chema seducător să-l exploreze împreună. Își retrase mâna de sub
fusta lui Carmen.
Ea îi lipi din nou capul de sânii ei.
 — Ei, joacă-te din nou! murmură ea. Deocamdată, va trebui să te
mulțumești doar cu atât. Hai, savurează-i cu lăcomie! Desfată-te după
pofta inimii!
Când îi cuprinse sfârcurile cu gura, n-o simți fremătând.
Neobișnuit cu o asemenea reacție, se gândi că nu se străduia
îndeajuns, începu să-i frece, să-i maseze, să-i strângă, să-i soarbă și
să-i răsucească cu degetele și buzele, purtând-o – spera – dincolo de
pragul extazului suprem. Carmen stătea însă complet nemișcată, cu
ochii închiși, părând doar mulțumită.
— E atât de bine! murmură ea. Îți place?
— Carmen, ce ți-ai mai dori?
— Ce-mi oferi, dragule? îl întrebă, deschizând ochii.
— Câte puțin din toate. Ce-ți dorești?
— Ador atingerile tale, îi răspunse, mângâindu-l la rândul ei. Tu
ce ți-ai dori? Ceva anume? Sau sânii mei sunt îndeajuns?
— Sunt un vis. Dar mi-ar plăcea mai multe atingeri, adăugă,
zâmbind.
Carmen se supuse și, mângâindu-l cu mișcări tot mai fervente, îl
trezi la viață, apoi îi descheie blugii, fără ca el să se împotrivească.
— Scoate-ți chilotul-corset, Carmen! îi ceru Alexander.
— Ți-am oferit sânii, îi răspunse, veselă. Dar cine a spus că îți ofer
mai mult? Nu pierzi timpul, nu-i așa? continuă, zâmbind. Dar îmi
place că știi ce vrei.
Alexander nu spuse nimic. Începu să se joace tot mai insistent cu
sânii ei, la fel cum și mișcările mâinii ei deveniră tot mai frenetice.
Amândoi gâfâiau.
Carmen încetă deodată jocul.
— Oprește-te! Nu vreau să începem dansul dacă va trebui să-i
punem capăt peste o oră.
 Alexander se supuse, întrebându-se ce răspuns să-i dea în aceste
împrejurări. Cum vedea ea lucrurile? Și era oare momentul oportun
să-i definească regulile dansului?
— Și… ce-ai vrea să facem? o întrebă el.
— Nu știu, îi răspunse cu zâmbetul pe buze, desfăcându-i nasturii
blugilor. Tu ce-ai vrea? Când ajunge soția ta acasă?
Carmen încălca o regulă fundamentală – interdicția de a-i pomeni
de soția lui în timp ce îl excita.
— Cred că ai dreptate, îi dădu el mâinile la o parte. S-a făcut
târziu.
Dar lui Carmen începuse să-i placă ce vedea.
— Stai puțin! murmură ea sacadat, continuând să-l mângâie.
Crezi că ai putea să mă strecori pe agenda de lucru săptămâna
viitoare? Am putea să mâncăm împreună și să vorbim despre
proiectul casei, adăugă, strângându-l tot mai tare. Și să mergem apoi
în altă parte – undeva mai comod.
— Poate, îi răspunse Alexander și închise ochii.
— Cum te simți? îl întrebă, continuându-și dansul.
— Bine.
— Vrei „s-o încheiem” săptămâna viitoare?
— Aș prefera să mă termini acum.
— Ești simpatic. Ești un tip… de milioane.
— Serios?
O lăsă să se mai joace câteva clipe, apoi își înfipse mâna în părul
ei.
— Carmen… îi spuse apoi, îndreptându-i capul spre zona
vintrelor.
— O, da, chiar ești de milioane! murmură ea.
Chicotind, se așeză mai bine pe banchetă și, aplecându-și capul, îi
cuprinse bărbăția cu buzele. El stătea rezemat de spetează, cu
paharul într-o mână și cu ochii închiși, în timp ce ea îl explora cu
gura.
Alexander se cunoștea prea bine – Carmen ar fi trebuit să fie o
profesionistă desăvârșită (și nu era) ca să-l conducă, după câteva
pahare în plus, dincolo de pragul extazului suprem. O lăsă, însă, să
insiste, poate – cine știe? – reușea să-l surprindă. Încercă să-i
îndrepte mișcările, impunându-i un ritm mult mai susținut, și o
sfătui să-l strângă mai tare. Ea încercă să se supună, dar nu reușea
să-i îndeplinească cerințele în același timp. Punând, în cele din urmă,
capăt dansului, își ridică privirea, spunând:
— Nu mai ai mult, sunt sigură.
El îi zâmbi politicos. Se înșela – mai avea mult de „lucru”.
— Vreau să-ți spun că nu accept să… murmură, fluturându-și
mâna prin aer… să-mi termini în gură. Știu că unii bărbați sunt
înnebuniți după asta.
— Unii? o întrebă Alexander, dând pe gât ultima înghițitură de
bere și lăsând jos paharul. Trebuie să plec, spuse apoi.
— Cum să pleci? Ești încă… atât de excitat! protestă, încercând să-
l oprească.
— Carmen, potolește-te! îi spuse el, punându-și mâna peste a ei.
— Dar nu vrei să termini?
— Am băut. Îmi trebuie altceva.
— Am și altceva, insistă Carmen și-i flutură sânii pe la nas. Mă
întind pe banchetă și te las să te joci printre ei. Cum îți place. Și cum
ai chef. Bărbații adoră s-o facă.
— N-o să meargă pentru mine după cât am băut, îi răspunse
plimbându-și mâna printre sânii generoși. Dar îți mulțumesc.
— Și atunci ce-o să meargă? îl întrebă, cu un zâmbet pe buze,
apucându-l din nou în căușul palmelor.
El nu-i răspunse.
 — Bine, îi spuse, strângându-l în mâini. O să-mi încalc regula de
bază și o să-ți dau ce vrei. Singura condiție e… să ne protejăm, dacă
înțelegi ce vreau să spun. Hai, ajută-mă să-mi dau jos chilotul-corset!
Și să termini ce-ai de făcut.
Alexander se jucă cu sânii ei. Dar nu avea nimic de protecție la el.
Carmen îl văzu că șovăie.
— Ce e? Nu-ți face griji! Am un pesar vaginal.
— Serios? Umplut cu frunze de salcâm?
Astea erau în trecut metodele contraceptive folosite de femei –
inele de plastic umplute cu flori tropicale. Dar tot rămâneau
însărcinate.
— Poftim?
— Nu, îi răspunse, îndepărtându-i mâinile. Vreau prezervativ.
— De ce? Doar ți-am spus că sunt protejată, insistă Carmen,
cuprinzându-l din nou în mâini.
— Da, dar eu nu.
— Cum adică? Hai, lasă-mă să…
— Nu putem s-o facem, Carmen.
Se îndepărtă de ea, își încheie blugii și își aranjă cureaua.
— Dar săptămâna viitoare? îl întrebă, apropiindu-se și privindu-l
cu ochi visători. Poți să aduci ce-ți trebuie.
— Da, săptămâna viitoare o să aduc ce-mi trebuie.
— Abia aștept. Numai la asta o să mă gândesc. Eu, deasupra ta,
jucându-ne cu splendorile astea, murmură apoi, fluturându-i sânii pe
la nas și scoțând un geamăt de plăcere. Nu sună bine?
— Foarte bine, îi răspunse el, ajutând-o să-și încheie capsele
sutienului.
— Îți plac, așadar? Cubert e nebun după ei.
Nu atât de nebun încât să stea acasă, își spuse Alexander. După ce
Carmen se îmbrăcă, o ajută să iasă din mașină și să se urce la volan.
 — Din păcate, weekendul viitor e în oraș. Dar o să fie plecat de
luni până joi. Vrei să ne vedem miercuri seară?
Stabiliră să se întâlnească la un restaurant din Chandler, unde
locuia Carmen. Localul se afla în apropiere de hotelul Westin.
Alexander îi spuse că nu va putea să stea prea mult, iar ea îi
răspunse, cu zâmbetul pe buze, că înțelegea perfect situația. Puteau
să treacă direct la treabă.
— Nu mă săruți la plecare? îl întrebă apoi, scoțându-și capul pe
geamul mașinii.
Alexander o sărută pe obraz.
— Ne vedem miercuri, îi spuse ea.
— Da, ne vedem atunci.
Se urcă la volan și porni motorul.
Era cinci și jumătate dimineața și, dintr-un motiv sau altul, în
timp ce străbătea Pima Road, începu să se teamă că Tatiana plecase
mai devreme de la serviciu și era deja acasă. Inima îi bătea atât de
năvalnic în piept, încât se văzu nevoit să tragă pe dreapta, să se
calmeze. Abia după douăzeci de minute porni din nou la drum.
Tatiana nu era acasă. Dar Alexander nu-și găsea liniștea. Simțea
tot felul de pericole. Descuie ușor ușa. Intră în casă și văzu că ușa de
la dormitorul lui Anthony era închisă. Când o deschise, dădu cu
ochii de fiul lui care dormea în pat. De ce era Ant acasă? Ar fi trebuit
să fie la Sergio!
Alexander își scoase hainele, le aruncă în mașina de spălat și făcu
un duș fierbinte. Când se simți din nou curat, își puse hainele în
uscătorul de rufe și se duse la culcare. Se mijise de ziuă – era aproape
șapte dimineața.
Nici nu apucă să închidă bine ochii că îi și simți mâna Tatianei pe
față și buzele-i moi pe frunte.
 — Bună, îl salută ea. Trezește-te, somnorosule! Trebuie să pleci la
muncă. Te-ai distrat aseară cu băieții?
Răsucindu-se pe-o parte, îi spuse în șoaptă că nu avea de gând să
se ducă la birou de dimineață. Parcă îl lovise trenul. Nici ochii nu-i
putea ține deschiși.
— La ce oră te-ai întors acasă?
— Nu știu, murmură el. Pe la două, trei.
— Și acum suntem puțin mahmuri, spuse Tatiana, sărutându-l pe
ceafă.
O auzi dând drumul la duș, apoi adormi din nou. O simți însă,
încă udă, lângă el. Se întoarse pe cealaltă parte. Ea își lipi sânii de
spatele lui, își plimbă buzele pe umerii lui și, șoptindu-i că se bucura
să-l aibă alături într-o dimineață de sâmbătă, îl cuprinse în brațe și
adormi dusă.
Alexander se trezi pe la unsprezece. Se ridică cu greu din pat, făcu
din nou un duș, se îmbrăcă și se duse în bucătărie. În timp ce
pregătea cafeaua și ungea niște chifle cu unt, Anthony își făcu și el
apariția, urmat de Tatiana, care îi auzise vorbind. Se pare că, în urma
unei certuri avute cu Sergio, Anthony se întorsese acasă.
— Sper că nu i-ai spart și lui nasul, Ant, spuse Tatiana.
— Nu, mamă. Serge e cel mai bun prieten al meu. Nu aș ridica
niciodată mâna asupra lui. Tată, cum de nu ești la muncă?
— Tăticu’ tău a avut o noapte grea, zâmbi Tatiana somnoroasă.
— Poți s-o mai spui o dată.
— Tania, interveni Alexander, vrei o cafea?
— O, da, chiar te rog!
— Când m-am trezit pe la șase să mă duc la baie, continuă
Anthony, nu ți-am văzut camioneta afară.
Stând cu spatele la Tatiana, Alexander îi puse frișcă în ceașcă și
mestecă sârguincios zahărul.
 — Ba da, era, răspunse el.
— N-aș fi atât de sigur. Căci nici tu nu erai în pat.
O tăcere adâncă se așternu atunci între ei.
Întorcându-se, Alexander îi oferi cafeaua, fără s-o privească.
Tatiana rămase câteva clipe încremenită, ținându-se cu mâna de
spătarul unui scaun, apoi se întoarse în dormitor fără să ia ceașca de
cafea.
Alexander se așeză la masă alături de Anthony, dar nu mai reușea
să înghită îmbucătura. Trebuia să plece la muncă, dar cum să intre în
dormitor ca să-și ia la revedere? Cum să plece fără s-o vadă?
După ce-și bău cafeaua, Alexander își luă inima în dinți și intră în
dormitor. Tatiana era în baie cu ușa închisă.
— Tania, o strigă el, trebuie să plec.
— Bine, ne vedem mai târziu, îi răspunse în șoaptă, după câteva
clipe de tăcere.
Și Alexander plecă.
Întorcându-se acasă în seara aceea, îl găsi pe Anthony uitându-se
singur la televizor, în timp ce ușa dormitorului lor era închisă.
Alexander își lăsă cheile pe masă, își scoase geaca și se așeză lângă
Anthony.
— Ce face mami?
— A zis că nu se simte bine.
În casă nu mai pluteau miresmele amețitoare de mâncare.
— Nu e nimic de mâncare?
— Noi am mâncat niște resturi. A spus că tu o să mănânci în oraș.
— Așa a spus – că mănânc în oraș?
— Da.
După ce își puse o farfurie cu ardei umpluți, fără să-i mai
încălzească, și câteva felii de pâine, Alexander se așeză pe canapea.
— N-ați fost la cumpărături? Nu mai avem lapte.
 — N-am fost. N-a vrut să mergem astăzi.
— La ce te uiți?
— La Gunsmoke{56}.
— Aha! Și dacă n-ați fost la cumpărături, ce-ați făcut?
Beculețele din bradul de Crăciun împodobit în colțul sufrageriei
nu licăreau ca de obicei.
— N-ați aprins luminițele?
— Cred că nu, răspunse Anthony, privind bradul.
— Ce-ați făcut, așadar? repetă Alexander, ducându-se să aprindă
beculețele.
— Am stat toată ziua la orfelinatul condus de misionari.
— Unde?
— Ai uitat, tată? Mergem mereu acolo de Crăciun. Le dăm
copiilor hainele pe care nu le mai purtăm, mama le citește, iar eu îi
învăț diverse lucruri.
— O, da! Și… cum a fost mama astăzi?
— Tăcută. Am crezut că am greșit eu ceva.
— Și așa a fost?
— Am întrebat-o și a zis că nu.
Alexander termină de mâncat și așteptă să se termine filmul.
— Ant, n-ar fi trebuit să-i spui că m-am întors atât de târziu acasă.
Eu i-am zis că am venit mai devreme ca să nu-și facă griji. Acum
crede că am mințit-o.
— Ei bine… murmură Anthony cântărindu-și cuvintele. Și nu e
așa?
— Ba da, în sensul strict al cuvântului. Dar n-am vrut să-și facă
griji de pomană.
Anthony tăcu.
Tăcu și Alexander.
 — Nu părea supărată sau mânioasă, tată, dacă de asta te temi,
spuse băiatul, în cele din urmă. Părea doar foarte obosită. Mi-a zis că
nu se simte bine.
Incapabil s-o înfrunte, Alexander îl întrebă pe Anthony dacă voia
să meargă la film. Băiatul țopăi încântat și, punându-și gecile,
plecară la cinema. Văzură A ack of the Crab Monsters{57} și Aztec
Mummy{58}, iar când se întoarseră acasă, găsiră ușa dormitorului tot
închisă.
Alexander nu avea curaj să dea ochii cu Tatiana. Nu știa cum avea
să se strecoare în pat lângă ea. După ce Anthony se duse la culcare,
bău trei păhărele de votcă și fumă o jumătate de pachet de țigări,
gândindu-se ce să-i spună când îl va întreba de ce o mințise. Se
hotărî să dea vina pe Johnny.
Am jucat pocher cu Johnny până la șase dimineața, n-am vrut să-ți spun
ca să nu-ți faci griji de pomană. Îmi pare nespus de rău, chiar voiam să-ți
mărturisesc totul – am jucat pocher cu Johnny până la șase dimineața.
Aveau oare să se întâlnească în curând cu Johnny? Va trebui să-i
facă instrucția. Îmbărbătat astfel de minciuni poetice, cât și de
păhărelele de votcă, Alexander deschise ușa dormitorului. Tatiana
dormea încovrigată direct pe cuvertura patului. Camera era
învăluită în întuneric. Cum nu voia s-o trezească – Doamne ferește! –
Alexander o înveli cu o pătură și se strecură în pat. Adormi în doar
câteva clipe, căci abia închisese ochii cu o noapte în urmă.
A doua zi de dimineață, când se trezi în cele din urmă, auzi
zgomote din bucătărie.
— Bună dimineața, tată, îl întâmpină Anthony când Alexander se
ivi în prag. Astăzi e zi de fursecuri.
Uitase și de asta. Cinci dintre colegele de muncă ale Tatianei
veneau la ei, să facă fursecuri pentru St. Monica’s Mission. Iar
diseară erau invitați la petrecerea de Crăciun organizată acasă la
Shannon și la Amanda. Avea să fie Johnny acolo?
 — Trebuie să sosească, spuse Tatiana, fără să-l privească.
Îi reamintea astfel că purta doar o pereche de boxeri asemănători
cu cei din Armata Roșie. Îi purta doar pentru că Tatianei îi plăceau
nespus de mult. Nu și astăzi, se pare, deoarece stătea cu spatele la el.
Dând să plece, o auzi spunând:
— Ți-am găsit hainele în uscătorul de rufe. Habar n-am avut că
știi să folosești mașina de spălat și uscătorul. Îți imaginezi cât de
uimită am fost. Ți le-am împăturit frumos și ți le-am lăsat pe măsuța
de toaletă.
Alexander se întoarse încet spre ea. Tatiana stătea cu fața spre
cuptor.
— Am vărsat bere pe mine, îi răspunse, neconvingător.
Am jucat pocher cu Johnny până la șase dimineața, n-am vrut să-
ți spun ca să nu-ți faci griji de pomană. Îmi pare nespus de rău, chiar
voiam să-ți mărturisesc toată povestea – am dat bere pe blugi și am
jucat pocher cu Johnny până la șase dimineața.
Nu-i aduse cafea. Își turnă singur. Dar cum făcuse ouă cu șuncă
pentru ea și Ant, îi oferi și lui o porție, punându-i farfuria în față. Nu
vorbeau, nici măcar prin intermediul lui Anthony. Lui Alexander îi
era cu neputință să vorbească vrute și nevrute când nori negri se
adunau la orizont.
Colegele Tatianei veniră pe la prânz și se apucară de treabă,
sporovăind vesele, râzând și citind rețete din cărți de bucate. Era o
atmosferă de sărbătoare, scăldată în colinde și voie bună. Anthony le
dădu și el o mână de ajutor, în timp ce Alexander lucra în atelier.
Apoi jucară o partidă de baschet. Era o zi blândă de decembrie în
Arizona, cu temperaturi de cincisprezece grade Celsius. Tatia, ți-ar
plăcea să trăiești în Arizona, în tărâmul micuței primăveri?
Alexander se duse să ia mingea căzută în tufișuri. Neatent și
adâncit în gânduri, sub amenințarea norilor de furtună, nu văzu că
mingea căzuse printre câțiva cactuși cholla. Polenizarea acestei specii
de cactuși se produce prin desprinderea acelor și atașarea lor de
zonele învecinate. În acest caz, de palmele lui Alexander. Sute de ace
ascuțite îi pătrunseră în mâini, perforându-i pielea și înfigându-i-se
adânc în carne. Palmele începură să i se umfle imediat. Partida se
încheiase.
— Mamă! Mamă! strigă Anthony, intrând într-un suflet în casă.
Uite ce-a pățit tata!
Tatiana avea mâinile murdare de faină.
— Ce-a mai făcut de data asta? îl întrebă pe Anthony, întorcându-
și privirea.
— Nu e mare lucru, răspunse Alexander.
— Alexander, ai mâinile pline de sânge! exclamă Tatiana.
— Câteva ace de cholla, îi răspunse el. Nimic îngrijorător.
Colegele Tatianei, toate infirmiere, începură să se agite, dând
sfaturi cu glasuri îngrijorate și stridente:
— O, nu, nu cholla!
— Acele vor cădea abia peste șapte sau zece zile!
— Și produc infecție!
— Dar e imposibil să le smulgi!
— Îi faci mâinile zdrențe!
— Acele de cholla sunt ascuțite ca sârma ghimpată!
Prea multe lamentări! Numai Tatiana rămase tăcută.
— Ce vrei să fac? îl întrebă, privindu-l pentru prima oară în ziua
aceea, cu ochii ei verzi și insondabili ca marea. Vrei să las acele
înăuntru? Vor produce infecție, dar vor cădea singure peste o
săptămână. Sau aș putea să ți le smulg. Îți vor sfâșia palmele. Dar
măcar le vom scoate.
— Ești între ciocan și nicovală, tată, spuse Anthony, bătându-l pe
spate. Indiferent ce-ai alege…
— Anthony!
 — Dar ce-am zis? întrebă băiatul, inocent.
— Scoate-le! îi spuse Alexander Tatianei.
Se așeză la masă; ea scoase o seringă ca să-i anestezieze mâinile. O
refuză. Avea nevoie de anestezic, dar nu pentru palme.
— Dacă vrei să ți le scot, îi spuse ea, trebuie să-ți anesteziez
mâinile.
— Tania, îi răspunse el, mi-ai cusut o rană de șrapnel la umăr fără
anestezie. O să supraviețuiesc și acum.
Tatiana puse seringa deoparte, fără să mai insiste, și-și puse
mănușile chirurgicale.
— Bine, bine, spuse el, oftând. Anesteziază-mi mâinile!
— Mamă, cum de porți mănuși? o întrebă Anthony. Ți-e teamă că
tata o să te infecteze? continuă, chicotind.
— Acele pătrund foarte adânc, îi răspunse după câteva clipe de
tăcere. Nici dacă aș purta două perechi de mănuși și tot n-ar fi
îndeajuns.
Alexander își privea mâinile însângerate și amorțite. Era
înconjurat de Anthony, care îl bătea încurajator pe umăr, și de
colegele Tatianei, care o urmăreau cum îi scotea cu cleștele
chirurgical acele de cholla ascuțite ca sârma ghimpată, provocându-i
răni sângerânde.
Fără să tresară și fără să-și retragă mâna de pe umărul tatălui său,
Anthony le întrebă pe colegele Tatianei:
— Vreți să știți ce zice tata despre cactușii cholla?
— Anthony!
— Ce e? Nu, nu am de gând să vorbesc prostii, zâmbi băiatul.
Când am venit pentru prima oară aici, tata nu știa ce sunt cactușii
cholla. Dar a aflat iute pe pielea lui, deși nu în halul ăsta, ceea ce l-a
făcut să spună: „Știu că iadul nu există, căci se spune că e mult prea
cald acolo. Nu-mi vorbiți de focurile iadului, căci le cunosc deja! Dar,
de mi-ați spune că iadul e presărat cu cholla, atunci v-aș crede că
există.” Nu e drept ce spune?
— Doar nu se numesc degeaba cactușii diavolului, răspunse
Alexander.
— Mama susține că în cholla sălășluiesc spirite rele, continuă
băiatul, zâmbindu-i Tatianei.
— Doar nu se numesc degeaba cactușii diavolului, întări ea.
Colegele ei chicotiră în timp ce Tatiana continua să smulgă acele
din palmele lui Alexander. La un moment dat, se văzu nevoită să se
oprească și să țină apăsat un tampon peste răni, să stăvilească
hemoragia puternică. Rămaseră un timp încremeniți – Alexander cu
ochii pironiți în părul ei blond, iar Tatiana cu privirea ațintită asupra
palmei lui.
— N-aș putea niciodată să fiu atât de calmă, spuse Carolyn,
chicotind impresionată, dacă Dan ar păți așa ceva. Aș fi un dezastru.
Tania, cum reușești să fii atât de calmă cu soțul tău?
— Chiar nu știu, îi răspunse, fără să-și ridice privirea.
Alexander tresări.
— Tată, spuse Anthony, ai mâinile amorțite. De ce tresari? Mamă,
poate ar trebui să-i mai faci o injecție.
— Tatăl tău are nevoie de un pahar de whisky, spuse Carolyn
ducându-se să aducă sticla din dulap. Tania, crezi că dacă ar fi avut
mâinile mai mici, ar fi pătruns mai puține ace de cholla?
— Cholla sunt cholla, răspunse Tatiana, evitând să-l privească pe
Alexander. Ce știu cactușii de mărimea mâinilor?
Când termină, dezinfectă rănile cu iod, le cauteriză cu azotat de
argint, le bandajă și le legă strâns, spunând:
— Cu multă plăcere.
Și Alexander tresări din nou.
Am jucat pocher cu Johnny până la șase dimineața, n-am vrut să-
ți spun ca să nu-ți faci griji de pomană. Îmi pare nespus de rău, chiar
voiam să-ți mărturisesc toată povestea – am dat bere pe blugi și am
jucat pocher cu Johnny până la șase dimineața.

Deck the halls with boughs of holly…{59}

E atât de frumoasă că inima i se strânge în piept de fiecare dată
când o privește. Poartă o fustă de culoarea fildeșului, asortată cu
ciorapii și un pulover mulat, de cașmir, în aceeași nuanță. Toate îi
pun în valoare pielea albă ca de porțelan. Avea părul moale și
strălucitor prins într-un coc la spate. Probabil că e singura femeie din
Statele Unite cu părul lung, natural, fără bucle artificiale și tone de
fixativ. Miroase a mosc, a scorțișoară și-a zahăr ars – de la fursecuri,
probabil – și are buzele date cu gloss.
’Tis the season to be jolly…
Alexander își imaginează pielea Tatianei, deasupra ciorapilor din
dantelă: e ca porțelanul. În seara aceea, în ciuda celor întâmplate și a
faptului că nu-și adresaseră niciun cuvânt, când ajung la un semafor,
își strecoară mâna bandajată pe sub fusta ei spre portjartierul
decupat și îi mângâie cu vârful degetelor coapsele goale. Îi simte
pielea rece. Sunt în camionetă. Stă lângă Alexander pe banchetă, în
dreapta. Inițial, când să se urce în mașină, Tatiana îl lăsase pe
Anthony să meargă lângă tatăl său, dar băiatul refuzase, cedându-i
locul. Acum stă lângă Alexander, încremenită ca o stană de piatră.
Sufletul lui este mistuit de atâtea lupte lăuntrice, încât se vede nevoit
să-și retragă mâna.
Conduce în tăcere.
— Cum arăt? întreabă ea.
Sunt în drum spre Shannon și Amanda. E perioada sărbătorilor de
iarnă, plină de petreceri și de voie bună. Alexander se întreabă dacă
o să dea și de Johnny acolo – trebuie să aranjeze cu el ce să spună
dacă. Nu reușise să-l găsească la telefon. Se întreabă în ce măsură și
pentru cât timp va mai reuși să păstreze camioneta tabu, nepângărită
de atingerile lascive ale unei târfulițe.
— Bine, îi răspunde, strângând volanul în mâini.
— Nu-l asculta pe tata! intervine Anthony. Nu găsește niciodată
cuvintele potrivite să ți le spună. O să fii cea mai frumoasă mămică
de la petrecere.
— Îți mulțumesc, fiule.
— Vreau să-ți povestesc ceva, Anthony, spune Alexander. În 1941,
când am cunoscut-o pe mama ta, abia împlinise șaptesprezece ani și
lucra la uzina Kirov, cea mai mare fabrică de armament din Uniunea
Sovietică. Știi ce purta? Un cardigan cafeniu, mizerabil, care
aparținuse bunicii ei. Era vechi, peticit și cu două numere mai mare.
Chiar și în lunile de vară se îmbrăca cu o fustă neagră de lână, mult
prea mare, purtată cândva de sora ei, ce-i trecea dincolo de
genunchi. Avea niște ciorapi negri și groși, din bumbac, răsuciți
deasupra ghetelor de muncă. Mâinile îi erau mereu murdare de
funingine. Mirosea a benzină și a nitroceluloză, fiindcă asambla toată
ziua bombe și aruncătoare de flăcări. Și, cu toate astea, o așteptam în
fiecare zi s-o conduc acasă.
— Pe atunci, erai îndrăgostit lulea de mami, răspunde Anthony,
râzând. Dar nu cred că ai mai vrea acum să poarte ciorapi negri,
îngrămădiți la glezne, și nici să miroasă a nitroceluloză, nu-i așa,
tată?
— Ce vreau să spun e că nu are nicio importanță ce poartă, fiule.
Tatiana își înfășură brațele în jurul corpului și își aținti ochii
asupra drumului.
Anthony se uită când la unul, când la celălalt, apoi își îndreptă
privirea pe geam, afară. Se așternu tăcerea. Alexander apăsă pedala
de accelerație.
 Când ajunseră acasă la Shannon și la Amanda, Tatiana se duse
direct la bucătărie, să le dea fetelor o mână de ajutor. Cără tăvile cu
mâncare, paharele de vin și aperitivele. O întâmpinară cu strigăte de
admirație pentru sângele rece de care dăduse dovadă smulgând
acele de cholla din palmele soțului ei.
— Ai mâinile franjuri? întrebă Shannon. Vorbești serios? Chiar ți
le-au făcut franjuri? Johnny, vino să vezi ce-a pățit Alexander! Nu va
mai putea să țină în mână nici măcar un pahar de bere săptămâni de-
a rândul!
— Hai, fii serios! zâmbi Johnny. Nici măcar un pahar de bere? Ce-
o să facă vineri seara?
Cu un pahar de bere în mână, Alexander preferă să păstreze
tăcerea.
Johnny se întoarse atunci spre Tatiana.
— Ce faceți, doamnă Barrington? o întrebă, pe un ton grav.
Permiteți să vă mărturisesc că arătați foarte bine în seara asta?
Johnny adopta o ținută prețioasă de fiecare dată când vorbea cu
Tatiana. Îi spusese cândva lui Alexander că îi inspira teamă, căci – în
ciuda complimentelor și amabilităților pe care i le spunea – Tatiana
reușea să-i pătrundă până în adâncul sufletului, etichetându-l în
taină ca ticălos.
— Nu te consideră un ticălos, râse Alexander. N-aș fi putut să te
angajez la firmă dacă ar fi fost așa. Te crede doar puțin cam nărăvaș.
— Da, nărăvaș cu sens de ticălos.
Astfel, în seara aceea, după încercările-i zadarnice de a-i câștiga
simpatia, Tatiana îi aruncă o privire rece și complet detașată.
— Îți mulțumesc, Johnny, îi răspunse apoi. Ați stat până târziu
vineri seară?
— O, nu, nici vorbă! răspunse Johnny, aruncându-i o privire
speriată lui Alexander, convins că era un alt test pe care trebuia să-l
treacă și pe care avea din nou să-l pice, fără să știe că, de această
dată, testul nu-i era hărăzit.
Asta e! S-a zis cu povestea cu pocherul. Ar fi mers de milioane.
Căci ar fi crezut-o. Și asta pentru că ar fi vrut s-o creadă.
E rândul tău, Alexander.
Trebuia să-l abordeze acum pe Tyrone, prietenul nărăvaș al lui
Johnny. Avea să-i spună că se dusese împreună cu Tyrone la un club
de striptease din centrul orașului. Și îi părea nespus de rău. Fără
minciuni poetice de această dată. Era o poveste plauzibilă, iar
Tyrone era cât se poate de nărăvaș.
Tatiana nu dansă cu Alexander în seara aceea, nu-i vorbi și nici
nu-l privi.
El o urmărea de la distanță. Când văzu că soția lui nu arborează
un chip surâzător nici măcar de dragul celorlalți invitați, își dădu
seama că nu era în apele ei.
La radio, cânta Elvis – I Will Be True, Love Me Tender, Teddy Bear,
Dorit Be Cruel…
Apoi, colindele lui Nat King Cole, Unforge able sau Auld Lang
Syne.
Și, la final, Nature Boy.
Alexander stătea într-un colț din sufragerie, împreună cu un grup
de prieteni. Tatiana și Anthony rămăseseră la oarecare distanță.
— Tată, îi strigă Anthony, cântă melodia ta preferată!
Îi despărțeau câteva cupluri care dansau. Luminițele licăreau
vesele în bradul de Crăciun, lumânările ardeau pe mese, iar Nat
King Cole slăvea iubirea în versurile piesei sale.
Alexander își croi drum spre ea și îi propuse să meargă acasă.
Îi ținu haina să se îmbrace, în fața gazdelor, care îi întrebară dacă
se întâmplase ceva.
— Totul e în regulă, răspunse Tatiana, fără să schițeze nici măcar
un zâmbet.
Î
 În drum spre casă, Anthony rupse tăcerea copleșitoare, începând
să cânte It’s lovely weather for a sleigh ride together with you…{60}.
Alexander îi aruncă o privire ucigătoare, spunându-i să înceteze.
Anthony se opri, nu înainte să cânte în șoaptă It’ll be the perfect ending
to a perfect day…
Alexander rămase afară, citind ziarul și fumând, până când
adormi pe bancă. Se trezi înghețat și amorțit și se duse în pat lângă
ea. Își aminti de clipele trăite în Lazarevo, când se țineau strâns în
brațe în fața focului, sub bolta înstelată, și căutau pe cer constelația
Perseu. Amândoi îi pierduseră pe cei dragi. Și, cincisprezece ani mai
târziu, ca printr-o minune sau ca într-un vis, stăteau din nou
împreună, fără să se țină în brațe, în casa pe care reușiseră cu atâta
greutate s-o clădească – Tatiana încremenită ca o stană de piatră, iar
el copleșit de gânduri și de îndoieli, încercând cu disperare să
găsească o minciună plauzibilă pentru vinerea trecută și pentru
miercurea ce-avea să vină.
Am jucat pocher cu Johnny
până la șase dimineața,
n-am vrut să-ți spun
să nu-ți faci griji de pomană.
Îmi pare nespus de rău,
chiar voiam să-ți mărturisesc totul –
am jucat pocher cu Johnny
până la șase dimineața.
Am vărsat berea pe mine,
dar voiam să-ți spun totul.
Îmi pare nespus de rău.
Dar Carmen mă așteaptă la Westin.
Da, pocher cu Johnny până la șase dimineața.
 12
PE CĂI GREȘITE
So Blue Thinking About You{61}

Miercuri seară, după serviciu, Alexander se afla în fața unui local

obscur din Chandler. Stătea în camionetă cu mâinile bandajate pe
volan. Ținea motorul pornit. Purta cel mai bun costum. Ca s-o
întâlnească pe Carmen se îndepărtase mult de localurile pe care le
frecventa de obicei.
Trecuse de opt – mult peste ora stabilită – și încă stătea în mașină.
El, care era întotdeauna punctual. Numai Tatiana îl făcea să întârzie.
Trebuia doar să oprească motorul și să intre în bar. Care era
problema?
Tatiana – tot din cauza ei întârzia și acum.
Îi luase ceva să niveleze calea, să preîntâmpine eventualele
întrebări și să ia în calcul toate împrejurările neprevăzute.
— Ant ar putea să se ducă la Francesca după ore? Lucrez până
târziu astăzi, îi spusese Tatianei de dimineață.
Vorbeau doar prin intermediul lui Anthony și numai despre el.
Alexander se aștepta la alte momente de tăcere, dar, spre marea lui
uimire, Tatiana îi răspunsese:
— Îmi pare rău. Altă întâlnire târziu în noapte? Și așa muncești pe
brânci. Ai grijă să mănânci!
Alexander îi promisese că o să mănânce.
Acum, însă, îl rodeau îndoielile.
— Nu știu cât o să întârzii, îi spusese apoi. Mă duc undeva în sud.
— Nicio problemă, admise ea. O să te aștept. Fă-ți treaba în tihnă!
Ce-ți fac mâinile? Te simți mai bine? Vrei să ți le bandajez din nou?
Un adevărat șuvoi de cuvinte după patru zile de tăcere!
 Și acum stătea în fața barului, gata „să-și facă treaba în tihnă”. Dar
nu reușea să iasă din mașină.
— Vrei să te sun? o întrebase în timp ce Tatiana, cu geanta în
mână și boneta pe cap, se pregătea să iasă pe ușă.
— Dacă o să întârzii foarte mult, poți să mă suni, continuă ea.
Dacă nu, mă găsești acasă, adăugase fără să-l privească.
Motorul torcea încet. Vâltoarea din sufletul lui deveni atât de
învolburată că se văzu nevoit să răsucească volanul într-o încercare
disperată de a-și recăpăta cumpătul.
Totul era în regulă. Totul avea să fie în ordine. Tatiana nu va afla
niciodată. Nu-i spusese povestea așa-zisei escapade cu Tyrone
fiindcă nu-i ceruse detalii, iar el nu avea de gând să i le ofere de la
sine. Nu-l întrebase niciodată în tot acest timp unde fusese până la
șase dimineața.
Cu toate acestea, anumite lucruri pe care nu le putea ignora
anunțau nori de furtună. Tatiana nu-i mai gătise de vineri; nu mai
făcea pâine proaspătă! Nu-i mai spăla hainele. Nu-i mai făcea patul,
nu-i mai strângea mucurile de țigară, nu-i mai arunca ziarele și nu-i
mai aducea cafeaua. Nu mai făcea nici cumpărături. Luni și marți,
Alexander se văzu nevoit să cumpere lapte.
— N-ai luat lapte, îi spusese luni.
— Am uitat.
Marți n-o mai întrebase nimic, iar ea se adâncise în tăcere. Ziua,
Tatiana era la lucru. Venea acasă și nu mai aprindea lumânări ori
beculețe de Crăciun. Ajuns acasă, Alexander aprinsese el luminițele
bradului. Și, în ciuda discuției civilizate purtate de dimineață, un
fapt rămânea cert și straniu – nu se mai sărutaseră și nu mai făcuseră
dragoste de sâmbătă. Un lucru cu totul neobișnuit în căsnicia lor. De
când erau împreună, nu fusese zi să nu se atingă; iar acum nu o mai
făcuseră de patru zile!
 Ce se petrecea oare cu ea?
Dar nu la ea se gândea. Ci la minciunile pe care va trebui să i le
spună ca să nu afle niciodată adevărul.
Mașina lui Carmen era în parcare. Îl aștepta deja în bar. Opri
motorul. Trebuia să intre. Vor lua ceva de băut, poate și ceva frugal
de mâncare. Apoi… Alexander luase bani pentru o cameră la hotelul
Westin și câteva prezervative. Vor petrece o oră-două împreună, apoi
va face un duș, se va îmbrăca și va pleca.
Aici intervenea însă problema – când avea să se întoarcă acasă,
după ce va fi făcut sex cu altă femeie, va trebui oare s-o privească pe
Tatiana în ochi sau se va bucura de „privilegiul” ignorării? Poate nu
va trebui s-o privească în ochi. Va simți mirosul săpunului ieftin de
hotel. Va trebui să se spele fără săpun. Va înțelege totul din expresia
ochilor lui. Din privirea-i șovăitoare. Și din atingerile sale. Va
înțelege totul într-o clipită.
Carmen îl aștepta. N-ar fi trebuit oare să șovăie înainte să se
ferchezuiască și să cumpere prezervative?
Prezervative.
Gândul îi provocă o strângere de inimă. Prezervativele
reprezentau un act deliberat, o dovadă de trădare bine ticluită. Nu
era un accident ca cel de vineri seara. N-am vrut, iubito, îmi pare
rău. Am băut și mi-am pierdut controlul. N-a însemnat nimic,
dragostea mea.
Nu, nici pomeneală! Aici era vorba de un act de trădare cu
premeditare. Înfăptuit cu sânge rece.
Alexander nici nu băuse și nu-și pierduse nici controlul. Ba mai
cumpărase și prezervative înainte.
Nu reușea să se convingă nici pe el că vinerea trecută își pierduse
controlul. Doar stătuse singur la bar, așteptând-o pe Carmen să-și
facă apariția. Cum ar fi sunat povestea în urechile Tatianei? N-am
urcat-o în camionetă, dar am stat amândoi în mașina ei. Balanța era
perfect egală.
Era întuneric în parcare. În bar licăreau luminițe de Crăciun. Prin
ferestrele frumos împodobite, Alexander vedea oameni mișcându-se
încoace și-ncolo și cupluri care stăteau de vorbă.
E mereu atât de ocupată. Muncește șaizeci de ore pe săptămână.
N-o să afle niciodată. Și chiar de va afla, o să mă ierte. Oricum mă
iartă mereu. Nu se va schimba nimic. Ne vom continua viața ca și
până acum.
Dar nu-i mai spăla hainele și nu mai făcea curățenie. Nu-i mai
punea mâncare caldă pe masă și nu-l mai săruta.
Alexander răsufla cu greu, încercând să-și domolească neliniștea.
Nu luase niciodată masa alături de altă femeie, nici măcar în anii
dinainte de-a o cunoaște pe Tatiana, când era în armată – mai ales
când era în armată. Pe când era soldat în garnizoană, le oferea fetelor
ceva de băut și o jumătate de oră mai târziu, le ridica fustele pe
digurile râului. Acesta era modul lui de curtare. Alexander avea
acum treizeci și opt de ani și, în afară de Tatiana, nu luase niciodată
masa în compania altei femei înainte de a face sex cu ea.
Gândul propriei stânjeneli și al unei conversații împotmolite, cu
pretenții de flirt, îl ținea încremenit pe loc, cu mâinile pe volan,
zădărnicindu-i dorința de inedit și încântarea de a explora teritorii
necunoscute și poate chiar ușor stranii. Iar ideea de a se întoarce
acasă – mirosind sau nu a săpun ieftin de hotel – i se părea greu de
imaginat. Îl țintuia în loc, de parcă țâra după el tone de plumb.
Și se văzu deodată… zăcând pe niște paie murdare. Îndurase bătăi
crunte și avea trupul numai răni; e un împuțit; un păcătos lipsit de iubire.
Va fi încătușat în orice clipă și aruncat pentru totdeauna în adâncurile lui
Hades. Și exact în clipa aceea, o rază de lumină străpunge întunericul
celulei sale și în prag apare Tatiana – mică și fragilă, dar hotărâtă să-l
salveze. Și-a lăsat pruncul ce-are atâta nevoie de ea. Stă tăcută în fața lui,
fără să-i vadă trupul sângerând și mizeria în care zace; îl vede doar pe cel pe
care îl iubește. Și înțelege că nu l-a abandonat, căci îl iubește mai presus de
orice.
E un idiot fără seamăn!
Porni motorul și, mergând în marșarier, ieși din parcare și se
îndreptă spre casă, lăsând-o pe Carmen să-l aștepte în restaurant. Pe
drum, se opri într-o benzinărie și aruncă prezervativele la gunoi.
Trecuse de nouă și jumătate când ajunse acasă.
Parcând camioneta lângă Fordul ei, Alexander urcă în tăcere
treptele pridvorului și o privi pe Tatiana pe geam. Purta un halat
scurt, de mătase, și își lăsase părul liber pe umeri. Nu-l auzise
venind; probabil că mergea radioul. Stătea la masa din bucătărie, cu
spatele la ușă, cu capul lăsat în pământ și umerii gârboviți. Plângea,
ținându-se cu mâinile de burtă.
Pe masă, văzu pâine proaspătă și o lumânare aprinsă. Beculețele
ardeau și ele vesele în brad, veiozele răspândeau o lumină caldă, iar
luminițele de la ferestre întregeau tabloul de sărbătoare.
Anthony nu părea să fie prin preajmă.
Neputând s-o mai privească, Alexander trase adânc aer în piept și
deschise ușa. Avea inima grea, ca de piatră. O, Doamne, ajută-mă să
păstrez o mină cât mai indiferentă cu putință!
Tatiana își șterse mai întâi lacrimile, apoi se întoarse spre el.
— Bună! îl întâmpină ea, strângând din buze ca să le stăvilească
freamătul.
— Am terminat mai devreme, spuse Alexander, scoțându-și geaca
și uitându-se de jur-împrejur.
— Aha!
— Unde e Ant?
— L-am lăsat să petreacă noaptea la Sergio.
Alexander se încruntă, sub o cascadă de gânduri.
— L-ai lăsat să stea într-o seară de miercuri?
 Ceva nu era în regulă.
— I-am făcut o bucurie.
Alexander simțea cum inima îi bate năvalnic în piept.
— Ți-e foame? îl întrebă apoi. Am făcut ceva de mâncare.
Alexander încuviință din cap.
— Atunci du-te și spală-te! Am făcut… blinii. Ciorbă de
perișoare… și pâine.
Se prăbuși pe un scaun, fără să se spele. Făcuse blinii? Se bucura
că stătea departe de el, căci altfel i-ar fi auzit bătăile frenetice ale
inimii.
— Nu mănânci cu mine? o întrebă el.
— Nu mi-e foame. Dar stau cu tine – dacă vrei.
Îi puse mâncare în farfurie, îi turnă bere și apă și îi aduse ziarul.
La radio, cântau colinde și o lumânare ardea pe masă.
Confort and joy… o, tidings of confort and joy…
God rest ye merry, gentlemen, let nothing ye dismay,
Remember, Christ, our Savior, was born on Christmas day…{62}
Cordonul halatului i se desfăcuse. Când îi turnă un alt pahar de
bere, Alexander îi zări camizolul din dantelă, de culoarea fildeșului,
pe sub care nu purta nimic, cu excepția portjartierului alb și a
ciorapilor de dantelă. Se simțea cumplit. Citea ziarul și mânca fără
să-și ridice privirea spre ea. Schimbară doar două cuvinte toată
seara:
— Îți plac bliniile? îl întrebă ea.
— Sunt delicioase. N-ai mai făcut de mult.
Când termină de mâncat și Tatiana se apropie ca să-i ia farfuria,
Alexander lăsă ziarul deoparte și, punându-i mâinile pe talie, o
întoarse încet cu fața spre el. Îi trase apoi halatul pe umeri.
— Hmm! murmură el. Un camizol nou?
— Special pentru tine. Îți place?
— Da, încuviință evitându-i privirea.
 Reuși să-i dea camizolul jos și să-i cuprindă sânii în căușul
palmelor. Sorbindu-i apoi sfârcurile cu buzele, o făcu să geamă și să
vibreze ca o vioară sub un arcuș magic în acordurile iubirii, ale
dorinței și pasiunii.
— De ce ești atât de sensibilă? șopti Alexander încă devastat de
propriile furtuni lăuntrice.
Se temu deodată că Tatiana îi citea gândurile. Strecurându-și
mâna pe sub camizol și bătând-o ușor la fund, Alexander îi dădu
drumul și se ridică iute de la masă.
Deși reușise să-și ascundă gândurile, vina ce-i bântuia sufletul se
dovedi mult prea copleșitoare. Nu putea să facă dragoste în seara
aceea.
— Nu știu ce-i cu mine, mărturisi el.
— Nu? se întoarse Tatiana cu spatele.
Alexander se oferi atunci să-i dăruiască numai ei plăcerea,
evocând clipele trăite pe plaja din Naples când împliniseră cinci ani
de căsnicie. Hai, Tatiana! Lasă-mă să te ating și să te dezmierd!
Topește-te în brațele mele și hai să uităm totul!
Continua să stea cu spatele la el, de parcă n-ar fi auzit nimic din
tot ce-i spusese.
După ce adormi, Alexander o luă în brațe și o strânse la piept.
Păru-i bălai îi gâdila coastele. Somnul îl răzbi cu greu. Imaginația îi
juca oare feste sau simțise ceva în glasul ei încordat? Încercase oare
să-i spună ceva? Nu avea de gând s-o întrebe, dar cum trecuse oare
de la tăcerea copleșitoare de săptămâna trecută la bliniile ce-i
plăceau atât de mult și la priveliștea de vis pe care i-o oferea trupul
ei învăluit doar în faldurile de dantelă ale camizolului?
— Lasă-ți chipul adormit pe al meu braț perfid! șopti aproape
imperceptibil, încercând să-și amintească versurile lui Auden{63} sub
povara mistuitoare a disprețului de sine și a glasului acuzator al
propriei conștiințe.
 Baby, Please Come Home{64}

În dimineața următoare Alexander plecă la birou să-și verifice

mesajele, să onoreze întâlnirile stabilite pentru ziua aceea și să se
asigure că Linda le oferise tuturor angajaților bonusurile de Crăciun.
Eficientă cum o știa, ea-i spuse că problema era deja rezolvată de
săptămâni bune, încă de când o rugase prima oară. Apoi adăugă:
— Se pare că n-ai prea fost cuminte aseară, căci ai uitat de
întâlnire.
— Ce întâlnire?
— Cum ce întâlnire? Cu doamna Rosario, Alexander! Tu ai
stabilit-o. Era în agenda ta.
— Aha! Cred că am uitat, îi răspunse cu precauție. De ce mă
întrebi?
— Dar nici acasă nu erai. Te-a căutat aici pe la ora nouă.
— Cine?
— Doamna Rosario.
Alexander încremeni.
— Linda, ce-i cu tine de lucrezi până târziu în noapte? o întrebă în
cele din urmă.
— Nu știi că eu n-am o viață personală? îi răspunse ea. Trăiesc ca
să ți-o organizez pe a ta. A trecut pe aici și m-a întrebat dacă te poate
suna acasă. N-am știut ce să fac. Și eu eram îngrijorată. Ne-am
imaginat că s-a întâmplat ceva. Nu uiți niciodată să-ți onorezi
întâlnirile.
— A… sunat acasă? îngăimă Alexander.
— Îhî! A vorbit cu Tania.
— Doamna Rosario a vorbit cu Tatiana?
— Îhî! Părea destul de supărată.
— Cine? întrebă Alexander, cu glas sumbru.
 — Clienta, firește, răspunse Linda. Doar știi că soția ta nu se poate
supăra pe tine.
Alexander ieși din birou cu pași șovăitori și rămase în camionetă.
Stătea cam des în mașină. Care în curând avea să-i slujească și drept
dormitor.
Blestemata de Carmen sunase acasă! Iată un scenariu pe care nu
și-l imaginase, o ecuație pe care n-o luase în calcul, deși se gândise la
toate situațiile neprevăzute.
Nu putea să gândească limpede. Dar de ce nu ieșise totul la iveală
de ieri? Fuseseră singuri, avuseseră toată noaptea la dispoziție. Ar fi
găsit o explicație verosimilă. De ce abordase Tatiana o ținută atât de
seducătoare? De ce îi făcuse de mâncare și îl întâmpinase cu
lumânările aprinse? Ce naiba se întâmpla acasă la ei? Îi era cu
neputință să înțeleagă vâltoarea prin care treceau.
Trebuia să verifice stadiul lucrărilor de construcție a trei dintre
casele pe care le ridica. Trebuia să se întâlnească cu echipa de
electricieni în cazul primei case, să participe la turnarea fundației
celei de a doua și să vorbească cu inspectorul care urma să aprobe
licența de construcție pentru cea de a treia. La prânz însă, se duse la
spital. Chiar dacă știa că Tatiana nu avea niciodată o pauză suficientă
cât să bea o cafea, cu atât mai puțin să poarte o discuție calmă despre
un subiect atât de spinos ca telefonul unei alte femei dat acasă,
Alexander nu abandonă ideea. Cum ar fi putut să nu se ducă?
O găsi bând singură un pahar de lapte la bufet; era palidă la față
și cumplit de abătută.
— Bună! îl salută, aruncându-i o privire în treacăt. Ce cauți aici?
— Hai afară pentru câteva minute!
Când ajunseră în parcarea scăldată în soare, Alexander se opri pe
loc și o întrebă printre dinți, cu ochii ațintiți în pământ:
 — De ce nu mi-ai spus că ai primit aseară un telefon de la Carmen
Rosario?
— De-aia ai venit? Ca să mă întrebi asta? Nu cu mine voia să
vorbească. Pe tine te căuta, râse ușor. A cerut să vorbească cu tine și
când i-am spus că nu ești acasă, m-a întrebat unde ești pe un ton
extrem de ciudat. I-am răspuns că lucrezi până târziu. Și mi-a spus
că ar fi trebuit să lucrați împreună, continuă Tatiana și își încrucișă
mâinile. Părea extrem de supărată. N-am știut ce să-i spun, pentru că
habar nu aveam unde ești, așa că i-am cerut scuze în numele tău. Am
bănuit că asta vrei să fac, nu, Alexander? Să-i cer scuze în numele
tău.
Se opri, apoi adăugă:
— I-am spus că probabil ai uitat. Că memoria îți mai joacă uneori
feste. Că se întâmplă să mai uiți anumite lucruri.
Alexander făcu un pas înapoi, cu ochii pironiți în pământ.
— De ce faci asta? murmură el. De ce nu mi-ai spus de ieri? De ce-
ai jucat toată șarada aia cu mine? Pentru ce-ai creat atmosfera de
sărbătoare?
Nu reușea să-și ridice privirea spre ea.
— Nu-ți înțeleg întrebările.
Alexander studia cu atenție crăpăturile din asfalt.
— Ai sute de întâlniri pe an, continuă ea. Mi-ai spus că lucrezi
până târziu. Mi-ai spus-o de multe ori. Și altădată când te-ai întâlnit
cu clienții. Da, de data asta nu te-ai dus la întâlnire, dar nu cunosc
motivul. Poate ai fost ocupat cu alte lucruri. Poate i-ai pierdut
numărul de telefon. Poate ai greșit restaurantul unde trebuia să vă
întâlniți. E afacerea ta, eu nu mă implic atât de mult. Nu mi-ai spus
că te întâlnești cu o oarecare Carmen. Și ce-i cu asta? Doar n-o să-mi
spui numele tuturor clienților interesați să încheie un contract de
construire a unei case. Nu așa ne-a fost vorba.
 Tatiana se opri. Alexander abia îi auzea răsuflarea, așa de încet
vorbea și respira.
— Clienta cu care urma să te întâlnești a sunat acasă, spunându-
mi că nu ți-ai onorat întâlnirea. Supărarea ei părea perfect
îndreptățită. Cred că majoritatea clienților s-ar supăra dacă i-ai lăsa
să aștepte în vreun local din Chandler și ar suna acasă să te ia la rost,
întrebând unde ești.
Nu puteau continua discuția în parcare.
— Tatiana… De ce nu mi-ai spus toate astea de ieri? repetă el.
— Dar care-i problema? De ce te frămânți așa? îl întrebă – își
frământa și ea degetele.
Alexander stătea cu ochii pironiți tot în pământ.
— Dacă credeai că iau masa în oraș, spuse el, căci era singurul
lucru ce-i veni în minte, de ce te-ai mai omorât să-mi faci de
mâncare?
— Când s-a întâmplat să refuzi vreodată bliniile? îl întrebă ea,
gâtuită de emoție, scrutându-l cu privirea. Chiar dacă ai fi luat masa
în oraș?
O, Doamne!
— Tania… murmură el, cu glasul răgușit.
— Dacă asta-i tot, trebuie să mă întorc la muncă, făcu Tatiana un
pas înapoi.
Da, întoarce-te în locul de unde își trag rădăcinile toate necazurile
noastre! Se abținu, însă, să rostească cuvintele de teamă să n-o audă
spunând că el era rădăcina tuturor necazurilor.
— Stai puțin! îngăimă, cu mintea înnegurată.
Ce-ar trebui să facă? S-o mintă, spunând că urma doar să bea ceva
cu Carmen? Aveam să discutăm despre proiectul casei ei – cu
prezervativele în buzunar? N-am greșit cu nimic – am conceput doar
un mic plan de trădare. Spre deosebire de vinerea trecută, când
lucrurile au luat o turnură mult mai întunecată și mai urâtă. Dar sper
să uiți de povestea asta. Știu că nu e deloc plăcut să afli că urma să
fac sex cu o altă femeie la hotel, dar n-am urcat-o în camionetă.
Mașina a rămas nepângărită. Nu crezi că merit niște puncte pentru
asta? Nu ți se pare că am făcut un pas înainte pe tabla de șah?
Dar Alexander nu vedea niciun pas înainte, nicio mișcare, niciun
cuvânt de salvare. Nu avea de gând să spună nimic.
— Trebuie să fug, zise Tatiana. Dar și tu trebuie să te întorci la
muncă, nu-i așa? Ai reprogramat întâlnirea cu doamna Rosario?
Lucrezi și în seara asta până târziu în Chandler?
— Nu, Tania, răspunse Alexander cu glasul frânt.
— Aha! murmură ea, îndepărtându-se.

Dacă n-ar fi fost nevoit să se întâlnească cu echipa de electricieni

pentru o casă ce trebuia predată de urgență, Alexander nici n-ar mai
fi ieșit din mașină. Dar trebuia să se întâlnească cu electricienii. Încă
discuta cu ei când Carmen își făcu apariția, pe la orele amiezii. Ieși
din sedan strălucitoare, machiată și elegantă. Văzând-o de la
fereastră, Don Joly, șeful echipei de electricieni, fluieră admirativ în
barbă.
— Mă-măăă! spuse el.
Alexander se întoarse cu spatele.
— Bună, Alexander! îl salută Carmen, intrând.
— Te-aș sfătui să nu rămâi înăuntru, îi răspunse el fără s-o
privească. Nu ești în siguranță pe un șantier. N-am asigurare pentru
accidentele suferite de vizitatorii neautorizați.
— Putem să stăm puțin de vorbă?
— N-ai decât s-o faci pe riscul tău, îi răspunse în vreme ce măsura
distanța dintre două prize.
 Conform protocolului, distanța dintre prize nu putea fi mai mare
de doi metri, dar între cea din stânga și următoarea păreau să fie mai
mult de doi metri. Asta însemna că toate prizele din camere trebuiau
refăcute. În condițiile în care casa trebuia predată înainte de Crăciun.
— Alexander, poți să te întorci o clipă?
— Ce vrei? o întrebă, ridicându-se încet în picioare și întorcându-
se cu fața spre ea. Am treabă.
— Văd. Ai avut treabă și aseară când te-am așteptat ca o proastă
la restaurant?
— Da, am avut treabă și aseară, îi răspunse sec.
Nu mai voia să aibă de-a face cu ea. Nu-i venea să creadă că încă
mai stăteau de vorbă.
— Nu mai înțeleg nimic, spuse Carmen. Am stabilit să ne vedem.
Ai uitat?
— Da, am uitat.
— Nu te cred, îi răspunse, trăgând adânc aer în piept. Am făcut
planuri. Nu se poate să fi uitat.
— Dar asta s-a întâmplat, Carmen. Am uitat complet.
— Încerci să mă umilești! De ce?
— De ce? repetă el, respirând adânc ca să se liniștească. De ce-ai
sunat-o pe soția mea?
— Nu pe ea am sunat-o! Pe tine te-am sunat!
— Acasă la mine! se răsti Alexander.
Se simțea profund dezgustat. De amândoi. Don Joly și oamenii lui
ascultau de la etajul următor cum Alexander se certa cu o femeie,
alta decât soția lui. Din cauza propriei indecențe, povestea va face
înconjurul orașului.
— Da, acasă la tine! îi ripostă Carmen, la fel de tare.
Era suficient. O prinse de cot și o scoase afară.
 — Uite ce e! îi spuse apoi. Sunt la muncă. Ai înțeles? La muncă! Și
mai sunt și însurat. Ai înțeles și asta? Spre deosebire de tine, eu nu
am o căsnicie de fațadă, am o căsnicie adevărată. Cum ai îndrăznit să
suni acasă la mine și s-o întrebi pe soția mea de ce n-am venit la
întâlnire? N-ai deloc un cap pe umeri?
— Dar n-am făcut asta, încercă ea să se apere. Am adoptat o
atitudine cât se poate de profesională.
— Profesională? Întrebând-o „Unde e?” Asta numești tu atitudine
profesională?
— Soția ta s-a comportat civilizat. Mult mai civilizat ca tine. Dar
dacă nu voiai să sun, de ce n-ai venit la întâlnire așa cum ai promis?
Se certau pe trotuar, în mijlocul străzii, în fața unei întregi
comunități.
— Carmen, după povestea de vineri am șters din minte tot ce s-a
întâmplat, îi răspunse el. De-aia n-am venit. Și, în plus, pe lista
priorităților se află soția mea, apoi restul.
— Nu te gândeai la nevastă-ta vinerea trecută, strigă ea. Nu la ea
îți stătea capu’.
— Te înșeli mai mult decât îți imaginezi. Dar cred că glumești
când ridici glasul la mine!
— Mai lasă-mă cu tâmpeniile astea! țipă Carmen. Nu sunt
nevastă-ta! Arată-mi puțin respect!
— Cine dracu’ te crezi, cucoană? întrebă Alexander, făcând un pas
înainte și vorbind ceva mai încet. Respect? Te urci în mașină cu un
bărbat complet străin și vrei respect doar pentru că te-am lăsat să mi-
o sugi vreo două minute?
— M-ai lăsat? îngăimă, roșie la față ca un rac fiert.
— Firește. Și nu doar că te-am lăsat, Carmen, dar nici n-ai obținut
mare lucru de la mine, în afară de niște băutură gratis.
 — O! exclamă, congestionată și cu răsuflarea întretăiată. O! O să-ți
pară rău, Alexander!
— Și așa îmi pare rău.
— Din cauza comportamentului tău deplorabil, nevastă-ta o să…
— Știi ceva? o întrerupse Alexander apropiindu-se amenințător,
cu chipul aplecat spre ea. Înainte să mai spui vreun cuvânt, o să te
urci dracu’ în mașină și o să pleci imediat de aici. Se pare că n-ai citit
cum trebuie articolele din ziare despre mine și poate că n-ar fi rău s-o
faci cât de curând, dar îți atrag oricum atenția că nu e cazul să mă
ameninți, să mă insulți sau să țipi la mine. Urcă-te în mașină și
pleacă imediat – cât mai poți! Să nu care cumva să te mai apropii
vreodată de mine sau de casa mea!
Carmen deschise gura să spună ceva dar, clătinând din cap,
Alexander mai făcu un pas și aproape că-și lipi fața de a ei.
— Nici de mine, nici de casa și nici de soția mea!
Ea deschise din nou gura.
— Nu, Carmen, o opri, clătinând din cap. Dacă ți-am spus că nu
vreau să mai aud niciun cuvânt, atunci nu vreau să mai aud niciun
cuvânt. Urcă-te în mașină și dă-i drumu’!
Vorbea cu glas atât de amenințător, încât Carmen închise, în cele
din urmă, gura, înțelegând că nu glumește.
Cu genunchii moi și cu răsuflarea întretăiată, reuși să deschidă
portiera, să intre în mașină și să pornească motorul.
I se părea de neconceput și de-a dreptul scandalos să se certe cu o
femeie, alta decât soția lui.

— Unde e mama? întrebă Anthony seara, în jurul orei zece.

Bună întrebare. Unde era oare mama lui? Când Alexander sună la
spital, Erin îi spuse că Tatiana lucra în tură dublă.
 — Poftim? întrebă Alexander, încleștându-și mâna pe tejghea ca să
se liniștească. Erin, dă-mi-o la telefon!
— Nu pot, e la terapie intensivă, nu poate să vină la telefon. O să-i
spun să te sune când iese de acolo.
Lui Anthony nu-i venea să creadă că mama lui lucra în tură dublă.
Lui Alexander, nici atât. Stăteau amândoi încremeniți la masa din
bucătărie. Ceva mai devreme, mâncaseră resturile de blinii, iar
Anthony îi spusese fericit, cu gura plină:
— Tată, nu știu ce-ai făcut de ne-a desfătat în seara asta, dar îți
mulțumesc.
Ce făcuse de-i desfătase cu blinii? Nimic bun, fără doar și poate.
Dar la ora zece și jumătate în seara aceea, după ce terminaseră de
mâncat, Anthony rupse tăcerea, întrebându-l:
— S-a întâmplat ceva, nu-i așa? Mama m-a expediat la Sergio în
mijlocul săptămânii de parcă un alt cadavru ar zăcea acum în casă.
Comparația fiului său i se părea cât se poate de plastică.
Amărăciunea băiatului constituia un motiv suficient de serios ca
să-l determine pe Alexander să pornească în toiul nopții, împreună
cu Anthony, spre spital, să discute cu Tatiana. Stăteau amândoi în
sala de așteptare, alături de doi bețivi, de un bărbat cu piciorul rupt,
de-o femeie cu o tuse seacă și un bebeluș cu febră.
O chemară de nenumărate ori prin interfon. Așteptară încă vreo
treizeci și cinci de minute până își făcu apariția prin ușile duble.
Anthony alergă într-un suflet la ea. Alexander rămase pe scaun și își
cerceta palmele brăzdate de bătături.
— Ce s-a întâmplat? întrebă ea extrem de încordată.
— Nimic, răspunse băiatul. Mamă, de ce-ai rămas aici? De ce faci
tură dublă? N-ai făcut niciodată așa. Și de ce nu ne-ai sunat? Am fost
atât de îngrijorați! De ce nu ne-ai spus că lucrezi în seara asta? De ce
nu vii acasă?
 Băiatul adresa întrebările cuvenite. Poate mai era loc și pentru
altele, își spuse Alexander, precum: Cum să fac să te strâng din nou
în brațe? Să nu mai pomenesc niciodată de povestea asta? Cu ce-am
greșit? Ce minciuni să născocesc? Când ne vom putea debarasa de
„cavadrul” lui Carmen?
Asta era întrebarea pe care Alexander ar fi vrut s-o audă din gura
lui Anthony.
Tatiana se așeză pe un scaun. Încercau să vorbească în șoaptă.
Bețivii își ciuliseră urechile.
— A trebuit să fac o tură dublă, fiule, asta-i tot, îi răspunse ea. E
Crăciunul. N-avem personal suficient și suntem suprasolicitați.
Toată lumea are câte o suferință. O suferință foarte gravă, adăugă
apoi.
— Las-o baltă! continuă Anthony. Aseară, practic m-ai expediat
de-acasă. Crezi că sunt copil mic? Ieri, tata a spus că lucrează până
târziu. Astăzi, lucrezi tu. Sunteți în război de săptămâna trecută.
Crezi că nu văd ce se întâmplă? întrebă băiatul, izbucnind aproape
în lacrimi. Te rog, las-o baltă!
Tatiana îi cuprinse chipul în mâini. Era deja mai înalt și mai bine
făcut decât ea, dar îi cerea mângâierile ca un copil de trei ani.
Alexander stătea cu coatele pe genunchi și cu ochii ațintiți în podea.
Și el tânjea după mângâierile ei.
— Mâine avem un spectacol de Crăciun la școală, spuse Anthony.
— Știu, încuviință Tatiana. O să vin.
— Mamă! exclamă Anthony. Ești supărată pe tata? Te rog, nu te
supăra pe el pentru…
— Anthony! interveni Alexander. Niciun cuvânt în plus!
— Da, Anthony, spuse și Tatiana. Niciun cuvânt în plus!
O voce o strigă atunci prin interfon. Venise încă o ambulanță.
Încercă să se elibereze din brațele lui Anthony.

Î
 — Îmi pare rău, fiule. O să vin în curând acasă. Dar acum chiar
trebuie să fug.
Asistenta de la triaj o strigă din nou. Unul dintre bețivi veni spre
ea. Anthony refuza să-i dea drumul. Un pacient rănit și așezat pe o
targă era împins spre sala de operație. Alexander îi evita privirea.
Știa că avea nevoie de ajutorul lui ca să-l convingă pe Anthony să-i
dea drumul, dar refuza să i-l ofere.
— Anthony, spune-i tatălui tău că trebuie să plec! murmură
Tatiana.
— E chiar acolo, mamă, îi răspunse băiatul. Spune-i singură!
Alexander se ridică în picioare.
— Te poți lipsi, ca întotdeauna, de noi păcătoșii, nu-i așa? îi șopti
el.
Îl dezlipi apoi pe Anthony din brațele mamei sale.
— Hai să mergem, amice! Mami are treabă. Hai acasă! Uite ce ți-
am luat astăzi! îi spuse el, scoțând o pungă cu bomboane M&M. Ai
mâncat din astea? Sunt cu alune. Vrei să guști?
David Bradley deschise larg ușile duble și se ivi în prag, îmbrăcat
în salopeta de spital.
— Doamne, unde este?
Apoi o văzu.
— Tatiana, hai, te rog! Acum!
— Nu te neliniști, fiule! se ridică Tatiana în picioare. Tatăl tău o să
aibă grijă de tine. Hai, du-te acasă!
Și se îndepărtă cu pași repezi, fără să-i arunce nici măcar o privire
lui Alexander.

Vineri la ora opt dimineața Tatiana încă nu ajunsese acasă.

Alexander așteptă până la nouă. Spectacolul lui Anthony începea la
nouă și jumătate. Porni spre școală, uitându-se după fiecare mașină
de pe Jomax Street în speranța că avea să-i vadă Fordul. O găsi în
amfiteatrul înțesat de oameni, îmbrăcată încă în uniforma de
asistentă. Nici măcar nu-i păstrase un loc lângă ea. Se văzu astfel
nevoit să se așeze în spate. Directorul ținu un discurs, apoi începu
spectacolul. Alexander o văzu aplaudându-l pe Anthony, făcând
fotografii și stând de vorbă cu ceilalți părinți. După ce spectacolul se
încheie și copiii se întoarseră în clase, Tatiana dispăru în mulțime.
Când o prinse din urmă, se pregătea să se urce în mașină.
— Tania! o strigă, trântind portiera.
— Mă lași să deschid ușa, te rog? îl întrebă, cu privirea în pământ.
— Nu. Am putea să purtăm și noi o discuție civilizată?
— Despre ce anume?
— Ce faci? o întrebă, aplecându-se spre ea.
— Nimic. Ce faci tu?
Se priviră un timp înainte ca Alexander să-și îndrepte ochii în altă
parte. Tatiana părea cumplit de obosită. Abia mai stătea în picioare.
— Ai terminat lucrul la șapte? o întrebă încet, apropiindu-se încă
un pas, dornic să-i mângâie chipul palid și sprâncenele blonde.
— Da.
— Și de ce n-ai venit acasă?
— Dar tu de ce n-ai venit acasă?
— Ba am venit, îi răspunse și-i atinse obrazul cu degetele. Hai să
mergem! Mi-am luat liber în dimineața asta.
— Serios? Grozav! spuse ea, dându-i mâinile la o parte. Dar știi
ceva? Nu vreau să vorbesc cu tine.
— Știu.
Nu se mai punea problema născocirii unor minciuni plauzibile. Ci
cât din adevăr să-i dezvăluie ca să-i câștige din nou încrederea.
— Știu că nu vrei să vorbești cu mine, dar trebuie s-o facem,
continuă luând-o de braț. Hai să mergem! Nu putem să stăm de
vorbă în parcarea școlii. Cu toți oamenii ăștia…
Ceilalți părinți se îndreptau spre mașini, făcând planuri de
Crăciun, întrebându-se ce cadouri să le cumpere copiilor, vorbind
despre vremea blândă din decembrie și gândindu-se unde s-ar putea
duce să se plimbe cu săniile trase de cai. În mijlocul lor, Alexander și
Tatiana stăteau încremeniți.
— Știu că ești supărată pe mine…
Ea ridică mâna ca să-l oprească.
— Și ce vrei să facem? o întrebă Alexander, cu palmele spre ea. Să
continuăm tot așa? Fără să vorbim? La un moment dat, tot va trebui
s-o facem, nu crezi?
— Nu, clătină ea ușor din cap și deschise portiera. M-am săturat
să tot vorbim.
Cum de te-ai săturat să vorbim când mi-ai adresat două vorbe
toată săptămâna? ar fi vrut Alexander s-o întrebe.
— Hai să mergem acasă! o rugă el. Poți să țipi sau să faci ce-ți
trece prin cap…
— Ți se pare că am chef să țip sau să fac ce-mi trece prin cap? îl
întrebă Tatiana lângă portiera deschisă. Și chiar trebuie să țip?
Părea că abia mai stă în picioare. Alexander întinse brațele s-o
susțină și s-o mângâie, dar ea ridică mâinile în aer, vrând parcă să-l
facă să dispară din fața ochilor.
— Nu, se împotrivi Tatiana și se rezemă de mașină, cu brațele
încrucișate și cu ochii închiși.
— Deschide ochii!
Ea se supuse. Și ochii ei păreau acum negri ca obsidianul scăldat
în apele Mării Negre.
— Tania… murmură el, cu glasul aproape frânt. Iubito, hai să
mergem acasă, te rog! Trebuie să stăm de vorbă. Lasă-mă să-ți explic!

Î
 — Nu, clătină ea din cap. Nu mai avem ce să vorbim. În plus,
trebuie să ajung la orfelinat.
— La orfelinat? repetă Alexander, încruntat. Dar n-ai închis un
ochi de douăzeci și patru de ore. Trebuie să vii acasă să te culci.
— Nu. Micuților de la orfelinat nu le pasă dacă am dormit sau nu.
Mă așteaptă.
— Da, fără îndoială, își încleștă Alexander pumnii și făcu un pas
înapoi.
Știa mereu ce să-i spună ca să-l determine să se îndepărteze.
— Și fiul tău te așteaptă, încercă el.
— Îl are alături pe tatăl lui, nu?
— Are nevoie de mama lui.
Tatiana își încleștă și ea pumnii și se apropie de el. Alexander
deschise brațele.
— Sunt aici. Chiar aici.
— Da, e adevărat. Trase aer adânc în piept. Alexander, când m-ai
cerut de soție, te-ai gândit că mariajul nostru ar putea să dăinuie mai
mult de o lună?
— Asta am și sperat.
— Mă îndoiesc. Ți-ai imaginat că totul va dura numai o lună.
Poate un an, printre permisii. În timp ce încercai să ajungi din Rusia
în Germania. Nu spun că nu m-ai căutat dar, în rest, pentru ce te-ai fi
luptat să supraviețuiești? Ai fi putut s-o faci pentru mine sau să
putrezești pe ogoarele sovietice. Ai ales să trăiești pentru mine. O
misiune nobilă! Dar ce trăim aici nu e o poveste scurtă ca cea din
Lazarevo. Aici trăim împreună zile și luni întregi, minute
îndelungate, numai noi doi, ca soț și soție.
— Știu bine ce trăim, Tatiana, răspunse Alexander, simțind cum
vocea ei fragilă îi străpunge sufletul ca tăișul unui pumnal.
 — Oare? O căsnicie nu e floare la ureche. Nu e o viață dusă pe
front, în Uniunea Sovietică, sub asediul Leningradului sau
amenințarea NKVD-ului. E o viață reală, trăită în America. Presărată
cu alegeri, cu libertăți, oportunități, bani, conflicte și tensiuni. Cu
suferințe. Și cu ispite.
— Încetează, Tania! Nu vreau să mai vorbim în parcare. Hai să
mergem acasă!
— Vrei să purtăm discuția asta acasă? îl întrebă, cu ochii
înnegurați. În căminul pe care m-am străduit să-l prefac într-un
sanctuar pentru tine? Într-un sălaș de tihnă și armonie? continuă,
clătinând din cap. Nu cred că vrei să purtăm discuția asta acolo.
— Ba da.
— Alexander Barrington, nu cred că auzi nimic din ce-ți spun. Nu
vorbesc despre dragoste. Și Richter crede că o iubește pe Vikki. La fel
cum și Vikki îi iubește pe fiecare dintre amorezii ei. Dragostea e
floare la ureche. Ai tupeul să-mi evoci în șoaptă clipele trăite în
Naples? Oricine poate face dragoste pe plajele albe din Naples! Și
câinii se pot iubi în Naples, adăugă cu lacrimi în ochi. Și musculițele
se împerechează în Lazarevo. E mult prea ușor să faci dragoste!
Alexander o asculta fără suflare cum îi despolia viața de culori.
— Nu despre dragoste vorbesc, repetă ea.
— E evident, dar ai putea să n-o mai faci în parcare? N-ar fi mai
bine să mergem acasă? Nu e nimeni acolo. Ant e la școală.
— Nu avem tihnă acasă.
— Da, așa e. Ai spulberat-o. Dar eu tot acolo vreau să vorbim.
Tatiana îl măsură din cap până în picioare.
— Crezi că poți să faci tot ce-ți trece prin cap și să-mi spui apoi să
vin acasă?
— Tania, dacă mă lași să-ți explic, totul o să fie bine. O să îndrept
lucrurile. Căci n-am greșit cu nimic.
 — Nu?
— Nu, continuă, ascunzându-și zbuciumul sub masca indiferenței
și a curajului. Dar hai să vorbim acasă!
Tatiana mai făcu un pas și își ridică privirea spre el.
— Alexander, murmură apoi, punându-i mâinile pe piept, sărută-
mă!
Un icnet scăpă printre buzele lui Alexander.
Strângându-i cămașa în pumni, îl privea cu ochi întrebători, plini
de speranță, de durere și de lacrimi.
— M-ai auzit doar! șopti ea. Sărută-mă, dragostea mea!
Dar „cadavrul” lui Carmen stăruia încă între ei. Alegerea îi
aparținea. Fie o săruta, fie dădea înapoi. Dar indiferent ce cale
alegea, jocul se încheiase.
Căci era șah-mat.
Alexander făcu un pas înapoi.
— Tatiana, e absurd ce-mi ceri. Hai acasă să încheiem discuția!
Refuz s-o fac în public.
Nu putea s-o privească.
Tatiana se urcă în mașină și demară în trombă.
 Baby, It’s Cold Outside{65}

Tatiana nu se întoarse vineri acasă. Miercuri era Crăciunul. Luni,

veneau Vikki, Richter, Esther și Rosa să petreacă sărbătorile
împreună. Ce-aveau să facă?
Alexander sună la orfelinat și la spital, dar nu veni la telefon și
nici nu-l sună.
„Îmi pare rău, Alexander”, îi spuseră când Erin, când Cassandra.
„E ocupată, e în operație, e la terapie intensivă, au avut loc accidente
după accidente, atacuri de cord și chiar un atac prin înjunghiere. Nu
poate veni la telefon.”
Nici el, nici Anthony nu mai suportau casa pustie. Luară masa în
oraș, apoi se duseră la cinema. Văzură Invasion ofthe Body
Snatchers{66}. Abia de-și adresau câteva cuvinte.
Alexander uitase să mai aprindă beculețele din bradul de Crăciun.
Când se întoarseră acasă pe la 11 noaptea, totul era învăluit în
întuneric pe colina de la capătul străzii Jomax. Farul lor se înecase în
beznă.
Alexander o sună din nou. Ar fi vrut să se ducă după ea, dar
purtaseră deja trei discuții inutile în parcări și săli de așteptare. Era a
doua noapte când nu reușea să doarmă în patul lor. Fumă țigară
după țigară până simți că privirea i se încețoșă de la nicotină și
rămase pe canapea până a doua zi de dimineață.
După ce recepționera de la urgență îi spuse că Tatiana plecase de
la spital la ora șapte, Alexander o așteptă să vină dar, cum nu ajunse
nici la nouă, se duse la muncă, luându-l pe Ant cu el, căci nu voia să-
l lase singur acasă.
Văzându-l adâncit în tăcere într-un colț al camerei, Alexander se
concentra cu greu asupra discuțiilor purtate cu clienții lui. Îi dădu
câțiva dolari, să se ducă să-și cumpere înghețată sau orice îi poftea
inima. Băiatul nu se urni însă din loc.
În seara aceea, avea loc petrecerea de Crăciun organizată de
Barrington Custom Homes la una dintre casele pe care tocmai o
terminaseră. Alexander și Tatiana urmau să fie gazdele petrecerii, ca
de fiecare dată în ultimii șase ani. Erau invitați o sută cincizeci de
oameni. Miza era mare – ca, de exemplu, invitația de a construi o
casă pentru competiția organizată în 1959 în cadrul prestigioasei
expoziții Parade of Homes.
La ora patru după-amiaza, Alexander se întoarse acasă cu
Anthony pentru a se pregăti de petrecere. Tatiana nu era acolo.
Dar trecuse pe acasă, căci toate farfuriile din dulapuri zăceau
sparte pe podeaua din bucătărie. Absolut toate. Ca și cănile sau
holurile de sticlă. Toate stăteau mărturie căsniciei lor muribunde.
Alexander și Anthony priveau mâhniți haosul și nebunia vieții
lor.
— Cineva a trecut pe acasă, spuse Anthony, aruncându-și geaca în
cuier. Dar nu cred că a fost mama.
Le luă mai bine de o oră să strângă cioburile.
Când Alexander intră în dormitor să-și schimbe hainele, scoase un
geamăt de durere. Căci, pe cuvertura crem cu flori stacojii de pe pat,
zăceau șuvițe de păr blond. Iar pe podea stătea aruncat briceagul
elvețian cu tăișul albăstrui de oțel, ascuțit precum coasa ce seceră
viețile.
Alexander rămase mult timp pe pat, cu mâinile pe genunchi, în
timp ce la radioul din cameră se auzea Vivaldi, Sposa son disprezzata.
Era pur și simplu uluit de reacția unei femei atât de stăpâne pe sine,
pe care credea că o cunoaște atât de bine. Își imaginase, ca de fiecare
dată, că totul nu avea să fie decât un foc de paie. Dar se înșelase. Era
un adevărat război.

Î
 În minte îi răsunau, ca niște cuie bătute în suflet, cuvintele
Tatianei: Alexander Barrington, nu cred că auzi nimic din ce-ți spun.
Nimic din toate astea nu părea cu putință! își repeta Alexander.
Nu era cu putință! Îi venea greu să creadă că trăiau cu adevărat un
război atât de nimicitor. După ce străbătuseră continente și oceane
înghețate și trecuseră prin atâtea încercări ca să fie împreună. Nu
putea să creadă că destinul îi punea din nou la încercare.
Când ieși din dormitor, după ce făcuse duș și se îmbrăcase pentru
petrecere, strângând cu grijă părul Tatianei și lăsându-l pe măsuța de
toaletă, se duse să vorbească cu fiul său.
— Ant, ceva îmi spune că mami n-o să vină în seara asta la
petrecere. Tu ce vrei să faci? Eu trebuie să mă duc.
Nu era nimic de mâncare în casă, cu excepția conservelor Spam –
făcute cadou de americani rușilor înfometați prin Legea de
împrumut și închiriere{67} – pe care Tatiana le ținea mereu la
îndemână și din care Anthony se înfrupta acum direct de la sursă,
fără să le mai pună în farfurie.
— Ne-a părăsit, nu-i așa? îl întrebă Anthony, prăbușit pe canapea,
privindu-l printre lacrimi.
Gâtuit de emoție, Alexander se așeză lângă fiul lui.
— Nu ne-a părăsit. Și în niciun caz pe tine.
Nu mi-ar strica o traheotomie, își spuse în gând, încercând în
zadar să înghită nodul din gât.
— Și atunci unde e?
— Crezi că, dacă aș ști, aș mai sta vreo clipă aici? îi răspunse
Alexander. Dar n-am nici cea mai vagă idee.
— O, tată!
— Îmi pare nespus de rău, Ant. M-am purtat urât și mami s-a
supărat. N-am de gând să-ți prezint lucrurile doar așa, să spun și eu
ceva. Dar nu trebuie să-ți faci griji, se va întoarce, o să vezi.
 — Cum s-a întors și după tine?
— Cam așa ceva, încercă Alexander să afișeze un aer indiferent.
Hai să mergem acum! adăugă ciufulindu-i părul. O să găsim ceva de
mâncare la petrecere.
— Am terminat și ultima conservă Spam, se uită Anthony la cutia
goală. De săptămâna trecută numai conserve mănânc. Și pâinea
veche rămasă în coș.
— O să mai cumpărăm niște conserve și pâine, răspunse
Alexander și închise ușa.
De această dată, lăsase aprinse luminițele din brad și becul de pe
pridvor în cazul în care Tatiana avea să se întoarcă acasă înaintea lor.
Ce se întâmplase oare ieri de stârnise o furtună atât de nimicitoare?
Anthony avea dreptate – cea care spărsese vasele și își masacrase
părul cu briceagul lui nu era Tatiana. Probabil că se întâmplase ceva.
Sau mai degrabă se întâmplase cu totul altceva. Dar ce anume?
— De ce nu-ți ceri iertare? îl întrebă Anthony în mașină. Eu așa
fac.
Alexander zâmbi cu amărăciune.
— Și pentru ce-ți ceri iertare, Furnicuțule? Nu cred că greșești cu
ceva în ochii ei.
— O mai supăr uneori, ridică el din umeri. Ca atunci când m-am
bătut cu Mesker. Dar știi cum e. Dacă îi spui că-ți pare rău, te iartă.
— Cred că, de data asta, un simplu „Îmi pare rău” nu e suficient.
Firește că nu veni la petrecere. Înfrânt, mânios și istovit,
Alexander simțea că o ia razna. Se învârtea ca un leu în cușcă,
discutând doar de fațadă, cu un pahar în mână, în timp ce Anthony
stătea încremenit pe canapea fără să se atingă de mâncare. Din cinci
în cinci minute se ducea în birou și îi suna pe toți cei care nu erau la
petrecere. Dar nimeni nu știa unde e – nici Carolyn, nici Cassandra,
nici Erin, nici Helena. După o scurtă șovăială, Francesca îi dădu

Î
același răspuns. Încurajat de șovăiala ei, Alexander încercă s-o
descoasă mai mult, dar susținea că nu știe nimic. O sună până și pe
Vikki la New York, unde era unu noaptea. Îi răspunse vădit
deranjată, însă fără să-i poată oferi vreo informație.
— Ai pierdut-o pe Tania? îl întrebă ea. Nu-ți face griji! N-are cum
să fie prea departe. Încearcă s-o găsești până luni când vin la voi!
Unde era? Poate că zăcea leșinată pe undeva. Cum își putea
supune fiul unui asemenea chin? Băiatul nu-i greșise cu nimic; de ce
l-ar face să sufere?
În jur de unsprezece seara, invitații plecară acasă. Angajații firmei
de catering făcură curățenie. Linda le dădu și ea o mână de ajutor. Îi
ură apoi noapte bună lui Alexander, cu ochii plini de empatie.
Nici el, nici Anthony nu scoaseră vreun cuvânt tot drumul spre
casă. Încordat ca un arc, Alexander se gândea cu disperare cum să
acționeze de față cu fiul lor dacă o vor găsi acasă. Dar nici urmă de
Tatiana. Văzând că încă nu venise, Anthony deveni din nou cumplit
de abătut, dar Alexander se simțea ușurat. Nu voia s-o înfrunte de
față cu fiul lor.
Băiatul dădu drumul la televizor, dar, cum era foarte târziu, nu
mai avea la ce să se uite. Privea, rigid și abătut, sigla de pe ecran.
Alexander se așeză lângă el pe canapea. Se sprijiniră unul de altul.
— Du-te la culcare, Ant!
— O aștept.
— O aștept eu. Tu du-te la culcare!
— Mai stau.
— Nu.
Anthony deschise gura să spună ceva.
Alexander se ridică în picioare.
— Du-te imediat la culcare, Anthony! Nu e o rugăminte.
Anthony se ridică și el de pe canapea.
 — O să aștepți mult și bine, zise, cu sufletul pustiit, trecând pe
lângă tatăl lui. Mai știu și eu câte ceva. Și n-o să mai vină.
N-o să mai vină, cum s-a întâmplat și ultima dată și, la fel ca atunci, e
numai vina ta – asta ar fi vrut Anthony să-i spună și asta auzi și
Alexander.
Când băiatul se duse la culcare, Alexander îl urmă în dormitor și
se așeză lângă el. Îl bătu ușor pe spate, pe umeri și pe picioare.
Aplecându-se deasupra lui, îi mângâie părul negru. Anthony stătea
pe burtă, cu privirea spre perete.
— Cât e ceasul? îl întrebă cu glasul înăbușit de pernă.
— Douăsprezece și jumătate.
Oftară amândoi.
— Anthony, vrei ca mami și tati să se împace, da? Atunci, nu
trebuie sub nicio formă să ieși din cameră dacă se va întoarce acasă
în seara asta. Adulții trebuie să-și rezolve singuri problemele. Rămâi
în dormitor, pune-ți perna în cap și încearcă să dormi sau să faci
orice altceva, dar să nu te văd că deschizi ușa! Ai înțeles?
— De ce? murmură băiatul. Nu mai are ce să spargă.
Alexander își lipi buzele de capul fiului său.
— Ești un copil bun, amice, îi șopti el. Stai în cameră!
Apoi sună la spital.
— Erin, te rog, spune-mi unde e! insistă el, cu glasul frânt.
— Nu știu, Alexander. Îmi pare nespus de rău. Ți-aș fi spus. Jur că
nu știu unde e.
Era ora unu noaptea și nu se întorsese încă acasă.
Ieși în pridvor și, în întunericul atotcuprinzător spulberat doar de
lumina difuză a becului de pe pridvor, începu să taie lemne. Nu
aveau șemineu, dar tăia lemne pentru șemineurile caselor pe care le
construia, să le confere la final o ambianță caldă și primitoare – ca o
semnătură personală, fără costuri suplimentare, din partea firmei
Barrington Custom Homes.
Î
 În minte, îi răsunau amețitor cuvintele Tatianei: Alexander, știu că
i-ai pierdut pe toți cei dragi, dar pe mine n-o să mă pierzi. Îți jur pe
verigheta pe care mi-ai pus-o pe deget și pe fecioria pe care ți-am dăruit-o
că-ți voi fi pentru totdeauna o soție credincioasă.
Asta îi spusese cândva, în Lazarevo.
Era frig în deșertul învăluit în întunericul nopții de decembrie.
Alexander purta doar niște pantaloni de armată și un tricou negru,
tot de armată, dar nici n-ar fi avut nevoie de altceva. Efortul fizic îl
ajuta să-și domolească furia, neliniștea și teama covârșitoare ce-i
mistuiau sufletul.
Dacă, de această dată, nu vor reuși să îndrepte lucrurile?
Dacă nu avea să se întoarcă acasă în seara asta?
Alexander simțea că își pierde mințile cu totul.
Toporul se prăbușea cu furie asupra butucilor de lemn. Voia să se
simtă secătuit de vlagă, căci se ascundea de propriile-i temeri.
Gemând sub imperiul agoniei, lovi cu sete buturuga de lemn până
rămase fără aer.
Atunci se auzi un zgomot. O, Doamne, pietrișul de pe alee!
Scrâșnind sub roțile unei mașini. Aruncă toporul și o luă la fugă,
dădu ocol casei și ajunse sub adăpostul acoperit pentru mașini exact
când Tatiana cobora. Nici nu apucă să tragă aer în piept că
Alexander se și năpusti asupra ei, apucând-o de umeri și zgâlțâind-o
cu putere. Amândoi aveau răsuflarea întretăiată și nu puteau să
vorbească.
— Unde dracu’ ai fost? mormăi el, scuturând-o la fel de tare. Poți
să-ți imaginezi, măcar pentru o clipă, prin ce-a trecut Anthony?
Dumnezeule mare, n-ai putut să te gândești… nici măcar la el?
O zgâlțâia din ce în ce mai încet, cuprinzând-o în cele din urmă în
brațe și strângând-o la piept.
— O, Doamne, unde ai fost? o întrebă tremurând din cap până în
picioare.
 — Dă-mi drumu’! ripostă cu un glas ce îi era complet străin. Ia-ți
mâinile de pe mine!
Alexander o eliberă făcând, șovăitor, un pas înapoi.
Tatiana îl săgeta cu ochi acuzatori, rezemându-se de mașină. Purta
niște pantaloni capri roz și un pulover scurt, de aceeași culoare.
Părea cumplit de istovită, ca și cum nu mai dormise zile în șir; era
trasă la față, avea cearcăne la ochi, chipul cadaveric și părul… scurt
până la gât. Îi stătea ondulat acum. Alexander se temuse că îl tăiase
scurt, în stil soldățesc, dar noua coafură o făcea să arate cu totul
diferit – părea o cu totul altă femeie, cu o altă înfățișare și cu o altă
viață. Abia se mai ținea pe picioare. Poate din cauza pantofilor roz cu
toc stile o. După șocul provocat de noua coafură, pantofii
constituiau un alt motiv de consternare. După ce dispăruse trei zile,
venea acum acasă la ora unu și jumătate, într-o dimineață de
duminică, purtând pantaloni capri roz și pantofi asortați, cu toc
stile o.
Tatiana stătea rezemată de mașină. Alexander încerca să-și tragă
sufletul la câțiva pași depărtare. Era frig, dar el era încins.
— Unde dracu’ ai fost? repetă apoi. Răspunde-mi!
— Dar tu unde ai fost? îi ripostă. Tu mi-ai răspuns la întrebarea
asta?
— Nu mi-ai pus nicio întrebare.
— N-a fost nevoie, nu-i așa?
Clipind, Alexander făcu un pas înapoi.
— Ai plecat de joi. Unde ai fost?
— Nu-ți datorez nicio explicație, răspunse cu o voce pe care
reușea cu greu s-o controleze. Nu-mi mai vorbi de parcă ți-aș fi
datoare cu ceva! Căci nu-ți datorez nimic.
— Nu-mi datorezi nimic? repetă el, tremurând din cap până în
picioare. Cu cine crezi că vorbești, Tatiana? o întrebă apoi cu un glas
sumbru ca moartea.
— Cu tine, Alexander, veni răspunsul pe un ton la fel de sardonic
precum era și privirea. Cu tine vorbesc. Pentru că mi se pare evident
că nici tu nu-mi datorezi nimic.
— Nu e adevărat, încercă în zadar să-i susțină privirea.
— Încetează! Încetează! zise Tatiana cu glasul tot mai stins. Nu pot
să fac asta, murmură, lipită de mașină, cu pumnii încleștați pe lângă
corp. Nu știu ce se întâmplă cu noi. Nu înțeleg nimic! Dar nu pot să
mai continui, adăugă, tremurând ca și el. Trebuie să pleci de aici.
— Ce să fac?
— Ai auzit ce-am spus.
— Nu eu am lipsit de acasă trei zile, răspunse Alexander. Vii
acasă la ora unu noaptea, ferchezuită nevoie mare, și-mi spui să-mi
fac bagajele? Unde ai fost?
Vorbea cu glasul tot mai răsunător. Făcu un pas spre ea, apoi încă
unul.
— M-am săturat să-ți tot răspund la întrebări.
— Dar nu mi-ai răspuns la niciuna.
Tatiana stătea cu pumnii strânși la piept. Se rezema de mașină. De
n-ar fi făcut-o, s-ar fi prăbușit la pământ. Ținându-se de mânerul
portierei, își scoase pantofii din picioare. Acum părea atât de mică.
În ciuda furiei ce-i răvășea sufletul, Alexander se simțea neputincios
în fața ei.
— Ieri la urgență… începu ea să spună.
— Nu, o întrerupse el. Mai întâi, vreau să știu unde ai fost în seara
asta.
— Am luat masa cu David Bradley.
Alexander simțea cum pământul i se clatină sub picioare.
— Ai luat masa cu David Bradley? repetă încet.
— Exact.
— A fost o masă cam lungă, accentuă după câteva clipe de tăcere.
 — Da, răspunse Tatiana. Și acum, pentru că am lămurit problema
asta, vreau să-ți povestesc ce s-a întâmplat aseară. Aseară, prietena
ta, Carmen Rosario, și soțul ei au ajuns la urgență, însoțiți de poliție,
sub acuzațiile de atac prin înjunghiere. Se pare că au avut o dispută
conjugală care a scăpat de sub control. În urma conflictului, Cubert a
înjunghiat-o pe Carmen, iar ea i-a răspuns în aceeași manieră. El s-a
ales cu o rană la umăr – nimic grav. Am reușit să-l salvăm, așa că,
din păcate pentru tine, Carmen n-a rămas văduvă.
— Nu e prietena mea, spuse Alexander.
— Nu?
— Nu.
— Am aflat toată povestea asta… continuă Tatiana, cu glas
aparent calm, stând în continuare rezemată de mașină, pentru că,
dată fiind situația delicată în care eram cu toții, am preferat să mă
ocup numai de Cubert, nu și de Carmen. Sub imperiul unor
puternice stări emoționale, mi-a povestit mai mult decât ar fi avut de
gând. Conform spuselor sale, soția lui e dependentă de poftele
nemăsurate pe care sânii ei… proeminenți… le stârnesc bărbaților.
Alexander făcu trei pași înapoi. Ar fi făcut o sută, nu doar trei.
— Carmen nu-și putea ține sânii în frâu nici înainte de căsătorie.
Au avut problema asta încă de la bun început. Cubert a sperat că
mariajul o va lecui de meteahna asta dar, din păcate, s-a înșelat.
Lucrurile au degenerat în crize de impotență și plecări frecvente de
acasă. Da, sunt de acord cu tine. Și eu cred că mi-a spus prea mult.
Nici nu ți-aș pomeni nimic din toate astea dacă povestea n-ar fi
căpătat o cu totul altă amploare. Imaginează-ți uimirea lui Cubert
când, întors ieri de la Las Vegas, a aflat că soția lui e însărcinată!
Alexander o asculta cu înfrigurare, simțind amenințarea altor nori
negri de furtună, de parcă cei pe care îi înfrunta acum nu erau
suficienți. Ridică mâna s-o oprească.

Î
 — Încetează! Acum!
Tatiana continuă, de parcă nici nu l-ar fi auzit, afișând același glas
aparent calm, cumplit de enervant:
— Cubert și Carmen au avut o discuție pe această temă, iar
Cubert, ca orice soț normal, aflând de sarcina soției sale, a încercat
să-i înfigă cuțitul în piept.
Tatiana se opri pentru ca spusele ei să prindă contur, dar nu era
nevoie de pauză: mesajul era cât se poate de clar.
— Abia atunci, când i-a văzut „odoarele” sângerânde, a întrebat-o
cine e tatăl copilului. De vreme ce nu e al lui. Și ce crezi că i-a
răspuns Carmen? întrebă Tatiana, cu glas sacadat, strângând
mânerul portierei.
Alexander rămase fără grai. Nu era rău să fi fost și surd. Acesta
era misterul vaselor sparte. Și al părului tăiat. Acum înțelegea totul.
O adevărată nebunie! S-o ia naiba pe Carmen! În război, oamenii își
pierd viața pentru lucruri mult mai banale. Dudley a plătit scump
pentru că i-a amenințat familia. Ce avea să facă acum?
— De ce nu te-ai dus să vorbești și cu Carmen? o întrebă în cele
din urmă. Ți-ai fi dat seama după o singură întrebare că minte.
— Aș fi făcut-o, îi răspunse Tatiana, dar zăcea inconștientă după
rănile suferite, așa că mi-a fost imposibil să obțin vreo informație de
la ea, cu excepția unor probe de sânge care i-au confirmat povestea.
Auzindu-i glasul încărcat de mânie și disperare, Alexander ar fi
vrut să găsească și el ceva de care să se sprijine.
— Tania, murmură apoi, trăgând adânc aer în piept.
Nu-i rămânea altceva de făcut decât să înfrunte crudul adevăr,
dar îi venea greu să accepte că trebuia să i-l mărturisească soției sale.
— Vinerea trecută, am fost într-adevăr cu ea, dar n-am făcut sex.
Auzindu-i spusele, Tatiana părea că avea să se prăbușească la
pământ.
 Alexander o privi un timp neputincios, apoi se apropie câțiva
pași, încercând s-o ia în brațe. Tatiana îi arse un pumn în bărbie și se
îndepărtă de mașină, cu pași împleticiți. Văzând dublu pentru o
clipă, Alexander se luă după ea, prinzând-o din urmă pe pridvorul
din față. Încercă s-o liniștească, așa cum făcuse de multe ori când era
supărată.
De această dată însă, încercările sale se dovediră zadarnice.
— Nu mă atinge! ripostă, cu mânie.
Și își retrase mâinile.
— Lasă-mă să-ți spun ce s-a întâmplat!
— Ți se pare că am chef să-ți ascult balivernele? strigă ea făcând
cale întoarsă.
— Dacă ai fi venit ieri cu mine acasă, îi răspunse Alexander
urmând-o îndeaproape, ți-aș fi spus ce s-a întâmplat. Ți-aș fi
mărturisit întregul adevăr înainte să auzi varianta lui Cubert, care
habar n-are ce s-a întâmplat. De câte ori nu te-am rugat să vii acasă?
— Mi-ai evitat privirea toată săptămâna asta! se răsuci Tatiana pe
călcâie. Prin tot comportamentul tău, n-ai făcut altceva decât să-mi
arunci adevărul în față! Să mi-l strigi clar și răspicat! Am și asurzit tot
auzindu-l. Ce vrei să-mi mai spui? Detalii? O, da, chiar te rog! Hai,
încântă-mă!
— Iubito, îmi pare atât de rău! îi spuse în șoaptă.
Stăteau la câțiva pași depărtare. Alexander își ținea capul în
pământ.
— Și miercuri? îl întrebă, cu chipul ascuns în mâini.
Cu sufletul sfâșiat, Alexander o privea cum tremură.
— Miercuri urma să mă întâlnesc din nou cu ea, dar știi că n-am
făcut-o. Am venit acasă.
— De ce urma să vă întâlniți? îl întrebă, ascunzându-și în
continuare chipul în mâini. Spune-mi, Alexander, de ce urma să vă
întâlniți?
 — Te rog, Tania! murmură el făcând un pas și luând-o în brațe.
Îl respinse cu violență, de parcă atingerile lui o ardeau. Mânia o
făcea mai puternică și mai sălbatică. Pe Alexander, regretele îl făceau
mai tăcut și mai vulnerabil. Avea nevoie de toată forța și energia s-o
țină în brațe și să-i explice ceea ce i se părea cu neputință de explicat.
Rămase fără suflare încercând s-o țină pe loc. Iar ea abia mai răsufla
luptându-se să se elibereze din mâinile lui.
— Dă-mi drumu’! Dă-mi drumu’!
— Nu! îi răspunse, răsucind-o cu spatele și imobilizând-i brațele
în față. Stai jos că o să leșini! Încearcă să judeci puțin!…
Tatiana își agită capul dintr-o parte în alta, zvârcolindu-se în
brațele lui.
— Îți arăt eu ce înseamnă să judeci, la mama dracu’! se luptă cu
disperare să scape din mâinile lui.
Era pentru prima oară când Alexander o auzea înjurând. O
strânse și mai tare, ținând-o lipită de pieptul lui, cu fața ascunsă în
părul ei.
— Tania, încerc să-ți explic ce s-a întâmplat, dar nu mă lași să
spun nici două cuvinte.
— Te ascult! gâfâi, doar că nu-mi vine să cred ce dracu aud! Acum
dă-mi drumu’!
Zvârcolindu-se în brațele lui, își dădu capul pe spate și îl lovi cu
putere în maxilar, eliberându-se apoi din strânsoare. Rămaseră
amândoi fără grai. Încercau în zadar să-și tragă sufletul.
— Tania, te rog! murmură Alexander și-i întinse mâna.
Ea se retrase un pas.
— Și cum procedezi? continuă, pe un ton sarcastic. Când îți scoți
verigheta? Înainte? Sau în timpul…
— Nu mi-o scot deloc. Carmen spune numai minciuni.
— Carevasăzică, ea e cea care minte!
 — Da. Pentru că știu foarte bine că n-am făcut sex cu ea! îi
răspunse, făcând un pas înainte.
Tatiana îl lovi cu pumnul.
— O, la dracu’! strigă el orbit de mânie. Ce faci? Încetează odată!
— Nu te apropia de mine, Alexander! îi spuse ea, spumegând de
furie, gata de luptă chiar dacă nu-i ajungea nici până la umeri. Să nu
care cumva să mă mai atingi vreodată!
— Nu mai spune asta, la naiba!
— Hai nu zău! îi răspunse, încercând să-l lovească din nou cu
pumnul.
Alexander abia avu timp să se ferească.
— Pleacă din casa mea!
— Pe naiba, nu! îi ripostă el, apucând-o de mâini. E și casa mea.
N-am de gând să plec nicăieri.
Tatiana încercă să scape din mâinile lui, dar o strânse cu putere ca
într-o menghină.
— Doar nu te-ai întors la ora unu și jumătate noaptea ca să-mi
spui să plec! Dacă nu voiai să mă vezi, ai fi putut să rămâi toată
noaptea cu ticălosu’ ăla de doctor, fără să-mi mai torni toate prostiile
astea!
Alexander clătina cu putere din cap, cu chipul brăzdat de
sudoare.
— Dacă nu vrei să auzi adevărul din gura mea, de ce-ai mai venit,
Tatiana? Doar ca să-mi spui să nu te mai ating?
Îi strânse mâinile cu putere, apoi îi dădu drumul, împingând-o cu
furie.
— Când nu ești aici, n-am cum să te ating! De ce-ai mai venit?
— Am lucrat trei zile în șir la spital! țipă ea, încercând să-l
lovească din nou cu pumnii. Nu mi-o trăgeam cu Carmen!
— Nici eu nu mi-am tras-o cu Carmen!
 — Ea zice că da!
— E o târfa mincinoasă!
— Se pare că o cunoști bine, de vreme ce i-ai tot tras-o.
Alexander o îmbrânci din nou. Era cumplit de mânios. Avea
tricoul ud de nădușeală după luptele purtate cu propria-i furie, dar
și cu înverșunarea ei. Făcu un pas înapoi, în timp ce Tatiana,
apucându-se cu mâinile de burtă, se aplecă, gata să vomite. Nu
exista tihnă – nici pentru ea, nici pentru el.
— Tatiana, îți repet încă o dată, îi spuse el, gâfâind. N-am făcut sex
cu ea.
— Îți repet și eu încă o dată că nu cred un cuvânt din tot ce-mi
spui! Așa că las-o baltă! Minte, nu? De câte ori te-a acuzat o femeie
cu care n-ai absolut nicio legătură că ai lăsat-o gravidă? Atunci, ce-ați
făcut vineri până la șase dimineața? Ați băut câteva pahare? Ați
fumat? V-ați jucat cu… țigările?
Își vărsa amarul, stând încă aplecată, cu mâinile încleștate pe
stomac, fără să se îndrepte și fără să-l privească. Văzând că nu spune
nimic, își ridică ochii.
— Nu ți-am pus niște întrebări retorice, continuă pe același ton
sardonic. Aș vrea un răspuns.
— Și ce dracu’ vrei să-ți răspund?
— Chiar așa! Ce-ai zice să-mi spui de cât timp i-o tragi? Ei și
altora, în fiecare seară de vineri. Convenabil, nu-i așa? Cum nici eu,
nici Ant nu suntem acasă. Nici acum nu mi-ai fi spus nimic despre
aventurile tale. Doar că, de data asta, s-a întâmplat să te prind în
flagrant delict.
— Încetează!
Alexander nu știa cum să domolească furtuna din sufletele lor,
căci amenința să devină tot mai devastatoare.
 — E o nebunie! continuă el. N-am făcut sex cu ea. Și știi foarte
bine că minte, căci n-are cum să fi rămas gravidă cu mine.
— N-am de unde să știu asta. Nu știu nimic cu excepția
minciunilor tale.
— Ba o știi prea bine! strigă Alexander. Nu-mi vine să cred că
trebuie să-ți spun toate astea, la mama dracu’!
— Așa, țipă cât te țin plămânii! ripostă ea, rezemându-se de
mașină și arătând cu mâna spre casă. Fiul tău e înăuntru. N-a suferit
îndeajuns, se pare.
— O, ba da, și încă cu vârf și îndesat! răspunse Alexander printre
dinți. Cum mama lui nu mai vine acasă își imaginează probabil că a
rămas din nou orfan.
Icnind, Tatiana se năpusti cu pumnii asupra lui. Alexander nu
reușea să se ferească de loviturile ei frenetice.
— Nu-mi vine să cred, spumega ea de furie. Mi-am lăsat pruncul
ca să pornesc pe urmele tale. Nu-mi vine să cred că mi-am
abandonat copilul pentru un ticălos lipsit de inimă ca tine. Mai bine
te lăsam să putrezești în Kolîma în loc să te salvez și să te aduc aici,
să mă trădezi!
Alexander o trânti de mașină, punându-i mâna la gât. Vedea roșu
în fața ochilor. Ardea practic de furie.
— O, Doamne! exclamă, strângând-o de gât. N-ai de gând să
încetezi dracului de loc?
— Dar tu n-ai de gând să încetezi dracului de loc? Dă-mi drumu’!
îngăimă Tatiana, răgușită, cu răsuflarea întretăiată, tușind și
încercând să scape din strânsoarea lui.
Alexander își retrase mâinile. Ea continua să tușească.
— Cum de mai ești încă aici? Hai, fugi la Carmen! Sunt convinsă
că te așteaptă cu țâțele ei seducătoare! explodă și se năpusti asupra
lui cu aceeași furie dezlănțuită.
 Alexander nu știa cum s-o liniștească, de vreme ce înfrunta
aceeași furtună cumplită. Își dădu ușor capul pe spate și își ridică
mâinile în aer. Singurul lui avantaj era înălțimea, căci Tatiana părea
de neoprit. Îl apucă de tricou; Alexander se smulse din mâinile ei, iar
tricoul se rupse în bucăți. Ea îl lovi cu pumnii în piept și în stomac.
Era de-ajuns.
— Tania! Gata! o apucă el de mâini. Încetează!
— Nu!
O strânse tot mai tare de încheieturi, dar Tatiana nu țipa. Stătea
încremenită ca o stană de piatră.
— Frânge-le! îi spuse apoi, fără să tresară. E tot ce mi-a mai rămas
întreg. În rest, mi-ai frânt tot.
O îmbrânci mânios, dar ea se năpusti din nou asupra lui.
— Îți atrag atenția să te potolești, îi spuse el, ținând-o la distanță.
Lasă-mă în pace!…
— Ba tu să mă lași în pace! răspunse cu glasul înecat în lacrimi.
Asta vrei, nu-i așa? Nimic din tot ce ți-am dat nu ți-a fost de-ajuns.
Nimic din tot ce ți-am dăruit nu te-a mulțumit îndeajuns! continuă,
lovindu-l cu pumnii.
Alexander îi pară unele lovituri, primindu-le în schimb pe altele,
căci le merita cu vârf și îndesat.
— Nu mai există nicio speranță pentru noi, spuse ea. Nu pot și
nici nu vreau să trăiesc așa. Loialitatea a fost singura condiție pentru
a ne uni destinele. În clipa în care te-ai hotărât să faci sex cu altă
femeie, mi-ai dat de înțeles, clar și răspicat, că nu valorez nimic în
ochii tăi. Nici tu nu mai valorezi nimic în ochii mei. Așa că fă-ți
bagajele și du-te unde vezi cu ochii! Unde crezi că ți-e locul! Căci nu
ne e dat să fim împreună. Nu mă mai interesează ce faci.
Alexander trebuia să păstreze distanța – nu doar judecata ei era
înnegurată de mânie. Tatiana își pierduse complet rațiunea și spunea
lucruri ce îl făceau și pe el să-și piardă cumpătul.
— Ascultă ce-ți spun! Ești surdă, la naiba? Repet – din nou – n-am
făcut sex cu ea! N-am făcut sex cu ea!
— Poți să repeți până-ți vine rău. E cuvântul ei împotriva
cuvântului tău, Alexander.
Avea chipul contorsionat de furie și tremura din cap până-n
picioare.
— E tot ce am, continuă. Cuvântul tău împotriva cuvântului ei.
Dar cuvântul tău nu valorează nimic – o știm prea bine acum, nu-i
așa? Nici măcar șoapta care îl însoțește. Minciuni sfruntate – asta e
tot ce știi să spui! Iar ea susține că e însărcinată. Înțelegi noțiunea
termenului? Însărcinată?
Se opri, căci numai simplul cuvânt îi ardea sufletul.
— Măcar cineva mai rămâne și însărcinată, i-o întoarse Alexander
printre dinți, orbit de propria-i furie. Și nici nu-i trebuie
cincisprezece ani pentru asta.
— De parcă-mi și doresc să mai am vreun copil cu tine! strigă
Tatiana. L-aș da afară cu vârful unui umeraș de-ar fi nevoie!
Alexander o lovi atât de tare peste față că Tatiana se clătină pe
picioare și se prăbuși la pământ.
Se aplecă deasupra ei turbat de furie. Îi vorbea cu glas răgușit. Ea
își acoperi capul cu brațele.
— Ai încălcat orice limită și orice decență, îi spuse, ridicând-o în
picioare. Nu-mi vine să cred cât de tare mă urăști.
O îmbrânci cu putere. Tatiana își pierdu echilibrul și căzu din nou
pe pietrișul de pe alee, clătinând din cap, șoptind ceva, încercând să
se ridice în picioare și târându-se în patru labe. Dar Alexander își
pierduse mințile. Spumegând de furie, veni după ea, se aplecă
deasupra, o trânti la pământ și, cu palma întinsă, se pregăti să…
 Anthony se năpusti atunci asupra lui, strigând cu disperare în
glas:
— Nu te atinge de mama!
Alexander îl îmbrânci. Îl revăzu pentru o clipă pe tatăl lui stând
aplecat deasupra mamei sale, cu douăzeci și cinci de ani în urmă, la
Leningrad, cu puțin înainte ca năpasta să se abată asupra lor. Dar
Alexander nu era Harold Barrington – asta era singura diferență.
— Anthony! sări el apucându-l de braț și luându-l aproape pe sus,
în timp ce îl împingea spre pridvor. Ce dracu’ cauți aici? Ce ți-am
spus eu?
Băiatul se smulse din strânsoarea lui.
— Să nu care cumva să-i faci rău lu’ mama! țipă el, cu pumnii
încleștați.
— La mama dracu’! urlă Alexander. De câte ori trebuie să ți-o
spun? Nu putem să avem și noi câteva clipe de intimitate? Câteva
clipe nenorocite în care să nu intervii între noi? Ți-am spus să rămâi
în cameră! PLEACĂ imediat de aici!
Și, apucându-l de braț, îl împinse pe ușă, apoi pe coridor spre
dormitor, unde îl îmbrânci pe pat:
— Cu cine dracu’ crezi că vorbești? Stai dracu’ aici!
— Nu-i face rău lu’ mama! îl rugă Anthony printre lacrimi. Te
implor!
Alexander reuși să nu se ducă după ea. Orbit de furie, se îndreptă
spre ușa din spate și ieși, gâfâind.

Tatiana se ridică de jos și, ținându-se de balustrada pridvorului,

porni cu pași împleticiți spre dormitor. Voia să-l liniștească pe
Anthony, dar nu putea să se ducă la el în halul în care era. Rămase
singură câteva minute, încercând să-și revină. Alexander avea palma
Î
grea. Își șterse sângele de la gură cât mai bine cu putință. Resimțea
cu putere impactul loviturii. Urechea îi țiuia amețitor, trupul îi
zvâcnea de durere și obrazul purta amprenta mâinii lui.
Se duse, în cele din urmă, la Anthony. Tatiana îi înțelegea
gândurile și sentimentele contradictorii pe care le nutrea pentru
părinții săi. În seara aceea avea sufletul sfâșiat; îi era greu să-l
consoleze. Îl ascultă, dând din cap și încercând să-i ofere cuvinte de
alinare.
— Ești doar un copil. Lasă-i pe adulți să-și rezolve singuri
problemele! Dacă tata ți-a spus să rămâi în cameră, de ce nu l-ai
ascultat?
— Mamă, nu te mai apropia de el! Ferește-te din calea lui! Lasă-l
în pace! Doar a omorât un om, pentru numele lui Dumnezeu!
— A omorât mai mulți, Anthony. Toate amprentele pe care le
poartă pe trup stau mărturie grozăviilor pe care le-a trăit în război și
în lagărele unde a stat prizonier. Ți-am povestit de multe ori prin
câte a trecut. Dar ne-a salvat pe amândoi și a îndurat suferințe greu
de închipuit. Din păcate, rănile din suflet nu i s-au tămăduit.
— Nu-i mai căuta scuze!
— Nu vrei să-i mai caut scuze? îl întrebă, în șoaptă.
— Nu mai știu, murmură Anthony.
Nici eu, Ant, își spuse Tatiana în gând. Nici eu. Îi mângâie chipul
cu tandrețe. Nu mai deținea controlul și încerca să-l aline cum putea
mai bine.
— Tatăl tău a dus o viață cumplit de grea. Dar se străduiește să ne
ofere ce poate mai bun. Nu încerc să-i justific comportamentul. Îți
spun doar să nu te mai bagi în treburile noastre.
Anthony se întoarse cu spatele la ea zguduit de plâns.
— Încă de când erai mic, ai încercat să aplanezi certurile și
conflictele noastre, de parcă ar fi fost responsabilitatea ta s-o faci. Ei
bine, nu e. E treaba noastră.
— Mamă, ești… foarte supărată pe el?
— N-am de gând să vorbesc despre asta. Ești mult prea mic. La
paisprezece ani nici eu nu știam prea multe. Dar, într-o bună zi, o să
înțelegi totul, crede-mă! îi spuse înghițind în sec. Puterea pe care o ai
asupra unui om care te iubește e mai presus de oricare alta, continuă
cu glasul frânt. Și știi – ai știut tot timpul – că tatăl tău are puterea
asta asupra mea. Da, dragul meu Anthony, adăugă cu privirea în
pământ. Sunt foarte supărată pe el.
Băiatul continua să plângă. De afară răzbăteau zgomote
asurzitoare. Care-i sfâșiau sufletul.
Nesigură pe picioare plecă din camera lui Anthony și ieși să vadă
ce făcea tatăl lui.
Alexander tăia cu toporul masa de pe pridvor. Tatiana se ținea de
balustradă și-l privea cum spărgea totul în bucăți. Nu se opri până
nu o făcu fărâme.
— Alexander…
— Nu te apropia de mine!
Străbătând pridvorul, apucă cu mâinile balansoarul de lemn pe
care îl făcuse pentru ei și, ridicându-l deasupra capului, îl aruncă la
pământ. Sărind apoi peste balustradă, luă toporul și distruse
balansoarul pe care se legănaseră în fiecare seară.
Veni apoi la ea, cu răsuflarea întretăiată.
Văzându-i expresia sălbatică din ochi, Tatiana se retrase speriată.
Se împiedică de propriii ei pași împleticiți și căzu pe podea.
— Încetează, Alexander! îi strigă, ridicând mâinile în aer. Nu
putem să încheiem toată povestea asta dacă nu te calmezi.
— Vrei s-o termini? îi ripostă. Foarte bine. Hai, termină!
Tricoul sfâșiat îi atârna, în franjuri; pe umeri, avea pantalonii
murdari și își ținea pumnii încleștați și brațele ridicate în aer.
 — Sunt aici, Tatiana. Hai, ridică-te și termină ce-ai de făcut!
— Te rog! Mă sperii… îngăimă ea, reușind cu greu să rostească
cuvintele, căci își simțea maxilarul amorțit.
Stătea pe podea, tremurând ca varga, cu fața ascunsă în mâini.
— Potolește-te, te rog!
— Asta te-am rugat și eu – să te potolești, îi răspunse, dominând-o
cu statura lui imensă. Dar ce, m-ai ascultat? N-aș prea zice. Și crede-
mă că m-am potolit! Acum ridică-te în picioare!
Făcu un pas amenințător spre ea; stătea cu ghetele lângă
picioarele ei desculțe.
— Am spus să te ridici!
— Bine, bine, îngăimă ea, apucându-se cu mâinile de balustradă și
ridicându-se cu greu de jos.
Tremura de spaimă în fața lui. El o privea ud de sudoare, cu
răsuflarea sacadată și privirea încărcată de mânie. Și făcu ceea ce
făcea de fiecare dată când nu știa cum să îndrepte lucrurile, dar voia
să domolească furtuna – deschise palmele.
— Sunt aici, Șura, murmură ea ridicându-și chipul și mâinile. Sunt
aici. Bine? Și nu mai țip.
— Da, un model de virtute, îi răspunse, evitându-i privirea. Tu și
liniștea… nu prea faceți casă bună.
Dar se retrase doi pași. Și strânse balustrada în mână.
— Ce cauți aici? o întrebă apoi. Nu cred că mai ai altceva de spus.
Ai spus tot ce aveai dracului de spus. Sper că ești mândră de tine. Și
fericită în pielea ta.
Tatiana nu știa ce să-i răspundă. N-am crezut nimic din tot ce ți-am
spus, murmură, fără să scoată însă vreun sunet. Sunt doar îndurerată.
Dar Alexander n-o auzi. Ea își găsea cu greu vorbele stând în
picioare. Abia de găsea puterea să gândească. Sperând că nu-l va
răni din nou. Se prăbuși pe podea. Alexander gâfâia iar Tatiana
încerca să-și regăsească vocea pierdută.
— Asta e casa ta, spuse în cele din urmă, îmbrăcându-și cu greu
gândurile în cuvinte. Nu distruge mobila pe care ai făcut-o cu
mâinile tale!
Dar era prea târziu pentru asta. Tot mobilierul de lemn pe care îl
făcuse pentru verandă zăcea acum țăndări peste tot, cu excepția unui
singur scaun care scăpase teafăr într-un colț al pridvorului.
— O să plec eu, continuă apoi. Îl iau pe Ant și plecăm. O să văd pe
urmă ce-o să fac, adăugă lăsându-și capul în pământ.
Alexander își lăsă și el capul în pământ. Strângând acum
balustrada cu ambele mâini.
— Am înțeles. Deci n-ai terminat. Mai ai niște venin de împrăștiat,
dădu mâhnit din cap. Se pare că ai resurse inepuizabile. Ce mai
urmează să-mi spui? Că o să stai cu Anthony la nenorocitul ăla de
doctor până o să găsești altceva mai bun?
O privea cu ochii încărcați de deznădejde, de parcă ar fi așteptat
un răspuns. Dar ea rămase tăcută.
— Deci, ce mai aștepți? o întrebă apoi uimit de tăcerea ei. Vrei să
te ajut să-ți faci bagajele? continuă cu un tremur în voce. Sau, mai
întâi, vrei să te ajut să te ridici de jos?
Tatiana ar fi vrut să se ridice singură, fără a lăsa impresia că-i cere
ajutorul, dar nu putea. Nu știa ce să facă. Nu se putea ridica în
picioare fără ajutorul lui. Abia atunci își dădu seama că era complet
istovită. Și lipsită de vlagă. Nu mai avea nici măcar mânia care să-i
folosească drept armă. Se simțea vulnerabilă de parcă ar fi stat goală
în fața lui. Rămase pe podea și își numără bătăile inimii.
— Ți-am încredințat toată încrederea și dragostea mea, îngăimă în
cele din urmă, complet înfrântă, convinsă fiind că nu mi le vei înșela,
că vei găsi drumul spre mine de fiecare dată.
 — Și am făcut-o de fiecare dată, spuse el. Chiar și mort de beat am
găsit drumul spre spital – spre tine – pentru că aveam nevoie de
ajutor. Și tu ce-ai făcut? Trebuie să plec, Șura, continuă cu glas
pițigăiat, încercând s-o imite. Trebuie să mă ocup de pacienții cu
adevărat suferinzi, Șura. Nu poți să fii mai tolerant, Șura? Am
treabă, Șura. Du-te dracului, Șura!
Tremurând ca varga, Tatiana se bucura că stătea pe podea, căci
altfel s-ar fi prăbușit. Își ținea capul în jos, cu maxilarul amorțit și cu
buza umflată, din care se prelingea o dâră de sânge.
— Te referi la vinerea când ai venit la spital murdar de ruj pe
obraz? îl întrebă ea. Voiai să ți-l șterg eu?
Alexander se retrase în colțul cel mai îndepărtat al pridvorului și
se prăbuși pe scaunul care scăpase furiei sale. Tatiana îl auzi apăsând
de câteva ori pe brichetă ca să-și aprindă o țigară. Simți, în cele din
urmă, mirosul de tabac. Nu-și ridică privirea. Dar îl auzi trăgând
fumul în piept, apoi suflându-l. După ce fumă țigara, aprinse alta.
— Ce-a fost în capul tău? îl întrebă Tatiana. Ai crezut că n-o să
aflu?
— Evident, îi răspunse, după câteva clipe de tăcere. Asta am
crezut și am sperat. Că n-o să afli niciodată.
— Cum ți-ai imaginat că ai putea să-mi ascunzi tocmai un secret
ca ăsta? Nu trebuie decât să mă privești cu ochii tăi sinceri și să-mi
spui să nu-mi fac griji. Doar atât a trebuit să faci și în sâmbăta aia
când mi-ai oferit ceașca de cafea – să mă privești în ochi și să mă
minți, clătină ea din cap, cu ochii pironiți în palme. Când mă
atingeai, fremătai din cap până în picioare, iar când ți-am cerut să
mă săruți, ai dat bir cu fugiții. Crezi că mă poți iubi și trăda în același
timp? Că mă poți săruta și trăda în același timp? murmură ea. Dacă
ai fi putut să mă săruți când ți-am cerut-o, ai fi reușit să-ți păstrezi
secretul.
 Alexander fuma, fără să spună nimic.
— Prin felul tău de a fi, mi-ai dat de multe ori de înțeles că nu joci
cinstit, continuă Tatiana, fără să se lase intimidată că se afla atât de
aproape de ea. Așa că o să formulez altfel întrebarea. Ce-ai crezut că
o să se întâmple când aveam să-ți descopăr trădarea?
Alexander termină de fumat țigara înainte să-i răspundă.
— Am crezut că n-o să-ți pese. Poate altădată ți-ar fi păsat. Acum
însă mi-am imaginat că, ocupată cum ești, n-o să-ți bați prea mult
capul cu asta. M-am gândit că o să avem o mică discuție, apoi o să
mă mângâi pe spate și o să mă săruți în creștetul capului, fără să-ți
pese însă nici cât negru sub unghie.
— O, Alexander! murmură Tatiana. Cu ce ți-am greșit de-mi spui
toate astea?
Alexander scoase un geamăt de deznădejde.
— Nu pot să mai îndur situația asta, continuă ea, ținându-se de
burtă. Vino aici! îl chemă apoi, întinzându-și brațele. Curmă-mi
suferința ca să nu-mi mai pese de nimic! șopti printre lacrimi,
prăbușindu-se pe podea. O, Doamne, dar pe mine cine mă ajută?
murmură, cu glas frânt. Și eu am nevoie de ajutor. Mie cine mi-l
acordă?
Trebuia să plece de acolo, căci altfel avea să-și piardă și fărâma de
mândrie pe care o mai avea.
— Tania, știu că te dăruiești cu trup și suflet suferinzilor și
muribunzilor, suspină de durere Alexander. Dar și eu sufăr. Și eu
sunt rănit de moarte.
— Nu pot să te mai ajut, Alexander. Nu pot să mă ajut nici măcar
pe mine, acceptă, gâtuită de lacrimi, cu chipul ascuns în mâini. Mi-ai
întors spatele. Nu-mi rămâne decât să fac și eu același lucru.
Și se târî în patru labe spre casă, îndepărtându-se de Alexander.

Î Î
 Îl auzi ridicându-se în picioare și venind după ea. Își ridică ochii.
El rămase o clipă încremenit pe loc, apoi se prăbuși în genunchi în
fața ei.
— Sunt distrus, Tania, îi spuse cu glas frânt. Uită-te la mine! Nu
sunt doar un biet bețiv care îți cere ajutorul la spital. Sunt soțul tău.
Ai milă și de mine!
Se opri, apoi continuă cu același glas gâtuit de emoție:
— Am venit la tine în fiecare zi, sperând să-mi alini sufletul cu
mângâierile tale. Iar după ce-o faci, mă simt din nou mistuit de dor,
îi spuse, cu mâinile încleștate, găsindu-și cu greu cuvintele. Nu pot
să trăiesc fără tine. Știi bine.
Tatiana nu-i putea întoarce spatele, căci amândoi erau răvășiți de
teamă și de tristețe.
— Te rog să înțelegi că n-am făcut sex cu ea! Toate amintirile
noastre pe care crezi că le-am dat la o parte mi le-am amintit
miercurea trecută. Nu sunt complet nevinovat… murmură, cu capul
în pământ. Te-ai lăsat orbită de furie, așa e, dar, dacă judeci lucrurile
la rece, o să vezi că minte.
— Nu mai știu să separ adevărul de minciună nici în cazul tău, îi
răspunse Tatiana. Iar pe Carmen n-o cunosc deloc.
Alexander își înclină capul într-o parte, să-i privească chipul.
Privirile înecate în lacrimi li se întâlniră pentru o clipă.
— Știi doar că nu pot s-o las gravidă, îi spuse el. Știi că minte –
măcar în privința asta. Nu-i așa? După tot ce-am văzut la Moscova,
după tot ce m-a învățat mama și după toți anii petrecuți ca soldat în
garnizoană… Ia gândește-te ce ți-am povestit despre toate aventurile
mele! Am făcut-o vreodată fără să mă protejez? Măcar o dată în
viață?
— Da, îi răspunse, cu glas stins. Cu mine.
 — Da, numai cu tine, încuviință, cu umerii gârboviți parcă de o
povară nevăzută. Pentru că ești neprihănită, adăugă, privindu-și
mâinile. Și la ce naiba mi-a folosit?
Tatiana își cuprinse abdomenul cu brațele și se aplecă în față. Nu
putea să vorbească, nici vocea nu și-o mai regăsea. Când își ridică
din nou privirea spre el, îl văzu stând aplecat înainte, cu ochii
scăldați în nuanțe de aramă.
— Șura, îi șopti apoi, o să avem un copil.
La început, crezu că nici n-o auzise, atât de tăcut rămase.
— Poftim? îngăimă, cu groază.
— O să avem un copil, repetă, cu umerii și buzele tremurând.
Alexander se îndepărtă ușor, mergând pe vine. Se așternu o tăcere
covârșitoare, spulberată doar de plânsul ei înăbușit și gemetele lui
guturale.
— O, Doamne Dumnezeule! murmură el, cu spatele rezemat de
perete, ca un animal rănit. Când aveai de gând să-mi spui? O,
Doamne, nu-mi spune că…
— În miercurea când am făcut blinii, răspunse ea. Când te-ai dus
să faci sex cu altă femeie.
Alexander gemu de parcă cineva l-ar fi jupuit de viu. Se întoarse
cu fața spre perete. Tremura ca varga.
Timpul trecea fără ca Alexander să spună ceva. Stătea adâncit în
tăcere, cu capul rezemat pe genunchi.
Tatiana rămase și ea adâncită în tăcere, cu capul rezemat pe
genunchi.
Se simțea rău de câteva săptămâni și de sâmbătă începuse să aibă
grețuri. Bănuia că totul era consecința furtunii prin care treceau cu
toții și pe care nu știa cum s-o potolească. Își dorea ca Alexander s-o
mintă privind-o în ochi, așa cum făcuse în Rusia când realizase că
numai așa îi putea salva viața. Avea să supraviețuiască și acum dacă
nu era nevoită să trăiască cu un adevăr copleșitor. Ciclul îi întârziase
o lună, dar prinși în vâltoarea ultimelor săptămâni, niciunul dintre ei
nu observase. Marțea trecută, în timp ce făcea baie, își atinsese sânii
cu un burete și văzuse că erau extrem de sensibili.
Miercuri, se hotărâse să-și facă niște analize.
Apoi, plecând mai devreme de la spital, se dusese să cumpere
ceva de mâncare și câteva piese seducătoare de lenjerie intimă.
Venise acasă, făcuse niște pâine proaspătă și pregătise cina.
Alexander îi spusese că avea să lucreze până târziu, dar nu refuzase
niciodată bliniile, indiferent când se întorsese acasă. Avea să-și dea
seama că Tatiana voia să-i spună ceva, căci așa îi mărturisise mereu
lucrurile importante. Aprinsese câteva lumânări și dăduse drumul la
radio. Își imagina că, după ce avea să-i dea vestea cea mare, pe care
Alexander o aștepta de zece ani, lucrurile se vor îndrepta și vor
estompa întâmplarea de vineri. Poate vor reuși cumva să treacă peste
ea. Poate că el îi va spune adevărul doar pe jumătate, iar ea se va
preface că îl va crede.
Dar la ora nouă seara, când sunase telefonul, iar Carmen o
întrebase unde e Alexander, pe un ton pe care nicio femeie nu are
voie să-l folosească atunci când cere informații despre soțul alteia,
Tatiana realizase că lucrurile s-ar putea să nu fie chiar atât de
nevinovate cum își imaginase.
O jumătate de oră mai târziu, Alexander intrase pe ușă, cu chipul
împovărat de vinovăție, de regrete, de temeri și stupoare. Nu putea
s-o privească pe Tatiana, nici s-o sărute, nici să-i vorbească, nici să
facă dragoste cu ea. Nu vedea nici tâlcul ascuns al bliniilor delicioase
și al camizolului seducător – Șura, am o veste, fantastică! Stai jos, căci
n-o să-ți vină să crezi ce-o să auzi! Abia atunci realizase vălul
înnegurat pe care Alexander îl purta în ochi.
 Tatiana își înălță capul de pe genunchi și îl văzu pe Alexander
stând în fața ei, cu ochii învăluiți în aceleași ape întunecate. Nici nu-l
auzise apropiindu-se. Rămăsese soldat până în măduva oaselor,
mergând pe furiș chiar și în timp de pace.
— Hai! șopti, aplecându-se și luând-o în brațe.
O purtă spre chiuvetă, unde o lăsă jos. Zdrobi apoi cinci tăvi pline
cu gheață, le puse în chiuvetă și turnă apă rece peste ele. Tatiana
credea că avea s-o roage să stea cu fața în apa rece ca gheața și
începu să protesteze ușor, dar descoperi că nu ei îi era destinată, ci
lui însuși, căci își băgă capul printre cuburile de gheață.
— Alexander! îl strigă în șoaptă, privindu-l preț de vreo cinci
secunde. Alexander!
Îi puse mâna pe spate. Stătea tot cu capul în apă. De cât timp
stătea așa? Îl trase îngrijorată de tricoul ud, sfâșiat, dar soțul ei părea
încremenit ca o stană de piatră, cu mâinile încleștate de marginea
chiuvetei, cu spatele aplecat și capul cufundat în apa înghețată.
— Alexander, te rog! imploră ea încercând să-l tragă afară. Hai, te
rog!
Abia peste vreun minut sau două, își scoase, în sfârșit, capul din
apă, gâfâind după aer.
— Simt că iau foc, îi spuse, făcându-și semnul crucii.
Cu răsuflarea întretăiată și fără să se șteargă, puse niște gheață
într-un prosop de bucătărie și, luând-o de umeri, o așeză pe canapea,
cuprinzând-o în brațe și punându-i prosopul pe față. Rezemându-se
de umărul lui, Tatiana închise ochii. Își simți în curând fața amorțită.
Nu și inima.
— O să se dezumfle peste puțin timp, îi spuse el. Știu că te doare.
Cu sau fără gheață, o să fii vânătă câteva zile. Îmi pare rău.
— Doar pentru asta îți pare rău?

Î
 În pat, Tatiana vărsă lacrimi amare, cu spatele la el, ghemuită ca
un fetus. Amândoi erau dezbrăcați. Alexander aruncase păturile de
pe pat. Stătea întins pe spate, acoperindu-și fața cu brațele. Iar ea își
ștergea necontenit lacrimile de pe obraz, căci sarea îi ardea buza
rănită. Erau învăluiți în întuneric.
— N-ai dreptul să arunci cu atâta venin și să mă inciți în mod
intenționat când știi că iau foc atât de repede, îi spuse, cu glasul
pierit de emoție. Cum de n-ai avut prezența de spirit să te aperi, cu
atât mai mult când știi că ești…
Se opri, căci nu putea să continue.
— Tocmai tu nu înțelegi că o iau razna? Că văd negru în fața
ochilor? o întrebă, cu răsuflarea întretăiată. Chiar nu înțeleg ce-i cu
tine. Îmi spui să-mi fac bagajele și să plec de acasă când știi că o să
avem un copil?
— Și ce te miră? N-ai văzut prin ce ne-a fost dat să trecem în
ultimul timp?
— Încetează, Tatiana! Am predat toate armele. Nu mai am
niciuna.
— Și eu le-am predat pe toate, Șura. Și știi când am făcut-o? Pe 22
iunie 1941.
Rămaseră un timp învăluiți în tăcere.
— Te-ai… culcat cu doctorul? o întrebă, în cele din urmă, găsindu-
și cu greu cuvintele.
Tatiana își strânse genunchii la piept, ascunzându-și fața în pernă.
— Ești imposibil, îi răspunse cu glasul înăbușit. Am luat masa
împreună într-un loc public. Și, spre deosebire de tine, nu uit
niciodată cine sunt. Nu-mi vine să cred că ai nerușinarea să mă
întrebi asta.
Alexander începu să spună ceva, dar se opri. Erau anumite lucruri
cărora nu putea să le dea glas și acesta era unul dintre ele. Dar
Tatiana nu avea de gând să-l ajute. De data asta, nu voia să-l ajute
nici măcar cu o vorbă.
Ar fi vrut să-l întrebe cât de departe mersese cu Carmen, dar se
temea de răspunsul lui. Știa că ar fi mințit-o – mai ales acum. Ar fi
privit-o în ochi și i-ar fi spus exact ce-ar fi vrut ea să audă. Astfel, nu
va mai afla niciodată adevărul, punându-i pentru totdeauna spusele
la îndoială.
Dar i se părea cu neputință să nu-l întrebe.
Și, cu toate astea, nu reușea s-o facă.
Alexander se strecură lângă ea și își lipi chipul de gâtul ei,
învăluând-o în răsuflarea-i fierbinte și sacadată.
— Tatia, nu m-am culcat cu Carmen, îi spuse el. Te rog să mă
crezi!
Spunea adevărul? Mințea?
— Întoarce-te cu fața la mine! îi șopti apoi.
— Sunt soția ta, îi răspunse fără să se întoarcă.
— Te rog să te întorci cu fața la mine, draga mea soție!
— Îți iert totul, în afară de asta, îi spuse, cu glasul înecat în
lacrimi. Anthony are dreptate. Îți iert totul. Sărut până și pământul
pe care calci, Alexander, continuă, în șoaptă. Asta am făcut încă de la
bun început. Așadar, dacă ridici vocea sau mâna la mine, îmi las
supusă capul în pământ. Dacă ai nevoie de mine, îți dăruiesc trupul
meu oricând și oricum. Mă înclin în fața sceptrului tău. Iar dacă, într-
o bună zi, îți vei simți inima împietrită, îți voi sta alături și voi
aștepta să mă iubești din nou. Asta e crucea pe care mi-e dat s-o port,
murmură cu glasul frânt. Tu ești crucea mea.
Alexander o strânse în brațe, cu chipul ascuns în părul ei,
explorându-i cu mâna șoldul și abdomenul. Vibra din cap până în
picioare.
— Te rog!… Întoarce-te cu fața la mine!
 — Nu, îi răspunse. Nu vezi cât îmi e de teamă să te privesc? Ți-am
făcut o promisiune în biserica din Lazarevo. Ți-am dăruit mâna mea
și ți-am promis că, indiferent ce-mi vei face, îți voi rămâne alături. Și
sunt ferm hotărâtă să-mi respect făgăduiala.
Alexander o întoarse cu fața la el.
Tatiana închise ochii înlăcrimați ca să nu-i vadă privirea înecată în
minciuni.
— Te-am urmat mii de kilometri pe front, continuă, cu inima
frântă. Te-aș fi urmat chiar și în iad. Și am și făcut-o.
— Știu.
— Aș fi stat împreună cu tine într-o cămăruță din Uniunea
Sovietică, unde m-aș fi trezit cu noaptea în cap doar ca să-ți aduc
pâine și să-ți fac kașa, continuă printre hohote de plâns. Am încercat
mereu să-ți fac pe plac. De ce mă rănești atât de tare?
— Te rog!… murmură Alexander cu tremur în glas, luând-o în
brațe. Îmi frângi sufletul când te văd așa. Te rog!… repetă, cu
răsuflarea întretăiată.
Rămaseră un timp învăluiți în tăcere, încercând amândoi să-și
domolească vâltoarea lăuntrică.
— Gata, gata! șopti Alexander. Hai, nu mai plânge, te rog!
Se așeză lângă ea pe pernă, atingându-i cu buzele chipul ce purta
amprenta palmei sale și jucându-se cu degetele prin părul ei.
— Tania, draga mea soție, nu m-am culcat cu Carmen. Deschide
ochii și privește-mi sufletul! Încearcă să-mi pătrunzi în adâncul
inimii! Nu m-am culcat cu ea.
Tatiana îl privea cu ardoare prin întuneric.
— Îmi spui tot ce vreau să aud, răspunse după câteva clipe,
fiindcă știi că îmi doresc cu disperare să te cred. Mă învălui în apele
înșelătoare ale ochilor tăi, pentru că îmi doresc cu disperare să citesc
adevărul în ei.
 — Dar ăsta e adevărul, îi spuse, plimbându-și mâna pe spate și pe
coapse și făcând apoi cale-ntoarsă.
Ea închise din nou ochii. Și atingerile lui catifelate erau la fel de
înșelătoare.
— „Lucrez până târziu, Tania”, mi-ai spus. „Am o întâlnire, Tania.
Am vărsat bere pe blugi.” Mi-ai turnat numai minciuni. Ce voiai să
ascunzi dacă nu…
Strânse din ochi ca să-și stăvilească lacrimile.
— Nu vreau să știu.
— Iar eu nu vreau să-ți spun.
— Dar ce-o să fac? Nu vreau să-i mai aud vreodată numele
pomenit în casă. Dar nu știu cum o să-mi reclădesc încrederea
pierdută.
— O s-o reclădesc eu, crede-mă! răspunse, strângând-o la piept.
— Ai… atins-o? îl întrebă, trăgând ușor aer în piept.
— Te rog să mă ierți, Tatiana! o imploră în șoaptă cu durere în glas,
încetând s-o mai mângâie. Da, am atins-o, îi mărturisi apoi,
împiedicând-o să se întoarcă cu spatele. Uite, sunt aici! Privește-mă!
murmură, cu o expresie vinovată pe chip. Nu te întoarce cu spatele!
Sunt al tău. Numai al tău. Am greșit, iubito. Dar îți aparțin numai ție.
Orele treceau învăluite în întuneric.
Presărate în mărturisiri. Și în cascade de cuvinte.
În timp ce îl asculta și îi punea numeroase întrebări, Tatiana îi
contempla chipul, atingându-l cu mâinile, rezemându-și obrazul de
al său și contopindu-și gura cu a lui, încercând cu disperare să-i
soarbă adevărul de pe buze. Îi mărturisea oare ce se întâmplase cu
adevărat? Sau o mințea?
Dar adevărul era necruțător. Fără să țină cont de consecințe,
Alexander băuse și flirtase cu altă femeie, perfect conștient de ce
făcea, săptămână de săptămână, de parcă n-ar fi fost însurat. O
așteptase și se urcase cu ea în mașină, scoțându-și geaca, nu și
verigheta. Stabilindu-și propriile granițe ale binelui și ale răului. Și,
de parcă toate astea n-ar fi fost îndeajuns, patru zile mai târziu,
printre minciuni sfruntate și acțiuni deliberate, cumpărase
prezervative ca să se culce cu altă femeie, în timp ce soția lui îl
aștepta acasă să-i spună că vor avea copilul pe care și-l doreau de
atâta amar de vreme. În tot acest timp, Alexander săruta și atingea
altă femeie. Primindu-i îmbrățișările și mângâierile. Adevărul se
dovedea mult prea sfâșietor pentru inima frântă și lipsită de apărare
a Tatianei.
Îl privea încremenită în tăcere, în întuneric, întrebându-se cum
aveau să îndrepte un lucru ce părea cu neputință de îndreptat, în
timp ce Alexander îi săruta picioarele, la marginea patului, rugând-o
în șoaptă să-l ierte.
Da, Carmen a bătut la ușa noastră, Șura, dar cum de-ai lăsat-o să
intre? Cum ai putut să faci asta?
Alexander se întoarse cu spatele la ea.
Tatiana îi atinse cicatricele ce-i brăzdau trupul și își plimbă buzele
pe spatele ce purta încă amprenta rănilor din război.
Încerca să găsească răspunsurile la întrebări prin atingeri și
dezmierdări. Îi mângâie brațele și umerii și își plimbă buzele pe
abdomenul lui, deși o dureau de fiecare dată când îl atingea. Încercă
să-și continue explorările ceva mai jos, dar mărturisirile lui o
împiedicau să meargă mai departe.
Te rog să mă ierți, Tania! Și să mă mângâi.
Ea încercă din nou. Îl cuprinse în căușul palmelor moi. Îl cunoștea
atât de bine și știa ce-și dorește. Știa cum să-i ofere plăcere în felurite
moduri. Și, în seara aceea, încercă s-o facă și cu buzele. Dar era mult
prea dureros. Cum de-ai lăsat-o să te atingă?
Îmi pare rău, Tania, îmi pare atât de rău.
 Cred că povestea asta ne-a învins chiar și pe noi.
— Nu ne putem lăsa învinși, îi răspunse el. Nu de ticăloasa de
Carmen. N-a însemnat nimic pentru mine. Absolut nimic.
— Alexander, ai dreptate în privința asta. Am trecut amândoi prin
experiențe mult mai traumatizante. Și nu se aseamănă cu nimic din
ce-am trăit împreună. Nici cu moartea. Nici cu pierderea familiilor
noastre, nici cu rănile pe care le porți pe trup și în suflet. Nici cu
foametea și nici cu asediul Leningradului. Nici cu războiul și nici cu
viața în Uniunea Sovietică. Dar știi ce înseamnă, nu-i așa? îl întrebă,
după câteva clipe de tăcere.
— Îmi pare rău, Tania. Te rog să mă ierți! îi răspunse, cu capul în
pământ, fără s-o privească.
— Eu sunt singura ta familie. Te leagă un singur jurământ de
credință – cel pe care l-ai depus față de mine. Faptul că m-ai trădat
doar pentru o partidă ordinară de sex – nici măcar pentru o poveste
de iubire – nu înseamnă chiar nimic, nu crezi? Sunt prinsă cu lanțuri
de tine, continuă, cu ochii înotând în lacrimi. Te-am urmat în Kolîma
și în deșertăciunea gulagului. Am ars și am suferit împreună. Am
mâncat din același bol și, când vei închide ochii, eu voi fi cea care îți
va acoperi sicriul cu pământ și îți va atârna casca de pușca înfiptă în
țărână.
— Dumnezeule, Tania, încetează, te rog! îi spuse, luând-o în brațe.
Te implor, încetează! Și iartă-mă!
Ea își întoarse capul într-o parte și închise ochii, încercând să se
elibereze din lanțurile unei vieți amare.
Dându-i mâinile la o parte, își ascunse fața printre sânii ei. Începu
s-o sărute cu dragoste, șoptindu-i cuvinte de iubire înecate în
lacrimi, căci Tatiana nu se putea opri din plâns. Îi sărută buzele
vinete, sânii seducători și sfârcurile sensibile până o auzi cerșindu-i
mila.
O, Șura!…
 Ridicându-se apoi în capul oaselor, îl cuprinse din nou în căușul
palmelor și, trezindu-l la viață prin atingeri pline de patimă, începu
să-l dezmierde cu buzele și cu mâinile, printre lacrimi și șoapte. Ești
atât de frumos! murmură plângând. Nu te-am știut decât pe tine și ai
fost mai presus de orice.
— Am înțeles din clipa în care te-am văzut că nimeni nu e ca tine,
răspunse Alexander. Ești mai presus de vise și imaginație. Mai mult
decât am meritat. Mi-a fost atât de teamă că nu mă mai iubești, ca
odinioară. Că te-ai îndrăgostit de altcineva. Erai mereu plecată, iar
eu m-am lăsat purtat de temeri și îndoieli. Mi-am pierdut capul. Dar
toate astea sunt doar simple cuvinte, nimic mai mult. Îmi pare rău, o
imploră plin de speranță și de căință.
Ea îl asculta, dând din cap. Da, erau doar simple cuvinte.
Promisiuni fără valoare. Încercă să uite, abandonându-se în brațele
lui.
Luându-i mâinile imense într-ale sale, i le puse pe sâni. Dar
Alexander și le retrase. Împletindu-și degetele cu ale lui, i le puse
printre coapse. Dar el și le retrase din nou. Privește-mă! îi spuse
printre lacrimi, depărtându-și picioarele. Stau fără apărare în fața ta.
Atinge-mă, te rog! Ți-a plăcut mereu să mă vezi așa.
Dezmierdându-i comoara, se îndepărtă din nou, clătinând din
cap.
— Hai, atinge-mă, te rog! îl imploră ea. De ce eziți s-o faci?
— Chiar nu înțelegi? o întrebă el. Nu pot să dau curs comuniunii
noastre dacă nu mă ierți.
Avea dreptate.
Își contopi fruntea cu a ei și își lipi chipul de al său. Își plecă
buzele peste inima ei, gâdilându-o cu părul lui negru și umed. Iartă-
mă, te rog!
Toată dragostea lor părea că nu era îndeajuns s-o facă să-l ierte.
Tatiana vărsa lacrimi amare.
 — Cum pot să te iert? îl întrebă ea. E singurul lucru pe care nu
știu să-l fac – să iert.
— Sunt condamnat pe veci, spuse Alexander, prăbușindu-se pe
spate. M-am lăsat orbit pentru o clipă de prostie, m-am împiedicat și
am căzut. Sunt terminat. Sunt slab și nevolnic. Josnic și rebel. Îți
promit că o să fac tot ce-mi stă în putință ca să îndrept lucrurile. Dar
cum adică nu știi să mă ierți? o întrebă, trăgând adânc aer în piept.
— Dar tu, Alexander Barrington, murmură Tatiana, ai ști să mă
ierți?
Amândoi cunoșteau răspunsul la întrebare.
Și acesta era nu.
O privi un timp în tăcere, apoi își acoperi fața cu brațul.
— Ce-o să facem, Tatiana? o întrebă cu disperare în glas. Nu mai
putem să ducem viața de odinioară.
Ea încercă să spună ceva dar, depărtându-i picioarele, Alexander
se urcă deasupra ca să-i ostoiască freamătul lăuntric.
— Ascultă-mă! îi spuse apoi, susținându-i capul cu brațele și
ținându-și degetele împreunate pe creștet. Dacă o să înțelegi asta,
totul va veni de la sine. Noi doi avem o singură viață. Nu există
alternativă. Cu mult timp în urmă, am luptat împreună în tranșee și
am supraviețuit împreună asediului din Leningrad. Adu-ți aminte
prin ce-am trecut! Ne gândeam oare că vom trăi ce-am trăit în
Lazarevo? Sau că vom avea parte de ce-am cunoscut în Napa, pe
insula Bethel sau chiar și aici? Știu că uneori crucea pe care o purtăm
cu noi devine o povară mult prea grea. Avem aripile frânte, dar
trebuie să ne adunăm și să ne luăm din nou zborul. Uneori, am
senzația că zac mort pe front, dar îți aud vocea și revin la viață.
Alteori, se întâmplă imposibilul – nu știu nici cum, nici de ce. Și mă
trezesc fără apărare. Știu că vrei o justificare, dar nu pot să ți-o dau.
Pentru că nu o am nici eu. De data asta, când un simplu „Îmi pare
rău” nu mai e îndeajuns, nu pot să-ți ofer nimic mai mult decât
căința mea profundă. Nu-ți cer dreptate. Ci milă, continuă, cu un
suspin de durere. Am făcut o greșeală covârșitoare și te implor să mă
ierți. Te implor, Tatiana, să mă ierți! repetă, cu glasul frânt. Noi nu
putem merge pe căi diferite. Nu putem să purtăm războaie diferite.
Nu există nimic dincolo de noi doi. Crezi că te-aș lăsa să pleci? șopti
apoi, stând deasupra, cu trupul lui impunător. Ai uitat ce ți-am spus
cândva la Berlin? Când ne înfruntam sorții potrivnici?
— Nu, îi răspunse Tatiana tot în șoaptă, închizând ochii și luându-
l cu mâinile de gât. Te-am lăsat cândva să pleci, mi-ai spus. De data
asta, fie trăim împreună, fie murim împreună.
— Exact. Și de data asta, trăim împreună.
Ochii i se umplură de lacrimi.
Alexander se aplecă și o sărută, încercând să-i spulbere durerea
de pe chip. Șoptindu-i ceva imperceptibil.
Milaya, rodnaya moya, kolybel i mogyla moya… zhena moya luybimaya,
zhizn moya, lyubov moya… prosti menya i pomilui…{68}
— Ai spus ceva? Căci n-am înțeles.
Îmi slăvesc căsnicia în stihuri și versete.
— Tatiașa, dragostea mea, murmură apoi, contopindu-și fruntea
cu inima ei. Iartă-mă, te rog! Ai milă de mine! Te implor să mă ierți!
Se întinse lângă ea, susținându-i capul cu mâna stângă, în timp ce
o dezmierda cu cealaltă. O sărută din creștetul capului până în vârful
picioarelor, mângâind-o cu degetele și cu buzele până când îi trezi
toate simțurile la viață, făcând-o să geamă de plăcere și să spună
îmbătată de dorință:
— Te iert.
— Ai spune orice acum, nu-i așa?
— Da, orice, îi răspunse, ridicându-se în capul oaselor și luându-l
în brațe.
 Mi-ai frânt inima, Alexander. Dar pentru tot ce-ai făcut pentru
mine – pentru toate clipele trăite împreună, pentru fărâmă de pâine
pe care mi-ai cedat-o în vremuri de restriște, pentru suferințele și
lacrimile împărtășite, pentru fiul pe care mi l-ai dăruit și visurile
trăite în Naples și Napa – pentru toate astea, te iert.
Numai atunci cunoscură iar comuniunea.
Rămaseră apoi înlănțuiți, cu trupurile contopite, cu brațele
împreunate, cu buzele pecetluite și sufletele îngemănate, cu ochii
închiși și răsuflarea întretăiată. Nu mai dormiseră de trei zile și se
mijea acum de ziuă. Ea îi sărută gâtul, iar el îi cuprinse chipul în
căușul palmelor, spunând, cu glasul frânt:
— O, Dumnezeule mare, chiar o să avem… un copil?
— Da, Șura. Chiar o să avem un copil.
Și în seara aceea Alexander făcu ce nu mai făcuse din 1943 când,
rănit de moarte, aflase că prin vene îi curgea sângele Tatianei.
Izbucni în lacrimi.
Tatiana renunță la postul de asistentă de la Phoenix Memorial
Hospital.
 13
GRĂDINA DE VARĂ
Fiorii primei iubiri

Bobo era încântat să-l vadă pe Alexander.

— Señor!{69} exclamă el. Nu v-am mai văzut de atâta timp! Ce-ați
mai făcut? îl întrebă în timp ce-i strângea mâna.
— Am fost ocupat, Bobo, extrem de ocupat.
— Să înțeleg că afacerea merge bine?
— Înfloritor! Abia mai fac față. Ai auzit că am obținut contractul
cu cei de la Parade of Homes? Da, lucrurile merg ca pe roate.
— Și señora{70} dumneavoastră bellissima ce face? E bine?
— Foarte bine. Stai s-o vezi, Bobo!
— Abia aștept. Lucrează iar până târziu?
— Face cumpărături până târziu. Dar e o zi cu totul specială.
Aniversarea noastră.
Bobo zâmbi cu gura până la urechi – de parcă era aniversarea lui.
Alexander aduse din camionetă două buchete imense de
trandafiri și crini albi.
— Bobo, am nevoie de ajutorul tău. E și ziua señorei astăzi.
— Sărbătoriți în aceeași zi și căsnicia, și ziua ei de naștere?
— I-am spus că în felul ăsta n-are cum să mă uite, zâmbi
Alexander.
— Bine gândit, señor. Mă ocup eu de toate. Doriți și niște
șampanie?
— Din cea mai bună. Cristal.
— Firește. Când ajunge señora?
— Cu ea, nu știi niciodată. O să întârzie și la propria-i
înmormântare.
 Mâncă niște pâine, bău un strop de apă și fumă o țigară. Se
gândea să sune acasă – când îl auzi pe Bobo strigând încântat de pe
estradă. După cum își imaginase, Bobo o văzu pe Tatiana îmbrăcată
într-o rochie largă, de culoarea piersicii, cu burtica vizibilă,
strălucitoare și surâzătoare, și începu să plângă. Ea îi întinse mâna
iar el, cuprinzând-o cu brațul, o conduse la masa unde o aștepta
Alexander.
— Señor! Nu mi-ați spus nimic! strigă Bobo, cu ochii în lacrimi. E
cea mai fericită zi din viața mea s-o văd pe señora însărcinată!
— Bobo, zise Alexander sărutându-i mâinile Tatianei, bucuria ta
mă îngrijorează.
— O, nu! De ce?
— Bine, bucură-te acum în voie! Dar dacă pruncul va semăna cu
tine – chel, plin de riduri și plângăcios – n-o să scapi basma curată,
Bobo, râse Alexander și-l țintui cu degetul. Ai grijă, n-o să scapi prea
ușor!
Numai simpla aluzie la un act atât de indecent îi provocă lui Bobo
o cascadă de proteste. Se duse, în cele din urmă, să le aducă
meniurile.
Tatiana își ridică ochii spre Alexander.
— De ce-l necăjești pe sărmanul Bobo? murmură ea.
Ținându-și mâinile pe burta ei reliefată, se aplecă s-o sărute.
— Ai întârziat doar douăzeci de minute, îi spuse el, măsurând- o
din cap până în picioare și atingând cu degetele țesătura moale a
rochiei. Și asta fără ceas. Bravo! Ți-ai luat o rochie nouă?
— Pentru tine, răspunse cu chipul ridicat spre el. Îți place?
— Da, îmi place.
O ajută să se așeze pe scaun, apoi își ocupă și el locul în fața ei și-i
privi pistruii aurii, buzele roșii, ochii strălucitori și sânii generoși.
După câteva clipe, se ridică în picioare și veni să se așeze pe scaunul
de lângă ea.
— Ți-e foame sau vrei să mergem direct acasă?
— Glumești? chicoti Tatiana. Mi-e o foame de lup.
— Arăți delicios.
— Serios? îl întrebă, radiind de plăcere. Șura, mă simt imensă.
— Da. Imens de delicioasă.
— Șura!
— Ce e? o întrebă, privind-o cu ochi lacomi, lipsiți de inocență.
Îi turnă puțină șampanie, apoi ciocniră paharele în cinstea
aniversării lor și a zilei ei de naștere. De obicei, sărbătoreau acasă, în
intimitate, dar acum le era greu s-o facă, ținând seama de sarcina ei
avansată și de lucrările de construcție ale noii lor case.
Alexander stătea cu umărul lipit de umărul gol al Tatianei, de
culoarea alabastrului, și își ținea brațul rezemat de spătarul
scaunului ei. Îi răsfira cu degetele părul bălai ce începea, ușor-ușor,
să crească. În cealaltă mână ținea paharul cu șampanie. O vedea
vorbind, dar nu auzea ce spune, căci gândurile îi zburau spre alte
locuri… și alte timpuri…
— Aveai dreptate, Șura, recunoscu Tatiana. Nu știu cum de mai
găseam vreme să și lucrez. Astăzi, am avut o mie de lucruri de făcut.
Dar cum îți imaginezi că ne vom vedea casa terminată luna viitoare?
— Poftim? se trezi Alexander din visare. Nu-ți face griji! O s-o
terminăm.
— Copilul o să vină pe lume în august, indiferent dacă va fi gata
ori nu, zâmbi ea. Eu mi-am respectat partea mea din înțelegere.
— Da. O voi respecta și eu pe a mea. O să termin casa. Poate n-ar
fi rău să te culci cu constructorul ca să-l faci să se miște mai repede,
adăugă, aplecându-se spre ea.
— Numai dacă e absolut necesar, ridică ea din umeri.

Î
 Își miji ochii ca o pisică:
— Știi ce-am făcut azi?
— Nu, iubito, îi răspunse Alexander, ținându-și mâna pe umerii ei
goi. Ce-ai făcut azi?
— Am luat cu asalt magazinele de electrocasnice și de produse
sanitare.
— Ai crezut, probabil, că e ziua ta.
— Chiar așa, râse Tatiana. Se pare că e într-adevăr ziua mea.
— Da, știu… Stresant… dar cum nu se poate mai bine.
— Da. Am avut numeroase lucruri de ales – chiuvete, robinete,
frigidere, congelatoare, încălzitoare de pâine – o să avem mereu
pâine caldă chiar dacă e mai veche – două cuptoare, căzi de baie…
Stai să vezi ce cadă am ales pentru baia noastră! Are un jacuzzi de
milioane…
Se încruntă, intrigată:
— Ce faci, Șura? N-auzi nimic din ce-ți spun. De ce mă privești
așa?
— Așa cum? o întrebă, retrăind nopțile albe din Grădina de Vară,
anii din Coconut Grove, din Napa sau de pe Deer Isle.
Inima îi bătea năvalnic sub imperiul amintirilor.
— Șura… mă asculți? Îți povesteam de cuptoarele…
— Da, zi mai departe! Cum sunt cuptoarele? Încinse? Mult prea
încinse? Te ascult.
Îi simțea parfumul de șampanie pe buze. Miresmele de mosc, de
căpșuni, de ciocolată și nucă de cocos. Deasupra pleoapelor îi
apăruseră alți pistrui. Probabil că stătea mult timp la soare lângă
piscină. Își apropie fața de gâtul ei și simți din nou parfumul loțiunii
cu nucă de cocos, ce-l purta de fiecare dată cu gândul la apele
oceanului din Miami. Spera că nu mai făcea săriturile pe spate cu

Î
burta asta imensă. În timp ce o asculta, își odihni mâna pe
abdomenul ei.
Sosiră aperitivele.
— …A sunat și tâmplarul să-mi spună că nu poate să lăcuiască
dulapurile de lângă cuptor, deoarece ar lua foc. I-am zis să facă tot ce
poate ca să le termine. Faianțarul m-a anunțat și el de dimineață că li
s-a spart întregul stoc de gresie din travertin. Iar dacă vrem alta nouă
până în august, trebuie să plătim încă zece la sută. I-am spus să ia
legătura cu tine și să-ți explice personal situația. Cred că încearcă să
te păcălească. Șura! Mă asculți?
— Da, te ascult, replică el vădit distrat. Nu-ți face griji pentru
gresie! Vom primi alta peste zece zile – și cu reducere. Îți mai
amintești de ziua când ai împlinit șaptesprezece ani? o întrebă și se
întoarse spre ea cu paharul de șampanie în mână.
— Da, șopti.
— Am mâncat caviar și ciocolată și am băut votcă direct din sticlă
fiindcă uitasem să iau pahare, apoi ne-am plimbat pe cheiul Nevei.
Deși era târziu, era încă lumină. M-am întins cât eram de lung pe
bancă, te-ai așezat și tu, fără să mă atingi sau să mă privești. Erai
răvășitor de timidă. Și, în ciuda locurilor splendide, scăldate în
lumina nopților albe, îmi era cu neputință să-mi desprind ochii de la
tine.
Alexander se opri, apoi continuă:
— De ce plângi?
— De ce îmi amintești de lucruri care mă fac să plâng?
— De-ai ști cât îmi doream să te sărut! îi șterse lacrimile de pe
obraz, cu gura aproape lipită de a ei astfel încât răsuflarea li se
îngemăna printre șoapte line ca o boare de vânt. Retrăind acele clipe,
simt și acum durerea pe care am simțit-o atunci – în gât, în stomac și
în inimă. Habar nu am cum am reușit să nu te răvășesc.
 — Nici eu. Căci acum, șopti, mă răvășești de fiecare dată când
simți aceeași durere.
— Am noroc că singura ta îndatorire astăzi e să te lași răvășită de
soțul tău.
— Norocul e de partea mea, soldat.
Aplecându-și ușor capetele, își atinseră buzele și se sărutară
duios. Ea se dădu ușor la o parte. Alexander îi oferi un crevete, apoi
îi dădu să bea o înghițitură de șampanie din paharul lui.
— Nu știu de ce ai comandat prosciu o. Văd că dai iama în
farfuria mea.
— Nu fi zgârcit cu creveții! Vrei să-ți spun parabola celor doi soți
îndrăgostiți de cocktailul cu creveți?
— Dacă vrei. Dar nu te aștepta să te și ascult! Gândul îmi zboară
la Leningrad.
— Te rog! murmură ea. Nu mă face să plâng!
— Spune-mi povestea celor doi soți și a cocktailului de creveți! E
banc?
— Asta rămâne s-o stabilești singur. Când un bărbat îi face curte
unei femei, începu Tatiana cu un surâs, comandă o porție de creveți,
oferindu-i un crevete și alesei sale dar, timidă și rușinoasă, ea îl
refuză. După căsătorie, când îi oferă alți creveți, soția acceptă
încântată. După cinci ani de căsnicie, nu-i mai oferă, dar când soția îi
cere un crevete din porția lui, el îi oferă generos. După cincisprezece
ani, ea nu-i mai cere ci, spre marea lui dezamăgire, se servește
singură. De ce naiba nu-și comandă și ea o porție dacă îi place atât
de mult? se întreabă soțul, continuă Tatiana înghiontindu-l ușor.
După douăzeci și cinci de ani de căsnicie, nici el nu-i mai oferă și nici
ea nu se mai servește. După cincizeci de ani, chiar de i-ar mai fi oferit
vreun crevete din porția lui, ea nu l-ar mai fi acceptat.
Alexander o privea uluit.
 Tatiana își dădu capul pe spate și izbucni în râs.
— Astăzi, când împlinim șaisprezece ani de căsnicie și
șaptesprezece de când suntem împreună, când eu îți evoc fiorii
primei iubiri trăite la Leningrad, tu îmi vorbești despre creveți?
Râzând încântată, în timp ce sânii îi săltau prin țesătura fină a
rochiei, Tatiana îl trase spre ea, să-și atingă buzele de obrazul lui
ușor țepos. Ospătarul le aduse cele două porții de filet mignon – una
rumenită pentru el, alta, mai în sânge, pentru ea.
— Vreau să-ți spun ceva și mai șocant, zise Tatiana în timp ce
mâncau. Vikki se mută aici.
— Aici unde?
— Aici! În Phoenix.
— Slavă Domnului! exclamă Alexander. Am crezut pentru o clipă
că se mută la noi acasă.
— Ca să stăm claie peste grămadă? râse Tatiana. Nu, nici vorbă! S-
a săturat însă de viața la New York, de Tom Richter… S-a săturat de
toate. Vrea să se angajeze ca asistentă la Phoenix Memorial. Așa o să
lucrez și eu… indirect prin ea.
— Vrei să lucrezi… chiar și indirect? întrebă Alexander.
— Nu. Dar mă bucur s-o am alături.
— Da. Dar nu-i spune lui Ant! O să ne părăsească pentru
totdeauna. Doar știi cum face când o știe prin preajmă.
În vreme ce se bucurau de bucate și de băutură, păreau că plutesc
pe acordurile muzicii fermecătoare cântate de formația localului.
Bobo găsea mereu formații care să păstreze o ambianță plăcută în
restaurantul său.
— Mă bucur că Vikki se mută aici, continuă Alexander. Dar faptul
că ai pomenit despre blestematul ăla de spital unde ai lucrat îmi
aduce aminte de ceva mult mai important. Ai vorbit astăzi cu
doctorul tău?
 — Da, răspunse Tatiana, lăsând jos furculița. Șura, îți înțelege prea
bine dorințele, îi spuse, mângâindu-i mâneca de la costum. Dar ce
poate să facă? Asta e politica spitalului. N-are cum s-o schimbe. Soții
nu au voie în sala de nașteri. Pur și simplu nu se poate.
— Tania, n-am vorbit destul de clar ultima dată când ne-am văzut
cu el? o întrebă, punând și el furculița deoparte.
— Ba da. De aceea, nici nu mai ai voie să vii cu mine la doctor. Te
superi degeaba pe el. Nu e vina lui. Asta e politica spitalului.
Terminând de mâncat, Alexander își umplu paharul, turnându-i și
ei doar jumătate.
— Politică, vină, proceduri, reguli… vorbe goale. Nu mă
interesează. Nu i-ai spus că soțul tău nu dă doi bani pe politica
spitalului?
— Ba da, deși nu chiar mot-à-mot, răspunse Tatiana.
— Fie o să asist la nașterea pruncului meu, fie n-o să naști în
nenorocitul ăla de spital.
— Da, cam asta i-am dat și eu de înțeles.
— Doamne, cât urăsc spitalul ăla! Și acum mă chinuie.
— Sst! murmură Tatiana, luând o înghițitură de șampanie și
întorcându-se spre el. Doctorul e civil, îi spuse apoi, punându-și
mâna peste a lui. N-are cum să înțeleagă mentalitatea unui soldat.
Cunoaște doar regulile, șopti și-l zgârie ușor cu unghiile-i lungi date
cu o ojă în nuanțe de piersică. Nu-ți face griji! O să găsesc o soluție.
Mă gândesc la un plan.
— O, nu! râse Alexander. Te rog, nu vreau să mai aud de planurile
tale!
— Șura!
— Vorbesc serios, Tatiașa, hohoti năvalnic Alexander. Nu știu
dacă o să mai supraviețuim altui plan de-al tău. Nu mai avem forța
de odinioară.
 Tatiana izbucni și ea în râs.
Alexander își aținti ochii în decolteul rochiei ei. Nu înțelegea cum
de sânii ei erau și mai seducători, și mai ispititori, și mai atrăgători.
Sarcina o făcea să arate uluitor de sexy. Simplul gând îi trezea
simțurile la viață. Cu doar o zi în urmă, trecând pe lângă o tejghea cu
fructe, se trezi cumplit de excitat. O tejghea cu fructe! Pe care scria
CĂPȘUNI. Tatiana își spăla părul cu șampon de căpșuni. Nici lui nu-
i venea să creadă ce idei trăsnite îi treceau în ultimul timp prin cap.
— Nu mai râde! îi spuse apoi. Încetează! Și așa abia mă mai
abțin… murmură, aplecându-se și lipindu-și buzele de pieptul ei
fremătător.
— Dragule, e rușinos să te lași purtat de pofte pentru o femeie
însărcinată, îl mustră cu glas răgușit, roșie la față și ușor stânjenită,
dar extrem de încântată.
Alexander zâmbi, cuprinzând-o cu brațul.
— De ce ți se pare rușinos să faci dragoste cu o femeie însărcinată?
Se priviră un timp în tăcere, clipind, pierduți printre cuvinte.
— Ce e? îl întrebă ea.
— Nimic, îi răspunse scrutându-i chipul.
Nu pot să-mi iau ochii de la tine. Mângâindu-i abdomenul cu
mâinile, îi sărută nasul presărat de pistrui și buzele-i seducătoare.
— Ce face micuțul nostru astăzi?
— Se agită, dă din picioare, mă înghiontește. E un adevărat
războinic, la fel ca tăticu’ lui.
Cu o seară în urmă, Alexander o ajutase să iasă din baie și,
privind-o cum se șterge, se așezase în genunchi în fața ei. Îi cuprinse
cu mâinile abdomenul proeminent, își plimbase buzele de jur-
împrejurul buricului.
— Dacă e băiat, spuse el, vreau să-l botezăm Charles Gordon –
după numele marelui apărător al orașului Khartoum.{71} Sudanezii îi

Î
spuneau regele Gordon sau Gordon Pașa. Îi vom putea spune,
așadar, Pașa.
— Cum vrei tu, dragostea mea, îi răspunse Tatiana, clipind de
câteva ori.
— Dacă e fetiță, mi-ar plăcea s-o botezăm Janie.
— Bine, dragul meu, murmură ea.
Luă o înghițitură de șampanie și-și așeză obrazul în palma mâinii
lui.
— În nopțile albe, când te-am lăsat în Grădina de Vară, continuă
apoi, m-am întors acasă plutind pe aripile primilor fiori ai iubirii,
căci în seara aceea de vară, pe când aveam doar șaptesprezece ani și
tu – douăzeci și doi, m-am îndrăgostit pentru totdeauna de tine.
Încărcați de flori și de cadouri, plecară acasă cu camioneta lui
Alexander, lăsând mașina Tatianei în parcarea lui Bobo.
Pe cerul nopții de vară mii de stele dansau, iar zorile urmau să
apară scăldate în triluri de rândunici.
 Nașterea pruncului

Într-o noapte înăbușitoare de august, la două săptămâni după ce

terminară casa lor splendidă care mirosea a lemn, a vopsea și a flori
proaspăt culese, în patul lor matrimonial cu așternuturi curate, în
bătaia razelor de lună, Tatiana se lupta să-și aducă pruncul pe lume.
Stătea rezemată de perne la marginea patului. Ușile franceze ce
dădeau spre grădină nu aveau draperiile trase, lăsând lumina lunii
să pătrundă în dormitor – singura ce-i aducea puțină alinare.
Anthony se afla în camera lui din celălalt capăt al casei.
Buna lor prietenă, Carolyn Kaminski, ce lucra ca moașă cu
autorizație de liberă practică, stătea pe un taburet la picioarele
patului, iar Alexander, care ar fi trebuit să stea la căpătâiul Tatianei,
sărea la câteva minute în picioare și se ducea lângă Carolyn. Aerul
condiționat era oprit, iar atmosfera din cameră devenise atât de
înăbușitoare, încât Alexander se văzu nevoit să-și scoată tricoul,
cerându-i scuze lui Carolyn. Acum stătea gol până la brâu, îmbrăcat
doar în niște pantaloni mulați, și întreba cu disperare când se va
termina totul, deoarece calvarul Tatianei nu părea să se mai
sfârșească.
— O să îndur totul cât e nevoie, Șura, îi șopti Tatiana din pat.
— Alexander, du-te lângă soția ta! Ține-o de mână! Dă-i ceva de
băut! Deocamdată, n-ai ce să faci aici.
Și Alexander se ducea lângă ea, îi dădea să bea, stătea pe taburet o
fracțiune de secundă, o mângâia, o ținea de mână, îi șoptea cuvinte
duioase, o săruta și, la următoarele contracții, dădea fuga la Carolyn.
— Tania, soțul tău e imposibil. Mereu e așa?
— Da, murmură ea. Mereu e așa.
— Îmi invadează spațiul. Și mă stresează. Pleacă de aici,
Alexander! Lasă-mă să-mi fac treaba! Soția ta o să aibă nevoie de tine
când va începe să împingă pruncul. N-am mai avut soți prezenți la
naștere și acum înțeleg prea bine de ce n-au voie în sălile de naștere.
Sunt mult prea stresanți. Cred că e un spectacol greu de digerat de
către bărbați. Tania, spune-i să stea jos! E evident că pe mine nu vrei
să mă asculți, dar pe soția ta o s-o asculți, nu-i așa?
— Da, o s-o ascult.
Dar rămase parcă înfipt în podea la picioarele patului.
Tatiana zâmbi.
— Carolyn, lasă-l să-mi susțină piciorul când împing! Îmi tot
alunecă de pe pat. Șura, stai pe taburet sau unde îți convine mai bine
și ține-mi piciorul cu mâna, în timp ce Carolyn mi-l ține pe celălalt,
bine?
Alexander se așeză cu un genunchi pe podea, susținându-i
piciorul cu mâna, în timp ce Carolyn i-l ținea pe celălalt. Sub
imperiul contracțiilor, Tatiana începu să împingă și Alexander își
ținu răsuflarea.
— Carolyn, i se vede capul, nu-i așa?
— Da, zâmbi și ea acum. I se vede capul.
Alexander sări în picioare, se aplecă deasupra Tatianei, își lipi
buzele de chipul ei ud și îi spuse că nu va mai dura mult, căci
pruncului i se vedea capul.
— Te descurci de milioane, Tania, spuse Carolyn. Alexander, soția
ta se descurcă de milioane.
— Da, întotdeauna s-a descurcat bine.
— Da, spuse Tatiana. Pragul durerii mele a fost mereu înalt.
Alexander avea brațele destul de lungi și reușea în timp ce stătea
încă în genunchi, s-o țină pe Tatiana de mână și să-i susțină piciorul
cu cealaltă. Când începu din nou să împingă, țipă de durere, dar
Alexander nici n-o auzi, urmărind cu sufletul la gură capul
pruncului, care apărea atât de încet. Tatiana se relaxă câteva secunde,
iar Alexander, desprinzându-și mâna de pe piciorul ei, atinse capul
umed și moale al pruncului, de mărimea unui grapefruit.
— Alexander, nu-l atinge! spuse Carolyn.
— Lasă-l să-l atingă, Carolyn! spuse Tatiana.
— Liniștește-te, Alexander! spuse Carolyn. O să iasă imediat. O
să-l spăl, o să-l învelesc într-o păturică și o să ți-l dau să-l ții în brațe,
dar lasă-mă, pentru numele lui Dumnezeu, să-mi fac treaba! Du-te
lângă soția ta!
— Când iese cu totul? întrebă Alexander, cu mâna pe capul
pruncului, mutându-se în mijloc, nicidecum într-o parte.
— Ai răbdare, Alexander! O să iasă în curând cu totul. Du-te la
locul tău!
Tatiana nu mai spuse nimic. Își ținea cu greu ochii deschiși. Îi făcu
semn cu mâna. Fără să cedeze nici măcar un milimetru din poziția
cucerită cu atâta trudă, Alexander se ridică în picioare și,
rezemându-se într-o mână, în timp ce cu cealaltă ținea în continuare
capul pruncului, se aplecă spre ea și o sărută. Era ud leoarcă la fel ca
și ea. Revenind la locul lui, refuză să se miște din fața lui Carolyn, în
ciuda rugăminților ei insistente.
— Tania, soțul tău nu mă lasă să-mi fac treaba! se plânse ea.
Alexander o privi cu drag pe Tatiana, care îi zâmbi, spunând:
— Nu vezi că te dă la o parte, Carolyn?
— Da, văd. Spune-i să înceteze!
— Lasă-l, Carolyn! șopti Tatiana. Lasă-l! Arată-i cum să prindă
pruncul!
— Nu, Tania!
— De ce ți-e teamă? Ajută-l să-l prindă!
— Îți mulțumesc, Tatiana.
Și, rezemat într-un genunchi, se așeză printre picioarele ei, în timp
ce Carolyn stătea aplecată lângă el, cu mâinile alăturate. Ordinea
universului era astfel restabilită, își spuse Alexander.
Tatiana împinse încă o dată, iar pruncul ieși, cu fața în jos, în
mâinile tatălui său care îl așteptau cu nerăbdare.
— E băiat, Tania, murmură el fără să-l întoarcă cu fața în sus.
— Ține-l așa! îl îndemnă Carolyn, ștergând copilul la gură.
Și acesta începu atunci să țipe, spulberând tăcerea nopții.
Alexander îl așeză pe abdomenul Tatianei, rezemându-l cu mâna și,
după ce Carolyn tăie cordonul ombilical, îl luă din nou în brațe și îl
apropie de chipul Tatianei, șoptindu-i:
— Uite, Tania, cât de mic e băiețelul nostru!
Și își lipi fruntea udă de obrazul ei la fel de ud.
— Uite cum se zbate și plânge! Ce e, amice? Ai stat prea mult
captiv?
Îl ținea în palmele-i întinse.
— O, Doamne, cum de poate fi atât de mic? E mai mic decât
mâinile mele.
— Da, dragostea mea, spuse Tatiana, atingându-i pe amândoi. Dar
tu ai mâinile atât de mari!
Ridicându-se în picioare, Alexander deschise ușile franceze să-și
privească pruncul în lumina lunii. Charles Gordon Pașa, șopti el.
Pașa.
Pruncul încetă să se mai zbată și să mai plângă; își relaxă
mânuțele și picioarele și rămase nemișcat în palmele întinse ale lui
Alexander, clipind cu ochișorii lui albaștri, de parcă încerca să
zărească chipul tatălui său.
— Privește, Tania! murmură Alexander, lipind pruncul de piept.
Privește cât e de micuț și de adorabil!
 Cartea a patra
MOON LAI
Am auzit glasul Domnului întrebând:
„Pe cine să trimit? Și cine va merge pentru noi?”
Eu am răspuns: „Iată-mă! Trimite-mă pe mine!”
Isaia 6:8
 14
PRIMUL PAS PE LUNĂ
1965

Tatiana și Alexander îl privesc pe Anthony. Sunt doar ei trei în

bucătărie în dimineața aceea, ca în multe alte dimineți din trecut.
Copiii încă dorm. Tatiana adoră să petreacă diminețile în bucătăria ei
imaculată și strălucitoare, cu podea de calcar, cu dulapuri lăcuite, cu
aparate electrocasnice albe și cu perdele de un galben-pal prin care
soarele pătrunde nestingherit, plimbându-se apoi prin toate
ungherele casei. Se adună aici cu toții în fiecare dimineață ca să bea
cafea și să mănânce cereale, croissante și dulceață.
Dar în dimineața asta, la ora șapte și jumătate, numai Anthony
mănâncă așezat pe un scaun înalt în fața blatului de bucătărie, în
timp ce părinții lui îl privesc din picioare. Alexander e încremenit ca
o stană de piatră. Tatiana strânge în mâini spătarul unui scaun de
bar. Părând să nici nu-i observe, Anthony își bea cafeaua și mai ia un
croissant.
— Hei, relaxați-vă, oameni buni! spune el. Îmi stă mâncarea în
gât.
Amândoi rămân neclintiți.
— Mamă, ai făcut o dulceață delicioasă. Din ce e – de afine sau
zmeură?
Anthony! ar fi vrut Tatiana să strige. Anthony! Dar rămâne fără
grai în fața fiului ei. Împlinește douăzeci și doi de ani peste trei
săptămâni! Tatiana mai are o fetiță de douăzeci de luni, pe care încă
o alăptează; și alți doi băieți care merg la școală. Cu două zile în
urmă, Anthony absolvise Academia Militară de la West Point.
Întreaga familie participase la ceremonia de absolvire. Mătușa
Esther, tot mai fragilă odată cu trecerea anilor, venise de la
Barrington împreună cu Rosa și plânsese aproape până la sfârșit.
Sam Gulo a venise și el de la Washington alături de soția lui. Ca și
Tom Richter și Vikki, încă împreună, deși complet înstrăinați. Richter
ținuse discursul de absolvire. Îmbrăcat în uniformă militară, purtând
însemnele gradului de locotenent-colonel, Richter vorbise în fața a
cinci sute de absolvenți și a familiilor lor sub soarele toropitor de
iunie.

Pășiți pe urmele lui Eisenhower și ale lui MacArthur, ale lui Pa on și

Bradley, comandanții care au salvat o civilizație. Ochii întregii lumi sunt
ațintiți asupra voastră.

Richter se afla în Asia de Sud-Est încă din 1959, activând în cadrul

unui grup consultativ militar, unde avea misiunea de a antrena
vietnamezii din sud să lupte cu cei din nord. Acum însă, ocupa o
funcție importantă în MACV – Military Assistance Command,
Vietnam{72} – creierul care controlează toate operațiunile americane
din Asia de Sud-Est. Discursul și prestanța lui o impresionaseră atât
de tare pe Rosa, încât ceruse să stea lângă el la masă. Băieții, dar și
mătușa Esther, voiau să stea lângă Anthony. Niciunul nu părea
dispus să cedeze. Băieții se văzuseră nevoiți să se așeze, în cele din
urmă, între părinții lor, în timp ce Anthony era flancat de-o parte de
mătușa Esther și, de cealaltă, de Vikki și Richter.
Tatiana și Alexander închiriaseră camera cu terasă și piscină a
restaurantului Four Seasons din New York, unde petrecuseră o seară
gălăgioasă. Până și mătușa Esther era în vervă. La op eci și șase de
ani, aproape surdă, stătea lipită de Anthony – să-l audă mai bine – și
îi cerea să spună povești din viața lui de cadet.
Anthony încerca să rămână precaut, cum îl învățase tatăl lui.
Fusese un elev cuminte, remarcă el; jucase fotbal și baschet.
— Baschetul seamănă cu rugby, îi explică mătușii sale.
 A jucat și tenis, unde antrenor i-a fost locotenentul Arthur Ashe.
Vădit dezinteresată de performanțele sportive ale băiatului, Esther îi
ceru să-i povestească escapadele romantice. Anthony zâmbi, fără să
mai adauge nimic, dar Richter, dornic mereu să tulbure apele,
interveni pe loc:
— Locotenente, de ce nu-i povestești mătușii tale aventurile din
Chicago?
Și, cum Anthony refuză, Richter îi împărtăși încântat mătușii
Esther povestea cadeților de la West Point, proaspăt sosiți la
Chicago, cărora soția maiorului Daley le aranjase întâlniri cu fete de
familie bună din oraș.
— Cadeții s-au distrat pe cinste, zâmbi Richter.
— Dar urmările n-au fost la fel de plăcute și pentru soții Daley,
adăugă Anthony, pe un ton sec.
— Detalii, Anthony, strigă mătușa Esther. Vreau detalii.
Tatiana zâmbi în timp ce îi dădea să mănânce lui Janie cartofi
dulci. Alexander zâmbea și el, deși ușor crispat, spunându-le lui
Pașa și lui Harry să nu mai facă gălăgie și să nu mai sufle cocoloașe
de pâine cu paiele de băut. Vikki mai ceru un pahar. Mătușa Esther îl
întrebă pe Anthony dacă avea să respecte tradiția de la West Point,
urmând să se însoare imediat după absolvire, la capela Academiei
Militare. Numai dacă era o capelă catolică, interveni Rosa. Și numai
dacă avea să se însoare cu „o fată din Chicago dintr-o familie bună”,
adăugă și Richter. Anthony le răspunse că nu-și găsise încă aleasa.
— În ciuda eforturilor depuse, spuse Richter.
Toată lumea izbucni în râs.
Vikki întrebă unde era vinul.
— Harry, interveni Tatiana, dacă mai arunci vreun cocoloș de
pâine spre Anthony…
— Nu sunt cocoloașe de pâine, ci alice, mami.
 — Tom, zise Alexander, cum rezistă vietnamezii din sud… Harry,
ce ți-a spus mami?
Vorbeau vrute și nevrute, evitând singurul subiect despre care ar
fi trebuit cu adevărat să vorbească – viitorul lui Anthony. Pe buzele
tuturor stătea o singură întrebare – o întrebare ce le bântuia
gândurile Tatianei și lui Alexander încă din august 1964, când
congresul adoptase Rezoluția Golfului Tonkin, autorizând
desfășurarea forțelor militare în Asia de Sud-Est în vederea scindării
Vietnamului de Sud de Vietnamul de Nord, la fel cum procedaseră și
în cazul separării Coreei de Sud de Coreea de Nord. Tom Richter
luptase alături de MacArthur în Bataan și în Noua Guinee în timpul
celui de al Doilea Război Mondial, apoi, după război, în Japonia și în
Coreea, tot alături de MacArthur. Acum se afla împreună cu
Westmoreland{73} în Vietnam. Nu vorbea prea mult despre ce se
petrecea acolo, dar Tatiana știa de la Alexander că Richter conducea
unități clandestine pentru operațiuni speciale. Prezența în număr
mic a forțelor militare în Vietnam era doar un spectacol de fațadă,
care nu păcălea pe nimeni. Vietnamezii din sud nu aveau să mai
reziste prea mult. Aveau să cedeze în scurt timp. Vietnamezii din
nord, alături de Viet Cong, de forțele de apărare ale Viet Congului și
de forțele secrete de apărare ale Viet Congului, erau mai bine
înarmați și aprovizionați.
Era nevoie de adoptarea unei alte strategii.

Credeți că trăiți într-o lume diferită de cea a părinților voștri, dar vă

înșelați. Eu am absolvit în iunie 1941 și șase luni mai târziu, pe 7
decembrie, ofițerii din Marina Militară au observat ceva cu totul neobișnuit
pe ecranele radarelor, dar au preferat să le ignore. Probabil că sunt avioane
ale aliaților. O jumătate de oră mai târziu, întreaga noastră flotă navală era
distrusă. Acum, ca și atunci, cel mai mare pericol pe care îl avem de
înfruntat în fața comunismului imperial îl constituie mulțumirea de sine.
În timpul războiului civil, privind liniile confederate peste un parapet,
generalul unionist Sedgwick a spus că n-ar putea nimeri nici măcar un
elefant de la distanța aceea. Au fost ultimele sale cuvinte. Un trăgător i-a
curmat viața. În ultimii douăzeci de ani, estul și vestul s-au angrenat în
diverse confruntări și conflicte prin intermediari, totul pe fundalul unui
Armaghedon nuclear, în curând, timpul spectacolelor de fațadă se va
încheia. Aceasta este lumea în care pășiți ca absolvenți ai Academiei West
Point.

În această dimineață însorită din Arizona, Tatiana și Alexander

așteaptă ca Anthony să le spună cum are de gând să pășească în
viața de adult. Simțindu-l încordat ca un arc, Tatiana se îndepărtează
de blatul de bucătărie și, apucându-l de braț, îi privește chipul ca de
piatră, șoptind:
— Sst! Iubitule, îl auzi pe Harry în curte? îl întreabă apoi. De ce s-
o fi trezit atât de devreme?
— E convins că numai dimineața va reuși să prindă un monstru
Gila{74}, răspunde Alexander, fără să-și desprindă ochii de la
Anthony. Își imaginează că le poate prinde la fel cum pescuiește,
adăugă eliberându-și brațul din mâinile Tatianei. Ant, nu vrei să
stăm de vorbă mai târziu? Trebuie să mă duc după Harry.
— Dacă trebuie să te duci, du-te, tată! răspunde Anthony, fără să-
și ridice privirea din paginile ziarului. Eu am o recepție la baza
aeriană din Luke la ora zece.
— Nu e obligatoriu să mă duc, dar dacă se trezesc copiii, va fi cu
neputință să mai stăm de vorbă, spune Alexander.
Sunt zgomotoși, mai ales băieții. Ca niște câini sălbatici, nu stau
niciodată locului. Fetița e mai liniștită – dar trebuie să-i acorzi atenție
tot timpul. Dacă se trezește, s-a terminat cu discuțiile serioase, până
ce va adormi din nou.
 — Atunci o lăsăm pe mai târziu, spune Anthony și își ridică
privirea. Abia m-am întors. E prima mea dimineață petrecută acasă.
O să stau două luni. Relaxați-vă, vă rog!
— Anthony! spune Tatiana, regăsindu-și cu greu glasul.
Băiatul oftează, se șterge la gură și împăturește ziarul. Apoi se
ridică în picioare. Și rămâne pe loc. Anthony – de-o parte a blatului,
Tatiana și Alexander – de cealaltă parte. Se simțea încordarea
tuturor.

Sunteți pe cale să apărați meterezele democrației și ale libertății. Sperăm

să vedem o lume cu totul transformată de prezența voastră.

Îmbrăcat în uniforma albă, Anthony își ia șapca, tot albă, de pe

blat și și-o pune pe cap. E absolvent al Academiei West Point, cu
gradul de sublocotenent. Pentru educația aleasă primită în cadrul
celei mai prestigioase academii militare din Statele Unite, Anthony
datorează guvernului american patru ani de serviciu activ. O știe
prea bine. La fel cum o știu și părinții lui.
Iar Rezoluția Golfului Tonkin fusese adoptată în unanimitate. Tot
mai mulți soldați americani se îmbarcă în avioane și pornesc spre
Asia de Sud-Est.
În ultimele nouă luni, Alexander luase legătura cu toate
cunoștințele pe care le avea la Departamentul de Informații Militare
și la Agenția de Apărare și Securitate nou formată (DIA – Defense
Intelligence Agency), încercând să-i găsească lui Anthony o poziție
pe măsura aptitudinilor sale, unde să-și satisfacă serviciul militar și
care să-i permită – lucrul cel mai important – să rămână în țară. Cu
patru săptămâni în urmă primise în sfârșit, un răspuns de la
directorul DIA, care acceptase să-l angajeze pe Anthony în
departamentul său. Avea să raporteze direct șefului
departamentului, principalul furnizor de informații militare străine
din Statele Unite. Propunerea oficială îi fusese adresată lui Anthony
cu două săptămâni în urmă.

Datorie, onoare, țară – acestea sunt cuvintele care vă vor însoți

pretutindeni de acum încolo. Douglas MacArthur, eliberatorul statelor
Filipine și Japonia, cel care a schimbat peste noapte cursul războiului din
Coreea și a salvat Coreea de Sud, comandantul suprem al puterilor aliate, v-
a vorbit acum trei ani, chiar de la această tribună, spunându-vă că toată
viața a ascultat chemarea goarnelor și a tobelor de război, dar când va
traversa râul, gândul i se va îndrepta numai spre trupele sale. Datorie,
onoare, țară – acestea sunt cuvintele spre care trebuie să vă îndreptați
primul și ultimul gând.

Anthony e înalt și bine făcut, cu părul și ochii negri. Semăna ca

două picături cu tatăl lui, cu o singură excepție – are gura Tatianei.
Bărbații nu au nevoie de buze seducătoare să atragă albinele la miere
– dar Anthony le are. E tânăr, frumos și idealist. Tulburător de-a
binelea.
Tatiana și Alexander își lasă amândoi capul în pământ. Deși e
aproape cât tatăl lui de mare, Tatiana vede doar un băiețel de
cincisprezece luni, cu părul negru și obrajii bucălați, care mănâncă
croassante cu unt în apartamentul din New York, cu mânuțele-i
rotofeie pline de firimituri și unsuroase, și îi zâmbește cu dinți de
lapte, ducându-i dorul tăticului său aflat în fruntea unui batalion
penal pe malurile fluviului Vistula. Se întreabă ce vede, oare,
Alexander.
— Ant, ce hotărâre ai luat? îl întreabă el.
Anthony o privește pe mama lui, care îl scrutează cu îngrijorare în
ochi.
— Propunerea DIA este cât se poate de ofertantă, tată, îi răspunde
băiatul. Știu că încerci să mă ajuți. Și îți apreciez efortul. Dar n-am de
gând s-o accept.
 În 1903, ministrul de război le-a spus absolvenților Academiei West
Point, unde Douglas MacArthur era șef de promoție: „Înainte de a fi lăsați
la vatră, veți fi angrenați într-un alt război. Pregătiți-vă țara!” Asta vă
spun și eu astăzi.

Trăgând aer în piept, fără să-i privească, Anthony le dă lovitura

de grație:
— Plec în Vietnam.

Astăzi trebuie să vă răsune în urechi cuvintele prevestitoare de rele ale

lui Platon: „Numai cei ce au murit au văzut sfârșitul războiului.”

O tăcere adâncă pogoară peste ei. Undeva, în celălalt capăt al

casei, se aude o ușă trântindu-se. Doi copii aleargă. Încăperile răsună
de zgomotele pașilor lor.
Tatiana nu spune nimic. Alexander păstrează și el tăcerea, dar îl
simte încordat, gata să explodeze.
— Gândiți-vă puțin, oameni buni! începe Anthony. După ce-am
supraviețuit antrenamentelor militare desfășurate sub comanda
instructorului nostru, un adevărat rege al fiarelor, cum vă puteți
imagina că o să accept un post de birou la DIA?
Pare blazat și vorbește cu multă detașare. Își permite s-o facă. N-
are decât douăzeci și unu de ani. Și ei au avut cândva douăzeci și
unu de ani.
— Anthony, nu fi ridicol! spune Alexander. N-o să stai la un
birou. Doar e o agenție de informații militare, pentru numele lui
Dumnezeu! Care susține lupta activă.
— Aici e problema, tată. Eu nu vreau doar să susțin lupta. Ci să
mă implic activ în desfășurarea ei.
 — Nu fi… spune Alexander, încercând să mențină tonul scăzut al
glasului. Nu fi tâmpit, Anthony!
— Am luat deja hotărârea. Am vorbit și cu Tom Richter. E totul
aranjat.
— Aha! Carevasăzică, ai vorbit cu Richter! răspunde Alexander,
ridicând glasul.
— O să mă recomande Diviziei a 2-a Aeropurtate din Compania
A, precizează Anthony. După o incursiune alături de trupele
diviziei, s-ar putea să-mi găsească un loc în unitățile speciale pentru
următoarea misiune.
— Următoarea misiune? repetă Tatiana, nevenindu-i să-și creadă
urechilor.
Rămân cu toții încremeniți.
— Doar știți că suntem în război, nu-i așa?
Tatiana se prăbușește pe scaun, cu brațele pe masă și palmele în
jos. Alexander îi pune mâna pe umăr.
— Mamă, n-o lua așa!
— La dracu’, nu crezi că e cam târziu pentru consolări? ripostează
Alexander. Ce rost a avut tot circul ăsta, Ant? De ce nu ne-ai spus
după ceremonia de absolvire, la Four Seasons? E evident că Richter
știa deja. De ce nu ne-ai spus și nouă?
Alexander vorbește cu glasul gâtuit de durere, dar încearcă s-o
încurajeze pe Tatiana, punându-și ambele mâini pe umerii ei. Ea știe
că ar trebui să-i potolească neliniștea, dar nu reușește să-și
domolească nici propria-i furtună. Are nevoie de atingerea mâinilor
lui.
— Anthony, te rog! șoptește Tatiana. Nu trebuie să dovedești
nimic nimănui.
Este atât de înalt, cu ochii căprui, strălucitori și cu părul negru și
des. Și radiază tinerețe prin toți porii.
 — Nici nu încerc s-o fac. Asta mă definește.
Tatiana și Alexander își privesc fiul cu chipurile lipsite de
expresie, iar Anthony, incapabil să le mai susțină privirile
îndurerate, își ațintește ochii în altă parte.
— Am absolvit West Point, continuă el. Eisenhower, Grant,
Stonewall Jackson, Pa on – MacArthur, pentru numele lui
Dumnezeu! Am terminat o școală care pregătește războinici. Ce ați
vrea să fac? De ce credeți că am urmat o academie militară?
— Pentru o educație vastă, îi răspunde Alexander. Și pentru o
pregătire solidă în domeniul strategiei și al planificării militare, al
achiziționării de arme în Asia de Sud-Est. Vorbești fluent rusa. Acest
lucru îți permite să analizezi documentele sovietice, care atestă
implicarea lor masivă în susținerea Armatei Republicii Vietnam
(NVA) și a organizației Pathet Lao. O să lucrezi pentru directorul
Comandamentului Central al Securității Militare din Statele Unite.
Este o oportunitate rară.
— Te au pe tine pentru asta, ripostează Anthony. Poți să accepți
postul de vreme ce e disponibil. Eu n-am de gând să stau la un birou
să analizez informații.
— La dracu’, ești realmente imposibil!
— Sst! îngaimă Tatiana.
Iar Alexander își desprinde mâinile de pe umerii ei.
— N-am de gând să mă mai cert cu tine, îi spune Anthony tatălui
său. Nu vreau să mai discut pe tema asta. N-am de gând să petrec
următoarele două luni certându-mă mereu cu tine. Mă întorc imediat
la New York dacă ai de gând să-mi faci viața un iad.
— Anthony! strigă Tatiana.
— Hai, pleacă, ce mai stai? țipă Alexander. Pleacă dracului mai
repede! Cine te ține?
 — Alexander! strigă Tatiana. Terminați, amândoi, vă implor! E o
nebunie, continuă ea, cu răsuflarea tăiată. Ant, ai șansa să rămâi în
țară. De ce n-o accepți?
— Pentru că nu vreau!
— Cum poți să spui asta când știi cât s-a zbătut tatăl tău să te
ajute?
— L-am rugat eu să mă ajute? Cine i-a cerut ajutorul?
— Așa e, ripostează Alexander. Ai perfectă dreptate. Atunci, ce
mai aștepți? Vrei să te duc cu mașina?
— Alexander, încetează! strigă Tatiana, întorcându-se spre el.
— Nu te băga, Tania!
Anthony își lasă capul în jos.
Înfruntând privirea îndurerată a lui Alexander, Tatiana realizează,
cufundată în tăcere, că așa s-au derulat multe dintre certurile
survenite în viața lor în ultimii șapte ani. Încerca să-i împace când pe
unul, când pe celălalt, în timp ce amândoi rămâneau pe poziție,
refuzând să cedeze fie și un pas. Anthony ridica glasul, Alexander își
pierdea cumpătul și Tatiana trebuia să intervină, rugându-l să
înceteze. Iar conflictul dintre tată și fiu devenea un câmp de luptă
între soț și soție. Așa se întâmplă mereu încă de când Anthony avea
paisprezece ani.
Alexander are dreptate. Năpădită de remușcări, îl prinse cu
mâinile de brațe. Îmi pare rău, îi șoptește, dar nu face niciun pas
înapoi. Căci lupta nu se mai poartă acum doar între tată și fiu. E
vorba de întreaga lor familie. De un adevărat foc de artilerie purtat
în tranșeele din deșertul Sonora.
Înainte ca vreunul dintre ei să mai spună ceva, doi băieți cu părul
bălai intră, țipând, în bucătărie. Gordon Pașa are șase ani, iar Harry –
cinci. Dându-i, veseli, câte o palmă lui Anthony, se duc într-un suflet
spre tatăl lor, agățându-i-se fiecare de câte un braț. Tatiana se retrage
câțiva pași în timp ce Alexander îi ridică pe amândoi în aer.
Alexander îi purtase în brațe încă din primele luni de viață. Îi cedase
cu greu mamei lor – și doar când trebuia să-i alăpteze. Deși au părul
blond ca Tatiana, sunt copia fidelă a tatălui lor – merg cu același pas
fudul ca el, vorbesc ca el, țin ciocanele de plastic în mână așa cum
ține el ciocanul, conduc camionetele de plastic cum o face el, bat cu
pumnul în masă și, uneori, când vor să atragă atenția mamei lor, o
strigă Ta-TIA-na pe același ton ca tatăl lor. Se joacă fără teamă cu el și
îl adoră necondiționat.
— Furnicuțule, spune Harry, de ce ești din nou în uniformă?
— Mă duc la o bază aeriană, amice.
— Pot să vin și eu?
— Mă iei și pe mine?
Fără să le răspundă fraților lui, Anthony i se adresează lui
Alexander, arătându-l cu degetul pe Gordon Pașa:
— Când l-ați botezat Charles Gordon, ce carieră v-ați gândit că o să
aleagă când o să crească?
— Doctor, Ant, răspunde băiatul. Ca să vindec oamenii, ca mami.
Iar numele meu e Pașa.
— Iar eu o să fac arme ca tati, Ant, spune și Harry, ținându-l pe
Alexander de gât. Ar trebui să vezi ce suliță mi-a făcut ca să prind
șopârle.
Tatiana izbucnește aproape în lacrimi, revăzându-l pe Anthony
cum vâna șopârle prin deșertul pustiu pe când avea patru ani.
— Ești un prost, spune Pașa, trăgându-l pe fratele lui de păr. Un
prost și jumătate. Tati nu face arme. Poate doar sulițe de lemn, dar
asta nu se pune.
— Mami, mi-e foame, se vaită Harry.
— Și mie, mami, spune și Pașa.
De undeva din casă, răzbate țipătul unei fetițe.
 — Știi ceva, Ant? se răsti Alexander. Povestea asta n-are nicio
legătură cu Pașa și nici cu noi doi. Are legătură doar cu tine.
— Aici ai dreptate, îi răspunde Anthony pe același ton.
Pașa și Harry se uită cu uimire când la tatăl, când la fratele lor.
Apoi o privesc pe Tatiana, care le șoptește să iasă din bucătărie.
— Băieți, îi îndeamnă Alexander încercând să-și îndulcească
glasul în timp ce îi ține încă în brațe, Jane a început să plângă. O
auziți? Duceți-vă să vedeți ce face! Vin și eu imediat. O îmbrăcăm și
venim cu toții la masă.
Sărind din brațele lui Alexander, cei doi băieți se opresc lângă
Anthony, ciocnindu-și palmele cu ale sale.
— Ant, spune Harry, hai să înoți cu noi! Vreau să-ți arăt cum sar
cu capul înainte.
— Mai târziu, amice. Iar eu o să-ți arăt cum sar cu spatele, îi
răspunde, ciufulindu-i părul.
— Ant, îl strigă Pașa, ai promis că o să cânți Do Wah Diddy{75}.
— Firește. Când mă întorc de la baza aeriană din Luke.
Băieții ies din bucătărie, fredonând pe hol Do Wah Diddy.
— Te crezi deștept pentru că faci numai ce vrei? îl întreabă
Alexander pe Anthony după ce Pașa și Harry dispar pe coridor.
Tatiana vrea să-l oprească, dar n-are forța s-o facă.
— Nu ne-ai spus nici când te-ai înscris la West Point. Știi cât de
supărată a fost mama ta…
— M-am gândit că vă veți împotrivi și nu m-am înșelat, după câte
se pare. Uitați-vă și voi ce faceți acum!
— Și nu puteai să ne spui înainte de a te oferi să pleci în Vietnam?
La dracu’, Anthony! Acum nu mai e vorba doar de încăpățânarea de
a te împotrivi voinței noastre. Nu mai ai cincisprezece ani. Nu mai e
vorba doar de niște nopți pierdute în oraș. Și nici de un simplu
conflict între noi doi. E vorba despre o alegere ireversibilă – de
drumul pe care vrei să-l urmezi în viață, continuă Alexander,
trăgând adânc aer în piept. De ce nu te gândești în primul rând la
tine și abia pe urmă la dorința de a mi te împotrivi?
— O, Doamne, nu e vorba de tine! strigă Anthony.
Tatiana își mușcă buza și închide ochii, pentru că…
— Nu ridica glasul la mine în casa mea! spune Alexander, făcând
un pas înainte.
Anthony se retrage. Fără să mai rostească vreun cuvânt.
— De ce ți-ai mai bătut capul să ne mai spui? De ce nu ne-ai trimis
o scrisoare din Kon Tum? Ia ghiciți unde sunt, oameni buni! Nu ești
departe – cam asta faci și acum. De ce-ai mai venit acasă? Du-te și
antrenează-te la Yuma! continuă apoi, întinzând brațul în aer. Mama
ta o să-ți trimită pachete. Și la Yuma, și la Saigon.
Întorcându-se, o apucă pe Tatiana de braț, spunându-i:
— Hai să mergem!
— Lasă-mă o clipă! îl străfulgeră ea cu privirea pe Anthony în
timp ce încerca să-i desprindă degetele lui Alexander de pe braț. Vin
și eu imediat.
— Nu, Tania! Hai să mergem! Nu mai avem ce să vorbim. Nu vezi
că e inutil?
Ea îl privește imploratoare, punându-i mâna pe piept.
— Doar un minut, Șura! Te rog!
Alexander îi dă drumul și iese ca o furtună. Nici nu dispare bine
că Tatiana se și răsucește pe călcâie spre Anthony.
— Ce-i cu tine? îl întreabă mânioasă.
Supărarea ei îi răscolește sufletul lui Anthony. Dacă mânia tatălui
i-o înfruntă fără să clipească, în fața durerii ei devine tăcut și
șovăitor.
— Suntem în război, mamă. Știu că autoritățile evită să-l
numească așa; îi spun conflict, dezacord și în multe alte feluri. Dar în
realitate vorbim despre un război. Se vor face recrutări în orice clipă.
Dacă nu mă înrolez acum, Richter nu va mai putea să-mi asigure un
loc în Divizia a 2-a Aeropurtată.
Tatiana face un pas spre el. Anthony e cu un cap și jumătate mai
înalt decât ea și de două ori mai lat în umeri dar, când o vede
apropiindu-se, se așază pe scaun, ca s-o lase să-l domine.
— Te rog, Anthony! Nu vei fi încorporat dacă vei lucra pentru
directorul de la DIA. Tata ți-a promis asta.
— Mamă, am terminat West Point, nu Harvard. Viitorul meu este
în armata Statelor Unite. Mă duc acolo unde are țara nevoie de mine.
Și nu departamentul de informații militare are nevoie de serviciile
mele. Ci trupele din Vietnam.
Tatiana îl apucă de mâini și i le strânge într-ale sale, rezemându-se
de marginea mesei.
— Ant, știi mai bine decât oricine prin ce-a trecut tatăl tău. Știi că
amândoi am trăit drama războiului. Nu e o poveste citită în cărți. Ci
trăită pe viu. Știi asta. La fel cum știi că oamenii își pierd viața în
război. Asta dacă au noroc. Cei mai puțini norocoși se întorc acasă
mutilați ca Nick Moore. Îți mai aduci aminte de el? Sau ca tatăl tău.
Ai uitat cum era? Asta îți dorești?
— În primul rând, nu semăn cu el, îi răspunde Anthony, fără să-și
retragă mâinile.
— Știi ceva? îi ripostează Tatiana, cu răceală în glas,
îndepărtându-se câțiva pași. N-ar fi rău să încerci să-i semeni măcar
pe jumătate tatălui tău. Să înveți ce înseamnă empatia și curajul.
— O, da, firește! spune Anthony, dând din cap. Cum aș putea să
uit? De-aș putea să mă ridic la nivelul mult prea înalt al standardelor
sale! continuă străfulgerând-o cu privirea. Înalte dincolo de cer!
— Nu de-aia te-ai înrolat în Vietnam? strigă ea. Nu asta vrei să
dovedești?
 — Știu că o să-ți vină greu să crezi, mamă, clătină Anthony din
cap, dar hotărârea mea n-are nimic de-a face cu voi.
Tatiana îl privește cu ochi pustii și goi.
— Chiar n-are nicio legătură! Nu înțelegi că asta e viața pe care
vreau s-o duc?
— De ce ești atât de rebel? se răsti ea. De ce vrei să-i calci pe urme
tatălui tău?
— În ochii tăi, se pare că nimeni nu-i poate călca pe urme.
— Nu, așa nu, îi răspunde și se apropie să-l ia în brațe.
Văzându-i tristețea de pe chip, Anthony ridică mâinile în aer,
încercând parcă să se apere de atingerile ei.
— M-a învățat mereu că trebuie să aleg singur ce vreau să fiu. Ei
bine, asta am ales să fiu. Asta vreau să fiu, spune Anthony, clipind.
— Tatăl tău n-a vrut să plece în război, șoptește Tatiana. Dar n-a
avut încotro. Crezi că a trecut prin tot ce i-a fost dat să treacă doar ca
primul lui născut să plece în Vietnam și să lupte împotriva Viet
Cong-ului?
Se simte atât de abătută încât nu mai poate să stea în fața lui; se
întoarce cu gândul să plece din bucătărie. Nu vrea ca Anthony să-i
vadă ochii înotându-i în lacrimi.
Băiatul o ia de mână și o împiedică să plece. O trage spre el și o
privește cu chipul mistuit de regrete.
— Îmi pare rău, mamă. Nu te supăra pe mine, te implor! West
Point a fost alegerea mea, e adevărat. Nu și Vietnamul. Acum sunt
nevoit să plec. Așa cum a fost și tata. Nu înțeleg de ce își pierde
timpul împotrivindu-se inevitabilului.

Misiunea voastră rămâne sacră și inviolabilă. Aceea de a câștiga

războaie. Sunteți gladiatorii acestei națiuni și arena de luptă vă aparține.
 De undeva din casă, răzbat țipete de copii. Nici chiar Alexander
nu reușește să-i mai potolească.
— Stai cuminte! îi strigă lui Harry, cu glas tunător.
— O să stau cuminte când o să mor! îi răspunde băiatul, cu același
glas răsunător.
Deși nu ridicase nicicând vocea la tatăl său, nici prin cap nu-i trece
să-l asculte.
Tatiana se apleacă deasupra lui Anthony, mângâindu-i părul tăiat
scurt.
— Nu te supăra pe tatăl tău, dragul meu! îi șoptește ea,
sărutându-l în creștetul capului. Încearcă să-și salveze fiul, așa cum
știe el s-o facă.
Și iese în fugă din bucătărie, neputând să-i spună lui Anthony de
ce tatăl lui se împotrivește mereu inevitabilului.

Lăsați-i pe alții să dezbată problemele spinoase ce dezbină mintea

oamenilor! Nu vouă vă sunt hărăzite. Sper să fiți demni de generațiile de
absolvenți ai Academiei West Point, ce cuprind două secole înaintea
voastră.

Tatiana nu-i poate dezvălui lui Anthony temerile ce-i bântuie

sufletul și nici cârdurile de corbi pe care îi vede zburând deasupra
celor dragi.
 Granițele cenușii ale războiului

Anthony petrecu vara acasă, jucându-se de-a războiul cu frățiorii

lui și înotând în piscină alături de ei. În august 1965 plecă în
Vietnam. Pașa, Harry și Janie îi duceau dorul, cu toții.
În fiecare zi, când Alexander se întorcea acasă de la serviciu,
primul lucru pe care îl întreba, după ce o săruta pe Tatiana, era:
„Vreo veste?” însemnând scrisori. Sau telefoane.
O suna și în timpul zilei s-o întrebe dacă venise corespondența.
Dacă primeau vreo scrisoare cu vești din La Chu, din Laos, din
Dakto sau Quang Tri, Alexander ieșea în grădina din fața
dormitorului și o citea în tihnă, cu o țigară în gură.
Alexander încărunțise puțin. Soarele torid al Arizonei îi înnegrise
chipul. Ochii îi erau străjuiți de riduri. Dar moștenirea genetică
primită de la părinții lui îl ajuta să treacă ușor peste povara anilor.
Deși se îngrășase nițel, munca și antrenamentele de la Yuma îi
asigurau o condiție fizică de invidiat. Înalt ca bradul, cu umerii lați și
mereu alert, transmitea prin întreaga sa ținută un mesaj clar și
răspicat: Nu vă jucați cu mine! Îți dădeai seama de la bun început că
aveai de-a face cu un soldat.
Așa cum se întâmplase și în timpul războiului din Coreea,
îndatoririle sale militare deveneau tot mai numeroase. Petrecea
adesea mai mult de șaptesprezece zile pe an la Yuma – încă cea mai
mare instituție de testare a armelor din lume. La sfârșitul anilor ’50 și
la începutul anilor ’60, când copiii erau încă mici, iar Anthony le
dădea o mână de ajutor, îl însoțeau cu toții, o dată pe lună, în
cazarma destinată ofițerilor căsătoriți. Dar odată ce băieții începuseră
să crească, devenind tot mai greu de strunit, iar Anthony plecase la
West Point și Janie apăruse în viața lor, Yuma devenise prea mică
pentru cei doi copii nărăvași și surioara lor la fel de neastâmpărată.
Se văzuseră astfel nevoiți să rămână cu toții acasă, în timp ce tatăl lor
pleca singur la baza militară din Yuma, unde traducea volume
întregi de informații preluate de la serviciile rusești și efectua
antrenamente militare și teste de armament.
În 1966, după traducerea unui volum imens de documente, în care
sovieticii criticau cu vehemență prima generație de puști automate
M-16 – versiunea americană a armelor Kalașnikov – care se blocau
dacă nu erau curățate, Alexander primi, în sfârșit, gradul de maior,
după ce timp de douăzeci de ani fusese căpitan. Richter îi trimise o
telegramă de felicitare din Saigon, spunându-i: TICĂLOSULE! EU
AM RĂMAS TOT LOCOTENENT-COLONEL.
Iar Alexander îi răspunse: TICĂLOSULE! CÂND ÎMI TRIMIȚI
BĂIATUL ACASĂ?
După o perioadă de douăsprezece luni alături de Divizia a 2-a
Aeropurtată, Anthony semnă un contract pentru a doua perioadă de
pregătire militară sub îndrumarea lui Richter, care conducea postul
de comandă al forțelor speciale de la Kon Tum, sub numele de
Grupul pentru Studii și Observație. Anthony se alătură unei unități
de operațiuni speciale pentru război neconvențional. Primi comanda
unei echipe de recunoaștere, a unei echipe pentru misiuni de
căutare, localizare și anihilare și a unei forțe Hatchet. Deveni
membru al Beretelor Verzi. Obținu un al treilea contract, participând
la luptele sângeroase din 1968 din Tet, apoi încă unul, participând la
ofensiva împotriva Viet Cong-ului din primăvara anului 1969. În
timpul uneia dintre misiunile de recunoaștere de la începutul lui
iulie 1969, captură documente ale Viet Cong-ului care atestau faptul
că dușmanul era mult mai numeros și mai bine înarmat decât
susținea înaltul comandament al Statelor Unite, iar NVA-ul (Armata
Națională a Poporului) umfla cifrele pierderilor suferite de trupele
americane, afirmând că patruzeci și cinci de mii de soldați americani
își pierduseră viața în timpul luptelor din primăvară – când numărul
real era o mie șapte sute optsprezece față de douăzeci și patru de mii
trei sute șaizeci și unu de soldați morți din trupele inamice. Primi
gradul de căpitan.
Cei de acasă primiră copii după șapte medalii: două Inimi
Purpurii pentru o rană la umăr și una la picior căpătată în urma unui
șrapnel, două Stele de Argint, două Stele de Bronz și o Cruce pentru
Servicii Militare Deosebite acordată în urma faptelor de eroism
săvârșite în timpul unui atac din Laos alături de plutonul lui de
recunoaștere. După promovarea sa la gradul de căpitan, Richter îi
trimise o telegramă lui Alexander în care-i spunea: RANGUL ARE
ANUMITE PRIVILEGII. MĂCAR ACUM, BĂIATUL NOSTRU
SUPRAVEGHEAZĂ GRUPURILE TERESTRE DE STUDII. NU MAI
ORGANIZEAZĂ AMBUSCADE PE RUTA HO ȘI MIN.
Și, spre uimirea lui Alexander, în toți acei ani viața continua, să se
desfășoare complet nestingherită. Cei trei copii ai săi creșteau de
parcă le-ar fi pus apă la rădăcină, împodobeau în fiecare an brazii de
Crăciun, iar Alexander construia case și angaja oameni noi. Johnny
plecase de la firma lui și se însurase – de două ori. Amanda îl
părăsise pe Shannon și pe cei trei copii ai lor pentru un muncitor
migrant din Wyoming, dispărând undeva prin America. Tatiana și
Alexander petreceau vacanțele, împreună cu copiii, în Coconut
Grove și Vail, Colorado, astfel încât cei mici să descopere zăpada.
Ieșeau în oraș cu prietenii, jucau cărți, se duceau la dans și înotau.
În 1967, când împliniră douăzeci și cinci de ani de căsnicie, făcură o
călătorie de șapte ore cu măgarii în Phantom Ranch, pe malurile
fluviului Colorado, sărbătorind dragostea și viața lor conjugală
printre lacrimi și șoapte de iubire.
În fiecare seară când se întorcea acasă, îl întâmpinau miresmele
ademenitoare de pâine caldă și bucate delicioase. Tatiana îi ieșea în
prag, surâzătoare, elegantă și cu părul lăsat liber pe umeri, și îl
săruta. El îi spunea „Am venit, Tania!”, iar ea râdea la fel cum făcea
când avea șaptesprezece ani, în apartamentul din Leningrad. Avea
grijă de el, de copiii și de casa lor, așa cum avusese în Coconut Grove
sau pe insula Bethel.
Își continuau existența, în timp ce fiul lor cel mare se lupta în
munții din Dak To, în Cambodgia și Khammouane, respingea forțele
Viet Cong-ului din Khe Sanh sau purta bătălii crunte pe Râul
Parfumat din Hué. Părinții lui își duceau existența copleșiți de
vinovăție și de regrete alinate doar de pachetele pe care i le trimiteau
și de scrisorile pe care le primeau de la el. În tot acest răstimp,
Anthony nu veni niciodată acasă, dar suna de Crăciun să vorbească
la telefon cu mama lui, rugând-o apoi la final, cu glas șoptit, să-l
salute pe tatăl lui. Alexander asculta discuția de la celălalt telefon,
spunându-i, tot în șoaptă: „Sunt aici, fiule.” Și stăteau de vorbă
câteva minute.
— Cum e pe acolo?
— Bine. Un fel de „grăbește-te și stai pe loc!”
— Da, așa se întâmplă uneori.
— Urăsc chestia asta.
— Știu. Nici mie nu-mi plăcea.
— N-avem parte nici de câmpiile de la Verdun, nici de luptele cu
tancuri din Kursk. Suntem înconjurați numai de junglă. Și atmosfera
e cumplit de umedă. Probabil că așa era și în Munții Sfintei Cruci din
Swietocrzyskie.
— Nu, acolo era un frig de crăpau pietrele. Ai grijă de tine!
— O să am, tată. O să am.
Gordon Pașa avea aproape unsprezece ani, Harry – nouă, iar Janie
– aproape șase. Tatiana avea patruzeci și cinci. Iar Alexander,
cincizeci.
 Duminică seară, pe 20 iulie 1969, stăteau cu ochii ațintiți la
televizor. Tatiana își dorea să-l aibă alături și pe Anthony.
— Lui Ant i-ar fi plăcut să vadă asta, spuse Pașa, ghicindu-i parcă
gândurile.
— Cât o fi ceasul acum la Kon Tum? îl întrebă Tatiana pe
Alexander.
— Acolo s-a făcut deja mâine, răspunse el, privind cum Neil
Armstrong punea piciorul pe Lună – făcând un pas mic pentru om,
dar un salt imens pentru omenire.
Atunci sună telefonul.
Auzindu-i soneria, Tatiana și Alexander își dezlipiră ochii de la
televizor și se uitară unul la altul. Aveau privirile înnegurate. Nu
putea să fie cineva din Statele Unite. Căci acolo toată lumea îl
urmărea pe Neil Armstrong.
Cum Tatiana nu avea forța să răspundă, se duse Alexander.
Când se întoarse, avea chipul cadaveric.
Tatiana se ridică cu greu de pe canapea și se duse la Alexander
care stătea sub arcada ce dădea spre camera alăturată. Deschise gura
să spună ceva, dar nu reuși să îngaime nici măcar un cuvânt. Ce e? ar
fi vrut să întrebe. Ce s-a întâmplat?
Ant a dispărut, îi șopti aproape imperceptibil. Ea își ascunse fața în
mâini, căci nu voia ca Alexander și copiii să-i vadă spaima de pe
chip. Mai ales Alexander. Știa că deznădejdea ei l-ar fi speriat de
moarte. Prăbușirea ultimului bastion al credinței i-ar fi destrămat
sufletul. Dar cum să-i ascundă temerea că Dama de Pică, cea
prevestitoare de rele, pogorâse în casa lor? Vedea zorile înnegurate
de numeroase cârduri de corbi.
Se pregătea să-l roage să n-o atingă, dar Alexander nici nu avea de
gând s-o facă.
 Tatiana se retrase cincisprezece, poate douăzeci de minute, în
dormitor. Apoi deschise ușa.
— Cum adică a dispărut? îl întrebă pe Alexander, afară. Unde a
dispărut?
Alexander rămăsese împietrit, în liniștea din pridvor. Își privea
băieții care se jucau în piscina străjuită de lumini. Janie stătea în fața
lui, punându-și masca și labele de înot. Tatiana păstră tăcerea până
ce Alexander o ajută pe fetiță să-și pună echipamentul. Nimeni nu
mai manifesta niciun interes pentru omul de pe Lună.
Când Jane porni spre piscină, lipăind cu labele de înot, Alexander
se întoarse spre Tatiana.
După misiunea de recunoaștere de la începutul lunii, Anthony
primise o permisie de șapte zile. Ar fi trebuit să se prezinte la datorie
pe 18 iulie. Dar n-o făcuse.
— Poate că a uitat când ar fi trebuit să se întoarcă, spuse Tatiana.
— Da. Poate.
— Îl caută?
— Firește că îl caută, Tatiana.
— Câte zile au trecut?
— Trei.
Dispăruse împreună cu armele și cu permisul de liberă trecere
MACV-SOG{76}, care îi oferea privilegii nerestricționate pe toate
drumurile și în toate orașele din Vietnamul de Sud. Trebuia doar să
arate permisul și ar fi putut să se urce în orice avion, camion sau
mijloc de transport pentru a ajunge oriunde-ar fi dorit. Dar nimeni
nu-i văzuse permisul; nu se urcase în niciun mijloc de transport; și
nu ajunsese nicăieri.
— Cu cine a plecat în permisie?
— Singur. A semnat doar că pleacă în Pleiku.
 Pleiku era un oraș aflat la cincizeci de kilometri de baza militară
de la Kon Tum. Locotenentul Dan Elkins, prietenul lui Anthony și
comandantul trupei de recunoaștere, îi spusese lui Richter că,
privind acum în urmă, singurul lucru ciudat îl constituia faptul că
Anthony urma să plece de unul singur. În mod normal, Dan și Ant,
prieteni încă din ’66, plecau împreună în Vung Tau, unde luau cu
asalt barurile și cluburile de ofițeri, bucurându-se de odihnă și de
distracții.
Un alt lucru ciudat, privit acum retrospectiv, îl constituia faptul că
Anthony nu își mai reînnoise contractul pentru încă o perioadă de
serviciu militar. Cel prezent se încheia în august și încă nu
specificase dacă avea să semneze unul nou.
Tatiana și Alexander rămaseră adânciți în tăcere, cu ochii pironiți
asupra copiilor care se bălăceau în piscină.
— Ce părere are Richter?
— De unde să știu? Nu sunt Richter.
— Alexander!
— De ce țipi la mine? o întrebă, arătându-i cu mâna copiii care se
jucau în apropiere.
Ea coborî tonul.
— De ce-ți verși nervii pe mine? Ce crede Richter că i s-a
întâmplat?
— Habar n-am!
— Tu de ce țipi? întrebă Tatiana, trăgând adânc aer în piept. Îl
consideră dispărut în misiune?
— Nu era în misiune, răspunse Alexander, clătinând din cap.
Se priviră unul pe celălalt.
— Unde e? o întrebă Alexander, cu glasul frânt. Nu ești tu cea
care cunoaște toate răspunsurile?
 — Iubitule, hai să mai așteptăm să vedem ce se întâmplă! îi
răspunse, cu palmele deschise. Poate că…
— Da, se ridică brusc Alexander. Poate că…
Se opriră, căci nu mai puteau să continue. Slavă Domnului că
trebuiau să se ocupe de cei trei copii din piscină!
Noaptea însă, după ce copiii adormiseră, trecură din nou în
revistă scrisorile lui Anthony. Stând pe podeaua din dormitor, le
citiră și recitiră pe fiecare în parte, căutând indicii… cuvinte… măcar
unul singur.
„Aici, lucrurile stau mai rău decât ne-am imaginat… Voința
comuniștilor de a rezista este extrem de puternică… Măsurile Statelor
Unite nu-i vor stăvili pe vietnamezi… Mamă, adun doar informații, nu-ți
face griji pentru mine!… Majoritatea băștinașilor pe care îi antrenăm,
montagnarzi, nu vorbesc deloc engleză… băieți buni, de altfel, dar nu știu o
iotă de engleză. Doar unul singur, de-aia și stau mai mereu pe lângă el. Ha
Si vorbește engleza mai bine ca mine. Tata l-ar agrea; e un soi de
războinic… Furtuni devastatoare… Ploi torențiale… Atmosferă umedă…
Căldură toropitoare… Singurătate în junglă… Uneori, visez flori de lupin
în deșert. Dar cred că le confund. Nu le-am văzut niciodată în Arizona.
Unde am văzut, mamă, câmpurile pline cu flori stacojii de lupin?”
Anthony întreba de frații și de sora lui și povestea câte ceva
despre camarazii lui: Dan Elkins și Charles Mercer; vorbea despre
Tom Richter, ridicându-i în slăvi abilitățile de comandant. Nu
pomenea nimic despre fete. Nici în scrisorile din Vietnam, nici în
discuțiile despre West Point. Nu venise cu nimeni acasă de când
terminase liceul. Nu vorbea despre rănile sale. Nici despre lupte și
nici despre camarazii pe care îi pierduse sau îi salvase. Știau câte
ceva despre toate astea de la Richter sau din scrisorile ce însoțeau
copiile medaliilor acordate.
Nimic nu aprindea vreun beculeț în mintea amorțită a Tatianei.
— O să apară în orice clipă, îi spuse lui Alexander cu glas stins. O
să vezi.
 Alexander nu adăugă nimic, strângând scrisorile în mână, cu o
expresie sumbră pe chipul alb ca varul. Tatiana îl luă în brațe și-i ținu
capul pe genunchi în timp ce îi șoptea: Sst! Totul o să fie bine. Trebuie
să existe o explicație. Zăcea atât de zdrobit în brațele ei, că încetă să-i
mai vorbească.
Așteptau vești.
Trecu o zi.
Și încă una.
Oamenii lui Richter scotoceau pădurile, potecile și orezăriile
dintre Pleiku și Kon Tum, barăcile localnicilor, râurile și malurile
nămoloase, căutând plăcuța de identificare sau armele lui Anthony –
orice indiciu pe care ar fi putut să-l lase în urmă. S-ar putea să fi
călcat pe o mină, îi spuse Richter, resemnat, lui Alexander. Să fi
căzut într-o capcană. Sau să fi fost prins într-o ambuscadă. Drumul
dintre Pleiku și Kon Tum era relativ sigur, fiind bătut în lung și-n lat
de trupele americane, dar dacă, din anumite motive, se abătuse din
cale… poate că…
Dar, fără dovezi, comandamentul nu putea să declare nimic.
Tatiana se ruga fără încetare să nu găsească nicio urmă.
— Nu-l pot declara dispărut în misiune, îi spuse lui Alexander,
după alte trei zile de la dispariția lui Anthony. Și atunci cum îl
etichetează?
Îl urmase în atelier și stătea acum în picioare lângă el, privindu-l
stăruitoare.
— În niciun fel. E dat dispărut, replică el fără să-și ridice ochii de
pe masa de lucru.
— Dat dispărut. Așa se numește… eticheta?
— Da.
— Și care este numele oficial al „etichetei”?
— AWOL{77}, îi răspunse după câteva clipe îndelungate de tăcere.
 Tatiana ieși din atelier, cu pași împleticiți, și încetă să mai pună
întrebări.
Cele trei zile se transformară într-o săptămână.
Iar primei săptămâni îi urmă o a doua.
Gândurile i se învălmășeau în minte, învolburate și înnegurate,
cântărind cu fervoare alegerile din trecut. Ce-ar fi trebuit oare să facă
pentru ca fatidica zi de 20 iulie 1969 să nu mai fi venit niciodată? Iar
Tom Richter să nu mai fi dat telefonul din Vietnam. Poate ar fi fost
mai bine dacă ar fi murit în timpul asediului din Leningrad. Sau pe
lacul Ladoga sau pe Volga, ucisă de tuberculoză. Sau dacă n-ar fi
crezut minciunile sfruntate ale lui Alexander – Pleacă, Tatiana! Sunt
mort. Pleacă fără mine! Și nu uita de Orbeli! Poate că lucrurile ar fi fost
cu totul diferite astăzi dacă ar fi rămas la Stockholm pe când era
însărcinată în șapte luni. Amândoi – și ea, și Anthony – ar fi astăzi
cetățeni suedezi. Și puțin le-ar fi păsat de războiul din Vietnam.
Suedia nu era implicată în niciun război. Știa că n-ar fi trebuit să se
gândească la nimic din toate astea, căci furtuna lăuntrică devenea tot
mai devastatoare. Ce-ar fi fost dacă… dacă… dacă…
În timp ce Tatiana încerca să-și domolească îngrijorarea,
Alexander vorbea tot timpul la telefon – cu comandantul de la
Yuma, cu cel de la Fort Huachuca sau cu directorul de la DIA; cu
președintele Comitetului Șefilor de Stat Major și cu cel al Academiei
Militare de Apărare. Vorbea cu Tom Richter aproape în fiecare zi.
Richter, care conducea comandamentul central al MACV-SOG din
Kon Tum, interogase trei sute de oameni, care îl cunoșteau pe
Anthony și îl văzuseră în diverse locuri. Patru echipe scotoceau
fiecare cotlon din Vang Tau până în Khe Sanh. Nimeni nu-l văzuse.
Căutările erau îngreunate de faptul că soldații SOG îndeplineau
misiuni secrete fără să poarte plăcuțe sau acte de identificare și nici
însemne sau grade militare, luptând și căzând la datorie în complet
anonimat. Dar Anthony nu se afla în misiune secretă. Era în
permisie. Și acum dispăruse fără urmă.
Alexander era întins pe podeaua din sufragerie. Janie îi stătea în
poală, iar Harry și Pașa, de-o parte și de alta. Tatiana stătea lungită
pe canapea în spatele lor, mângâindu-i ușor cu mâna ceafa și gâtul
lui Alexander în timp ce priveau cu toții Misiune imposibilă{78}. Copiii
nu-și dezlipiră ochii de la televizor până la pauza publicitară, în
timpul căreia Janie se așeză în cap, Pașa îl puse pe Alexander să stea
picior peste picior și începu să-i lovească genunchiul cu un ciocan de
metal ca să vadă dacă are reflexe, iar Harry i se așeză călare,
punându-i mâinile pe față și rugându-l să-l ajute să facă un ceas
pentru un balon cu apă.
— Să facem un ceas? spuse Alexander. Adică să-l potrivim, Harry?
— Nu, tati, mai întâi, trebuie să-l facem și apoi să-l potrivim.
— Tati, uite, stau în cap! M-a învățat mami. Cum mă descurc?
— Tati, simți că te lovesc cu ciocanul?
— Da, Pașa, simt destul de bine loviturile.
Alexander își înclină capul pe spate. Tatiana îl privea. Se aplecă și
îl sărută pe frunte.
— De ce mă săruți pe frunte? o întrebă el. Te crezi în Deer Isle?
Pauza publicitară se încheie – și atunci sună telefonul. Dând copiii
la o parte, Alexander sări în picioare, se duse în hol și răspunse la
telefon, vorbind mult timp în șoaptă. Părea să fi uitat de orice
altceva.
— Nu înțeleg, îi spuse Tatiana, mai târziu, în noaptea aceea. De
ce-ai vorbit cu directorul Departamentului de Informații Militare?
Ce-ar putea să știe despre Anthony?
— Încerc toate variantele. Fac tot ce pot.
— E foarte bine, dar de ce-ai luat legătura cu comandantul bazei
militare din Arizona? Ținând cont de faptul că n-a părăsit baza
militară de treizeci de ani, ce-ar putea să știe de Anthony, care se află
în Pleiku?
— Ți-am spus că încerc toate variantele, repetă el întorcându-se cu
spatele.
Tatiana întoarse și ea spatele. Lui Alexander, trecutului și
dramelor trăite împreună, pe care numai ei doi le cunoșteau – ei și
Anthony.
Săptămânile treceau implacabil.
— Hai să mai stăm puțin și să vedem ce se mai întâmplă! repeta
Tatiana fără încetare, încercând să-i aline deznădejdea tot mai
nimicitoare. Hai să… Nu știm nimic, la urma urmei, continuă,
plimbându-se de colo colo. Hai să așteptăm să-l găsească!
— Unde să-l găsească? întrebă Alexander, fumând pe scaunul lui
de pe prispă.
— Hai să mai vedem! repetă ea, plimbându-se în sus și-n jos prin
fața lui.
— Ce speri să găsească? Bucăți din el? Spulberate de vreo mină
sau vreun lansator de rachete RPG-7? strigă Alexander. Sau de vreo
explozie în drum spre Kon Tum? Asta speri? Ei bine, eu nu asta
aștept!
— Încetează! murmură ea, cu glasul frânt. Te rog doar să nu-ți
pierzi credința, soldat! Să păstrezi măcar o fărâmă de credință,
adăugă frământându-și mâinile.
Alexander păstră un timp tăcerea.
— Cum s-o păstrezi, șopti, în cele din urmă, când n-ai niciun
motiv s-o faci?
Tatiana ar fi izbucnit în lacrimi dacă nu l-ar fi văzut atât de
îndurerat. Știa că avea nevoie de alinarea și încurajarea ei, acesta
fiind singurul lucru care o ajuta și pe ea să nu se prăbușească.
 — Te rog! murmură cu glas neconvingător. Poate că au dreptate și
a dezertat…
— Da, să sperăm că a dezertat. Poate că e dependent de opiu.
Poate că și-a găsit o prietenă toxicomană ca și el și au fugit amândoi
în Munții Ural.
— Aș prefera să-l știu dezertor decât mort!
— Dacă e dezertor, va ajunge în fața curții marțiale, preciză
Alexander. Vrei să-l vezi în fața curții marțiale acuzat de dezertare în
timp de război? Nu va mai avea mult de trăit, Tania.
Lacrimile începură să-i brăzdeze, nestingherite, obrajii. Priveliștea
nu-i oferea nicio alinare lui Alexander. Se ridică în picioare și intră în
casă. Tatiana rămase singură pe veranda cu dale de gresie din
travertin.
Trecură treizeci de zile.

Și viața se opri în loc.

Stăteau înlemniți în tăcere, privindu-i pe cei trei copii cum se
jucau, căci erau prea mici să înțeleagă ce se petrece. Părinții îi
priveau cu zâmbete încremenite, pe când puștii se bălăceau în
piscină, se zbenguiau prin casă sau urmăreau Misiune imposibilă.
Copiii făceau tot ce le stătea în putință să-și înveselească părinții.
Pașa citea fără încetare și le depăna apoi poveștile citite în cărți. Janie
o ajuta pe Tatiana la bucătărie, pregătind amândouă plăcinte cu
bezele și pateuri pufoase, pe care tatăl ei le adora. Lui Harry păreau
să-i revină misiunile cele mai dificile. Încerca, așadar, să readucă
zâmbetul pe chipul crispat al tatălui lor, făcând arme din tot ce găsea
la îndemână – lemn, piatră, gheață, crengi, cactuși și metal. Făcea
pistoale din săpun, cuțite din bețe și tancuri din hârtie creponată.
Cele trei congelatoare conservau o panoplie de grenade din gheață.
Într-o seară îl găsiră în fața dulapului lui Alexander, îndesându-i
banduliera cu grenade de gheață ce începuseră să se topească și să
curgă pe covorul din dormitor.
Trecură patruzeci de zile.
Își pierduseră somnul. Se răsuceau când pe o parte, când pe alta,
făceau dragoste cu sufletele rănite și se rugau să se piardă în uitare –
o uitare ce refuza să vină.
— Trebuie să știu la ce te gândești, spuse Tatiana într-o noapte,
după alte ore de nesomn. Nu vreau să știu. Ci trebuie să știu. Căci nu
poți să porți singur povara asta. Uită-te la tine! Harry ți-a făcut astăzi
o copie extrem de reușită a unei mine Claymore – sper, cel puțin, să
fi fost o copie – și n-ai putut să-i spui nici măcar un mulțumesc.
Spune-mi, așadar, la ce te gândești! Nu mă interesează părerile lui
Richter sau ale lui Dan Elkins. Vreau să știu ce crezi tu. Părerea ta e
singura care contează pentru mine, conchise apoi și se ridică în capul
oaselor.
Alexander stătea întins pe spate, cu ochii închiși.
— Nu te mai uita așa la mine! Sunt istovit.
— Șura, spune-mi de ce ți-e atât de teamă! Uită-te la mine!
Știa că îi evita privirea deoarece nu voia să-i pătrundă tainele
adânc ferecate ale sufletului. Iar Tatiana îl lăsase de multe ori să se
ascundă în propria-i carapace, căci nici ea nu voia să i le afle.
În seara asta, Alexander se întoarse din nou cu spatele, dar de
această dată Tatiana nu avea de gând să renunțe cu una, cu două. Se
așeză deasupra, înghiontindu-l, îmboldindu-l și înfigându-și
degetele în trupul lui până ce avea fie să se ridice din pat, fie să-i
mărturisească adevărul. Alexander alese o altă cale – cea pe care o
alegea mereu când nu voia să-i vorbească despre lucruri imposibile.
Făcu dragoste cu ea.
Nici nu termină bine când o și auzi spunând:
 — Ai luat legătura cu toți oamenii pe care îi cunoști din
Departamentul de Informații Militare. Ce cauți?
— Dumnezeule mare! Încetează!
Punându-și o pereche de boxeri, ieși în grădină. Luându-și și ea
capotul, îl urmă cu pași repezi. Era sfârșit de august.
— Nu e evident? o întrebă, fumând și plimbându-se pe aleile
înguste, printre florile deșertului.
— Nu!
— Îl caut pe Ant, Tania.
— În Departamentul de Informații Militare? îl întrebă, aținându-i
calea.
— Acum, după ce-a trecut atâta timp, spuse istovit Alexander,
ridicându-și ochii spre ea, și n-au găsit niciun indiciu și nici vreo
urmă care să le spună ce-a pățit, cred că…
Făcu o pauză, apoi continuă:
— …cred că s-ar putea ca Anthony să fi fost luat prizonier.
Prizonier! Tatiana îl privea înlemnită. De ce-o spunea cu atâta
disperare? Nu era o alternativă mai bună decât moartea?
— Asta am tot căutat, mărturisi el. Vreo informație că s-ar afla în
vreun lagăr de prizonieri.
Privirea Tatianei devenea tot mai sinistră în timp ce încerca să
pătrundă gravitatea spuselor lui. Nu era nevoie să-l atingă, căci îi
simțea teama de la câțiva pași depărtare.
— De ce încerci să tulburi și mai tare apele? îl întrebă, pe un ton
aparent calm. N-am avut și așa destule necazuri? Hai să mai stăm să
vedem ce s-o mai întâmpla! Ți-am tot spus, de nenumărate ori. Hai
în pat! îl luă apoi de mână.
— După ce m-ai înnebunit toată noaptea să-ți destăinui ce caut,
acum nu vrei să mai auzi ce am de zis? o întrebă uimit Alexander.
Tatiana îi dădu drumul, fără să mai rostească vreun cuvânt.
 — Dacă Ant ar cădea prizonier în mâinile celor de la NVA{79}, oare
KGB-ul ar putea fi interesat de soarta unui soldat american al cărui
nume este Anthony Alexander Barrington?
— Șura, ce te-am rugat mai devreme? Nu vreau să mai știu nimic,
își încrucișă ea mâinile la piept.
— Dacă ar fi capturat…
— Încetează! Te implor!
Se retrase câțiva pași, dar Alexander veni după ea, apucând-o de
brațe, cu ochii scăpărând scântei.
— Au prins de curând în România un bărbat de șaizeci și opt de
ani și l-au adus la Kolîma, continuă Alexander. I-au dat zece ani.
Omul fugise de la o fermă colectivă din Kazahstan în 1934. În 1934,
Tania! Și l-au prins acum! Era un neica nimeni – care a sărit dintr-un
tren și și-a văzut mai departe de drum.
— Încetează, te rog!
Dar Alexander nu voia să înceteze.
— Ce părere ai? Crezi că KGB-ul mi-a închis sau nu dosarul
stufos?
— E absurd ce-ți imaginezi, răspunse Tatiana, cu răsuflarea
întretăiată. Doar nu…
— Anthony a efectuat trei contracte în Vietnam fără incidente și a
dispărut doar cu o lună înainte de expirarea celui de al patrulea. N-ai
tinde să crezi că i-a secat norocul? Că Dama de Pică a lui Pușkin
aduce ghinion?
— Nu, murmură ea, tremurând ca varga.
— Serios? Îți mai aduci aminte de Dennis Burck de la
Departamentul de Stat? Știa totul despre mine, despre tine și despre
părinții mei – absolut tot! Dacă Ant a căzut în mâinile celor de la
NVA, cât timp crezi că o să-i ia unui funcționar să coreleze dosarul
KGB-ului cu numele meu? Vechiul nostru prieten, Germanovski, a
reușit să treacă de unsprezece puncte de control din Belgia înainte să
fie prins. Doar atât le-a luat până să afle că era pe lista celor căutați
de autoritățile sovietice. De câte puncte de control crezi că vor avea
nevoie ca să-l găsească pe Anthony Alexander Barrington? o întrebă
apoi, dându-i drumul și făcând un pas înapoi, cu ochii ațintiți în
palme, de parcă acolo spera să găsească răspunsurile la întrebări.
Tatiana se retrase și ea iute.
— Îți faci prea multe griji de pomană, îi răspunse, cu glas stins.
Sunt milioane de soldați într-o lume dominată de haos.
— Nu se compară cu haosul din Belgia postbelică.
— Sunt milioane de soldați vietnamezi. Doar nu i-or căuta pe cei
americani care au activat cândva în Armata Roșie. Pe de altă parte,
Anthony are douăzeci și șase de ani și n-are trecutul tău. Suntem în
1969. Chiar dacă ar fi fost… capturat, nimeni n-ar pune lucrurile cap
la cap. Mai bine prizonier decât mort. Crede-mă, Șura, continuă
Tatiana, făcând încă doi pași înapoi, că mai știu și eu câte ceva
despre asta.
— Nu mai bine decât mine, se îndepărtă Alexander.
Simțea tot mai apăsătoare amprentele rănilor și ale tatuajelor din
lagărele germane și sovietice.

Zilele continuau să treacă una câte una.

Tristețea și gândurile negre le bântuiau existența ca niște corbi
prevestitori de rele. Stăteau tăcuți, fiecare la câte un capăt al mesei
din bucătărie, fără să se atingă sau să-și vorbească. Era noapte; copiii
dormeau. Tatiana tocmai terminase de făcut aluatul pentru pâinea de
dimineață. Alexander își terminase și el treburile și se pregătea de
culcare. Se prefăceau că beau ceai.
— Nu știu ce-ai vrea să fac, începu Alexander. Spune-mi unde e și
mă duc să-l caut!
 — Nu știu unde e – doar nu sunt ghicitoare. Și ce tot spui acolo?
Nu vreau să pleci nicăieri. Atunci – la început – ar fi trebuit să-i spui
să nu plece.
— Asta am și făcut.
— Ar fi trebuit să-l oprești.
— Era sublocotenent! Ce-ar fi trebuit să fac? Să-l sun pe Richter și
să-i spun că tăticu’ îi interzice fiului de douăzeci și doi de ani să
plece în război?
— Nu mai lua lucrurile în derâdere!
— Nu iau lucrurile în derâdere. Dar, sincer, ce crezi că ar fi trebuit
să fac?
— Nu știu. Mai mult. Sau mai puțin. Altceva.
— Cum de nu mi-a trecut și mie asta prin cap?
— Am stat amândoi cu mâinile-n sân! exclamă Tatiana. Ne-am
culcat pe-o ureche, orbiți de mândrie.
— Cine s-a culcat pe-o ureche? Poate tu. Eu nu, în niciun caz,
clătină el din cap. N-am vrut să aleagă calea asta și o știa prea bine.
Ar fi putut să urmeze oricare alt drum, continuă, cu glasul frânt. Ar
fi putut să fie orice altceva. Și-a ales singur calea.
— Și de ce crezi că a ales tocmai calea asta? întrebă sarcastic
Tatiana.
— Și cum ai fi vrut să îndrept lucrurile? ripostă Alexander, lovind
blatul cu mâinile.
— Ar fi trebuit să-l convingi să nu plece. Te-ar fi ascultat în cele
din urmă.
— M-ar fi ascultat pe dracu’! Ar fi făcut exact pe dos. De-aia m-am
și hotărât să tac…
— N-ar fi fost rău să te străduiești mai mult. Doar știai care e
miza.
 — Tania, suntem în război! Și nu doar atât! Ci încercăm să
împiedicăm Vietnamul să urmeze pașii Uniunii Sovietice, ai Chinei,
ai Coreei și Cubei. Cine știe mai bine decât noi doi ce înseamnă asta?
Mai bine decât Ant? Cum aș fi putut să-l împiedic să-și urmeze
principiile?
— O, da, o știm noi! răspunse ea. Cât suntem de inteligenți! De-
aia am și ajuns aici! Ar fi trebuit să vedem viitorul.
— Și să-l preîntâmpinăm?
— Da! strigă ea. Doar știai ce-l așteaptă! Știai!
— Hai, fii serioasă! Ești… irațională, ripostă Alexander. Asta ca s-
o spun delicat.
— Nu cred că sunt irațională, clătină ea din cap. Nici pe departe.
Ar fi trebuit să preîntâmpini viitorul.
— Cum? strigă el.
— Poate dacă nu te-ai fi întors de la Berlin în uniformă militară,
nu s-ar mai fi simțit atras de ea. Poate dacă n-ai mai fi purtat tot
timpul pantaloni de armată… Poate dacă nu i-ai fi dat șapca de ofițer
pe Deer Isle… așa cum te-am rugat!
— Poate dacă nu i-ai mai fi povestit toate dramele din armată…
Poate dacă nu i-ai mai fi arătat tot timpul cicatricele de pe trupul
meu… Nu eu i-am fluturat pe la nas nenorocita aia de medalie a
Eroului Uniunii Sovieticei
— Hai nu zău! Și cine l-a învățat, la cinci ani, să încarce armele?
ripostă Tatiana, țipând la rândul ei. Cine l-a învățat, la doisprezece
ani, să tragă cu arma? Crezi că nu simțeam pe haine mirosul de sulf
și de azotat de potasiu când mă întorceam de la muncă? În
momentul în care îl înveți să tragă cu arma la doisprezece ani iar la
șaisprezece, îl duci la Yuma să testați împreună noile lansatoare de
rachete, ce cale crezi că va urma în viață?
— Nu știu, Tania, recunoscu Alexander frecându-și fața și
închizând ochii. Vrei să spui că dacă noi doi am fi fost cu totul
diferiți n-am mai trăi nimic din toate astea?
— Ești deștept, n-am ce zice! La ce-i mai folosesc acum uniforma
albă, medaliile, minele Claymore sau puștile M-16? A dispărut!
spuse Tatiana printre lacrimi. A dispărut!
— Știu că a dispărut!
— Unde e? Lucrezi de douăzeci de ani în Departamentul de
Informații Militare. Chiar nu poți să afli unde e?
— Știu foarte bine ce arme perfecționează sovieticii. Dar nu-mi
trimit informații referitoare la locul unde se află Anthony.
— Minunat, Alexander! Grozav! își încrucișă Tatiana brațele. Mai
știi și altceva în afară de sarcasm? Ar trebui să-ți mai folosești capul
ăla din când în când. Și să iei hotărâri mai înțelepte.
— Doamne Dumnezeule! își trecu Alexander mâinile prin păr. Ce
facem acum – ne analizăm toate deciziile? Până unde vrei să
mergem? Vrei să punem sub lupă până și cele mai nesemnificative
decizii luate până în momentul în care Anthony a ales să urmeze,
din șase universități, West Point? Sau până și-a prelungit și cel de-al
patrulea contract? Asta vrei să facem?
— N-a devenit ce este acum trăind într-un glob de sticlă. Și, după
cum bine știi, deciziile noastre n-au fost deloc nesemnificative,
continuă privindu-l cu subînțeles. Toate l-au influențat.
— Da! țipă Alexander. Începând cu prima!
Tăcură amândoi. Cu răsuflarea tăiată.
— Nu mă refer la hotărârea de a-l avea, continuă el, fără să
coboare glasul. Ci cu mult înainte să străbați, purtându-l în pântec,
ținuturile înghețate ale Finlandei și Suediei.
— Da, replică Tatiana, mult mai înainte. Dar cât de departe vrei să
ajungi ca să-ți schimbi destinul, Alexander Belov?
— Până la capăt, Tatiana Metanova, răspunse el, lovind cu pumnii
în blatul de bucătărie și măturând ceștile de ceai care căzură pe
podea. Până în clipa în care te-am văzut și am traversat nenorocita
aia de stradă, adăugă, ieșind ca o furtună din bucătărie.

Nu mai era nimic de spus după asta. Absolut nimic. Anthony

dispăruse. Și lui Alexander nu-i mai rămânea nimic de făcut. Doar să
răspundă la telefon, să se joace cu copiii, să muncească și să se ducă
la Yuma. Se priveau în tăcere. Și se culcau cu spatele unul la altul ori
față în față, încercând să găsească răspunsurile pe pereți sau pe
chipul celuilalt.
Își continuau viața, scrâșnind din dinți și izolându-se în propriile
carapace.
Zilele se prefăceau în săptămâni, iar săptămânile în luni.
Presărând alte răni, alte temeri, alte gânduri și alte amintiri
nimicitoare peste sufletele lor înecate în lacrimi.
Îl revedeau pe băiețelul care, mistuit de coșmaruri, se strecura la
ora trei dimineața în patul lor.
Tatiana auzea glasul lui deda, care îi spunea pe 22 iunie 1941, în
ziua când Uniunea Sovietică intrase în război: Ce crezi, Tania? Viața de
până acum s-a încheiat pentru totdeauna. De acum înainte, nimic nu va
mai fi cum ți-ai imaginat.
Și așa se și întâmplase. Căci două ore mai târziu, Tatiana stătea pe
bancă și mânca înghețată, purtând o rochie albă și sandale roșii, în
timp ce părul îi flutura în vânt.
Leningradul îi urmărea fatidic. Dispariția lui Anthony reprezenta
încă o luptă pe care trebuiau s-o poarte împotriva destinului.
Îl revedeau în Coconut Grove, mergând alături de mama lui,
râzând, cu mânuțele depărtate, încercând s-o imite. Legănându-se cu
capul în jos, ca o maimuțică agățată de liane. Stând pe umerii tatălui
său și îndemnându-l să alerge tot mai iute.
 Alexander auzea glasul tatălui său, spunându-i: Mergem în
Uniunea Sovietică, deoarece numai așa vei deveni omul hărăzit să fii.
Și așa se și întâmplase.
Numai tu singur vei hotărî ce cale vei urma în viață când o să te faci
mare, îi spusese apoi Alexander fiului său.
Și așa se și întâmplase.
Păcatele, cicatricele, rănile, dorințele și visurile părinților – toate
se așternuseră pe umerii unui băiețel mult prea mic să le poarte.
O, Doamne, își spunea Tatiana în gând, oare calvarul ăsta l-au
trăit și părinții mei când a dispărut Pașa? Cât de puțin i-am înțeles!
Simțeau cum se rătăceau cu fiecare zi care trecea. Odată cu
dispariția lui Anthony, niciunul dintre ei nu mai reușea să scape din
hățișul propriilor gânduri și sentimente, scăldate în scenarii tot mai
înnegurate.
Într-o seară, când Alexander se întoarse acasă de la serviciu, o găsi
pe Tatiana ghemuită în pat cu genunchii la piept, pe când cei mici se
jucau singuri în camera lor.
— Hai, Tania! îi spuse cu glas blând, întinzându-i mâna. Mai
avem încă trei copii. Și ei au rătăcit drumul. Au nevoie de tine.
Trebuie să-i ajuți. Sunt pierduți fără tine.
— Tot aștept următorul episod, șopti ea, ridicându-se cu greu.
Cum va fi? Și când va veni?
— Nu-l invoca, draga mea! O să vină și așa mult prea curând.

Și veni odată cu vizita lui Vikki.

Primeau multe telefoane de la oameni dornici să le împărtășească
simpatia, îndoielile, sfaturile sau cuvintele de alinare. Francesca le
găti săptămâni de-a rândul. Shannon, Phil, Skip și Linda se ocupau
de afacerea lui Alexander. După plecarea Amandei, Shannon nu
credea că avea să mai reușească vreodată să-și reclădească viața, dar
o cunoscu în curând pe Sheila, care își creștea singură cei doi copii,
după ce soțul o părăsise. Se mută împreună cu Shannon și îi câștigă
simpatia Tatianei. Acum Sheila o ajuta pe Tatiana, luând copiii de la
școală și ducându-i la lecțiile de dans sau la antrenamentele de
baseball; alteori, îi lua acasă la ea să se joace împreună cu ai ei. Toată
lumea le oferea ajutorul.
Nu și Vikki.
 Ordo Amoris

Vikki călătorea prin Europa de luni de zile. Aflând de dispariția

lui Anthony, luă avionul de pe aeroportul Leonardo da Vinci din
Roma și, făcând o escală pe JFK din New York, ateriză pe Sky Harbor
din Phoenix. Închirie apoi o mașină și porni pe Pima spre Jomax
Street. Intră ca o furtună pe porțile aurite și, străbătând în fugă
curtea pavată cu dale, străjuită de copaci și fântâni, se prăbuși în fața
mesei din bucătărie și vărsă un șuvoi de lacrimi.
Alexander, îmbrăcat în costum căci abia se întorsese de la lucru, și
Tatiana, purtând o rochie scurtă, de mătase, în carouri, o priveau
uluiți, uitându-se apoi unul la altul cu atâta teamă că Tatianei îi
venea greu să-și consoleze prietena. Alexander se urni în cele din
urmă din loc și, bătând-o ușor pe umăr, îi oferi o ceașcă de cafea și o
țigară, stându-i alături până când Vikki începu să se liniștească
suficient cât să le explice ce se întâmplase. Le spuse că îl sunase pe
Tom ca să-i ureze „La mulți ani!” și așa aflase de dispariția lui
Anthony. Apoi, cu glas strident, repetă fără încetare că soțul ei îl va
ajuta pe Anthony, că nu se va lăsa până nu îl va găsi.
— Se străduiește, Vikki, răspunse domol Alexander. Face tot ce-i
stă în putință.
— Tom e comandant suprem, Alexander. Știe tot.
— Nu și asta.
— Oamenii lui scotocesc fiecare cotlon din junglă. Dacă îl poate
găsi cineva, atunci numai Tom poate s-o facă.
— Posibil. Îl caută de patru luni.
Patru luni!
Era ora mesei. Copiii luară cu asalt bucătăria, bucuroși s-o vadă
pe mătușa Vikki, care reuși să se liniștească și chiar să schițeze un
zâmbet. Tatiana pregăti masa, iar Alexander turnă vin în pahare.
După ce copiii plecară la joacă, părinții lor și Vikki începură să
analizeze toate scenariile posibile.
Un fapt rămânea cert: Anthony nu se afla în misiune când
dispăruse. Era în permisie. Dacă nu căzuse în vreo capcană și nici nu
dezertase, era cu neputință să dispară pur și simplu în timp ce se afla
în permisie, la cincizeci de kilometri depărtare, într-un oraș lipsit de
pericole, plin de soldați americani.
Vikki părea să știe mai mult decât voia să spună.
Părea să știe mai mult despre multe alte lucruri. Dar, evitându-i
privirea Tatianei, nu mai adăugă nimic și nici ei n-o întrebară.
Păstrară tăcerea în timp ce se pregăteau de culcare. Tatiana începu
să citească, iar Alexander ieși în curte pentru o ultimă țigară.
Întorcându-se în pat, rămaseră la fel de tăcuți. Gura ei încleștată îi
spunea mai mult decât voia să știe. Lipindu-se de ea, îi lovi ușor
brațul cu capul.
— Sst! încerc să citesc, îi răspunse, aplecându-se și sărutându-i
părul.
Dar fără să-l privească. Alexander își frecă îngândurat obrazul, cu
capul rezemat de umărul ei. Reacția lui Vikki stârnită de dispariția
lui Anthony era cu totul diferită față de cea a Francescăi, în ciuda
celor cincisprezece ani cât avusese grijă de Anthony și îl privise
jucându-se cu Sergio. (Acesta se înrolase să plece și el pe frontul din
Asia de Sud-Est dar, descoperise un limfom și fusese nevoit să
rămână acasă. Boala lui era acum în remisie și Sergio era tot acasă.)
Alexander îi lovi din nou brațul cu capul.
— Încerc să citesc.
Dându-i la o parte cearceaful cu care se învelise, Alexander îi
cuprinse sfârcurile între degete, frecându-și fața de sânii ei.
Tatiana puse cartea deoparte.
 — Vikki n-are copii, îi spuse apoi, cu buzele lipite de gâtul lui,
după ce făcură dragoste și stinseră luminile. De aceea e atât de
afectată de dispariția lui Ant. Îl știe încă din primele clipe de viață,
din momentul în care s-a născut, pe Ellis Island.
— Da, știu, îi masă Alexander spatele.
Nu putea să poarte discuția asta cu ea. Nu știa nici dacă o va
putea purta cu Vikki.
Așteptă până când Tatiana adormi; adormea mereu cu capul
rezemat de brațul lui – fie cu fața spre el, fie lipită de trupul lui, cu
spatele la el. Se ridică ușor din pat și, punându-și niște pantaloni
lungi, ieși.
O găsi pe Vikki filmând pe terasa acoperită din spate.
La aproape patruzeci și șapte de ani, Vikki Sabatella Richter era în
continuare o femeie extrem de frumoasă. Bronzată și zveltă, cu părul
lung, gâtul grațios, brațe suple și picioare lungi și seducătoare. Avea
unghiile de la picioare, ca și cele de la mâini, vopsite cu ojă roșie. Era
mereu machiată, purta multe bijuterii, mirosea a parfum îmbătător și
deborda de viață, fiind mereu în căutare de aventuri și distracții. Era
mult prea atrăgătoare – cu părul negru, cu ochii căprui și sânii
voluptoși – ca să-și facă prietene. Le eclipsa pe cele mai multe.
Alexander o știa pe Vikki de aproape un sfert de secol. Erau vechi
prieteni. Acum, însă, o privea pentru prima oară cum nu o mai
făcuse niciodată. O privea cu ochii unui bărbat. Și vedea o femeie
tulburător de frumoasă care stătea pe terasă, cu un pahar de băutură
și cu o țigară aprinsă, cu părul răvășit și chipul murdar de fard. O
femeie cu inima frântă.
— E atât de frumos aici, Alexander, îngăimă ea cu un glas răgușit
ce purta amprenta prea multor pahare de băutură și a prea multor
țigări. Întotdeauna mi-a plăcut aici. Pare un loc magic.
— Da, e frumos, își aprinse și el o țigară.
 Fumară în tăcere, ascultând șoaptele vântului. Luminile ardeau
mereu în vale, de parcă era Crăciunul în fiecare noapte. Deșertul și
munții învăluiți în tăcere le confereau multă alinare.
— Ești neliniștit? îl întrebă Vikki. Nu poți să dormi? Nici nu e de
mirare. Pot să-ți dau ceva, dacă vrei. Nici eu nu pot să dorm când
sunt agitată. Am luat ceva mai devreme. Își face efectul abia peste
vreo jumătate de oră.
— Nu, nu vreau nimic. Noi trăim de luni de zile cu povara asta.
Pentru tine e ceva nou.
Vikki tăcu un timp, apoi izbucni din nou în lacrimi. Plângea cu
atâta deznădejde, de parcă cineva i-ar fi smuls inima din piept.
Alexander ar fi vrut s-o consoleze, dar nu-și găsea cuvintele.
— Ce s-a întâmplat, Vikki? o întrebă în șoaptă.
— O, Alexander!
O, Alexander?
Minutele treceau adâncite într-o tăcere apăsătoare.
Trăgând adânc aer în piept, Alexander rupse tăcerea.
— Vikki, începu el, vorbesc de trei ori pe săptămână cu soțul tău
ca să aflu dacă are vești despre Ant. Vreau să-mi spui, continuă
Alexander, trăgând din nou aer în piept, dacă Richter bănuiește ceva
ce l-ar putea împiedica să mă ajute din tot sufletul să-mi găsesc fiul.
— Nu, murmură Vikki aproape imperceptibil. Absolut nimic.
— Ai spus mai devreme că „soțul meu știe tot”.
— Nu și asta.
Trecură alte câteva minute înecate în lacrimi.
— Îmi pare nespus de rău, Alexander. Nici nu te pot privi în ochi,
atât de stânjenită mă simt. Te rog să nu mă urăști!
— Vikki, nu sunt omul cel mai potrivit să te judec, recunoscu el
încercând să-și ascundă nemulțumirea și dezaprobarea.
— Crezi că Tania mi-a pătruns tainele sufletului?
 — Se pricepe de minune s-o facă. Dar de data asta nu cred că a
făcut-o.
Rămaseră tăcuți.
— Am reușit atâția ani să ascund totul atât de bine, spuse Vikki
printre lacrimi.
— Da, fără îndoială, clătină Alexander din cap cu stupoare.
Amândoi ați făcut-o al naibii de bine. Cum ați reușit?
Văzând că tace, Alexander se întoarse cu fața spre ea. Tabloul pe
care i-l oferi Vikki, stând cu brațele încrucișate pe piept de parcă
încerca să-și susțină trupul zguduit de plâns, gata să se prăbușească
în orice clipă, îi frânse inima. Era întruchiparea unei dureri
sfâșietoare ce nu-i era deloc străină. Își răsuci scaunul, să stea cu fața
spre ea.
— Gata, liniștește-te! o bătu ușor pe umăr. Vikki, ce-a fost în capul
tău? Nu înțeleg cum tocmai tu ai acceptat așa ceva.
Vikki își recăpătă cumpătul, alegându-și cu grijă cuvintele.
— N-am acceptat de la bun început. L-am respins încă de când a
început să-mi facă curte, pe când avea șaptesprezece ani.
— Șaptesprezece ani! Dumnezeule, Vikki!
— N-a vrut nici în ruptul capului să accepte refuzul meu. L-am
întrebat de la bun început ce dracu’ e în capul lui, și-a pierdut
complet mințile? Și mi-a răspuns simplu – da.
Alexander închise ochii. Șaptesprezece ani! Vikki tăcu.
— Nu-ți fie teamă de mine! suspină trist apoi, strângându-i
mâinile. Nu sunt Tania. Și eu am fost cândva adolescent. Și sunt
bărbat. Ca bărbat, îl înțeleg. Și ca adolescent îl înțeleg la fel de bine.
Spune-mi doar ce s-a întâmplat!
— L-am respins mai bine de un an – asta s-a întâmplat, șopti Vikki
de parcă se temea că munții i-ar fi putut auzi mărturisirea. La
început, am fost șocată – ca și tine. Apoi, când am realizat că era cât
se poate de serios, am încercat să-l conving s-o lase baltă. Nici nu
știu de ce era nevoie să-i dau atâtea argumente de vreme ce erau atât
de multe și de netăgăduit. N-are niciun rost să ți le înfățișez – nici ție,
nici Taniei, care va considera că am comis un păcat de moarte. Dar în
ciuda tuturor argumentelor mele, Anthony nu vedea, nu înțelegea și
nu-i păsa de nimic. Ca să spun că era insistent și complet indiferent
la toate raționamentele mele, ar fi un eufemism. Era de-a dreptul
încăpățânat și de nestăvilit.
— Sst! murmură Alexander. Mai încet, Vikki.
— I-am cedat imediat după ce-a absolvit liceul, în vară, până să
plece la West Point. În anul ăla, i-ai cumpărat o camionetă și o
chitară nou-nouță, îți mai amintești? Adora camioneta și cânta bine
la chitară. La perfecție. Mi-a cântat Jailhouse Rock în stilu-i
caracteristic. Îmi cânta în engleză, în rusă, în spaniolă și chiar în
italiană.
Cu lacrimi în ochi, Vikki îi cântă lui Alexander O, Sole mio, From
the Bo om of my Heart, Cupido, cupido, prego și Oci ciornie.
— Știa atâtea limbi străine, continuă cu glasul frânt. Da, fiul tău
avea un arsenal inepuizabil. Și un an întreg și-a folosit toate armele.
Nimeni nu va avea de suferit, îmi spunea. Oricum, avea să plece
peste câteva luni. Nu mai era un copil, avea aproape optsprezece ani
– de parcă asta ar fi fost singura problemă. Acum eram amândoi
adulți! Știam foarte bine ce ne doream – un sfârșit de săptămână la
Biltmore – el ca să-și domolească pasiunea, iar eu ca să-mi satisfac
curiozitatea. I-am zis că nu avea nevoie de un weekend întreg pentru
asta și mi-a răspuns că exact asta își dorea – cu patimă. Ardea de
pasiune! murmură clătinând din cap. Era imposibil să-l respingi, să-l
refuzi și să-i reziști. Și așa…
Alexander și-l amintea pe Anthony în vara aceea, înainte să plece
la West Point, cum ședea singur pe terasă în bătaia lunii, aproape
dezbrăcat, în căldura toropitoare din Arizona, și cânta la chitară Oci
ciornie. Și el, și Tatiana se gândeau că fata căreia îi dedica melodia
trebuie să fie cu totul ieșită din comun.
— Și i-ai cedat, remarcă Alexander consternat. Poți să sari peste
partea asta.
Își aprinse altă țigară.
— Da, i-am cedat, încuviință Vikki. Nici regina Victoria n-ar fi
putut să-i reziste prea mult.
Încercând să scape de durerea aproape viscerală a amintirilor, își
înfășură brațele pe lângă corp și își strânse genunchii la piept.
— Vrei să afli ce s-a întâmplat mai departe?
— Nu, se înfioră deodată Alexander. Cunosc restul poveștii.
— Oare? murmură Vikki, părând de fapt să spună: Nu, nu știi
nimic.
— Cu mulți ani în urmă, pe când eram chiar mai tânăr decât Ant,
m-am aflat într-o situație similară cu una dintre prietenele mamei,
care era cam de aceeași vârstă cu tine – treizeci și nouă de ani. Eu nu
aveam nici șaisprezece. A fost prima femeie din viața mea și mi-a
oferit o experiență minunată dar, odată ce-am prins gustul, pofta
mea devenea tot mai nesățioasă. Nu cred că mai e nevoie să spun că
n-a durat decât o vară.
— Ei bine, răspunse Vikki privindu-și mâinile, eu n-am fost prima
femeie din viața lui Anthony.
Tăcură amândoi, căci nu știau ce să mai spună.
Alexander o scrută cu intensitate, năpădit de amintiri.
— Vik, te-ai mutat aici în ’58, apoi te-ai întors brusc la New York
în ’61. Exact în august. când am a plecat la West Point.
— Da.
— Doar… nu te-ai întors acolo… din cauza lui, nu-i așa?
— Parcă ziceai că știi restul poveștii?
— Se pare că m-am înșelat.
 — Alexander! șopti Vikki. E cu neputință să nu cazi în mrejele lui
Anthony! Și cu atât mai puțin o femeie de treizeci și opt de ani ca
mine, îndrăgostită de viață și de lume, care a văzut și a îndurat
multe de-a lungul timpului. M-a făcut să-mi pierd mințile, se înfioră
ea. Nu mi-a cucerit doar inima. Mi-a luat-o cu totul, murmură,
lăsându-și capul în piept. Dar împlinise optsprezece ani.
— Nu mi-ai răspuns la întrebare, Vik.
— Ba da. Chiar asta fac – îți răspund la întrebare.
Alexander clătină din cap. Și Svetlanei îi frânsese sufletul, dar ea
nu fusese la fel de curajoasă ca Vikki. Își dorise ceva mai mult de la
Alexander, ceva ce el nu putea să-i ofere. Când plecase, nu încercase
să-l oprească. Nu-i era greu să-și imagineze cum o tratase fiul lui pe
Vikki. Nu știa cum să îmbrace în cuvinte următoarea întrebare.
— L-ai… mai văzut?
— Da. Când avea câte un weekend liber, venea la New York și
stătea la mine.
— Până când?
— Până a plecat în Vietnam.
Răspunsul îl lăsă fără grai.
— Ați continuat să vă vedeți timp de patru ani? întrebă uluit
Alexander.
— Da. Se pare că nu știi chiar totul, nu-i așa? Weekendul nostru
de la Biltmore a durat ceva mai mult decât ne-am imaginat. Nu știu
cum am reușit să ascundem relația de tine și de Tania. Mai ales de
Tania.
— Ant nu i-a pus capăt? nu se putu abține să n-o întrebe
Alexander.
— Nu, răspunse Vikki cu glasul frânt. Și asta pentru că nu i-am
dat niciodată de înțeles că aș vrea mai mult decât o simplă distracție.
Duceam o viață liberă de prejudecăți. Dacă voia să ne vedem, ne
vedeam. Dacă nu, nu. Niciunul dintre noi nu făcea presiuni asupra
celuilalt, nici promisiuni și nici angajamente pentru ziua de mâine.
Era doar o simplă distracție pentru amândoi. De la început până la
sfârșit – nimic altceva decât o pură plăcere.
Alexander stătea cu coatele rezemate pe genunchi și cu capul în
pământ. Țigara i se legăna în gură.
— Și n-o să te mint, continuă Vikki. Ne-am distrat de minune.
New York-ul este un oraș pentru toți îndrăgostiții. Chiar și pentru cei
a căror relație este sortită pieirii încă de la bun început. Nu m-am
amăgit nicio clipă, Alexander. Nimeni nu știa mai bine decât mine că
totul se va sfârși într-o bună zi. Sunt cu douăzeci de ani mai în vârstă
decât el! spuse printre lacrimi. Când va avea patruzeci de ani, fiind
încă un bărbat tânăr, în plenitudinea forțelor sale, eu voi avea
șaizeci! Când va ajunge de vârsta ta, încă viril și puternic, eu voi
avea șaptezeci! Sunt mai mare chiar și decât mama lui, pentru
numele lui Dumnezeu! Nici nu îndrăznesc s-o mai privesc în ochi.
Mă simt atât de stânjenită! Mi se pare degradant să-ți explic și ție
situația.
— Nu e nevoie să-mi explici nimic.
— Nu i-am dat niciodată de înțeles că relația noastră m-ar putea
afecta în vreun fel. Îmi dau bine seama cât de înspăimântătoare par
lucrurile pentru un tânăr aflat la început de drum. Numai de asta n-
are nevoie. M-am prefăcut așadar că privesc totul ca pe o joacă,
lăsându-l să se bucure de viață, perfect conștientă de faptul că, într-o
bună zi, va găsi pe cineva cu care se va căsători și va avea copii. Eu
nu puteam să-i ofer nimic din toate astea.
— La urma urmei, ești măritată, spuse Alexander.
— Într-adevăr, zise ea, fără să-l privească. Și cu comandantul lui!
— Ce-și dorea Ant, Vikki? o întrebă apoi, cu glas domol.
 — Ce crezi, Alexander? Vrea exact ce ai și tu. Ce-ai avut toată
viața, îi răspunse, gâtuită de durere. Exact ceea ce eu nu-i pot oferi. Îi
pot dărui multe lucruri, dar îmi cunosc limitele – cum le cunoaște și
el, continuă fără să-și ascundă tremurul mâinilor. Iar căsnicia mea de
fațadă îmi conferă un aer de respectabilitate, fără să implice prea
multe complicații. E mult mai simplu așa. Nu trebuie să dau
explicații pentru ce nu pot oferi. Simple weekenduri la Biltmore ar
trebui să-mi fie de-ajuns.
— Răspunde-mi! insistă Alexander. Ce-și dorea Anthony?
— Doar știi cum sunt tinerii, simulă ea indiferența. Își voia porția
de distracție. Spunea că mă vrea și pe mine. Dar le voia pe toate.
Voia totul. Și de ce nu? Doar avea totul, adăugă printre lacrimi.
Totul.
Alexander inspecta atent fiecare dală de gresie din podea.
— Am fost convinsă că îi va pune capăt după o lună, după șase
luni sau după un an. Dar n-a fost așa. A continuat să vină la mine,
spuse Vikki, ștergându-și lacrimile de pe obraji. Până când a absolvit
facultatea – și apoi a plecat în Vietnam fără să mai arunce nici măcar
o privire înapoi. I-am spus că, pentru noi, a fost o simplă distracție și
i-am mulțumit pentru momentele frumoase petrecute împreună.
Pentru dansurile sub clar de lună pe care nu le-am trăit niciodată,
pentru promisiunile pe care nu le-am făcut niciodată și pentru
soarele care n-a strălucit niciodată pentru noi amândoi. Pentru faptul
că nu-mi frânge sufletul și nu lasă nimic în urma lui, încheie Vikki,
cu fața în mâini.
Alexander mai rămase un timp cu ea. Dar nu mai era nimic de
spus.
— Vikki, n-ar fi rău să te gândești mult mai serios la ce-ți voi
spune acum, se ridică el în picioare. Poate că noi doi am fost niște
părinți orbi, pe care ați reușit să-i prostiți cu ușurință. Dar o poveste
ca asta e greu de ascuns de ochii unui soț.
 — Alexander, știi mai bine ca oricine că, spre deosebire de tine,
Tom nu e bun ca soț, făcu ea un gest indiferent cu mâna. E un om
cumsecade, nu și un soț bun.
— Până și bărbați ca Tom înțeleg asemenea lucruri.
— De vreme ce se află în Vietnam din 1959 și vine acasă doar de
două ori pe an, te asigur că nu înțelege nimic. Nu l-am mai văzut pe
Tom de doi ani. Și n-am mai vorbit de șase luni. Dacă n-ar fi fost ziua
lui, nici nu l-aș fi sunat. Nici el nu m-a sunat să-mi spună de
dispariția lui Ant. Și de ce-ar fi făcut-o? E convins că nu m-ar fi
interesat. Nu știe absolut nimic. O să-i spui Taniei? îl întrebă, după
câteva clipe de tăcere.
— Nu știu, îi răspunse. Nu vreau să-i spun. Dar în toți acești
douăzeci și opt de ani de când suntem împreună, mi-a fost cu
neputință să-i ascund ceva.
Vikki îi evită privirea, iar Alexander începu să adune paharele și
să arunce mucurile de țigară.
— Crezi că e timpul să-mi perfecționez jocul?
Alexander îi ură apoi noapte bună.
Se întoarse pe furiș în dormitor, ascultându-i răsuflarea Tatianei.
— Nu dorm, îl întâmpină ea.
— Firește, oftă el.
Tatiana se întoarse cu fața spre el și rămaseră în tăcere,
împletindu-și brațele.
— Te-ai dus să vorbești cu ea?
Alexander încuviință din cap și îi privi chipul, încercând să-i
ghicească gândurile.
— Știe unde e Ant?
— Nu, o strânse el în brațe. Nici n-am întrebat-o.
Tatiana își rezemă capul de pieptul lui, ascultându-i bătăile inimii.
— Ai întrebat-o… ți-a spus lucruri pe care nu voiai să le auzi?
 — Da, mi-a spus lucruri pe care nu voiam să le aud.
Și îi depănă povestea de dragoste dintre Vikki și Anthony.
Când termină, Tatiana rămase un timp tăcută, apoi spuse cu glas
domol:
— Faptul că nici Dașa n-a văzut ce se petrece sub ochii ei pare
acum mai ușor de înțeles, nu-i așa? Și Ant cu Vikki nu s-au ascuns –
cum n-am făcut-o nici noi. Au făcut-o în văzul tuturor, adăugă și își
acoperi pentru o clipă fața cu mâinile. Vikki a iubit mereu viața.
Când ne-am cunoscut, plângea pentru că primul ei bărbat se întorcea
acasă din război și nu știa cum să-i dea de veste iubitului ei căruia
nici măcar nu-i spusese că era măritată. Și-a înșelat toți soții și toți
iubiții. S-a îndrăgostit de Richter – și-a dorit mereu să iubească un
erou de război – și s-a căsătorit cu el, în ciuda tuturor argumentelor
raționale. Nu s-a dovedit un soț bun pentru ea și n-am de gând să
dezbat pe tema dilemei oului sau a găinii. După părerea mea, s-a
căsătorit cu el tocmai pentru că știa că va juca mereu rolul amantei,
nu pe cel al soției. Și rolul i se potrivește de minune.
Făcu o pauză, apoi continuă:
— Dar toată povestea asta îmi oferă și o firavă consolare: Vikki a
avut iubiți în Africa, în Europa, în Asia sau Australia. A bătut lumea
în lung și-n lat și s-a distrat cu o grămadă de băieți, clipi ea cu o
expresie îndurerată. Dar abia astăzi, când am văzut-o prăbușită de
durere la masa din bucătărie, am înțeles că – dintre toate iubirile
efemere pe care le-a cunoscut în viață – pe Anthony nu-l va putea
uita niciodată.
Rămaseră tăcuți în pat, unul cu fața la celălalt. Dând încet din cap,
Tatiana îi cuprinse chipul în căușul palmelor.
— Cunosc prea bine magia cântecelor de iubire, îi șopti ea.
Alexander o lipi de el, strecurându-și brațul pe sub gâtul ei, ca să-i
simtă sânii contopiți cu pieptul lui, conferindu-i puțină alinare și
compasiune.

A doua zi de dimineață, la micul-dejun, după ce copiii plecară la

școală, Vikki, cu o paloare cadaverică pe fața brăzdată de lacrimi, îl
întrebă pe Alexander:
— I-ai spus?
— Da, îi răspunse și schimbă o privire cu Tatiana.
— Atunci trebuie să vă mărturisesc ceva amândurora, ceva ce nu-i
pot spune lui Tom. Din motive lesne de înțeles, s-ar putea să nu fie la
fel de îngăduitor ca tine, Alexander.
— Nici eu nu sunt la fel de îngăduitoare ca Alexander, spuse
Tatiana cu glas sumbru.
— Știu bine. Și asta pentru că tu nu păcătuiești. Iartă-mă. Știu că
fapta mea e de neiertat și habar nu am cum să mă justific în fața ta.
Vom petrece mult timp de acum încolo încercând să îndreptăm
lucrurile și sunt convinsă că mă vei ierta în cele din urmă, pentru că
ai iertat lucruri și mai grave decât asta.
Toți trei își ațintiră ochii în ceștile de cafea.
— Deocamdată, însă, continuă Vikki, trebuie să ne găsim băiatul.
Încuviințară toți trei. Trebuiau să-și găsească băiatul.
Vikki scoase apoi din buzunar o scrisoare.
— Mi-a scris-o Anthony acum patru luni. Acesta este și motivul
pentru care am fugit în Europa. Nu aveam de gând s-o împărtășesc
nimănui și cu atât mai puțin vouă. O să vă fie la fel de greu să-i
ascultați rândurile pe cât îmi va fi mie să vi le citesc. Dacă îl vom mai
găsi vreodată pe Anthony, nici lui nu-i va fi deloc ușor să afle că i-am
trădat secretul. Și este absolut imposibil ca soțul meu, care îl iubește
pe Ant, să afle tainele așternute în aceste rânduri. Din nefericire,
dispariția lui Anthony mă obligă să vi le împărtășesc, despături ea
apoi scrisoarea.
 Mâinile îi tremurau groaznic.
— O să izbucnesc în lacrimi, continuă. Nu vreți s-o citiți voi?
— Nu putem, răspunse Tatiana, apucându-l pe Alexander de braț.
Citește-o tu, Vikki!
Vikki începu s-o citească înfiorată, de parcă fiecare cuvânt,
începând chiar cu propriu-i nume, i-ar fi stârnit spasme de durere.
 Gelsomina!

Îți scriu în speranța că îți voi alina grijile pe care știu că ți le faci pentru
mine de ani de zile. Vietnamul nu este locul potrivit în care să-ți explorezi
tainele sufletului (ca Italia poate?), lucru ideal pentru mine, căci știi prea
bine că nu-mi place să-mi bat capul cu subiecte spirituale. Mie îmi place să
beau, să fumez și să mă distrez cu fetele, cum spui tu. Nimeni n-a fost mai
uimit ca mine când, la nord de Hué, lângă Răul Parfumat, am găsit pe
neașteptate ce căutam. Și acum ești prima și singura căreia îi voi împărtăși
vestea cea mare – m-am însurat. Mireasa mea vietnameză vorbește puțină
engleză, lucru ideal de vreme ce eu nu știu nici boabă de vietnameză. E
tânără și grațioasă ca o lebădă și așteptăm un copil.

Vikki se opri. Tatiana și Alexander stăteau nemișcați ca niște stane

de piatră. În timp ce Vikki încerca să se liniștească, Alexander o
privea pe Tatiana, care stătea adâncită în gânduri. Își dădea seama
după chipu-i încremenit, buzele-i ușor depărtate și privirea-i fixă că
aștepta alte vești la fel de șocante.
Cu glas frânt, Vikki reluă scrisoarea. Știa, fără doar și poate, ce
avea să urmeze, căci o cunoștea pe dinafară.

M-am gândit că ai vrea să știi toate astea – căci ți-ai făcut mereu griji
pentru mine, pentru viața și alegerile mele, pentru drumul pe care urma să
merg. Ți-am spus mereu că era misiunea mamei să-și facă griji din pricina
asta, dar nu erai mulțumită cu rolul pe care îl jucai. Voiai să-ți extinzi
îndatoririle. Astfel, în numele unei transparențe depline, vreau să-ți
povestesc ce-am trăit de când mă aflu departe de tine.
Au trecut patru ani de când ți-am cântat la chitară Malagueña
Salerosa și Perhaps, Perhaps, Perhaps. Da, poate te gândești la mine
când auzi la radio The Rain, the Park and Other Things.
Traces.
Grazing in the Grass.
Sau Jean.
 Ne-am bucurat de niște ani frumoși, dar s-a terminat acum, Baby Blue.
Ai fost o Spooky Wild Thing, iar eu am fost naiv și tânăr, fascinat de
plimbările noastre prin Central Park și de priveliștea văzută din camera
noastră de la Biltmore. Mi-ai spus mereu că nu avem niciun viitor
împreună – și ai avut dreptate. Visam la luna ché non c’e. Îți mai aduci
aminte de Sfântul Augustin? Și de Ordo Amoris? De ordinea în iubire? În
concepția lui, virtutea și dragostea pentru semenii noștri sunt asemănate cu
un obiect acordat în funcție de gradul precis al iubirii, ce i se potrivește și îl
merită.
Noi doi ne-am aflat într-un dezechilibru în această privință. Am avut
norocul să-mi găsesc acest echilibru alături de Moon Lai. Am acum ceea ce
ți-ai dorit mereu pentru mine – ceea ce spuneai că-mi doresc și eu: o soție,
un copil și o dragoste adevărată.
Dar mă aflu încă în adâncul întunericului, căci nu mi-am terminat
misiunea pe care o am aici. Dacă aceasta va fi ultima scrisoare pe care o vei
mai primi de la mine, vreau să știi că a fost un timp când sentimentele pe
care le-am nutrit pentru tine au fost reale, indiferent de imperfecțiunea lor.
Cândva, am crezut că ceea ce simțeam pentru tine se numea dragoste.
Acum îți sunt recunoscător că ai fost mereu mult mai înțeleaptă și ai știut
să vezi diferența. Îți mulțumesc că mi-ai îndrumat pașii și m-ai ajutat să ies
din mrejele unei minciuni îmbrăcate în straie de adevăr.
Ti amavo e tremo.{80}
Anthony

Niciunul dintre ei nu-și ridică ochii din pământ. Vikki vărsa

lacrimi amare, sărutând scrisoarea lui Anthony și ținând-o lângă
inimă. Tatiana stătea adâncită în gânduri, cu bărbia în piept, de
părea că doarme. Alexander, cu privirea înnegurată sub imperiul
celor auzite, încerca să înțeleagă ce era complet de neînțeles. Când
Tatiana își ridică ochii spre el, nu mai erau verzi ca smaraldul, ci la
fel de înnegurați ca și ai lui, încărcați de suferință și tristețe.
După o zi de muncă și seara petrecută alături de copii, Alexander
și Tatiana, acum singuri, în grădină, se învârteau ca niște tigri în

Î
cușcă. Încercau cu disperare să pună cap la cap piesele unui joc de
puzzle din care nu înțelegeau nimic.
Anthony se însurase! Cu o vietnameză, ce-avea să-i dăruiască un
copil. Și apoi dispăruse. Își pierduse oare capul într-atât încât să fugă
cu soția lui însărcinată, abandonându-și oamenii, comandantul,
misiunea, codul militar al onoarei și țara?
Ar fi putut oare Anthony să trădeze Statele Unite pentru o
vietnameză cu numele de Moon Lai?
— Nu, refuză cu încăpățânare Tatiana să dea crezare unui
scenariu atât de sumbru. Copilul ăsta a avut toată viața un singur
exemplu de urmat – și acesta ai fost tu. E fiul tău, Alexander. N-am
rămas în Lazavero în 1942 și nici pe insula Bethel în 1948, deși am fi
putut să pierdem totul. Anthony n-a fugit cu ea. I s-a întâmplat ceva.
Amândoi își lăsară capul în pământ. De asta se temea și el.
Anthony absolvise Academia Militară West Point. Era căpitan în
forțele speciale, în MACV-SOG, elita elitelor. SOG opera separat de
celelalte unități obișnuite, efectuând operațiuni secrete, cu trupe de
comando și patrule de recunoaștere pe distanțe lungi, raportând
direct celor mai înalte autorități militare. SOG reprezenta vârful de
lance. Erau cinci sute de mii de soldați americani în Asia de Sud-Est,
dintre care două mii erau soldați în unitățile de operațiuni speciale.
Ant făcea parte din elita celor două sute de soldați din trupe terestre
de comando însărcinate cu misiuni secrete. Un absolvent al
academiei West Point, un soldat de elită, fiul Tatianei și al lui
Alexander n-ar fi putut să dezerteze. Era cu neputință.
— Și tu îi spui uneori lui Vikki Gelsomina, spuse Alexander,
sperând să nu-și trădeze resemnarea în glas.
— Bunica ei Isabella, cea care a crescut-o, îi spunea așa. Înseamnă
iasomie. Numai oamenii care o iubesc cu adevărat îi spun așa. Dar ce
surprind în glasul tău?
 — O, Doamne! exclamă Alexander, privind-o uluit. Și atunci de ce
s-ar însura Ant cu altcineva?
— Pentru că Vikki e măritată cu Tom Richter. Și pentru că
Anthony își cunoaște lungul nasului. Dar cu mult timp în urmă, și tu
mi-ai lăsat un indiciu – Orbeli. Ți-am cerut să nu pleci fără să-mi spui
un cuvânt – și mi l-ai spus: Orbeli. Moon Lai este indiciul pe care ni-l
oferă Anthony. Este la fel de misterios, de nepătruns și de lipsit de
sens ca și Orbeli. Și de neiertat ca și tine – căci habar nu aveam ce
înseamnă Orbeli, de vreme ce nu cunoșteam numele directorului de
la Ermitaj. Blestematul ăla de curator cu lăzile lui pline de tablouri.
— Da, răspunse Alexander. Arta era singura pasiune a lui Orbeli.
Și s-a despărțit de ea ca s-o salveze.
— Toate bune și frumoase. Nu mi-ai dat chiar coordonatele
lagărului special numărul șapte de la Sachsenhausen, spuse Tatiana,
schițând un zâmbet vag. Dar Moon Lai reprezintă vocea lui Anthony
din pustiu. Moon Lai are aceeași semnificație ca și Orbeli.
Alexander fuma țigară după țigară în grădina pavată cu dale de
piatră.
— Și ce-ai de gând să faci cu acest cuvânt criptic? Singurul care ne
poate ajuta este Tom, soțul lui Vikki, căreia fiul nostru i-a trimis o
scrisoare pe care el nu poate sub nicio formă s-o vadă. Dacă îi
mărturisesc lui Richter tot ce știm, nu doar că n-o să ne mai ajute, ci
va face tot ce-i va sta în putință să-l găsească pe Anthony și să-l ucidă
cu mâna lui.
— Nu trebuie să-i spui tot ce știi, răspunse Tatiana. Ce-i cu
scepticismul și deznădejdea asta pe chipul tău? E vorba de fiul tău.
Sună-l pe Richter și toarnă-i un sac de minciuni cu indiferența și
bravura-ți caracteristice!
Alexander se opri pe loc, țintuind-o cu privirea.
Ea clătină din cap, se uită în altă parte și clătină din nou din cap.
 — Nu, în niciun caz! spuse apoi. Sub nicio formă! Nici să nu te
gândești!
Se apropiară unul de altul și se luară în brațe. Tatiana era atât de
mică în brațele lui imense, ce păreau s-o înghită cu totul.
— O, Tatia!
— Nu, Șura!
Era răcoare în grădină în seara aceea de octombrie din 1969.
Alexander făcu focul într-o vatră de piatră și, când se aprinse, se
dezbrăcară și o întinse pe o pătură groasă în fața flăcărilor calde.
Erau străjuiți de flori, de foc și de un zid scund de argilă. Era micul
lor Lazarevo vegheat de stelele galaxiei Perseu. Făcură dragoste,
contopindu-și buzele și trupurile pe acordurile unui tangou
răvășitor. Alexander se așeză apoi pe zidul scund, ținând-o pe
Tatiana în poală și continuară dansul, cu trupurile împreunate și
buzele topite printre săruturi pline de fervoare.
Alexander se îmbrăcă apoi cu pantalonii de militar, iar Tatiana își
puse cămașa lui de armată. Se așeză în fața focului, iar el se întinse
pe pătură cu capul în poala ei. Rămaseră un timp fără să se miște și
fără să vorbească în timp ce focul ardea vesel în vatra din grădină.
— Iubito, de ce-ți lași lacrimile să-ți brăzdeze obrajii?
— O, Doamne! murmură ea, mângâindu-i fruntea, ochii și obrazul
țepos. Pentru că îmi dau prea bine seama ce-ți trece prin minte. Și
refuz să mă gândesc la asta. Vrei să te duci după el în Vietnam. Te
rog, nu! Mi-e cu neputință să îndur tot calvarul ăsta fără tine. Nu
pot, Șura! îngăimă cu glasul înecat în lacrimi. Ce n-aș da să fi murit
în pădurea de lângă lacul Ilmen! Ce bine era să fi pierit acolo!
Nimeni nu credea că am reușit să supraviețuiesc. Dacă aș fi murit,
nu s-ar fi întâmplat nimic din toate astea.
— Tania! spuse Alexander gâtuit de tristețe. Ne spui povestea pe
care ai trăit-o acolo de treizeci de ani – ca să ne dăruiești putere,
speranță și credință. Cele mai importante lecții de viață pe care i le-ai
oferit lui Anthony se află în povestea asta. Și acum îmi spui că ar fi
fost mai bine dacă ai fi murit acolo?
— Crezi că Ant își amintește povestea pe care am trăit-o în
pădurea de lângă lacul Ilmen?
— Cum ar fi putut s-o uite? N-are cum s-o uite, îi răspunse
ștergându-i lacrimile de pe obraji. Ajută-mă! Dați băuturi tari celui ce
piere!{81} murmură el. Povestește-mi-o din nou!
Tatiana se aplecă deasupra lui și îl sărută cu patimă, contopindu-
și buzele cu ale sale, ținându-i capul între sâni.
— Cântarea cântărilor; ce este a noastră, șopti ea. Să mă sărute cu
sărutările gurii lui, căci toate dezmierdările sale sunt mai bune decât
vinul…{82}
Se ridică în capul oaselor. Alexander își aprinse o țigară, fără să-și
ia ochii de pe chipul ei, privindu-i buzele fremătătoare și ochii
strălucitori, în timp ce ea începu să-i depene în șoaptă povestea
despre corbi și despre frați.
 15
REGINA LACULUI ILMEN
Corbi și frați

Tatiana vâslea pe lac. Nu vorbea prea mult nici cu Saika, nici cu

Marina, preferând să le asculte pălăvrăgind vrute și nevrute.
Nori amenințători pluteau la orizont. Ploaia torențială de ieri nu
degajase cerul, iar vălătucii plumburii de deasupra lacului
prevesteau o vreme la fel de capricioasă. Era răcoare, poate cam
douăzeci și cinci de grade Celsius. Fetele purtau cămăși cu mânecă
lungă și pantaloni lungi, să se apere de urzici și de pișcăturile
țânțarilor. Saika avusese de gând să-și pună o rochie, dar Tatiana o
sfătuise să-și ia pantaloni, lucru pentru care Saika îi era
recunoscătoare. Se împotrivise, de asemenea, ideii de a-și da cu spirt
pe tot corpul, încă plin de rănile lăsate de lipitori cu o zi în urmă, dar
Tatiana o convinsese că ciupiturile de insecte vor fi mai greu de
îndurat decât mirosul de spirt și aproape la fel de periculoase ca cele
de lipitori. Saika o ascultase și îi era din nou recunoscătoare. În
barcă, la picioarele Tatianei, se aflau două coșuri de răchită, unul
pentru afine, celălalt pentru ciuperci. Luase cu ea și un mic cuțit de
bucătărie – să nu sperie ciupercile cu un tăiș prea mare.
Bunicul Tatianei – un adept al sintagmei „pentru orice
eventualitate” – o sfătuia să nu plece niciodată în pădure fără ceas și
busolă. Cea din urmă îi atârna la gât, dar avea mari îndoieli în
privința preciziei acesteia și nu fără temei: mică „cercetătoare” a la
Jules Verne, ea făcuse diverse experimente cu busola și descoperise
că mai dădea și rateuri. Ceasul, împrumutat de la Dașa, rămânea în
urmă cu două minute la fiecare oră. Tatiana nu avea ceas, fiindcă nu
ținea seama de trecerea timpului.
 Udă de nădușeală, Tatiana vâslea cufundată în gânduri,
observând mult prea târziu norul negru; când își înălță privirea,
ridică din instinct și vâsla deasupra capului. Norul era de fapt un
cârd de sute de ciori care zburau mult prea aproape de capetele
fetelor. Păsările țipară, bătând din aripi, apoi se îndepărtară, în timp
ce Tatiana le privea uluită. Din cauza efortului, respira sacadat.
— Hmm! murmură ea, gâfâind. Ce ziceți de asta?
— Crezi că prezența păsărilor prevestește ceva, Taneșka? întrebă
Saika, cu un zâmbet larg pe buze.
— Tania are dreptate, interveni Marina. N-am văzut niciodată atât
de multe. Și atât de aproape.
— Fiți serioase, prostuțelor! râse Saika. Sunt doar niște păsări.
Dacă ar fi porumbei sau pescăruși, n-ați rămâne încremenite în
mijlocului lacului, nu-i așa?
— Dar nu sunt porumbei, se uită Marina pieziș la Saika.
— Și vezi pescăruși pe un lac atât de departe de mare la fel cum
vezi urși polari în Africa, zise și Tatiana pe când lăsa vâslele în apă.
— Tania, nu te simți obosită să mai vâslești până la mal? o întrebă
Saika. Nu vrei să mă lași pe mine? Aș fi încântată să te ajut.
— Ce ți-am spus eu, Saika? Tania nu lasă pe nimeni să se atingă
de vâsle, hohoti Marina când o văzu pe Tatiana negând din cap. Ar
echivala cu o înfrângere, nu-i așa, Tania?
— Fără doar și poate. Bine că nu e și Pașa cu noi! adăugă ea
privind cerul, înnegurat puțin mai devreme de cârdul de ciori.
Începu din nou să vâslească, iar Saika reluă firul discuției cu
Marina. Vorbeau despre un loc unde stătuse cândva Saika.
— Crezi că am vrut să plec din Oral? spuse ea. Nici vorbă! Ne era
bine în Kazahstan. Dar am fost nevoiți să plecăm, scuipă ea direct în
barcă, trecând deodată de la o atitudine afabilă la una mânioasă.
Ticăloșii ăia au încercat într-o noapte să-l omoare pe tata.
 Tatiana ciuli urechile să audă povestea.
— Cine? De ce au făcut una ca asta? întrebă Marina.
— Nu știu. Eram mult prea mică. Aveam cam zece ani. Fratele
meu mi-a spus că tata își făcea prea bine datoria. Își îndeplinea cu
sârguință misiunea pentru care era plătit, iar putorile, trândavii și
porcii pe care îi supraveghea nu erau deloc încântați. L-au târât,
așadar, din pat în toiul nopții și l-au lovit cu scânduri de lemn, cu
lopeți și cărbuni până l-au lăsat lat la pământ.
— Îngrozitor! Și ce s-a întâmplat mai departe?
— Cum adică ce s-a întâmplat mai departe? N-au reușit să-l
omoare, răspunse Saika, tot mai agitată. N-au reușit să-l omoare, dar
i-au spart capul, i-au rupt trei dinți, i-au fracturat coastele și i-au
zdrobit genunchii. I-au rupt până și sternul. Îți vine să crezi? Trebuie
să lovești pe cineva cu putere ca să-i fracturezi sternul. Cred că e cel
mai rezistent os din corpul uman, nu-i așa, Taneșka?
— Nu știu. E unul dintre ele.
— Și ce i-a făcut să se oprească? Au crezut că l-au omorât? întrebă
Marina.
— Nu! Tata nu zăcea la pământ, încă nu era mort. Era puternic ca
un taur și s-a luptat ca un taur, rosti Saika cu glasul gâtuit sub
imperiul amintirilor. Apoi fratele meu s-a năpustit afară, înarmat cu
o țeavă de plumb, și l-a ajutat să le țină piept.
Tatiana încetă să mai vâslească. Nu reușea să se concentreze și
asupra vâslitului și asupra poveștii Saikăi.
— Eu și Ștefan îi strigam să se ferească, dar nu voia să ne asculte.
Mânuia țeava de ziceai că vrea să-i omoare pe toți.
— Cine o mânuia? întrebă Tatiana nedumerită.
— Ți-am spus doar! Fratele meu! exclamă Saika. Sabir! continuă, cu
ochii sticloși de parcă ar fi fost în transă. Ieși din încăierare, Sabir!
Salvează-te, Sabir! îi strigam noi. Tata se descurcă și singur.
 — Cine striga? întrebă Tatiana, la fel de nedumerită.
— Eu și Ștefan! De ce nu ești atentă?
Apoi se opri. Și clipi. Țintuind-o cu privirea pe Tatiana.
Niciuna nu mai spuse nimic. Se așternu o tăcere adâncă.
— Așa, și? făcu Saika, în cele din urmă. Am mai avut un frate. A
murit între timp.
Tatiana începu din nou să vâslească, în timp ce Marina, fără să-i
surprindă privirea verișoarei sale, continuă șovăitoare discuția cu
Saika.
Istovită, Tatiana trase adânc aer în piept apoi se întoarse să vadă
cât mai avea de vâslit până la mal. Își simțea brațele amorțite și lipsa
vântului nu o ajuta deloc să înainteze. Se lupta singură, înarmată
doar cu vâslele mici de lemn. Cum de nu ne-ai spus până acum că ai mai
avut un frate, Saika?
De ce până și simplul gând i se părea atât de înspăimântător?
Ajunseră pe malul estic al lacului Ilmen la ora unsprezece
dimineața. Fetele îi promiseseră mătușii Rita că vor aduna ciuperci și
afine până, cel târziu, la ora patru și apoi vor face cale-ntoarsă, să
ajungă acasă până la șase. Aveau să petreacă astfel cinci ore în
pădure. Marina îi ceru ceasul Tatianei, să vadă dacă putea să
coordoneze ora cu poziția soarelui. Tatiana încercă s-o învețe cum
trebuie să procedeze, dar Marina deprindea greu. Saika adusese cu
ea un termos cu apă, niște pâine și câteva ouă. Când coborâră din
barcă, le întrebă dacă le era foame. Dornice să se apuce cât mai
repede de cules, fetele înfulecară iute merindele, apoi traseră barca
pe malul nisipos, unde Tatiana o legă cu o frânghie de trunchiul unui
copac prăbușit la pământ. Purta peste pantofi galoșii înalți al
unchiului Boris. După ce priponi barca, își scoase galoșii și îi lăsă în
ea. Privi cu atenție cerul și se întrebă dacă avea de gând să plouă.
— Și ce dacă plouă? întrebă Saika.
 — Nu vreau ca barca să se umple cu apă, îi răspunse încruntată,
căci nu-și amintea să-și fi îmbrăcat gândul în cuvinte. Îmi va fi greu
să vâslesc tot drumul înapoi. Dar cred că o putem goli cu găleata
asta.
— Bine gândit, Taneșka! spuse Saika. Îți folosești mereu capul.
Dar n-o să plouă. N-ar fi mai bine să luăm găleata cu noi în cazul în
care o să găsim mai multe ciuperci?
— Nu cred că ar trebui să adunăm mai mult decât putem căra,
răspunse Tatiana. Un coș cu ciuperci și unul cu afine vor fi suficiente.
— Da, ai dreptate, firește, răspunse voioasă Saika. Cum spui tu,
Tania. Tu ești ghidul. Pe unde o luăm?
Pădurea mlăștinoasă începea chiar de la lac. Malul nisipos –
presărat cu ace de brad, cu crengi, cu pietriș, cu pietre mai mari și cu
pești uscați – se împletea cu pădurea. Tatiana luă un pumn de pietriș
și îl băgă în buzunarul pantalonilor.
Era liniște în pădure – odihnitor și plăcut.
Saika îi ceru busola Tatianei. Ar fi vrut s-o întrebe la ce-i folosea,
dar asta ar fi implicat contactul vizual. După povestea depănată în
barcă, Tatiana făcea tot ce-i stătea în putință să evite contactul vizual
cu Saika. Se hotărî să-i dea busola fetei, străduindu-se să nu-i atingă
mâna.
— Îți mulțumesc, Taneșka, zâmbi Saika. Ți-o dau imediat înapoi.
Îmi plac busolele. Marina, Tania e mereu atât de organizată? A luat
cu ea toate instrumentele utile unei excursii în pădure.
— Da. Se pregătește pentru orice împrejurare neprevăzută.
Seamănă mult cu deda.
Tatianei îi plăcu răspunsul. Se străduia să semene cu deda.
— Mi-ar plăcea să fiu și eu ca ea, admise Saika. E bine să fii așa.
Mult mai bine decât să fii ca mine, nu-i așa, Marina? Eu nu știu
niciodată unde-mi pun lucrurile. Nu sunt pregătită pentru nimic.
Acționez mânată numai de impuls. Uite, Tania, am găsit o ciupercă și
n-am nici măcar cu ce s-o tai! Sunt complet toantă. Vă dați seama că
n-am mai făcut niciodată așa ceva? Hai, Tania, învăță-mă ce trebuie
să fac! De ce arunci pietricele pe jos?
— Ca să știm pe unde am venit.
— Dar avem busolă.
— E bine să lași mereu pietricele în urmă. Ele nu dau niciodată
rateuri.
— Da, e cât se poate adevărat, chicoti Saika. Probabil că ai făcut
asta de multe ori. Nu e bine să ai o călăuză atât de bună, Marina?
— Nu sunt călăuză, murmură Tatiana.
— Ba da, răspunse Marina. E descurcăreață, dar o bună parte din
tot ce știe ține de simțul practic.
— Și asta e adevărat, încuviință Saika încântată. Simțul practic e
cheia. Iar Tania pare înzestrată din plin. Îmi pare rău că sunt atât de
toantă și n-am luat nimic cu mine, dar ai putea să-mi împrumuți
cuțitul tău, Tania, ca să tai ciuperca asta?
— Firește, răspunse ea, privind-o uluită.
O umbră de regret i se cuibări în suflet, dar, clipind din ochi,
revăzu cicatricele de pe spatele fetei, îi auzi din nou minciunile, îi
simți duhoarea și își aminti de fratele pe care „uitase” să-l
pomenească până acum, iar umbra de regret dispăru de-ndată.
Cercetau împrejurimile, umpleau coșurile cu ciuperci și afine și
mergeau mai departe. Coșul cu ciuperci era aproape plin, dar,
cutreierând pădurea deasă, Tatiana realiză că nu era contribuția ei.
Adunase afine, dar nu găsise nici măcar o ciupercă. Și mai rău era
însă faptul că nici nu se întreba de ce nu găsise niciuna. Culesese
afine doar pentru că fructele nu-i solicitau puterea de concentrare, pe
când ciupercile i-ar fi captat întreaga atenție, iar mintea îi umbla
aiurea. Nici nu vedea ciupercile. Se gândea numai la Saika și la
poveștile ei cusute cu ață albă. Locuise într-un singur loc, sau în
multe altele? Era fiică de păstor, de țăran, de muncitor sau de
inginer? Sau era doar fiica unui „plivitor”? Saika îi spusese cândva
Tatianei că, în Kazahstan, în timp ce păstorea turmele de oi, călărise
de multe ori, dar când Marina îi vorbise de un cal care își mesteca
zăbala, Saika întrebase ce e zăbala. În ciuda faptului că locuise toată
viață la țară, ori de câte ori se duceau acasă la Berta, Saika nu știa
nici cum să tundă oile, nici cum să mulgă vaca. Se dădea drept o
biată țărancă, ce abia știa să citească, dar nu părea să-i scape nimic
din tot ce se întâmpla în lume. Dacă în trecut adoptase o atitudine
beligerantă, în dimineața asta era numai lapte și miere. Ce-ar fi
trebuit să creadă Tatiana?
De ce nu le pomenise niciodată că mai avusese un frate pe nume
Sabir? De ce nu aveau poze cu el acasă și nici nu vorbeau vreodată
despre el? Toată această vâltoare de gânduri și întrebări o împiedica
să se concentreze asupra ciupercilor.
Apleacă-te și caută ciuperci! își spuse Tatiana în gând. Încearcă să
eviți umbrele întunecate dimprejur!
Reuși în curând să și-o scoată pe Saika din minte și să nu-i mai
simtă prezența în apropiere. Cu gândurile îndreptate spre noua ei
misiune, nici nu le mai auzea vorbind pe Marina și pe Saika. E mult
mai bine așa, își spuse Tatiana aplecându-se să adune afine. Dar
unde erau ciupercile?

În pădurea deasă de conifere și foioase, Tatiana stătea ghemuită

lângă un pâlc de ciuperci pe care le credea comestibile. Avea însă
nevoie de lupă, căci diferența dintre ciupercile albe comestibile și
cele otrăvitoare stătea în peduncul. Ambele specii creșteau la poalele
stejarilor, ambele erau mici și ambele erau de un alb cenușiu – numai
că unele erau trufandale, celelalte reprezentau un pericol letal. Stătea
ghemuită lângă ele, încercând să-și dea seama dacă erau sau nu
comestibile căci, în acest caz, nu putea să învețe din greșeli – își
spuse vădit amuzată. Și, în timp ce le studia cu lupa, strigă cu glas
tare:
— Ce crezi, Marina? Sunt bune?
În pădure domnea liniștea. Abia atunci realiză că în jurul ei era
liniște de ceva timp. Se concentrase atâta asupra ciupercilor încât
trecuse cu vederea tăcerea dimprejur.
— Marina!
După ce-o strigă și a treia oară, își ridică privirea.
— Marina! o strigă din nou, ceva mai tare.
Nu-i răspunse nimeni.
Atunci se ridică în picioare. O dureau genunchii după ce stătuse
ghemuită atâta timp. Liniștea era de nepătruns. Strigă din nou, de
această dată cât o ținură plămânii.
Ecoul îi purtă glasul printre mesteceni și lăstăriș, lovindu-se poate
de vreo stâncă și întorcându-se la ea stins și vlăguit, ca o piatră care,
aruncată pe suprafața unei ape, sare de câteva ori înainte de-a pieri
în adâncuri.
Nu-i răspunse nimeni. Tăcerea deveni mult mai sinistră.
Căci nu le mai simțea prezența în apropiere. Nu mai simțea nici
țipenie de om prin preajmă. Dar cum era cu putință să nu mai fie în
apropiere? Se îndepărtase oare chiar atât de mult încât le lăsase în
urmă? Se răsuci de câteva ori pe călcâie. Pe unde venise?
Le auzise un timp glasurile în timp ce vorbeau, râdeau și
șopteau… tot mai încet… până ce pieriseră cu totul.
— Marina!
Unde erau pietricelele pe care le aruncase pe drum? De ce nu le
mai găsea? Oare cât timp trecuse de când ciupercile îi captaseră cu
totul atenția? Asta înseamnă să te concentrezi asupra unui lucru –
uiți de ce-i în jur. Nu știa de când nu le mai auzise vorbind și, vrând
să vadă cât e ceasul, își aminti cu o umbră de frustrare că i-l dăduse
Marinei pe când se aflau încă în barcă.
Își aminti și de busola pe care i-o dăduse, fără să crâcnească,
Saikăi.
Se trezi, așadar, fără ceas și fără busolă, în timp ce pietricelele
dispăruseră și ele. Își ridică privirea spre cer. Era învăluit de nori.
Soarele se făcuse și el nevăzut printre vălătucii înnegurați.
Neștiind ce să facă mai departe, se ghemui din nou lângă pâlcul
de ciuperci și le privi cu lupa, vrând să-și dea seama, odată pentru
totdeauna, dacă erau comestibile sau otrăvitoare.
Ajunse la concluzia că erau bune.
Dar, când dădu să le taie… își aminti că… Ai putea să-mi
împrumuți cuțitul tău, Tania, ca să tai ciuperca asta?
Îi împrumutase cuțitul Saikăi, fără să i-l mai ceară înapoi, iar Saika
nu i-l mai returnase.
— Marina! strigă din nou Tatiana, cu glas ceva mai slab de această
dată, smulgând ciupercile din rădăcină și aruncându-le în coșul cu
afine.
Trase îngrijorată aer în piept. Coșul cu ciuperci se afla la Saika.
Și acum? Ce-avea să facă mai departe?
Se hotărî să rămână pe loc până când fetele aveau să vină după ea.
Altfel, dacă avea să plece după ele, se vor rătăci unele de altele.
Rămase, așadar, în micul luminiș. Găsi alte câteva ciuperci.
Trecuseră… câteva minute? Era greu de spus. Numără până la
șaizeci, dar se opri, căci i se părea o misiune interminabilă.
— Marina! continuă Tatiana să strige. Marina!
 Sabir

Marina și Saika stăteau pe pământ, ascunse în desișul din spatele

unor stânci. Marina nu spuse nimic la început, încercând să-și tragă
sufletul. Fuga o lăsase fără suflare. Saika chicoti relaxată.
— N-ai vrea să fii în două locuri diferite în același timp?
— Ba da, mormăi Marina, dacă unul dintre ele ar fi uscat.
Pământul mustea de apă după ploile din ultimul timp. Dacă
mergeai, nu-ți dădeai seama de asta, dar dacă te așezai pe jos, te udai
imediat până la chiloți. Asta n-o făcea pe Marina să se simtă nici
relaxată, nici dornică de chicoteală.
— Sunt udă leoarcă, Saika.
— Atunci stai pe vine! Dar rămâi ascunsă! Dacă stai pe vine, o să-
ți amorțească picioarele. Urăsc senzația asta.
— Iar eu urăsc să mă simt udă.
Marina se așeză pe vine.
— Eu mă simt bine. Mi-am căptușit pantalonii cu plastic. Pentru
orice eventualitate.
— Ți-ai căptușit pantalonii cu plastic? întrebă Marina cu o
căutătură bănuitoare și cu un gust amar în gură.
— Nu spune Taneșka să ne pregătim pentru orice întâmplare
neprevăzută?
Iritată, Marina făcu o grimasă. Dacă știai că s-ar putea să ne udăm,
de ce nu mi-ai spus să-mi căptușesc și eu pantalonii cu plastic? ar fi
vrut s-o întrebe, dar nu avea curajul s-o facă. Așa că tăcu,
întrebându-se când va veni Tatiana după ele. Fugiseră cât le ținuseră
picioarele. Habar nu avea cât de mult se îndepărtaseră de verișoara
ei, dar știa că, odată ce un anumit lucru îi capta atenția, Tatiana
pierdea noțiunea timpului.
— Și cât o să mai stăm aici?
 — Până o să vină după noi.
— Dar ar putea dura o veșnicie! răspunse Marina bosumflată. Hai,
spune, cât mai stăm aici? Sper că nu mai mult de cinci minute.
Saika nu-i răspunse.
Timpul se scurgea încet.
— Ai văzut cum mă judeca în barcă în timp ce îți povesteam ce-a
pățit tata? rupse tăcerea Saika în cele din urmă.
— Nu cred că te judeca, ridică Marina din umeri. Cred că te
asculta pur și simplu.
— Tania nu va înțelege niciodată lumea în care trăim, Marinka.
Are o minte mult prea obtuză și privește universul dintr-o
perspectivă la fel de îngustă.
Marina încuviință, oftând din greu. Dar unde rămăsese oare
verișoara ei, așa îngustă la minte cum era?
— Doar pentru simplul fapt că nu poate să facă un anumit lucru,
consideră că nimeni nu se cade să-l facă. Ei bine, nu-mi place să fiu
judecată. Urăsc pur și simplu ca oamenii să mă judece! strigă Saika.
Nu face multe dintre lucrurile pe care le practică o lume întreagă. Ce
dovedește asta?
Se ascundeau, deci ar fi trebuit să vorbească în șoaptă. Marina își
ținu răsuflarea.
— Eu nu te judec, Saika.
— Da, știu, îi răspunse ea indiferentă, pe un ton ceva mai liniștit.
Saikăi nu-i păsa nici cât negru sub unghie dacă Marina era sau nu
de acord cu ea. Ar fi putut la fel de bine s-o și înjure, nici că i-ar fi
păsat.
— Cred că Tania a fost uimită să afle că ai mai avut un frate, spuse
Marina cu prudență. Nu ne-ai vorbit niciodată despre el. De-aia nici
n-a mai zis nimic.
 — A murit. Noi nu vorbim despre morți. Au dispărut din viața
noastră, de parcă nici n-au existat vreodată. Ce rost are să mai
vorbim despre ei?
Saika se uita în zare, fără urmă de emoție.
Fratele ei murise – și o spunea cu atâta detașare.
— Da, știu, spuse Marina încet, întrebându-se dacă Tania ar fi
putut să vorbească cu atâta nepăsare despre fratele ei. Dar morții
lasă ceva în urma lor, nu-i așa? Cei care i-au iubit îi pomenesc cu
drag și deapănă amintiri despre ei. Le pun fotografiile pe pereți. Și
așa trăiesc mai departe.
— Poate în lumea voastră, flutură Saika indiferentă din mână.
Dar… Sabir i-a dezamăgit pe părinții mei. Și n-au de ce să țină
fotografii cu el pe pereți.
— Dar ce-a făcut?
— Chiar vrei să știi?
— Nu, răspunse deodată Marina.
— E-n regulă, Marina. Nu trebuie să existe secrete între noi.
Saika, făcu o pauză.
— Ce pot să-ți spun? continuă apoi. Nu m-am gândit la
consecințe. Eu și fratele meu am abordat anumite jocuri care au cam
scăpat de sub control.
Cu răsuflarea întretăiată, Marina voia să pună capăt discuției,
ascunzându-se printre stânci. Înfiorându-se din cap până în picioare
încercă să-și stăvilească imaginația. Oare Tatiana intuise ce se
întâmplase? Oare acesta era motivul pentru care… O, Doamne
Dumnezeule!
— Te rog, nu vreau să mai știu absolut nimic. Hai să mergem!
— Stai jos! O mai așteptăm puțin. Unde am rămas? A, da! Tania,
care crede că le știe pe toate, consideră că tata mi-a aplicat o
pedeapsă mult prea aspră. Tu ce zici? A fost sau nu mult prea aspră?
 — Nu știu, răspunse Marina cu glas stins. Cum a aflat?
— Ștefan a fost cel care a aflat. Ne-a prins într-o bună zi și ne-a
sfătuit să fugim. A spus că tata o să ne omoare pe amândoi dacă o să
afle. Așa că am fugit.
— Încetează, Saika! spuse Marina evitându-i privirea. Nu vreau să
mai aflu nimic. Absolut nimic, adăugă, ridicându-se în picioare.
— Stai jos, Marina!
Fata se așeză pe vine, încruntată și tulburată.
— Probabil că, după ce-am fugit, tata l-a obligat pe Ștefan să-i
spună încotro am plecat. Și a pornit pe urmele noastre. După ce ne-a
prins în apropiere de granița cu Iranul, în casa unui localnic care ne
adăpostise, ne-a dus pe mine și pe Sabir în munți.
— Saika, te rog!… murmură Marina, clătinându-se pe vine.
— Ne-a dus în munți, continuă Saika cu o privire de gheață, și-a
scos pușca și, lipindu-ne cu spatele de stânci, ne-a întrebat a cui a
fost ideea. Niciunul dintre noi nu știa la ce se referă. La fuga noastră?
Sau la…? I-am răspuns că a fost ideea lui Sabir. Cum era preferatul
tatei, nu m-am gândit că i-ar putea face vreun rău. Am crezut că o
să-l bată, dar Sabir era obișnuit cu bătăile. Am făcut, așadar, un pas
înainte și i-am spus că a fost ideea lui Sabir. Fratele meu m-a țintuit
cu privirea, murmurând: O, Saika! Iar tata a ridicat pușca și a apăsat
pe trăgaci.
Marina rămase aproape fără suflare.
— După ce l-a împușcat, continuă Saika cu glasul lipsit de orice
expresie, și-a scos biciul și m-a bătut până m-a lăsat lată la pământ,
apoi m-a aruncat pe spatele măgarului și m-a adus acasă. Am plecat
la Saki două luni mai târziu, după ce mi s-au vindecat rănile de pe
spate.
Saika tăcu. Nici Marina nu-și mai găsea graiul.
 — Deci, ce părere ai? A fost sau nu o pedeapsă mult prea aspră?
Pe măsura fărădelegii comise? Există dreptate în aplicarea pedepsei?
întrebă, cu un rânjet pe buze.
— Nu înțeleg ce vrei să-mi spui, Saika, șopti Marina plângând. De
ce-mi spui toate astea? Nu e de mirare că Tania…
— Tania e o vrăjitoare. Sinceră să fiu, adăugă ridicând din umeri,
cred că tata a fost mult prea aspru. N-am înțeles niciodată cu ce-am
greșit. Nici acum nu înțeleg. Știi ce mi-a spus înainte să mă
biciuiască? De vreme ce nu regreți nimic din ce-ai făcut, te fac eu să
regreți.
O! murmură Marina aproape imperceptibil. Ce-ar zice Tatiana de
toate astea? De faptul că, în ciuda singurului univers al familiei
Kantorov, tatăl credea în continuare că anumite lucruri trebuie
pedepsite. Saika nu părea însă să priceapă și nici să-i pese de un
lucru crucial: nu există iertare pentru cei ce nu cunosc căința.
— Cât e ceasul? întrebă Marina, ascunzându-și chipul în mâini.
— Două și un sfert.
— Nu se poate! exclamă Marina. Două și un sfert! Dă-mi ceasul!
Saika i-l întinse. Ceasul arăta două și un sfert.
— Trebuie să ne întoarcem, Saika, spuse Marina, clătinând uluită
din cap. Ar fi trebuit să ne găsească până acum. S-a întâmplat ceva,
fără doar și poate.
— Nu ne întoarcem. Dacă o facem, pierdem jocul.
— Parcă ziceai că e o glumă. Ce ți se pare nostim în toată povestea
asta?
— Ai răbdare! O să ne găsească. Doar tu mi-ai spus că are nas de
copoi.
— N-am spus de copoi. Am spus câine de vânătoare. Dar până și
câinele trebuie să știe mai întâi ce caută, răspunse Marina, tăcând. De
ce n-o auzim strigându-ne? întrebă apoi.
 — De unde să știu?
— Pietricelele sunt ușor de găsit?
— Eu așa sper, răspunse Saika pe un ton neutru.
Trecu încă o jumătate de oră.
Cerul devenea tot mai înnorat, căpătând o nuanță cenușie. Nu
doar cenușie, se gândi Marina, ci și înnegurată.
Nopțile albe nu aveau loc în regiunea lacului Ilmen – se afla mult
prea la sud de cercul polar. Se lăsa întunericul.
Dar nu fusese vorba că aveau să se ascundă doar câteva minute?
Aveau să-i joace o festă Tatianei, pentru că și ea le juca feste tuturor.
„O să ne distrăm de minune”, spusese Saika. Și Marina își imaginase
că exact asta se va și întâmpla. În timp ce Tatiana avea să le caute,
fetele îi vor sări pe neașteptate în cale ca s-o sperie. Totul părea atât
de nostim!
Doar că cele câteva minute se prefăcură în două ore! Iar festa nu i
se mai părea deloc nostimă – și nici destinată Tatianei. Ce o făcuse
oare să accepte un joc atât de stupid? Marina avea hainele ude, iar
Tatiana nu mai venea. Ieși din ascunzătoare și începu să-și curețe
pantalonii de noroi.
— Ce faci? o întrebă Saika.
— E evident că nu mai vine. Mă duc s-o caut.
— Nu te duci nicăieri, îi spuse Saika pe același ton calm. Stai jos!
— Las-o baltă, Saika! Jocul nu mai e deloc amuzant.
— O să fie când o să vină.
— N-o să vină! Poate că a rătăcit drumul sau poate că n-am auzit-
o strigându-ne, dar e clar ca lumina zilei că, după două ore, nu mai
vine.
— O să apară în orice clipă.
— Atunci, rămâi tu aici și așteapt-o!
 — Ți-am spus să stai jos, Marina! repetă fata și se ridică în
picioare.
Marina o privea uluită. Saika stătea țeapănă în picioare și o
sfredelea cu ochi ca de gheață, fără licărul vesel de mai devreme.
Poate că era prea întuneric în pădure să mai vadă vreun licăr. Nici
expresia de pe chipul ei nu era mai caldă.
— Dar ce-i cu tine? o întrebă Marina. De ce ești supărată?
— Nu sunt supărată. Cum ai ajuns la concluzia asta? Nici n-am
ridicat vocea la tine. Vreau doar să stai jos, asta-i tot.
— Dar nu mai vine!
— Marina!
— Saika! o înfruntă ea, curajoasă.
Fata făcu un pas înainte și, punându-i mâinile pe umeri, o obligă
să se ghemuiască la pământ. Marina își ridică ochii spre Saika, ce o
privea amenințătoare de sus.
Și teama i se cuibări în suflet.
— Ce-i cu tine? o întrebă cu glas stins. Ce te-a apucat?
— Nu-mi place să mi te împotrivești. E doar un joc. Ai intrat în
horă, trebuie să joci. Nu mă încântă să văd că prietenii își încalcă
cuvântul dat.
— Cuvântul dat? repetă rar Marina ridicându-se. Dar cum rămâne
cu propriul cuvânt pe care ți-l încalci fără încetare? Tot ce scoți pe
gură sunt numai minciuni sfruntate. Înainte nu mi-a păsat, pentru că
am crezut că suntem prietene, dar nu te preface că dai vreun ban pe
propriul cuvânt dat!
— N-ai decât să latri cât vrei! Oricum nu pleci nicăieri.
— Ba da. Și ce-ai de gând să faci în privința asta? Să mă silești să
stau jos?
De această dată, Saika nu se mai mulțumi doar s-o oblige să stea
ghemuită pe vine. Ci o împinse cu atâta putere, că Marina se
împiedică și căzu la pământ, lovindu-se de o creangă și scoțând un
strigăt de durere. Încercă să se ridice în picioare, dar Saika n-o lăsă,
obligând-o să rămână la pământ.
— Loialitatea prietenilor e extrem de importantă pentru mine, îi
spuse apoi stând aplecată deasupra ei. Iar tu va trebui să-mi fii loială.
— Carevasăzică loialitatea e importantă pentru tine, ripostă
Marina reușind să se elibereze din mâinile Saikăi. Poate n-ar fi rău să
i-o spui și fratelui tău pe care l-ai trădat cât ai zice pește ca să-ți
salvezi pielea!
Saika o atacă pe Marina, dar fata reuși să se ferească. Saika o lovi
apoi cu pumnul în tâmplă; clătinându-se, Marina îi arse un pumn în
stomac. Se prăbușiră amândouă la pământ, tăvălindu-se prin frunze
și noroi. Se zgâriară pe față și se traseră de păr, țipând de durere.
Marina reuși, în cele din urmă, să se elibereze din încleștare,
plângând și gâfâind.
— Îmi merit soarta, murmură scrâșnind din dinți.
Oare ce-i spusese Blanca? Te va prinde în ghearele sale, căci ești o
pradă ușor de ispitit. Știa acum că vorbele bătrânei nu-i erau destinate
Tatianei. În minte îi răsuna glasul blând, dar hotărât al verișoarei ei:
Marinka, n-ai putut să i te împotrivești, măcar cu un tânguit jalnic, înainte
să predai armele? Chiar trebuia să-i devii un complice atât de loial?
— O merit cu vârf și îndesat.
Dar până să apuce Marina să fugă, Saika scoase din gheată cuțitul
Tatianei.
— O să faci ce-ți spun fără să crâcnești.
Marina privea uluită cuțitul. Nu-i venea să creadă că de la
prietenie la ură nu era decât un pas – un pas pe care prietena și
confidenta ei îl făcuse într-o fracțiune de secundă. Clipi cu aceeași
consternare, dar lama cuțitului continua să danseze, amenințătoare,
înaintea ochilor ei. Marina nu reușea să înțeleagă privirea încărcată
de răutate a Saikăi – părea că în sufletul fetei sălășluia un demon.
 — Saika, nu vreau să mă mai joc, murmură cu glas stins.
— Marina, crezi că tu hotărăști când punem capăt jocului? Crezi
că șoricelul îi poate spune pisicii: Gata, ne oprim aici?
— Dar eu nu joc rolul șoricelului…
— Serios?
— Da, răspunse Marina, încruntată și nedumerită. Am crezut că
rolul ăsta e al Taniei.
— Nu știi nimic, spuse Saika, clătinând din cap. Tania doar se
preface că joacă rolul șoricelului. În realitate, însă… Dar las-o baltă!
N-am de gând să-ți explic lucrurile astea. N-ai cum să le înțelegi.
— Dar nu mai vine, spuse Marina, tremurând ca varga.
— Serios? zâmbi Saika. Poate că ai dreptate. Și se face târziu. E
deja trei și i-am promis mamei tale că, pe la patru, pornim spre casă.
Mai avem încă niște kilometri buni de făcut până spre mal. O să ne
ghidăm după busolă. E înnorat și o să ne ia ceva de mers. Așa că ai
dreptate. Trebuie să pornim la drum.
— Încotro? șopti Marina.
— Spre malul unde am lăsat barca. Unde ai crezut?
— Fără Tania?
— N-o văd pe Tania prin jur. Tu o vezi cumva?
Se lăsa amurgul și Saika avea chipul învăluit în întuneric. Marina
abia de-i mai vedea ochii strălucitori.
— Vrei să ne întoarcem acasă fără Tania? îngăimă ea, încercând să
nu cadă pradă isteriei.
— Dacă ne apucăm s-o strigăm, o să iasă învingătoare. De unde
știi că, orbită cum e de mândrie, nici nu și-a bătut capul să ne caute?
— Ce tot vorbești? Care mândrie?
Și, înainte ca Saika să apuce să mai facă un pas, Marina strigă din
rărunchi:
— TANIA!!!
 Saika îi acoperi gura cu mâna.
Marina o mușcă de mână.
— Ticăloasă ce ești! De ce faci asta?
Marina se retrase iute, continuând s-o strige pe Tania. Saika o
plesni peste față.
— Dacă o mai strigi o dată, îți tai limba cu cuțitul Taniei, ai
înțeles? Hai să mergem acum! Dacă nu vii, plec fără tine.
Pădurile o înspăimântau pe Marina, lucru pe care Saika nu-l știa
și nici Marina nu avea de gând să i-l împărtășească. Simplul gând de
a rămâne singură noaptea în pădure îi îngheța sângele în vine. Îi era
teamă de Saika, dar nu într-atât încât să rămână singură cu
fantasmele pădurii. Saika avea busola, cuțitul, ceasul și chibriturile.
Trebuia s-o urmeze.
Mușcându-și buzele ca să n-o mai strige pe Tatiana, Marina porni,
cu ochii în lacrimi, după Saika, croindu-și amândouă drum prin
pădure.
Nimic nu tulbura tăcerea înconjurătoare, cu excepția greierilor
care mai scoteau câte un țârâit pe ici, pe colo.
Saika scoase din buzunar un pumn de pietricele și le aruncă în
drum.
— Îmi ușurez buzunarele, spuse ea, cu un zâmbet pe buze, dând
din umeri. M-am gândit că i-ar fi fost mult prea ușor să ne găsească
cu ajutorul pietricelelor.
 Lacul Ilmen, al doilea lac ca mărime din Europa

La început, Tatiana își făcu griji pentru ele. Le așteptă și le strigă

cu disperare, fără să se urnească din luminișul unde o lăsaseră. În
curând, începu să se lase întunericul. Nici nu era prea greu, de
vreme ce o perdea groasă de nori acoperea cerul. Scrută
împrejurimile de nenumărate ori, dar desișurile arătau toate la fel,
iar pietricelele pe care le lăsase în urmă dispăruseră. Nu știa pe unde
veniseră.
Realizând mult prea târziu că fetele îi jucaseră o farsă, Tatiana
plecă, în cele din urmă, din luminiș. Porni pe un drum, strigându-le
cu aceeași stăruință, apoi o luă într-altă parte. Nu le auzea glasurile,
nu auzea nici măcar vreun ecou sau foșnetul crengilor. Cât de
departe erau oare? Își continuă drumul, strigându-le fără încetare. Se
lăsă apoi cuprinsă de griji. Dacă se rătăciseră? Pietricelele
dispăruseră și din calea lor. Dacă, văzând că farsa nu le reușise,
încercaseră oare să se întoarcă la ea, dar nu mai găsiseră drumul?
Marina se temea și de umbra ei; dacă se rătăcise, spaimele ei vor
căpăta proporții pantagruelice, cu atât mai mult cu cât se lăsa
întunericul. Dar oare cât de mult se îndepărtaseră? Le strigă atât de
tare și de des, că își pierdu glasul și se văzu nevoită să se oprească.
Se făcea tot mai întuneric.
Respira tot mai repede. Trebuia să se așeze undeva.
Se lăsa noaptea.
Se așeză jos, cu genunchii la gură, temându-se să se miște, să
deschidă ochii ori să-și descleșteze pumnii. Auzea zgomote, dar nu
vedea nici cerul, nici stelele, nu vedea absolut nimic. Își imagina tot
felul de viețuitoare nocturne care, transmițându-și diverse semnale,
își spuneau că o creatură dintr-o altă specie se afla printre ele.
Încercă să-și canalizeze gândurile cât mai departe de pădure.
 Când vor observa mătușa Rita și unchiul Boris că fetele nu se
întorseseră acasă? Asta în ipoteza că nu se certau; cât va mai trece
oare până vor începe să-și facă griji?
Și ce-ar mai putea face chiar dacă erau îngrijorați? Se făcuse deja
târziu și se lăsase întunericul. Vor începe căutările abia mâine de
dimineață.
Dar cum vor trece de noaptea asta?
De ce nu mi se face somn? Ce-mi tulbură gândurile acum, în
întuneric? Nu, vinovați nu sunt nici bursucii, nici șerpii. Și atunci ce
nu-mi dă pace? Ceva mult mai întunecat îmi mistuie sufletul. Uite
cum îmi tremură picioarele! Nu te mai mișca, Tatiana! Asta atrage
animalele de pradă – tresăririle și fiorii vieții. Te vor mânca în somn.
Ca și păianjenii veninoși, mai întâi te vor mușca – fără să-ți dai
seama – amorțindu-ți simțurile și apoi te vor devora până nu va mai
rămâne nimic din tine.
Dar nici acest tablou sumbru nu-i provoca bolovanul pe care
Tatiana îl simțea în stomac în timp ce stătea nemișcată printre frunze,
cu chipul ascuns la rădăcina unui copac și cu brațele deasupra
capului, înspăimântată la gândul că ceva ar putea să cadă din
crengile de deasupra. Ar fi trebuit să-și încropească un adăpost, dar
întunericul se lăsase mult prea repede. Pe de altă parte, convinsă că
avea să găsească lacul, nu se mai gândise să-și facă un adăpost în
pădure. Străbătuse împrejurimile fără încetare apoi, istovită și
aproape fără suflare, se trezise complet nepregătită pentru
întunericul dens al nopții.
Ca să nu-și mai audă propriile temeri și gânduri, Tatiana începu
să plângă. Ce o chinuia oare atât de tare?
Grija pentru Marina? Nu… nu chiar. Dar era pe aproape. Ceva
legat de verișoara ei. Ceva legat de Saika…
 Saika! Cea care stârnise valuri în relația dintre Dașa și prietenul
dentist, cea care se ciocnise intenționat de bicicleta Tatianei ca s-o
facă să cadă sub roțile camionului din spate, cea care îl pârâse pe
bunicul ei sovietului din Luga că nu avea de gând să returneze sacul
de zahăr găsit în apropierea casei, cea care se dedase la orgii
inimaginabile cu fratele ei, fiind aproape ucisă în bătaie de tatăl ei, în
timp ce fratele său își pierduse și el viața în împrejurări ciudate, cea
care nu se temea de ciori și de prevestiri întunecate, cea care îi
spunea Tatianei povești sumbre și o ademenise cu atingerile ei, cea
care refuzase s-o ajute pe Marina gata să se înece în râu, cea care o
întorsese pe Marina împotriva ei, cea care nu credea în existența
demonilor, susținând că totul în univers era frumos și bun, cea
care… putea oare să…
Dar dacă…?
Dacă nu era un simplu accident?
Gemând cu glas tare, Tatiana se întoarse pe partea cealaltă, de
parcă ar fi avut un coșmar. Dar nu visa. Totul era aievea.
Saika îi ceruse busola și cuțitul.
Dar Marina îi ceruse ceasul.
Asta era! Ăsta era gândul care o măcina! Oare Marina era părtașă
la toată această intrigă?
Se întorcea când pe o parte, când pe alta, dar nu reușea să scape
de pietroiul din stomac și nici de gheara pe care o simțea în inimă.
Gemând, cu sufletul frânt, închise ochii, încercând să invoce
imaginile feerice ale câmpiilor din Luga, dar toate îi erau înecate în
lacrimi și tristețe.
Ar fi putut Marina s-o trădeze?
Mâine, când va răsări soarele, avea să pornească spre lac. Cât de
greu îi va fi oare să găsească un lac lung de aproape patruzeci și cinci
de kilometri și lat de treizeci și cinci, al doilea ca mărime din Europa
după Ladoga? Un lac împrejmuit de mlaștini, care răspândea un
miros puternic de apă dulce.
Dar dacă fugiseră prin pădure, adunând pietricelele și se
întorseseră deja acasă cu barca? Oare Marina acceptase s-o lase pe
Tatiana în pădurea de lângă lacul Ilmen?
Gândul unei trădări atât de sumbre o făcu să se încolăcească
asemenea unui vierme.
 Corb la corb nu-și scoate ochii

— Și acum ce facem? întrebă Marina.

Fetele mergeau de ceva timp. Nimic nu părea să tulbure liniștea
pădurii.
— Unde e lacul, Saika?
— Mai taci din gură! Nu vezi că încerc să găsesc drumul?
— Doar n-ai adunat toate pietricelele, nu-i așa?
— M-ai înnebunit cu pietricelele alea! mai lasă-mă-n pace! Firește
că nu le-am adunat pe toate! Au dispărut pur și simplu.
Se opri, apoi continuă:
— Poate le-a luat Tania.
— De ce-ar fi făcut-o?
— Atunci, poate că le-au luat iepurii.
— Iepurii? repetă Marina, uluită.
— Nu știu, zic și eu. Hai să ne vedem de drum! Aș vrea să găsesc
un iepure. Mi-e o foame de lup. Și o sete cumplită.
Saika duse termosul la gură, dar era gol. Doar câteva picături i se
prelinseră pe buze.
Le era cu neputință să spună de cât timp mergeau sau cât drum
bătuseră. Saika tot studia busola, lucru pe care Marina l-ar fi găsit
amuzant în alte împrejurări. Pinii și molizii înalți obturau cerul, iar
desișul compact le îngreuna pasul. Dădeau peste stânci și copaci
doborâți la pământ, dar nici urmă de lac și nici de Tatiana.
— Nu înțeleg, murmură Saika. Busola îmi arată că ne îndreptăm
spre nord-vest. Sunt convinsă că am parcurs exact distanța pe care
am străbătut-o la venire. Și, cu toate astea, n-am găsit încă lacul. Nu
înțeleg ce se întâmplă.
— Te bazezi pe busola Taniei ca să ieșim din pădure? întrebă
Marina, râzând ușor. N-ar fi mai bine să cauți pietricelele lăsate pe
drum?
— Mai lasă-mă dracului cu nenorocitele alea de pietricele! strigă
Saika.
Marina continua să râdă. Mai avea puțin și cădea pradă isteriei.
— Suntem două neghioabe, spuse ea. Dă-mi busola aia!
I-o smulse din mână și o întoarse pe dos apoi, scoțându-i cadranul
de fier, îl aruncă la pământ. Acul busolei se întoarse brusc spre est,
apoi spre vest, oprindu-se, în final, undeva între nord-est și nord. Și
nici că se mai urni din loc.
— Ce e asta? întrebă Saika.
— Asta ar trebui să-ți confere o idee despre precizia
instrumentului tău de ghidare, răspunse Marina, aruncând-o cât
colo. Busola nu e bună de nimic. Doar ți-a povestit Pașa că vara
trecută Tania a încercat să facă praf de pușcă. Sau ai uitat?
— Și ce legătură are asta cu busola? Cum adică nu e bună de
nimic?
— Nu știu cum aș putea să-ți explic mai clar de-atât, răspunse
Marina, râzând. Și acum… continuă ea cu glas ceva mai calm deși
vocea îi cam tremura… distrați-vă pe cinste, fetelor! E aproape ora
opt. Descurcați-vă fără busolă, fără pietricele, fără mâncare, fără
lumină și fără chibrituri! Și fără Tania.
— A făcut-o dinadins, murmură Saika, cu glasul clocotind de
furie.
— Ce anume?
— Mi-a dat busola fără să-mi spună că nu merge.
— Nici n-ai întrebat-o. I-ai cerut-o pur și simplu. Și ți-a dat-o. De
unde să știe că aveai de gând s-o lași în pădure? Poate, dacă ar fi
știut, ar fi păstrat nenorocita aia de busolă. Ar fi găsit drumul de
întoarcere, indiferent de direcția pe care i-ar fi arătat-o acul ei.
 — Poate că l-a și găsit deja – fără busolă. Poate de-aia nici nu ne-a
mai căutat – s-a dus direct la barcă. Și a plecat spre casă. Te-a lăsat de
izbeliște, singură, în pădure.
— Ți-a desprins lipitorile de pe trup, clătină Marina din cap. Ți-a
îngrijit rănile când nimeni altcineva n-ar fi făcut-o. Nu s-ar întoarce
niciodată singură acasă, lăsându-mă în pădure.
— Poate că a vrut să-ți joace o festă.
— Nu, n-ar face niciodată așa ceva. Nu Tatiana, răspunse Marina,
oprindu-se. Nu-i stă în fire, murmură, după câteva clipe de tăcere.
— Mă bucur că ai băga și mâna în foc pentru ea, ripostă Saika. Eu
văd lucrurile cu totul altfel – n-a venit după noi și ne-a dat o busolă
stricată. Cred că se joacă de-a v-ați ascunselea cu șoricelul, Marina.
— Cine a venit cu ideea ascunzătorii? Tu sau ea? Hai să ne
ascundem, Marina! O să ne distrăm de minune!
— De ce-ai acceptat dacă nu ți s-a părut atât de amuzant?
— Fiindcă am crezut că o să ne ascundem doar câteva minute!
exclamă Marina. Pentru că am crezut că o să urmăm drumul presărat
cu pietricele! Pentru că am crezut că n-o să ne îndepărtăm prea mult.
Și o să ne găsească repede. De-aia am acceptat. Deoarece am crezut
că e doar un joc, continuă, cu răsuflarea întretăiată. Pentru că am
avut încredere în tine.
— Și de ce-ai făcut-o? Doar ți-a spus Tania de nenumărate ori că
nu sunt vrednică de încredere.
— O, Doamne! Ar fi trebuit s-o ascult.
— Da, așa ar fi trebuit. Dar eu nu regret nimic. N-aș ezita nicio
clipă să vă dau la o parte dacă mi-ați sta în cale. Vreau doar să găsesc
barca înainte să se lase întunericul. E tot ce mă interesează. Vii cu
mine sau rămâi să putrezești pe loc?
Marina rămase câteva clipe neclintită în fața Saikăi, răvășită,
flămândă, însetată și înspăimântată de venirea nopții.
 — Rămân să putrezesc aici, îi răspunse, în cele din urmă.
— N-ai decât, se întoarse Saika și porni la drum.
Tremurând ca varga, Marina se lipi de trunchiul unui stejar,
sperând să prindă puțin curaj.
Câteva minute mai târziu, Saika făcu cale-ntoarsă.
— Nu fi neghioabă! Hai cu mine! În pădure, e mai bine să
rămânem amândouă decât să fim singure.
— Dar nu sunt singură. Sunt cu Tania.
— Ești deșteaptă, n-am ce zice! Las-o baltă și hai cu mine!
— Nu.
— Am spus să vii cu mine!
— Și dacă nu vreau, ce-ai de gând să faci? Nu vin cu tine. Habar
n-ai unde mergi. Nu vreau să te urmez. Du-te unde vrei! Găsește
barca și întoarce-te singură acasă! Sunt curioasă cum o să le explici
părinților mei că ne-ai lăsat pe mine și pe Tania în pădure. Du-te și fă
pace cu universul tău, Saika!
Fata se îndepărtă ca o furtună. Rezemându-se de un copac,
Marina încercă să prindă putere, mângâindu-i coaja și strângându-i
frunzele în mână. Se lăsase întunericul. Nu era nici țipenie de om în
pădure.
Din spatele ei, răsună din nou o voce:
— Hai, vino! Nu fi neghioabă! Nu mai sta înțepenită acolo! Hai să
mergem!
— Saika, mergem de ore întregi fără să găsim lacul. Poate că a
dispărut de pe fața pământului, începu Marina să plângă. N-avem
nici chibrituri. Știi măcar să aprinzi focul, să ne încălzim?
— Fără chibrituri?
Tatiana ar fi știut să-l aprindă, își spuse Marina în gând. Cât își
dorea să se fi rătăcit alături de verișoara ei! Tăcerea nopții era adesea
spulberată de diverse zgomote – țipete de bufniță sau, și mai rău,
fâlfâit de aripi.
Lilieci.
— Poate găsim vreo peșteră pe undeva, murmură Marina,
înfiorându-se din cap până în picioare.
Dacă s-ar adăposti într-o peșteră, n-ar mai trebui să petreacă
noaptea sub cerul liber, pe pământul ud, presărat de frunze moarte.
Oare peșterile erau niște adăposturi sigure pentru oameni? N-avea
de unde să știe. Ar fi trebuit să citească mai mult. Tatiana ar fi știut.
— Ai avea curaj să intri într-o peșteră, Marina? Dacă trăiesc lilieci
acolo? întrebă Saika, zâmbind. Rozătoare zburătoare?
Mai bine cu șobolani zburători decât cu tine, gândi Marina, oftând
din rărunchi. Dacă n-ar fi atât de întuneric, și-ar acoperi ochii cu
mâinile. Rămase neclintită în loc, abia distingând conturul alb al
palmelor. Auzi din nou un fâlfâit de aripi, urmat de un țipăt. Se
desprinse de trunchiul copacului și, mânată de temerile-i viscerale,
porni spre Saika.
— Bine, spuse, cu glas stins. Mă dau bătută. Încotro? Ia-o înainte!
Găsiră în scurt timp o mică grotă săpată într-o stâncă de la poalele
pădurii. Dacă până atunci vorbise cu curaj despre peșteri, invitația
Saikăi de a intra în grotă o făcu pe Marina să se oprească, șovăitoare.
Era oare un adăpost sigur? Nu avea de unde să știe. Cine stătea în
peșteri? Robinson Crusoe. Cine altcineva?
— Mai bine rămân aici.
— Parcă voiai să găsim o grotă!
Ce putea să-i răspundă? Dacă urșii dorm în peșteri? Sau liliecii
stau atârnați de tavan cu capul în jos? Prezența liliecilor în același loc
cu Saika nu părea deloc o perspectivă prea atrăgătoare.
— Nu, îi răspunse.
 — Bine, n-ai decât să stai aici singură, se stropși Saika
strecurându-se prin desișul din fața grotei.
Marina ciuli urechile să surprindă până și cel mai mic zgomot.
Dar nu se auzea nimic. Nici fâlfâit de aripi, nici țipete. Glasul Saikăi
răzbătu apoi înăbușit.
— E cald aici. Și e liniște. E bine. Vino și tu! Nu e nimic aici.
Marina se așeză la poalele unui copac. Se lăsa noaptea. Pădurea
părea învăluită într-o pătură neagră. Nu mai vedea nimic de jur-
împrejur. Poate că soarele avea să răsară devreme într-o zi de iunie.
Poate că, peste câteva ore, când vor reuși să distingă împrejurimile,
vor găsi și lacul.
— Saika!
— Ce e?
— Unde ești?
— În grotă. Încerc să dorm.
— De ce nu vii aici?
— De ce să vin? E mai cald aici. E foarte bine.
Marina încercă să înghită noianul de temeri ce n-o lăsa nici să
respire, nici să închidă vreun ochi.
Nu știa cât timp trecuse. Era pe jumătate adormită când auzi
zgomotul unui corp care căzu cu toată greutatea în iarbă.
Deschizând ochii, zări siluetele pădurii zugrăvite în umbre
albăstrii. Se mijea de ziuă.
Saika zăcea alături. Lumina zilei nu-i aduse prea multă alinare
Marinei. Porniră la drum, dar nu găsiră niciun luminiș de unde să
privească cerul înnorat. Nu găsiră nici vreun pârâu, nici vreo
pajiște… doar o întindere nețărmurită de pădure, acoperită de
lăstăriș, de frunze și licheni.
— E ridicol, îngăimă ea copleșită de amărăciune. Stai să vezi ce-o
să pățești când o să le spun alor mei ce-ai făcut! Când vor afla și ai
tăi, îți vor da o bătaie soră cu moartea! Stai să vezi ce-o să pățești!
— Crezi că o să fie mai rău decât experiențele din trecut? întrebă
Saika, râzând. Crezi că pe tata o să-l intereseze toată povestea asta?
Saika avea dreptate și Marina o știa prea bine.
Ziua trecu învăluită în deznădejde. Marina ar fi putut să jure că
văzuse de trei ori la rând același copac doborât la pământ. Același
luminiș străjuit de mesteceni, de pini și plopi. Aceleași stânci,
aceleași pietricele și aceleași grămezi de compost, vitale pădurii.
Marina și Saika nu păreau să joace un rol vital în sălbăticie și, în timp
ce străbăteau împrejurimile ori se odihneau undeva, devenea tot mai
limpede pentru Marina că pădurea nu le voia în sânul ei și nici nu
avea nevoie de ele. Puțin probabil să le ofere vreo cale de scăpare.
Îi era frig. Se simțea murdară și vlăguită. Îi era foame. Și sete.
Afinele pe care le tot mânca pentru a-și potoli setea îi iritau
stomacul; încetă să le mai mănânce.
Saika o scotea din sărite. Nu mai voia să-i mai asculte palavrele.
Dar, odată ce fata își dezvăluise adevărata natură, părea să fi uitat tot
ce se întâmplase în ultimele douăzeci și patru de ore și continua să
vorbească vrute și nevrute. Era afabilă și veselă; nu-i păsa că se
rătăciseră și nici că nu mai găseau lacul. Saika vorbea fără încetare,
revărsând cascade de cuvinte, în timp ce singurul cuvânt ce-i venea
Marinei în minte era: Ajutor! Ajutor!
— Cred că ai mei au luat-o razna, admise ea la căpătui unei alte
zile istovitoare petrecute în pădure. Ca și ai Taniei.
Dând din umeri, Saika se aplecă să culeagă un pumn de afine.
— De câte ori vi s-a întâmplat să petreceți nopțile în pădure?
— Niciodată, răspunse Marina, aruncându-i o privire de gheață.
— Dacă nu sunt ocupați să se sfâșie unul pe altul, poate că ți-au
observat lipsa, ripostă cu glasul încărcat de scepticism.
— Dar pe tine nu te caută ai tăi?

Î
 Întrebarea o făcu pe Saika să înceteze un timp să mai mănânce
afine.
— Păi și de unde să știe că am dispărut? răspunse fără să mai
adauge altceva.
Petrecură încă o noapte în pădure. Ciupercile, culese cu atâta
migală, le aruncaseră de mult. Pădurea părea acum și mai
zgomotoasă, și mai întunecată, și mai ostilă.
 Tundra și taigaua siberiană

Dimineața era rece și întunecată. Se părea că nu era deloc ușor să

găsești cel mai mare lac din Europa, după Ladoga.
Soarele nu se ivea printre nori. Și, fără soare, Tatiana nu avea cum
să-și dea seama cât e ceasul, cum să stabilească direcția, cum să facă
focul să gătească ciupercile, cum să se încălzească ori să trimită
semnale de fum în aer. Soarele însemna totul. Totul. Fără soare, fără
busolă și fără vânt, cu cerul acoperit de nori și cu o atmosferă
aproape înghețată, Tatiana nu avea niciun ajutor.
Așteptă un timp ca soarele să se întrezărească printre nori, dar
hotărî, în cele din urmă, că nu putea rămâne într-un singur loc.
Renunțase s-o mai strige pe Marina; aproape că își pierduse vocea de
cât o strigase cu o zi în urmă. Pe drum căută un izvor dar nu găsi
niciunul. Mâncă în schimb afine, care îi mai potoliră setea, dorindu-
și să înfulece cu poftă un coltuc de pâine neagră, uns cu ulei de
floarea soarelui, și să bea un ceai fierbinte.
În timp ce continua să străbată pădurea avea sentimentul că,
oriunde s-ar fi aflat, nu era în locul potrivit. Atunci se întorcea și
pornea în altă direcție. Văzând că nu ajunge nicăieri, o lua de la
capăt.
De nenumărate ori.
Încerca să memoreze locurile pe unde trecuse dar, după ore
întregi de mers, când dimineața lăsă locul amiezii și amiaza
amurgului, Tatiana realiză că nu ajungea nicăieri.
Nimic nu părea să se schimbe în peisajul înconjurător – nici
copacii, nici terenul, nici mirosul. Coniferele, mestecenii, ulmii sau
zadele nu-i domoleau temerile și nu-i stăvileau gândul că rătăcirea ei
nu se datora unei pure întâmplări, ci era urmarea unei intrigi bine
ticluite.

Î
 În timp ce își croia drum prin pădure, rupea crengi și le lăsa în
urmă, așezându-le sub diverse forme ca să le sugereze celor care ar fi
căutat-o că trecuse pe acolo. Văzându-le astfel așezate, poate că
mătușa Rita și unchiul Boris își vor da seama că nu fuseseră lăsate la
voia întâmplării.
Încercă să-și amintească niște versuri, să-și mai aline gândurile.
Dar nu reuși să evoce nici măcar un stih. Încercă să se gândească la
aventurile eroilor din cărți, rătăciți prin diverse colțuri ale lumii. Dar
aceștia nu se rătăceau niciodată singuri. Eroinele se pierdeau mereu
alături de un prieten, un dușman – ce le devenea apoi prieten, sau un
membru al familiei lipsit de zel ori înzestrat cu prea mult zel.
Personajele înfruntau apoi împreună jungla din America de Sud sau
sfârșeau într-un sat de sclavi din Africa. Alături de cățelușul ei, Toto,
Dorothy ținu piept unei furtuni teribile trezindu-se, în cele din urmă,
nu în Kansas, ci în ținutul vrăjitorului din Oz. Poate că după ce va
înfrunta pădurea de pe malurile lacului Ilmen, Tatiana va ajunge și
ea… oare unde anume?
Încetini și se opri în cele din urmă, neputând să mai facă niciun
pas înainte, căci se temea că mergea din nou într-o direcție greșită.
Ce o învățase oare Blanca Davidovna? Că, indiferent cât de mult ai
mers, dacă ai luat-o pe o cale greșită, e bine să te întorci și s-o iei de
la capăt – de această dată, în direcția corectă.
Dar cum o ajuta acum sfatul bătrânei? Fiecare cale pe care mergea
părea să fie greșită. Fiecare direcție spre care se îndrepta părea s-o
îndepărteze și mai mult de lac. Mâncă niște afine, o strigă cu glas
răgușit pe Marina și încercă să-și aducă aminte pe ce suprafață se
întindeau pădurile din preajma lacului Ilmen. N-avea nici cea mai
vagă idee. Nu văzuse niciodată o hartă a locurilor. Habar nu avea ce
se afla dincolo de păduri în sud, în est sau în nord. Belarus, poate?
Dar fără soare, cum ar fi putut să-și dea seama unde era?
 Citise cândva că taigaua, pădurea de conifere aflată la est de
Munții Ural, se întindea pe sute de kilometri, iar de la capătul ei
începea tundra Platoului Siberian Central. Poate că taigaua lacului
Ilmen se sfârșea și ea tot acolo, în tundra siberiană.
Dar cine ar fi putut spune că se îndrepta spre est? Poate că se
îndrepta la fel de bine spre sud, către Moscova, sau spre nord, unde
se afla Marea Baltică. Cine știa? Deocamdată nu se îndrepta nicăieri,
căci se oprise. După un timp, stând pe trunchiul unui copac prăbușit
la pământ, i se făcu frig și, ridicându-se în picioare, oftă din rărunchi
și porni din nou la drum.
Uitând că trebuia să-și încropească un adăpost, străbătu în
continuare pădurea până se lăsă întunericul și se văzu nevoită să se
oprească.
Mai e oare cineva prin preajmă în timpul nopții? se întrebă
Tatiana, întinsă printre crengi și frunze. Sunt oare singură? Simt vreo
prezență? Unde sunt stelele? Unde e cerul? Unde e lacul cu imaginea
boltei înstelate, reflectate în apă? Unde e familia mea? Dar Marina?
Probabil că stă acasă, la căldură, în pat, și se distrează gândindu-se la
mine. Oare cum își imaginează că petrec a doua noapte în pădure?
Cât de departe voi putea să ajung mâine sub un cer acoperit de nori?
Dacă voi merge suficient de mult, voi ajunge oare în Estonia? În
Polonia sau în Prusia? Poate la Leningrad? Sau în ținutul vrăjitorului
din Oz? Pădurea ar putea oare să se sfârșească în Golful Finic? Și aș
putea să ajung și eu acolo dacă merg suficient de mult?
Unde mă poartă întinderile nețărmurite ale pădurii? Cum e cu
putință să fie atât de pustie ziua, pe când noaptea geme de
viețuitoare care se trezesc la viață în timp ce încerc în zadar să închid
ochii?
Auzea tot felul de zgomote stranii – țipete, urlete, scâncete,
gemete, vaiete. Auzea și zbateri de aripi – lilieci, fără îndoială.
Timpul, depărtarea – totul își pierdea aici semnificația. Ar fi putut să
străbată douăzeci de kilometri, putând la fel de bine și să se învârtă
în același loc. Dând ocol aceleiași stânci, aceleiași sălcii, aceluiași
luminiș.
Da, își spuse Tatiana, stând ghemuită pe pământ – totul pare fără
sens, dar nu și fără scop. Există mereu un scop – să mergi mai
departe, să învingi întunericul nopții, să ajungi la lac sau la o cabană,
să întâlnești pe cineva și să strigi după ajutor. Scopul e să rămâi în
viață. Căci, odată cu viața, pierzi și toate celelalte valori. Asta îi
spusese Blanca Davidovna. Sufletul sălășluiește într-un vas de lut.
Iar viața reprezintă principiul nostru primordial. De aceea, trebuie
să-ți continui drumul. Poate că te învârți în cerc, dar te îndrepți,
inevitabil, spre ceva.
De-ar găsi măcar un pârâu! Căci acesta i-ar purta, în cele din
urmă, pașii spre o apă mai mare, poate un râu sau poate chiar spre
lac. Dacă avea să ajungă la lac, își va găsi salvarea, dar nu reușea să
dea nici măcar de un pârâiaș. Două zile fără soare, două zile fără
apă, două zile de când mânca numai afine.
Tatiana încercă să vadă și partea plină a paharului. Măcar nu
ploua.
 Corb la corb începe ușor-ușor să-și scoată ochii

A doua zi de dimineață, începu să plouă.

La început, ploaia i se păru o binecuvântare Marinei. Își ridică
ochii spre cer și deschise gura, lacomă să înghită picăturile de ploaie.
Dar nu se sătura. Găsi o frunză mai mare și, ținând-o îndoită în
căușul palmei, strânse suficientă apă și o bău cu nesaț. Se simțea
mult mai bine. Repetă figura de câteva ori până își domoli setea, apoi
se uită la Saika. Fata stătea sub un copac, încercând să se
adăpostească de ploaie.
— De ce nu bei?
— Nu mi-e sete.
— Cum de nu ți-e sete? N-am mai băut apă de două zile!
— Și ce dacă? Nici cămilele nu beau în fiecare zi.
— E adevărat, răspunse iritată Marina. Dar nu ești cămilă.
— Nu simt nevoia să beau în fiecare zi, ca tine. Pe de altă parte,
afinele pe care le-am mâncat ieri conțin apă. Și, dacă mai stai mult în
ploaie, o să te uzi până la piele.
Porniră la drum dar, văzându-se udă leoarcă, fără speranța de a se
încălzi ori de a-și usca hainele, de a găsi ceva de mâncare sau o cale
de scăpare, Marina căzu pradă deznădejdii, oprindu-se pe loc și
așezându-se pe frunzele ude.
— Până aici mi-a fost! Nu mai pot. Du-te singură! Poate, dacă vei
găsi lacul și vei reuși să ajungi acasă, o să te întorci după mine.
Încearcă să ții minte locul, cum ți l-ai amintit pe cel al Tatianei!
— Hai, fii serioasă! răspunse Saika, trăgând de ea. E doar o ploaie.
Nu e sfârșitul lumii.
— Ba da, se văicări Marina. Chiar e sfârșitul lumii.
Ștergându-se necontenit la gură, Saika se așeză pe jos lângă
Marina.
 — De ce te ștergi așa la gură?
— Așa cum?
— Așa, îi arătă Marina. Tot timpul.
— Nu vreau să beau apă, asta-i tot.
— Ți-e teamă de apa de ploaie?
— Ce dracu tot spui acolo? Cui îi e frică, domnișorică? Spre
deosebire de tine, nu mi-a fost teamă să intru singură în grotă. Nu
mi-e frică de nimic. Doar că nu mi-e sete.
Marina nutrea sentimentul că, dacă Saika ar fi cunoscut drumul
spre lac, n-ar fi șovăit nicio clipă s-o lase singură în pădure. Dar nu
știa încotro s-o ia. O ura. Ar fi dat orice ca Saika s-o lase de izbeliște,
cum o lăsaseră și ele pe Tatiana, gândindu-se că lacul se afla doar la
câțiva kilometri depărtare.
Îmi merit soarta, își spuse în gând, închizând ochii și întorcându-
și capul.
— Asta e pedeapsa mea pentru că te-am urmat, murmură apoi.
— Și cine te pedepsește? întrebă Saika, râzând ușor.
— Mi-am trădat verișoara, carne din carnea mea, spuse Marina.
Am mințit-o și i-am întors spatele. Și ce dai, aia primești. Așa-mi
trebuie, continuă, printre lacrimi.
— Dar eu ce-am făcut ca să fiu pedepsită? Nu-i datorez nimic
Tatianei.
— Dar cine spune că ești pedepsită? De ce-ai fi? Doar trăiești în
lumea ta. O lume în care nu există fărădelegi și, ca urmare, nici
pedepse. O lume în care crezi că tatăl tău te-a pedepsit pe nedrept
pentru niște jocuri copilărești. Dacă n-ai remușcări pentru ce i-ai
făcut lui Sabir, de ce-ai avea pentru Tatiana? Dar știi ce cred?
continuă Marina, sărind în picioare, uluită de propriile-i gânduri ce-i
păreau atât de înspăimântătoare că nu le putea da glas stând jos.
Cred că ai făcut totul dinadins. Ai vrut s-o faci pe Tania să se
rătăcească. Ai adunat intenționat pietricelele și ai luat-o pe un alt
drum ca să nu ne mai întâlnim cu ea.
— Așa crezi? spuse indiferentă Saika.
— Da, așa cred acum. Dar faptul că te-ai rătăcit… n-a fost în
planurile tale, nu-i așa? răspunse Marina, râzând ușor. Faci foarte
multe planuri, Saika, pentru cineva care nu știe să-și controleze viața
sau, cum ar spune Tania, nu-și cunoaște nici părul din cap.
— Vorbești prostii. Nu vreau să controlez nimic. Și nici să schimb
ceva. Vreau doar să plec de aici.
— N-o să pleci de aici. Bagă-ți bine asta în cap! Chiar dacă ar veni
să ne caute, n-o să ne găsească nimeni, pentru că ne aflăm în adâncul
unei păduri imense. Ai inclus și asta în planul tău măreț?
— Mai termină odată! Ai început să mă plictisești.
— Ești nebună de legat!
Rămaseră la poalele copacului. Nu mai găsiră nici stânci, nici
grote unde să se adăpostească. Picături de apă se prelingeau de pe
frunze pe hainele și așa ude ale fetelor. Saika își ținea capul plecat,
stând rezemată de trunchiul copacului; nu voia nici să se întindă pe
jos, nici să-și ridice capul. Marina observă că devenise ceva mai
tăcută. Nu mai vorbea vrute și nevrute.
Se lăsă din nou întunericul – era a treia noapte petrecută în
pădure. Universul Marinei, lipsit acum de lumină, era învăluit într-o
pătură groasă de întuneric ce-i cuprindea, încetul cu încetul, inima și
sufletul.
Marina îi asculta răsuflarea Saikăi. Fata își ținea respirația câteva
clipe, apoi trăgea aer în piept și își ținea din nou răsuflarea.
— Ce faci?
— Nimic.
— De ce te joci așa cu respirația?
— Nu mă joc. Încerc să nu înghit, răspunse Saika.
 — Ținându-ți răsuflarea?
— Da.
— De ce încerci să nu înghiți?
— Mă doare gâtul. Cred că mă paște vreo boală.
— Ai febră?
— De unde să știu? Nu vrei să pui mâna să vezi?
Dar Marina n-o atinse.
— De-aia nu vrei să bei apă? Pentru că te doare gâtul?
— Ți-am spus deja că nu mi-e sete.
— Nici afine nu mai mănânci, observă Marina, adâncită în
gânduri.
— Nici tu nu mai mănânci. M-am săturat de afine.
— Nu ți-e sete, nu ți-e foame.
— Ți-am spus că nu mă simt bine.
— Te mai doare și altceva?
— Nu.
Marina se trezi în toiul nopții; sau mai degrabă o trezi Saika, ce se
foia fără încetare lângă ea. Nu spuse nimic la început, așteptând să se
liniștească dar, cu cât trecea timpul, Saika se agita tot mai tare,
foindu-se pe spate, scărpinându-se în cap și răsucindu-se de pe o
parte pe alta. Nemaiputând suporta, Marina se îndepărtă câțiva pași.
Și, deși reuși să adoarmă în cele din urmă, somnul îi fu deseori
tulburat de zvârcolelile Saikăi.
 T

Nu ploaia ce cădea de dimineață o îngrijora pe Tatiana. Ci faptul

că nu avea nicio șansă să simtă mirosul de apă dulce al lacului Ilmen.
Și perspectiva de a petrece încă o noapte în pădure fără adăpost, fără
mâncare, fără foc, fără apărare sau fără să găsească o cale de a se
întoarce acasă.
Porni din nou la drum, lăsând în urmă alte crengi rupte. Oriunde
se uita, nu vedea decât ramuri de copac și pietre. Nu era ușor să lase
indicii în urma ei celor care ar fi căutat-o. Deși nu avea cuțit, se gândi
să lase un semn pe trunchiurile copacilor. După căutări minuțioase,
găsi o piatră cu un colț ascuțit și reuși să cresteze o linie în scoarța
unui copac. Dar, în ciuda faptului că era mai ușor decât să rupă
crengi, crestăturile erau greu de observat. Trebuia să le cauți cu
atenție. Ar fi oare mai bine dacă ar cresta un cerc de jur-împrejurul
copacului?
Și făcu unul. Dar dura prea mult.
Nu se putea plânge că n-avea timp.
Timpul.
O simplă invenție umană. Ca și numerele. Sau unitățile de
măsură. O noțiune inventată de oameni pentru a-și ușura și ordona
viața, pentru a controla tot ceea ce nu poate fi controlat și a cuprinde
infinitul. Un minut, o oră, o zi, un an, o jumătate de secol, un
mileniu, două milenii de existență umană, cinci mii de ani de la
crearea primelor picturi rupestre și paisprezece primăveri din viața
Tatianei. Toate împărțite în unități de măsură. Tatiana se ducea la
școală nouă luni pe an, inclusiv sâmbetele. Celelalte trei luni le
petrecea la Luga. Aprindea artificii de Anul Nou, cu un minut
înainte de miezul nopții, numărând secundele până la venirea noului
an. Un an alcătuit din trei sute șaizeci și cinci de zile. Iar soarele se
rotește de la est la vest, cu trei sute șaizeci de grade, în douăzeci și
patru de ore, cu cincisprezece grade într-o oră și un sfert de grad
într-un minut. Soarele se rotește, iar omul împarte timpul. În grade,
în ore și minute menite să-l ajute să descifreze misterele Universului.
Dar ce se întâmplă dacă nu vezi soarele? Dacă n-ai la îndemână un
ceas? Dacă nu trebuie să mulgi vaca atunci când vine de la păscut, să
cureți cartofi pentru masa de prânz, să ajungi la stomatolog până la
ora nouă sau să te duci sâmbătă seara la băile publice? Ce se
întâmplă dacă bibliotecile nu închid la ora cinci după-amiază, iar
soarele nu apune la nouă și jumătate? Dacă viața ți se preface în
haos? Ce rămâne în urmă?
Infinitul.
În pădure, Tatiana avea tot timpul din lume. Râdea amar,
numărând minutele în gând, ca să nu-și piardă mințile, ca să
înțeleagă ceea ce era de neînțeles și să facă ordine în haosul vieții.
Era un lucru realmente uluitor pentru Tatiana, pentru care
noțiunea timpului nu avea nicio semnificație. Niciodată nu ținea
seama de timp atunci când trebuia să se trezească, să termine de citit,
să mulgă vaca ori să pregătească masa. Habar nu avea când se
închideau bibliotecile sau când se întorceau vacile de la păscut. La
Luga, timpul nu însemna nimic pentru Tatiana. Nu ținea niciodată
seama de minute, de ore, de ciclurile lunii sau de traiectoria soarelui.
Făcea tot ceea ce avea ea de făcut până când termina sau până când
cineva îi dădea altceva de făcut.
Era o adevărată binecuvântare să trăiască într-o lume fără
noțiunea timpului, fără divizarea lui în unități de măsură. Simpla
existență – într-un prezent etern – era o bucurie.
Acum, însă, număra clipele – zece, douăzeci, treizeci, patruzeci…
o sută op eci… o mie op eci… sau o sută de mii op eci? Oare câte
clipe număra Tatiana în cea de-a treia zi petrecută în pădure?
 Plouase toată ziua și nu avea cum să-și usuce hainele.
N-am lăsat indicii suficiente în urma mea, își spuse în gând, în
timp ce cresta câte un T pe trunchiul copacilor. Renunțase de mult să
mai facă cercuri, înlocuindu-le acum cu inițiala numelui. Un simbol
lăsat în nisipul timpului. Un simbol menit să domolească haosul. T
de la Tatiana. Încă în viață, încă plină de speranță, încă încrezătoare,
încă hotărâtă să meargă mai departe.

Ce să facă? Să rămână într-un loc? Să-și încropească un adăpost?

Nu putea să facă focul fără soare, cu crengi umede. N-avea unde și
nici cu ce să se spele. Putea oare să facă săpun din cenușă? Din
cenușă… și din mai ce? Din cenușă… și untură?
O să fac săpun și o să mă spăl. Fie și doar cu cenușă. O să merg
mai departe, murdară și neagră de funingine… o umbră în pădure…
Dașa, Dașa! murmură cu glas stins. Își ridică spre cer ochii înecați
în lacrimi. Tu, cel ce m-ai adus până aici, arată-mi încotro s-o iau, căci n-
are cine pașii să mi-i poarte. Își înălță brațele în aer și așteptă un
răspuns. Cum doar tăcerea îi întâmpină ruga, își lăsă mâinile jos și se
întinse să se odihnească, acoperindu-se cu crengi în speranța că
mirosul ei nu va atrage animalele de pradă.
Oare asta văzuse Blanca Davidovna când îi spusese că cele trei
linii principale ale mâinii – cea a inimii, a capului și a vieții – aveau
toate aceeași rădăcină? Vesteau oare o tragedie? Și Șavtala le văzuse.
Oare și ea le interpretase ca pe o tragedie?
Nu, nu credea. Nu-i spuseseră că avea să aibă o viață scurtă.
Pomeniseră ceva despre o traumă – însemnând luptă, suferință,
agonie – noțiuni ce implică viața.
Blanca nu vorbise de moarte. Vorbise despre coroană și de cruce.
Coroana simbolizând fericirea. Iar crucea – tragedia.

Î
 Își dorea să nu știe nimic despre destinul scris în palmă sau în
frunzele de ceai.
Se lăsa din nou noaptea – a treia.
Ce să facă?
M-am lăsat păcălită de zâmbete false.
Un lucru rămânea clar ca lumina zilei. Saika o abandonase
intenționat în pădure – s-o lase să moară. Iar Marina o urmase – cu
bună știință sau nu. Saika îi purta pașii Marinei. Nu era un accident
ori o pură întâmplare. Nici vorbă! Era o faptă săvârșită cu bună
știință.
Tatiana străbătea de mai bine de două zile taigaua deasă,
încercând să găsească o cale de scăpare; se simțea vlăguită de putere.
Adevărul crud despre Marina și Saika îi frânsese sufletul.
Iar acest adevăr lăsa locul altora la fel de sumbre – uciderea din
ordinul „plivitorului” a celor care furau grâne pentru familiile lor,
joaca indecentă cu proprii frați, strămutarea dintr-un loc într-altul,
nu ca să-ți schimbi locul de muncă, ci ca să scapi cu viață, încheierea
unor aranjamente temporare doar ca să-ți iei tălpășița la primele
semne de pericol. Prin comparație, abandonarea ei în pădure părea
un lucru cât se poate de banal.
Ce putea să facă? Dacă avea să supraviețuiască și să ajungă la
vârsta maturității, avea să trăiască într-o lume dominată de răutate?
N-ar fi fost oare mai bine să ducă o viață scurtă, dar fericită, decât să-
și ducă existența într-un abis de întuneric?
Se încolăci și mai tare, bântuită de gânduri negre. Apoi, se ridică
în picioare și își continuă drumul prin pădurea fără cărări.
Nu, își spuse în gând. Deși nu-i venea nici ei să creadă, nu voia să
moară. Voia să trăiască, pur și simplu.
T
 Capcana

Tatiana se afla în amurg într-un mic luminiș când îl văzu.

Întunericul se așternea încetul cu încetul în pădure, răpindu-i
culorile și îmbrăcând-o în nuanțe cenușii. Ajunsese într-o poieniță și,
în timp ce scruta împrejurimile, căutând și altceva de mâncare în
afară de afine (poate mure sau coacăze, deși știa că ultimele cresc pe
pajiști, nu în păduri), călcă pe un vraf de frunze și crengi, care i se
adânciră deodată sub picioare. Numai simțul înnăscut al echilibrului
o ajută să nu mai facă niciun pas înainte. Clătinându-se, cu brațele
întinse în aer, reuși cu greu să rămână în loc fără să mai pășească pe
crengile înșelătoare. După ce-și recăpătă echilibrul, se retrase ușor și
studie terenul. Ramurile păreau așezate cu un anumit scop pe o
suprafață de trei metri pătrați, ca cele pe care le lăsase și ea în urmă.
Le călcă ușor cu piciorul. Crengile se adânciră ușor în pământ. Apăsă
încă o dată; și se adânciră și mai mult. Găsind un băț lung, începu să
le împingă până se prăbușiră toate într-o groapă săpată adânc în
pământ.
La început, crezu că dăduse peste un mormânt nedescoperit.
Crengile și frunzele căzuseră în adâncul pământului. Dacă se afla
ceva acolo, era acum acoperit de vestigiile moarte ale pădurii. Trase
adânc aer în piept, încercând să identifice mirosurile. Găsise de
câteva ori pe drum leșuri putrezite de iepuri, dar din groapă nu
răzbătea miros de putrefacție. Mirosea a iarbă, a pământ, a frunze, a
lemn și a conuri de brad. Cine săpase groapa, îndepărtase și
pământul. Dar de ce? Văzu apoi, aproape de marginea gropii,
deasupra crengilor, un maldăr de fructe – mure răscoapte și
putrezite, afine și bucăți tăiate de mere.
Era o capcană!
 O capcană pentru un animal mare care, odată căzut în groapă,
avea să-și rupă vreun picior și nu va mai putea să iasă afară.
Dar ce animale atât de mari trăiau prin aceste locuri? Habar nu
avea. Vreo căprioară?
Și auzi atunci un zgomot în spatele ei. Nu era nici urlet de lup,
nici țipăt de bufniță. Ci o răsuflare. De parcă cineva trăgea aer în
piept… Și apoi îl elimina încet.
Ceva mare.
Se întoarse ușor.
Și văzu la douăzeci de metri de ea, la marginea luminișului, un
urs imens, cafeniu, care o privea cu capul înclinat într-o parte și ochi
mici și alerți.
Tatiana încremeni. Nu văzuse niciodată un urs. Și nici nu știa că în
pădurile de aici trăiesc urși. Nu-și mai amintea nici dacă sunt
carnivori, nici dacă sunt pașnici, nici dacă trebuie să vorbești cu ei
sau să rămâi neclintit pe loc. Și nici dacă să le oferi mâncare din
mână. Se îndoia că un animal atât de mare și circumspect i-ar fi
mâncat din palmă. Ar fi putut oare s-o prindă din urmă? Dar ursul
nu e tigru; putea oare s-o ia la fugă? Părea mult prea mătăhălos și
țeapăn. Și chiar țeapăn stătea – în patru labe, cu capul ridicat și ochi
alerți, ce o priveau fără să clipească.
Tatiana zâmbi. Respira pe gură. Inima îi bătea nebunește în piept.
Și ursul respira, căci îi auzea răsuflarea. Nu voia să facă vreun gest
care să-l sperie sau pe care să-l perceapă ca pe o amenințare. Nu voia
nici să-și ridice mâinile, nici să se dea un pas înapoi – și cu atât mai
puțin unul înainte. Și se pomeni adoptând exact gestul la care
recurgea de fiecare dată în momente de cumpănă sau de furtună.
Rămase încremenită pe loc și deschise palmele, de parcă i-ar fi spus:
Sst! Gata! Stai cuminte! Te rog!
Momeala urșilor. Citise undeva, în vreo piesă a lui Shakespeare,
despre confruntări între câini și urși… pe o scenă? Într-o cușcă? Și
lăsați să se bată până când unul dintre ei murea. Câți câini? O haită?
câți urși? Unul singur? Aici, confruntarea se dădea între un urs brun
și o fetiță blondă.
Privi cu coada ochiului copacii din apropiere. Pini înalți, fără
crengi joase. Oare urșii se urcă în copaci? De ce nu citise mai mult
despre urși? Cum de lecturile ei nu o purtaseră niciodată în
universul urșilor? Pinii erau atât de inutili! Niciunul nu era bun de
cățărat.
Rămaseră astfel amândoi în mijlocul pădurii – Tatiana față în față
cu un animal imens și blănos. Din spatele ei, răzbătu un zgomot – o
crenguță căzută la pământ sub greutatea unei păsări. Părând s-o
adulmece, ursul făcu încet un pas înainte. Tatiana, unul pas înapoi.
Se afla între animal și capcană. Ar fi putut oare să sară peste o
groapă lată de trei metri? Se îndoia. Dar ursul? Fără doar și poate.
— Stai cuminte, ursulețule! spuse ea, cu glas domol.
Animalul respiră.
— Stai pe loc, ursulețule!
Animalul răsufla calm.
— Hai, fii cuminte, ursuleț drăguț ce ești! Fă cale întoarsă cât mai
departe de mine și de capcana asta ce-ți este destinată! Nu vrei să le
cazi pradă vânătorilor. Te vor ucide. Hai, fugi de aici! Salvează-te!
Lasă-mă-n pace!
Ursul mai făcu încet un pas înainte.
Cât de repede putea Tatiana să fugă?
Nu vrei să le cazi pradă vânătorilor…
Cuvintele îi aprinseră un beculeț în minte. Vânătorii s-ar putea
întoarce să verifice capcana.
Luă o hotărâre. Lăsând palmele în jos, se întoarse cu spatele spre
urs și, ținându-și răsuflarea, se așeză pe vine și se aruncă în groapă,
ca atunci când sărea din cireș. Era cam aceeași distanță – doi metri.
 Căzu pe o parte printre crengile ascuțite. Se lovise mult mai rău
când căzuse de pe bicicletă în timpul cursei cu Saika. Se afla tot pe o
parte când își ridică privirea și văzu capul ursului deasupra gropii.
— Nu, nu veni după mine! îi spuse ea. N-o să mai ieși niciodată
de aici.
Animalul rămase neclintit.
Tatiana își mișcă brațul drept, să se ridice în capul oaselor. Și
atinse un obiect rotund, de metal. Se auzi clicul unui arc de fier și,
deși încercă să-și retragă mâna, tijele de oțel ale capcanei pentru urs
îi prinseră brațul ca într-o menghină. Osul îi trosni sub impactul
gurii de fier și o durere sfâșietoare îi străbătu trupul din cap până în
picioare. Țipetele cumplite puseră animalul pe fugă, găsindu-și ecoul
în adâncul pădurii. Tatiana își pierdu cunoștința.

Nu știa de cât timp zăcea inconștientă. Când își reveni, durerea

sfâșietoare de braț îi smulse un vaiet prelung. Nu mai auzea
răsuflarea ursului printre propriile-i suspine. Probabil că avea brațul
rupt. Din fericire, capcana era destinată unui animal mare, de doi-
trei metri, cu labe de patruzeci de centimetri, nu pentru brațul unei
adolescente, ce măsura de la încheietura mâinii până la cot doar
douăzeci și cinci de centimetri. Năucă și amețită, gemând de durere,
Tatiana reuși să-și scoată mâna din capcană, pierzându-și din nou
cunoștința.
Când își reveni, era întuneric de jur-împrejur. Nici nu era
convinsă că era trează. Durerea, la fel de sfâșietoare, o făcuse să
viseze cum mii de cuțite îi sfâșiau carnea, frângându-i fiecare nerv,
fiecare vas de sânge și fiecare os în parte. Oare cine mânuia cuțitele?
Conștientă acum, Tatiana realiză că nu era doar un simplu vis. Mii
de cuțite păreau să-i sfâșie carnea fără milă. Deschizând ochii – sau
imaginându-și că îi deschide – simți cum o durere cumplită îi străbătu
trupul din cap până în picioare – de la degetele mâinilor la umeri,
maxilar, ochi și cap. Sângele îi zvâcnea sub tăișul necruțător al
cuțitelor. Nu putea să-și atingă nici măcar mâneca de la cămașă. Nu
putea să-și strângă mâna în pumn, să-și ridice brațul, să-l îndoaie sau
să-l miște. Deși nu suferise niciodată vreo fractură până atunci, era
convinsă că nimic nu putea să doară mai tare. Și-l atinse cu cealaltă
mână, încercând să simtă vreo rană deschisă. Își plimbă apoi limba
pe buze. Îi era sete. Ar fi dat orice să vadă ceva – luna, stelele, vârful
copacilor sau chiar și ochii strălucitori ai ursului – orice, numai nu
vidul ăsta de întuneric.
Își deschise încet buzele-i uscate și rosti ușor câteva stihuri scrise
de Osip Mandelștam: Mi-ai răpit oceanele și-ntregul văzduh. Și m-ai
țintuit într-un loc din pământ, mare cât un pantof, de gratii-mprejmuit.
Dar unde ai ajuns? Niciunde, tind să cred. Mi-ai părăsit buzele, lăsându-le,
chiar și-n tăcere, glăsuire cuvintelor să dea.
Ascultă-mi cuvintele, o, Doamne, în tăcere glăsuite! Nu vreau să
mor singură în pădure într-un mormânt gata săpat. În curând,
toamna-mi va așterne deasupra frunze și crengi uscate, iar vânătorii
vor arunca pământul peste mine.
Nu vreau să mor, strigă Tatiana.
Nu vreau să-mi dau sufletul într-o groapă.
N-am apucat nici să trăiesc, șopti apoi.
Nici să aflu cine sunt.
Nici dragostea să o cunosc.
Te rog… nu mă lăsa să mor fără să-mi dăruiești fiorii iubirii!
Cuprinsă de disperare, Tatiana strânse în pumn un boț de
pământ.
Doamne Dumnezeule, fac tot ce vrei și îndur tot ce-mi presari în
cale, numai lasă-mă să trăiesc!
Ajutați-mă!… Dașa, Pașa, deda, babușka, ajutați-mă, vă rog! Zeu
al pământului, ai milă de mine!
 Și căzu din nou într-o stare de semiconstiență, stând în capul
oaselor, cu brațul rezemat pe burtă, capul aplecat într-o parte și
buzele încremenite într-o rugă mută.
 Virusul turbării

În dimineața celei de a patra zile petrecute în pădure, Saika și

Marina găsiră un pârâiaș.
O adevărată binecuvântare!
Sărind în apă, Marina bău cu nesaț, adâncindu-și cu totul capul în
pârâu. Când își ridică privirea, o văzu pe Saika urmărind-o cu ochi
întunecați și încercănați. Avea chipul învăluit în umbră, deși era o zi
senină și caldă.
— Saika, hai să bei niște apă! O să te simți mai bine.
Fata clătină, agitată, din cap.
— Ce-i cu tine?
— Nimic, îi răspunse, frecându-și ochii. Am o durere cumplită de
cap.
— Pentru că n-ai mâncat și n-ai băut nimic de-atâta timp.
— Mai termină odată! Nu ești mama, îi ripostă Saika, foindu-se de
colo colo.
După ce Marina își domoli setea și se spălă pe îndelete, fetele
porniră din nou la drum pe lângă pârâu. Marina se simțea mult mai
bine. Chiar dacă avea hainele ude, era flămândă, nu avea cum să se
încălzească și nici nu părea să existe o cale de scăpare din pădure,
pârâul îi conferea noi speranțe. Cine îi spusese oare că toate râurile
se varsă în mare?
Saika o îngrijora însă, pe Marina. Era tot timpul agitată și
străbătea încet malul înclinat al pârâului, atentă să nu se apropie
prea mult de apă. Nu părea să fie aceeași Saika ce stătuse ore întregi
nemișcată în spatele stâncilor ca să-i joace o festă Tatianei.
Marina o privea cu coada ochiului, sperând că fata avea să se
simtă mai bine odată ce ziua avea să devină mai caldă și mai senină,
iar ele se vor apropia de lac.
 Dar poate că își făcuse speranțe înainte de vreme. Căci pârâul era
doar o simplă amăgire, fiind creat de ploaia torențială. Se vărsa într-
o baltă dintr-o văioagă, de unde nu mai pornea nicăieri. Iar Saika
mergea atât de încet încât Marina, care străbătea desculță pârâul,
trebuia să se oprească adesea s-o aștepte.
Dar Saika n-o mai prinse din urmă. Se opri pe loc și se rezemă de
un copac. Se prăbuși apoi la pământ, cuprinsă de spasme,
zvârcolindu-se de pe o parte pe alta și scărpindu-se cu disperare pe
tot corpul.
Marina urcă pe mal.
— Ce-ai pățit? o întrebă îngrijorată.
— Nu pot să mai merg. Am senzația că mi se frânge capul în
două.
— Lacul ar trebui să fie undeva pe aproape. Trebuie doar să
mergem în direcția asta. Hai, ridică-te!
— Bine, hai să mergem! îngăimă Saika. Ajută-mă să mă ridic! Ia-o
înainte. Vin și eu după tine. Dă-mi mâna! Nu… mă părăsi, Marina!
— Ce tot spui acolo? Hai să mergem împreună!
— Dă-mi mâna, Marina! șopti Saika.
— Dar ce-i cu tine? o întrebă apoi, făcând un pas înainte.
Saika începu să țipe, contorsionându-se și zvârcolindu-se în loc.
Apoi încremeni. Clipind din ochi și înghițind cu greutate.
— Mi-a amorțit gâtul, murmură ea. La început m-a durut, apoi
am avut senzația că mi s-a înfipt ceva în el. Acum nu-l mai simt
deloc. Nu mai pot nici să înghit. Am limba amorțită. Ca și buzele.
Vorbea cu multă greutate.
— Nici fața nu mi-o mai simt, continuă, cu gura contorsionată.
— Dar ce-ai pățit? strigă Marina.
Saika avea chipul cadaveric. Și făcea spume la gură.
— Grota, murmură ea.
 — Ce grotă? îngăimă Marina.
— Grota… Cred că am stat prea mult acolo…
— Ce vrei să spui?
— Nu vezi?
— Nu. Ce-ai pățit?
— Virusul rabiei, șopti Saika, închizând ochii. Frica de apă.
Virusul turbării.
— Virusul turbării? repetă Marina îngrozită.
Făcu un pas înapoi. Șovăia. Se retrase și mai mult.
— Te rog! murmură Saika, cu glas răgușit, târându-se spre ea. Nu
mă părăsi! Ajută-mă! îngăimă, întinzându-i mâna.
— Saika, trebuie să ajungem imediat acasă să te vadă un doctor.
Nu-ți face griji, o să te faci bine!
Târându-se în coate spre Marina, fără să-și miște picioarele, Saika
deschise gura, părând să plângă în tăcere.
— O, Marina! Chiar nu știi nimic? Întreab-o pe Tania cum se
manifestă turbarea! E pe aici prin jur.
— Unde?
— Nu știu. Undeva prin preajmă.
Își mișcă gura fără să scoată un sunet. Râdea? Plângea? Scrâșnea
din dinți?
— Nu se poate! Doar nu te-a mușcat vreun liliac? Ai spus că n-ai
atins niciunul. Că nu era nimic în grotă. Trebuie să fie altceva. Poate
puțină febră. Trebuie să ajungem acasă. Hai să mergem!
Dar Marina nu se apropia de Saika, stând încremenită și privind
cum fata se țâra prin noroi spre ea. Apoi, făcu un pas înapoi. Și încă
unul.
— Apropie-te, Marina! întinse Saika mâna spre ea frenetic. Vino la
mine! Lasă să…
Țipând, Marina se împiedică și căzu la pământ. Încercă să se
îndepărteze de Saika, rezemându-se în coate. Picioarele îi amorțiseră
de spaimă. Nu mai putea să respire. Simțea că se sufocă.
— Nu vreau să rămân singură, șopti Saika. Vino la mine, Marina!
Lasă-mă să te ating! o rugă, dezvelindu-și dinții într-un rânjet
înspăimântător.
În ochi i se citea o spaimă teribilă. Din gură i se prelingea o spumă
albă, presărată cu sânge. Șuiera printre dinți în timp ce continua să
se târască.
Marina începu să țipe. Și nu se mai opri.
 Reîntâlnirea

Când Tatiana deschise ochii, se mijea de ziuă, păsările cântau,

cerul se întrezărea azuriu printre pinii înalți și brațul o durea
cumplit.
Strigă după ajutor, dar se opri repede. Nu voia să-și irosească
energia în van. Trebuia să găsească o cale prin care să iasă la liman.
Dacă vânătorii aveau să vină abia peste o săptămână? Nu putea să-i
aștepte cu mâinile în sân. Odată ce va ieși din groapă, se va simți
mult mai bine. Soarele strălucea pe cer și îi dădea speranță. Nu doar
pentru că îi zâmbea generos printre nori, ci și pentru că prezența lui
o va ajuta să facă focul, să-și usuce hainele și să stea la căldură. Dar,
mai întâi, trebuia să găsească o cale de scăpare din groapă. Văzu de
jur-împrejur trei rădăcini de copac ieșite în afară. Se agăță cu mâna
de una dintre ele și încercă să se cațere folosindu-și numai brațul
stâng. Efortul fu copleșitor. Cel mai important era să nu-și zdruncine
brațul fracturat, căci ar fi putut să leșine de durere și să cadă din nou
în groapă, rupându-și, poate, chiar și gâtul. Se odihni, cu fața lipită
de pământul reavăn. Începu să obosească, ținându-se de rădăcină
doar cu o mână. Își rezemă picioarele de rădăcinile de dedesubt. Se
agăță apoi de alta aflată ceva mai sus și se cățără încă un sfert de
metru. Altă rădăcină, alt sfert de metru. Se odihni din nou, atingând
cu obrazul o stâncă ce ieșea din pământ. Își ridică ochii și o privi cu
speranță. Era acoperită cu un covor verde și moale. Mușchi! își
spuse, răsuflând încântată.
Își frecă obrazul de mușchiul verde și mușcă o bucată din el. Un
adevărat deliciu!
Mușchiul crește numai pe stâncile aflate în apropierea unei ape.
Reuși să se agațe de o altă rădăcină și să se cațere încă un sfert de
metru – dar rădăcina cedă, iar Tatiana se prăbuși la pământ printre
frunze și crengi.
Și timpul trecea. Clipă cu clipă, minut cu minut.
Când își reveni în simțiri, Tatiana încercă din nou, de data asta
mult mai încet. Nu se mai grăbea, căci avea la dispoziție tot timpul
din lume. O altă cădere reprezenta un lux pe care nu și-l putea
permite. Dacă avea să se prăbușească din nou la pământ, nu se va
mai ridica. Soarele strălucea pe cer ca un obelisc palid.

Era zece sau unsprezece dimineața. Orientându-se după soare,

găsi sudul, nordul și vestul. Poate că va reuși să găsească și lacul
până la urmă. Singura problemă era faptul că nu mai știa pe unde s-
o ia. Luminișul, neobturat de pini, prin care soarele se strecura
nestingherit, trebuia să se dovedească o alternativă salutară.
Când reuși să iasă din groapă își imobiliză brațul cu două crengi
scurte și solide pe post de atele, legate cu șireturile de la pantofi.
Leșină doar o singură dată, reușind să le lege stând întinsă pe iarbă.
După ce se ridică amețită în picioare, adună, folosindu-și numai
brațul stâng, câteva nuiele și crengi umede și, captând razele de
soare cu lupa, dădu foc unui vraf de frunze uscate. După câteva
încercări nereușite, o nuielușă începu, în cele din urmă, să ardă de la
frunzele aprinse, apoi luară foc și celelalte vreascuri. Se întinse pe
partea stângă, în fața focului, și închise ochii toropită de căldură.
Nici nu apucă să se întindă bine, că și auzi niște strigăte
sfâșietoare de spaimă – o spaimă aproape viscerală, mult mai
copleșitoare decât cea provocată de căderea într-o groapă săpată
drept capcană pentru urși. Dar nici prin cap nu-i trecea să plece
dintr-un spațiu deschis, luminat de soare, unde reușise să aprindă
focul. Să intre din nou în pădure? Nu, nici gând! Nici măcar un
centimetru.
Dar ce să facă? Țipetele nu mai conteneau.
 Tatiana se ridică în picioare fără tragere de inimă și se îndreptă, cu
pași împleticiți, spre marginea luminișului. Cine țipa oare? Marina?
Dar Marina dormea acasă, în pătură, la căldură, nu-i așa?
— Ajutor! O, Doamne, ajutor! striga un glas ce semăna izbitor de
mult cu cel al Marinei.
Tatiana rămase pe loc, rezemată de un copac.
— Marina! strigă ea în cele din urmă, răgușită.
Țipetele încetară deodată.
— Marina! strigă din nou cu o voce calmă.
Auzi un icnet înăbușit în lacrimi, urmat de pași ce păreau să
alerge prin pădure.
Printre copaci se ivi o siluetă ce semăna cu Marina… udă și
murdară de noroi, cu chipul bântuit de spaimă, tremurând ca
varga… nu putea să fie… o, ba da, era chiar Marina!
Văzând-o pe Tatiana rezemată de un copac la marginea
luminișului, Marina își pierdu cumpătul. Deveni atât de agitată,
încât Tatiana era convinsă că avea să se năpustească asupra ei. Se
văzu nevoită să se ferească din calea verișoarei sale, care se prăbuși
la pământ, înecată în lacrimi. Marina îi întinse mâinile, dar Tatiana
nu se clinti din loc, încercând să-și protejeze brațul rănit.
— Tu ești! Mă mir că mai ești încă aici.
— O, Tania! exclamă Marina printre hohote de plâns. Îmi pare atât
de rău! Dar habar n-ai ce-am pățit!
— Mai bine zis, nici că-mi pasă, îi răspunse, ținându-și brațul rupt
la piept.
Apoi se întoarse și se îndreptă spre foc.
Marina o urmă, șontâc-șontâc.
— Nu suntem prea departe, Taneșka, murmură ea. Nu putem să
rămânem aici. Trebuie să fugim.
— De cine?
 — De ea, șopti Marina înfiorată, uitându-se de jur-împrejur. Te
rog, hai să mergem! Trebuie să fugim cât mai departe.
Tatiana se așeză calmă în fața focului, aruncând în flăcări alte
câteva crengi, niște mușchi și fructe de pădure stafidite. Voia ca
fumul – cât mai negru și mai înțepător cu putință – să se înalțe spre
cer și să scoată un miros care să fie simțit de la mare depărtare.
— Nici nu mă gândesc să mă clintesc de aici, îi răspunse ea. Dar
tu poți să pleci. Ce mai stai? Hai, fugi, Marina! Zbughește-o din loc!
Doar n-ar fi prima dată, adăugă, după o scurtă șovăială.
— Te implor, Tania! Îți cer iertare. Dumnezeule mare, știu că ești
supărată! Și ai toate motivele din lume. Dar hai să fugim de aici! O să
vină după noi.
— Și ce dacă? o întrebă, fără să-și întoarcă privirea spre liziera
pădurii.
— Are rabie, Tania… murmură Marina cu silă.
— Aha! îi răspunse, la fel de calmă, țintuind-o cu privirea.
— Ei bine? insistă verișoara ei, sărind în picioare. Vii sau nu?
— Cred că răspunsul ar fi „Nu”.
— Tania!
— Încetează! ripostă ea cu ochii ațintiți asupra focului, fără s-o
privească. Mai termină odată! Fie stai jos, fie ia-o la fugă! Faci cum
vrei. Dar încetează cu tâmpeniile astea! Te uiți puțin și la mine? Vezi
cumva ce-am pățit?
— Am găsit un pârâu, Taneșka, șopti Marina. Nu prea departe în
pădure. O să ne ducă spre lac, cum ai spus tu.
— Am spus eu așa ceva? ridică Tatiana din umeri. Nu mai intru în
pădure nici în ruptul capului. Și-apoi, n-ai lăsat-o lângă pârâu? o
întrebă, ridicându-și ochii.
Fetele se măsurară din priviri.
— Nu mai intru nici moartă în pădure, Marina, șopti apoi Tatiana.

Î
 — Îmi pare nespus de rău, Tania, răspunse Marina, printre
lacrimi. Ar fi trebuit să fie o glumă. Trebuia să ne cauți.
— Serios? Poate n-ar fi fost rău să-mi fi spus și mie ce am de făcut.
Marina îi povesti apoi totul de-a fir a păr, printre suspine și
bâlbâieli. Nu ținu nimic secret. Îi mărturisi faptul că fusese părtașă la
toată această intrigă, înțelegând mult prea târziu adevăratele intenții
ale Saikăi, îi povesti despre Sabir și Murak și îi descrise zilele
petrecute în pădure, ce culminaseră cu îmbolnăvirea Saikăi.
— Ca să vezi, făcu Tatiana pe același ton calm când Marina își
termină povestea, fără să mai adauge altceva.
— Înțelegi acum de ce trebuie să fugim?
— Nu, oftă. Nu-ți mai face griji din cauza Saikăi! Fă-ți griji pentru
tine! Gândește-te cum să le dăm de veste celor care ne caută!
— Dar nu ne vor găsi niciodată dacă rămânem proțăpite în fața
focului! strigă Marina.
— N-ai decât să pleci, o lămuri Tatiana. Ce-ai făcut dacă ai mers
trei zile prin pădure? Iar eu unde am ajuns tot după trei zile de
peregrinări necontenite? Acum am făcut focul și fumul se ridică
deasupra pinilor. Dacă ne caută cineva, fumul le va da de veste unde
suntem. Dacă nu, atunci… Dar eu vreau să rămân pe loc. Nu mai am
puterea de la început. Nu mă împotrivesc, însă, dorințelor tale. Ești
liberă să faci ce vrei – ca întotdeauna, conchise.
Dar Marinei nici prin cap nu-i trecea să facă vreun pas fără
Tatiana.
— De ce crezi că n-o să vină după noi? îngăimă ea.
— Pentru că a paralizat. Poate că vrea să vină. Dar nu poate.
— Se mai… îngăimă Marina, șovăitoare… vindecă vreodată?
— Nu.
— Și ce-o să se întâmple acum cu ea?
 — O să piară în pădure. Dacă n-a și murit deja. S-ar putea să avem
și noi aceeași soartă.
Marina se întinse în fața focului și a Tatianei.
— Nu mai sunt singură, murmură apoi, închizând ochii. Nu-mi
pasă ce se întâmplă. Nu mai sunt singură.
Rămaseră una lângă cealaltă. Tatiana se ferea însă s-o atingă.
— Ești supărată rău pe mine? o întrebă Marina în șoaptă.
— Mai mult decât o pot spune în cuvinte.
— Îmi pare rău. Cât e ceasul?
— Unu. Unu jumate, îi răspunse privind cerul.
Și soarele… își dorea să se afle într-un loc unde să-l vadă trei sute
de zile pe an, nu doar șaizeci și cinci cât îi zâmbea în aceste păduri
nordice. Când se uită din nou la verișoara ei, văzu că Marina
adormise.
Dormi cam trei sferturi de oră în timp ce Tatiana stătu de veghe,
întețind focul și privind-o pe Marina adâncită în somn de parcă se
afla acasă, într-un pat cald și moale.

Pe când începu să se lase seara, auzi glasuri ce-o strigau din

pădure.
— Tatiana!… Tatiana!…
Nu doar unul singur, ci un cor de glasuri. Glasuri de bărbați, de
femei, voci tinere, bătrâne.
Se ridică, amețită, în picioare. Marina se trezi și ea și sări iute în
picioare.
— Taaania!… Taaaania!…
— O, Doamne! strigă Marina. Ai avut dreptate! Te-au găsit!
Tatiana nu mai avea puterea nici să strige, nici să le iasă în
întâmpinare, iar Marina, deși putea s-o facă, rămase pe loc. Îi luă
mâna stângă într-ale sale, ignorând tresărirea Tatianei.
 — Te rog, Taneșka! îi șopti, cuprinsă de spaimă. Nu le spune
nimic! Te implor! A fost doar un joc care s-a sfârșit cumplit de prost.
Mi-am învățat lecția. Și eu am fost cât pe ce să mor. N-o să mai fac
niciodată așa ceva. Dar te rog să nu le spui nimic!
— Nu-ți face griji! Totul va rămâne doar între noi două, îi
răspunse Tatiana cu glasul lipsit de emoție, retrăgându-și mâna. Va fi
micul nostru secret.
Marina o luă atunci la fugă, strigând după ajutor.
Dașa se ivi în luminiș, plângând și strigând-o pe Tatiana. Apăru
apoi și Pașa, însoțit de babușka, de deda și de mama. Era realmente
uluitor s-o vadă și pe mama! Spunând printre lacrimi:
— O, Tania! Tania!
Venise și unchiul Boris, căci Marina era singurul lui copil. Părea
cumplit de supărat.
— Pe cine trebuie să luăm la rost? întrebă el, strângând-o pe
Marina în brațe. Cine e vinovat pentru povestea asta?
Dar toți membrii familiei ei erau mult prea șocați de starea
Tatianei, să le mai ia la rost. Aventura, încheiată cu brațul rupt, îi lăsă
fără grai. O priveau cu atâta groază în ochi de-ai fi zis că săriseră cu
toții în capcana săpată pentru urși.
— Ce-ai făcut? întrebă Marina, uluită.
— Cum adică ce-ai făcut? interveni Pașa, privind-o bănuitor. Dar
tu unde dracu erai de nu știi ce s-a întâmplat?
Dașa o privi și ea abătută pe Marina, convinsă, ca și Pașa, că se
petrecuse o grozăvie pe care fetele o ascundeau.
— De ce-ai făcut o asemenea tâmpenie? întrebă mama. De ce-ai
sărit într-o capcană pentru urși?
— Ca să scap de urs, răspunse liniștită Tatiana.
Mama era gata să leșine.
Deda interveni, reducându-i pe toți la tăcere. Încercă s-o scape din
mâinile lor. Dar nu voiau să-i dea drumul. Îi dădu să bea dintr-un
termos cu apă. Tatiana bău și leșină. Dașa îi ținu termosul la gură și
Tatiana bău cu nesaț, în timp ce apa i se prelingea pe bărbie. Deda îi
oferi niște pâine. O mâncă cu poftă. Îi oferi apoi niște ceai, căci
adusese și un termos plin cu ceai fierbinte. Iar în final o întrebă dacă
voia o conservă cu șuncă, scoțând conserva și desfăcătorul de
conserve.
— Conservă cu șuncă? exclamară cu toții, dezgustați.
Până și Tatiana clătină din cap. Simpla idee îi repugna. Deda o
puse deoparte. Nu voia nimic. Căci acum avea totul.
Lacul se afla la doi kilometri spre nord. Cu ajutorul unei busole
bune, aduse de deda, porniră cu toții la drum, în timp ce unchiul
Boris o purta pe Tatiana în brațe. Și le povesti fetelor cum porniseră
pe urmele lor.
A doua zi dimineață după plecarea lor, văzând că nu s-au întors
acasă, trimisese o telegramă la Luga și la Leningrad să le dea de
veste soților Metanov. Și porniseră cu două bărci pe urmele lor,
căutându-le timp de două zile de dimineață până seara. Găsiseră
crengile lăsate pe drum de Tatiana și inițiala numelui ei scrijelită pe
trunchiurile copacilor. Dar nu reușiseră să dea de urma fetelor.
Fumul se dovedise, în cele din urmă, salvator.
— Azi dimineață, văzând că e soare, le-am spus că o să vă găsim,
zise deda, căci știam că o să faci focul.
Fetele se aflau cam la treisprezece kilometri sud-vest de barcă.
În cele din urmă, cineva își aminti și de Saika. Marina nu spuse
nimic, clătinând doar din cap.
— Ne-am rătăcit unele de altele, răspunse Tatiana. Nu-i așa,
Marina?
— Da, Tania, lăsă ea capul în pământ.
— Dacă Saika e încă în pădure, ar trebui s-o căutăm și pe ea,
propuse deda.
 — Nu! strigă Marina. A intrat noaptea într-o grotă și s-a
îmbolnăvit de turbare.
— A intrat noaptea într-o grotă? repetă deda, uimit la rândul lui.
Cine întreg la minte intră noaptea într-o grotă?
— Era mai cald pentru ea, răspunse Tatiana, purtată în brațe de
unchiul Boris. S-a simțit mai bine acolo. Nu-i place să stea sub cerul
liber. A intrat și a speriat liliecii, care și-au luat zborul. Cum nu le-a
auzit zbaterile de aripi, a crezut că e în siguranță. A uitat – sau poate
n-a știut niciodată sau n-a citit îndeajuns – că, în spații închise sau
infestate, virusul turbării se poate transmite prin particulele de salivă
din aer. Așa l-a inhalat.
— Ce coșmar! exclamă deda. Ce vor zice oare părinții ei? Dar nu e
treaba noastră. Am spus-o și o spun mereu: nu e bine să-ți bagi nasul
unde nu-ți fierbe oala. Ce-o să zică tatăl tău? Asta e problema
noastră. Vine săptămâna viitoare. Trebuie să ne întoarcem degrabă la
Leningrad. Tania, trebuie să ajungi de urgență la spital.
— Mă simt bine, deda, îi zâmbi ea. Mă simt bine acum.
— N-ai intrat și tu în grotă, nu-i așa, Tania?
— N-am intrat, deda.
O sărută pe cap în timp ce unchiul Boris o purta încă în brațe.
— Tata o să-ți aducă ceva frumos când se întoarce din Polonia, îi
spuse în șoaptă. O să te ajute să te simți mai bine, Taneșka.
— Deja mă simt mai bine.
Se urcară cu toții în barcă iar Pașa luă vâslele, spunând cu
încântare în glas:
— Eu mă aflu acum la cârmă, Taneșka. Și, de data asta, victoria e a
mea.

Alexander izbucni în râs. Îi mângâie chipul Tatianei, apoi o trase

spre el și o sărută cu drag.
 — Deși ai spus-o ca pe o glumă, Taneșka, știu ce te deranjează cel
mai tare la capitolul final.
— Avea un talent aparte să mă scoată din sărite, surâse Tatiana. I-
am spus că a ieșit învingător numai pentru că mi-am rupt mâna.
— Fără îndoială. Ce s-a întâmplat cu familia Kantorov?
— Când au aflat că Saika s-a îmbolnăvit de rabie, au plecat fără să
spună nimănui vreun cuvânt sau să-și ia măcar rămas-bun. Și-au
făcut bagajele și duși au fost. Când m-am întors la Luga câteva
săptămâni mai târziu, nu mai erau acolo. Poate că au căutat-o în
pădure. N-am de unde să știu.
Alexander căzu pe gânduri, contemplând deșertul, cerul și stelele.
— Dacă Anthony ar auzi din nou povestea trăită în pădurile de
lângă lacul Ilmen, ar extrage din ea două învățăminte extrem de
importante. Unu: nu-ți împărtăși tainele dușmanului! Și doi:
păstrează-ți credința și încearcă să rămâi în viață ca cineva să te
salveze!
— Soțul meu și-a învățat bine ultima lecție, murmură Tatiana.
— După cum bine știi, am mare nevoie de călăuza mea mistică, îi
răspunse Alexander, ridicându-se din poala ei.
Își dezmorți trupul și își scoase o țigară. Ridicându-se în picioare
și întinzându-se la rândul ei, Tatiana îi luă bricheta și i-o aprinse.
Aplecându-se să inhaleze fumul, îi cuprinse mâna în căușul
palmelor, împletindu-și privirea cu a ei.
Intrară apoi în dormitor și se dezbrăcară de haine, iar Tatiana îi
dezmierdă cu tandrețe trupul brăzdat de răni și cicatrice, urmele
lăsate de viață și de război.
— Tania, îi spuse apoi cuibărit în brațele ei. Trebuie să plec după el
în Vietnam. Anthony nu se va întoarce singur. Cum n-am putut nici
eu s-o fac. Nu simți asta?
Tatiana rămase cufundată în tăcere.
 — A pățit ceva. O știm amândoi.
Aceeași tăcere.
— Așteptarea asta mă ucide încetul cu încetul. Da, știu, tu ai
reușit, continuă gâtuit de durere, țintuind-o cu privirea. Te-am lăsat
să pleci în Morozovo pentru că am fost convins că vei reuși să
învingi toate obstacolele. Și nu m-am înșelat. Dar eu nu pot. Nu sunt
la fel de puternic ca tine. Într-un fel sau altul, adăugă cu glasul frânt,
trebuie să-l aduc înapoi.
Tatiana continua să păstreze tăcerea.
— Știu că vorbim despre Vietnam. Și nu de un weekend la Yuma.
Ți-am promis că n-o să mă mai implic niciodată în lupte purtate pe
front. Dar o să mă întorc.
Aceeași tăcere adâncă.
— Mai am alți trei copii. O să mă întorc, continuă Alexander, cu
vocea atât de scăzută că reuși cu greu să-și îmbrace gândul în
cuvinte. Nu putem să ne lăsăm băiatul de izbeliște, Tania. Gândește-
te prin ce calvar ne e dat să trecem! Nu putem să trăim așa.
— Nu vreau să pleci, Șura, murmură ea.
— Știu. Nici măcar pentru fiul nostru?
— Nu vreau să pleci, repetă apoi. Asta e tot ce simt.
Ar fi vrut să mai adauge ceva, dar se opri. Dacă i-ar fi mărturisit
temerile-i cumplite, ar fi anulat liberul arbitru. Îl strânse cu putere în
brațe. Contopindu-se unul cu altul.
— Ordo amoris, Alexander.
— Ordo amoris, Tatiana.
 16
ÎN INIMA VIETNAMULUI
Aykhal{83}

Nu reușea să alunge fantasmele. Și acum aveau să-l trimită în

îndepărtatul Aykhal, unde nu îl va mai găsi vreodată. Aflase că regulile
aplicate de acum înainte erau cât se poate de simple. Dacă aveau să-l prindă
în timp ce încerca să evadeze, paznicii aveau ordin să-l împuște. Se
săturaseră de el. Și, cu toate astea, continua să nege acuzațiile și să-și
conteste numele. Treceau pe lângă ținuturi cu pini, scăldate în apele Volgăi
și străjuite de Munții Ural. Prin Kazan{84} și pe lângă apele răului Kama.
Inima aproape că i se opri în piept, amintindu-și cum îl străbătuseră înot, și
își întoarse privirea, temându-se că ar fi putut s-o vadă purtată de curenți.
Nu, nici gând! Ar fi putut să înfrunte orice curenți. Treceau printre Urali,
îndreptându-se spre Sverdlovsk, prin taigaua nemărginită. Traversau
Platoul Siberian Central și stepa, ajungând în Platoul Siberian de Nord, cu
tundra-i înghețată. De acolo, străbătând munții și apele râurilor Ob și
Amur, spre vest, prin Vladivostok, porniră spre China și Vietnam, la
capătul cărora, într-un ținut înghețat, cunoscut ca Valea Rhonului, se afla
Aykhal. Aici avea să-și petreacă cei zece ani de exil după cei douăzeci și
cinci petrecuți în închisorile sovietice.
Și avea să meargă și mai departe. Mult mai departe de Aykhal.

Înainte să plece, Tatiana se agita în jurul lui, de parcă era un

băiețel de cinci ani în prima zi de școală.
— Șura, nu uita să-ți pui casca oriunde mergi, chiar și pe o simplă
cărare spre un râu! Nu uita să-ți faci rezerve de muniție! În vesta asta
militară, încap mai bine de cinci sute de gloanțe. E de-a dreptul
fantastică. Înarmează-te până în dinți! Ia și niște cartușe în plus! Nu
poți să rămâi în pană. Nu uita să cureți în fiecare zi pușca M-16! Să
nu care cumva să se blocheze!
 — Tania, asta e a treia generație de automate M-16. Nu se mai
blochează. Praful de pușcă nu mai arde atât de mult. Și are un sistem
automat de curățare.
— Când îți pui banduliera, n-o strânge prea tare, pentru că, în
urma frecării, îți irită pielea și apare infecția… Ia cu tine cel puțin
două rachete de semnalizare pentru elicoptere! Poate și o bombă
fumigenă.
— O, Doamne, la asta chiar nu m-am gândit!
— Nu uita să iei Colt-ul! Îți poartă noroc. Dar și Ruger-ul. Și ți-am
pregătit provizii medicale: bandaje, patru truse de prim ajutor și
două – nu, trei – tampoane hemostatice. Sunt ușoare. Am rugat-o pe
Helena de la Phoenix Memorial Hospital să-mi dea o rețetă pentru
morfină, penicilină și…
— Tania! spuse Alexander, punându-i mâna la gură. Vrei să pleci
în locul meu?
— Da, îi răspunse, când își retrase mâna.
O sărută cu drag.
— Ți-am pus și trei conserve Spam. Ai grijă să ai mereu bidonul
plin cu apă în cazul în care n-ai cum să faci rost de plasmă! Îți va fi
de folos.
— Da, Tania.
— Și ține crucea asta la gât! Mai știi ruga pentru Iisus?
— Doamne Iisuse, fiu al lui Dumnezeu, ai milă de mine, un biet
păcătos!
— Bun! Ai și verigheta? Bine, e pe deget. Îți mai aduci aminte
rugăciunea de nuntă?
— Gloria in Excelsis.
— Bine. Îmi promiți că n-o să scoți niciodată casca din cap?
— Asta a mai fost pe listă. Tania, îți promit.
— Îți mai amintești care e cel mai important lucru din lume?
— Să porți prezervativ?
 Tatiana îl înghionti în piept.
— Să oprești hemoragia, îi spuse Alexander strângând-o în brațe.
— Da. Să oprești hemoragia. Toate celelalte răni se pot vindeca
mai târziu.
— Da, Tania.

Când Alexander ajunse în Saigon cu un avion militar, în

noiembrie 1969, avea senzația că joacă într-un film de groază. Ploua
atât de puternic încât avionul nu avea cum să aterizeze. Se temea că
vor rămâne fără combustibil, atât de mult se învârtiră în aer. Reușiră,
în cele din urmă, să-l așeze pe pistă. Nici vorbă de jungla toridă și
umedă. Bătea vântul, era frig și turna cu găleata.
Pentru că elicopterul nu putea să aterizeze prin ploaie și vânt, nu
aveau cum să ajungă la Kon Tum. Richter îl sună și îl sfătui să
rămână acolo. Stătea, așadar, în camera de hotel și privea pe
fereastră, cu țigara în gură, Piața Saigon sau citea ziare americane.
Dar cel mai adesea se plimba de colo colo – asta știa să facă cel mai
bine – să se plimbe de colo colo.
La un moment dat, bând ceva la barul hotelului, îl abordă o
vietnameză, istovită și udă de ploaie, care își oferi serviciile sexuale
pentru doi dolari americani. Alexander o refuză. Dama îi propuse
apoi o probă gratis pentru care putea plăti numai dacă avea să-i
placă. O refuză din nou. Scăzu prețul la un dolar. Același refuz. Se
întoarse câteva clipe mai târziu, ținând un copil în brațe și spunând:
— Copilul meu trebuie să mănânce. De ce nu-mi dai câțiva bănuți
pentru „bum-bum”? Trebuie să-mi hrănesc copilul.
Alexander îi dădu douăzeci de dolari și o trimise la plimbare. O
revăzu cinci minute mai târziu, urcând scările cu un alt bărbat și cu
copilul în brațe. Ceru încă ceva de băut.
Își dorea ca ploaia să se oprească.
 Nopțile erau lungi. Dar zilele când ploua fără încetare erau și mai
lungi. Se plimba prin cameră ca un leu în cușcă, așa cum făcuse și în
celula din Volkhov. Și gândurile îi zburau nestăvilite. Descoperea că,
în ciuda presupunerilor sale, nu luase în calcul multe alte lucruri.
Nu-i stătea în putință să facă absolut nimic. Înțelesese, în sfârșit,
asta. Altfel, n-ar sta într-o cameră de hotel, bătând darabana cu
degetele pe pervazul unei ferestre. Îi trimisese o telegramă Taniei,
spunându-i că ajunsese în siguranță. Puse mâna pe paharul rece ca
gheața. Luminile din barurile de peste drum licăreau prin perdeaua
de ploaie.
De ce-ai venit? păreau să-l întrebe cerurile descătușate. Nu te vom
lăsa să pleci mai departe.
Gândurile deveneau mult prea copleșitoare în camera întunecată
de hotel. Se întreba dacă Tania îi putea simți freamătul lăuntric de la
trei continente depărtare. Nu stătuse niciodată singur într-o cameră
de hotel. Stătuse singur în multe alte locuri – în celule reci și umede
de închisoare, în trenuri sau păduri – dar nu mai îndurase atâta
singurătate de când fusese închis în carcera din Sachsenhausen.
Singurătatea fusese un instrument de tortură și pedeapsă. Și nu mai
stătuse singur încă din clipa în care ușa celulei sale se deschisese și în
prag apăruse o umbră fragilă și șovăitoare.
Locuiseră apoi în hoteluri și moteluri, în case închiriate sau
plutitoare, ori într-o casă mobilă pe care încă o păstrau ca pe un
muzeu pe creasta dealului din Arizona. Acum stăteau într-o casă
superbă din stuc, unde nu rămăsese nicicând singur. Tatiana nu-l
părăsise niciodată, cu excepția nopților când lucrase ca infirmieră la
spital – reușind cumva să treacă și peste această încercare.
Rămase cu mâna pe pervazul rece și umed al ferestrei. Chiar și
aici în Saigon nu se simțea complet singur. Îi simțea prezența în
Vietnam,
de la mii și mii de kilometri depărtare.

***

Îi trimise o telegramă: „PLOUĂ CU DISPERARE. ÎNCĂ ÎN

SAIGON.”
Trei zile mai târziu, ploua cu aceeași disperare.
Tatiana îi răspunse tot printr-o telegramă: „SOARE ȘI CALD ÎN
NOIEMBRIE. ÎNCĂ ÎN PHOENIX.”
Îi trimise altă telegramă de Ziua Recunoștinței, urându-i sărbători
fericite.
Și apoi încă una: „LADIES HOME JOURNAL, DECEMBRIE. 10
MOTIVE DE BUCURIE.”
Alexander zâmbi. Tatiana aflase o cale prin care să-l facă să
zâmbească chiar și de pe un alt continent. Găsi la un chioșc de ziare
Ladies Home Journal, ediția din decembrie, și articolul la care se
referea: 100 de locuri unde să faci dragoste. Și petrecu o zi splendidă,
invocând cele 100 de locuri.
Numărul 16 – un cort. Numărul 25 – în fața focului. Numărul 33 –
pe creasta unui deal. Un popas pe drum; o masă de picnic; un
hamac; un lan de porumb; un sac de dormit sub cerul liber. O barcă
pe un lac; o cadă de baie; un hambar; podeaua unei camionete într-o
seară toridă de vară. O pădure; un atelier; o podea de lemn. Sub un
soare în amurg sau în plină zi. O piscină. O plajă pustie. O mașină pe
un drum pustiu; un cinematograf drive-in. O cameră cu lumânări;
un pat matrimonial; toate camerele din casă; la o petrecere, acasă la
prieteni. Un balansoar; un leagăn de pe un teren de joacă; puntea
unei case plutitoare; Marele Canion; o pensiune; sau chiar o mașină
de spălat.
Da, o zi splendidă! apoi se înarmă din nou până în dinți.
 — Nu-mi pasă nici dacă vine un tsunami și mătură Vietnamul de
Sud de pe fața pământului, îi spuse la telefon lui Richter. Mâine îmi
trimiți elicopterul.
A doua zi ploaia încetă. Soarele strălucea pe cer de parcă n-ar fi
plouat niciodată, iar pământul era doar reavăn de rouă. Era umed și
cald. Alexander porni la drum împreună cu doi soldați tineri de la
Fort Bragg, plus doi furnizori de provizii și doi sergenți. Ușile
elicopterului rămaseră deschise pe tot parcursul zborului de trei ore
spre nord. Soldații încercară să-l angreneze pe Alexander în discuție,
dar era mult prea concentrat să studieze terenul deasupra căruia
zburau, încercând să simtă, cum o făcea Tatiana, prezența fiului său
printre covorul de copaci, pagode străvechi, biserici distruse și palate
în ruină. Toată această întindere verde părea mult prea deasă ca să
permită elicopterului să aterizeze, dar când jungla se sfârși, lăsă locul
orezăriilor. Dincolo de ele, pe un platou împrejmuit de munți, se
întindea o suprafață dreptunghiulară, făcută de mâna omului, prin
iarba-elefantului proaspăt tăiată. Aici se afla o bază militară imensă –
sediul Centrului de Comandă și Control MACV-SOG din Kon Tum.
Elicopterul ateriză, ridicând nori de praf și agitând iarba înaltă.
Richter îl aștepta. Nu se mai văzuseră de la absolvirea lui
Anthony, de acum patru ani și jumătate. Amândoi purtau uniforme
verzi de luptă și însemnele de ofițeri pe umeri, cât și insignele de
trăgători de elită. Amândoi aveau părul tăiat scurt și cărunt pe
alocuri dar, în timp ce părul lui Alexander era negru și bogat, Richter
avea început de chelie.
— Îmi pare rău că ne întâlnim în asemenea împrejurări, spuse
Tom. Dar mă bucur să te revăd.
Își strânseră mâinile și schițară câte un zâmbet.
— Hai să bem ceva! Poate vrei și puțină haleală, adăugă Richter,
cu chipul grav. Oi fi și tu obosit.
 — Obosit de stat degeaba.
— Da, știu că nu prea-ți place să stai degeaba, nu-i așa, domnule
maior? clătină Tom din cap. Ai venit înarmat până în dinți. Ești
nebun de legat. Doar știi foarte bine că ai fi găsit aici tot ce-ți trebuie.
Echipele noastre sunt pregătite să scoată ursul din bârlog.
Alexander aprobă din cap, încântat de metafora ursului.
— N-am știut că sunteți atât de bine echipați. Dar mai întâi de
toate, trebuie să stăm de vorbă. Vreau să-l văd și pe locotenentul lui
Ant. Cât mai repede.
— Bine, răspunse Richter oarecum resemnat, pornind spre
cazarma bine întreținută a ofițerilor. Locotenentul Elkins și sergentul
Mercer te așteaptă. Abia așteaptă să te cunoască.
Baza militară, împrejmuită cu un gard de sârmă ghimpată, era
bine organizată și funcțională. Avea o pistă de aterizare, un spital, o
poștă, o cazarmă pentru ofițeri, una pentru soldați, un centru de
comandă, multe depozite de arme și un teren de antrenamente –
toate comasate pe o suprafață cât trei terenuri de fotbal.
În camera mare și comodă a lui Richter – prevăzută cu un birou,
scaune, o masă de conferință, hărți și un dulap plin cu băuturi aduse,
evident, de acasă – îi așteptau doi soldați. Unul dintre ei, mic și
îndesat, era sergent-major în unitatea Forțelor Speciale în care activa
și Anthony. Charlie Mercer, căci așa îl chema, afișa o încăpățânare –
stoică, după părerea lui, necooperantă, după părerea lui Alexander.
Mercer păstră tăcerea. Vorbea foarte rar.
Celălalt soldat, tânăr, zvelt și chipeș, era Dan Elkins. Alexander îl
cunoștea din scrisorile lui Anthony. Dintr-un motiv sau altul, Elkins
îi părea cumplit de tânăr, chiar și mai tânăr decât Ani. Prea tânăr să
fie în armată. Părul rar, deschis la culoare îi stătea țepos, scoțându-i
în evidență urechile clăpăuge. Mesteca gumă și făcea baloane. Era
extrem de prietenos.
 — Câți ani ai, locotenente? întrebă Alexander.
— Douăzeci și șapte, domnule.
Deși părea prea tânăr ca să fie în armată, era mult mai în vârstă
decât fusese Alexander când se întorsese în Statele Unite după zece
ani de lupte sângeroase. Alexander își lăsă capul în pământ.
Elkins căuta să stabilească contactul vizual, pe când Mercer îl
evita cu orice preț.
— Ce e cu băiatul ăsta? îl întrebă Alexander pe Richter în șoaptă.
— Ești o legendă prin părțile astea, domnule maior Barrington, îi
răspunse Tom, zâmbind și strângând hârtiile de pe masa de
conferință ca să se așeze de jur-împrejur.
— Serios? spuse Alexander, privindu-i pe cei doi soldați tineri.
Amândoi îi evitau acum privirea.
Un furier le aduse ceva de mâncare, băutură și țigări.
— Vă deranjează dacă subofițerii mănâncă cu dumneavoastră,
domnule? întrebă Elkins.
— Firește că nu.
În Polonia și în Belarus, sergenții mâncau întotdeauna alături de
el și de locotenentul Ouspenski.
— Mercer s-a aflat sub comanda lui Ant încă din Divizia
Aeropurtată, continuă Elkins, zâmbind cu gura până la urechi și
dezvelindu-și dinții albi. Tot Anthony l-a și recomandat unității
SOG. De-a lungul timpului, am auzit multe dintre isprăvile
dumneavoastră, domnule maior.
Dând scurt din cap, Alexander ciocni paharul cu cel al
sergentului, care își stăvilea cu greu tremurul mâinii.
— Iertați-ne dacă suntem puțin… șocați să vă cunoaștem, în
sfârșit! zâmbi Elkins.
Se măsurau toți din priviri.
 — Sunteți șocați? întrebă Alexander, trăgând cu nesaț din țigară
în timp ce îl țintui cu ochii pe Elkins. Ei bine, ce ziceți de asta?
continuă, luând o gură de bere. În ultima scrisoare pe care ne-a
trimis-o, Ant ne spune că s-a însurat cu o vietnameză. Asta nu vi se
pare șocant? Știi ceva de asta, locotenente?
Richter și cei doi subofițeri scoaseră câte un strigăt de uluire.
— Hmm! spuse Alexander, cu glas aproape calm, luând încă o
înghițitură de bere. Probabil că nu.
— Fii serios! replică Richter, cerând să vadă dovada. Arată-mi
scrisoarea! Nu-mi spune că n-ai luat-o cu tine! Arătă-mi-o dracului!
Poate că ți-a scăpat ceva și ai uitat să-mi spui. Poate că voi reuși să
obțin și alte informații din ea.
— N-aveți decât să mi-o cereți până nu mai puteți, se întoarse
Alexander cu fața spre Elkins. N-o am la mine. A rămas la mama lui
Ant. Și după câte știu, ea n-a venit cu mine. Dar îmi amintesc foarte
bine ce ne-a spus – că s-a însurat. Ce e? Nu credeți că știu să citesc în
engleză? S-a însurat cu o fată pe care a cunoscut-o anul trecut
undeva în apropiere de Hué. O fată pe nume Moon Lai.
Nici nu-i rosti bine numele, că Dan Elkins căzu de pe scaun. Apoi
ieși afară să se liniștească. Alexander schimbă o privire cu Richter.
Abătut, Mercer nu spuse nimic. Atitudinea lui îi amintea de cineva,
dar Alexander nu reușea să spună de cine anume. Ceva legat de
copii.
Când Elkins se întoarse, nu părea deloc mai liniștit.
— E imposibil, mărturisi el. E o tâmpenie. E cu neputință. Sunt
realmente șocat și nu-mi vine să cred. Vreau să văd scrisoarea,
continuă, clătinând din cap. Pur și simplu nu-mi vine să cred.
— Ce ți-am zis? interveni calm Richter. Ai face mai bine să ne-o
arăți, domnule maior.
 — Ant n-ar face așa ceva, îi spuse Elkins lui Alexander. Fiul
dumneavoastră nu e nebun ca noi ceilalți. Nu face lucruri
nechibzuite.
— Liniștește-te, locotenente! spuse Richter, cu glas autoritar. O
cunoști pe această Moon Lai?
Stăteau cu toții la masa dreptunghiulară de conferință, scrutându-
se din priviri.
— O, da, domnule! Da, domnule! repetă Elkins, bătând
neputincios cu pumnii în masă. O cunosc, la dracu! De-aia nici nu-mi
vine să cred, adăugă, cu ochii scăpărând. Nu e adevărat. Nu poate fi
adevărat. Crezi că e adevărat, Merce?
— Nu știu. N-o cunosc, răspunse Mercer, clătinând din cap. Dar
orice e posibil în cazul căpitanului Barrington.
Făcu o pauză, apoi continuă:
— Dar de ce s-ar fi însurat fără să-ți spună, locotenente? Doar erați
prieteni. Aici apare o frântură logică.
Pentru Alexander însă nu era nicio frântură logică: atâta timp cât
Anthony reușise să păstreze o relație de patru ani cu cea mai bună
prietenă a Tatianei, chiar sub nasul lor, fără ca cineva să bănuiască
ceva, nici Richter, nici Tania, în ciuda celui de-al șaselea simț al ei,
era evident că băiatul, extrovertit în aparență, era în esență extrem de
introvertit. Totul era posibil în cazul lui.
— Poate că te înșeli, domnule maior, îi spuse Richter lui
Alexander. Locotenentul Elkins susține că nu se poate să se fi
întâmplat așa ceva.
— Nu spun că nu se poate, domnule colonel Richter, răspunse
Elkins. Doar că îmi vine greu să cred.
— În regulă, Elkins. Cine e fata asta? întrebă Alexander.
— Cine e? Asta e o întrebare de un milion de dolari. Ticălosul! Să
nu-mi spună absolut nimic, nici măcar un cuvânt? Cât de nebun să
fii?
Alexander îl lăsă pe Elkins să se mai liniștească puțin.
— Ant știa că aș fi făcut orice să-l împiedic, admise locotenentul în
cele din urmă. Nu l-aș fi lăsat să facă o asemenea prostie. De-aia nu
mi-a zis nimic. Face numai ce-i trece prin cap. Când îi urlă ceva prin
minte, nu mai aude nici în stânga, nici în dreapta, catâru’ naibii!
— Gata, locotenente! interveni Richter. „Catâru’ naibii” e fiul
domnului maior. Acum spune-ne ce știi!
Într-un târziu Elkins le povesti ce se întâmplase cu un an în urmă,
în vara lui 1968, în Hué. După încheierea Anului Nou vietnamez
(Tet) și distrugerea orașului Hué – ai căror locuitori fuseseră
terorizați și masacrați de armata Viet Cong-ului – soldații americani
„curățau” zona după ce alungaseră trupele vietnameze.
— Eram o echipă de vânători alcătuită din trei oameni ușor
înarmați. Ne strecuram fără să ne simtă nimeni.
— Patrulă de securitate, Elkins, îl corectă Richter.
— O, da, așa e. Scuze, domnule colonel, răspunse Elkins, pe un
ton sec. Patrulă de securitate. Nu vrem să jignim orgoliul nimănui
sugerând că suntem în război.
— Locotenente!
— Da, vă cer scuze, domnule colonel. O să merg mai departe.
Așadar, în timp ce patrulam zona, la vânătoare de… – a, scuze! –
căutând soldați Viet Cong… Aveam misiunea de a-i căuta și…
Se opri, privindu-l pe Richter.
— …Ce urma să le facem, domnule? Să-i arestăm?
— Elkins, dacă mai continui tot așa, te trimit trei ore la carceră,
spuse Richter. Continuă!
— A, da! Să-i neutralizăm. Ăsta era cuvântul delicat pe care îl
căutam.
— Șase ore la carceră, Elkins!
 — Iertare, domnule. Din echipă făceam parte eu, Ant și
locotenentul Nils, un băiat de ispravă, care nu mai e printre noi. A
călcat pe o mină acum două luni, spuse Elkins, închinându-se. Ant s-
ar întrista dacă ar ști. Erau prieteni buni, oftă el. Și am dat de o
situație… delicată, adăugă, tușind și frământându-și mâinile. Eram
la marginea orașului Hué, într-o zonă distrusă de soldații Viet Cong
în graba lor de a se retrage. Și în acest sat ars din temelii am găsit, în
miezul zilei, o sud-vietnameză foarte tânără… Să fi avut vreo
cincisprezece ani? Nu știu. Tânără, mică de statură, complet
dezbrăcată și legată de un copac. Fusese bătută și agresată sexual.
Nici n-am apucat să ne apropiem bine de ea, că dintre ruine au și
apărut câțiva asiatici care au deschis focul, rănindu-ne pe toți. Ant a
scăpat doar cu câteva zgârieturi la cap, care sângerau din abundență.
A deschis focul asupra lor, ciuruindu-i fără milă, apoi a aruncat o
grenadă. I-a terminat pe toți dar, din păcate, grenada a lovit-o și pe
fata legată de copac.
— Locotenente, interveni Richter, ce legătură are toată povestea
asta cu…
— Ajung și acolo, domnule. Ei bine, n-a murit. Anthony a
dezlegat-o, a învelit-o cu tunica lui și a stabilizat-o. Își pierduse un
ochi și două degete. I-a bandajat rănile și i-a dat morfină. Am chemat
un elicopter pentru evacuare medicală. Anthony a întrebat-o unde
stă. La început, nu se putea controla, țipa fără încetare. Dar cu puțin
înainte de venirea elicopterului ne-a spus că lucra în Pleiku,
încercând să-și întrețină… mama sau sora bolnavă… nu mai știu
exact. În final am ajuns cu toții la un spital din Pleiku. Când a
aterizat pe acoperiș, fata s-a agățat cu mâinile de gâtul lui Ant,
refuzând să-i mai dea drumul. După aia, nici că s-a mai desprins
vreo clipă de lângă el. Ant i-a rămas alături, ajutând-o să-și revină.
Eu și Nils ne-am întremat încetul cu încetul. Câteva zile mai târziu,
când am obținut o permisie, Ant a plecat undeva fără noi. L-am
revăzut abia când ne-am întors la bază pentru următoarea noastră
misiune. Asta s-a întâmplat acum un an. N-am mai văzut-o niciodată
pe fată, iar Ant nu ne-a vorbit despre ea. Acum însă, dacă stau bine
și mă gândesc, n-a mai venit niciodată cu noi în permisie. Deși se
dădea în vânt după asiatice. Ne distram grozav împreună.
Elkins se opri, privindu-l solemn pe Alexander.
— Adică, domnule, nu făceam nimic ieșit din comun… nimic
nebunesc…
— Continuă! îl întrerupse Alexander.
De ce credeau oare tinerii că inventaseră sexul?
— Ei bine, n-a mai venit cu noi. Când obținea câteva zile libere,
dispărea de unul singur. Știu că în ultima permisie din iulie a semnat
să plece în Pleiku.
Dosarele militare confirmau faptul că în ultimele șase permisii,
Anthony se dusese de fiecare dată la Pleiku.
Alexander căzu pe gânduri, analizând pe toate fețele povestea lui
Elkins.
— Și fata asta e Moon Lai? întrebă în cele din urmă.
— Da, e Moon Lai, răspunse Elkins, dând din cap.
Alexander căzu din nou pe gânduri.
— Atunci trebuie s-o căutăm. Unde anume lucrează în Pleiku?
Elkins deveni deodată fascinat de suprafața mesei de lemn, căci o
studia cu atenție, fără să mai spună nimic.
— Răspunde-i domnului maior, locotenente! îi ordonă Richter.
Elkins își ridică pentru o clipă privirea spre Alexander, apoi o lăsă
din nou în pământ, fără să rostească vreun cuvânt.
— Elkins! murmură Alexander, complet uluit.
Se gândi pentru o clipă că n-ar fi rău să iasă și el puțin din cameră.
 — Nu-mi spune că Anthony… îngăimă apoi… s-a însurat cu o
târfă din Pleiku!
— De ce credeți că am înjurat ca un birjar?
— Nu, clătină Alexander din cap. Trebuie să fie o greșeală.
— Exact asta am spus și eu!
Rămaseră toți patru încremeniți.
— Domnule maior, spuse Mercer, rupând tăcerea, poate că
lucrurile nu stau chiar atât de rău. Poate că s-a lăsat de meserie.
— Mai taci dracului din gură, Merce! exclamă Richter.
— Poate că s-a lăsat de meserie? repetă Alexander. Și ce alte
variante mai are la dispoziție? Tom, Ant spune în scrisoare nu doar
că s-a însurat cu fata asta, ci că așteaptă și un copil!
Tuturor le scăpară niște sudălmi grozave.
Ce pățise oare fiul lui? se întrebă Alexander. Și unde e?
— Trebuie să fie o greșeală, îi spuse apoi lui Elkins. Căci așa ceva
nu e cu putință.
— Exact asta am zis și eu! strigă Elkins.
— Hai să ne calmăm și să analizăm lucrurile cu sânge rece!
interveni Richter, cu glas autoritar. Alexander, suntem în fața unei
situații care…
— Mie îmi spui? strigă el. Fiul meu, comandantul unei trupe de
elită din Forțele Speciale, alcătuite din soldați aleși pe sprânceană și
bine antrenați, pleacă în permisie și nu se mai întoarce, împreună cu
armele și cu echipamentul militar. Și aflăm acum că s-a însurat și a
lăsat gravidă o târfă vietnameză. Între timp, dispare de pe fața
pământului. Am uitat ceva?
Încerca să gândească rațional.
Richter le turnă câte un pahar de bere. Își aprinseră o țigară și
rămaseră adânciți în gânduri.
— Nu, cred că ai atins tot ce era de atins, domnule maior.
 — Dar dacă dispariția lui n-are nicio legătură cu Moon Lai? spuse
Elkins cu optimism în glas. Dacă e o pură coincidență?
Ceilalți continuară să fumeze, privindu-l cu scepticism.
Alexander avea chipul împovărat de gânduri.

— Elkins, ai spus că fata era sud-vietnameză, nu-i așa?

— Da, răspunse locotenentul. Fără îndoială. Ce altceva ar fi putut
să fie?
— Ce altceva ar fi putut să fie? repetă Alexander. Ați nimerit într-o
ambuscadă pusă la cale de Viet Cong, nu?
Elkins părea uimit și tulburat.
— Da, dar… Nu înțeleg unde vreți să ajungeți. Ce încercați să
sugerați? Au agresat-o, domnule maior. De-ați fi văzut în ce hal era…
— Elkins, puse Alexander punctul pe i, fata se vinde soldaților
pentru bani. Îmi imaginez în ce hal era. Crezi că nu e obișnuită cu
violența? Crezi că n-ar face orice pentru câteva centime în plus? N-ar
accepta să încaseze și niște lovituri? Cu gândul ăsta am venit aici –
trebuie s-o găsim cât mai repede cu putință pe această Moon Lai.
— Îți urez succes. O să fie floare la ureche, spuse Richter, dând din
cap. Nimic mai simplu. Sunt convins că la Pleiku există doar un
singur bordel plin de tinere vietnameze. N-o să fie nicio problemă.
— Da, răspunse Alexander. Dar câte prostituate cu un singur ochi
și opt degete crezi că există la Pleiku?
— Și ce-o să facem? Luăm cu asalt fiecare tractir până o găsim?
— Dacă e cazul…
Richter izbucni în râs. Bătându-l pe Alexander pe spate, îi turnă
încă un pahar de bere.
— Absolut, domnule maior Barrington. Poate n-ar fi rău să-i trimit
o telegramă soției tale și să-i spun că soțul ei a bătut juma’ de lume
ca, vreme de trei luni, să ia cu asalt bordelurile din zonă. O să-i
explic că ai făcut-o pentru o cauză nobilă. Sunt convins că o să
înțeleagă.
Richter și Elkins izbucniră în râs. Mercer nu-și îngădui asemenea
libertăți. Alexander nu schiță nici măcar un zâmbet.
— În primul rând, nu avem trei luni la dispoziție, îi răspunse
dând pe gât paharul de bere. Nu avem nici măcar cinci minute. Iar în
al doilea rând, adăugă cu o mină gravă, soția mea acceptă luarea cu
asalt a bordelurilor pentru o cauză nobilă. Plecăm în seara asta. Cam
câți kilometri sunt până acolo? Vreo cincizeci?
— În seara asta? repetă Richter.
— Noaptea, localurile sunt pline, îl țintui Alexander cu o privire
plină de subînțeles. Sau nu știi când să le frecventezi?
— Alexander, rămâi aici! spuse Tom, evitându-i privirea. Îi cunosc
prea bine părerea Taniei și știu că n-o să mă ierte niciodată pentru
infidelitățile mele.
— Gata cu vorbăria! Hai să mergem!
Poate să ierte lucruri și mai grave.
— O să creadă că te-am adus pe calea pierzaniei. Las-o baltă! Mai
bine înfrunt o divizie de soldați Viet Cong decât să te văd că o iei pe
căi greșite sub ochii mei. Rămâi aici! Mă duc cu Elkins. Îl iau ca
translator și pe Ha Si, unul dintre montagnarzii noștri.
— Fără doar și poate. Abia aștept să-l cunosc. Cu ce jeep plecăm?
— Cred că ar trebui să mai stăm puțin de vorbă… spuse Richter,
frecându-și fața.
— La naiba! Întotdeauna vorbești atât de mult? Mă mir că mai
plecați în misiuni. Hai să mergem!

Alexander nu părăsi nicio clipă biroul lui Richter, nici măcar

pentru a lua o gură de aer curat. Fuma țigară după țigară, fără să
iasă. La cină, mâncară pho – supă de tăiței vietnameză cu carne de
vacă – de care Alexander nu se mai sătura. Richter îl întrebă dacă nu
voia să se spele și să se odihnească puțin, dar Alexander nu-și dorea
decât să se însereze mai repede ca să pornească la drum.
Când se lăsă întunericul, plecară spre Pleiku. Drumul era
neasfaltat, dar drept. Ajunseră după o oră.
Ca în orice oraș capitalist, barurile dărăpănate – un paravan în
spatele cărora se ascundeau casele de toleranță rău famate – se
întindeau pe străzile lăturalnice și năruite din centrul orașului, pe
malul noroios al unui râu îngust, umflat de ploi. Bordelurile, toate
rânduite în șir, le facilitau clienților grăbiți alegerile făcute sub aburii
alcoolului. Fără îndoială că le facilitau și celor patru soldați căutările
întreprinse pentru găsirea lui Moon Lai. Ar fi fost mai ușor dacă ar fi
avut o fotografie cu ea, se gândi Alexander, dar avea măcar o poză
de-a lui Anthony. Se despărțiră. Elkins și Ha Si, luptătorul
montagnard, luară cu asalt jumătate din baruri, în timp ce Alexander
și Richter scotociră restul. Ha Si îi învăță să întrebe în vietnameză:
„Lucrează aici o fată cu opt degete?”
Intrau dintr-un local într-altul, bând câte o bere în spatele
draperiilor roșii, în încăperi înguste și înecate în fum, vorbind cu
patroanele și privindu-le în treacăt pe fetele care își așteptau clienții
pe scaune. Erau numeroase stabilimente, toate înșiruite pe străzi
întunecate și neasfaltate, pline de noroi și de mizerie după ultimele
ploi. Alexander încerca să-și curețe ghetele înainte de a intra în
baruri. În zadar însă, căci noroiul adunat în straturi pe tălpi devenea
tare ca cimentul. Luminile licăreau pe străzi, oamenii râdeau, iar de
undeva din depărtare răzbăteau zgomote de luptă. Alexander și
Richter intrară în șapte bordeluri. Fără niciun rezultat, însă.
În cel de al optulea, patroana, o vietnameză în vârstă, se bătu în
piept, exclamând:
— A, Moon Lai! Dien cai dau! Dien cai dau!
 — Zice că e nebună, șopti Richter.
— Spune-i că asta nu ne e de folos! răspunse Alexander. O
cunoaște pe fată?
O cunoștea, se pare, foarte bine.
— Unde e?
Patroana refuza, însă, să le spună. Alexander scoase o bancnotă de
o sută de dolari. Femeia revărsă apoi asupra lor, în vietnameză, o
salvă de cuvinte presărate și cu câteva în engleză, întinzând mâna
după bani.
— Eu nevăzut la ea! Ea plecat! Eu nevăzut la ea! Ea plecat! V-am
spus. Dien cai dau!
— Explică-i că nu vede sutica dacă asta e tot ce ne spune!
Alexander rămase pe loc în timp ce Richter se duse să-i caute pe
Elkins și pe Ha Si. Aveau nevoie de traducător, să discute cu
patroana.
Cât Richter lipsi, femeia îi flutură pe la nas cele mai frumoase și
mai tinere fete.
— Cât stai pe aici, îi spuse ea, într-o engleză stricată. Nu durează
mult. Treizeci de dolari.
Fetele – mai mult sau mai puțin îmbrăcate și îngrozitor de tinere –
încercau să-l ademenească cu prețuri ieftine în schimbul unor
servicii extrem de complexe.
— Ce dracu’ v-a luat atâta? îi întrebă pe cei trei soldați când
aceștia reveniră în cele din urmă.
Ha Si vorbi cu patroana. După ce termină, Alexander îi dădu suta
de dolari. Femeia îi luă recunoscătoare. Ieșiră în strada desfundată,
unde rămaseră lângă balustrada de lemn ce străjuia malul râului.
— Nu știe prea multe, spuse Ha Si, montagnardul mic de statură,
ce rămăsese încremenit ca o stană de piatră. Avea pielea întinsă
perfect, cu neputință să-i ghicești vârsta.
 Juca un rol-cheie în misiuni, îi spusese Elkins lui Alexander,
deoarece reușea să rămână invizibil în fața dușmanului până când
era mult prea târziu și nu mai aveau cum să se ferească de tăișul
pumnalului său.
— A spus că Moon Lai a lucrat pentru ea doi sau trei ani.
— Doi sau trei ani? Dar câți ani are?
— Nimeni nu întreabă. Și oricum nimeni n-ar spune adevărul.
— Ar fi putut să aibă vreo doisprezece, interveni Elkins. Sau
douăzeci și doi.
— Poate nu chiar doisprezece dacă a lucrat vreo trei, clătină
Alexander din cap.
Imperturbabil, Ha Si păstră tăcerea. Nici nu clipi. Alexander
scoase un geamăt.
— Era o fată liniștită, continuă vietnamezul. Făcea mereu ce i se
spunea, nici nu crâcnea. Nu refuza ofertele, dar avea prea puțini
clienți „fideli”. Stătea în cea mai mică și mai îndepărtată odaie de pe
palier. Chiar și atunci când era întreagă și frumoasă, „bărbații nu mai
reveneau la ea”. În afară de unul singur – soldatul din fotografie.
Acesta a continuat s-o caute și după ce-a rămas fără un ochi, plătind
sume mari de bani ca să-și păstreze cămăruța și să nu mai accepte
clienți. Era foarte generos, spune patroana.
— Mai spune și că Moon Lai obișnuia să dispară pe neașteptate
timp de două sau trei săptămâni. Apărea apoi din nou, își cerea
cămăruța și lucra fără să se plângă. De-aia zice că e nebună. Vine și
pleacă după bunul plac. Ultima dată când a văzut-o a fost la
începutul primăverii. De atunci n-a mai apărut. Fie a murit, fie a
rămas însărcinată și nu mai poate să lucreze.
Alexander fuma, adâncit în gânduri. În jurul lui, Richter și Elkins
se agitau. Ha Si stătea încremenit: se afla încă la raport.
— De unde e Moon Lai, Ha Si?
 — Patroana nu știe sigur.
— Glumești?! exclamă Alexander.
— Nu glumesc niciodată, domnule, răspunse grav vietnamezul.
— Nu putem să plecăm din Pleiku fără informația asta. Mai ia o
sută de dolari și du-te înapoi! Să nu care cumva să te întorci până n-o
faci să vorbească! Hai, du-te!
Ha Si își ridică încet mâinile în aer.
— Stați puțin! spuse apoi, fără tragere de inimă, refuzând să ia
banii. A spus că a auzit-o pe fata fără degete vorbind despre un sat
cu numele de Kum Kau. Mama și sora ei locuiau acolo. Poate că
acesta e locul unde dispărea la câteva luni.
— N-am auzit niciodată de Kum Kau, adăugă Richter bănuitor.
Fie e un sătuc foarte mic, fie e foarte îndepărtat.
Ha Si păstră tăcerea.
— E o nebunie, se amestecă Elkins. E oare cu putință ca Ant să se
fi dus într-un sat de la capătul lumii? Ca soț? Și viitor tată? Să-și
cunoască, poate, socrii?
— Să presupunem că s-a dus! spuse Alexander. De ce nu s-a mai
întors?
— Poate a încercat, răspunse Richter. Poate că nu l-am căutat
unde trebuie. Unde e acest Kum Kau, Ha Si?
Vietnamezul păstră tăcerea, privindu-i fără să clipească. Îl
întrebară din nou. Aceeași tăcere. Richter repetă întrebarea cu glas
răstit.
— Nu vreți să știți, domnule colonel Richter, răspunse încet Ha Si.
— E singurul lucru pe care vrem să-l știm! exclamă Richter. E
singurul lucru pe care trebuie să-l aflăm! Nu te mai juca cu noi! E un
ordin! Unde e?
— La paisprezece kilometri spre nord de zona demilitarizată,
răspunse Ha Si.

Î
 — În Vietnamul de Nord? întrebă Tom cu stupoare.
— În Vietnamul de Nord, repetă Alexander cu glas sumbru, simțind
o strângere de inimă.
Fără să mai rostească vreun cuvânt, își termină țigara și se
întoarse la jeep. Porniră la drum, străbătând în tăcere cei cincizeci de
kilometri prin ținutul întunecat, spre baza militară. Vietnamul de
Nord! repeta fără încetare Alexander în gând.
Ajunși la sediul central din Kon Tum, Richter le oferi câte un
pahar de whisky – berea nu era suficient de tare pentru a le domoli
temerile. Ha Si îi refuză. Stătea tăcut pe scaun; era chiar mai tăcut
decât scaunul. Alexander credea că învățase arta stăpânirii de sine
dar, în comparație cu Ha Si, părea să sufere acum de epilepsie, așa
de agitat era. Vietnamezul era absolut imperturbabil. Dar de ce n-ar
fi fost? Doar nu fiul lui dispăruse în nenorocitul ăla de Vietnam de
Nord!
— Înțelegi unde am vrut să ajung mai devreme, Elkins? spuse, în
cele din urmă. Ați nimerit într-o ambuscadă.
— Cu tot respectul cuvenit, domnule maior, răspunse
locotenentul, și vă cer scuze că spun asta. Firește că am nimerit într-o
ambuscadă – e clar ca lumina zilei. Dar ce legătură are povestea asta
de acum un an și jumătate cu dispariția recentă a lui Ant? Sau cu
Moon Lai?
Richter și Alexander schimbară o privire. Tom clătină din cap,
turnându-i lui Alexander încă un pahar de whisky. Dădură noroc și
luară câte o înghițitură.
— Nu-ți face griji, domnule maior! spuse Richter. O să vorbesc
mâine cu Pinter, comandantul operațiunilor noastre din Vietnamul
de Nord. O să-l rog să trimită o trupă de recunoaștere în zona
demilitarizată, cam pe unde a fost fortăreața de la Khe Sanh. Și încă
una pe traseul Ho Și Min din Laos. Se întinde din Vietnamul de
Nord și intră în Laos cam treizeci de kilometri nord de zona
demilitarizată. Să vedem ce pot să descopere pe acolo! O să-l întreb
pe Pinter dacă a auzit vreodată de Kum Kau.
Alexander făcu o grimasă. Lăsă paharul jos. Puse țigările pe masă
și, ridicându-se în picioare, luă poziție de drepți, lovindu-și călcâiele
și privindu-l sumbru pe Richter.
— Domnule colonel Richter, spuse apoi foarte încet, putem să
vorbim între patru ochi?
Fără nicio tragere de inimă, Richter le făcu semn lui Ha Si și
Elkins să iasă, apoi se întoarse spre Alexander, rămas în poziție de
drepți.
— Știu ce vrei să-mi spui…
— Nu, nici pe departe.
— Ba da, ba da, răspunse Richter, prăbușindu-se pe scaun.
— Tom, care-i rostul discuției despre Pinter și echipele lui de
recunoaștere? Cui îi servește? întrebă Alexander, plimbându-se de
colo colo prin fața mesei.
— Ție. Alexander, oamenii lui Pinter cunosc zona ca-n palmă.
Oamenii mei sunt la mijloc, răspunse Richter, turnându-și încă un
pahar. Vrei și tu?
— Tom!
— Alexander! trânti Richter paharul pe masă. Se pare că nu
înțelegi ceva în toată povestea asta.
— Tom! ripostă Alexander, lovind masa cu pumnul. Se pare că tu
nu înțelegi ceva în toată povestea asta.
— Ascultă-mă cu atenție! răspunse Richter, sărind în picioare. Știi
că avem ordine stricte să nu intrăm în Vietnamul de Nord. Știi asta,
da? Ordine stricte!
— Las-o baltă! Știu cum funcționează SOG. Le spui oamenilor tăi
unde să meargă și ei se duc unde îi trimiți. Punct! Vrei să spui că
Elkins și Mercer ar refuza să-ți asculte ordinele?
— Alexander! spuse Richter, coborând mânios glasul. Ți-ai
pierdut mințile! Nu e zona mea de operațiuni! Zona mea de
operațiuni e aici – în Vietnamul de Sud, Laos și Cambodgia. Aici.
— Da. Deși n-ar trebui să fim nicăieri – nici în Laos, nici în
Cambodgia, nici aici, nici în altă parte. N-ar trebui să-ți trimiți
echipele de recunoaștere pe traseul Ho Și Min. Și nici să conduci
misiuni SLAM{85} în jungla cambodgiană pentru interceptarea
proviziilor dușmanului. Și totuși o faci.
Stăteau încordați, unul în fața altuia, cu pumnii încleștați.
— Douăzeci de kilometri nord de zona demilitarizată! spuse
Richter. Nu opt kilometri de Pleiku și nici șaisprezece de Kon Tum,
ci patru sute op eci de aici până în Vietnamul de Nord unde, conform
ordinelor stricte date de Johnson prin Abrams, nu avem voie să
punem piciorul ca să nu-i supărăm pe sovietici și să nu declanșăm
un conflict internațional, cu implicări catastrofale pentru toată
lumea.
— Mai scutește-mă!
— Atunci, de vreme ce ai toate răspunsurile, vreau să te întreb ce
dracu știi de Kum Kau? Să spunem că sfidăm ordinele
comandantului MACV și pe cele ale președintelui Statelor Unite –
care este, apropo, și comandantul tău suprem – și ne trimitem
oamenii acolo. Descoperim un sătuc vietnamez, unde femeile și
copiii duc un trai liniștit, cultivând și purtând pe umeri găleți cu
orez. Să spunem că fiul tău e în sat, mănâncă pho și strânge recolta
de orez. Ce facem pe urmă? Îl aducem cu forța înapoi, unde îl
așteaptă curtea marțială? După cinci luni de stat bine mersi în sat, n-
o să vrea să vină de bună voie. Vrei să-ți aduci fiul în fața curții
marțiale, unde va fi judecat pentru dezertare pe timp de război?
 — Da, răspunse Alexander printre dinți, pentru că amândoi știm
prea bine că n-o duce bine mersi în Vietnamul de Nord.
— Bine, strecură Richter tot printre dinți: Încă o întrebare, crezi că
a fost victima unei înscenări…
— Ca și tine, căci altfel n-ai fi atât de răvășit cum ești acum.
— Crezi că se plimbă liber prin cine știe ce sătuc?
— Dacă o găsim pe Moon Lai, o să aflăm toate răspunsurile.
— Bine. Să zicem că o găsim, dar suntem pe teritoriu inamic. Ne
spune că e la o mie trei sute de kilometri depărtare în Hanoi
Hilton{86} sau în vreun lagăr de prizonieri din China, condus în taină
de cubanezii care au venit în Vietnamul de Nord sub paravan
diplomatic, înființând și conducând apoi lagărele NVA unde îi
torturează pe soldații americani. Și apoi ce facem? Străbați cei o mie
trei sute de kilometri până în Hanoi?
— Dacă e cazul, o fac și pe asta, răspunse Alexander.
— Sfinte Dumnezeule! exclamă Richter, cu răsuflarea întretăiată.
Bine, asta mă face să ajung la a patra întrebare. Suntem pe teritoriu
inamic, într-o situație disperată, și avem nevoie de ajutor. Cum îl
obținem? De obicei, avem opt elicoptere gata pregătite pentru
misiuni de acest gen. Dar ce facem în cazul ăsta? Dacă află cineva că
suntem în Vietnamul de Nord, o să stârnim valuri mai mari decât
simpla dispariție a unui băiat.
— Mă îndoiesc, răspunse Alexander. Și știi ceva? Păstrează-ți
tiradele pentru un alt idiot, Richter, căci am senzația că ai uitat cu
cine stai de vorbă! SOG deține propriile avioane, elicoptere de luptă
sau de evacuare, spitale și arme. Toate clandestine! Tu conduci toate
operațiunile secrete! Ăsta e scopul SOG-ului, altfel ar lupta pe
fronturi deschise. Cu batalioane de artilerie sau cu trupele Marinei
Militare! Așa că nu mai încerca – mă auzi? – să-mi torni tocmai mie
toate tâmpeniile astea!

Î
 — Îmi pare nespus de rău că te-am angajat la Departamentul de
Informații Militare! strigă Richter.
— E cam târziu pentru regrete. Acum trebuie să-l salvăm pe Ant!
— O, Doamne! Îngăimă Tom. Pentru asta ai venit aici?
— Dar ce dracu ți-ai imaginat?
— Nu intru în Vietnamul de Nord! strigă Richter.
— Ba o să mergem acolo chiar mâine.
— Pe dracu’!
— NVA-ul încalcă regulile și destabilizează țările așa-zis neutre
încă din 1954 ca să transporte arme sovietice în Vietnamul de Sud și
să ne ucidă oamenii, ripostă Alexander. Destabilizează Laosul,
Cambodgia, Tailanda și Papua Noua Guinee. Și tu te temi să încalci o
amărâtă de regulă? Înarmează de cincisprezece ani paralela 17 și
zona demilitarizată prin satele de civili. Și o știi mai bine ca mine.
— Ai dreptate. Dar nu vorbim despre zona demilitarizată, ci de
Vietnamul de Nord! Și n-avem nicio informație despre Ant! Nu știm
absolut nimic! De ce nu vrei să trimitem mai întâi o trupă de
recunoaștere? Pinter ar putea să trimită în Da Nang o echipă de
șapte oameni. Am putea afla astfel anumite informații utile. Dacă nu
e acolo? Dacă avem nevoie de vreo sută de oameni ca să-l evacuăm?
Dar dacă avem nevoie doar de unul singur care să-i care cadavrul?
Ai luat în calcul și varianta asta, nu-i așa? Te-ai gândit că ar putea fi
mort, Doamne ferește?
— Viu sau nu, răspunse Alexander scrâșnind din dinți, trebuie să-
l aducem înapoi din Vietnamul de Nord.
— Dacă nu există niciun Kum Kau și cei douăzeci de oameni
trimiși în teritoriul inamic cad în mâinile dușmanului? Cum voi
putea să explic ce dracu’ căutau acolo?
— Crezi că, dacă oamenii lui Pinter vor cădea în mâinile
vietnamezilor, o să te simți mai bine? Pe lângă faptul că n-o să-l
salvăm pe Ant, vom mai avea pe conștiință și moartea a douăzeci
din oamenii lui Pinter. Asta te face să te simți mai bine?
Cei doi, adevărați militari și veterani de război, se înfruntau cu
îndârjire, amândoi la capătul puterilor, uimiți că lucrurile merseseră
atât de departe.
— Te gândești numai la fiul tău, Alexander. Dar eu trebuie să mă
gândesc la toți oamenii pe care îi am în subordine. Sunt responsabil
pentru o mie de vieți.
— Tom, știi foarte bine ce le fac cubanezii și NVA-ul soldaților
americani.
— Kum Kau se află lângă zona demilitarizată. Cubanezii sunt în
Hanoi și în apropiere de China. Sper că nu ne apropiem de China,
nu-i așa?
— Vietnamul de Nord a încălcat fiecare cuvânt din Convenția de
la Geneva, deși este unul dintre semnatari. Oamenii noștri sunt
maltratați și uciși pentru ca niciunul să nu poată spune lumii întregi
cum își tratează vietnamezii prizonierii de război. Și tu vrei să-l las
pe Ant acolo?
— Crezi că îi pasă cuiva cum își tratează NVA-ul prizonierii de
război? Lumea întreagă pare interesată doar de masacrul comis de
americani la My Lai{87}.
— Da, răspunse Alexander, și asta pentru că vietnamezii sunt
judecați cu indulgență prin prisma lipsei lor de standarde, pe când
noi suntem judecați cu asprime pentru că n-am reușit să ne ridicăm
la nivelul înalt al propriilor standarde. E ca și cum ai plasa Cartagina
mai presus de Roma. Da, știu, toată lumea are așteptări mari de la
Roma. Ideea e că, indiferent cât te-ai împotrivi, știi foarte bine că,
într-un fel sau altul, o să ajung în Kum Kau ca să aflu ce s-a
întâmplat cu fiul meu. N-am venit în Vietnam să cutreier bordelurile
cu tine. Vorbim despre Anthony. Anthony! repetă Alexander cu
glasul frânt de durere.
— Știu despre cine vorbim! ripostă Richter, încercând cu greu să
nu-și piardă cumpătul. Am avut grijă de el și l-am protejat cât am
putut mai bine încă de când a sosit aici. L-am lăsat să facă ce vrea,
fără să-l întreb nimic, atâta timp cât își îndeplinea misiunile. I-am dat
libertate deplină pentru că asta își dorea.
— Bun, răspunse Alexander. Ți-am spus și eu ce vreau, așa că
suntem chit. Fie mă ajuți, așa cum ar trebui, fie îmi dai cinci sute de
motive pentru care nu poți s-o faci, dar indiferent ce cale alegi, nu-l
las pe Anthony în Vietnamul de Nord, continuă cu pumnii încleștați.
Nici măcar o zi.
Trase adânc aer în piept, fără să se clintească din loc, cu umerii
drepți și o ținută sfidătoare.
Mormăind nervos, Richter se așeză pe scaun, adâncit în gânduri.
Alexander rămase în picioare. Cunoștea bine vâltoarea lăuntrică prin
care trecea Richter. Dar nu voia s-o audă îmbrăcată în cuvinte. După
vreo cinci minute și un alt pahar de whisky, Tom își lăsă capul în
pământ.
— Nu înțeleg nici în ruptul capului de ce viața ta trebuie să fie un
repetir al misiunii de salvare puse la cale de Tatiana la Berlin, spuse
apoi, mult mai încet. De ce nu poți să deschizi un alt capitol?
— Dar l-am deschis de mult.
— Nu-mi prea vine să cred. Chiar deloc.
După alte două țigări, Richter se liniști suficient cât să-i cheme în
birou pe Ha Si și pe Elkins. Locotenentul se duse să-l trezească pe
Mercer. Era trecut de ora unu dimineața. Cei patru soldați stăteau în
poziție de drepți. Vădit tulburat, Richter uitase să le comande pe loc
repaus.

Î
 Învârtindu-se de jur-împrejurul vietnamezului, îi spuse, privindu-
l cu atenție:
— Ha Si, cunoști zona asta ca-n palmă, știu, dar… vreau să te
întreb ceva și te rog să te gândești bine înainte să-mi răspunzi. Satul
ăsta, Kum Kau, este departe de zona ta de operațiuni. Tu ești din
Bong Son, iar Kum Kau e mult prea departe. Stai, nu mă întrerupe!
Nu crezi că ar putea să fie la vest de Vietnamul de Nord? În
provincia Khammouane din Laos, la un kilometru sau doi de
graniță? Poate te-ai înșelat. Hmm? Ce zici? Gândește-te bine înainte
să-mi răspunzi!
Ha Si păstră un timp tăcerea, adâncit în gânduri.
— Cred că s-ar putea să aveți dreptate, domnule colonel, răspunse
el domol. S-ar putea să fie în Laos. Granița trece prin munți și e ușor
să te înșeli. Mai ales dacă nu cunoști locurile prea bine. M-a luat gura
pe dinainte. Vă mulțumesc pentru că mi-ați oferit șansa să îndrept
lucrurile. Este într-adevăr în Laos.
— Bun, răspunse Richter. Știi că putem face foarte multe lucruri,
dar nu putem sub nicio formă să punem piciorul în Vietnamul de
Nord. Dacă satul e dincolo de granița cu Laos, atunci nu putem
integra misiunea în parametrii operațiunilor noastre și nu putem
porni pe urmele lui Moon Lai sau pe cele ale căpitanului Barrington.
— Da, domnule. Am înțeles, domnule, răspunse Ha Si, privindu-l
pe Alexander. E în Laos, fără umbră de îndoială.
Richter încuviință din cap. Le dădu, în cele din urmă, pe loc
repaus. Se așezară cu toții pe scaune, fumând îngândurați și făcând
planuri.
— Aș prefera să trimit mai întâi o echipă de recunoaștere, spuse
Richter.
Alexander deschise gura să adauge ceva, dar Tom îl întrerupse.
 — Știu însă, mai bine decât oricine de la masa asta, continuă cu
ochii ațintiți asupra lui Alexander, că dacă oamenii noștri vor fi
descoperiți, misiunea va fi compromisă. Dacă vrem să scăpăm cu
viață din Kum Kau, trebuie să profităm de elementul-surpriză. E cea
mai bună armă pe care o avem la dispoziție, pentru că nu se așteaptă
să venim. Pe de altă parte, dacă ne vom trezi într-o poziție pe care n-
o putem apăra, vom fi terminați. Nu putem să luăm suficienți
oameni care să scape nedetectați și să țină piept unei forțe inamice
net superioare. Iată ce vom face, așadar: adunăm o echipă de elită și
pornim într-o misiune de recunoaștere, strict secretă, în Laos. Ați
înțeles? În Laos. Nu-i spunem misiune SLAM. Ați înțeles? Ci
misiune de recunoaștere. Pentru obținerea de informații. Și poate
pentru interceptarea și subminarea proviziilor.
— Am înțeles, domnule.
— Este o misiune anonimă. Știți ce înseamnă asta. Dacă veți cădea
în mâinile dușmanului, nimeni nu va porni pe urmele voastre. Veți
rămâne neidentificați. Vă sugerez să vă faceți ordine în viață înainte
de a pleca la drum. După părerea mea, spre deosebire de cea a
maiorului Barrington, consilierul nostru de la Departamentul de
Informații din Fort Huachuca, Kum Kau este un sat obișnuit.
— Ei bine, spre deosebire de voi, domnilor, n-am mai fost pe front
din 1946, spuse Alexander, și sunt convins că lucrurile s-au schimbat
de atunci. Ținând cont de vasta experiență a colonelului Richter, s-ar
putea să aibă dreptate în această privință. Dar hai să presupunem că
nimerim într-o tabără militară inamică, înarmată până în dinți, cu
terenuri minate și capcane la tot pasul! Deși știu că sătenii
vietnamezi sunt doar niște civili nevinovați, vă sfătuiesc să luăm cu
noi armament cât să aruncăm Hanoiul în aer, nu doar niște căsuțe
din chirpici.
 Richter îi aruncă lui Alexander o privire piezișă. Ceilalți se uitară
la Tom.
— Un elicopter cu echipaj medical de evacuare ne va duce în Laos,
spuse Richter. După ce ne debarcă, se va întoarce în sud pentru
realimentare și va aștepta acolo semnalul nostru. Avem o bază de
provizii chiar la sud de zona demilitarizată. Acolo ne vor aștepta
elicopterele de luptă, plus încă două Huey{88} și unul medical. Dar nu
trebuie să uitați că până și misiunea noastră strict secretă își are
parametrii doar pe teritoriul Laosului. Prezența a șase cobre în
Vietnamul de Nord este imposibilă – căci, în acest caz, nu mai putem
vorbi de sprijin de luptă, ci de invazie.
Cobrele erau elicoptere de luptă.
— Ați înțeles cu toții?
Încuviințară toți.
— Mă scuzați, domnule colonel, interveni Mercer, frământat de
gânduri. Tot folosiți pluralul colectiv, noi. Veniți și…
dumneavoastră?
Alexander își privea mâinile ca să nu-l vadă pe Richter cum stătea
înfrânt în fața oamenilor lui.
— La dracu’! răspunse el. Sunt prea bătrân pentru o operațiune ca
asta. Dar n-am încotro. Sunt băgat până în gât și trebuie să-mi apăr
fundu’ dacă iese vreun rahat în Vietnamul de Nord. Vom fi
doisprezece oameni. Plus o echipă de șase montagnarzi. Îl iau și pe
Tojo, dacă n-o să facă atac de cord când o să afle că vin și eu. Elkins,
Mercer și Ha Si, bănuiesc că nu veți lipsi?
Confirmară toți trei din cap, apoi îl priviră pe Alexander.
— La ce dracu’ vă holbați? îi întrebă el. Fără mine, sunteți
terminați. Rămâneți în bordelurile din Pleiku și aruncați grenade
peștilor din râu. Firește că vin și eu.
Se așternu tăcerea.
 — Poate că ar trebui să rămâneți aici, domnule maior, spuse
Elkins. Doar ați spus mai devreme că n-ați mai luptat pe front din
1946.
— Iar luptele cu o „gogoșică” nu se pun la socoteală, adăugă
Richter caustic.
Alexander nu-i răspunse. Richter simțea, fără îndoială, nevoia să
aibă ultimul cuvânt.
— Trebuie să vă actualizați cumva autorizația de securitate?
continuă Elkins. Căci durează cam o lună.
— Mi-a fost deja actualizată de comandantul Departamentului de
Informații din Fort Huachuca. Îți mulțumesc pentru interesul
acordat, locotenente, răspunse Alexander punând capăt discuției.
Tom, mă însoțești la baracă? Trebuie să dorm.
Ceilalți se ridicară în picioare, îi salutară și plecară.
— Reușești să pui totul la punct până mâine? îl întrebă apoi pe
Richter, în drum spre baracă.
Tom se îndoia.
— Îi spunem colibă de paie, Alexander.
— Colibă, baracă… Cui îi pasă cum se numește? Am așteptat și
așa prea mult, Tom. Trebuie să plecăm.
— Mai avem nevoie de încă vreo două zile, spuse Richter. Trebuie
să fac rost de un elicopter Chinook, de provizii și arme. Știi că
trebuie să ne pregătim foarte bine pentru o operațiune ca asta. Avem
doar o singură șansă.
Alexander încuviință din cap. Știa că aveau doar o singură șansă.
Ajungând în fața barăcii lui Alexander, Richter își aprinse o țigară,
întrebând:
— Știi ce puține șanse de reușită avem?
— Ești optimist, după câte văd, îl bătu Alexander prietenește pe
umăr. Cred că îți dai și tu seama că vorbești cu cine nu trebuie pe
tema asta.
 — Nu, chiar nu-mi dau seama.
— Ce șanse de izbândă avea o femeie ca Tatiana, care n-a tras în
viața ei cu arma, să mă salveze dintr-un teritoriu sovietic, fără să știe
unde mă aflu, dacă sunt acolo sau dacă sunt în viață?
— Mai multe decât noi.
— O femeie neînarmată, într-un lagăr sovietic, cu paznici la
fiecare pas, înarmați cu mitraliere? spuse Alexander, clătinând din
cap. Nu doisprezece soldați înarmați până în dinți. Da, vietnamezii
sunt niște ticăloși, dar nici sovieticii nu sunt mai drăguți. Și-au scos
artileria grea. Și, cu toate astea, a reușit să mă găsească și să mă
salveze. Așa că îți urez noapte bună.
În minte, îi răsunau, însă, cuvintele pe care Tania i le spusese
cândva: Putem să mergem până în pânzele albe. Dar uneori eforturile
noastre sunt în zadar. Da, o știa prea bine. Încercă să alunge gândurile
negre.
Richter oftă, suflă fumul de țigară și schiță un zâmbet vag.
— Mă miră faptul că n-ați încercat să pariați împotriva sorții.
Și, pentru prima oară de la dispariția lui Anthony, Alexander
izbucni în râs. Și râse în hohote.
— Tom, cine spune că n-am făcut-o? îi răspunse, coborând glasul
și cuprinzându-l cu brațul. Ne ducem de două ori pe an la Las Vegas,
continuă cu un zâmbet larg pe buze. Copiii cred că ne luăm câte o
vacanță în Sedona. Și, odată ajunși acolo, jucăm câte douăzeci de ore
fără oprire. Soția mea e regina ruletei și a jocului de blackjack.
— Vorbim despre Tania? întrebă Richter, cu gura căscată. De soția
ta?
— Da, știu, trebuie să vezi cu ochii tăi ca să crezi, răspunse
Alexander, dând din cap. Și nu pierde niciodată. E o adevărată
regină de pică. S-o vezi cum se așază la masă, îmbrăcată în roz, cu
părul lăsat pe umeri, luând câte o înghițitură de vin și doborând
toate meterezele. Nimeni n-are nicio șansă în fața ei. Cu mine e cu
totul altă poveste. Eu joc pocher. Mai pierd, mai câștig. Ne
descurcăm bine. Dar adoră să joace.
Richter îl ascultă cu ochii mari cât cepele, apoi izbucni în râs.
— Incredibil! Nici n-ai venit bine și mi-ai dat lumea peste cap!
Deși ești doar un nenorocit de maior, ai ajuns să dai ordine unui
locotenent-colonel. Anthony lasă târfele vietnameze cu burta la gură.
Invadăm Vietnamul de Nord fără permisiunea autorităților și Tania
iubește Las Vegasul. Mai ai și alte lucruri cu care să mă șochezi?
Alexander încetă să mai zâmbească, revenind deodată cu
picioarele pe pământ.
— Nu, îi răspunse, bătându-l pe umăr. Nu-mi mai amintesc nimic
altceva.
— Alexander, am o rugăminte la tine, spuse Richter, redevenind
serios. În misiune, nu-mi mai vorbi ca unuia cu care ești prieten de
douăzeci de ani!
Alexander îl salută, ducându-și mâna la frunte. Richter îi răspunse
la fel.
— Noapte bună, domnule colonel Richter.
— Noapte bună, domnule maior Barrington.

În baracă, Alexander se dezbrăcă și se așeză în pat. Își aprinse o

țigară, o fumă, își aprinse apoi alta și își aținti, zâmbind, privirea în
tavan.
— Ant, vino aici! Vreau să joci domino cu mama ta.
— Nu! De ce? Și așa nu câștig niciodată.
Era iunie 1962. Anthony abia se întorsese acasă de la West Point. Era
student în anul întâi.
— Da, știu, răspunse Alexander, dar vreau să vă urmăresc jocul ca să-
mi dau seama cum trișează.
 — Nu-l asculta pe tatăl tău! Eu nu trișez când joc, Ant, spuse Tatiana.
Îmi folosesc doar aptitudinile cu care m-a înzestrat natura. E cu totul
altceva.
— Alege piesele, Tania!
— Da, alege piesele, mamă!
Erau douăzeci și opt de piese de domino. Anthony alese șapte dintre ele,
Tatiana – alte șapte. Celelalte paisprezece rămaseră pe masă.
Alexander o urmărea cu atenție. Stătea impasibilă în timp ce punea
piesele deoparte și lua apoi altele, fredonând încet și uitându-se când la fiul,
când la soțul ei. În curând, dispărură toate piesele, cu excepția celor rămase
în mâinile lui Anthony și ale Tatianei. Fiecare joc dură între cinci și șapte
minute. Toate câștigate de Tania.
— Te-ai prins, tată?
— Nu încă, fiule. Jucați în continuare!
Alexander nu mai privea piesele – nici pe cele rămase pe masă, nici pe
cele alese și nici pe cele puse deoparte. Nu-l mai interesa nici cine câștiga,
nici cine pierdea. Privea cu patimă chipul impenetrabil al Tatianei și ochii ei
strălucitori și luminoși.
Jucară alte câteva partide.
— Tată, am jucat treisprezece partide și am pierdut de fiecare dată, se
plânse Anthony. Putem să ne oprim?
— Firește că ai pierdut, fiule, răspunse încet Alexander. Da, puteți să vă
opriți.
Eliberat de „îndatoriri”, Anthony se duse la bucătărie, iar Alexander își
aprinse o țigară, în timp ce Tatiana strânse calmă piesele și le puse înapoi în
cutie.
Își ridică ochii spre el. Alexander îi zâmbi cu gura până la urechi.
— Tatiana Metanova, suntem de atâta timp împreună, îi șopti apoi
stând aplecat spre ea. Dormim în același pat de douăzeci de ani și ți-am
zămislit patru copii. Nu-mi vine să cred că mi-a trebuit atâta timp ca să-mi
dau seama ce faci. Numeri piesele!
— Poftim?
— Numeri nenorocitele alea de piese!
— Nu înțeleg ce vrei să spui, îi răspunse, cu chipul lipsit de expresie.
— Când piesele de pe masă dispar, știi ce are Ant în mână. Cum știi la
fel de bine și ce piese au rămas! La sfârșitul jocului, cunoști mișcarea
adversarului înainte ca el s-o intuiască.
— Șura…
O luă în brațe și, așezând-o pe genunchi, o sărută cu drag.
— Ești bună! Ești foarte bună!
— Alexander, răspunse ea calmă, chiar nu știu la ce te referi.
El izbucni în râs. Dându-i drumul, se duse la dulap și scoase un pachet
de cărți. Scotocind prin sertare, găsi încă două pachete.
— Ia ghicește unde vom petrece luna viitoare cea de a zecea noastră
aniversare! îi spuse, așezându-se la masă și amestecând cărțile din cele trei
pachete, cu o țigară în gură.
— În Marele Canion?
— Viva Las Vegas, iubito!
Și aici, în haosul și infernul din Kon Tum, fără să știe dacă fiul lui
era în viață și putea fi salvat, amintirile îi confereau lui Alexander un
crâmpei de pace și de speranță.

Alexander primi un pachet prin poșta express. Era uimit; se afla în

Vietnam doar de două săptămâni; cine și de ce i-ar fi trimis un
pachet? Când ajunse la poștă, văzu o cutie lunguiață și voluminoasă.
Era de acasă. Încercând s-o ridice, Elkins și Mercer descoperiră cu
stupoare că era extrem de grea.
— Dar ce-are în ea? Cărămizi? întrebă Mercer.
Se văzură nevoiți s-o lase jos și s-o deschidă în colbul drumului, în
fața poștei. Era mult prea grea s-o care mai departe. Înăuntru,
Alexander găsi o scrisoare de câteva pagini de la Tatiana, care
începea cu: „Dragul meu soț, unul dintre fiii tăi și-a pierdut mințile…” în
cutie, găsi șaisprezece țepușe punji de lemn, lungi de câte un metru
și jumătate, cu ambele vârfuri extrem de ascuțite pentru a putea fi
mai ușor înfipte în pământ, iar penetrarea și rănile provocate să fie
cât mai adânci. Alături de ele, găsi câteva rânduri scrise cu
majuscule, care spuneau: „Dragă tată, o să-ți fie de folos. Înfige-le în
pământ într-un unghi de 45 de grade! Mama te sfătuiește să te păzești de
urși. Fiul tău, Harry.”
 — Fiul tău le-a făcut? întrebă, uluit, Mercer.
— Greu de crezut, nu-i așa?
— Și soția ta le-a trimis prin poșta express? spuse Elkins. Nu-mi
vine să cred. Probabil că și-a ipotecat casa. Nu știu cine e mai nebun
– fiul tău, că le-a făcut, sau soția ta, că le-a trimis.
— Câți ani are băiatul? întrebă Mercer.
— Face zece de Anul Nou.
Harry venise pe lume în prima zi din noul deceniu.
Mercer și Elkins priviră cutia, fluierând admirativ.
— Zece ani! Uluitor! Sunt aproape perfecte, spuse locotenentul.
— Cum adică aproape? Sunt perfecte.

Draga mea Tatiașa,

Am primit fursecurile făcute de tine și de Janie, sfaturile medicale

de la Gordon Pașa (spune-i că mi-ai dat cam patru litri de azotat de
argint) și țepușele ascuțite de la Harry (aproape că am și plâns când
le-am văzut). Ne pregătim de plecare. Ți-am citit rândurile,
așternute în puterea nopții și presărate cu lucruri pe care n-ar trebui
să i le scrii unui soț plecat în ținuturi atât de îndepărtate, deși m-am
bucurat că ai făcut-o. Le-am citit și recitit de nenumărate ori.
Văzând pachetul cu bunătăți, Tom Richter a exclamat admirativ:
„Omule, probabil că încă faci ceva cum trebuie!”
I-am răspuns, privindu-l îndelung: „E bine de știut că nu s-a
schimbat nimic în armată de douăzeci de ani.”
Imaginează-ți ce-ar fi spus dacă ți-ar fi citit rândurile pline de
dragoste așternute în paginile scrisorii!
Nu, n-am mâncat nici fructe de pădure și nici ciuperci
otrăvitoare. N-am mâncat nimic nociv. Armata își hrănește bine
oamenii. Ai văzut cum arată rațiile? Fasole cu cârnați, friptură de
vacă, biscuiți, fructe, brânză, unt de arahide, cafea, cacao și saci de
zahăr (!). E suficient să stârnească lacrimile unei rusoaice sub
asediu. Mâine, dis-de-dimineață, pornim într-o misiune de
recunoaștere. Te sun când mă întorc. Am încercat să te sun și astăzi,
dar liniile de telefon sunt blocate. Incredibil! Nu e de mirare că Ant
ne suna doar o dată pe an. Dar aș fi vrut să-ți aud vocea… un
cuvânt înainte de a pleca la luptă…
Fursecurile s-au bucurat de un succes imens printre soldați.
Salută-i pe copii! Și n-o mai învăța pe Janie să facă sărituri cu
spatele în piscină!
Știi ce-ar trebui să faci acum? Să-ți săruți palma și s-o lipești de
inimă.
Alexander
P.S. Cobor pe mal în Coconut Grove. E șase seara și nu te văd pe
doc. Pornesc spre casă, convins că ești ocupată să pregătești masa.
Te văd apoi pe alee împreună cu Ant. Aleargă să mă întâmpine și tu
vii după el. Porți o rochie galbenă. Băiatul îmi sare în brațe și eu te
chem la mine. Tu alergi, râzând, și-mi sari de gât. Ce amintiri
frumoase!
Te iubesc, draga mea.
 Capcana din Kum Kau

Două zile mai târziu, porniră la drum cu noaptea în cap –

Alexander, Tom Richter, Charlie Mercer, Dan Elkins, Ha Si, Tojo și o
echipă de șase montagnarzi din Ban Nha, dintre care unul era medic
– doisprezece soldați, toți membri ai Forțelor Speciale. Se îmbarcară
într-un elicopter Chinook inscripționat cu o cruce roșie și străbătură
cei aproape cinci sute de kilometri spre nord către jungla din Laos.
Erau însoțiți de două elicoptere de luptă Cobra din Kon Tum. Se
opriră o singură dată pentru realimentarea cu benzină. Aveau cu ei
rații de alimente deshidratate, rații obișnuite, plită de gătit, apă,
plasmă și arme pentru o sută de oameni.
Locul de aterizare se afla în Laos, la nici un metru de graniță și la
șapte kilometri vest de Kum Kau. Elicopterul zbura cât mai sus
deasupra trecătorii montane, deoarece cu o săptămână în urmă un
Huey zburase mult prea jos deasupra unei văi și fusese doborât de
un lansator de grenade RPG-7. Pilotul, copilotul, artileristul și doi
băștinași își pierduseră viața. De aceea, Richter ordonase ca
elicopterul să zboare deasupra norilor, să nu fie detectat și să nu
urmeze scurtături printre văi.
Aterizară fără incidente în Laos și porniră apoi să străbată jungla
prin platoul montan din teritoriul inamic aflat la o mie de metri
deasupra nivelului mării. Pe drum, băuseră cafea, fumaseră,
vorbiseră vrute și nevrute și făcuseră glume, dar în pădure deveniră
cu toții tăcuți și serioși, mergând cu armele ridicate, fără să scoată
vreun cuvânt, încercând să nu tulbure tăcerea junglei. Ha Si mergea
în avangardă, urmat de Mercer; Alexander era al treilea, iar Elkins al
patrulea. Tojo, vietnamez din Ban Nha, înalt de aproape doi metri,
constituia ariergarda – ocupa mereu această poziție pentru că era ca

Î
un zid de piatră. În fața lui Tojo, mergea Richter, cu radioul în mână,
iar în fața lui Richter, alți șase vietnamezi din Ban Nha.
Cărarea pe care o străbăteau era suficient de vizibilă astfel încât să
o recunoască, la întoarcere. Era o dimineață de decembrie puțin
răcoroasă, scăldată într-o atmosferă uscată. Jungla era înaltă și deasă.
După ce se învârti deasupra zonei până când oamenii dispărură în
pădure, elicopterul zbură treizeci de kilometri sud spre baza SOG,
centrul de operațiuni al misiunii. Acolo îi așteptau șase cobre,
împreună cu un elicopter medical – pentru orice eventualitate. După
o nouă realimentare, pilotul primi ordin să aștepte următoarele
instrucțiuni.
Purtau cu toții uniforme de camuflaj; chiar și căștile de oțel, gecile
ușoare de nailon și ghetele erau de camuflaj. Peste tunică, Alexander
avea o vestă de luptă înțesată cu încărcătoare de câte douăzeci de
gloanțe. Banduliera de la brâu conținea un arsenal întreg de grenade
de 40 mm, care zburau mai departe decât cele de mână și erau utile
în luptele corp la corp. Avea, de asemenea, o geantă plină de gloanțe
pentru pistoale și cartușe pentru pușcă, într-o altă geantă căra trei
mine Claymore, plus dispozitive și fire de declanșare a minelor.
Ținea pușca M-16 în mâini, iar lansatorul de grenade era fixat sub
afetul puștii. Avea cu el pistolul Colt M1911 și Rugerul .22 cu
amortizorul montat; un cuțit Bowie și o unealtă de excavat, ce putea
fi folosită și ca armă albă. Ranița era înțesată cu truse medicale și cu
mâncare. Căra arme și provizii grele de aproape patruzeci de
kilograme, deși avea cincizeci de ani. În Munții Sfintei Cruci, pe când
avea douăzeci și cinci de ani, echipamentul lui cântărea treizeci de
kilograme. Montagnarzii cărau țepușele punji și celelalte provizii de
gloanțe, mitraliera M-60 cu tripod și propriile echipamente, grele de
patruzeci de kilograme. Fără montagnarzi – munteni sud-
vietnamezi, tăcuți și eficienți, antrenați de SOG să devină mașinării
de ucis și să lupte alături de americani – misiunile de căutare și
salvare n-ar fi fost posibile.
Trecuseră douăzeci și cinci de ani de când Alexander se aflase în
fruntea batalionului penal, alcătuit din două sute de oameni alături
de care străbătuse Rusia, Estonia, Belarus și Polonia ca să ajungă în
Germania. Pe atunci, nu aveau nici mâncare, nici arme, nici muniție
– nu știa de ce echipamentul lui cântărea treizeci de kilograme.
Oamenii lui erau prizonieri politici, nu soldați din trupele de
comando ale Forțelor Speciale; nu erau antrenați; și mulți nu
ținuseră niciodată o armă în mână. Și, cu toate astea, reușiseră să
ajungă în Germania.
Și înainte de Munții Sfintei Cruci, Alexander apărase Leningradul,
luptând pe străzi, în spatele baricadelor sau în fața înălțimilor din
Pulkovo ori din Sinyavino, de unde nemții bombardau orașul; pe
malurile râurilor sau pe lacul Ladoga. Condusese tancuri pe gheață
și doborâse avioane germane cu rachete sol-aer. Și înainte, în 1940,
luptase împotriva Finlandei, fără mâncare, fără haine și fără provizii,
înarmat cu o pușcă cu repetiție, fără să-și imagineze vreodată că,
într-o bună zi, avea să străbată jungla din Vietnam în căutarea fiului
său, cărând o armă letală, ce putea să tragă opt sute de gloanțe pe
minut cu o viteză de peste nouăzeci de metri pe secundă. Da, a treia
generație de puști M-16 erau într-adevăr excepționale.
Îi plăcuse însă și Șpaghinul, arma standard a ofițerilor ruși. Era o
mitralieră bună. Iar oamenii din subordinea lui erau soldați
destoinici. Sergenții săi, chiar și cei din batalioanele penale, erau
luptători dârzi și aprigi. Iar prietenii lui – Anatoli Marazov, care îi
murise în brațe pe apele înghețate ale Nevei, și Ouspenski – erau
locotenenți de toată isprava. Ouspenski nu-i dezvăluise mult timp
identitatea lui Alexander, chiar dacă îl trăda, protejându-și cu
încăpățânare „biletul” spre o nouă viață.
 Cu excepția lui Richter, Alexander nu-i cunoștea pe oamenii
alături de care străbătea inima junglei. Ar fi vrut să-i cunoască. Ar fi
vrut să le audă poveștile înainte de a ajunge în munții din
Khammouane. Cândva, cunoștea viața tuturor locotenenților și
sergenților din batalionul penal. Dar nu se îndoia de loialitatea celor
ce-l însoțeau acum. Căci erau oamenii lui Ant. Și fiul lui știa să-și
aleagă oamenii.
Alexander se bucura că își continuase antrenamentele la Yuma,
păstrându-și astfel forma fizică ce-i permitea să participe oricând la
luptele de pe front. Se antrenase chiar și atunci când ar fi trebuit doar
să traducă documente și informații militare. Nu-i spusese nimic
Taniei despre asta, dar îi plăcuseră mereu armele, iar cele americane
nu-și aveau egal. Se ducea, așadar, la Yuma, își punea apărătoarele
pentru urechi, monta amortizoarele pe țevile mitralierelor M-4 și
petrecea amiezile la poligonul de tragere, păstrându-și eticheta de
trăgător de elită. Se întorcea apoi în cazarma ofițerilor, făcea un duș
fierbinte să spele praful de pușcă de pe corp și se culca cu Tania. O
mângâia cu aceleași mâini cu care, nici două ore mai devreme,
încărcase grenade în lansatorul de grenade și apăsase pe trăgaci. Se
întorcea apoi satisfăcut în Sco sdale, unde se apuca de muncă,
mânuind pistolul de bătut cuie la fel de bine cum mânuia mitraliera
la Yuma, de parcă s-ar fi născut cu ele în mână.
Se făcea tot mai cald, iar atmosfera devenea tot mai uscată. Cei
doisprezece oameni mergeau în șir indian prin jungla de bambus și
chiparoși aurii, călcând unul pe urmele celuilalt, în timp ce cercetau
împrejurimile cu privirea, căutând șerpi, mine, capcane, otrăvuri sau
țepușe punji. Ha Si, care vedea tot ce mișcă în calea sa, le croia drum
prin desiș, consultând în același timp harta, busola și ceasul și
mergând cu ochii-n patru și cu armele ridicate. Ai fi zis că are șase
mâini.
 — E realmente extraordinar, spuse Alexander, aplecându-se spre
Mercer.
— Se spune că a făcut parte din tabăra lor, îi răspunse încet
Mercer, dând din cap. De-aia știe totul și poate să facă orice. Dar noi
nu punem întrebări. Ne bucurăm doar că e de partea noastră.
— Hai nu zău! exclamă Alexander, uluit de capacitatea
extraordinară a lui Ha Si de a se orienta prin acest păienjeniș cumplit
de întortocheat.
N-ar fi fost rău ca Tania să-l fi avut alături când s-a rătăcit în
pădurile de lângă lacul Ilmen. Plus un briceag Bowie, câteva rații de
mâncare, stația radio a lui Richter și o brichetă Zippo gravată cu
cuvintele: Și Dumnezeu a spus – Dați drumul soldaților și peștii se vor
ridica din mare! Dar s-a descurcat și fără ele, zâmbi Alexander.
Merseră preț de vreo trei ore. Cam după șase kilometri, Richter îi
transmise prin radio pilotului de la bază că, la kilometrul șase, se afla
un mic luminiș, suficient de mare cât să permită aterizarea
elicopterului prin iarba-elefantului înaltă cât un om, și îi dădu
coordonatele, astfel încât, în cazul unei evacuări de urgență, să nu fie
nevoiți să străbată șapte kilometri, timp de patru ore, prin teritoriul
inamic.
— Ai grijă să nu ne lipsească proviziile de muniție! îi spuse
Richter pilotului. Nu te vreau decât pe tine aici. Ca să chem
„cobrele” în Vietnamul de Nord, trebuie să ne aflăm într-o situație
SNAFU{89}.
Ajunseră, în cele din urmă, la liziera pădurii, aflată pe creasta
unui munte, și se opriră în dreptul unei terase de stânci, lungă și
îngustă, ce se înălța cam la o sută op eci de metri deasupra unei
trecători, la poalele căreia se întindea un sat, străjuit de munți și
scăldat de apele unui râu cafeniu. Crestele montane ce-l
împrejmuiau din toate părțile erau presărate cu iarba-elefantului, cu
stânci și pini scunzi. Pe povârnișul muntelui din fața lor, așezate în
trepte, se ridicau douăsprezece orezării.
— Ăsta e Kum Kau? întrebă Alexander, scrutându-l bănuitor.
— Da, conform coordonatelor mele, răspunse Ha Si. Ce e? Vi se
pare prea mic?
Satul era într-adevăr foarte mic, o șesime din baza militară de la
Kon Tum. Laturile mai lungi măsurau cam patruzeci și cinci de
metri, iar cele mai scurte în jur de optsprezece ori douăzeci și doi de
metri. Căsuțele cu acoperișuri din stuf erau construite simetric – pe
alei drepte – proiectate parcă de un arhitect parizian și apărute toate
deodată, cu excepția arcului ce urma curba râului. Satul era învăluit
în tăcere. Nu se vedea nici țipenie de om. Părea abandonat.
Alexander îl privi încă cinci secunde, apoi lăsă binoclul deoparte.
— Deși mi-am făcut pregătirea într-un birou din Yuma, nu pe
teren, ca tine, domnule colonel Richter, te asigur că nu ne aflăm în
fața unui sat. E o păcăleală. Asta e o bază militară.
Richter își luă, îndoielnic, binoclul.
— Soldații NVA construiesc un soi de colibe gri unde se ascund.
Astea mi se par niște căsuțe cât se poate de obișnuite.
Se aflau la o înălțime atât de mare față de sat, încât puteau să
vorbească fără teama că i-ar fi putut auzi cineva. Se îndepărtară însă
câțiva pași de terasa de stânci și se așezară pe vine.
— E ziua în amiaza mare, spuse Alexander. Unde sunt sătenii?
— De unde dracu să știu? Dorm? Și-o trag prin colibe?
— Se presupune că e un sat. Recoltele din orezării așteaptă să fie
culese. De ce nu le adună nimeni? Domnule colonel Richter, într-un
sat normal, în miezul zilei, oamenii mișună pe afară. Sădesc, spală,
gătesc, au grijă de familiile lor. Unde sunt cu toții?
— Uite niște femei! exclamă Richter, privind prin binoclu. Spală
rufe în râul ăla mizerabil.
 Alexander se uită și el.
— Din patruzeci de case, nu ți se pare ciudat că vezi doar trei
bătrâne?
— Domnule colonel Richter, spuse încet Ha Si fără să privească
prin binoclu, la poalele dealului din partea de sud, ascunși printre
bambuși, stau culcați la pământ doisprezece vietnamezi cu pălăriile
pe față.
Alexander încuviință din cap.
— Santinelele stau la cincisprezece metri depărtare una de alta,
exact ca la Coldi , lagărul de prizonieri de maximă siguranță al
nemților. Mai susții că e un sat obișnuit, domnule colonel?
— Vestea bună e că dorm duși, spuse Ha Si, încercând să-l
încurajeze pe Richter, care mormăia nemulțumit.
— Parcă ziceai că nu glumești, Ha Si, spuse Alexander, iscodindu-
l cu privirea.
— Nu glumesc, domnule, răspunse vietnamezul, cu chipul lipsit
de orice expresie. Chiar dorm duși, adăugă, cu un licăr vesel în ochi.
Ha Si vorbea foarte bine engleza, spre deosebire de ceilalți
vietnamezi, cu excepția lui Tojo, care o stăpânea la fel de bine ca
vietnameza și japoneza, fiind pe jumătate japonez. Cu toate astea,
prefera să nu vorbească prea mult.
Alexander bănuia că, deși ziua era învăluit în tăcere, odată cu
lăsarea serii, satul devenea un Las Vegas nocturn. Vor trebui să
aștepte căderea întunericului să vadă dacă supozițiile sale se
dovedeau corecte. Ha Si era convins că Alexander nu se înșela: nu
lăsa nicio clipă arma din mână. Indiferent de statutul așezării aceleia,
trebuiau să stea suficient de mult până s-o găsească pe Moon Lai.
Găsiră un loc strategic pe coama dealului, tăiară arbuștii din
preajmă pentru monitorizarea activităților din sat, îl camuflară cu
pietre și cu iarbă înaltă, ridicară tabăra și așezară masa. Nu puteau să
fumeze, lucru care îi scotea din minți pe cei doisprezece soldați,
deoarece nimic nu detectau vietnamezii mai repede ca fumul
țigărilor occidentale. Nu puteai să sufli nici măcar un fum fără să
ajungă la nasul dușmanului. Dacă ar fi știut asta, spuse Alexander,
poate că s-ar fi gândit de două ori înainte să vină.
— Parcă ziceați că nu glumiți, domnule, spuse Ha Si.
— Dar cine glumește?
Doar la Berlin se mai întâmplase să nu fumeze o bună bucată de
vreme. Dar n-avea încotro. Un simplu fum de țigară ar fi compromis
întreaga misiune.
Erau orele amiezii și se făcuse mult prea cald. După ce-și curățară
și verificară armele, se așezară pe jos în iarba deasă și înaltă de trei
metri, atât de ascuțită, încât devenea aproape imposibil de străbătut.
Neputând să stea mult timp pe loc, Richter se duse împreună cu trei
dintre montagnarzi să facă o cărare prin iarbă în cazul ivirii unor
probleme ce-ar fi impus o retragere urgentă. Cum nimic nu i-ar fi
împiedicat pe vietnamezi s-o ia pe urmele lor pe aceeași cărare, Ha Si
și Alexander înfipseră la jumătatea drumului țepușele punji făcute
de Harry. Porniră apoi încet prin iarbă aproape de locul unde
santinelele sforăiau fără grijă și montară minele Claymore, întinzând
firele declanșatoare pe o distanță de cincizeci de metri.
— Când vor călca pe fir, șopti Ha Si, stând pe vine la nici cinci
metri depărtare de santinelele adâncite în somn, se vor delecta la
micul-dejun cu chifteluțe de fier. Trebuie să minăm și povârnișul
dealului, zâmbi el. Dacă cea de aici nu le vine de hac, le vor veni cea
de pe povârniș și cea de pe coamă, împreună cu țepușele punji.
— Ar trebui să minăm întregul perimetru, spuse Alexander,
scrutând împrejurimile cu privirea.
— N-avem suficiente mine.
 — Ai dreptate. Dacă punem câte una la fiecare sută de metri, la
poalele dealului, cinci vor fi de-ajuns, continuă cu fervoare în glas.
Mai punem încă patru pe un povârniș înalt de zece metri. Și ultimele
trei pe creastă, în apropiere de cărare. Ne-ajung.
— O să uităm unde le-am pus, spuse Ha Si.
— Ar fi bine să nu, îi făcu Alexander cu ochiul.
— N-o să ne ajungă firul.
— Întinde-l cât poți de mult!
— Ne luăm măsuri de precauție, nu?
— Exact.
Ha Si încuviință din cap.
— Ne pregătim pentru ce-i mai rău, domnule comandant?
— Da, Ha Si.
Reușiră abia după două ore să mineze întregul deal, verificând cu
grijă terenul în căutarea altor capcane.
După ce marcară locurile minate, făcură o altă cărare prin iarba-
elefantului, apoi, încântați de opera lor, se întoarseră în tabără, unde
își luară ceva de băut. Dar fără să fumeze. Alexander ar fi renunțat
bucuros la băutură pentru o țigară. Cel puțin unul dintre oamenii lor
cerceta satul prin binoclu. Era liniște – doar rareori mai apăreau
câteva femei, tinere și bătrâne, care se duceau să spele ceva la râu,
întorcându-se apoi degrabă la căsuțe. Niciuna nu semăna cu cea pe
care o căutau, deși două erau mutilate: nu aveau câte un picior.
Santinelele de la poalele dealului continuau să doarmă fără griji, cu
puștile Kalașnikov în mâini și cu pălăriile pe față.
— Atenție! spuse Ha Si pe la trei după-amiaza. Domnule maior
Barrington, veniți să vă uitați puțin! N-ar putea să fie asta? întrebă,
fără binoclu.
Se uitară cu toții.
 O siluetă mică și albă ieși dintr-o colibă construită pe piloni, lângă
râu, și se îndreptă spre căsuțele aflate cel mai aproape de poalele
muntelui de pe care o urmăreau. Purta o pălărie conică, albă, și o
rochie tot albă. Era mică și slabă, putând trece ușor neobservată. Dar
era însărcinată. Iar sarcina era avansată. Purta un plasture alb peste
ochiul drept.
— Punct ochit, punct lovit, scumpo, spuse Elkins.
Chiar așa. Alexander nu-și dezlipea ochii de la abdomenul ei
proeminent.
Cărând ceva, străbătu cărarea din fața santinelelor, apoi se opri pe
loc zăbovind un timp de parcă ar fi încercat să-și tragă sufletul.
Dispăru, în cele din urmă, în ultima căsuță din rând. Așteptară cu
sufletul la gură să-și facă din nou apariția.
Și se ivi douăzeci de minute mai târziu, cărând în continuare ceva
și făcând cale-ntoarsă. Prin binoclu, Alexander îi vedea acum mâna
dreaptă – nu avea degetul mic și nici pe cel inelar. Părea să meargă
cu umerii gârboviți, de parcă purta o povară nevăzută, fără să-și
ridice privirea din pământ.
— Dacă nu ne grăbim, spuse Elkins, o să nască în fața noastră.
Alexander ar fi dat orice să nu-l audă făcând o asemenea
afirmație. O privi trecând prin fața celor patru rânduri de căsuțe și
îndreptându-se spre râu, unde spălă ceva. Un copil mic, de vreo doi-
trei ani, veni alergând spre ea. Îl ajută să se spele în râu. Apoi
rămaseră singuri pe mal.
Richter, Elkins, Mercer și Ha Si o urmăreau în tăcere, alături de
Alexander.
— Sunt convins că nu e al ei, spuse Richter, privindu-l cu
îngrijorare. O fi al surorii ei, care o fi murit, lăsându-i-l în grijă.
Nimeni nu mai comentă nimic.
 Alexander se adânci într-o tăcere covârșitoare. Se întoarse apoi cu
spatele și se rezemă de stâncă.
— Richter, dacă nu fumez o țigară o să mor, spuse el închizând
ochii.
Dar nu primi încuviințarea să fumeze. Câteva ore mai târziu, se
lăsă noaptea.
Richter le ordonă oamenilor lui să se culce. Doi montagnarzi
rămaseră de strajă. Toată lumea dormea, cu excepția lui Alexander.
Satul se trezi la viață. Trompetele dădură, în surdină, deșteptarea, se
aprinseră luminile și oamenii își făcură apariția, intrând și ieșind din
căsuțe; desfășurau diverse activități; se treziră până și santinelele
perimetrului. Își făcură nevoile exact unde stăteau, iar câteva femei
(acum tot mai multe) le aduseră de mâncare, ținându-le companie.
Alexander îi urmărea prin ochelarii StarLights, cu vedere pe timp de
noapte, care amplificau lumina de zece mii de ori, dar chiar și fără ei
era evident că în Kum Kau noaptea era zi și ziua, noapte.
Montând amortizorul și luneta pe țeava puștii, Alexander o
îndreptă spre santinele, ținând-o ferm în mâini.
— Ce-ai de gând să faci? șopti Richter, care se trezise să schimbe
santinelele, așezându-se apoi lângă Alexander. Să-i elimini unul câte
unul?
Se rezemă de stânci, frecându-și fața în mâini.
— Dacă așa spuneți, domnule colonel Richter, răspunse
Alexander. Nu încalc niciodată ordinele vreunui superior. Unul câte
unul, mâine, când dorm. N-o să-mi ia mai mult de cincisprezece
secunde. Nici nu-și vor da seama.
La ora două dimineața, un elicopter, bine camuflat fiindcă nu-l
văzuseră la lumina zilei, își luă zborul de undeva de la marginea
satului.
— Ia te uită! exclamă Elkins, treaz și el.
 Deși Richter le ordonase oamenilor lui să se odihnească,
majoritatea se treziseră deja.
— Frumoasă jucărie sovietică, n-am ce zice! îi spuse Alexander lui
Richter. N-am știut că satele vietnameze, inofensive și prietenoase,
locuite de femei, au nevoie de elicoptere militare Kamov. Dar ce știu
eu? Doar stau la birou, nu activez pe teren ca voi, băieți, adăugă,
potrivind din nou luneta puștii.
— Ia priviți într-acolo! spuse Elkins, uitându-se prin ochelarii cu
infraroșu. Pe acoperișul ăla plat și scund de la marginea taberei, sunt
numai saci cu nisip. Nu i-am văzut ziua. Ce credeți că ascund
dedesubt?
Alexander își aminti de statuia Călărețului de Aramă camuflată
cu saci de nisip și zâmbi în tăcere.
— Același lucru ca și noi, răspunse apoi.
Adică, artilerie grea.
— Dar, spre deosebire de depozitele noastre de muniție din Kon
Tum, lungi de cinci metri, al lor se întinde cam pe paisprezece metri.
Nu e un simplu depozit. Ci o bază de alimentare.
— Ce dracu’ se petrece aici? întrebă Elkins.
Priviră în tăcere, cu ochelarii la ochi. La patru dimineața,
elicopterul Kamov se întoarse în tabără.
— Vedeți ce văd și eu? întrebă Ha Si, cu glas calm, fără ochelari,
stând ghemuit lângă Alexander și Richter.
— Nu. Ce vezi? exclamă, nerăbdător, Richter. Ce naiba vezi? Și
fără ochelari! Du-te dracu’ la culcare!
— Ochelarii dumneavoastră nu funcționează bine, domnule,
răspunse Ha Si. Am văzut sărind din elicopter șase soldați Viet
Cong, îmbrăcați în uniformă și înarmați până în dinți.
— O, la naiba’! exclamă Richter, uitându-se un timp prin ochelari,
apoi scoțându-i. Am dat de dracu!
 — Nici vorbă! răspunse calm Alexander. Am câteva grenade
propulsate de rachete, care vor arunca elicopterul în aer până să
apuce careva să zică pâs. Avem cel puțin zece mii de gloanțe, plus
muniția din Chinook. Să spunem că sunt vreo două sute de oameni
în tabără! Zece mii de gloanțe pentru două sute de vietnamezi. Ce,
nu ne-ajung?
— Nu, răspunse Richter, la fel de calm. Nici pe departe.
— Și ne aflăm pe creasta dealului, continuă Alexander, care se
luptase două luni la poalele dealului din pădurea Sfintei Cruci, fără
provizii de muniție și fără o mitralieră M-60, cu o distanță de tragere
de aproape patru kilometri.
Elkins și Mercer, trezit și el din somn, stăteau în apropiere.
— Domnule colonel, sunt de acord cu domnul maior Barrington,
spuse Elkins. Știu că sunteți îngrijorat din cauza lansatoarelor de
rachete inamice RPG-7, dar suntem doisprezece oameni, fiecare
înarmat cu câte un lansator american. Avem suficiente grenade, plus
explozibile puternice. Nu știu de ce vă faceți atâtea griji.
— Uite cine vorbește, Elkins! ripostă Richter. Tu, care n-ai mirosit
nici măcar o ambuscadă pusă la cale de Viet Cong!
— Apropo, interveni Ha Si, oamenii ăștia nu fac parte din Viet
Cong, ci din Viet Minh{90}. Armata Vietnamului de Nord. Viet Cong-
ul nu se dă în vânt după elicopterele Kamov.
Alexander și Richter cercetau satul.
— Știi unde trăiesc ăștia? întrebă Richter. Sub pământ. Sapă
tuneluri subterane ca șobolanii. Pun pariu că toate căsuțele sunt doar
de fațadă. Nimeni nu locuiește în ele. Se ascund cu toții sub pământ,
cu tot armamentul după ei.
— De parcă s-ar afla deja în mormânt, spuse Alexander.
Richter rămase un timp tăcut.
 — Ei bine, ce-ai de gând să faci, domnule maior Barrington?
întrebă în cele din urmă. Să duci un război subteran cu doisprezece
oameni?
— Nu vom purta un război subteran, răspunse Alexander. Scopul
nostru e s-o prindem pe Moon Lai.
— Doar nu-ți imaginezi că Anthony e aici, nu-i așa?
Alexander nu-i răspunse, înfiorându-se ușor.
— O, Doamne! exclamă Richter. A dispărut de aproape juma’ de
an. L-au dus probabil la Hanoi, la închisoarea Hoa Loa. Te rog, te
implor chiar, continuă după câteva clipe de tăcere, să iei în calcul și
această variantă!
— Nici prin cap nu-mi trece s-o iau în calcul, răspunse Alexander,
căci e mult prea departe ca să ajungem acolo pe jos – cel puțin, nu
astăzi. Prindem fata. Și, când o vom avea în mâinile noastre, o să
aflăm unde e Ant.
În întuneric, siluetele umane cu ochelarii la ochi păreau să fie cele
ale unor extratereștri.
Ha Si păstra tăcerea. O tăcere mult prea adâncă, se gândi
Alexander, de parcă ar fi vrut să spună ceva, dar nu se încumeta s-o
facă. Foarte bine, căci nici nu voia să-l audă. Se întoarse, în schimb,
spre Elkins.
— Elkins, crezi că Moon Lai e prizoniera NVA-ului în tabăra asta?
întrebă el. Se mișcă de colo colo prin sat ca o prizonieră?
— Nu, nu cred că e prizonieră, domnule maior, răspunse
locotenentul, cu o expresie stânjenită pe chip.
— Domnule comandant, spuse în cele din urmă Ha Si, dacă e de-a
lor, n-o să ne spună nimic. O prindem, dar nu vom smulge niciun
cuvânt de la ea. Preferă să moară mai degrabă.
Răspunsul lui le smulse tuturor câte un mormăit înfundat. Numai
Mercer tăcu, căci adormise lângă ei. Nici Tojo nu spuse nimic, fiindcă
nu-i stătea în fire să vorbească prea mult, cu atât mai puțin să
mormăie.
— Apreciez spusele lui Ha Si. Și nu le contest veridicitatea. Dar
trebuie s-o prindem pe Moon Lai.
Se opri, apoi continuă:
— E singura noastră șansă să-l găsim pe Anthony. Nu ești de
acord, Ha Si?
Vietnamezul se gândi o vreme, apoi răspunse:
— Cred că ați luat deja decizia s-o prindem. Așa că asta o să
facem.
Alexander îl privi fix pe montagnard. Avea nevoie de ajutorul lui.
Și vietnamezul nu-l dezamăgi.
— Domnule, îi spuse el lui Richter, zona e păzită numai noaptea.
Observaseră comportamentul santinelelor și văzuseră că paznicii
erau extrem de vigilenți în timpul nopții.
— Poate se așteaptă să apară necazuri numai noaptea. Probabil că
ar trebui să stea de pază și ziua, dar nu o fac. După părerea mea,
sunt cam nechibzuiți. Și asta ne oferă un mare avantaj. Cred că ar
trebui să intrăm în tabără ziua în amiaza mare.
— Nu te juca cu mine, omule! ripostă Richter. Nu pornim o
misiune de urgență și evacuare ziua în amiaza mare!
— Ha Si are dreptate, spuse Alexander. Trebuie s-o facem.
— Sunteți amândoi nebuni de legat! se împotrivi Richter. Lăsați-o
baltă! Misiunea noastră implica găsirea și evacuarea unui soldat fără
să fim detectați de dușman. Acum, parametrii misiunii noastre s-au
schimbat cu totul de vreme ce întreaga armată a Viet Minh-ului se
află încartiruită aici.
Amuțiră.
— N-avem suficienți oameni pentru asta! continuă Richter. Vreți
să muriți cu toții?
 — Va trebui să ne descurcăm cu ce avem, spuse Alexander,
adăugând: domnule colonel.
— Planul tău implică prezența a o sută de oameni! De câte ori
trebuie să-ți spun asta? Vrei un război subteran? Habar n-ai în ce te
bagi! Trebuie să-ți imaginezi cel mai negru scenariu. Și va trebui să
chemăm cel puțin două, poate chiar trei cobre.
— Cobrele ne vor compromite misiunea, spuse Ha Si, cu respect
în glas. Cobrele nu sunt destinate misiunilor clandestine.
— Și focurile pe care le facem noi aici, pe platou, ca niște placarde
pe care stă scris cu litere de șchioapă: Iată-ne! Suntem aici! Veniți! Vă
așteptăm! Astea ce sunt?
— Nu facem niciun foc, replică Alexander defensiv.
— Aveți dreptate, domnule colonel, admise Ha Si, întinzând mâna
prin aer. Tot ce vedeți aici pare o operațiune de amploare – o bază
crucială de operațiuni între NVA și Viet Cong. Probabil că își
transportă proviziile de muniție cu bărcile. Dacă au prizonieri, îi țin
captivi în tunelurile subterane, în cuști de bambus. Îi supun la cazne
cu șobolani, adăugă, scrutându-l pe Alexander cu ochi sfredelitori.
Dacă fiul dumneavoastră este aici, sunteți pregătit pentru asta?
— Nu prea am încotro, nu-i așa? răspunse Alexander, cu ochi
șovăitori. Demarăm mâine misiunea. La trei. Când Moon Lai intră în
colibă.
— Nu, la trei e prea târziu, se împotrivi Ha Si. Le oferim
santinelelor prea mult timp de odihnă. Nu e bine. Trebuie să pornim
cam la o oră după ce-au adormit. Vor fi buimaci de somn, obosiți,
poate chiar beți. Am ceva care o să-i ajute să doarmă și mai bine,
adăugă cu un zâmbet vag pe buze, scoțându-și sarbacana, un tub
simplu de aluminiu. Săgețile îmbibate în opiu zboară cu trei metri pe
secundă. Nu-i rău, nu-i așa?
 — La o viteză de trei metri pe secundă, spuse Alexander, opiul
administrat în gât se extinde cu rapiditate în organism. Ai putea la
fel de bine să-i împuști cu Colt-ul meu.
— Colt-ul e mult prea zgomotos, domnule, rânji Ha Si. Eu îi
nimeresc în tăcere în ceafă sau în omoplați. Și îi adorm pe loc. Dar nu
putem demara încă misiunea pentru că nu avem suficiente
informații. Astăzi, Moon Lai a venit la ora trei după-amiază. Dar ar
putea la fel de bine să vină și dis-de-dimineață. Trebuie să mai
așteptăm încă o zi să vedem cum funcționează tabăra din zori și
până-n seară. Abia atunci vom ști când e momentul prielnic să
trecem la acțiune.
— Ați terminat? interveni Richter, uitându-se când la unul, când
la celălalt. Nu demarăm nimic. Câți vietnamezi credeți că sunt acolo?
Vă asigur că mai mult de doisprezece, câți suntem noi. O să chem în
ajutor o forță Hatchet. Asta înseamnă încă treizeci și cinci de oameni.
Nu-mi mai pasă nici cât negru sub unghie că suntem în Vietnamul
de Nord. Trecem la acțiune cu mai mulți oameni, aruncăm satul în
aer și îi omorâm pe nenorociții ăștia. Până se vor trezi să pună
întrebări, vom fi deja la Kon Tum. Vom spune că ne-am rătăcit. Ni s-
a stricat busola. Am urmat o direcție greșită, convinși că suntem în
Laos, și am nimerit aici.
— Domnule colonel, îi puse Alexander mâna pe umăr, hai să mai
așteptăm încă o zi! Doar o zi! Comandantul care se ocupă de
operațiuni în lipsa ta știe ce se întâmplă. O să trimită o echipă
Hatchet în trei ore. Dar, mai întâi, lasă-mă să văd dacă Ant e aici!
— Alexander!
— Hai să mai așteptăm! Te rog!
Richter îi răspunse, mormăind în barbă, că nu era japonez și nu-i
plăceau misiunile kamikaze. Asta îl făcu pe Tojo să vorbească,
ripostându-i că, deși era japonez, nici lui nu-i plăceau aceste misiuni.
Richter luă legătura prin radio cu pilotul de la baza SOG,
întrebându-l câtă muniție aveau în Chinook. Din plin. Richter îl
instrui apoi să vină a doua zi dis-de-dimineață la locul de aterizare
din Laos și să le dea o parte din muniție celor trei montagnarzi
trimiși de colonel.
Adormiră exact unde stăteau și se treziră două ore mai târziu,
scăldați în rouă, pe când soarele nu mijise încă pe cer. Era frig
dimineața în munți, sub patru grade Celsius, bănuia Alexander,
învelindu-se în trenci. S-a zis cu umiditatea tropicală în lunile de
iarnă. Satul era învăluit în tăcere. Bărbații dispăruseră, ivindu-se, în
schimb, femeile. Numeroase tinere cu copii în brațe și bătrâne ieșeau
din colibe și se îndreptau spre râul înnegurat să-și spele rufele și
vasele murdare de resturi de mâncare. Dar unde găteau? În
tunelurile subterane? Poate că fumul se pierdea neobservat în negura
râului.
După ce priviră un timp scena bucolică, Richter și Alexander se
priviră cu disperare – unul înfrânt, celălalt abătut.
— Așadar, domnule colonel Richter, mai ai de gând să chemi o
forță Hatchet? întrebă Alexander. Să le dai foc femeilor și copiilor?
— Nenorociții se ascund în spatele lor, răspunse iritat Richter,
scuipând pe pământ. De-aia ne pierdem noi viața și de-aia vor
câștiga blestematul ăsta de război. Pentru că nu le pasă, cum ne pasă
nouă, de femeile lor.
— Da, spuse Alexander. Lumea așteaptă mai mult de la Roma.
Richter scuipă din nou. Nu avea cum să cheme forțele Hatchet.
În timp ce femeile munceau, paznicii perimetrului adormiseră
deja printre bambușii înconjurători. La ora opt dimineața, Moon Lai
ieși din colibă, îmbrăcată toată în alb, proaspătă și odihnită.
Alexander focaliză asupra ei lentilele binoclului ca și reticulul puștii
sale. Mergea, legănându-se, cu burta-i proeminentă, printre șirul de
căsuțe, pe lângă paznicii adânciți în somn. Alexander văzu cum căra
un maldăr de bandaje curate și cum dispăru în cea mai îndepărtată
colibă. Douăzeci de minute mai târziu, apăru din nou, ținând în
mâini un vraf de bandaje murdare.
Binoclul îi tremură în mâini la vederea pansamentelor murdare.
Când se întoarse la râu, Moon Lai ajută o bătrână să se ducă la
latrina de afară. Poate că era mama ei, căci o atinse cu blândețe, iar
bătrâna îi mângâie abdomenul. Apoi spălă doi copii într-un lighean
cu apă. Băiețelul îi stătea din nou alături. Toate activitățile din sat se
desfășurau lângă râul murdar și nămolos. Ziua devenea tot mai
caldă.
— În primul rând, îi spuse Alexander lui Richter, nu pot să
gândesc limpede fără să fumez o țigară. Iar în al doilea rând,
dovezile științifice s-ar putea dovedi insuficiente ca să deducem
scopul activităților medicale desfășurate de Moon Lai, dar
observațiile noastre empirice ne spun câte ceva despre ea.
Făcu o pauză de parcă inhala fumul unei țigări invizibile, apoi
continuă:
— Primul lucru pe care îl face Moon Lai când se trezește de
dimineață – înainte să aibă grijă de bătrâne și de copii sau chiar
înainte de a se spăla – este să dispară în colibă. De unde se întoarce
douăzeci de minute mai târziu cu un vraf de bandaje murdare.
— Probabil că nu e vorba de fiul dumneavoastră, domnule maior
Barrington, spuse Elkins, cu glas încurajator. Târfele NVA-ului sunt
cât se poate de nestatornice. S-ar putea să fie vreun alt amant rănit.
— La dracu’, Elkins! exclamă Richter. Crezi că e momentul să faci
glume?
— Dar nu glumeam, domnule, răspunse locotenentul, cu glas
scăzut.

Î
 Priveliștea unei tinere însărcinate îl tulbura însă pe Alexander. Își
pierdea rațiunea. Mișcările, ținuta, expresia chipului, deși greu de
descifrat prin lentilele binoclului – toate îi aminteau de Tatiana. O
Tatiana vietnameză, cu un singur ochi și doar cu opt degete. Unde
era Anthony? Oare Alexander se înșela în toate privințele? Se simțea
istovit și derutat – chinuit și de dorința atroce de a trage un fum de
țigară. Nu știa ce să creadă. Ce-ar zice Tania?
Urmări abătut activitățile din tabără, spunându-i lui Richter că fie
se duceau s-o prindă pe Moon Lai, fie îl lăsa să fumeze o țigară.
Richter îl întrebă ironic cum se descurcase fără țigări în închisoare,
unde nu avusese voie să fumeze săptămâni de-a rândul. Alexander îi
răspunse cu o expresie gravă că – dacă n-avea de gând să-l lege de
picioare și să-l atârne cu capul în jos ca în închisoare – ar fi bine să-l
lase să fumeze. Cântărind ambele opțiuni, Richter îi dădu, în cele din
urmă, permisiunea să meargă împreună cu Elkins vreo doi kilometri
în pădure să fumeze. Ținând pușca în mâini, Elkins abia reușea să
țină pasul cu el. Ajunși în adâncul junglei, Alexander se așeză pe jos
printre tufele sălbatice și fumă cu nesaț trei țigări înainte să rostească
vreun cuvânt. I se părea ironic faptul că reușise să îndure aproape
patru ani de singurătate, fără atingerile unei femei, dar nu putea să
stea nici douăzeci și patru de ore fără o țigară.
— Ce s-a întâmplat, domnule maior? îl întrebă Elkins, fumând cu
aceeași disperare. Sunteți îngrijorat din cauza misiunii?
— Da, dar nu asta mă macină atât de tare, dădu Alexander
nemulțumit din cap.
Trase adânc din țigară, căci nu reușea să-și găsească cuvintele.
— Atunci ce anume? Vă vine greu să credeți că fiul
dumneavoastră s-a îndrăgostit de cineva ca Moon Lai?
Alexander fumă altă țigară.
— Da, cam așa ceva.
 — Domnule maior Barrington, spuse Elkins bătându-l prietenește
pe braț, bănuiesc că nu știți asta, dar este extrem de ușor să te
îndrăgostești de o frumusețe asiatică, fie ea și mutilată. Asiaticele
sunt realmente amețitoare pentru rasa albă. Nu avem arme
împotriva lor. Faptul că Anthony s-a îndrăgostit de fata asta cade
acum pe planul secund față de principala noastră problemă. S-a
îndrăgostit oare de Mata Hari? Asta trebuie să aflăm acum. L-a
ademenit să vină aici, ca soț și viitor tată, și apoi l-a trădat?
— La asta mă gândesc și eu, trase Alexander adânc din țigară. Ce
nu înțeleg e cum a acceptat să meargă așa departe, dincolo de zona
demilitarizată.
— Vă este greu să înțelegeți lucrurile, răspunse Elkins, clătinând
din cap. Nici nu trebuie s-o faceți. Ați uitat cum m-ați mustrat pentru
că nu înțelegeam cum a reușit Moon Lai să ne atragă în capcană
acum un an jumate în Hué? Habar nu aveam unde vreți să ajungeți.
Acum am priceput. Dacă a jucat un rol important în organizarea
ambuscadei, iar Anthony, îndrăgostit și orb cum era, n-a înțeles asta,
s-a lăsat convins s-o însoțească până în nord.
Alexander încuviință din cap. Asta credea și el. Dar chiar până
aici? Ce îl nedumerea cel mai tare era schimbarea vădită în
comportamentul Matei Hari atunci când venea și pleca de la colibă.
Atitudinea ei contrasta vizibil cu suspiciunile lui. Stătea pe jos,
adâncit în gânduri, fumând țigară după țigară, fără să-i
împărtășească lui Elkins temerile legate de soarta lui Anthony,
captiv în mâinile NVA-ului.
Alexander fumă opt țigări înainte să pornească la drum, mergând
mult mai încet de această dată. Ajuns în tabără, se prăbuși lângă
Mercer, simțindu-se ușor amețit și confuz, dar mult mai bine pentru
că se delectase cu nicotină și se afla acum printre camarazii lui
Anthony, de parcă prezența lor îl ajuta să se simtă mai aproape de
fiul lui. Schimbând o privire cu Elkins, Mercer își drese glasul.
— Ce s-a întâmplat, sergent? întrebă Alexander. Nu te sfii! Spune
ce ai de spus! Suntem camarazi acum.
— Voiam să vă aduc la cunoștință, domnule, începu timid Mercer,
că Ant ne-a împărtășit multe dintre poveștile dumneavoastră din
război. Ne-a descris cum ați evadat de la Coldi . Cred că toată
lumea din cele trei centre de comandă SOG cunoaște întâmplarea
asta.
Schițând un zâmbet vag, Alexander încuviință din cap, gândindu-
se cu drag la fiul lui.
— E adevărat, domnule, continuă Mercer cu răsuflarea întretăiată,
că ați coborât pe întuneric, în șaizeci de secunde, ziduri și stânci
înalte de treizeci de metri?
— Cred că ultimii paisprezece metri i-am coborât după cele
șaizeci de secunde, râse ușor Alexander.
— Dar am auzit că nimeni nu scapă de la Coldi .
— Unii mai scapă. Doar că sunt prinși ceva mai târziu. Ca și mine,
adăugă după câteva clipe de tăcere.
Își lăsă capul în pământ, copleșit de amintiri dureroase. Retrăi
clipele din ziua aceea de februarie când stătea încremenit pe
pământul înghețat bocnă, ținând în brațe cadavrul lui Pașa în timp ce
aștepta să fie capturat de nemți. Îi evită privirea lui Mercer, scoțând
un geamăt de durere. Nu toate erau doar simple povești trăite în
război.
— Dar episodul evadării din lagărul sovietic? E adevărat că ați
fugit la Berlin împreună cu soția dumneavoastră cu întreaga armată
sovietică pe urmele voastre?
— E adevărat, răspunse Alexander. Și știți ceva, domnilor?
Sovieticii n-au fost deloc încântați de isprava noastră, acesta fiind,
poate, și motivul pentru care ne aflăm astăzi aici. Acum vă rog să mă
scuzați!
Și se așeză lângă Ha Si, care nu-i puse nicio întrebare.
Alexander petrecu mult timp curățându-și și verificându-și
armele.
Orele treceau amețitor de lent.
Trebuiau să se hotărască dacă aveau să demareze misiunea a doua
zi dis-de-dimineață. Ha Si voia să mai aștepte încă o zi. Richter și
Alexander mormăiră nemulțumiți. Ha Si le explică însă că – dacă nu
stabileau un tipar clar al activităților desfășurate în fiecare dimineață
de Moon Lai – misiunea era sortită eșecului și, cum șansele de
izbândă erau mult prea mici, trebuiau să facă tot ce le stătea în
putință să le mărească. Richter și Alexander încuviințară fără tragere
de inimă, astfel că petrecură încă o zi și o noapte chinuitoare,
observând activitățile din tabără. Noaptea, satul se transforma într-
un furnicar de oameni în care vietnamezii mișunau de colo colo, iar
elicopterele sovietice veneau și plecau, înțesate de arme și provizii.
Odată cu zorii, se așternu tăcerea și fix la ora opt de dimineață,
Moon Lai ieși din colibă și porni spre destinația-i obișnuită. Uitându-
se la ceas, Ha Si se declară satisfăcut.
— Acum, că știi că e punctuală ca un neamț, te simți mai bine?
zâmbi Alexander.
— Nu înțeleg ce vreți să spuneți, domnule maior Barrington,
răspunse Ha Si pe un ton grav. Nu cunosc niciun neamț. Dar mă
simt mai bine. Demarăm misiunea mâine de dimineață când dorm
paznicii. O să-i ajut să doarmă mai bine. Vor rămâne inconștienți
juma’ de zi.
— Lasă-mă să-i împușc, Ha Si! spuse Alexander, ridicându-și
arma. Așa, vor rămâne inconștienți mai mult timp.
 — Cum doriți, domnule, rânji vietnamezul. Când Moon Lai intră
în colibă, intrăm și noi după ea. Va trebui, probabil, să coborâm în
tuneluri. Acolo, vă sfătuiesc să nu folosiți armele de foc, ci cuțitele.
Dar dacă nu se va putea altfel, vom folosi pistoalele Ruger cu
amortizor. Sunetul unei împușcături în tuneluri are rezonanța unei
explozii.
Richter refuză să-i dea lui Alexander permisiunea de a-l însoți pe
Ha Si în misiunea de capturare a lui Moon Lai.
— E un ordin. Indiscutabil. Putem să trimitem alți nouă oameni.
Tu n-ai ce să cauți acolo. Montagnarzii sunt extrem de eficienți.
Tăcuți ca moartea.
Cuvintele lui Richter treceau pe lângă Alexander, preocupat cum
era să-și pregătească muniția.
— Domnule colonel, și eu sunt tăcut ca moartea, îi răspunse el.
— De cinci zile, nu stai nicio clipă locului! exclamă Richter. Nu
poți să stai nici cinci minute fără o țigară. Am spus nu și nu rămâne.
— Cu toate astea, am reușit să supraviețuiesc șase zile în tranșee
doar cu șase oameni. Și luni de zile în pădure. Cât și alte opt luni la
izolare în carceră. O să mă descurc și acum.
— Asta s-a întâmplat acum douăzeci de ani! Iar jocurile de
Halloween, când o speriai de moarte pe nevastă-ta, nu se pot
considera antrenamente pentru misiunile de recunoaștere.
— Anthony ți-a spus asta? întrebă dezgustat Alexander.
— Nu cred că băiatul ăla știe să-și țină gura vreodată, răspunse
Richter privindu-l cu ochi atât de iscoditori încât Alexander se văzu
nevoit să se uite în altă parte.
— Lăsați-l să meargă, domnule colonel! interveni Elkins. Eu,
Mercer și Tojo îl vom apăra din tranșee. Ha Si ne va da de veste dacă
vor apărea probleme și vor avea nevoie de ajutor.
— Ce tranșee? întrebă Richter, cu glas răsunător.
 — Cea pe care o vom săpa imediat ce ne veți da permisiunea s-o
facem, domnule.
Richter încuviință săparea unui șanț exact peste drum de coliba
lui Moon Lai, apoi îl luă deoparte pe Ha Si.
— Promite-mi că o să ai grijă de el! îi spuse apoi, privindu-l pe
Alexander. Cum ai avut și de fiul lui, adăugă, după câteva clipe de
tăcere.
— Așa voi face, domnule colonel, răspunse Ha Si. Sper s-o fac mai
bine decât am făcut-o în cazul băiatului. Căci, de vreme ce-a
dispărut, nu mi-am îndeplinit prea bine misiunea.
— Vezi cât de încordat e? Se gândește numai la fiul lui. Și o să dea
dovadă de nesăbuință. Ai înțeles? Luați-l și pe Tojo cu voi! Vă poate
ajuta.
— Am fi deja prea mulți, clătină din cap vietnamezul. Iar Tojo e
luptător sumo. Deși e bun în luptă, face prea mult zgomot. Domnul
maior Barrington e aproape la fel de tăcut ca mine.
Era cel mai bun compliment pe care Ha Si l-ar fi putut face cuiva.
Așteptară ivirea zorilor ascunși printre stânci și iarba înaltă.
Dormiră iepurește, cu gândul la misiunea ce-i aștepta a doua zi, dar
și de teama șerpilor care, atrași de mirosul de mâncare și de prezența
oamenilor, s-ar fi putut apropia pe nesimțite. Alexander făcu de
strajă alături de Ha Si și de Elkins. Apoi, se duse lângă Richter.
Nimeni nu putea să doarmă, chiar dacă primiseră ordin s-o facă.
Propria-i neliniște ar fi putut să țină treaz întregul Saigon.
— Nu-ți face griji pentru oamenii noștri, Alexander! spuse
Richter. Nu trebuie să-ți faci griji decât pentru tine. Ai înțeles?
Numai pentru tine. Fără să regreți nimic. E echipa lui Ant. E
comandantul lor. Se vor arunca și în foc pentru el. Ca și
montagnarzii. Mai ales Ha Si, continuă el după o scurtă șovăială.
 Când Alexander îi aruncă o privire întrebătoare, Richter dădu din
cap.
— Ha Si și Anthony erau extrem de apropiați. Mă miră faptul că
vietnamezul n-a știut nimic de Moon Lai. Ceva pute în toată
povestea asta, adăugă după o tăcere lungă și apăsătoare. O simt.
— Nu-ți mai face atâtea griji, Tom! îi spuse Alexander, căci
propriile-i temeri pentru toți cei doisprezece oameni erau suficiente.
— Nu mă pot abține, răspunse Richter, ridicând din umeri. Dacă
țin prizonieri mai mulți oameni de-ai noștri? Ce-o să facem atunci?
Sunt bine plasați aici.
— Sunt niște idioți, răspunse Alexander. Ce luptători și-ar stabili
baza într-o vale înconjurată de dealuri și munți, de pe creasta cărora
inamicul, deși inferior numeric, îi poate nimici unul câte unul? Tom,
o știi mai bine ca oricine – tu, care ai doborât singur Coreea de Nord,
ștergând-o aproape de pe fața pământului – dacă am fi invadat
Vietnamul de Nord, am fi pus de mult capăt războiului și n-am mai
fi fost astăzi în situația asta.
— Hai să încercăm să-l găsim mai întâi pe Ant, bine?
Alexander zâmbi, frecându-și țigările în palme și mirosindu-le cu
nesaț.
— Vreau doar să spun că cel care controlează înălțimile
controlează totul.
— Nu uita să mă contactezi prin radio la fiecare cinci minute,
domnule maior! Să-mi spui ce se întâmplă!
— Nici măcar pe nevastă-mea n-o sun la fiecare cinci minute,
răspunse Alexander.
— Dacă aveți necazuri, să mă contactezi de urgență! Trimit
imediat elicopterul să ne evacueze. Puțin îmi pasă cât zgomot o să
facă. Trebuie doar să urcați povârnișul muntelui și să mergeți un
kilometru până la luminiș. Cam zece minute. Să sperăm că o să
scăpăm cu viață.
— O să scăpăm.
— Ideea e, soldat, că nu poți fugi din calea dușmanului, trăgând în
același timp cu arma.
— Nu mă subestima!
— Un kilometru, Alexander.
Richter rămase cu privirea ațintită la chipul lui Alexander.
— Ce s-a întâmplat, Tom? îl întrebă cel din urmă, privindu-l și el.
— Sunt bine înarmați, răspunse Richter. Și locul geme de soldați.
Vikki e și așa supărată pe mine că l-am pierdut pe Ant. Îi tot spun că
n-am făcut-o dinadins. M-aș simți mai bine dacă l-am găsi, adăugă,
tușind. Dar dacă lucrurile merg prost, n-o să-mi mai găsesc niciodată
liniștea.
— Te înțeleg, răspunse Alexander.
Rămaseră un timp în tăcere.
— Ai dus-o așa vreo zece ani, spuse Richter apoi. Ți-e dor de
nebunia războiului? îl întrebă, zâmbind. Auzi și acum chemarea
tobelor? MacArthur le-a auzit toată viața.
— Și nu doar el, schiță Alexander un zâmbet timid înainte de a
recunoaște: Mi-e dor de oameni. Uneori, și de momentele de răgaz
petrecute pe front. Și nu-mi displac armele, continuă. Cât privește
restul… n-o să-ți vină să crezi, dar nu-mi place să stau ud, să fiu
murdar și rănit, și nici să-mi pierd oamenii. Pe de altă parte, îmi
place prea mult Tatiana.
Richter zâmbi aprobator, căzând apoi pe gânduri.
— Și mie mi-a plăcut Vikki, îi răspunse, șovăind. Și acum îmi
place.
Alexander îi evită privirea.
 — N-am cum să mă apăr, Alexander. Asta e viața mea. Cândva,
toate astea contau pentru Vikki. Acum, însă, i-a trecut, continuă,
oftând. E ciudat dar cu cât îmbătrânesc mai mult, cu atât îmi doresc
mai mult să… nu-i fi trecut, adăugă, părând să-și găsească cu greu
cuvintele. Nu știu cum să-ți explic mai bine.
— Nu e nevoie să-mi explici nimic, omule. Absolut nimic.
— Dumnezeule mare! De câte ori mă gândesc acum la ea, îmi
amintesc momentele când am văzut-o pentru prima oară, în 1948.
Venise la comandament să vă întâlnească pe voi. Avea părut răvășit
și era vădit tulburată. A alergat într-un suflet la Tania și l-a luat pe
Anthony în brațe, strângându-l la piept și sufocându-l cu sărutări
zgomotoase. Cred că atunci m-am îndrăgostit de ea – pe loc, privind-
o cum își revarsă dragostea asupra lui, continuă, cu glasul frânt.
Deborda de iubire… Ca o adevărată italiancă. Apassionata. Mi-a
plăcut. Exact de asta aveam nevoie.
Se opri, păstrând mult timp tăcerea.
— Relația noastră a fost cândva extrem de puternică. Acum însă
totul e numai de fațadă, adăugă încet. Eu fac ce vreau. Ea la fel.
Amândoi facem ce vrem. Nu cred că asta înseamnă o căsnicie, nu-i
așa? întrebă cu tristețe în glas.
— Nu, admise Alexander. Nu chiar.
— Da, șopti Richter. Știu că, atunci când îmi va suna ceasul și va
trebui să traversez râul, ultimul meu gând nu se va îndrepta la
batalioanele pe care le-am condus în luptă.
Alexander își lăsă capul în pământ, mistuit de o compasiune
tacită, presărată de sentimente contradictorii.
— Între tine și Tania lucrurile merg bine? întrebă Richter mult mai
târziu, în timp ce stăteau amândoi de veghe, măcinați de gânduri ce
nu-i lăsau să doarmă.
 — Da, omule, răspunse Alexander, scrutând valea întunecată,
populată de omuleți verzi ca niște marțieni, ce cotropeau pământul.
Ca întotdeauna.
— Mă bucur, încheie Richter.
Adormiră, în cele din urmă, rezemați de stânci, unul lângă
celălalt.

Și se miji de ziuă. La ora șapte dimineața, într-o atmosferă

neobișnuit de caldă și de senină, Ha Si și Alexander, înarmați și cu
căștile pe cap, coborâră în șir indian povârnișul dealului, urmați de
Elkins, de Mercer și de Tojo. Richter și cei șase montagnarzi ai lui se
răspândiseră și se ascunseseră pe creasta dealului, la poalele
stâncilor, montându-și pe un tripod mitraliera M-60. Lângă ea, se
aflau zece banduliere cu câte o sută de gloanțe, plus încă două țevi
de rezervă, în cazul în care arma avea să se supraîncălzească și să
scoată fum. În ciuda tuturor măsurilor de precauție, riscurile imense,
implicate de o misiune desfășurată ziua, le stârneau soldaților mari
emoții. Pe de altă parte, dimineața senină le conferea foarte multă
vizibilitate.
Ajungând în apropierea paznicilor adânciți în somn, Ha Si îi
neutraliză unul câte unul cu săgețile înmuiate în opiu, nimerindu-i
în umeri sau gât. În urma lui, Alexander golea încărcătoarele
puștilor AK47 și le arunca în tranșeea din apropiere, unde se
ascundeau Elkins și Mercer. Lăsă armele pe pieptul santinelelor
drogate ca să nu stârnească bănuielile lui Moon Lai. Săriră apoi în
tranșee, unde rămaseră ascunși până la venirea ei.
La opt, Moon Lai străbătu încet drumul, înarmată cu bandaje
curate, și ajunse la ultima căsuță din rând, aflată la nici zece metri
depărtare de soldați. Deschizând ușa, dispăru înăuntru. Imediat cum
intră în colibă, Alexander și Ha Si, tăcuți ca niște tigri, își croiră și ei
drum spre căsuță. Rămaseră câteva clipe în fața ușii, apoi,
deschizând-o cu o singură lovitură de picior, intrară.
Era pustie – un spațiu presărat cu iarbă, cam de patru metri
pătrați. Nici urmă de Moon Lai. Ha Si îi arătă trapa secretă din
podea. Dacă n-ar fi știut ce să caute, nici n-ar fi văzut-o. Căsuțele
erau construite doar de fațadă, goale și lipsite de viață.
Ha Si trase ușor de trapă ca să vadă în ce parte se deschidea. Părea
o gură de canal. Scara dădea cu fața spre ușa colibei. Alexander și Ha
Si se așezară exact în partea opusă, astfel încât, atunci când Moon Lai
avea să urce scara, s-o facă cu spatele la ei.
Trecură douăzeci de minute într-o lentoare cumplită. Înăuntru
domnea o atmosferă umedă și înăbușitoare. Deși Alexander stătea cu
urechile ciulite, niciun zgomot nu răzbătea de dedesubt.
— Ești budist, Ha Si? Animist? îl întrebă în șoaptă, sărutându-și
crucea pe care o purta la gât.
— Nu, răspunse vietnamezul, sărutând și el o cruce. Sunt catolic,
ca dumneavoastră și fiul dumneavoastră, domnule maior
Barrington.
Un scârțâit al scării îi puse în gardă. Se așezară amândoi pe vine,
abia îndrăznind să mai respire. Capacul de canal se ridică puțin și
apăru o mână fără două degete. Moon Lai se lupta să iasă prin trapă.
Era cu spatele la ei. Alexander simți miros de sulf și de sânge și văzu
flacoanele cu opiu pe care le lăsă pe pământ lângă pansamentele
murdare de sânge. Cel de care avea grijă nu era doar rănit, ci avea și
dureri.
Alexander și Ha Si așteptară încă două secunde.
Nici nu apucă să iasă bine prin trapă, stând încă pe vine, că
Alexander, fără să-i dea șansa să se ridice în picioare sau să-i vadă cu
coada singurului ochi pe care îl mai avea, se și năpusti asupra ei,
răsturnându-o la pământ, imobilizându-i brațele cu o mână și
acoperindu-i gura cu cealaltă. Ha Si închise imediat trapa ca nimeni
din tuneluri să nu-i audă. Ținând-o strâns, Alexander se apleacă
deasupra ei și o întrebă la ureche:
— Unde e Anthony?
Moon Lai se zbătea cu furie în brațele lui. Încercă să țipe și să-și
miște capul, determinându-l pe Alexander s-o țină ca într-o
menghină. Deși strânsoarea lui îi provoca dureri, continua să se
zvârcolească și să dea din picioare până când Ha Si i le imobiliză cu
mâinile, în timp ce Alexander o ținea cu o mână de încheieturi
deasupra pieptului, iar cu cealaltă îi acoperea gura. Încercă să-l
muște. El îi închise maxilarul, strângându-i-l cu putere. Întorcându-i
capul spre el ca să-i vadă chipul sumbru, o sfătui să nu se mai miște
și să nu se mai zbată. Cum nu știa dacă înțelegea sau nu ce îi spunea,
îi răsuci din nou capul spre el. Ea îl străfulgera, fără teamă, cu
singurul ei ochi. În ciuda strânsorii, încerca în continuare să-l muște
și să-și agite capul, luptându-se cu disperare să se elibereze din
mâinile lui.
— Dâu lá Anthony? întrebă Ha Si în vietnameză, legându-i
picioarele cu o sfoară. Ou est Anthony? întrebă apoi în franceză.
Moon Lai continua să-și agite capul în mâinile lui Alexander.
Tremura sau încerca să se elibereze?
— Unde e Anthony? o întrebă Alexander în engleză. Gde
Anthony? murmură apoi în rusă.
Ea clipi. Înțelegea rusește?
Alexander îi acoperea în continuare gura cu mâna, căci nu putea
s-o elibereze până nu era sigur că nu avea de gând să țipe, căci, dacă
avea s-o facă, vor fi nevoiți s-o ucidă și să fugă, iar operațiunea avea
să fie compromisă, fără să fi aflat nimic despre soarta lui Anthony.
— Ce zici? S-o ducem în tranșee? îl întrebă apoi pe Ha Si, gâfâind.
Ea gemu, clătinând din cap.
 Alexander își aținti ochii asupra ei.
— Înțelege ce spun?
Moon Lai dădu din cap. Părea să-l recunoască. Îl privea de parcă
îl cunoștea.
— Ai de gând să țipi? o întrebă el.
Ea clătină din cap.
— Vorbești engleză?
Moon Lai dădu din cap, dar Alexander nu avea încredere în ea.
Dacă începea să țipe? Eliberându-și o mână din strânsoarea lui
Alexander, apucă bandajele murdare de pe jos și le flutură – ca pe un
steag alb.
Schimbând o privire cu Alexander, Ha Si își scoase briceagul și i-l
puse la gât.
— Ascultă-mă bine! spuse el. O să-ți ia mâna de la gură, dar dacă
scoți vreun sunet mai tare ca o șoaptă, îți înfig cuțitul în gât, ai
înțeles?
Ea dădu din cap. Alexander încă îi ținea capul răsucit într-o parte.
— Până să apuce să-ți facă felul cu cuțitul, îți frâng eu gâtul dacă
ridici vocea. Ai înțeles?
Dădu din nou din cap.
— Știi unde e Anthony?
Le făcu semn că nu.
— Vrei să te ducem în pădure? întrebă Ha Si. Și să te ținem acolo
până ne spui unde e? Căci asta te așteaptă.
Alexander îi aruncă o privire încruntată. Ce rost aveau
amenințările astea adresate unei femei însărcinate? Moon Lai îi
observă șovăiala. Ignorându-i privirea, Ha Si continuă, la fel de ferm:
— Nu te mai uita la el! Uită-te la mine! Unde e Anthony?
Ea ridică din umeri, zbătându-se din nou. Alexander nu-i luă
mâna de la gură.
 — Dacă nu ne spui, continuă Ha Si, o luăm captivă pe mama ta. Și
băiețelul. Dă din cap dacă ai înțeles!
Moon Lai se supuse.
— Unde e? întrebă Alexander, pe un ton mai blând decât cel
folosit de Ha Si, deși continua s-o țină strâns de gâtu-i fragil. Fiul
meu e acolo? E în văgăuna aia?
Văzând că nu-i răspunde, Alexander îi dădu cu violență capul pe
spate. Ea icni printre degetele mâinii lui, dar nu-i răspunse. Purta un
copil în pântec. Era o nebunie ce făceau.
— Te rog! îi spuse apoi, slăbind strânsoarea și lăsând-o să stea pe
o parte. Te rog! Nu vreau să-ți fac rău. Vreau doar să-mi salvez fiul.
Spune-mi dacă e în tuneluri! E tot ce vreau să știu.
Și, asumându-și riscul, Alexander îi luă mâna de la gură.
Ea rămase pe jos, cu răsuflarea întretăiată și fără vlagă, fără să
încerce să fugă sau să spună ceva, privindu-l cu subînțeles cu ochiul
ei castaniu. Ha Si se retrase ușor, cu cuțitul încă îndreptat spre ea, iar
Alexander făcu un pas înapoi – ca să se îndepărteze de burta ei
proeminentă. Ar fi vrut să închidă ochii și să n-o mai vadă. Aflându-
se în fața unei femei micuțe, ce urma să aducă în curând un copil pe
lume, nefiind sub nicio formă un rival pe măsura unor soldați
înarmați ca ei, simțea cum instinctele amenințau să-l părăsească.
Toată povestea asta era o nebunie.
— Te rog! continuă el. Spune-mi unde e!
Moon Lai deschise gura și începu să vorbească încet într-o engleză
șovăitoare, dar corectă.
— M-a asigurat că n-o să-l găsești niciodată, spuse ea. Dar i-am
răspuns că o să găsești o cale.
Nu mai voia să închidă ochii. Ba, dimpotrivă, îi ținea larg deschiși.
— Poftim? murmură el.
— N-are niciun rost să te prefaci surprins, continuă ea.
 — Dar cine e surprins? Trăiește?
— Nu știu, îi răspunse la fel de șovăitoare. Abia mai trăia când l-
au luat de aici.
L-au luat de aici! Alexander rămase fără grai. Izbucni aproape în
plâns.
— Ai venit prea târziu. Se apropie de Hanoi acum. O să-l ducă
într-un lagăr cubanez de lângă China. Și apoi în URSS.
Gemând, cu răsuflarea întretăiată, Alexander se prăbuși la
pământ.
Ea îl privea fără să clipească. Cu toții stăteau pe jos – Moon Lai
lângă gura de canal, pe jumătate întinsă, Alexander rezemat de
perete, cu picioarele depărtate, purtând pe chip o expresie
înspăimântată, iar Ha Si lângă Moon Lai, amenințând-o cu cuțitul.
— Știu unde e. O să vă duc la el, spuse ea. Veniți cu mine! Era încă
în viață când l-au luat de aici. Dar nu avem prea mult timp.
Alexander își pierduse graiul.
— Minți cu nerușinare, spuse Ha Si. Cui îi schimbi bandajele de
două ori pe zi?
— E un lagăr de tranzit, rânji vag Moon Lai. Mai avem și alți
prizonieri aici. Îi ajut cum l-am ajutat și pe el.
Ridicându-se în capul oaselor, își aranjă ținuta și își scutură paiele
de pe față.
— Ține-ți mâinile în față! îi ordonă Ha Si, apropiindu-se încă
puțin.
— Bine, bine, îi răspunse, punându-și-le pe burtă, ușor crispată,
de parcă avea dureri.
Încerca să-și controleze respirația.
Dacă nu i-ar fi auzit spusele, ar fi zis că era doar o tânără
însărcinată, care cerea compasiunea oamenilor. Poate că purta în
pântec copilul lui Anthony. O, Doamne! Fără peticul de pe ochi,
părea atât de tânără și de frumoasă, de fragilă și de micuță.
— Câți ani ai? o întrebă, cu glasul frânt.
— Șaptesprezece.
Simți o strângere de inimă. Se uită la Ha Si, implorându-l, parcă,
să-l ajute.
Ha Si clătină din cap, privindu-l cu ochi reci, lipsiți de emoție, de
parcă i-ar fi spus: „Revino-ți, soldat!”
— N-ai șaptesprezece ani, spuse apoi. Poate o sută șaptesprezece.
Nu mai minți! Câți ani ai?
— Douăzeci și șapte, răspunse ea. M-am născut în 1943. Ca fiul
tău.
Alexander era uluit – părea atât de tânără, ca o copilă.
— Sunt paznici în tuneluri? o întrebă apoi, cu o privire încruntată,
uimit să audă atâtea minciuni.
— Mulți. Păzesc prizonierii. Dar ce mai contează? Oricum nu e
aici.
— Sunt înarmați?
— Până în dinți.
Se așternu tăcerea.
— I-ai atras în capcană pe soldații americani la Hué, spuse
Alexander. L-ai atras în capcană pe fiul meu.
— Am fost doar nada, ridică din umeri. De obicei, îi ucidem pe
loc. Nu și pe fiul tău. E un adevărat războinic. Din cauza lui mi-am
pierdut ochiul.
— Aha! spuse Ha Si. Dar în țara orbilor, chiorul e împărat.
— Puțin îmi pasă de insultele aduse țării mele, îi răspunse Moon
Lai, fără să-l privească.
Vorbea pe un ton blând și calm. Afișând o atitudine servilă.
 — E și țara ta, continuă, adresându-i-se lui Ha Si, cu privirea
ațintită numai asupra lui Alexander. La Hué, Anthony a crezut că
mă salvează. Era atât de nobil și de serviabil. O țintă ușoară. Cea mai
ușoară. După doar câteva zile, era complet „dependent”, adăugă, cu
un licăr vesel în ochi. Dar trebuie să-ți spun că lecțiile pe care i le-ai
dat nu s-au dovedit deloc salutare. E mult prea încrezător. Deși s-ar
putea ca ăsta să fie singurul motiv pentru care mai e astăzi în viață.
Urma să-l ucid cum îi ucid pe toți – cu opiu sau venin de viperă.
Avea o voce frumoasă și armonioasă.
— Dar a început să-mi depene povești interesante din viața lui. Și
am așteptat să ajungă la final. La început, mi-a împărtășit doar foarte
puține lucruri, dar când ne-am căsătorit, mi-a spus totul. Eram doar
o prostituată vietnameză pe care o salva din ghearele unei vieți de
mizerie, o țărancă simplă, care avea o nevoie disperată de protecția
lui, continuă cu o lumină stranie în ochi. Mi-a spus atât de multe,
convins că nu înțelegeam mai nimic. Iar eu îl ascultam cu atenție.
Mi-a povestit despre mama lui, o refugiată sovietică, și despre tatăl
lui, un american ajuns în Uniunea Sovietică, soldat în Armata Roșie,
care a reușit să evadeze de două ori, ucigând anchetatori și paznici
de frontieră NKVD și reușind apoi să fugă dintr-o închisoare
sovietică de maximă securitate, ce lucra acum în Departamentul de
Informații Militare al Statelor Unite, continuă, cu glasul animat de
tandrețe. Mi-a oferit atâtea amănunte, că nici n-a mai fost nevoie să-
ți studiem dosarul ca să-i confirmăm poveștile.
— O, Doamne! Cine ești? murmură Alexander, stăvilindu-și cu
greu tremurai mâinilor.
— Sunt soția lui, îi răspunse Moon Lai, cu glasul ei armonios. Și i-
am fost și infirmieră.
Alexander era recunoscător că stătea pe jos. Cândva, și el dăduse
dovadă de aceeași nesăbuință, punându-și sufletul pe tavă în fața
unei rusoaice, pe care abia o cunoscuse în grădinile italiene din
Leningrad.
— Cum l-ai făcut să vină cu tine până aici? o întrebă, palid,
tremurând ca o frunză bătută de vânt.
O privea cu disperare încercând să se agate de vreun indiciu cât
de mic, care să-i spună unde era Anthony.
— A venit de bună voie, îi răspunse Moon Lai ridicând din umeri.
Iar când a devenit suspicios, la câțiva kilometri sud de zona
demilitarizată, i-am dat ceva ca să-l adorm. Când s-a trezit, era deja
aici. Nici măcar nu s-a împotrivit.
Alexander rămase fără grai, imaginându-și ce simțise Anthony
când se trezise în iadul ăsta.
— Dar odată ajuns aici, continuă Moon Lai în șoaptă, n-a mai fost
atât de vorbăreț. A trebuit să ducem multă muncă de convingere. Și
atunci am început să avem mari necazuri cu el. Căci, în momentul în
care a acceptat să vorbească, ne-a vândut numai gogoși despre
pozițiile militare americane. Ne-a trimis în misiuni kamikaze, unde
am suferit pierderi imense – în tot felul de ambuscade și capcane. Și
nu s-a lăsat până nu ne-a omorât vreo câțiva paznici. A făcut-o de
vreo trei ori, deși în două din cazuri era legat cu cătușe. A devenit
extrem de periculos. Ne-am văzut nevoiți să-l scoatem din circuit și
apoi să-l transferăm.
Să-l scoată din circuit? murmură Alexander, în tăcere.
— Scoți numai minciuni pe gură, spuse Ha Si. E în văgăuna asta,
nu-i așa?
— Nu, nu e, răspunse Moon Lai, fără convingere. Dar sunt
cincizeci de paznici. Vreți să-i înfruntați singuri în tuneluri
întunecate? N-aveți decât.
— Cincizeci de paznici? repetă Ha Si. Dar câți prizonieri aveți
acolo?
 — Spune-i vietnamezului tău, răspunse Moon Lai adresându-i-se
lui Alexander, să nu mă mai amenințe cu cuțitul! Sunt nora ta. Iar
copilul pe care îl port în pântec ar putea fi nepotul tău. Spune-i să-și
ia imediat cuțitul de la gâtul meu!
După câteva clipe de șovăială, Alexander îi făcu semn lui Ha Si să
își ia mâna înarmată de la gâtul fetei. Vietnamezul se supuse fără
tragere de inimă, dar rămase în spatele lui Moon Lai.
— E… copilul lui Anthony? întrebă Alexander.
Se priveau fără să clipească, încercând amândoi să obțină un
avantaj, cât de mic.
— Asta te interesează pe tine, comandante? Ți-ai abandonat
familia ca să vii în Vietnam, unde îți pui viața în pericol ca să-ți
revezi fiul. O să te ajut s-o faci, dacă ești rezonabil. Și tu… asta vrei să
afli? continuă, arătându-și burta proeminentă. Ce importanță mai
are?
— Cum adică ce importanță mai are? spuse Alexander, cu vocea
gâtuită. Are a naibii de multă importanță! Nu încerca să mă
păcălești! Ești în stare să spui ceva fără să minți? Ți-am pus o simplă
întrebare. Da sau nu. E copilul lui?
Moon Lai își lăsă capul în pământ, de parcă s-ar fi rugat.
— Alexander Barrington, spuse apoi, țintuindu-l cu privirea, în ce
crezi? Tocmai tu nu știi că noile principii ale țării tale sunt în război
cu vechile principii? Te afli în toiul unui război crâncen. N-ar trebui
oare să pui asta pe primul loc? Cui îi mai pasă de copii? Ce crezi că
se petrece aici? Știi care că țara ta e în război cu țara mea? Ne luptăm
pentru unirea Vietnamului. Căci va deveni o singură țară –
Republica Comunistă Vietnam. Nimeni – nici voi, americanii, nici
neghiobii cărora le spuneți sud-vietnamezi – nu va putea schimba
asta. Nu ne vom găsi liniștea până nu vă vom alunga de pe
pământurile noastre. N-aveți ce căuta în Asia de Sud-Est – Laosul,
Cambodgia și Vietnamul nu sunt treaba voastră. Sunt numai a
noastră. Dar continuați să veniți aici și să vă prefaceți că luptați,
adăugă râzând ușor. Asta numiți voi luptă? Noi o numim înfrângere.
— N-am pierdut nici măcar o singură confruntare de când a
început blestematul ăsta de război, răspunse Alexander.
— Ba îl pierdeți, orice-ați face. Și știți de ce? Pentru că vă pierdeți
timpul, aruncând bombe din aer, plănuind misiuni de recunoaștere
ca asta sau regulând târfe.
— Ca tine?
— Știți cine sunt adevărații luptători? Noi! Iar sovieticii ne
antrenează, ne instruiesc și ne înarmează. Și ne învață limbi străine,
comandante – rusă, engleză și limbajul războiului – căci e singurul
limbaj pe care îl înțelegeți. Ne luptăm cu vechile lor arme, dar și cu
cele noi pe care le lăsați în urmă. Ne luptăm desculți, dezbrăcați și
flămânzi. Ne dați foc cu napalm? Ne bandajăm rănile și mergem mai
departe. Ne distrugeți recoltele cu Agent Blue? Mâncăm iarbă și
mergem mai departe. Nu ne pasă de bombele și de chimicalele
voastre. Nu ne pasă dacă murim. Ne luptăm pentru viața noastră –
așa cum și Armata Roșie a luptat cândva împotriva lui Hitler.
Victoria este singura noastră alternativă. Cu aceeași flacără ați luptat
și voi în cel de al Doilea Război Mondial și în primele luni în Coreea.
Aici, însă, doar vă prefaceți că luptați. De asta nu veți câștiga
niciodată războiul cu Vietnamul, deși aveți cea mai disciplinată, mai
bine antrenată și echipată forță din lume. Pentru că nu sunteți
dispuși să sacrificați nici măcar cincizeci de mii de oameni ca să
eradicați comunismul în Indochina, în timp ce noi ne vom sacrifica
până la ultimul om ca să câștigăm războiul cu voi. Vom sacrifica zeci
de milioane de oameni, nu doar cincizeci de mii. Niciun preț și
niciun sacrificiu nu sunt suficient de mari pentru victoria finală. Spre
deosebire de voi, noi credem cu tărie în războiul ăsta. Voi nu credeți
în el – nici voi, nici cei rămași acasă. Cu atât mai puțin politicienii și
jurnaliștii voștri, adăugă, cu un zâmbet larg pe buze. De fapt, ne fac
un mare serviciu, destabilizând credința poporului american. Iar
după plecarea voastră, sud-vietnamezii, în ciuda antrenamentelor
voastre, nu vor rezista nici măcar o săptămână.
Vorbea cu glas domol și melodios, încet ca o boare de vânt.
Cuvintele-i păreau niște zbateri blânde de fluturi. Zâmbea. Iar
gândul îi zbură lui Alexander la versurile lui John Dryden… De
unde până unde? Vorbele-i păreau ca niște fulgi pufoși de nea, ce i se
topeau pe buze.
Se simțea prizonierul glasului ei armonios și al pântecului plin de
viață. Semăna cu Tania când, însărcinată în opt luni, nu putea să se
ridice din pat sau de pe canapea fără ajutorul lui, când mergea
clătinându-se, gata să cadă, iar Alexander îi era mereu alături, gata s-
o prindă.
— Dar sud-vietnamezii cred și ei în războiul lor, nu-i așa?
răspunse, în cele din urmă, după câteva clipe de șovăială.
— Nu. Sunt nevolnici și se lasă duși de nas de cei ca voi.
Vietnamul va deveni o singură țară, în ciuda strădaniilor lor și ale
mercenarilor pe care îi trimiteți să-i ajute.
— Fiul meu nu e mercenar.
— Ai dreptate, fiul tău nu era, răspunse Moon Lai, la fel de calmă.
Unul la o juma’ de milion.
Făcu o pauză, apoi continuă:
— Dar știi ceva? Nici el nu era convins de războiul ăsta. Își
imagina doar, însă nu credea cu tărie. Când ne-am căsătorit, încă mai
credea asta. Nu m-a întrebat niciodată dacă sunt sud-vietnameză. M-
a luat de soție imediat cum i-am spus că aștept un copil, fără să mă
întrebe vreodată dacă e sau nu al lui.
 — Da, răspunse Alexander cu pumnii încleștați și sufletul
sângerând. Și asta deoarece credea în tine.
Moon Lai clătină din cap.
— Doar de fațadă. Când a deschis ochii și a văzut unde se află, a
întrebat de mine. Anchetatorul m-a adus în fața lui, legată cu sfori și
i-a cerut să vorbească. Și știi ce-a spus? întrebă, trăgând aer în piept.
„Nu-mi pasă nici negru sub unghie de soarta ei. Nu e copilul meu.
Se spune că o soție aparține unui singur bărbat. Dar uneori e și a
altora. Iar soția mea și-a tras-o cu toți soldații americani din Saigon,
fluturându-le păsărica pe la nas și încercând să-i atragă în capcană
cum a făcut și cu mine. N-aveți decât să-i faceți ce vreți. Puteți s-o și
omorâți în fața mea. Nu mă interesează.”
Schiță un zâmbet indiferent, deși chipul îi fu învăluit pentru o
clipă de o umbră.
— Nu cred că mai e nevoie să-ți spun că nu m-au omorât. Dar
cred că ai înțeles ce-am vrut să spun. Nu credea în mine.
— Cum dracu’ să creadă în tine? izbucni Alexander, recunoscător
că Anthony, deși se afla într-un moment de cumpănă, văzuse, în
sfârșit, adevărul – Anthony, care crezuse cândva că lumea era bună.
Fiul meu a aflat în cele din urmă că nu valorezi nici doi bani și a vrut
să ți-o spună.
— Da, e adevărat. Așadar, dragostea nu e complet oarbă, nu? Ar
trebui să ne fii recunoscător, căci abia aici, la Kum Kau, fiul tău a
aflat în cele din urmă în ce crede. Nu în războiul împotriva
comunismului și nici în mine. Până n-a aflat asta, n-am reușit să
obținem nimic de la el. Nimic nu l-a făcut să vorbească – nici
amenințările că îl vom transfera într-un lagăr cubanez, nici metodele
de coerciție folosite de anchetatorii noștri…
Auzindu-i spusele, Alexander se înfioră din cap până în picioare.
 — Nimic din toate astea nu l-a făcut să capituleze. Ne înjura în
engleză, în rusă, în spaniolă – chiar și în vietnameză. Ne spunea să-l
ucidem. L-am ținut în apă și l-am privat de apă. I-am aplicat bătăi
crunte, l-am înfometat și i-am provocat răni prin arsuri. I-am băgat
șobolani în celulă și… câte și mai câte. Apoi, venea rândul meu să
mă ocup de el, continuă, cu glas alinător. Și câtă grijă aveam de el!
Eram prietena și soția lui. Stătea gol, legat în lanțuri, fără să se poată
feri de atingerile mele. N-avea ce să facă – nu se putea împotrivi
mângâierilor mele. Asta da, pedeapsă! Asta da, tortură!
Mâinile i se crispară ușor pe abdomen.
— Îți repugnă tabloul, comandante? De ce? îl întrebă, relaxându-și
mâinile. Am găsit, în cele din urmă, o cale de convingere.
Prefăcându-ne că renunțăm, i-am spus că l-am ținut ascuns prea
mult timp. Nu ne mai era de niciun folos. Urma să dăm de veste
guvernului său că era în viață și se afla captiv în mâinile NVA-ului.
Poate că vor dori să negocieze cu noi în schimbul vieții sale.
Alexander păli.
Moon Lai zâmbi, dezvelindu-și dinții strălucitori.
— Exact, spuse apoi, dând din cap. Te prinzi repede, comandante.
Intuiești bine lucrurile. Părinții se vor bucura să afle că ești în viață, i-
am spus noi, că ești prizonier în Vietnamul de Nord. Dar Anthony
nu s-a bucurat deloc. A acceptat să ne spună tot ce știe pentru ca
numele să nu-i apară pe lista prizonierilor de război și nimeni să nu
afle că e în mâinile noastre. Ce de informații prețioase ne-a furnizat!
La urma urmei, continuă țintuindu-l cu privirea, știe că ești unul
dintre cei mai căutați trădători și dezertori, care ne-a ucis șaizeci și
opt de oameni ca să scape de pedeapsa ce i se cuvenea.
Ne-a ucis șaizeci și opt de oameni?
— Așadar, comandante, ești de acord să vii acum cu mine? Fiul
tău te așteaptă. E și soția ta aici?
 Așteptă un răspuns și, văzând că întârzie să apară, șopti:
— Păcat!
— Cine ești? murmură Alexander, aproape imperceptibil,
încercând să-și recapete suflarea.
— Vreau să știi că l-am iubit, îi răspunse, în cele din urmă, cu
glasul frânt și o lacrimă în colțul ochiului. Era atât de… deschis. Dar
tu vrei să știi cine sunt. Fiul tău m-a învățat să-mi pun trei întrebări
ca să aflu cine sunt. În ce crezi? Ce speranțe ai? Și, cel mai important,
ce iubești? Așadar, ca să-ți răspund la întrebare, sunt o vietnameză
cu vederi comuniste. În asta cred. Spre asta îmi îndrept speranțele. Și
asta iubesc.
Și, înainte de a-și duce vorba la bun sfârșit și înainte ca Alexander
să apuce să facă vreo mișcare sau să tragă aer în piept, în mâna lui
Moon Lai apăru licărul unei seceri, iar tăișul ascuțit al armei se
înfipse până în plăsele în coapsa lui Alexander. Îi țintise artera
femurală. Sări, din reflex, într-o parte, făcând-o să-și rateze ținta, dar,
mișcându-se cu iuțeala fulgerului, fără să-și piardă echilibrul, scoase
arma cu gândul de a-l lovi pe Ha Si, care și făcu un pas spre ea.
Alexander o apucă, însă, de încheietură, iar Ha Si se năpusti asupra
ei, cu cuțitul în mână. Moon Lai deschise gura să țipe, dar Ha Si îi
dădu capul pe spate și îi tăie gâtul. O aruncă apoi pe jos, cât mai
departe de ei și, în timp ce ea horcăia în ghearele morții, vietnamezul
azvârli cuțitul și veni într-un suflet la Alexander.
Puseră amândoi mâinile deasupra rănii adânci, încercând să
oprească șuvoiul de sânge. Cu o mână, Ha Si luă din trusa de prim
ajutor un tampon hemostatic, steril, care nu provoca dureri și acționa
prin absorbția lichidului din sânge. Alexander îl puse peste rană;
luând apoi din trusă un flacon de azotat de argint, Ha Si îl turnă
deasupra și îi înfășură piciorul cu un bandaj, legându-l cât mai strâns
cu putință. Puse apoi un al doilea bandaj, înfășurându-i-l de jur-
împrejur. Totul nu dură mai mult de treizeci de secunde.
— Nu pot să cred cât de neglijent am fost! murmură Alexander.
— Ați fost suficient de atent, răspunse Ha Si, turnând peste
pansamente încă un flacon cu azotat de argint. Fiul dumneavoastră a
văzut capcana mult prea târziu.
— Ai folosit bandajele pe post de garou, spuse apoi.
— Trebuie să oprim hemoragia, domnule comandant, răspunse
încet Ha Si.
— Oprim hemoragia, dar îmi pierd piciorul, spuse Alexander,
slăbind strânsoarea bandajelor.
— Dar rămâneți măcar în viață.
— Trebuie să-mi păstrez piciorul. Anthony e undeva în văgăuna
asta și trebuie să-l salvăm de urgență înainte ca cineva să observe
dispariția lui Moon Lai. Și las-o mai moale cu azotatul de argint!
Așteptară alte câteva momente ca să vadă dacă hemoragia avea să
se oprească.
— De unde știți că e aici? Am încercat s-o prind cu minciuna,
spuse Ha Si, adăugând după câteva clipe de tăcere: Dar v-am zis că
va prefera să moară decât să ne dezvăluie ceva.
— Ne-a dezvăluit suficient, răspunse Alexander, ținându-și
piciorul cu mâinile cleioase de sânge. N-a putut s-o ascundă. E în
văgăuna asta.
Tăcu, cu ochii ațintiți peste umărul lui Ha Si apoi, încercând să-și
recapete cumpătul, își aținti privirea asupra piciorului încă
sângerând, găsindu-și cu greu cuvintele.
— Ai putea… s-o întorci cu spatele la mine?
Își ținu în continuare privirea ațintită în pământ în timp ce Ha Si
trase deoparte cadavrul lui Moon Lai. Răsuflă adânc.
 — Gata, domnule comandant, spuse vietnamezul. Vreți niște
morfină?
— Morfină? Mai lasă-mă-n pace! N-aș mai putea nici să stau în
picioare.
— Credeți că vă puteți ridica acum?
— Încearcă să oprești hemoragia, bine?
Atmosfera din colibă, și așa încinsă și înăbușitoare, presărată cu
particule roșii, mirosea acum a rugină, de parcă s-ar fi aflat într-o
topitorie. Abia reușeau să mai respire, inhalând mirosul sufocant de
sânge. Ținându-și amândoi mâinile pe coapsa lui Alexander,
așteptară în tăcere alte câteva secunde.
— Ați uitat că nu există civili de cealaltă parte a baricadei, spuse
Ha Si. Sunt cu toții niște combatanți. Ați uitat că suntem în război.
Deși, prin cuvintele-i încărcate de ură, a făcut tot ce-a putut ca să vă
reamintească. Pruncul pe care îl purta în pântec s-a dovedit o armă
redutabilă împotriva dumneavoastră. Ați fost nechibzuit.
— Greșit, răspunse Alexander. Sau mai degrabă ai dreptate – n-
am ascultat niciun cuvânt din tot ce mi-a spus. Puțin îmi pasă de
principiile, credințele sau balivernele pe care mi le-a tot îndrugat.
De-a lungul vieții, am auzit tot felul de prostii. Nu mă mai
impresionează. Am încercat, în schimb, să descopăr un singur lucru
– să-mi confirm bănuielile legate de comportamentul și atitudinea pe
care i le-am surprins de fiecare dată când intra și ieșea de aici.
Lucruri care îi trădau dragostea. De fiecare dată când venea aici,
ieșea cu inima frântă.
Flacoanele de opiu îi dăduseră de înțeles mai mult decât ar fi avut
nevoie.
— Când am înțeles că îl iubește, am realizat că n-ar fi acceptat
niciodată să-l vadă transferat într-un lagăr cubanez. Mi-am dat
seama că e aici.
 — Și când ați înțeles asta, s-a văzut nevoită să vă ucidă. A
sacrificat totul – și propria-i viață și pe cea a pruncului – ca să vă
ucidă.
— Dar n-a reușit, după cum bine vezi.
— Nu pot să opresc hemoragia, spuse Ha Si. Rana e mult prea
adâncă. Aveți nevoie de…
— Știu prea bine de ce-am nevoie. De fiul meu. Oprește naibii
sângerarea și hai să-l salvăm!
Ha Si îi ținu și mai strâns piciorul. Secundele treceau implacabil.
Un minut lăsă locul altora.
— Ați avut noroc, spuse el. A tras arma mult prea repede,
încercând să mă ucidă. Sângele începe să se coaguleze. Haideți să
mai așteptăm încă vreo cinci minute! adăugă, oferindu-i niște apă.
— Nu avem cinci minute, îi răspunse Alexander, dând-o pe gât.
Nu avem nici cinci secunde. Hai să mergem!
Încercă să se ridice, dar se prăbuși la pământ. Nu se putea rezema
în piciorul rănit, căci îi era amorțit.
— Am dat de dracu’! spuse Ha Si. Trebuie să plecăm imediat de
aici!
— Nu, răspunse Alexander, deschizând radioul. Recepție! vorbi
apoi în stație. Interveniți!
Peste câteva clipe, auziră glasul neliniștit al lui Richter.
— Ce s-a întâmplat?
— Avem nevoie de întăriri, spuse Alexander. Trimite-i imediat pe
Mercer, pe Elkins și Tojo! Spune-le să nu facă zgomot! Acum!
Ha Si îl cerceta cu privirea în timp ce Alexander înghițea apa cu
nesaț.
— O să mă descurc, îi spuse el.
— Coborâm toți cinci pe scară, unul câte unul?
 — Doar ai auzit ce ne-a zis. Printre toate balivernele pe care ni le-a
turnat s-o fi strecurat și vreun sâmbure de adevăr. A spus că sunt
mulți paznici. Și alți prizonieri. Cine vrei să-i ajute? Cine o să-l ajute
pe Anthony? Avem nevoie de Tojo.
— Dacă a spus adevărul, suntem prea puțini. Dacă a mințit, vom
fi prea mulți.
— Ha Si, spuse Alexander, intri tu primul și noi după tine. Îl
găsim pe Anthony și plecăm, continuă, ținându-și strâns piciorul cu
mâinile. Paznicii dorm probabil. Aici, ziua e noapte, dacă n-ai
observat. Și asta e valabil și pentru șobolanii cavernelor.
Ha Si deschise gura să spună ceva.
— Nu e momentul pentru discuții, îl opri Alexander, cu glas
sumbru.
Clătinând din cap, Ha Si ridică împăciuitor mâna.
— Da, domnule comandant. De fiecare dată când mișcați piciorul,
rana se deschide – asta e tot ce voiam să vă spun.
— Trebuie să-mi salvez fiul. Sper că înțelegi asta, da?
— Da, răspunse Ha Si, scoțându-și cuțitele, pistolul Ruger și
ochelarii StarLight. Fiul meu a pierit ucis de Viet Minh în timpul
reformelor funciare din 1956. Avea douăzeci de ani. Și era de partea
lor. Făcea parte din Viet Minh. Ca și mine, adăugă, cu ochi
întunecați, după câteva clipe de șovăială.
Se priviră îndelung, apoi Alexander închise ochii, rezemându-se
de peretele colibei.
— Avea oare dreptate, Ha Si, dragul meu prieten Viet Minh?
murmură el. Avea dreptate când a spus că nu putem câștiga războiul
deoarece nutrim convingeri și principii eronate?
— Da, avea dreptate, domnule maior Barrington, răspunse
vietnamezul. Credem în lucruri cu totul diferite.
Câteva clipe mai târziu, Elkins, Mercer și Tojo intrară în colibă.
 — Dumnezeule mare! exclamă Elkins, văzându-l pe Alexander.
Plin de sânge cum era din cap până în picioare, le oferea un tablou
straniu și înspăimântător. Ochii îi căzură apoi asupra cadavrului lui
Moon Lai.
— Vă rog, vă implor chiar, să nu-mi spuneți că asta e vietnameza
noastră!
Alexander îi confirmă că era chiar Moon Lai.
— Atunci băiatul nostru e în văgăuna asta? întrebă Elkins, cu
încântare în glas.
— Așa sperăm, răspunse Alexander. Anthony, poate și alți
prizonieri, posibil și niște paznici. Acum ascultați-mă cu atenție!
Trebuie să păstrăm o tăcere deplină. Folosim numai pistoalele Ruger
cu amortizor și ne angajăm în lupte corp la corp. Dar fără zgomot.
— Am înțeles, spuse Mercer. Dar trebuie să ne grăbim. Aveți
nevoie de plasmă, domnule maior.
Alexander luă încă o înghițitură de apă.
— Mă descurc, îi răspunse, ridicându-se de jos cu un efort
covârșitor.
Când pierzi sânge e ca și cum ai sta prea mult în zăpadă – și
Alexander avea o experiență bogată în ambele cazuri. Încetul cu
încetul, cerințele imperative încep să se estompeze.
Luară din nou legătura cu Richter prin radio. Alexander îi explică
ce se întâmpla. Rugându-i să se grăbească, Richter continuă.
— Elicopterul nostru e deja în Laos, la doar șapte kilometri
distanță. Contactează-mă imediat cum sunteți gata de plecare! Va
ajunge în doar treizeci și șapte de secunde și vă va aștepta la un
kilometru depărtare.
— Vă rog să tăceți cu toții! interveni Ha Si. Deschid trapa și cobor.
Dar nimeni nu se clinti din loc. Alexander nu putea să stea în
picioare. Rana începuse din nou să sângereze. Mai turnă niște azotat
de argint și o înfășură într-un alt bandaj.
Cei patru soldați îl priveau cu îngrijorare.
— Cum vă simțiți? îl întrebă Elkins.
— Fantastic! răspunse Alexander, punându-și ochelarii StarLight.
Nu mă mai dădăciți atâta! Vedeți-vă dracu’ de ale voastre și hai să
mergem!.
Își luă armele și, aruncând o ultimă privire spre Moon Lai, îi rugă
s-o acopere cu ceva ca s-o ascundă de ochii lui Anthony.
Tojo își scoase trenciul din raniță și îl aruncă peste cadavru.
Se așezară de jur-împrejurul gurii de canal.
— Gata? întrebă Alexander. Acționați cât mai repede! Dacă mai
găsiți oameni de-ai noștri, îi eliberați, îi scoateți afara și le spuneți să
urce povârnișul dealului! Fiți atenți la firele minelor. Haideți!
Ha Si deschise trapa și ascultă cu urechile ciulite, totul era învăluit
în tăcere. Vietnamezul trase adânc aer în piept și, făcându-i semn din
cap lui Alexander, se așeză pe vine și sări în tunelul adânc de trei
metri, fără să folosească scara.
Alexander ascultă cu inima bătându-i frenetic în piept și
răsuflarea întretăiată în timp ce Ha Si se pierdu în întuneric. Se
auziră șuierăturile înăbușite ale săgeților cu opiu, apoi doua
împușcături trase cu amortizorul și, în final, sunetul unui cuțit care
sfâșie carnea, însoțit de o respirație sacadată. Alexander coborî scara,
ținându-se în mâini, cu cuțitul în gură, fără să se sprijine în picioare,
apoi sări în tunel apucând iute cuțitul și pistolul. Ochelarii StarLights
aveau nevoie de câteva secunde să se adapteze la întuneric. Mercer,
Elkins și Tojo îl urmară în curând. Nici nu apucă să deslușească bine
ce se petrece în jurul lui, că și văzu cum o siluetă verde, înarmată cu
o baionetă, se năpustește asupra lui; abia avu timp să ridice cuțitul
să-i pareze loviturile. Atacatorul, mai mic și mai slab, nu era un
adversar pe măsura lui Alexander, astfel că, după o luptă scurtă
omul se prăbuși la pământ. Elkins și Mercer i-o luară apoi înainte iar
Tojo îi urmă ultimul. Unde era Ha Si? Se aflau într-un spațiu
dreptunghiular, de unde plecau patru tuneluri. Pe jos, erau întinse
paie umede. Pereții erau uzi și vâscoși.
Mergeau cu pași șovăitori și lenți. Îl găsiră, în cele din urmă, pe
Ha Si luptându-se pe unul dintre coridoare cu un paznic corpolent,
care i se agățase de gât și încerca să-l sufoce. Așadar, nu dormeau cu
toții. Elkins îl dădu la o parte, iar Mercer îl împușcă. Dar Ha Si avea
dreptate – zgomotul împușcăturii, în ciuda amortizorului, avea o
rezonanță mult prea puternică în tuneluri.
— Dacă puteți, încercați să nu mai folosiți pistoalele, le șopti
Alexander. Găsiți-l pe Anthony!
Mergeau cu toții în grup, în frunte cu Ha Si; domnea o tăcere
adâncă. Liniștea de dinaintea furtunii, își spuse Alexander. De
undeva se auzeau prelingându-se picături de apă. Străbătură un
coridor fără lanterne, doar cu ochelarii Starlight și armele ridicate,
strigându-l pe Anthony în șoaptă.
Alexander auzi pe cineva gemând.
— Ant, tu ești?
Un alt geamăt.
— Anthony! Anthony!
Găsiră cinci soldați americani, zăcând înghesuiți pe podeaua
murdară a unei cuști de bambus încuiate, dar nepăzite. Cinci soldați
– un adevărat miracol! Erau plini de sânge după bătăile crunte
încasate. Ha Si rupse lacătul și se năpustiră cu toții înăuntru.
Anthony! Anthony!
Dar niciunul dintre ei nu era Anthony. Elkins și Mercer îi ajutară
să se ridice în capul oaselor. Unul dintre ei era mort. Ce să facă? Să-l
lase acolo? Avea și el o familie care îl aștepta acasă. Alexander le
spuse să-l ia cu ei.
— Ajutați-i și pe ceilalți să ajungă afară și s-o ia la fugă!
Î
 Îi întrebă apoi care dintre ei se simțea suficient de zdravăn ca să
care trupul camaradului mort. Se oferi un soldat clasa întâi.
— Tojo, ajută-i să urce scara! îi ordonă Alexander. Dă-le o pușcă
dacă se simt în stare s-o folosească, apoi întoarce-te aici! Nu-l suna
pe Richter… până nu…
Îi întrebă apoi pe prizonieri dacă știau ceva de Anthony.
Dar nu știau nimic. Trei dintre ei, inclusiv soldatul mort, fuseseră
capturați doar cu două zile în urmă. Ceilalți doi erau prizonieri de o
săptămână. Păreau să nu mai știe nici cum îi cheamă.
— Nu erau păziți, spuse Ha Si. Ticăloasa de Moon Lai ne-a spus
numai minciuni. Cei care m-au atacat dormeau lângă scară. Nu cred
că mai sunt și alții. Nu se așteaptă la necazuri.
— Nu te culca pe o ureche, Ha Si! Or fi dormind ei, dar dacă îi
trezim, s-a zis cu noi.
Anthony! Anthony!
Vietnamezul o luă înainte pe un coridor și dispăru în întuneric.
Alexander încercă să țină pasul cu el, dar trebuia să meargă cocoșat
și mult prea încet. La capătul coridorului, cam la vreo doisprezece
metri în fața lor, Alexander văzu o cușcă mică de bambus, păzită de
patru gardieni, adânciți în somn. Alexander și Ha Si făcură încet un
pas, apoi încă unul. Dar chiar și paiele umede scrâșneau sub
picioare. Unul dintre paznici deschise ochii și, bine antrenat, întinse
imediat mâna după armă. Ha Si, la fel de bine antrenat, aruncă
cuțitul pe întuneric, nimerindu-l în gât. Ceilalți trei săriră imediat în
picioare. Ha Si și Alexander îi împușcară pe loc, cu precizie, dar nu
în tăcerea pe care și-ar fi dorit-o. Paznicul rănit de Ha Si îl înșfăcă pe
Alexander de piciorul rănit, îmbrâncindu-l cu putere. Încercând să
scape din strânsoarea lui, Alexander își agita cuțitul prin aer,
străfulgerând întunericul. Reuși, în cele din urmă, să se elibereze în
timp ce Ha Si descuia deja cușca.
 Deschise ușa de bambus și rămase în fața ei încremenit ca o stană
de piatră. Alexander încercă să-l ocolească.
— Mișcă-te, Ha Si!
— Îl sun pe Richter și îi spun că l-am găsit pe căpitanul
Barrington, șopti apoi, cu răsuflarea întretăiată, retrăgându-se ușor.
Mă întorc cu Tojo ca să vă ajut. Încercați să vedeți dacă puteți să-l
treziți!
Și se îndepărtă fără să-l privească.
Stând cu capul aplecat sub tavanul scund, Alexander intră
înăuntru. Și îl văzu pe Anthony zăcând pe o parte pe paiele înnegrite
și murdare de sânge. Își dădu imediat seama că ceva nu era în
regulă, dar nu știa să spună ce anume.
— Ant!
Se așeză în genunchi lângă el. Părea inconștient, dar era în viață.
Era sumar îmbrăcat: purta pantalonii ca de pijama ai uniformei de
închisoare și era învelit cu o cămașă veche, ca cea a soldaților Viet
Cong. Alexander își scoase ochelarii cu infraroșu și îi dădu cămașa la
o parte.
Și atunci văzu ce era în neregulă. Anthony nu mai avea brațul
stâng. Îi fusese tăiat aproape de umăr și ciotul rămas îi era înfășurat
în bandaje curate – semn că Moon Lai trecuse pe acolo. Încercând să
nu icnească de durere, Alexander îl întoarse pe spate și văzu prin
lumina abia difuză că celălalt braț purta amprentele numeroaselor
injecții cu penicilină și opiu făcute de Moon Lai ca să-l țină în viață.
Era nespălat și avea răni cumplite pe tot restul corpului.
Alexander se uită în altă parte. Tabloul era sfâșietor. Când își
întoarse din nou privirea spre fiul lui, avea ochii înecați în lacrimi.
— Ant! îl strigă în șoaptă, punându-i mâinile pe piept. Ant! îl
strigă din nou, scuturându-l ușor.
 Anthony deschise ochii și îl privi pe tatăl lui cu ochi pustii și goi.
Alexander se revăzu zăcând, cu un sfert de secol în urmă, pe aceleași
paie murdare și pătate de sânge, așteptându-și, fără speranță,
sfârșitul. Când deschisese ochii la rândul lui, îl văzuse pe tatăl său,
Harold Barrington, stând aplecat deasupra și șoptindu-i: Nu mai fi
mândru, Alexander! Ia niște pâine! Iar el îi răspunsese: Să nu-ți pară rău
pentru mine, tată! Asta e viața pe care mi-am croit-o.
Iar năluca tatălui său îi spuse cu glas șoptit ca o adiere de vânt:
Nu, Alexander. Asta e viața pe care eu ți-am croit-o.
Acum, Alexander stătea – în carne și oase – în genunchi lângă fiul
lui, care își aștepta și el sfârșitul, la fel de lipsit de speranță. Și îi
spuse cu același glas șoptit ca o adiere de vânt:
— Sunt aici, Anthony. Și totul o să fie bine. O să te ajut. Dar
trezește-te, căci trebuie să plecăm de-ndată dacă vrem să scăpăm cu
viață!
Anthony clipi cu privirea încețoșată și înnegurată. Era vădit
drogat. Dar când vorbi, o făcu cu o voce limpede:
— Tată?
— Ridică-te, Ant!
Băiatul începu să tremure.
— O, Doamne! Iar am halucinații. Pleacă, te rog! Știu că nu ești tu.
Doamne, ce e cu mine?
— N-ai halucinații. Ridică-te! insistă Alexander, tremurând și el.
Anthony avea picioarele înlănțuite în cătușe și brațul legat cu
sfoară de un inel prins în perete. Alexander tăie sfoara, iar Anthony,
zăcând pe o parte, întinse mâna și atinse chipul tatălui său.
— O, Doamne! gemu el. Nu, tată. Nu… Nu înțelegi. Trebuie să
pleci imediat de aici.
— Ba înțeleg foarte bine și o să plecăm amândoi de aici, îi
răspunse, încercând în zadar să găsească cheia de la cătușe de pe
inelul cu chei.
Î
 Întorcându-se la căpătâiul băiatului, se aplecă deasupra lui și îl
luă în brațe.
— Nu pot să mă mișc, spuse Anthony. Uite ce mi-au făcut!
Ce i-ar spune Tania?
— Anthony! Anthony!… murmură Alexander, lipindu-și chipul de
fruntea băiatului și luptându-se să-l ridice în capul oaselor. Mă auzi,
fiule? Ești viața mea și a mamei tale. Vei rămâne pentru totdeauna
băiețelul care făcea tot ce putea ca să-mi semene, care îmi stătea în
poală, îmi aducea gărgărițe și îmi lumina viața. Asta o să văd mereu
de fiecare dată când o să te privesc. Ai revărsat asupra mea numai
bucurie și fericire. Și m-ai făcut să mă simt întotdeauna mândru. Hai,
ridică-te acum, băiete! Nu vei da greș – nu tu. O să reușești. Hai,
ridică-te, fiule! Hai, în picioare, Anthony!
Dar băiatul nu se clintea din loc.
Îl privea pe tatăl său cu ochii plini de nedumerire, uimire și
durere, apoi își întoarse privirea.
— Mama nu poate să mă vadă în halul ăsta, murmură apoi.
— În halul ăsta m-a găsit mama ta la Sachsenhausen, răspunse
Alexander. Și-a înfășurat sora într-un lințoliu și a aruncat-o cu
mâinile ei într-o copcă din lacul înghețat. O să fie bine, îți promit.
Ridică-te acum! insistă Alexander, sărutându-l. Nu-ți mai face griji
de pomană! Încearcă doar să te ridici în picioare! Știi cine a mai venit
cu noi? continuă Alexander, văzând că Anthony nu se urnea din loc.
Tom Richter.
Anthony își întoarse acum capul. Și în ochi îi apăru pentru o clipă
o umbră de regret și bucurie.
— Da, exact. Tom Richter, adăugă Alexander, mult prea tulburat
ca să-i citească expresia de pe chip. A venit pentru tine, deși n-a mai
călcat în junglă din 1962. Și Elkins e aici. Charlie Mercer. Ha Si. Și
Tojo, care o să te poarte în cârcă.
 Anthony murmură ceva.
— N-am auzit ce-ai spus, fiule, zise Alexander, aplecându-se
deasupra.
Fără să mai rostească vreun cuvânt, băiatul scoase pistolul din
tocul lui Alexander și, fără să-și miște umerii sau picioarele și nici să-
și întindă corpul, ridică cu o mână cocoșul armei, ochi și trase de
două ori în spatele tatălui său. În dreptul ușii de bambus, un om se
prăbuși la pământ. Alexander își întoarse privirea.
— Vor veni și mai mulți, spuse Anthony, cu glas răgușit, dându-i
pistolul înapoi. Am nevoie de o armă. Una pe care s-o sprijin de șold
și căreia să-i schimb singur cartușele.
— Ce zici de mitraliera M-60 cu banduliere de câte o sută de
gloanțe? întrebă Alexander, ajutându-l să stea din nou în capul
oaselor.
— E perfectă, răspunse Anthony, schițând un zâmbet vag.
Ha Si se întoarse, dând la o parte din drum cadavrul paznicului.
Elkins și Mercer erau în spatele lui.
— O, Doamne, Ant! exclamă Elkins, întorcându-și privirea. Ce ți-
au făcut nenorociții dracu’!
Tojo se întoarse și el. Prizonierii americani ieșiseră din colibă și
străbăteau cărarea spre luminișul din junglă. Alexander îi ceru
ajutorul lui Ha Si ca să-i dezlege cătușele lui Anthony. Vietnamezul
găsi imediat cheia potrivită și îl eliberă din lanțuri.
— Elkins, întoarce-te cu fața spre mine! Ești nebun de legat! spuse
Anthony, încercând să se ridice în picioare. Ce dracu’ cauți aici,
omule? Mercer Mayer, tu ești?
De-aia i se păruse cunoscut lui Alexander! Mercer Mayer era un
autor de cărți pentru copii. Anthony avea dreptate – Mercer semăna
cu Li le Cri er, personajul din cărțile lui Mayer – mic, îndesat și
încăpățânat.
 — Eu sunt, domnule căpitan, îi răspunse, cu ochii înecați în
lacrimi.
Anthony reuși să se ridice în picioare, rezemat de zid și flancat de
Alexander și Ha Si. Elkins și Mercer erau atât de tulburați să-l vadă
pe Anthony mutilat și rănit, încât nu mai știau cum să reacționeze.
— Reveniți-vă, soldați! le spuse Alexander. Hai, capul sus! Doar l-
am găsit!
— Corect, răspunse Anthony. Prindeți curaj, ce dracu’! Și dați-mi
niște pantaloni! Nu vreau să mai port rahaturile astea de pijamale.
Alexander avea în raniță o pereche de pantaloni de armată, iar
Tojo încă o vestă de luptă. Japonezul începu să-și dezlege șireturile
de la ghete, în timp ce Alexander îi scotea pantalonii de închisoare.
Înainte de a-i pune tunica, Ha Si îi înfășură ciotul într-un bandaj
curat și i-l legă de jur-împrejurul umărului.
Anthony stătea rezemat de perete, revenindu-și încetul cu încetul.
— Îți mulțumesc pentru ghete, Tojo, spuse el, dar tu cu ce te mai
încalți? O, Doamne, tată, ce-ai pățit la picior? îl întrebă apoi, simțind
cum genunchii amenințau să-l trădeze. Ești…
— Nu e momentul să-ți faci griji din cauza asta, răspunse
Alexander, punându-i tunica. Mă descurc.
Mercer și Elkins îl ajutară să-și pună pantalonii și să se încalțe cu
ghetele. Anthony gemea de durere și aluneca ușor-ușor la pământ.
Ha Si și Alexander îl susțineau amândoi.
— Te doare, omule? șopti Elkins.
— Nu simt nimic, răspunse Anthony cu glas pustiu.
Se ridică în picioare dar, fără susținerea tatălui său și a
vietnamezului, n-ar fi reușit să stea prea mult. Ha Si își dorea să fi
avut la el o injecție cu dextroamfetamină. Îi dădu, în schimb, niște
pâine, apă, puțin unt de arahide și un biscuit. Mânca apatic, dar bău
apa cu nesaț, clătinându-se pe picioare.
 — Ce e? Ce vrei, fiule? îl întrebă Alexander.
— O țigară, îi răspunse, ținându-se cu brațul de umărul tatălui
său.
— Ca și mine. Hai să ieșim de aici ca să putem fuma!
Ha Si le spuse cu o voce calmă că trebuiau să se grăbească. Dar
înainte de a pleca, Anthony le ordonă lui Elkins și Mercer să pună
două mine Claymore pe coridorul principal, care ducea spre
dormitoarele paznicilor. Când vor exploda, vor pieri cu toții înghițiți
în pântecul pământului. Puseră minele și întinseră firele în toate
direcțiile. Anthony le ordonă apoi ca, în fața minelor, să lase două
grenade fumigene („ca să-i sufoce”), apoi, satisfăcut, încercă să facă
câțiva pași, dar nu putea să meargă.
— N-ai stat deloc în picioare în tot timpul ăsta? îl întrebă
Alexander.
— Ba da, răspunse Anthony, cu glasul învăluit în ură. Mă leagă o
dată pe zi ca să stau în picioare când vine să-mi îngrijească rănile.
Mă readuce la viață, adăugă, sarcastic. Ați… văzut-o?
Alexander schimbă o privire cu Ha Si. Nu voia să-l mintă, dar nici
nu era momentul să poarte această discuție.
— Da, am văzut-o, Ant.
Anthony era complet dezorientat. Îi întrebă în ce dată sunt,
devenind și mai nedumerit când află răspunsul, căci îi era greu să
înțeleagă de cât timp se afla în captivitate.
— Contractul meu avea să expire în august, murmură el. Urma să
mă întorc acasă. Cu ea.
Dar nu era singurul gând ce nu-i dădea pace.
— Nu se poate să fie începutul lui decembrie.
Se opri, găsindu-și cu greu cuvintele.
— Copilul… ar fi trebuit să vină pe lume la începutul lui
decembrie…
 — Hai să mergem, Ant! spuse Alexander, îndemnându-l să
pornească la drum. N-avem timp de pierdut. Hai să plecăm!
— În ce lună suntem?
— Trebuie să prindem elicopterul. Vorbim mai târziu.
Tojo îl purtă în cârcă până la capătul scării, dar cum avea să urce
cu un singur braț? Va trebui să se ajute singur. Tojo îl susținea din
spate, dar Anthony trebuia să urce singur treptele. Nu putea s-o facă.
Alunecă și căzu în brațele lui Tojo.
Alexander veni în fața fiului său și, ajutându-l să se ridice din nou
în picioare, îi cuprinse chipul în mâini și îi spuse, privindu-l cu
dragoste:
— Anthony, la paisprezece ani, mama ta a reușit să iasă, fără scară
și cu brațul rupt, dintr-o capcană pentru urși. Tojo te susține de la
spate. Încearcă să te urci, ținându-te cu o mână! Ai înțeles?
— Am înțeles.
Alexander îl sărută pe frunte și îl împinse spre scară.
Înainte să urce, Anthony îi ordonă lui Ha Si să pună încă două
grenade la baza scării, plus încă o bombă fumigenă.
— Ca să se înece în timp ce se prăjesc.
Trecuseră cincizeci și cinci de minute de când Moon Lai venise în
colibă. Alexander era încordat ca un arc. Reușiseră măcar să iasă la
suprafață. Ținându-se strâns cu o mână și susținut de la spate de
Tojo, Anthony urcase treaptă după treaptă, iar Elkins îl trăsese afară.
Cadavrul lui Moon Lai zăcea tot sub trenciul lui Tojo.
Cei cinci soldați se așezară în fața lui Anthony, încercând să-i
blocheze câmpul vizual și îndemnându-l s-o ia spre ușă, dar
duhoarea de sânge era mult prea copleșitoare, iar trenciul nu reușea
să ascundă silueta trupului firav de dedesubt. Anthony îi străfulgeră
pe toți cu privirea, spunând cu glas autoritar:
 — Poate că tatei nu pot să-i dau ordine, dar lucrurile stau cu totul
altfel în cazul vostru. Dați-vă dracu’ la o parte! Să nu vă imaginați că
vă rog!
Se supuseră fără tragere de inimă. Ridicând trenciul, Anthony se
aplecă deasupra ei. Picioarele amenințau să-l trădeze.
Se întoarse spre tatăl său, cu chipul lipsit de expresie. Numai
buzele îi tremurau. Se uită la Alexander, apoi la rana lui de la picior
și, dregându-și glasul și înghițind în sec, spuse cât mai calm cu
putință:
— Era o târfa nebună de legat. Răstălmăcea adevărul și toate
lucrurile în care cred. Ducă-se pe pustii!
Nu pomeni nimic despre pruncul ucis în pântec. Nu mai era nimic
de spus.
— Ei bine, Ha Si, nu te mai zgâi la mine cu privirea ta tăcută! E
liber drumul?
Vietnamezul scoase capul pe ușă.
— Da, domnule căpitan.
Anthony îi ceru tatălui său pistolul Colt.
Alexander i-l dădu.
— Ha Si, lasă-l pe Tojo să plece primul! Tojo, misiunea ta e să urci
povârnișul dealului, cam un kilometru, și să-l urci pe Ant în
elicopter. Ai înțeles?
— Da, domnule.
— Tojo, ești un titan printre oameni, spuse Anthony.
— Aveți dreptate, domnule căpitan Barrington, răspunse Tojo.
Alexander luă legătura cu Richter, spunându-i că îl găsiseră pe
Anthony și să cheme elicopterul.
Ha Si făcu un pas afară, urmat de Anthony, de Tojo și de
Alexander.
 Alexander zări de-ndată, cam la treizeci de metri, două femei care
se îndreptau spre colibă. Văzându-i și ele, începură să țipe și să
alerge spre paznicii adormiți. Veniseră, probabil, să vadă de ce
întârzia Moon Lai atât de mult căci, timp de trei zile, nimeni, în afară
de Moon Lai și de paznici, nu se apropiase ziua de marginea satului.
Ha Si ridică arma, dar până să apese pe trăgaci, Anthony trase din
spate, fără șovăire. Rezonanța Colt-ul se dovedi asurzitoare. Femeile
căzură la pământ, încetând să mai țipe. Făcuseră însă suficient
zgomot, ca și cele două împușcături. Se așternu tăcerea, apoi se auzi
sunetul unei sirene, ca cele pe care le auzise în timpul asediului din
Leningrad. Poate că foloseau aceleași sirene, își spuse Alexander.
Prea semănau cu cele din Leningrad.
Dar în cele cinci secunde de la deschiderea ușii la declanșarea
alarmei, Tojo reușise să urce vreo zece metri pe deal, cărându-l pe
Anthony în cârcă. Și bine făcuse. Căci nu aveau nici măcar o secundă
de pierdut.
— Ai grijă la bombe! îi strigă Alexander, pornind împreună cu
Elkins, cu Mercer și cu Ha Si pe cărarea îngustă, ascunși printre firele
înalte de iarba-elefantului.
Ha Si se afla acum în ariergardă, rol ce nu i se potrivea prea bine.
Fugeau cât de repede puteau, dar aveau de străbătut o sută op eci și
doi de metri, pe panta accidentată a unui deal, printre stânci și iarbă
deasă. Erau nevoiți să țină pasul cu Tojo, care mergea cât putea de
repede, purtând în cârcă nouăzeci de kilograme. Alexander îl
îndemna pe Tojo să grăbească pasul, chiar dacă efortul îi făcea rana
de la picior să sângereze. Cunoștea, însă, bine regula de fier a
războiului – orice stă pe loc devine țintă sigură. Dar și când urci o
pantă, cu dușmanul pe urmele tale, există pericolul ca gloanțele
inamice să te nimerească în spate. Auzind pârâitul puștilor, strigă
din rărunchi:
 — Du-te imediat la elicopter, Tojo! E un ordin. Nu te opri pentru
nimic în lume!
— Da, domnule, răspunse Tojo, gâfâind.
Pe când se aflau la jumătatea drumului, pe povârniș, după vreo
nouăzeci de metri, Ha Si se uită înapoi.
— O, la dracu’! îl auzi Alexander spunând cu o emoție în glas ce
nu-i era caracteristică.
Nu mai apucă să rostească altceva, căci un glonț îl nimeri în spate
și se prăbuși la pământ. Mercer îl înhăță cu putere și îl puse în cârcă
exact în momentul în care un alt glonț îl nimeri pe Ha Si.
Alexander își întoarse privirea. Și rosti și el „O, la dracu’!” cu
glasul încărcat de emoție. Deși vederea îi era îngrădită de firele înalte
de iarba-elefantului, zări cel puțin o sută de soldați NVA, încă în
pijamale, cu puștile Kalașnikov în mână, ieșind din colibe și din
tunelurile subterane și luând dealul cu asalt, fără să mai țină seama
de iarba ascuțită ca tăișul de cuțit și nici de faptul că ar fi trebuit să
meargă în șir indian. Un val de soldați străbătea haotic împrejurimile
acoperite de firele ascuțite de iarbă, fără căști sau ghete, cu puștile în
mână, trăgând fără încetare.
Alexander îi trimise înainte pe toți oamenii săi, rămânând ultimul;
și începu să numere. Când ajunse la trei, un soldat NVA călcă, în
sfârșit, pe firul uneia dintre minele Claymore. Se auzi o explozie
răsunătoare, urmată de numeroase strigăte. Și apoi încă una. Și încă
una. Însoțite de alte strigăte. Minele le încetiniră întrucâtva
înaintarea. Alexander îl prinse din urmă pe Mercer, care urca
povârnișul cu Ha Si în cârcă. Ordonându-i să se oprească, lansă trei
grenade cu aruncătorul de grenade M-16, creând și mai multă
confuzie printre soldații NVA, apoi îl puse pe Ha Si în spate și o
luară din nou la fugă.
 Grenadele încetiniră, la rândul lor, înaintarea soldaților NVA, dar
nu reușiră să-i oprească. Cum n-o făcuseră nici minele Claymore.
Alexander continua să se uite în urmă. Strigând unii la alții, soldații
NVA urcară încă zece metri. Mergând cu Ha Si în spate, Alexander
auzi exploziile următoarelor mine. Câțiva soldați o luară pe cărarea-
capcană făcută de Alexander și Ha Si și nimeriră în țepușele punji
înfipte în pământ. Țipând de durere, aceștia încetară să mai fugă.
Harry s-ar fi simțit mândru de opera sa. Alexander deschise focul de
pe coasta dealului, trăgând printre firele de iarbă înalte cât un om, cu
Ha Si în cârcă.
Mai avea doar trei sferturi de drum până spre creastă. Tojo
aproape că ajunsese. Mercer, rămas acum ultimul, o lua la fugă, se
oprea, se întorcea și trăgea salve scurte de foc, apoi o lua din nou la
fugă. Elkins, ceva mai în față, își golea și el cartușierele, reîncărca și
fugea la rândul lui. Tojo ajunse pe creastă dar, în loc să-și continue
drumul, cum îi ordonase Alexander, îl lăsă jos pe Anthony.
— Pleacă! urlă Alexander de pe coasta dealului. Ce dracu’ ți-am
spus eu? Vezi-ți de drum!
Dar Tojo nu se supuse. Își scoase, în schimb, pușca și deschise
focul.
Alexander se întoarse să vadă de ce îi încălca Tojo ordinul. Și
spaima i se cuibări în suflet. Alergând, căzând, furișându-se prin
iarbă sau târându-se pe burtă, vietnamezii îi urmăreau câtă frunză,
câtă iarbă. Răniți de mine sau grenade, continuau să urce dealul, cu
zecile sau sutele, fără să se dea bătuți.
Lăsându-l jos pe Ha Si, Alexander se așeză în linie dreaptă cu
Elkins, Mercer și Tojo și deschiseră cu toții focul asupra siluetelor
întunecate de dedesubt. Richter și cei șase montagnarzi își păstrau
pozițiile de pe creastă, provocând pierderi imense în rândul
inamicului cu lansatoarele de grenade și mitraliera M-60.
 Dar, în ciuda eforturilor lor, vietnamezii continuau să urce dealul.
Alexander le vedea capetele goale, fără căști, prin iarba galbenă.
Ordonându-le oamenilor lui să se adăpostească, se ascunse și el în
spatele unei stânci și, montându-și mitraliera, începu să-i împuște pe
soldații NVA, unul câte unul, să nu irosească muniția. Aceștia se
mișcau încet prin iarba deschisă la culoare, convinși că Alexander
nu-i vedea, apoi o luară la fugă, convinși că nu putea să nimerească o
țintă în mișcare.
Dar se înșelau amarnic.
După cinci salve de foc, reuși să nimicească o bună parte din ei –
oare vreo sută de capete? Tojo, Mercer și Elkins încercau cu aceeași
disperare să stăvilească înaintarea soldaților NVA. Mercer îi ochea și
el unul câte unul, în timp ce Elkins îi secera cu mitraliera, iar Tojo
lansa grenade spre colibele din sat de la poalele dealului. S-a zis cu
evacuarea lor „subtilă”. Kum Kau ardea în focurile iadului, într-o
luptă ce spulbera însăși ordinea universului. Eforturile le erau oare
răsplătite? Reușiseră să doboare, fiecare dintre ei, câte o sută de
vietnamezi?
Richter și cei șase montagnarzi se dispersaseră. În timp ce doi
dintre ei lansau grenade, ceilalți trei îi secerau cu puștile M-16. Iar cel
de al șaselea îi spulbera cu mitraliera M-60, urmând să rămână în
curând fără muniție. Reușiseră oare să doboare o mie două sute de
inamici, câte gloanțe avea mitraliera?
Alexander așa spera, căci focul rapid al mitralierei încetă în scurt
timp, înlocuit apoi de salvele puștilor M-16.
Soldații NVA trăgeau fără încetare, continuând să urce povârnișul
dealului.
— Unde e Ant? strigă Alexander, fără să se uite înapoi. Nu poate
nimeni să-l ducă la elicopter?
Dar nu-l auzi nimeni.
 Richter îl contactă pe Alexander prin radio.
— Ne așteaptă elicopterul. Abandonați pozițiile și retrageți-vă!
Porniți imediat spre elicopter!
Radioul tăcu apoi.
Tocmai asta era problema – nu puteau să se retragă. Nu puteau să
facă nici măcar un pas spre junglă, cu atât mai puțin să străbată un
kilometru, căci nici nu vor înceta bine focul că vietnamezii îi vor
împușca pe la spate. Ticăloșii nu se retrăgeau; deși piereau secerați
de grenade, de mine și de gloanțe, continuau să vină câtă frunză,
câtă iarbă. Ieșeau din pământ cu miile, ca într-un film de groază. Ca
o hidră cu mii de capete, căreia îi creșteau la loc tentaculele secerate.
Oamenii lui Alexander nu se puteau retrage, dar nici nu puteau să
rămână pe loc – căci în curând nu-și vor mai putea apăra poziția de
pe creasta dealului. Era evident că vor rămâne fără muniție. Dar
înainte de a se lăsa doborâți de trei batalioane de soldați desculți,
îmbrăcați în pijamale și înarmați cu puști Kalașnikov, aveau să
străbată un kilometru prin junglă, fiindcă indiferent ce avea să se
întâmple, trebuiau să-l urce cu orice preț pe Anthony în elicopter.
Alexander aruncă o grenadă fumigenă, să creeze și mai multă
confuzie printre vietnamezi apoi, părăsindu-și adăpostul, alergă în
junglă, unde îl găsi pe Anthony alături de Ha Si, care îi zăcea
inconștient la picioare.
— Ce face? îl întrebă, cu răsuflarea întretăiată.
— Nu prea bine, răspunse Anthony.
Alexander ceru prin radio ajutorul unuia dintre montagnarzii lui
Richter, dar Anthony îl opri.
— Pune-mi-l în spate, tată! îi spuse apoi, ridicându-se încet în
picioare și așezându-și Colt-ul în buzunarul pantalonilor. Oricum,
nu sunt bun pentru altceva. Lasă-mă să te ajut! Montagnarzii ți-ar
putea fi de folos pentru altceva. Pune-mi-l în cârcă și spune-mi pe
unde s-o iau! Cât de departe e?
— Un kilometru, dar te rog să te grăbești! răspunse Alexander,
așezându-i-l pe Ha Si în cârcă.
Anthony porni la drum, clătinându-se ca un om beat și ținându-l
pe Ha Si cu o singură mână.
Situația pe creasta dealului devenea însă tot mai disperată.
Vietnamezii luaseră cu asalt împrejurimile, existând pericolul să-i
împresoare din toate părțile. În scurt timp, oamenii lui Alexander
aveau să rămână fără muniție, aflându-se încă la un kilometru
depărtare de elicopter. Cineva strigă retragerea.
Richter îl contactă pe Alexander prin radio.
— La dracu’ cu toate! Am chemat cobrele și forțele Hatchet.
Suntem într-o situație critică. N-avem cum să scăpăm singuri. Ne
confruntăm cu un foc de prerie.
Focul de prerie reprezintă una dintre cele trei situații de urgență
când o echipă se trezește înconjurată de o forță net superioară
numeric, pe cale de a fi anihilată.
— În cât timp ajung forțele Hatchet?
— În treizeci de minute, răspunse Richter.
— Richter! strigă Alexander. Nu mai avem nici trei minute!
Unul dintre soldații NVA avu prezența de spirit să aducă un
lansator de rachete RPG-7. Alexander îl văzu. Ca și Tojo, care strigă:
— La dracu’! Atenție!
Reuși să-l doboare, dar nu înainte ca soldatul să lanseze o rachetă,
care ateriză și explodă cam la șase metri de tabăra lui Richter,
stârnind nori groși de fum.
Radioul amuți.
Timp de cinci secunde, cât Alexander alergă spre Richter, se
așternu o tăcere apăsătoare.
 Richter zăcea la pământ.
Împreună cu trei dintre montagnarzi.
— Cât de grav e? întrebă Tojo, prăbușindu-se la pământ, cu ochii
în lacrimi.
— Foarte grav, Tojo, răspunse Alexander.
Richter își pierduse un picior, era grav rănit pe o parte și avea o
gaură în gât mare cât un grapefruit. Alexander rămase un timp fără
grai. Îl luă în brațe și îi făcu semnul crucii pe frunte. Rostind în
șoaptă rugăciunea pe care o spusese de multe ori la căpătâiul
oamenilor săi: Doamne Iisuse Hristoase, primește-l la Tine pe cel ce
părăsește această lume, cum o faci în infinita Ta milostenie!
Trebuiau să plece de-ndată.
— Tojo, îi spuse Alexander uriașului care nu se mai oprea din
plâns, trebuie să plecăm imediat, altfel dăm de dracu’! Mă duc după
Mercer și Elkins. Spune-le montagnarzilor să-și ia camarazii căzuți,
iar celor care pot să tragă cu arma să ne asigure ariergarda! Acum ia-
ți comandantul în brațe și hai să mergem!
Ținându-și mâna pe capul lui Richter, continuă:
— Totul o să fie bine, Tom. Încearcă să reziști, omule! Încearcă să
reziști, dragul meu prieten! murmură apoi, lipindu-și buzele de
fruntea însângerată a lui Richter.
Sări apoi în picioare și o luă la fugă, pe când Tojo, cu ochii încă în
lacrimi, îl luă în brațe pe Tom Richter.
Montagnarzii porniră și ei la drum, purtându-și camarazii în
cârcă. Rănit la picior, Mercer mergea șchiopătând pe cărare, în timp
ce Elkins îl acoperea. Alexander îl acoperea pe Tojo, alergând cu toții
prin junglă în șir indian.
Tojo, cu Richter în spinare, străbătea cu pași repezi cărarea, dar
drumul de un kilometru nu i se păruse nicicând lui Alexander mai
lung și mai chinuitor. Doar câțiva soldați NVA îi urmăreau acum
prin junglă, deoarece fuseseră decimați de alte trei mine Claymore
puse pe creasta dealului. Cei care supraviețuiseră se dispersau,
încercând să-i flancheze pe soldații americani, pe când alții
continuau să urce – ceva mai încet, dar nu suficient de încet – panta
dealului. Dușmanul se ascundea prin desișul din junglă, nimerindu-
i, unul câte unul, pe montagnarzii lui Alexander – pe unul în braț, pe
altul în coapsă – și doborându-i. Alexander era nevoit să se întoarcă
din drum ca să-i ajute să se ridice de jos și să meargă mai departe.
Încetul cu încetul, Alexander rămase în urmă cu un singur
montagnard care, deși rănit la un braț și la ambele picioare, continua
să fugă și să-i secere pe vietnamezi sub salve de gloanțe. Când acesta
nu mai putu nici să meargă și nici să mai tragă, Alexander îl purtă în
spinare prin jungla de bambus, dar nu putea să continue așa, căci
trebuia să-și apere oamenii. Spunându-i montagnardului să se
târască cum putea până la luminiș, rămase singur în ariergardă,
acoperindu-și camarazii care se apropiau de elicopter.
Dar unde dracu’ era elicopterul ăla?
Deși rănit, Mercer continua să secere dușmanul. Era bun Mercer
Mayer – stoic, încăpățânat și înverșunat. Anthony avea dreptate –
Mercer era un soldat de ispravă, care nu-și rata ținta. Elkins însă,
rănit la umăr, nu mai putea să țină pușca cu ambele mâini, ratându-
și de multe ori ținta. Alexander îi strigă să nu mai tragă cu arma și să
arunce, în schimb, grenade în tufișurile care se mișcau. Elkins se
supuse.
Alexander fugea, se adăpostea printre bambuși sau mergea fie cu
fața, fie cu spatele, trăgând în toate direcțiile ca să-i elimine pe
soldații NVA ce încercau să-i înconjoare. Întinse firul uneia dintre
puținele mine Claymore rămase. Când vietnamezii se vor apropia
suficient de mult prin desișul junglei, le va arunca o grenadă de
mână. Aruncă trei grenade de mână și două dintre proiectilele
puternic explozibile, trăgând salvă după salvă de foc. Soldații NVA
continuau să se apropie, în grupuri mici, ascunzându-se, fugind și
trăgând fără încetare.
Lui Alexander i se păru că aude zgomotul motorului de elicopter
și vuietul elicelor; poate că imaginația îi juca feste și era doar
consecința dorințelor sale. Scrută împrejurimile cu privirea. Nu, era
chiar elicopterul aflat la patruzeci și cinci de metri depărtare printre
copacii deși.
— Tojo, îi strigă Alexander, cine e în elicopter?
— Aproape toată lumea, domnule, îi răspunse uriașul, luându-l în
cârcă pe montagnardul grav rănit. Îl iau eu, altfel n-ajunge singur.
Haideți și dumneavoastră, domnule maior! Luați-o înainte!
— Nu, îi răspunse Alexander, căci Elkins și Mercer nu erau la
bord. Du-te, Tojo! Urcă-l în elicopter și întoarce-te după ceilalți doi!
Ți-am spus să pleci!
Mai aveau treizeci și șase de metri.
Răniți, Elkins și Mercer se ajutau unul pe celălalt, mergând cu pași
șovăitori, dar continuând să tragă. Străbătuseră vreo patru metri
când Tojo se întoarse să-și ajute camarazii.
— Tojo! strigă Alexander. Fiul meu e în elicopter?
— Nu, tată, răspunse o voce din apropiere. Nu este, continuă
Anthony, ținând cu brațul drept pușca M-16 rezemată de șold.
— Anthony! strigă Alexander, uitându-se când la Tojo, când la
fiul lui. Ai luat-o razna? Urcă-te imediat în elicopter!
— Mă urc când te urci și tu, răspunse băiatul. Așa că hai să
mergem! Și lasă-l în pace pe Tojo! Nu eu primesc ordine de la el. Ci
viceversa.
Dar Alexander nu putea să se urce în elicopter când patru dintre
oamenii săi, printre care și Anthony, se aflau la optsprezece metri
depărtare de luminiș. Soldații NVA, rămași în viață, își revendicau
pozițiile și încercau să se apropie de aparatul de zbor. Deși bine
înarmați, soldații de la bord nu puteau să deschidă focul de artilerie
prin junglă atâta timp cât soldații americani se luptau în apropiere.
Exista pericolul ca vietnamezii, tot mai numeroși, să transforme zona
de aterizare într-o zonă roșie și să îngreuneze, dacă nu chiar să
compromită cu totul misiunea de evacuare. Și dacă aveau să se
apropie suficient de mult de elicopter să lanseze o rachetă, atunci
nimeni nu va mai avea nicio cale de scăpare. Alexander se opri pe loc
și trase în urma lui, golindu-și încărcătorul, ca să le ofere lui Tojo,
Elkins și Mercer – dar mai ales lui Anthony – șansa de a se urca la
bord. Părăsind poteca, se ascunse în spatele unor chiparoși și trase
salvă după salvă, fără să facă un pas spre elicopter.
Mercer și Elkins se apropiau, în sfârșit, de liziera luminișului,
îndreptându-se încet și șchiopătând spre aparatul de zbor. Încercau
să rămână la adăpostul vegetației, ferindu-se să iasă în spațiu
deschis. Tojo, rănit și el la gât, își continuă drumul, dar toți trei se
aflau încă sub focul inamic.
Un glonț îl nimeri din nou pe Mercer. Se prăbuși la pământ și, de
această dată, nu se mai ridică. Tojo se întoarse să-l ajute.
Ascuns printre copaci, Anthony stătea cu umărul lipit de tatăl lui,
ținând pușca rezemată de șold și trăgând fără încetare. Când rămase
fără muniție, azvârli încărcătorul gol, apoi, ținând arma sub ciotul
bandajat, cu țeava în jos, întinse mâna dreaptă, cerându-i altul tatălui
său. Alexander îi dădu unul cu douăzeci de gloanțe. Anthony îl
montă, blocându-i închizătorul apoi, rezemând pușca de șold, reluă
focul. Alexander încărcase cu grijă cartușele, așezându-le la baza
încărcătorului, lăsând două dedesubt ca să-i anunțe când aveau să
rămână fără muniție.
— Gloanțe, tată! Gloanțe!
— Anthony! strigă Alexander. Te rog! Urcă-te în nenorocitul ăla
de elicopter!
 — Gloanțe! îi ceru Anthony, fără să-i răspundă.
— Au ajuns? întrebă Alexander, căci Anthony îi bloca vederea.
— Elkins s-a urcat. Tojo vine din urmă cu Mayer, îi răspunse el.
Doar nouă metri îi mai despărțeau de luminiș. Dar mai erau încă
soldați NVA care se ascundeau prin desiș, gata să-i ia în orice clipă în
vizorul puștii.
— Ticăloșii dracului! spuse Anthony. Gloanțe, tată!
Stăteau, umăr la umăr, prin pădurea de bambus.
— Asta ai trăit și în Munții Sfintei Cruci?
— Nu, răspunse Alexander, acolo nu erau bambuși.
Și nu era nici Anthony acolo.
— Ha Si s-a stins, spuse băiatul cu un suspin de durere. Gloanțe,
tată!
Câți vietnamezi se mai ascundeau în junglă? Dar câți fuseseră
oare? Alexander aruncă o grenadă printre tufișuri. Nu-și vedea
țintele și aproape că nici nu mai auzea prea bine. De-a lungul vieții
sale, în lupte ca cea de acum, instinctele i se acutizau, devenind, sub
imperiul adrenalinei, fine ca acelea ale unui lup – vedea, auzea și
mirosea totul cu o acuitate ieșită din comun. Acum însă zgomotul
asurzitor al salvelor necontenite de foc și vuietul elicelor de elicopter
îi diminuau simțurile.
Ascuns printre tufișuri, un soldat NVA aruncă o rachetă cu
lansatorul RPG-7 chiar în luminiș. Proiectilul explodă la treisprezece
metri de elicopterul care se ridică pentru câteva clipe în aer, apoi
ateriză din nou prin iarba cuprinsă de flăcări. Soldații de la bord
deschiseră focul, dar vietnamezii stăteau ascunși în pădurea de
bambus; n-aveai nici cum să-i vezi, nici cum să-i nimerești. Aveau
două, trei sau poate chiar patru poziții. Temându-se să nu-și împuște
proprii oamenii, artileristul de la bord încetă focul.
 — Tată, spuse Anthony, aruncă o rachetă în direcția ticălosului cu
RPG!
Alexander încărcă în lansator o rachetă de 40 mm și trase.
— Mai încearcă o dată! spuse Anthony.
Alexander încărcă încă o rachetă și mai trase o dată.
— Asta a fost ultima, spuse el, pipăindu-și vesta și banduliera.
— Nici că aveau nevoie de mai mult, nenorociții naibii! A fost
perfect. Gloanțe, tată! continuă Anthony, aruncând încărcătorul gol,
punând altul nou și reluând focul.
Dușmanul nu mai trăgea sau Alexander asurzise de tot? Nu, nu
era surd. Își auzea prea bine fiul.
— La dracu’! Gloanțe, tată!
Dar în curând rămaseră fără muniție.
Richter avea dreptate. Zece mii de gloanțe nu erau îndeajuns.
Și Moon Lai avea dreptate. Vietnamezii erau dispuși să se sacrifice
până la ultimul om, în timp ce Alexander nu era dispus să piardă
niciunul.
Trebuia să reziste suficient cât Anthony să se urce în elicopter.
Luându-l de braț, Alexander începu să-l împingă ușor spre luminiș,
în timp ce el continua să meargă cu spatele, trăgând salve de foc prin
frunzișul des al junglei.
— Anthony! îi strigă cu glas disperat, printre vuietul elicelor și al
salvelor de gloanțe. Te rog, urcă-te în nenorocitul ăla de elicopter!
Hai, ia-o la fugă! Te acopăr eu! Hai, fugi! Vin și eu în urma ta.
— Da, dar pe tine cine te acoperă?
— Artileristul de la bord. Tojo din elicopter. Hai, du-te, băiete!
Trăgea fără încetare, împingându-l spre luminiș. În cele din urmă,
Anthony o luă la fugă, fără tragere de inimă.
Alexander își continuă lupta frenetică. Oare câte gloanțe mai avea
până va rămâne complet descoperit? Hai, Anthony, fugi! Fugi, fiule!
 Alexander încetă deodată să mai fugă. Se trezi la pământ. Se
întreba dacă nu cumva leșinase. Poate că obosise și se întinsese pe jos
ca să se odihnească. Nu-și amintea. Și nici nu știa ce se întâmplase.
Ce dracu am? se întrebă, încercând să se ridice. Reuși cu greu să stea
în capul oaselor. Simți un nod în gât. Și începu să verse. Sânge!
Simțea că nu mai are aer. Horcăia, încercând să-și recapete suflul, își
desfăcu vesta și tunica. Sângele îi țâșnea dintr-o rană de la piept.
Deschise gura, dar nu putea să respire. Se sufoca. Avea gura și nasul
pline de sânge. Încercă să-l verse ca să-și elibereze căile respiratorii.
Își pipăi spatele cu mâna. Își simți hainele încleiate de sânge și
presărate cu fragmente de os. Glonțul îi străpunsese trupul dintr-o
parte într-alta. Se simțea istovit. Și avea privirea încețoșată. Nu știa
unde e fiul lui și nici dacă se urcase în elicopter. Nu știa nici pe ce
lume e și nici unde erau soldații inamici. Nu mai știa nimic. Nu-și
găsea trusa de prim ajutor și nici nu putea să respire. Sângera din
abundență.
Și intră în panică.
Și în clipele acelea, dominate de spaimă și neliniște, în timp ce
bâjbâia pe orbecăite prin raniță, auzi o voce domoală și calmă,
șoptindu-i la ureche: Liniștește-te, Alexander, și deschide ochii! Încearcă
să te calmezi și să deschizi ochii! Și atunci o să vezi.
Se târî pe spate, rezemat în coate, încercând să găsească un copac
de care să se sprijine și să scotocească prin raniță. Imediat cum băgă
mâna înăuntru, găsi trusa de prim ajutor și, scoțând garoul, și-l puse
de jur-împrejurul pieptului, trăgând de coarda care îl accesa
automat. Echipamentele medicale erau concepute astfel încât răniții
să le poată folosi fără ajutor: acesta era scopul lor pe câmpul de
luptă. În lipsa altor îngrijiri medicale, garoul se dovedea și el de
folos. Se rezemă cu spatele de un copac, luptându-se să respire.
Deschizând ochii, văzu chipul disperat al lui Anthony. Sunt rănit,
dar o să-mi revin, ar fi vrut Alexander să-i spună. Urcă-te, te rog, în
elicopter!
Înțelese atunci că cel mai important lucru era să se urce și el la
bord. De restul se vor ocupa ceilalți.
Cu o singură mână, Anthony îi înfășură de jur-împrejur o bandă
de tifon și, ajutându-l să stea în capul oaselor, îi spuse ceva. Închide
ochii, tată! părea să-i șoptească băiatul. Vine o bombă fumigenă. Și îi
acoperi gura și nasul cu un pansament umed. Auzind un șuierat în
apropiere, Alexander simți că nu mai poate să respire și nici să-l
vadă pe Anthony prin fumul gros și înăbușitor ce-i învăluia acum
din toate părțile.
Luându-l în cârcă – cum reușea oare să-l țină cu o singură mână?
– băiatul începu să alerge prim fum. Și continuă să fugă, cărând în
spinare nouăzeci de kilograme.
Ce se auzea oare în depărtare? Vuietul elicelor de elicopter?
Vântul? Și salve răsunătoare de foc? Acum, pentru că, în afară de
Alexander, toți oamenii lui se urcaseră la bord, artileristul din
elicopter deschisese focul cu mitraliera M-60 și trăgea fără încetare.
Anthony ajunse, în cele din urmă, în dreptul aparatului de zbor.
Alexander văzu interiorul cenușiu al elicopterului și chipul lui
Anthony deasupra, de parcă îl ținea pe genunchi. Și, deși abia reușea
să respire, răsuflă ușurat.
Căci băiatul lui se afla la bord.
Elicopterul își luă zborul și, aplecându-se o dată spre pământ, o
dată spre soare, se înălță în aer.
Alexander își dorea să nu stea întins pe jos, dar nu se putea ridica
în capul oaselor. Chiar de-ar fi încercat, Anthony nu l-ar fi lăsat, deși
știa că nu-i stătea în fire să zacă inert. Mai multe chipuri îl priveau cu
îngrijorare – Tojo, Elkins, un medic și altele necunoscute. Îl
întoarseră pe burtă, apoi din nou pe spate, și îi rupseră tunica.
Simțea agitație în jurul lui.
Dar nu-i vedea decât chipul lui Ant. Apoi, întorcându-și capul
într-o parte și deschizând ochii mari, o văzu pe Tatiana.
Se priveau cu drag, fără să rostească vreun cuvânt. Ea se așeză în
genunchi lângă el, atingându-i rănile cu mâinile și privindu-l cu
ochii înecați în iubire – într-o iubire ce-și avea începuturile în ziua de
22 iunie 1941, când Uniunea Sovietică intrase în război. O iubire ce
dăinuia și astăzi.
Cum nu putea să-i îndure privirea deznădăjduită, Alexander își
întoarse din nou capul, dar îi auzi vocea: Șura, mai ai încă trei copii
mici de crescut. Iar eu sunt încă atât de tânără. Am toată viața înaintea
mea. Dar nu pot să trăiesc nicio clipă fără tine. Nu mă părăsi, Șura! Te
implor!
Auzea și alte glasuri. Simți mai multe ace în braț, apoi ceva lung și
ascuțit îi pătrunse printre coaste, provocându-i o durere atât de
cumplită, de parcă cineva l-ar fi lovit cu pioletul. Nu mai vedea
nimic, nici măcar pe Tatiana. Nu putea nici să închidă, nici să
deschidă ochii. Îi simțea grei, ca de plumb.
 17
REGI ȘI EROI
Paradisul

Se pare că paradisul e un loc extrem de zgomotos.

Gălăgios, tumultuos și strident. Însoțit mereu de fluierături atât
de pătrunzătoare că îi sfâșiau sufletul de fiecare dată când le auzea.
Paradisul mirosea, de asemenea, a medicamente. A formaldehidă?
Menită să-i înlocuiască sângele pierdut și să-l mențină în viață? A
sânge vechi, în stare de descompunere? A alte fluide vitale? A clor?
Indiferent ce era, duhnea îngrozitor. Asemănase mereu paradisul cu
Luga, locul unde Tania își petrecuse copilăria, un loc scăldat în zorile
superbe ale dimineții, în mângâierile și în tonalitățile cristaline ale
glasului ei, în aromele de blinii și banane plantain cu rom, în briza
sărată a oceanului și în miros de nicotină. O, da, nicotină! Se visase
mereu fumând pe malul mării, în timp ce zgomotul valurilor se
sparg de țărm, iar din casă răzbat miresmele amețitoare de pâine
coaptă în cuptor. Așa arăta paradisul în concepția lui. Presărat,
poate, și cu tablouri carnale. Unde Eros și Venus se îngemănau în
atingeri și mângâieri pline de fervoare.
Dar paradisul unde se afla acum nu aducea nicio clipă cu vreo
oază de liniște, ci mai degrabă cu un loc din purgatoriu. Scăldat în
sunete disonante și cacofonice scoase de uși trântite, de geamuri
scârțâite sau de pași făcuți în grabă. De vase de metal vărsate sau
scăpate pe podea, însoțite de glasuri stridente și iritate: „O, la dracu’!
Nu poți să te uiți măcar o dată pe unde mergi? De câte ori trebuie să-
ți spun? Cine dracu’ o să curețe toată mizeria asta?” Zgomote
asurzitoare și pătrunzătoare.
Nu se putea mișca. Nu-și putea deschide ochii. Putea doar să
audă și să simtă mirosuri. Și aceste simțuri îi spuneau că nu se afla în
Câmpiile Elizee. Ce pățise oare? Părea condamnat pe veci să asculte
certurile pline de obscenități ale celor din jur stârnite de ploștile
vărsate. Poate n-ar fi rău să-și îndese pe gât niște ace de cholla. Ar
înceta să se mai certe pe diverse nimicuri. Ăsta era Templul Gloriei?
Asta însemna să fii îngropat alături de regi și de eroi?
O, nu! Alte zgomote! Nu se opresc niciodată. Alte gâlcevi – și mai
acerbe. Alexander oftă adânc, străbătând râul Styx ce despărțea
tărâmul celor vii de tărâmul celor morți. Ar fi vrut să le spună să tacă
dracului din gură. Cearta de acum se desfășura mult prea aproape.
Voia să deschidă ochii. De ce nu putea să vadă nimic în această
lume de dincolo? Da, nu putea să vadă, dar auzea totul atât de bine!
— E în comă! Știu că nu e o veste deloc îmbucurătoare și îmi pare
nespus de rău să v-o spun, dar e în comă! Asta înseamnă pierderea
totală și prelungită a cunoștinței, o stare vegetativă profundă, cu
reprimarea funcțiilor cerebrale, provocată de traumatisme severe,
cuplate cu hipoxie. Comă! Facem tot ce ne stă în putință să-l ajutăm.
Nu știu cine vă credeți de-mi spuneți că nu facem suficient.
— Suficient? Dar nu faceți absolut nimic! strigă o voce – mânioasă
și răsunătoare, dar nicidecum stridentă. În primul rând, nu e în
comă. Abuzați de privilegiile medicale, susținând că nu se mai poate
face nimic pentru el, dar vreau să vă atrag atenția că nu știți cu cine
aveți de-a face.
— E în comă! S-a aflat sub supravegherea mea o săptămână în
Saigon. Dumneavoastră vă aflați aici de nici cinci secunde. Am văzut
mii de pacienți ca el. Sunt asistentă de treizeci de ani. Pulsul nu i-a
crescut niciodată peste patruzeci, iar tensiunea e aproape zero.
— Carevasăzică are pulsul patruzeci? Dar l-ați examinat cu
atenție? I-ați deschis ochii, măcar o dată astăzi sau în ultimele șapte
zile? L-ați consultat cu grijă?
 Alexander simți cum cineva îi luă mâna într-a sa, apoi i-o lăsă din
nou pe pat.
— Când l-ați consultat ultima oară? În momentul de față, are
pulsul șaizeci și doi. Chiar și fără tensiometru, pot să vă spun după
culoarea pielii că n-are tensiunea șase cu patru, cum ați scris în fișa
medicală, pe care – apropo – n-ați mai actualizat-o de ieri dimineață,
ci șapte cu cinci. Nu se poate vorbi de un pacient comatos. Ați urmat
cumva vreun curs de medicină?
— Nu e singurul de care trebuie să mă ocup! Am cincizeci de
pacienți în grijă! Fac tot ce pot. Drept cine mă luați? Sau cine vă
credeți?
— Nu-mi pasă cine sunteți. Și habar n-aveți cine sunt. Singurul
lucru care contează în clipa de față îl constituie faptul că pacientul
dumneavoastră, maior în armata Statelor Unite, a fost grav rănit și
are nevoie de cele mai bune îngrijiri medicale ca să rămână în viață,
iar dumneavoastră nu faceți altceva decât să-mi spuneți cu indolență
că trebuie să spălați toaletele de la etaj, în timp ce pacientul zace în
pat fără să i se elimine aerul din plămâni și fără să i se schimbe
pansamentele de cel puțin douăsprezece ore!
— Nu e adevărat! Pur și simplu, nu e adevărat! Le schimbăm la
fiecare patru ore când îi aplicăm tratamentul de decompresie!
— Minciuni! Nu auziți cum horcăie? Așa se manifestă un pacient
căruia i s-a aplicat de curând tratamentul de decompresie? Nu poate
să respire! Unde e cateterul de drenaj toracic? Cât privește
pansamentele… nici nu e nevoie să mă apropii de el ca să-mi dau
seama că nu i-au fost schimbate de mai bine de douăsprezece ore!
Nu e nevoie să mă apropii ca să-mi dau seama că lichidele vitale din
perfuzii – fără ajutorul cărora nu poate să trăiască – nu-i mai sunt
administrate intravenos, ci i se preling acum în braț, motiv pentru
care acesta i s-a umflat cât un butuc. Ce e? Nu vedeți? strigă vocea
tot mai răsunătoare. Lăsați ploștile jos, doamnă infirmieră, și uitați-
vă bine la pacient! Nu-i simțiți duhoarea? Are o rană de doisprezece
centimetri la picior, care i s-a infectat doar pentru că nu i-ați
schimbat pansamentele, iar penicilina, pe care ar fi trebuit să i-o
administrați intravenos, i se prelinge acum în braț! Mai aveți și
tupeul să-mi spuneți că aveți grijă de el! Așa vă ocupați de pacienți?
Până și unul zdravăn ar intra în comă sub îngrijirea dumneavoastră!
Unde e medicul? Vreau să discut imediat cu el!
— Dar…
— Acum! Și nu vreau să mai aud niciun cuvânt! Nepăsarea o să
vă coste locul de muncă, vă promit, chiar de-ar fi să nu mai fac nimic
altceva toată viața. Nu sunteți bună nici să spălați ploștile din spital,
darămite să mai aveți grijă și de soldații răniți! Chemați-mi imediat
un doctor! Nu-l mai las nicio clipă sub „supravegherea”
dumneavoastră. Nici măcar o secundă! Până și cei din NVA ar fi avut
mai multă grijă de el! Să nu vă mai văd! V-am spus să plecați!
Cineva îi ridică brațul, apoi simți înțepătura unui ac, ce-i pătrunse
în cavitatea pleurală, scoțându-i ușor și fără durere aerul din
plămâni. Gata, dragostea mea, gata! Totul o să fie bine. Încearcă să respiri!
Totul o să fie bine.
Alexander încetă să mai horcăie și începu să se relaxeze încet…
încet… Și, deși nu simțea gustul nicotinei, nu vedea oceanul și nu
simțea aromele de blinii știa, în ciuda zgomotelor stridente din
preajmă, că se afla în paradis.

Deși toate simțurile îi erau amorțite, părea să nu-și fi pierdut

văzul căci, deschizând ochii, o zări pe Tatiana stând în fața lui pe un
scaun. Era atât de palidă că nici pistruii nu i se mai vedeau. Nu purta
nici urmă de machiaj. Avea părul strâns la spate. Buzele-i trandafirii
îi păreau ușor mate, iar ochii verzi îi erau învăluiți într-o umbră
întunecată. Își ținea mâinile în poală. Stătea complet nemișcată, într-
o tăcere adâncă. Ultima oară când deschisese ochii, o văzuse pe
Tatiana și acum, când îi deschidea din nou, o vedea tot pe ea. Îi
stătea la căpătâi, țintuindu-l cu privirea. De jur-împrejur, într-o
cameră ce semăna cu un salon de spital, văzu ghivece cu flori mov
de verbină, agave și maci californieni. Pe masa din colț se afla un
brad mic de Crăciun, împodobit și luminat cu beculețe multicolore.
Iar pe noptiera de lângă pat, așezat pe un mic șevalet, văzu un tablou
cu flori de liliac precum cele care creșteau pe Câmpul lui Marte în
apropiere de cazarma din Leningrad.
Alexander rămase complet nemișcat. Încercă doar să-și miște
degetele de la mâini și de la picioare și limba. Ușor – doar atât cât să-
și dea seama că era în viață. Îi aude oare glasul în minte? Îi spune să
nu-și facă griji? Îi alină oare sufletul cu vorbe de încurajare?
Nu știa. Și nici nu credea. Îi era teamă să se miște, căci nici ea nu
se mișca. Stătea încremenită ca o stană de piatră, urmărindu-l
continuu, fără să clipească. Poate că nici nu deschisese ochii, poate că
încă visa și avea ochii închiși. Asta se întâmpla, fără doar și poate –
nu găsea altă explicație pentru lipsa ei de reacție. Închise ochii. Și, în
clipa aceea, auzi…
— Mamă, uite, tata clipește!
Alexander deschise din nou ochii.
Și îl văzu pe Pașa privindu-l cu o expresie gravă. Aplecându-se
spre el, băiatul îl sărută pe obraz.
— Tată! Clipești? întrebă un alt glas.
Și un alt căpșor blond se ivi lângă Pașa. Harry – cu ochii lui verzi
ca smaraldul și cu obrazul presărat cu pistrui. Se aplecă și îl sărută
pe Alexander pe gură, pe nas și pe obraz.
— Mamă, trebuie să-l razi din nou, îi crește barba. Dar azi nu mai
e atât de palid, nu crezi? întrebă băiatul, plimbându-și mânuța pe
bărbia nerasă. Tată, n-am văzut niciodată ceva mai ascuțit, spuse apoi,
fluturându-i prin fața ochilor lama albăstruie și strălucitoare a
briceagului SOG. Aș putea să te rad și eu cu ăsta. E o armă fantastică.
Tot un cuțit asemănător ți-a făcut rana de la picior? E atât de ascuțit
că a zgâriat metalul patului. După masă, o să-ți gravez numele cu el.
Dându-i pe băieți la o parte, un alt căpșor blond, cu chipul rotund
și ochii căprui, se ivi la căpătâiul patului, sărind ca să se facă
observat.
— Tati, uite cum m-am tuns ca să semăn cu tine și cu băieții! Lu’
mami nu-i place. Dar ție îți place, tati?
Alexander ridică brațul și atinse cele trei căpșoare înșirate lângă
pat, mângâindu-le cu palma lui imensă, ca de urs. Copiii rămaseră
nemișcați, cu ochii în pământ, bucurându-se de atingerile sale. Harry
avea o mică sutură în obraz. Pașa purta ochelari. Iar Janie avea părul
tăiat foarte scurt, dându-i astfel de înțeles că petrecea prea mult timp
în compania fraților ei. Vânătaia de la tâmplă constituia un alt
indiciu grăitor în acest sens. Deschizând gura și dregându-și glasul,
Alexander trase adânc aer în piept, întrebându-se dacă mai avea oare
ambii plămâni, și întrebă cu glas nesigur:
— Anthony?
— Sunt aici, tată, răspunse o voce din stânga.
Alexander își întoarse capul. Și îl văzu pe Anthony – îmbrăcat în
blugi și într-un pulover negru, cu părul ceva mai lung și chipul
proaspăt ras – stând, teafăr și nevătămat, pe un scaun lângă pat.
Clipi ușurat, rugându-se pentru o clipă ca toate întâmplările trăite în
ultimul timp să fi fost doar un vis urât, un coșmar din care avea să se
trezească în curând, urmând să descopere că Anthony era întreg și
totul avea să fie la fel ca înainte.
Dar speranțele i se năruiră după nici câteva clipe. Descoperind că
fiul lui nu avea un braț.
 Cu ochii înecați în lacrimi, Alexander își întoarse iute capul, căci îi
era cu neputință să-l privească pe Anthony. Tania! o strigă în gând.
Unde ești, Tania?
Trimițând copiii la joacă, în ciuda încercărilor lor de a mai zăbovi
încă puțin, Tatiana se așeză lângă el pe marginea patului. Alexander
își puse mâna în poala ei. Cu palma în jos ca să simtă atingerea
moale a țesăturii – din bumbac sau cașmir – a fustei sale. Își plimbă
apoi mâna pe puloverul de cașmir, la fel de moale, pe sânii, pe gâtul
și pe chipul ei. O, da, era Tatiana în carne și oase! O fărâmă de
materie într-un spațiu infinit. Ordinea desăvârșită a universului.
Ea îl luă în brațe. Și Alexander îi simți miresmele de săpun de
liliac, șampon de căpșuni, cafea, mosc, ciocolată, pâine, zahăr
caramel și drojdie – arome ce-i erau atât de cunoscute. Se lipi cu
chipul de sânii ei și îi cuprinse părul mătăsos printre degete. Trăia!
Tatiana nu spuse nimic – oftă doar din rărunchi, traversând, la
rândul ei, râul Styx, în timp ce îl ținea strâns în brațe.
Alexander găsi, însă, puterea de a rosti câteva cuvinte.
— Dragostea mea, murmură el să-i aline inima ce-i bătea năvalnic,
cum ți-ai imaginat că aș putea să mor când m-ai făcut nemuritor,
dăruindu-mi sângele tău dătător de viață?

Mai târziu, mult mai târziu, când credea că plecaseră cu toții la

culcare, deschise ochii și îl văzu pe Anthony stând la căpătâiul său.
Alexander închise iute ochii, căci nu voia să-i dezvăluie vâltoarea ce-
i mistuia sufletul. Anthony se aplecă deasupra și se așeză cu capul
pe pieptul rănit al tatălui său.
— Tată, îi șopti el, încetează, pentru numele lui Dumnezeu! Eviți
de săptămâni bune să te uiți la mine. Încetează! Te rog! Am suferit și
așa destul. Pune-te puțin și în pielea mea! Și gândește-te prin ce-ai
trecut și tu! Ai fi vrut ca mama să te evite când te-ai întors din
război? Nu-mi pasă că mi-am pierdut brațul. Chiar nu-mi pasă. Nu
sunt ca Nick Moore. Semăn mai degrabă cu mama. O să mă adaptez,
încetul cu încetul. Mă bucur că sunt în viață și că m-am întors acasă.
Am crezut că acolo o să-mi putrezească oasele. Nu credeam că îmi va
fi dat să mă mai întorc vreodată, tată, continuă Anthony ridicând
capul. Ce te tulbură atât de rău? Nici nu-mi era de prea mult de
folos, zâmbi apoi ușor. Mai mult mă încurca. Nu puteam nici să
scriu, nici să prind mingea cu el. Și, spre deosebire de tine, nu
puteam nici să trag cu stânga. N-aș fi reușit niciodată să-l împușc pe
nenorocitul ăla de Dudley. Gata, termină acum! Te implor!
— Da, șopti Alexander. Dar n-o să mai cânți niciodată la chitară.
Și nici nu vei mai putea face multe alte lucruri. Nu vei mai putea
să joci baschet. Sau baseball. Și nici să-ți ții în mâini pruncul nou
născut.
— Și nici în război n-o să mai plec, răspunse băiatul, înghițind în
sec. Da, știu. Am nevoie de timp să mă obișnuiesc cu toate. Dar
trebuie să luăm lucrurile așa cum sunt. Așa zice mama și ar trebui s-
o asculți. Am scăpat cu viață și o să mă descurc foarte bine. Singurul
lucru pe care ni-l dorim acum e să te faci bine. E tot ce-am dorit
vreodată.
— Furnicuțule, spuse Alexander punându-i mâna pe cap, ești un
băiat atât de bun!

— Am dat-o în bară atât de urât, admise Anthony într-o seară

dintr-un șirag nesfârșit de seri ce păreau toate la fel. N-am ascultat
un cuvânt din tot ce m-a învățat mama. I-am împărtășit dușmanului
toate secretele noastre. Îmi pare atât de rău. Am avut încredere oarbă
în ea.
— Așa ai fost mereu. Deschis și sincer.
— N-am văzut realitatea. M-am îndrăgostit cu adevărat de ea. O
vedeam ca pe Andromeda când, de fapt, era o Gorgonă. Am înțeles
adevărul mult prea târziu, continuă cu glas sacadat. Nu știu ce mă
tulbură mai tare – inima ei de piatră sau propria-mi prostie.
— Nu e cazul să te autoflagelezi, Ant, răspunse Alexander. Ai
suferit și așa destul.
Ar fi vrut să-i spună că, până și în lumea întunecată a lui Moon
Lai, unde negrul era alb și albul negru, unde inima curată a lui
Anthony devenise doar o jucărie în mâinile unor năpârci veninoase,
unde copiii nu-și aveau locul și nu însemnau nimic, Gorgona se
furișa în celula lui de două ori pe zi ca să-i schimbe pansamentele și
să-i dea opiu să-i aline durerile.

— Îmi sângerează sufletul când mă gândesc la Tom Richter, spuse

Anthony, cu glasul frânt.
— Da, amice, răspunse Alexander. Și mie.
Rămaseră învăluiți în tăcere, neputând să mai vorbească.
Alexander își întoarse privirea. Era gata să izbucnească în lacrimi.
Patul de spital îi submina tăria de caracter. Trebuia să se pună cât
mai repede pe picioare.
Anthony îi povesti că, în 1966, Richter îl chemase la sediul SOG
înainte ca Ant să se alăture echipei sale și îi spusese că, înainte să-l ia
sub comanda sa, trebuia să lămurească un anumit lucru. Pentru că se
despărțise legal de soția lui încă din 1957, învinuirile nu-și mai aveau
rostul. Dar ceva nu-i dădea pace. După ceremonia de absolvire de la
Four Season, în timp ce așteptau sosirea mașinilor la recepția
hotelului, Anthony voia să-și aprindă o țigară, dar nu-și găsea
bricheta. Văzându-l, Vikki venise la el, își scosese bricheta și îi
aprinse țigara. Singurul motiv pentru care Richter pomenea
întâmplarea îl constituia faptul că, în 17 ani de când o cunoștea pe
Vikki, n-o văzuse niciodată aprinzând țigara cuiva.
 — I-am spus că nu știu la ce se referă și că nu-mi amintesc
incidentul. I-am cerut scuze dacă gestul ei i s-a părut deplasat și mi-a
răspuns că nu asta i se pare deplasat. I-am explicat că n-are de ce să-
și facă griji și n-a mai adus niciodată subiectul în discuție.
Tatăl și fiul stăteau amândoi cu privirile pironite în pământ.
Alexander voia să-i spună că, uneori, până și soții prinși într-o
căsnicie nefericită văd anumite lucruri și fac ceea ce trebuie să facă.
Dar se mai întâmplă și imposibilul: licărul unei brichete stârnește
anumite semne de întrebare. Și ar fi vrut să-l întrebe dacă Vikki avea
să-i aprindă în continuare țigările.

Alexander închise ochii în timp ce Tatiana îl îngrijea, îi schimba

pansamentele, îl spăla, îl strângea în brațe și îi dădea să mănânce, își
recăpăta ușor-ușor forțele sub îngrijirea ei permanentă și în zarva
necontenită a copiilor.
— Iubitule, îi spuse Tatiana atingându-i picioarele să vadă dacă
nu cumva erau reci și învelindu-l apoi în pături, știi ce-a făcut fiul
tău cel mai mic pentru proiectul științific de anul ăsta? O copie a
bombei atomice. Sper, cel puțin, să fie doar o copie, șovăi ea.
— Așa și este, răspunse neconvingător Harry, stând pe pat lângă
Alexander. Tată, le-am arătat tuturor cum funcționează – de la
dezintegrarea atomilor la lansarea bombei. Le-a plăcut atât de mult
că mi-au acordat premiul statului Arizona!
— Felicitări, fiule! răspunse Tatiana. Apoi însă, directoarea m-a
chemat la școală, alături de psihologul instituției, să mă întrebe dacă
n-ar fi bine ca fiul meu să fie plasat sub observație… Nu, stai!… Cum
au zis?… Sub supraveghere.
Alexander pufni în râs, deși îl durea încă pieptul de fiecare dată
când respira.
 — Proiectul științific, spuse apoi, încet. Doar nu suntem în
ianuarie, nu?
— Ba da, răspunse Tatiana, masându-i picioarele.
— O, Harry, ți-am ratat ziua de naștere! întinse Alexander brațele
spre el.
— Da, dar te-ai ales cu încă trei răni! exclamă încântat Harry,
pierzându-i-se în brațe. Și una la piept! E fantastic! Prietenilor le vine
greu să creadă. Le-am spus că un glonț ți-a străpuns inima și ai
supraviețuit. Am devenit o adevărată celebritate la școală. Cred că
până și Pașa și-a făcut acum un renume.
— Prostii! răspunse calm Pașa. N-am nevoie de încuviințarea
oamenilor ca să mă simt bine în pielea mea, adăugă, luându-l pe
tatăl lui de mână. Pentru proiectul meu științific, am făcut o copie a
unui plămân uman afectat de pneumotorax.
— Da, spuse Harry, dar n-ai câștigat premiul întâi.
— Acum, când un plămân ți-a fost afectat de pneumotorax,
continuă Pașa ignorându-l și adresându-i-se lui Alexander, poate n-
ar fi rău să renunți la fumat.
— Pașa, nu te mai lega de micile plăceri ale tatălui tău! interveni
Tatiana. În curând, o să fie ca nou.
Îi aduse ceva de băut lui Anthony. Ridicându-și privirea din
ziarul pe care îl citea, băiatul se aplecă și bău cu paiul direct din
mâna mamei sale, care îi ținea paharul, căci nu putea să citească
ziarul și să bea în același timp. Se aplecă apoi ușor și îi sărută mâna,
iar Tatiana se îndepărtă cu pași fermi.
— Nicotina nu e nocivă pentru plămâni, fiule, îi luă Alexander
mâna lui Pașa într-a sa. Știi ce e cu adevărat nociv pentru plămâni?
Saturnismul provocat de salvele de mitralieră.
— Ant, spuse Pașa întorcându-se spre fratele lui mai mare, îți
simți ciotul zvâcnind? Am citit într-o carte de medicină că îți vei
simți brațul mulți ani de acum încolo, deoarece îl simt încă toate
terminațiile nervoase.
— Îți mulțumesc pentru informații, Pașa. Și cât timp crezi că o să
se mai întâmple asta? îl întrebă Anthony, ridicându-și, amuzat, ochii
din paginile ziarului.
— Ce tot citești, Pașa? interveni Alexander, strângându-l în brațe.
Ce dracu’ înseamnă pneumotorax?
— Este o afecțiune gravă, provocată de o traumă, răspunse
băiatul, încântat să-i împărtășească cunoștințele de medicină. Care
poate pune în pericol viața pacientului. Medicii din elicopter au fost
nevoiți să-ți facă de urgență o puncție de decompresie. Dar la spital,
mama i-a convins să-ți facă o incizie la subraț prin care să introducă
un tub de plastic menit să evacueze aerul acumulat în pleură până la
vindecarea rănii din plămân.
— Așadar, asta a fost problema mea? întrebă Alexander, cu un
zâmbet pe buze, clătinând din cap în timp ce se uita când la fiul,
când la soția lui. O rană la plămân?
— Nu, tată, răspunse Pașa, cu o expresie gravă pe chip.
Majoritatea problemelor tale s-au datorat hemoragiei sistemice și
pulmonare.
— Gata, Pașa! interveni Tatiana. Mai lăsați-l în pace pe tatăl
vostru! Nu mai aveți voie să ziceți nici pâs până nu se întremează
suficient și nu iese din spital! Până atunci, vă interzic să mai scoateți
vreun cuvânt! Am spus gata, Pașa! continuă, țintuindu-l cu degetul,
în timp ce băiatul, mai înalt deja decât ea cu vreo cinci centimetri, se
pregătea să deschidă gura. Nici să nu te gândești!
Alexander zâmbi, amuzat atât de expresia abătută de pe chipul
fiului său, cât și de atitudinea bătăioasă a soției lui. O privea cu drag
cum îi lua apărarea, îi admira sânii seducători, șoldurile rotunde,
scoase în relief de o fustă crem, mulată, părul prins în panglici de
satin, gura apetisantă, conturată de un ruj strălucitor și picioarele
zvelte, în ciorapi de nailon, prinși cu portjartiere ce-i lăsau coapsele
libere. Îi întinse mâna, plin de dorință.
— Tati! spuse Janie, sărind de colo colo. Am învățat să fac pipi
stând în picioare ca băieții. Nu ești mândru de mine?
— Ba da, chiar foarte mândru. Dar am deja trei băieți. Vreau și o
fetiță, Janie.
— Anthony, spuse fetița, dându-l jos pe Harry din poala lui Ant,
urcându-se apoi în locul lui și sărutându-l pe fratele ei pe obraz, am
găsit-o zilele trecute pe mătușa Vikki plângând pe verandă și am
întrebat-o de ce plânge. Pentru că și-a pierdut soțul, mi-a răspuns. I-
am spus că îmi pare rău pentru ea, dar mă bucur că mami nu l-a
pierdut pe tati. Am izbucnit apoi în plâns, gândindu-mă la brațul tău
și la tristețea pe care o citesc mereu în ochii mamei. Și știi ce mi-a
spus mătușa Vikki? Să nu mai plâng căci, deși ți-au tăiat coardele
chitarei, nu ți-au răpit și glasul de argint și nici stihurile cântecelor
pe care le poți reda în cinci limbi. Pentru ea e suficient, mi-a spus
apoi.
— Așa ți-a spus mătușa Vikki? întrebă Anthony schimbând o
privire îndurerată cu părinții lui, cu sufletul înnegurat de amintiri de
mult apuse.
Își lăsară cu toții ochii în pământ, de parcă sperau să găsească
puțină alinare în podeaua acoperită cu linoleum.
— Tatiana! strigă deodată Alexander. Sunt în țară?
— Firește, dragul meu.
Deschise ochii și îi privi pe toți cu ardoare.
— Sunt în Phoenix?
— Da, dragul meu. Ești acasă.
— Tatiana! o strigă, țintuind-o cu privirea. Dumnezeule mare, nu-
mi spune că m-ai adus în nenorocitul ăla de Phoenix Memorial!
 Nu-i răspunse nimeni.
— Pentru numele lui Dumnezeu! Trimite copiii afară ca să nu mă
audă spunând ce niciun copil n-ar trebui să audă din gura tatălui lor!
TA-TI-ANA!
 Fiul și tatăl

Președintele Statelor Unite are plăcerea de a înmâna, în

numele Congresului, Medalia de Onoare:
Căpitanului Anthony Alexander Barrington
13 martie 1970
Forțele Speciale MACV/SOG, Republica Vietnam
Absolvent al Academiei West Point, New York
Născut în 30 iunie 1943, Ellis Island, New York

Înștiințare:
Căpitanul Anthony Alexander Barrington, comandant în Grupul
de Studii și Observații din cadrul U.S. MACV (United States
Military Assistance Command Vietnam), s-a aflat în fruntea unei
unități de recunoaștere specializată pe distanțe lungi, responsabilă
pentru operațiuni de acoperire în Laos și Cambodgia. La data de 18
iulie 1969 a dispărut în timp ce se întorcea la datorie. A fost găsit de
o echipă de căutare și salvare a Forțelor Speciale, alcătuită din
doisprezece oameni, într-un lagăr de prizonieri deținut de NVA, bază
militară și tabără de antrenamente, toate ascunse în satul nord-
vietnamez Kum Kau de la granița cu Laos. Echipa l-a evacuat pe
căpitanul Barrington, împreună cu alți cinci prizonieri. În ciuda
torturilor, bătăilor și rănilor suferite, cât și a brațului amputat în
timpul prizonieratului, căpitanul Barrington a angrenat dușmanul în
salve necontenite de foc pe o distanță de un kilometru și jumătate,
flancat pe trei părți. Echipa a străbătut povârnișul abrupt al unui
munte, încercând să-și croiască drum prin junglă, pe teritoriul
inamic, pentru a ajunge la locul evacuării. În ciuda pierderilor
suferite, soldații au provocat daune masive în rândul armatei NVA.
Despărțindu-se de camarazii săi, căpitanul Barrington a ținut piept
atacatorilor în încercarea de a le oferi soldaților răniți timpul necesar
pentru a ajunge la elicopter. Deși grav rănit, a transportat doi dintre
răniți, purtându-i, unul câte unul, spre locul de evacuare. Unul dintre
aceștia este soldatul montagnard Ha Si Chuyk din Forțele Speciale,
iar celălalt – maiorul Anthony Alexander Barrington, tatăl
căpitanului Barrington. Pentru faptele sale de vitejie întreprinse pe
câmpul de luptă, îi acordăm cea mai înaltă distincție militară din
armata Statelor Unite.

Maiorului Anthony Alexander Barrington

13 martie 1970
Forțele Speciale din Grupul de Consiliere și Instruire al armatei
Statelor Unite
MACV/SOG, Republica Vietnam
Absolvent al Academiei Fort Meade, Maryland
Născut în 29 mai 1919, Barrington, Massachusetts

Înștiințare:
Maiorul Anthony Alexander Barrington din Corpul Ofițerilor de
Rezervă al armatei Statelor Unite a ajuns în Vietnam în noiembrie
1969 ca să-și găsească fiul dat dispărut și presupus mort. A pornit în
misiune spre Kum Kau, aflat în Vietnamul de Nord, în fruntea unei
echipe a Forțelor Speciale bine înarmate și antrenate. Deși grav rănit
în timpul luptelor strânse cu inamicul, maiorul Barrington l-a găsit și
l-a evacuat pe căpitanul Anthony Alexander Barrington, împreună
cu alți cinci soldați americani capturați de Armata Nord-
Vietnameză. În timpul retragerii prin junglă spre locul de evacuare,
maiorul Barrington și oamenii săi au înfruntat salvele de foc ale
dușmanului trase cu arme de calibru mic, cu arme automate, cu
mortiere și cu lansatoare de rachete. Unsprezece soldați din Forțele
Speciale, aflați sub comanda maiorului Barrington, au ținut piept
unei forțe net superioare, alcătuite din cinci sute cincizeci de soldați
nord-vietnamezi. În timpul luptelor, șase dintre oamenii lui și-au
pierdut viața și cinci au fost grav răniți. Printre cei șase oameni
căzuți la datorie se află locotenent-colonelul Thomas Richter,
comandantul unității MACV-SOG în Kon Tum, și sergentul Charles
Mercer, alături de patru luptători montagnarzi, aliați ai armatei
Statelor Unite din 1964. În ciuda unei hemoragii severe, maiorul
Barrington a transportat trei soldați răniți prin focul necontenit al
dușmanului, apoi a rămas în ariergardă, continuând să angreneze
adversarul în luptă pentru a le oferi oamenilor săi șansa de a ajunge
la elicopter. Despărțindu-se de camarazii lor, maiorul Barrington și
fiul lui au stăvilit atacul inamic, provocând haos în rândul
dușmanului cu grenade și cu salve de mitralieră suficient cât să le
permită oamenilor lor să ajungă în siguranță la locul de evacuare.
Datorită faptelor lor eroice, șaptesprezece soldați – răniți și căzuți la
datorie – au fost repatriați. În timp ce respingea atacul inamic,
maiorul Barrington a căzut secerat sub o ploaie de gloanțe trase de
puștile Kalașnikov AK47. Iscusința cu care și-a condus oamenii,
curajul de care a dat dovadă, refuzul de a-și părăsi camarazii și grija
manifestată față de soldații săi au salvat multe vieți. Nesocotind
propria-i siguranță, faptele de curaj ale maiorului Barrington sunt,
dincolo de chemarea datoriei, în perfectă concordanță cu cele mai
nobile principii militare, onorându-i cariera și unitatea și conferind
cinste armatei Statelor Unite.
 15
LA RĂSCRUCE DE DRUMURI
SDI{91}

În martie 1985, Anthony primi o veste mult prea importantă ca s-o

împărtășească la telefon. Tatiana îl întrebă dacă voia să facă blinii – și
Anthony n-o refuză. Aflând că Pașa nu era de gardă, iar Harry putea
să vină de la MIT (Massachuse s Institute of Technology) din
Boston, zbură acasă în weekend. Seara, se strânseră cu toții de jur-
împrejurul blatului de granit din bucătăria albă, scăldată în lumini
calde și difuze: Tatiana, Alexander, Anthony, Pașa și Harry. Jane era
plecată în Cabo San Lucas{92}. Tatiana încălzi bliniile și aduse pâine,
ulei de măsline, vin, brânză și roșii; se așezară cu toții pe scaunele
înalte de bar și începură să mănânce – cu toții, în afară de Tatiana
care, neliniștită cum era, nu putea să stea nicio clipă locului,
plimbându-se de colo colo prin bucătărie sub pretextul că își
hrănește „trupa”.
La un moment dat, Alexander o prinse de braț și, aplecându-se
spre ea de pe scaun, îi spuse în șoaptă:
— Stai jos! Dacă nu te calmezi, n-o să ne spună ce s-a întâmplat.
— Liniștește-te, mamă! interveni Anthony. Nu plec în război. Stai
jos, te rog! Am vești. Una bună și una proastă.
— Spune-mi-o mai întâi pe cea proastă! răspunse Tatiana,
așezându-se pe un scaun.
Schițând un zâmbet, Anthony le arătă un comunicat primit de la
biroul secretarului de presă al Casei Albe.
— După cum se întâmplă de multe ori în viață, le conține pe
amândouă, continuă el.

Ă Î
 FOST CĂPITAN ÎN FORȚELE SPECIALE NOMINALIZAT DE
PREȘEDINTELE REAGAN PENTRU FUNCȚIA DE ȘEF AL
STATULUI MAJOR

— Șef al Statului Major! exclamară într-un glas părinții lui. Un

timp, nimeni nu mai spuse nimic. Tatiana privea comunicatul cu
gura căscată.
— Și de ce e asta o veste proastă?
— Citește mai departe! răspunse Anthony, zâmbind.

Domnul general Anthony Alexander Barrington, ofițer de

carieră în armata Statelor Unite, a fost nominalizat de
președintele Ronald Reagan pentru funcția de șef al Statului
Major din cadrul forțelor armate ale Statelor Unite. Dacă
nominalizarea îi va fi confirmată, domnul general Barrington
va deveni cel mai tânăr comandant de Stat Major din istoria
Americii.
Domnul general Barrington are o carieră îndelungată și
strălucită în armata Statelor Unite. Absolvent al Academiei
West Point, a luptat pe frontul din Vietnam, căzând prizonier
în mâinile nord-vietnamezilor în 1969 și suferind răni grave,
ce-au culminat cu pierderea brațului stâng. Faptele de eroism
săvârșite în timpul unei evadări îndrăznețe și mult
mediatizate i-au adus Medalia de Onoare a Congresului,
consolidându-i cariera militară în era post-Vietnam.
Anthony Barrington a fost promovat la gradul de
locotenent-colonel și comandant al bazei militare de la Fort
Bragg din Carolina de Nord, apoi a devenit comandant al
Diviziei Montane din Fort Drum, New York și, cu trei ani în
urmă, a fost transferat la Pentagon, unde a fost promovat la
gradul de general al Comandamentului de Operațiuni
 Speciale al Statelor Unite. A devenit, de asemenea,
președintele onorific al Comitetului POW/MIA{93}, având ca
misiune primordială găsirea și repatrierea soldaților dispăruți
în Asia de Sud-Est.
„Domnul general Barrington a luptat pentru o cauză
nobilă, în numele căreia a fost gata să-și piardă până și viața”,
a spus Ronald Reagan, anunțând numele candidatului
nominalizat pentru funcția de șef al Statului Major. „Războiul
purtat în Vietnam n-a fost pierdut; n-a început în Vietnam și
nici nu s-a sfârșit acolo. Războiul continuă. Am mai spus-o și
o repet – dacă nu vom lua măsuri drastice, va suna sorocul
Statelor Unite. Domnul general Barrington înțelege prea bine
acest lucru. S-a angrenat într-o luptă permanentă pentru
libertate și sunt încântat să am în echipa mea un om de
asemenea anvergură. Îi apreciez, de asemenea, pledoariile în
favoarea unui sistem de apărare strategic și operațional, care
va juca un rol-cheie în eforturile noastre de a conferi pacea
unei lumi întregi. Domnul general Barrington crede, ca și
mine, că o existență dusă sub amenințarea unui război nuclear
nu constituie un mod de viață civilizat. Nu cred că există o
persoană mai competentă pentru funcția de consilier militar al
președintelui, al Secretarului Apărării și al Consiliului de
Securitate Națională.”

Desfăcură cea mai bună șampanie Cristal. Tatiana știa că

Alexander o păstra pentru aniversarea lor, dar în seara aceea ciocniră
încântați paharele și băură în cinstea lui Anthony. Nimic nu putea
schimba sentimentele pe care Tatiana le nutrea pentru fiul ei nici alte
realizări, nici alte victorii. Nimic nu-i putea știrbi convingerea că
Anthony – conceput printre scrum și ruine, printre stele de gheață și
crâmpeie de speranță – ar fi putut să atingă orice vis intangibil, ar fi
putut să treacă dincolo de orice granițe, ar fi putut să înfăptuiască
orice și-ar fi pus în gând. Privind însă chipul lui Alexander, Tatiana
zâmbi fericită, căci îi citea în ochi o mândrie pe cât de stânjenitoare,
pe atât de uluitoare.
Anthony era vădit încântat de postul oferit, susținând că se simțea
onorat să se afle în slujba președintelui și că era o realizare
extraordinară, ce presupunea responsabilități imense, dar
entuziasmul îi părea învăluit în gânduri și sentimente contradictorii.
Stăteau cu toții de jur-împrejurul blatului de bucătărie – Anthony la
un capăt; Alexander și Tatiana – unul în fața celuilalt, să-și vorbească
din priviri; Harry – lângă Alexander; iar Pașa – lângă Tatiana.
— Și unde e vestea proastă, Ant? întrebă Pașa.
Anthony oftă adânc. Le răspunse că săptămâna viitoare urma să
aibă loc sesiunea de audieri a serviciilor armate pentru confirmarea
nominalizării sale. Audierile îi vor ridica mari probleme și vor
arunca umbre de îndoială asupra succesului dezbaterilor.
— Nu sunteți deloc atenți, le răspunse el. N-ați citit comunicatul
de presă? Paragraful unde președintele ridică în slăvi contribuția
adusă SDI-ului? Privind sistemul de apărare strategic și operațional,
continuă, tușind. Nu vedeți problema?
— Nu știi ce e SDI-ul? întrebă Harry.
— Mai taci din gură! îl apostrofă Anthony, dregându-și glasul.
După părerea mea, SDI-ul e doar o mare aiureală.
Izbucniră cu toții în râs. De la începutul anilor ’80, vorbiseră în
repetate rânduri despre eșecul negocierilor cu sovieticii privind
dezarmarea nucleară, dar nu vorbiseră niciodată despre scutul
antirachetă.
— Înțelegeți acum care e problema mea? întrebă Anthony. Presa
și mulți reprezentanți ai congresului critică și iau în derâdere ideea
absurdă a președintelui, în timp ce acesta se bucură să mă aibă în
echipa lui. Dar în adâncul sufletului, sunt de acord cu detractorii lui.
Sunt într-un mare impas, continuă zâmbind. Și, când o să intru în
sala de audieri, lucru pe care tata îl știe foarte bine, îmi va fi cumplit
de greu să-mi ascund adevăratele sentimente. Susțin toate celelalte
politici de pe agenda președintelui. Dar când îmi vor pune cele două
întrebări sponte sua privind SDI-ul, vor ști ce gândesc cu adevărat.
Nu-i așa, tată?
— Nu trebuie să răspunzi la întrebările sponte sua, Anthony, asta-i
tot, răspunse Alexander. Dar ce dracu’ e cu tine? Nu vezi ce fac
sovieticii? N-ai citit rapoartele mele?
Alexander lucra încă cel puțin cinci zile pe lună la Departamentul
de Informații al Armatei. Compania lor de construcții,
supravegheată de directori, de șefi de șantier, contabili și arhitecți, și
condusă din umbră de Tatiana, mergea atât de bine, încât Alexander
își putea permite să dedice câtva timp problemelor nucleare create
de încheierea, în 1972, a tratatului ABM{94}.
— Firește că le-am citit, răspunse Anthony. Dar tot cred că SDI-ul
e doar o glumă proastă.
— Anthony, Anthony, Anthony! îl mustră Harry, clătinând din
cap, cu părul lui ondulat și blond.
— Harry, n-am timp să-ți ascult teoriile despre acceleratoarele de
particule și motoarele rotative. Trebuie să aflu în următoarele șapte
zile dacă pot sau nu să spun ce gândesc în legătură cu acest subiect.
— Dar tocmai motoarele rotative sunt cheia, Ant, răspunse Harry.
Dacă ai ști cum funcționează, n-ai mai avea acum dilema asta. Dacă
nu vrei postul, mulțumește-i președintelui și refuză-l!
— Numai că asta e problema – vreau postul! exclamă Anthony.
Șef de Stat Major! Vreau rahatul ăsta de post! Iartă-mă, mamă! Doar
că nu vreau să susțin aiurelile astea legate de Războiul Stelelor.
Dezarmarea nucleară, firește; reducerea armelor convenționale, fără
doar și poate; să punem rușilor bețe în roate ca să nu-și mai bage
nasul unde nu le fierbe oala, da, sunt de acord. Dar Războiul
Stelelor? Nu, mulțumesc.
— Anthony, interveni Tatiana, data viitoare când simți nevoia să
dai crezare ziarelor, poate n-ar fi rău să dai o raită prin Vietnam.
— Ai dreptate, mamă, răspunse el. Vietnamul e extrem de
revelator. O lume complet dezechilibrată, aflată în vădit dezacord cu
întreg universul, continuă, zâmbind. Dar aceeași problemă o am și
cu Războiul Stelelor. Ar trebui să ne ocupăm de Vietnam, de El
Salvador, de Nicaragua și de Angola, nu să ne jucăm cu laserul prin
spațiul cosmic. Nu pot să-mi ascund scepticismul. Președintele îmi
va retrage nominalizarea imediat cum va afla ce gândesc cu adevărat
și atunci o să ne facem cu toții de ocară – și eu, și familia mea.
— Te judeci prea aspru, Ant, spuse Pașa, împăciuitor ca
întotdeauna.
— Ba chiar nu ești suficient de aspru pe cât ar trebui, Ant,
interveni Harry, niciodată împăciuitor. O să ne faci pe toți de ocară
dacă nu-ți bați capul să înțelegi posibilitățile oferite de un factor
nuclear de intimidare, care nu implică dezvoltarea de către sovietici
a unor noi rachete balistice intercontinentale și submarine nucleare.
— Ant, spuse Pașa, acum și doar acum, sunt de acord cu Harry. Te
sfătuiesc să-l asculți. Dacă nici el nu știe despre ce e vorba…
— Pașa, îți mulțumesc pentru votul de încredere, spuse Harry,
dar trebuie perfecționat un sistem de apărare…
— Scuză-mă, fiule! interveni Alexander, punând mâna pe brațul
lui Harry. Pierzi din vedere exact esența problemei.
— Nu, nici vorbă! răspunse băiatul. Esența este cea care face
diferența.
 — Da, e adevărat, încuviință Alexander, dar din motive cu totul
diferite față de ce-ți imaginezi tu.
— Stai, puțin, tată! răspunse Harry, fără să ridice glasul.
Tatiana zâmbi. Era mereu bătăios și dornic de confruntări – dar nu
cu tatăl lui. Harry nu se certa niciodată cu Alexander. Cu toate astea,
își susținea cu încăpățânare părerea despre scutul anti- rachetă.
— La începutul primului mandat, continuă el, președintele voia să
știe dacă putem dezvolta un sistem care să localizeze și să distrugă
armele nucleare sovietice de cum părăsesc silozurile. I s-a spus că îl
vom crea.
— Mi se pare cel mai exagerat lucru pe care l-am auzit vreodată,
replică Anthony.
— Ce ți se pare atât de exagerat? întrebă Harry. Ce zici de o
bombă care în momentul exploziei eliberează într-o microsecundă
două mase atomice suberitice și transformă un gram de masă
inofensivă în echivalentul a nouă mii de kilograme de energie letală?
Asta nu ți se pare exagerat? Ai fost nominalizat pentru cea mai înaltă
poziție militară din Statele Unite și, în loc să te cramponezi de
vehiculele blindate cu aliaje de titan, care se opresc în fața unor salve
de foc trase de la mică distanță cu nouă sute de metri pe secundă, tu
te legi de programul nuclear spațial al SDI-ului, cu reactorii lui
nucleari și cu rachetele balistice intercontinentale? Tata are dreptate
– ce naiba e cu tine? Nu cred că ar trebui să judecăm SDI-ul în
funcție de principiile tale. Ție îți vine greu să crezi și acum că
hidroavioanele Spruce Goose zboară! spuse Harry, izbucnind în râs.
— Mai lasă-mă-n pace, Harry! exclamă Anthony. Încearcă să
privești lucrurile și din altă perspectivă! Vrei să spui că o rețea de
computere guvernează o serie de sisteme de detecție care
controlează armele cu laser și energie direcționată din spațiu?
— Da!
 Era rândul lui Anthony să izbucnească în râs.
— Carevasăzică, un computer detectează rachetele ostile de la mii
de kilometri depărtare, iar laserele spațiale le interceptează și le
distrug în zbor? Un amărât de computer? Eu n-am obținut nici
rambursarea impozitelor pe anul trecut din cauza computerelor care
se strică la cinci minute!
— Fă haz cât vrei! ripostă Harry, complet neintimidat. Dar
computerele vor ajunge să detecteze rachetele nucleare inamice, iar
armele de distrugere superconductoare le vor ataca din spațiu și le
vor nimici.
— Ant, ascultă-l pe Harry! interveni Pașa. Cunoaște bine armele
de distrugere.
— Las-o baltă! spuse Anthony. Miliarde de dolari cheltuite și
miliarde de ore investite într-un sistem de apărare aberant, imposibil
de susținut și de aplicat. Și totul depinde de un nenorocit de
computer! În asta constă conflictul. Aici mă vor prinde pe picior
greșit. Când am spus că susțin politica președintelui, m-am referit la
faptul că sunt de acord că sovieticii s-au dovedit recalcitranți în
timpul negocierilor, manifestând o atitudine puternic militaristă,
bazată numai pe conceptul distrugerii reciproce asigurate. Sunt de
acord că nu putem sta cu mâinile-n sân. Doar că nu asta e soluția,
continuă el, dând din cap când Tatiana îi turnă încă un pahar de
șampanie. Mulțumesc, mamă. Îi cunosc prea bine sentimentele
președintelui. Știu că îl deranjează faptul că sovieticii își ascund
cheltuielile militare în spatele unor așa-zise uzine pseudo-civile. Știu
la fel de bine că le detestă superioritatea deținută în privința armelor
convenționale și a celor nucleare, pe care continuă să le construiască
fără să stârnească mânia altor state. Doar că, după părerea mea, nu e
cel mai bun sistem de apărare în care să ne investim resursele.
 — Am citit în ziare, spuse Pașa, că sovieticii investesc de trei sau
de patru ori mai mult în forțele lor convenționale decât o facem noi.
E adevărat?
Anthony se uită la Alexander, apoi dădu din cap.
— Nu mai citi ziarele, Pașa, citește rapoartele tatei! Cheltuielile
sovieticilor în industria de armament sunt mult mai mari. Toate
fabricile și combinatele siderurgice din Uniunea Sovietică produc
arme, muniție, bombe și tancuri. Și știm asta nu doar pentru că
mama a lucrat la fabrica de armament din Kirov, îi zâmbi Anthony
ușor Tatianei. Armele produse la Kirov sunt apoi vândute în întreaga
lume. Tată, știi ce arme folosea NVA-ul după puștile Kalașnikov?
Mitralierele Șpaghin făcute de sovietici în 1941.
Alexander scoase un fluierat.
— O adevărată economie de scară, spuse Tatiana pe un ton
sarcastic.
— Chiar așa, mamă. Și mai mult decât atât, după estimările făcute
de tata anul trecut, sovieticii au cheltuit pe apărare șaizeci la sută din
venitul național brut, nu paisprezece la sută cum au declarat. Pe
când noi cheltuim doar șase la sută.
— Iar venitul lor național brut e o sutime din al nostru, spuse
Harry. Trebuie să cheltuiască și mai mult ca să țină pasul. Dar nu-ți
mai bate capul cu cheltuielile făcute pentru armele convenționale!
Mitralierele Șpaghin, puștile Kalașnikov sau mașinile Studebaker
rămase în Uniunea Sovietică în urma Legii de împrumut și închiriere
se vând acum în Angola și Vietnam. Sunt doar niște mizilicuri.
Armele nucleare sunt cele care îl îngrijorează cu adevărat pe
președinte. De fiecare dată când spun că iau în calcul reducerea
armamentelor, sovieticii construiesc un nou submarin nuclear.
Ultimele negocieri încheiate în anii ’60 s-au soldat cu fabricarea
rachetelor balistice intercontinentale. Tratatul ABM din anii 70 ne-au
mărit arsenalele cu douăzeci la sută. Asta îi tulbură somnul
președintelui. Vrea să împiedice declanșarea unui război nuclear,
unde – în cel mai fericit caz – vor pieri o sută cincizeci de milioane de
americani. Și are dreptate când spune că oamenii n-au inventat
niciodată o armă pe care n-au folosit-o mai devreme sau mai târziu.
Aceasta este teama care stă la baza SDI-ului – faptul că, deși în 1925
lumea s-a unit ca să interzică folosirea gazelor otrăvitoare, n-am
aruncat încă măștile protectoare.
Pașa încuviință din cap, privindu-și cu admirație fratele mai mic.
— Din punctul meu de vedere, ăsta e un argument suficient de
convingător să-mi estompeze îndoielile referitoare la SDI.
— Mda, poate ar fi trebuit să vă nominalizeze pe voi în locul meu,
răspunse Anthony. Între timp, cât Harry continuă să facă haz pe
seama mea, eu voi fi nevoit să stau în fața comisiei și să apăr un
proiect în care nu cred, în ciuda bombardamentelor lui nucleare.
În tot acest timp, Tatiana și Alexander păstrară tăcerea, ascultând
sfada fiilor lor, bând șampanie și vorbindu-și din priviri. Luându-i
paharul Tatianei, Alexander îi turnă restul de șampanie din sticlă și
se ridică de pe scaun.
— Unde te duci, tată? întrebă Anthony. N-am terminat discuția.
— Mie îmi spui? răspunse Alexander, îndepărtându-se.
— Ant, spuse Tatiana întorcându-se spre el, știi cum îți dai seama
ce părere are tatăl tău despre nominalizarea ta? E extrem de mândru,
căci s-a dus să mai aducă încă o sticlă de Cristal. Vrei să fumezi? Poți
s-o faci în bucătărie, dacă vrei. E în regulă. Am dat drumu’ la
purificatorul de aer.
Anthony își aprinse încântat o țigară. Învățase să-și folosească cu
dexteritate brațul drept, reușind să-și aprindă singur țigările.
— De ce sunteți amândoi atât de tăcuți? Nu sunteți de acord cu
mine?
 Câteva clipe, Tatiana nu mai spuse nimic.
— Stai să se întoarcă tatăl tău! răspunse ea domol. O să-ți explice
el.
Așteptară în liniște întoarcerea lui Alexander care desfăcu dopul
sticlei și le turnă șampanie. Ridicară apoi cu toții paharele.
— Anthony, spuse Alexander, închin în cinstea ta. Toate
drumurile noastre te-au ajutat să ajungi unde te afli acum. Vreau să
stai drept în fața președintelui și să-i spui fără șovăială: Vă
mulțumesc pentru nominalizarea făcută. Este o onoare și un
privilegiu să mă aflu în slujba dumneavoastră. Închinăm, așadar,
paharele pentru claritatea obiectivului tău, pe care se pare că îl pierzi
din vedere.
— Hai nu zău! ripostă tăios Anthony, punând paharul pe blat fără
să se atingă de el.
— Chiar așa! răspunse Alexander, mai puțin tăios, dar la fel de
direct, dând paharul pe gât.
— Tată, lucrez de trei ani alături de președinte pentru ratificarea
tratatului SALT II!{95}
— Atunci se pare că n-ai prea fost atent la ce s-a petrecut în timpul
tratativelor în ultimele șase luni, răspunse Alexander calm.
— Îți bați joc de mine? întrebă Anthony, coborând ușor glasul.
— Nici vorbă! Din 1946, au avut loc douăzeci de tratative cu
Uniunea Sovietică pe tema dezarmării nucleare – douăzeci, Ant! Și
toate s-au încheiat în coadă de pește din cauza sovieticilor, care au
refuzat să facă vreo concesie sau să reducă arsenalul nuclear.
Singurul lucru asupra căruia au căzut cu toții de acord a fost să
renunțăm la crearea altor rachete defensive, menite să ne apere
Coasta de Est de rachetele ofensive.
— Exact! Și datorită eforturilor noastre, SALT II are mari șanse să
fie ratificat! răspunse Anthony.

Î
 — Ratificarea nu înseamnă reducerea armelor, interveni Harry. În
fine! Unul dintre motivele pentru care SALT II are mari șanse să fie
ratificat îl constituie aprobarea de către președinte a desfășurării
rachetelor MX și a tancurilor Pershing în Europa, proiect prin care le-
a dat de înțeles rușilor, în termeni cât se poate de clari, că nu e de
acord cu fabricarea armelor. Patru războaie purtate în secolul ăsta îi
sunt de-ajuns.
— Rachetele MX și tancurile Pershing au jucat un rol-cheie, Harry,
spuse Alexander. I-au adus pe sovietici la masa negocierilor. Dar
SDI-ul o să-i pună cu botul pe labe.
— Ce legătură are SDI-ul cu SALT? întrebă Anthony, încercând cu
greu să nu ridice glasul.
— Aici am vrut să ajung când ți-am spus că pierzi din vedere
exact esența problemei! exclamă Alexander, fără să facă nici cel mai
efort să coboare glasul. N-ai înțeles încă? SDI-ul e chintesența! Și nu
e vorba de părerea lui Harry, de părerea ta, de cea a ziariștilor sau de
cea a președintelui. Ci de cea a rușilor – ăsta e singurul lucru care
contează cu adevărat. Ce cred ei despre SDI.
— Dar cui mama dracu’ îi pasă de ce cred ei? Scuze, mamă! spuse
Anthony, cu glas ușor spășit, de parcă Tatiana ar fi și avut nevoie de
scuzele lui, obișnuită cum era, de patruzeci și patru de ani, cu
limbajul soldățesc al lui Alexander.
— Anthony! interveni Tatiana, cu glas domol.
Băiatul trase adânc aer în piept și luă o înghițitură de șampanie,
clătinând frustrat din cap și întorcându-și ochii spre mama lui.
— Nu mai fi atât de defensiv! Nu asculți ce-ți spune tatăl tău.
Încearcă să-ți explice că, indiferent dacă tu crezi sau nu în
viabilitatea SDI-ului… Harry, lasă-mă să termin! îi spuse fiului ei,
care și deschisese gura să protesteze. Da, știu că tu crezi. Vreau doar
să spun că, pentru obiectivele lui Anthony, viabilitatea SDI-ului n-
are nicio importanță. Ce contează cu adevărat e părerea sovieticilor –
dacă ei îl consideră viabil sau nu. Șura, spuse apoi, privindu-l pe
Alexander peste blatul de bucătărie, ce zici? Îl consideră sau nu
viabil?
— Ba bine că nu, la dracu’! exclamă Alexander, lovind blatul cu
mâna. Sovieticii s-au speriat atât de tare că te-ar pufni râsul dacă
situația n-ar fi atât de dramatică. Ant, Uniunea Sovietică e dispusă să
facă compromisuri cu Statele Unite în privința tratatului SALT II. În
discuțiile preliminare, au acceptat să dezafecteze o gamă largă de
arme atomice, lucru pe care, după cum bine știi, l-au refuzat timp de
patruzeci de ani! Au acceptat să-și retragă din Europa rachetele
balistice intercontinentale! E realmente fantastic, la dracu’! continuă
Alexander, fără să-și ceară scuze pentru limbajul soldățesc. Au
acceptat aproape toate condițiile noastre referitoare la reducerea
armamentului nuclear. Și știi ce vor în schimb?
Alexander făcu o pauză, privindu-și fiul cu intensitate.
— Să nu punem în aplicare SDI-ul, continuă râzând. Nici c-au
făcut vreodată vreun compromis mai mare!
Tatiana izbucni și ea în râs.
— Da, tată, interveni Harry, dar aș vrea să mai adaug că…
— Da, fiule, știu ce vrei să spui, îl întrerupse Alexander punându-
și brațul, cu un gest patern și tandru, pe umerii lui Harry.
Specialistul nostru în fizică nucleară crede în viabilitatea
programului. Foarte bine! Dar n-are nicio importanță. Importantă
este părerea sovieticilor – faptul că SDI-ul li se pare viabil. Numai
asta contează cu adevărat.
Anthony rămase tăcut. Fumă. Și bău șampania. Alexander îi
umplu din nou paharul. Se uită la Pașa, apoi la Harry, care îi șopti: E
viabil.
— Nu înțeleg un lucru, își dădu el ochii peste cap, adâncit în
gânduri. SDI-ul este conceput ca un sistem de apărare, continuă,
scrutându-l pe Alexander cu privirea. Dar cum ar putea sistemul
nostru de apărare nuclear să le promoveze dezarmarea nucleară? Cum
îi poate determina pe sovietici să adopte măsurile de dezarmare?
Cred că vor proceda exact invers. Vor dezvolta noi arme destinate să
penetreze scutul antirachetă.
Alexander și Tatiana se priviră în tăcere.
— Nu, răspunse ea în cele din urmă. Vor încerca să-și creeze
propriul SDI, Ant.
— Poftim?
— Fiule, spuse Alexander, știi de ce sunt sovieticii atât de speriați?
Pentru că își imaginează că ne construim nu un sistem de apărare, ci
unul ofensiv. Că ne ascundem în spatele unor cuvinte pompoase ca
dezarmare, SALT, tratate și compromisuri, la fel cum se ascund și ei
în spatele așa-ziselor combinate siderurgice, menite să producă în
realitate sute de mii de tancuri destinate invadării Afganistanului. Își
imaginează că ne ascundem în spatele unui scut ca SDI-ul ca să-i
atacăm imediat cum devine operațional. De aceea și încearcă să ne
determine să-l abandonăm. Dacă n-ar crede în viabilitatea lui, nu i-ar
interesa câți bani cheltuim să-l punem în aplicare. Intuind însă
superioritatea sistemelor noastre nucleare, le vine greu, din mândrie
și dintr-un instinct de autoconservare, să ni le accepte. La fel au
procedat și la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial când și-au
sacrificat un milion de oameni ca să pună mâna pe uzinele de uraniu
din jurul Berlinului cu doar câteva zile înaintea americanilor,
angrenându-se apoi în activități intense de spionaj pentru
dezvoltarea programului lor atomic, continuă Alexander privindu-l
pe Anthony printre gene. Și știi foarte bine că povestea mi-e
binecunoscută, de vreme ce m-am aflat în fruntea batalionului penal
însărcinat să ajungă în Germania.
Alexander le turnă restul de șampanie.
 — Sovieticii i-au cerut președintelui nostru să pună capăt
programului SDI, iar el s-a opus. Înspăimântați, încearcă cu
disperare să găsească o cale prin care să-și investească toate resursele
în crearea propriului SDI.
Alexander vorbea încet și deliberat. Iar Tatiana își dădu seama că
soțul ei voia să-l facă pe Anthony să priceapă foarte bine ce-i spunea.
— Dar cum crezi că vor reuși s-o facă? întrebă ea. De unde vor
găsi bani pentru SDI?
— De unde vor găsi bani pentru SDI? repetă uluit Anthony.
— Da. Întreab-o pe mama ta, Ant! Am vrea să-i cunoaștem
părerea analitică, răspunse Alexander, zâmbindu-i Tatianei. Ia
spune-ne, Tatia, ce vor face rușii? Din dorința de a se afla pe picior
de egalitate cu Statele Unite, vor risca să-și falimenteze țara sau,
dovedindu-se prudenți, vor renunța să pună în practică programe
științifice nebunești, dând crezare președintelui nostru, care a promis
că – odată tehnologia dezvoltată – le-o va împărtăși și lor, și își vor
dezarma rachetele, salvându-și astfel țara?
Tatiana zâmbi, păstrând un timp tăcerea.
— Tatăl tău îți prezintă toate aspectele problemei, Ant – toate
acțiunile și reacțiunile, toate argumentele și contraargumentele, toate
măsurile și contramăsurile, văzute din toate unghiurile – cu dovezi
pro și contra. Îți echilibrează balanța. Dar alegerea finală îți aparține.
Anthony gemu de frustrare printre hohotele de râs ale tatălui și
fraților săi.
— Tatiana, nu te eschiva! interveni Alexander. Nu-i spune că
alegerea îi aparține! Răspunde la întrebarea mea! Dă-i o mână de
ajutor fiului tău!
— Deși s-ar putea să mă înșel, răspunse Tatiana cu mâinile întinse
pe blatul de granit, martor al numeroaselor discuții purtate de-a
lungul timpului pe teme de viață și de moarte, cred că sovieticii își
vor falimenta țara ca să-și dezvolte propriul SDI.
Anthony clătină din cap, căci nu-i venea să-și creadă urechilor.
Rămase câteva clipe fără grai.
— Iartă-mă dacă rămân sceptic! răspunse în cele din urmă. Doar
nu vrei să mă faci să cred că Uniunea Sovietică, una dintre cele mai
bogate țări industriale, nu va găsi bani pentru proiectele de cercetare
și dezvoltare! Rușii au bani. Iar dacă proiectul li se pare important,
vor face rost de bani, la fel cum s-a întâmplat și în cazul bombei
atomice din cel de al Doilea Război Mondial. N-au falimentat atunci,
n-o vor face nici acum. Vor proceda la fel ca întotdeauna. Își vor
restabili prioritățile și își vor redistribui resursele, așa cum
procedează toate statele – inclusiv noi – ca să-și pună în practică
agenda de lucru.
— Ant, firește că așa vor proceda, răspunse Tatiana, privindu-l pe
Alexander. Dar perestroika, glasnostul și solidarnostul – toate costă
bani. Nu spun că nu i-ar avea, adăugă Tatiana după o scurtă
șovăială. Spun doar că nu vor beneficia ușor de ei.
Făcu din nou o pauză, apoi continuă:
— Vor fi nevoiți să-și redistribuie resursele.
Anthony păstră un timp tăcerea.
— Ce vreți să-mi spuneți mai exact? întrebă apoi. Ca să înțeleg și
eu cum stau lucrurile. Să-mi pun în joc cariera și reputația, plecând
de la premisa că sovieticii își vor falimenta țara ca să-și dezvolte
propriul SDI? continuă, cu ochii ațintiți asupra mamei sale.
— Noi doar îți expunem faptele, Ant, răspunse Tatiana.
— Tată, continuă băiatul desprinzându-și privirea de la mama lui
și îndreptând-o spre Alexander, o să fiu consilierul militar al
președintelui Statelor Unite. Trebuie să-mi decelez bine gândurile și
sentimentele ca să-i ofer sfaturi cât mai corecte în privința SDI-ului.

Î
Îmi cunoști părerea în această privință. Crezi că stă în picioare teoria
propriului SDI dezvoltat de ruși? Și dacă da, îi dăm dreptate mamei?
Va avea oare acest lucru un impact covârșitor pe termen lung?
— Pui bine problemele, fiule, spuse Alexander. Voi încerca să fiu
mai direct ca mama ta. Se cam învârte în jurul cozii. Tania, n-o mai
lua pe ocolite dacă vrei să te înțelegem! îi spuse cu un zâmbet
generos pe buze, întorcându-se apoi spre Anthony. Da, cred că
sovieticii vor încerca să dezvolte acest sistem fantasmagoric. Harry,
iartă-mă te rog! exclamă apoi. Am vrut să spun acest sistem viabil,
realizabil și fabulos. Vor reuși să-și ducă planul la bun sfârșit? Nu
știu. Puțin probabil. Și așa și-au epuizat resursele în războiul pe care
îl poartă de șase ani în Afganistan. Pe lângă asta, s-au mai
împrumutat și de la Banca Mondială, să ducă în continuare un
război inutil. Sunt datori vânduți Băncii Mondiale, împrumutând
sume mai mari decât alte o sută șaptezeci și două de state. Din o sută
șaptezeci și cinci, câte sunt toate.
Izbucniră cu toții în râs.
— Pe lângă războiul din Afganistan, continuă vesel Alexander,
luând o înghițitură de șampanie și aprinzându-și o țigară, își
subvenționează toate țările-satelit din Europa de Est – Germania de
Est, Polonia, Cehoslovacia, România, Ungaria și Bulgaria.
Finanțează, de asemenea, o armată de milioane de oameni de pe tot
cuprinsul Europei de Est. Plătesc menținerea Cortinei de Fier în
Cehoslovacia și a Zidului Berlinului, alături de armata de paznici.
Plătesc detenția lui Lech Walesa și solda soldaților care îi împiedică
pe polonezi să intre în biserici. Vor reuși să-și ducă planul la bun
sfârșit, redistribuindu-și resursele? ridică Alexander din umeri, cu
același zâmbet vesel pe buze. Poate că da. Poate că asta e soluția.
Dacă nu le vor mai finanța, toate zidurile se vor dărâma, Walesa va
ieși din închisoare, iar credincioșii vor participa din nou la slujbele
religioase din Cracovia. Rușii întrețin însă și toate revoltele din
Africa și din America de Sud, din Cuba și din Vietnam. Cât și
insurgențele din Angola, din Etiopia, din Nicaragua, El Salvador și
Grenada. E costisitor să creezi haos în întreaga lume.
O învălui pe Tatiana într-o privire înnegurată, retrăind, poate,
amintiri de mult apuse, apoi continuă:
— În 1972, sovieticii i-au plătit pe vietnamezi să invadeze
Cambodgia și i-au ajutat să respingă invazia chineză. În același an,
au invadat Afganistanul. Continuă să finanțeze și să furnizeze
armament armatei vietnameze, una dintre cele mai mari din lume.
De ce o fac? De ce mai are Vietnamul nevoie de armată? Laosul,
Cambodgia și Vietnamul – sunt toate la fel, adăugă, zâmbindu-i
Tatianei. Uniunea Sovietică nu produce nimic de valoare, cu excepția
aurului și petrolului și, odată cu dezmembrarea mașinăriei
gulagului, forța de muncă nu mai e deloc ieftină. Deținuții din
închisori nu pot să susțină singuri economia planificată a Uniunii
Sovietice. Așadar, fiule, vrei să știi dacă rușii – băgați cum sunt până
în gât în toate conflictele și războaiele din lume – ar trebui să cheltuie
sute de miliarde de ruble, bani pe care nu-i au, pentru dezvoltarea
unui proiect ce ție ți se pare cumplit de aberant.
Alexander pufni în râs.
— Firește, îți răspund. Trebuie s-o facă!
 EPILOG
Urez, crăiasă, veșnic să te bucuri
Pân-or veni, cum vin la toată lumea,
Necazul bătrânețelor și moartea.
Eu, despre mine, plec, iar tu petrece
În casa asta și te-nveselește
Cu fiii tăi, cu craiul, cu norodul!
Homer, Odiseea, Cântul XIII
(traducere George Murnu,
Editura Univers, 1971, București)
 Unu

Era Ziua Recunoștinței, anul 1999.

În timp ce doi curcani se rumeneau tihniți în cuptor, casa zumzăia
ca un stup. Cinci femei găteau în bucătărie, care mai de care mai
zgomotoasă și mai vorbăreață. Una făcea piure de cartofi, alta
pregătea o caserolă cu fasole verde{96}, iar cea de a treia prepara o
rețetă cu cartofi dulci. Cea mai vorbăreață dintre ele pregătea laptele
pentru un bebeluș, iar cea mai tăcută făcea umplutură cu șuncă și
praz, cartofi dulci cu rom și glazură de zahăr brun. Șapte fete,
adolescente și preadolescente, stăteau la masă și discutau despre
muzică și machiaj, despre jucării și băieți. Lângă ele, pe un scaun
pentru bebeluși, se afla un sugar. Fetele așteptau nerăbdătoare ca
bunica lor să termine umplutura cu praz ca să le facă fursecurile
delicioase promise.
Dincolo de holul lung și luminos, într-o cameră retrasă, cinci
bărbați urmăreau la televizor un meci de fotbal american între
echipele Dallas Cowboys și Miami Dolphins, înjurând de mama
focului. Bunicul ținea pe genunchi un copil ce-abia începuse să
meargă, acoperindu-i urechile cu mâinile, să nu le audă înjurăturile.
Patru băieți alergau de colo colo prin casă, jucând ping pong. Alți
trei, împreună cu unul înalt și deșirat, de douăzeci de ani, jucau
baschet afară. Muzica răsuna în boxe. În casă era atâta vacarm că
nimeni nu mai auzi soneria de la intrare.
E sfârșit de noiembrie și afară sunt douăzeci și două de grade
Celsius. După masă, se vor bălăci cu toții în piscina încălzită.
Pereții proaspăt zugrăviți sunt presărați cu amintiri. Flori abia
culese și puse în glastre înveselesc atmosfera din camere. Totul
strălucește lună – geamurile par ca de cristal, iar parchetul lucește,
proaspăt lustruit. Dealurile din împrejurimi și grădina din fața
dormitoarelor sunt acoperite cu un covor multicolor de maci galbeni
californieni, cu flori portocalii de amsinckia{97} și cu lavanda-
deșertului.
Sufrageria e mare cât o sală de banchet – pentru că cel care o
construise luase în calcul generațiile viitoare. Are spațiu cât pentru
două mese lungi de lemn, puse una în prelungirea celeilalte. Sunt
acoperite cu fețe de masă în nuanțe de auriu și stacojiu și, alături de
farfuriile de porțelan și paharele de cristal, își așteaptă oaspeții –
douăzeci și șase de oameni: cei patru copii ai lor, împreună cu trei
dintre partenerii lor de viață și cincisprezece nepoți, plus doi invitați.
Alături de amfitrioni – Tatiana și Alexander.
Pe peretele din capătul camerei, exact deasupra locului unde stă
Alexander, se află o plăcuță pe care stă scris: El m-a adus în casa de
oaspeți și dragostea era steagul fluturat peste mine.{98} Sub plăcuță stă
jucătorul de baschet înalt și deșirat, care privește fotografiile de pe
pereți.
În bucătăria care arată ca un furnicar, Tatiana își învață nepoatele
cum să facă fursecuri.
— Bun, spune ea. Priviți și luați aminte! O jumătate de cană de
unt. Două căni de zahăr. Și o jumătate de cană de lapte. Se pun toate
la fiert.
Părul moale și blond îi cade pe umeri. E machiată discret. Deși,
odată cu trecerea timpului, sânii și șoldurile au devenit tot mai bine
conturate, e la fel de zveltă și, ca pentru a dovedi asta, poartă o
rochie de lână, în nuanțe de albastru, mulată pe corp, cu mânecă
scurtă. Are umerii și vârful nasului presărați cu pistrui. Chipul și-a
păstrat suplețea de odinioară, iar formele-i, ceva mai durdulii acum,
sunt la fel de seducătoare. Înoată în fiecare zi, face încă sărituri în
piscină, călărește în Carefree, se plimbă prin deșert, sădește flori și își
ține nepoții în brațe. A îmbătrânit frumos.
 — După ce fierb, adăugați trei căni de fulgi de ovăz, o cană de
pudră de cacao neîndulcită și apoi, în funcție de gust, fie o jumătate
de cană de nucă de cocos, fie de nuci sau de unt de arahide.
Zece glasuri își exprimă preferințele. Tatiana oftează teatral și
toarnă o jumătate de cană de nucă de cocos.
— Bunicul vostru preferă nuca de cocos, așa că asta o să folosesc
și eu. Când o să fiți la casa voastră, puteți să puneți ce vreți.
Amestecă terciul de ovăz cam un minut, apoi îl ia de pe sobă și îl
toarnă în formele de fursecuri.
— Vor fi gata peste o oră, spune apoi.
Ar fi putut la fel de bine să le vorbească în rusă, căci fetele, mai
mici sau mai mari, împreună cu mamele lor, se și năpustesc asupra
prăjiturelelor delicioase fără să mai țină seama de spusele ei.
Din sufragerie răzbate un zgomot înspăimântător de vase și
pahare. Se pare că masa protestează violent sub atacul lui Tristan și
Travis, gemenii în vârstă de zece ani ai lui Harry, care joacă fotbal cu
cei doi frați ai lor mai mari. Nimeni nu îndrăznește să-i spună că
farfuriile ei de porțelan sunt supuse unei adevărate ofensive.
Rachel și Rebecca, fetele lui Anthony, ambele studente la Harvard,
ambele având nouăsprezece ani, vorbesc cu glas tare la masă. Au
buzele ciocolatii. Rebecca a venit însoțită de un prieten – primul din
viața ei – și acum îl prezintă atât verișoarelor ei mai mici, cât și
Tatianei, sperând să obțină părerile favorabile ale bunicii. Prietenul
Rebeccăi își face, în sfârșit, apariția în bucătărie după ce-a jucat
baschet și a făcut turul casei, iar fata îl recomandă simplu:
Washington. E înalt și deșirat, are părul lung, chipul neras și o
exprimare laconică. Când deschide gura să vorbească, Tatiana
observă că are un piercing în limbă – ceea ce-o face să se încrunte,
dezaprobator.
 — Bunico, Washington e student la matematică! spune, încântată,
Rebecca, luându-l de braț. Nu ești impresionată? Bunica adoră
matematica, nu-i așa, bunico? Iar Washington e un geniu.
Tatiana îi zâmbește politicos băiatului care încearcă să afișeze
nonșalanța unui geniu. Îi zâmbește și el Tatianei, privindu-i chipul
cu intensitate, de parcă ar fi căutat ceva anume, apoi, cerându-și
scuze, se duce să-și ia ceva de băut, fără s-o întrebe pe Rebecca dacă
vrea și ea ceva.
— Bunico, șoptește Rebecca debordând de fericire, cred că e prima
mea iubire adevărată. Deși, când ești atât de tânăr, e cam greu de
spus, nu-i așa? adăugă, aruncând o privire galeșă în urma lui
Washington.
— Da, draga mea, îi răspunde Tatiana, e greu să vorbești despre
iubire când ești atât de tânăr.
— Nu-ți permit să fii ironică, bunico, glumește Rebecca, sărutând-
o pe obraz, cu buzele-i ciocolatii. O să-ți schimbi părerea când o să
scriu o carte despre tine.
— N-o să dureze nici până la Crăciun, îi spune Tatiana încet lui
Anthony, care tocmai intrase în bucătărie și se îndreaptă acum spre
tava cu fursecuri.
— Atât de mult? îi răspunde el înghițind un fursec.
Un băiețel delicat îi calcă pe urme.
— Tată, pot să mă duc în atelierul bunicului? îl întreabă el. Ultima
dată, am lucrat împreună la o tablă de șah. A spus că pot s-o termin.
— Nu mă întreba pe mine, Tom! răspunde Anthony. Întreabă-l pe
bunicu’! Deși cred că va trebui să aștepți până la pauza meciului,
adaugă, punându-și mâna pe umărul fiului său. Mamă, se întoarce
apoi spre Tatiana, mai promovezi donarea de sânge pentru Crucea
Roșie?
 — Cine vrea să știe? zâmbește ea. Așa ar trebui, dacă tot sunt
președinta fundației Phoenix Chapter. Organizăm chiar săptămâna
viitoare o sesiune de donare de sânge. De ce mă întrebi? Vrei să
donezi și tu o juma’ de litru?
— De ce doar o juma’? Ia tot brațul! îi răspunde, zâmbind la
rândul lui.
Dându-l la o parte pe frățiorul ei din drum, Rebecca se apropie de
tatăl lor și îl ia de mână. Anthony se desprinde din îmbrățișarea ei,
încercând să mai ia un fursec. Fata îl prinde din nou, spunându-i
Tatianei pe un ton bosumflat:
— Bunico, întreabă-l pe tata ce părere are despre Washington!
Hai, întreabă-l, te rog!
— Becky, îl ai pe tatăl tău lângă tine. Poți să-l întrebi singură.
— Dar n-o să-mi spună!
— Și ce deduci din asta? întrebă Anthony. Las-o baltă! Vreau să
văd cum se termină meciul. Tom, vii cu mine?
— Washington joacă bine baschet, spune Tommy, în vârstă de
zece ani. Asta dacă mai contează.
— Tată, continuă Rachel flancându-l din stânga și înghiontindu-l
în coaste, de ce nu-i spui bunicii ce striga bunicul la televizor de față
cu un copil de doi ani?
Surorile, identice și amețitor de frumoase, înalte ca niște modele și
îmbrăcate amândouă la fel, se aflau de-o parte și de alta a lui
Anthony și-l priveau cu tandrețe.
— Ei bine, n-o să-i spunem, amice, nu-i așa? zise el făcându-i cu
ochiul lui Tommy. Mă lăsați acum să plec? întrebă apoi iscodindu-și
fiicele cu privirea. Tom, unde e fratele tău? Unchiul Harry îl roagă să
aibă grijă de Samson până se calmează bunicu’.
— Bunicu’ stătea în fața televizorului, continuă Rachel, zâmbind
cu gura până la urechi, dar vorbind în șoaptă ca cei mici să n-o audă,
și își încuraja echipa, strigând din rărunchi: Hai, băieți, trageți-le-o
mai repede!
— Ssst! exclamă Tatiana. Rachel Barrington!
— Ce e? Doar e soțul tău!
Clătinând din cap, Tatiana îl ia pe Tommy de mână și așază pe un
șervețel ultimele două fursecuri, iese din bucătărie apoi, străbătând
holul lung și lat, străjuit de plante și flori, cu pereții plini de
fotografii și cu ferestre înalte până la tavan, intră în camera unde
bărbații se uită la televizor. Se oprește în spatele canapelei și se
apleacă deasupra unui cap cu părul nins.
— Șura, îi spune ea încet, oferindu-i fursecurile, fii cuminte, te
rog! Nu-i învăța încă pe cei mici tot ce știi!
Fără să-și desprindă ochii de la televizor, Alexander ia un fursec și
îl bagă în gură, apoi, aplecându-și ușor capul spre ea, îi răspunde cu
glas baritonal:
— Dar am fost cuminte. I-am acoperit urechile. De-ai fi văzut ce
linie de apărare am avut… Doamne, cât mai e până la pauză? Am
nevoie de o țigară.
— Bunicule, ce zici? întreabă Tommy, ocolind canapeaua. Putem
să terminăm tabla de șah?
— O idee bună, Tommy! îi răspunde Alexander. Hai să mergem
chiar acum!
Și, ridicându-se în picioare, se întoarce spre Tatiana. Deși are
părul alb și ceva mai rar, îi crește încă bogat, căci Tatiana trebuie să i-
l taie în fiecare lună cu aparatul de tuns. În ciuda anilor ce-i apasă
umerii, timpul nu pare să-și fi pus amprenta asupra lui, căci
Alexander are aceeași statură impunătoare și aceleași mâini
puternice și tandre – mâini cu care încă lucrează în atelier,
modelează piese de șah, cosmetizează arbuștii, ține frâiele cailor, își
ia nepoții în brațe, joacă baschet, înoată și își dezmiardă soția. Ochii,
scăldați în nuanțe de caramel, și-au păstrat strălucirea și licărul vesel
de odinioară – ochi pe care acum și-i mijește deodată.
— Hei! le strigă celor doi băieți care se zbenguie prin sufragerie.
Da, voi doi, Tristan și Travis! Încetați cu joaca! De câte ori trebuie să
vă spun să nu vă mai hârjoniți în casă! Dacă vreți să vă încăierați, n-
aveți decât s-o faceți afară!
Până să apuce Pașa să se ridice de pe canapea și să-și certe băieții,
aceștia ies în tăcere, cu coada între picioare. Alexander îi zâmbește
Tatianei, iar Tommy îl ia de mână.
— Mai stai puțin, amice! îi spune el. Am casa plină astăzi. Dar,
cum rămâi la noi toată săptămâna, îți promit că terminăm setul de
șah, bine?
— Bine, bunicule.
— Cum se poartă fratele tău cu tine?
— Urât.
— Nu-i da atenție! E într-o pasă proastă.
— E în pasă proastă de când s-a născut.
În pauza meciului, Alexander iese pe terasă împreună cu fiii lui –
el, Anthony și Harry (care, cică, se lăsase) să fumeze o țigară, iar Pașa
să bea o bere rece.
Băieții lui Alexander sunt înalți și bine făcuți. Harry, cel mai zvelt
și mai înalt dintre ei, îl întrece chiar și pe tatăl lui, lucru pentru care
acesta dă vina în glumă pe Tatiana, acuzând-o că l-a alăptat până la
doi ani și jumătate. („Vrei să se dezvețe singur? Adulții nu se dezvață
niciodată singuri!” îi spusese Alexander Tatianei.) Harry și Pașa sunt
blonzi. Anthony începuse să încărunțească ușor.
Pașa preferă să se prezinte acum ca Charles Gordon Barrington.
Mary, soția lui, îl strigă Chaaarles. Imediat cum dispare din raza lor
vizuală, frații lui o imită încet, spunându-i și ei Chaaaarles. Pentru
familia lui va rămâne însă mereu Pașa, cu excepția lui Jane care,
dornică să-l tachineze, îl strigă acum Chaaarles. S-a cam zis cu
renumele lui de războinic al Khartoumului; la patruzeci și unu de
ani, Charles Gordon Barrington e chirurg șef militar la Hayden
Veterans Medical Center de pe Indian School Road din Phoenix.
Mama lui se duce la spital o dată pe săptămână pentru a merge apoi
să mănânce împreună. Manifestând aceeași aversiune pentru spitale
ca întotdeauna, tatăl preferă să-și întâlnească fiul pe terenul de golf.
Din martie 1970, când părăsise spitalul, exact la timp ca să i se
decerneze Medalia de Onoare a Congresului, Alexander nici că mai
pusese vreodată piciorul în vreo instituție medicală. Dacă se
întâmplă să se mai îmbolnăvească, apelează la serviciile asistentei
sale personale, care îi stă mereu la dispoziție. Pașa îl „examinează”
de două ori pe săptămână, pe terenul de golf, căutând indicii care să
trădeze vreo boală de inimă, un emfizem sau vreo altă afecțiune
datorată vârstei lui înaintate. Alexander are op eci de ani. Iar golful
îl menține într-o formă fizică de invidiat. De aceea, la câteva luni,
joacă golf cu doi dintre cei trei fii ai săi.
Anthony nu joacă golf.
Pașa e ultimul dintre cei patru copii ai lor care se însurase,
haiducind o bună parte din tinerețe. Se îndrăgostise în cele din urmă,
pe la treizeci de ani, de o colegă de breaslă. După câțiva ani, după ce
munciseră pe brânci, reușiseră, în 1990, să aducă pe lume o pereche
de gemeni – o fetiță, Maria, căreia îi spun Mia, și un băiețel, Charles
Gordon. Acum duc o viață liniștită și ordonată, lucrând câte șaizeci
de ore pe săptămână. Locuiesc în Paradise Valley, într-o casă
construită de Barrington Custom Homes, iar duminicile le petrec
împreună cu Alexander și cu Tatiana. Acum însă, la patruzeci și unu
de ani, Mary rămăsese din nou însărcinată, lucru cu totul
inexplicabil, și nu știu cum să le dea vestea celorlalți. Nu le stă în fire
să facă lucruri neplanificate. Pașa o sfătuiește pe Mary s-o evite pe
mama lui dacă nu vrea ca întreaga familie să afle că mai așteaptă un
copil.
În vârstă de treizeci și nouă de ani, Harry Barrington este expert
militar în sistemele de apărare convenționale, chimice, biologice și
nucleare. „Nu sunt un simplu expert în armament”, glumește Harry.
„Ci expertul în armament al armatei.” După obținerea doctoratului în
fizică nucleară la MIT în 1985, lucrează la Departamentul Apărării de
la Yuma Proving Ground. Își începuse cariera la sfârșitul anilor ’80
când, lucrând la un experiment, proiectase un tub lung de șase metri,
cu un diametru de doar treizeci și cinci de centimetri. „O altă țepușă
punji ceva mai elaborată”, glumeau frații lui. Odată cu invadarea
Kuwaitului de către Irak, echipa de fizicieni a lui Harry lucrase
nonstop la proiectarea unei bombe ghidate, care în forma finală avea
să cântărească aproape două mii două sute șaptezeci de kilograme,
având peste două sute șaptezeci de kilograme de explozibil.
„Dar dacă bomba cântărește două mii două sute șaptezeci de
kilograme, de ce mai trebuie să și explodeze?” întrebase Alexander.
Se pare că și exploda. Dar înainte de a sări în aer, trebuia să
penetreze centrele subterane de comandă irakiene. O numiseră
bombă distrugătoare de buncăre. Grăbindu-se să creeze cât mai
multe, le construiseră inițial din vechile materiale de artilerie ale
armatei.
Harry se căsătorise cu Amy în 1985, pe când avea douăzeci și cinci
de ani, iar soția lui îi dăruise, rând pe rând, patru băieți – Harry Jr. în
1986, Jake în 1987 și gemenii Tristan și Travis în 1989. Într-o ultimă
încercare de a avea și o fetiță, îl aduseseră pe lume pe Samson, în
1997, un băiețel cât patru la un loc. Acum toți cei cinci copii se țin
după Harry ca niște cățeluși, iar el îi învață tot ce știe. Vin de la
Yuma o dată pe lună și petrec un weekend împreună cu părinții lui
Harry. Amy și Mary sunt bune prietene.
 Spre deosebire de Harry, Jane se măritase în 1983, la nici douăzeci
de ani, după ce-și obținuse diploma de asistentă, cu un băiat pe care
îl cunoștea din fragedă pruncie – Shannon Clay Jr., fiul cel mare al
lui Shannon și al Amandei, care preluase frâiele companiei
Barrington Custom Homes după retragerea lui Alexander și a tatălui
său. În 1985, Jane îi dăruise o fetiță, pe Alexandra, apoi pe Nadia în
1986 și pe Victoria în 1989, iar în 1990 o adusese pe lume pe
Veronica. Sfârșitul anilor ’80, odată cu căderea zidului Berlinului, se
dovedise o perioadă extrem de generoasă cu familia Barrington,
dăruindu-le șase dintre cei șaisprezece urmași. Faptul că destinul îi
oferise lui Harry cinci băieți e realmente uluitor – la fel de uluitor pe
cât e de nedreaptă și de ironică hotărârea zeilor de a-i dărui lui Jane,
„băiețoiul” familiei, patru fete, când ea și Shannon își doreau cu
disperare un băiețel. Harry îi sfătuise să ia exemplu de la el și să se
oprească la patru, căci era imposibil, dacă nu de-a dreptul comic, să
crești cinci copii. „Asta pentru că pe cel de al cincilea l-ai botezat
Samson”, îi spusese Alexander. „Să te înveți minte să mai alegi nume
din astea.” Dar, fără să se teamă că va mai avea o fetiță sau poate
chiar gemeni, Jane ignorase sfatul lui Harry, dând naștere fiului ei la
sfârșitul mileniului. Acum pruncul ei nou-născut are cinci mame.
Doarme – ca un prinț – în vacarmul din bucătărie. Nu se hotărâseră
încă ce nume să-i pună. Shannon vrea un nume care să fie doar al
băiatului, iar Jane pe al tatălui ei.
Locuiesc la poalele dealului, pe Jomax, într-o casă splendidă. Janie
vine mereu la părinții ei.
În ciuda presiunilor de la Washington, Anthony încearcă să-și
sincronizeze vizitele cu cele ale lui Harry, astfel încât, de câteva ori
pe an, să dăruiască părinților lor singurul lucru pe care și-l doresc
din inimă – o casă plină și zgomotoasă.

Î
 În vârstă de cincizeci și șase de ani, Anthony e consilier adjunct la
Consiliul Național de Securitate. Lucrase în cadrul a trei
administrații prezidențiale, începând cu cea a lui Ronald Reagan.
Partidul Comunist din Uniunea Sovietică își pierduse încetul cu
încetul influența, încetând să mai stârnească valuri în Africa, în
America de Sud și-n Asia de Sud-Est, ca și când, odată tăiat capul
Gorgonei, îi fuseseră îndepărtate și tentaculele. Acum Angola, Cuba,
Cambodgia, Laosul și Vietnamul sunt printre cele mai sărace țări din
lume. Și, deși Alexander se retrăsese din armată – considerându-și
misiunea încheiată după căderea Uniunii Sovietice – Anthony crede
că lumea se scaldă în continuare în ape tulburi. Vechile disensiuni
din Orientul Mijlociu dau naștere altora noi. Iar noile disensiuni din
Coreea de Nord iau naștere pe fondul celor vechi. Anumite
informații indică faptul că nord-coreenii nu respectă termenii
acordului încheiat cu privire la încetarea cursei înarmării nucleare.
În timp ce se ocupă de toate aceste aspecte, Anthony își continuă
lupta pe care o poartă de treizeci de ani pentru localizarea celor o
mie trei sute de soldați încă dispăruți în Vietnam. Însărcinat cu
aceeași misiune, tocmai se întorsese din Rusia, unde se întâlnise cu
oficialitățile guvernamentale de la Moscova și Sankt Petersburg
pentru localizarea celor nouăzeci și unu de soldați americani
dispăruți în Uniunea Sovietică de la sfârșitul celui de al Doilea
Război Mondial.
De-a lungul timpului refuzase sistematic o proteză de braț căci,
neputând să fie funcțională, i se părea revoltător să-și pună una doar
din motive estetice. Simțise ani de-a rândul arsuri și dureri în brațul-
fantomă iar acum, sub imperiul stresului, încă simte impulsurile
nervoase.
Le simte mereu în ultimul timp.
 Deși nu poate să facă anumite lucruri (să joace golf, să cânte la
chitară ori să desprindă carnea de curcan), se descurcă în general
foarte bine. Oamenii care îl cunosc nu-i mai observă de mult lipsa
brațului. Cei din armată, care nu-l cunosc, nu pun întrebări, căci
Anthony e general și nimeni nu pune întrebări unui general dacă nu
sunt invitați s-o facă, iar Anthony nu-i invită. Civilii mai pun uneori
întrebări. „Ce-ai pățit?” îl mai întreabă la magazine, pe stradă sau la
paradele de Ziua Victoriei. „Am fost în Vietnam”, le răspunde.
Oamenii fluieră și clatină din cap. De obicei, se mulțumesc cu atât.
Alteori, vor să afle mai mult. „Ai fost împușcat?”
„Nu”, le răspunde Anthony. „Am căzut prizonier în mâinile
soldaților NVA, care mi-au tăiat brațul bucățică cu bucățică,
începând cu degetele, pentru că îi ucideam pe paznicii care mă
torturau.”
Răspunsul îi lasă pe toți fără suflare.
În 1979, Anthony se însurase cu Ingrid, o indoneziană care era
profesoara de muzică a lui Janie din clasa a XII-a. Janie i-o
prezentase fratelui ei, atunci în vârstă de treizeci și șase de ani, pe
profesoara ei de pian care avea douăzeci și patru, la un concert de
iarnă. După ce înainte îi povestise lui Ingrid unde luptase, câte
medalii primise și de câte ori fusese rănit. Îi pomenise – doar în
treacăt – că Anthony nu avea un braț și că îi plăcea să cânte. Ingrid
era exotică și foarte talentată. Și vădit impresionată de fratele lui
Janie. Se căsătoriseră patru luni mai târziu, iar în 1980 veniseră pe
lume gemenele lor, Rachel și Rebecca. Spre marea dezamăgire a
mamei lor – deși amândouă sunt studente la Harvard – Rachel
studiază rusa, iar Rebecca engleza. Amândouă sunt de o frumusețe
răvășitoare, moștenind înălțimea de la Anthony și părul negru ca
pana corbului de la Ingrid și împletindu-le cu trăsăturile italiano-
ruso-indoneziene ale părinților lor. Puțini dintre cei care le întâlnesc

Î
nu cad pradă frumuseții lor izbitoare. În primul an de studenție,
pozaseră pentru un calendar destinat strângerii de fonduri pentru
familiile prizonierilor sau soldaților dispăruți în Vietnam.
Calendarul, ce purta numele de The Ivy Girls, se vânduse ca pâinea
caldă la Cambridge. Nu i-l arătaseră tatălui lor, deoarece – spuneau
ele – era prea bătrân să-l vadă. Anul acesta, la cererea publicului,
pozaseră pentru o nouă ediție. Așa pusese Washington ochii pe
Rebecca – cumpărase calendarul.
În 1985, după două avorturi spontane, Ingrid îi dăruise lui
Anthony un fiu, pe Anthony Alexander Barrington al III-lea. După o
altă sarcină pierdută, îi mai dăruise încă un fiu, pe Tommy, născut în
1989.
Dintre cei patru copii ai lor, ironia face ca numai Anthony Jr. să
moștenească talentul pentru muzică al mamei lui și vocea tatălui
său. Ironia consta tocmai în faptul că Anthony Jr. ar fi preferat să-l
pici cu ceară decât să se atingă de clapele pianului sau să cânte vreo
notă lirică. Obișnuia s-o facă în trecut, când era mai mic; cânta chiar
și la chitară. Nu și acum.
După ce se întorsese din Vietnam și îl lăsaseră pe Tom Richter să-
și doarmă somnul de veci în cimitirul din Arlington, Anthony
reînnodase relația cu Vikki. Renunțând să mai lucreze și să colinde
lumea în lung și-n lat, Vikki îi rămăsese alături, însoțindu-l în
călătoriile sale. Păstrându-și firea rebelă și ironică, le răspundea celor
care aveau tupeul s-o întrebe de când se cunosc: „Cu unele pauze,
suntem practic împreună de când s-a născut.” Iar celor mai
impertinenți, care făceau aluzie la infirmitatea lui, le răspundea cu
sarcasmul caracteristic: „N-aveți de ce să vă faceți griji. Are tot ce-i
trebuie.”
Rămăseseră împreună până în 1977 când Vikki pierise, la cincizeci
și patru de ani, răpusă de cancerul de sân. Anthony îi stătuse alături
până la sfârșit. „Ant, datorită ție, corné un fiume tu, adesso lo so –
questro é amoré”, îi spusese ea pe patul de moarte. „Ti amo, Anthony.
Ti amo. Quale vita dolce ho trascorso con te.”{99}
Vikki nu-și cunoscuse niciodată tatăl, iar destinul îi răpise și
dragostea maternă. O crescuseră bunicii ei italieni —Travis și
Isabella care, după o căsnicie de șaptezeci de ani, plecaseră de mult
spre cele veșnice. Cum nu avea un loc anume unde să-și doarmă
somnul de veci, o aduseseră la Phoenix unde, după ce-o incineraseră,
îi împrăștiaseră cenușa prin deșertul presărat cu saguaro și ocotillo,
sădind apoi în numele ei un palo verde, ex animo, ad lucem{100}.

Alexander, împreună cu Anthony, cu Gordon Pașa și cu Harry

intră în casă și își continuă discuția, stând în picioare ca niște pilaștri,
îmbrăcați cu toții în negru, cu berile în mână. Harry se află în fruntea
Organizației de Apărare împotriva Rachetelor Balistice, ce luase
locul Organizației Inițiativei Strategice de Apărare. Supraveghează
desfășurarea Programului Național de Apărare împotriva Rachetelor
Balistice menit să apere toate cele cincizeci de state americane de
eventualitatea unui atac. Își dorise mereu să creeze un sistem solid și
perfect de apărare destinat să contracareze un pericol de amploare,
cât și un atac cu arme convenționale, îi place să joace – ca să-l cităm –
atât pe plan ofensiv, cât și defensiv.
Cercetează și testează lasere la sol, lasere spațiale și vehicule
spațiale automate, în timp ce poartă tratative cu Departamentul de
Energie referitoare la costurile sistemelor spațiale de energie
nucleară. Îi explică lui Alexander că propunerile sale privind
anumite arme cu energie cinetică și energie direcționată, care implică
– recunoaște el – resurse semnificative de energie, au întâmpinat o
rezistență uluitoare.
— Cât de semnificative? întreabă Alexander.
 — Destul de… semnificative, răspunde Harry. E treaba mea să
clădesc sistemele de apărare, la fel cum e treaba lor să-mi asigure
sistemul de energie. Eu nu-i întreb de arcurile plasmatice ale
armelor.
— Mai bine, spune Pașa.
Sunt atât de absorbiți de discuția lor că nici nu-și dau seama că
stau în drumul Tatianei, care încearcă să aducă la masă o tavă cu
chifle unse cu unt.
— Hmm! murmură Alexander luând o chiflă, în timp ce ea
încearcă să se strecoare printre ei.
Așezându-i-se în drum, rupe chifla în patru bucăți, le oferă trei
dintre ele fiilor lui, apoi ia tava din mâinile Tatianei și o pune pe
masă. Ea încearcă să-i ocolească, dar ei refuză să se dea la o parte din
calea ei, înconjurând-o din toate părțile – Alexander din față, Pașa și
Harry flancând-o fiecare dintr-o parte și în alta, iar Anthony din
spate. Tatiana îi privește cu drag, când pe unul, când pe celălalt,
pierzându-se printre staturile lor impunătoare.
— N-aveți altceva mai bun de făcut decât să stați de pomană și să-
mi ațineți calea când am o armată de hrănit? spune ea în cele din
urmă.
— Dar nu stăm de pomană, îi răspunde Harry. Analizăm soarta
lumii libere, adăugă el, aplecându-se s-o sărute pe obraz.
— Ce-ți face arsura? o întreabă Pașa, apucând-o de braț și
răsucindu-i-l cu palma în sus. Văd că ai scos pansamentul pe care ți
l-am pus, continuă apoi, examinând-o cu grijă.
Un timp, toți cinci rămân adânciți în tăcere.
— Rana e bine, îl bătu într-un final Tatiana ușor pe mână. Lumea e
încă liberă. Iar noi nu jucăm fotbal, așa că lăsați-mă să-mi văd de
treabă!
 Se întoarce și își ridică ochii spre Anthony, care o privește în
tăcere. Pare că vrea să-i spună ceva. Dar nu rostește niciun cuvânt.
Jane iese din cămară, ținându-și pruncul într-o mână, în timp ce în
cealaltă are un borcan cu peltea de coacăze.
— Nu vedeți că are treabă? îi întreabă, cu exasperare în glas. Dați-
vă la o parte din drum!
Mormăie în barbă, supărată că n-o ascultă nimeni.
— Anthony, nu vrei să te duci să răspunzi la ușă? De o oră sună
soneria!
— Și dacă ai auzit-o, de ce nu te-ai dus să deschizi? îi ripostează
Anthony.
— Nu știu dacă ai observat, dar nu-mi mai văd capu’ de treabă, îi
răspunde ea. Tu ce-ai de făcut? Du-te să vezi cine-a venit! Nu te mai
purta ca un general! N-am de gând să te salut de zeci de ori cum o
fac ceilalți. Hai, du-te să deschizi ușa!
În timp ce Anthony se supune ascultător, Alexander o trage pe
Tatiana spre holul unde nu mai pare a fi acum nimeni, decât ei doi. O
lipește de perete, îi cuprinde chipul în căușul palmelor și o sărută cu
drag – sub privirile lui Washington ascuns printre palmieri și
fotografii.
În prag stă o femeie mignonă, frumoasă și blondă, cam de treizeci
și ceva de ani, elegant îmbrăcată, cu un zâmbet cuceritor pe buze,
ținând o plăcintă de afine într-o mână și un buchet de iriși albaștri în
cealaltă. Se prezintă ca fiind Kerri, profesoara din clasa a patra a
Victoriei și prietena lui Jane, care o invitase la masă de sărbători,
deoarece întreaga ei familie era plecată în Orient.
— Probabil că tu ești Anthony, spune ea privindu-l ușor
îmbujorată și sfioasă.
Cum îl zugrăviseră oare Janie și Vicky? se întreabă Anthony. O
poftește înăuntru și îi ia florile din mână.
 — Plăcintă de afine, spune el. Preferata mea.
— Serios? îl întreabă ea, încântată.

În bucătărie, Rebecca îl înghesuise într-un colț pe Anthony Jr.

— Tony, dacă nu-mi spui ce i-ai făcut lui Washington, te pârăsc lu’
tata, ticălos ce ești!
Aventurându-se într-un loc pe care îl ura (plin de femei ce
trăncăneau fără încetare) ca să ia o chiflă caldă, Anthony nu reușise
să-și ia mai repede tălpășița.
— N-ai decât, îi răspunde Rebeccăi, dând-o la o parte. Și nu-mi
mai spune Tony!
Deși nu împlinise încă cincisprezece ani, Anthony era mai înalt
decât surorile lui. Avea trăsături eurasiene și era îmbrăcat în negru
din cap până în picioare. Până și fața, ochii și buzele și le vopsise în
negru, părând un vizigot pregătit de război. Avea capul complet ras,
cu excepția unei creste a la indienii mohicani, ce-i străbătea creștetul
de la frunte spre ceafa. Ținuta îi conferea un aspect sumbru.
— Ce i-ai făcut? repetă Rebecca. Bântuie prin casă ca o fantomă,
cu ochii pironiți în pereți. Nu s-a mai dus nici măcar să vadă meciul
cu tata și bunicu’. A amuțit de tot. Cum o să-i cunoască dacă nu stă
de vorbă cu ei?
— Poate dacă ai fi încetat să-mi tot spui Tony, n-aș mai fi luat
problema în propriile mâini, răspunse el.
— Bine, Anthony! se supuse sora lui. Acum spune-mi ce i-ai făcut
ca să nu-ți rup gâtu’! L-ai speriat?
— Nu, răspunse băiatul. Adică… dacă s-a speriat, e problema lui.
— O, nu! Ce i-ai spus?
 — Nimic, făcu Anthony Jr. o pauză. Nimic, repetă apoi. Vorbește
fără încetare. Pune tot felul de întrebări despre tata. Mi-a cerut să-i
arăt ceva din Vietnam.
— O, nu! Și ce i-ai arătat? Briceagul SOG?
— N-ar mai fi aici dacă i l-aș fi arătat. Nu! I-am arătat cel mai
nevinovat lucru cu putință. Dacă nu e în stare să facă față unei biete
brichete Zippo, n-are ce căuta în familia asta.
— Ce brichetă?
Brichetele Zippo ale lui Anthony, oferite de Forțele Speciale, erau
gravate cu diverse mo o-uri și cu desene înfățișând scene obscene și
crude.
— Ce scria pe ea? întrebă Rebecca, acoperindu-și ochii. Sper să nu
fi fost cea cu…
— Pe asta scria: Chiar de-ar fi să umblu prin valea umbrei morții, nu
mă tem de niciun rău{101}, răspunse băiatul, coborând glasul, fără să-l
observe pe Anthony, care stătea în prag alături de Kerri, căci nu vei
găsi niciunde un ticălos mai mare.
— ANTHONY! strigară într-un glas Rebecca, Tatiana, Jane și
Rachel.
— Ieși odată și termină cu prostiile! ripostă tatăl lui, cu o mină
gravă.
Kerri privea scena vădit amuzată.
Trecând pe lângă Rebecca, complet netulburat de cele întâmplate,
Anthony îi spuse surorii sale:
— Dacă prostănacul ăla nu poate să facă față unei brichete Zippo,
ce dracu’ mai faci cu el?
— Nu e treaba ta, Tony! ripostă ea pe un ton sarcastic.
Anthony îi schiță un zâmbet lui Kerri.
— Copiii din ziua de azi, spuse el, dându-i florile mamei sale.
Jane! strigă apoi. A venit prietena ta.
 Cina de Ziua Recunoștinței se desfășură într-o atmosferă la fel de
haotică, dominată de țipetele și de încăierările celor cincisprezece
copii, înghesuiți la propria lor masă. Soldată și cu „victime”: două
farfurii sparte, cinci pahare vărsate, piureul rămas neatins și chiar
răni făcute cu cuțitul de unt. Bine că aveau un doctor în casă!
Alexander desprinse friptura de pe oase. La masă, nimeni, nici
măcar cei mici, nu îndrăznea să se înfrupte din curcan până n-o făcea
amfitrionul casei. Alexander îi turnă Tatianei ceva de băut apoi,
ridicându-se în picioare, rosti rugăciunea de Ziua Recunoștinței,
mulțumind Domnului pentru bucatele îmbelșugate de pe masă: Tot
ce avem este un dar de la Tine.
Washington îi privea curios pe amândoi.
De la masă lipsea numai soția lui Anthony. („Unde e Ingrid,
mamă?” întrebase Jane. „Nu știm și nu întrebăm”, răspunsese
Tatiana. „M-ai auzit? Nu punem întrebări.” Iar Janie îi ripostase în
stilul tatălui ei: „Ducă-se la dracu’! Sper să nu se mai întoarcă
niciodată. Îmi pare rău că le-am făcut cunoștință. I-a făcut numai
probleme, îi tulbură viața.”) Kerry stătea lângă Jane, iar Anthony era
flancat de fiicele sale, care îl dădăceau fără încetare, umplându-i
farfuria, desprinzându-i friptura de pe oase și turnându-i băutură în
pahar. Nimeni nu pomenea nimic de Ingrid. Cei doi băieți ai lor –
unul protestând zgomotos împotriva meniului „dietetic”, celălalt
păstrând o tăcere tulburătoare – stăteau cât mai departe de adulți,
evitând astfel întrebările legate de motivul absenței mamei lor.
După ce terminară de mâncat, curățându-și lună farfuriile, copiii
plecară să înoate în piscină, în timp ce Anthony îi ceru fiului său
rebel să aibă grijă de Samson. Acesta protestă vehement. Harry
interveni, rugându-l să nu-și facă griji, dar Anthony insistă ca fiul lui
să aibă grijă de Samson. Tommy își oferi ajutorul. Anthony Jr. refuză
să plece de la masă împreună cu ceilalți copii, dar tatăl lui nu-i dădu
de ales. Băiatul se ridică de la masă cu o grimasă sardonică pe buze,
făcându-l pe Anthony să sară în picioare, gata să-l pleznească.
Tatiana sări și ea, aplanând conflictul.
— Anthony Jr.! îl mustră bunica lui, suficient cât să-l facă să plece
iute de la masă.
Tatăl lui se așeză din nou pe scaun și lucrurile se liniștiră.
Rămaseră încă vreo oră de vorbă.
— Așa se întâmplă cu adolescenții de vârsta asta, spuse Harry.
Întreabă-l pe tata cum erai și tu la paisprezece ani!
Alexander și Anthony schimbară iute o privire.
— A fost mereu un băiat bun, răspunse Alexander. Pe de altă
parte, nu i-am permis niciodată să-mi riposteze.
— Nici eu nu-i permit, spuse Anthony. Dar se încăpățânează s-o
facă.
Încercând să schimbe subiectul, Washington spuse că, la
paisprezece ani, și el îi făcuse zile fripte mamei sale când tatăl lui era
plecat – lucru care se întâmpla deseori.
Vrând să îndrepte firul discuției spre un alt făgaș (căci nici
Anthony nu petrecea suficient timp cu copiii lui), Janie o întrebă pe
Tatiana cât timp ar trebui să-și alăpteze pruncul. Subiectul îi făcu pe
bărbații de la masă să ofteze.
Interesată de subiect, Mary o întrebă pe Tatiana dacă avusese
complicații pe când era însărcinată cu Janie la treizeci și nouă de ani.
Anthony interveni, întrebând dacă n-ar putea să vorbească și despre
altceva, în afară de sarcini și perioada de alăptare a copiilor. Da,
răspunse Harry, hai să vorbim mai bine de arme balistice! Nu,
interveni Tatiana, răspunzându-i lui Mary, n-am avut complicații și îl
privi atât de scrutătoare pe Pașa, încât acesta își dădu ochii peste cap,
spunându-i soției sale:
— Ce ți-am zis mai devreme? Dacă nu mă asculți…
 Și le mărturisiră tuturor că mai așteptau un copil. Vestea,
surprinzătoare, le umplu inima de bucurie. Alexander desfăcu încă o
sticlă de vin Napa.
Washington părea să-și fi pierdut graiul. (Poate din cauza
piercingului din limbă, își spuse Tatiana.) Le dădea numai
răspunsuri monosilabice. Lucru ce-i stârni frustrarea până și
Rebeccăi. Renunțând să-i mai pună întrebări, își îndreptară atenția
asupra lui Kerri, care le oferi răspunsuri mult mai ample, cu glas
domol și cu un zâmbet încântător.
— Doamnă Barrington… îngăimă Washington în cele din urmă,
dregându-și glasul.
— Te rog să-mi spui Tatiana!
Lucru de-a dreptul imposibil.
— Rebecca mi-a spus, continuă Washington, evitând adresările
familiare, că sunteți… din Rusia. V-ați mai întors acolo… de când s-
au schimbat lucrurile?
Tatiana îi răspunse că, în urmă cu șapte ani, cu ocazia împlinirii a
cincizeci de ani de căsnicie, copiii le făcuseră cadou două săptămâni
la Sankt Petersburg, să vadă nopțile albe, dar nu se duseseră.
— N-ați vrut… să vă mai duceți? întrebă Washington.
Tatiana nu știa ce să-i răspundă.
O făcu Alexander.
— Am vrut să ne ducem, dar cunoaștem prea bine Leningradul.
Am auzit, în schimb, de un oraș din Statele Unite unde poți vedea
toate minunățiile într-un singur loc – nopți albe, jocuri de lumini,
râuri ce trec prin hoteluri, spectacole de circ, montagne russe
construite în spații închise… și mai ce, Tania?
— Câte și mai câte. Băutură gratuită. Fumatul în interior. Mâncare
ieftină. Emisiuni interesante la televizor.
 — Da, și pocher, adăugă Alexander, zâmbindu-le copiilor.
Imaginea mamei lor într-un loc dominat de decadență a fost un șoc
pentru copiii noștri, dar am zis să încercăm, de dragul distracției, așa
că am înlocuit Leningradul cu hotelul MGM-Grand. Iar Tania nu s-a
descurcat deloc rău, nu-i așa? spuse apoi, zâmbindu-i Tatianei.
Norocul începătorului, după cum se spune.
— Las Vegas-ul este un loc fascinant, încuviință ea. Ne bate
gândul să ne mai ducem.
— Ce-ar fi să mergem o dată pe lună? îl întrebă pe Alexander din
priviri.
Imaginea Las Vegas-ului o face să zâmbească, estompând ușor
amintirile înnegurate ale Leningradului căci, de închideau ochii fie și
numai pentru o clipă, revedeau ruinele și străzile bombardate ale
orașului.
— Știți, n-am cunoscut niciun cuplu a cărui căsnicie să dureze
cincizeci și șapte de ani, spuse Washington, fluierând admirativ.
Sunt chiar… impresionat. Mama e căsătorită de douăzeci și cinci de
ani, adăugă, șovăitor. Cu trei bărbați diferiți, având între căsnicii și
alte relații, dar și câteva pauze.
— Bunico, i-am spus lui Washington, interveni Rebecca, chicotind,
că între voi a fost dragoste la prima vedere, dar mi-a răspuns că nu
crede în povești de genul ăsta.
— N-am spus asta, o corectă Washington. Posibil să fi fost ceva la
prima vedere, dar nu dragoste…
Și se opri brusc, făcându-se roșu la față ca racul. Se așternu
tăcerea. Copiii își priviră părinții stânjeniți; Tatiana și Alexander se
priviră amuzați; Anthony îi aruncă o privire aspră Rebeccăi, iar fata
îl străfulgera cu ochii pe Washington.
Tommy se întoarse în sufragerie ca să-l întrebe pe Washington
dacă voia… Acesta și sări în picioare înainte ca băiatul să-și ducă
gândul la bun sfârșit.
— …să vină la piscină, încheie Tommy.
Rebecca le ceru iertare în numele lui, spunându-le că nu înțelege
de ce se poartă în felul acela.
— E foarte nervos în seara asta. De obicei e tare drăguț.
Alexander se prefăcu că tușește. Tatiana îi arse un picior pe sub
masă.
— Janie, îi spuse apoi fiicei sale, probabil că i-ai povestit foarte
multe lui Kerri despre noi de vreme ce nu ne întreabă ce ne întreabă
toată lumea.
Unde v-ați cunoscut? Cum ați fugit? Ce s-a întâmplat în Vietnam?
Kerri nu le privea chipul cu aceeași curiozitate cum o făcuse
Washington toată ziua, încercând să deslușească anumite lucruri ce
nu puteau fi transpuse în cuvinte.
Kerri chicoti încântătoare, îmbujorându-se toată la față.
— Jane și Vicky mi-au povestit câte ceva, mărturisi ea. Povestea e
cu adevărat impresionantă. Sunt profesoară la o școală gimnazială.
Cunosc doar tați din Liga de Juniori și mame bibliotecare.
— Dar și tații din Liga de Juniori te pot intimida cu ușurință,
răspunse Tatiana. Nu l-ai cunoscut pe prietenul nostru, Sam Gulo a.
— Ce mai face? întrebă Jane. Poate vine aici de Crăciun. Așa ar
putea să-l cunoască și Kerri.
— Nu cunosc generali, consilieri prezidențiali sau prizonieri de
război, continuă Kerri, dregându-și glasul, ușor pierdută. Deși n-am
absolvit Harvardul, cred în dragoste la prima vedere.
Cuvintele ei îi lăsară pe toți fără grai. Tăcerea nu dăinui mult, căci
Jane exclamă încântată:
— Și cântă fantastic la chitară!
— Nu mai spune! răspunse Anthony, râzând, cu ochii ațintiți
asupra lui Kerri, care îi privea vădit stânjenită.
 — Nu mai spune! repetară într-un glas Rachel și Rebecca.
Tatiana se ridică atunci de la masă, dându-le astfel de înțeles că
cina se încheiase.
— Fata mea, n-ai pic de rușine, îi șopti apoi fiicei sale.
— Ai perfectă dreptate, mamă, răspunse Janie. Niciun pic!
Bărbații se duseră fie să joace biliard sau pocher, fie să se uite la
televizor, iar Rachel și Rebecca le urmară pe celelalte femei în
bucătărie să spele vasele și să strângă masa. Tatiana nu mai făcea
nimic. Nimeni n-o lăsa să-și spele nici măcar propria farfurie. O
obligară să se așeze pe un scaun și îi oferiră o ceașcă de ceai în timp
ce le spunea cum să învelească resturile de mâncare în folii de plastic
și în ce vase Tupperware să le pună. Copiii se jucau cu toții în piscină
– cu toții, în afară de Samson, care stătea în brațele lui Amy.
Întorcându-se de la piscină, Washington se așeză acum la masă lângă
Tatiana.
Plictisită să tot spele vase, Rebecca veni la masă, spunând:
— Bunico, Washington e tare încântat de fotografiile voastre.
Washington, care stătea la nici doi pași depărtare, nu spuse nimic.
— Spune-i atunci lui Washington că îi mulțumesc! răspunse
Tatiana.
— E un bun observator și nu i-a scăpat faptul că printre
fotografiile voastre nu se află niciuna de la nuntă. Și m-a întrebat
care-i motivul.
— Serios? spuse amuzată Tatiana, țintuindu-l cu privirea. Dar a
fost în toată casa? Poate n-ar fi rău să se uite și prin dormitor.
— O, nu.!… bâigui Washington, roșu la față ca racul. Adică, da,
poate că sunt acolo.
— Nu sunt nici acolo, spuse Rebecca. I-am explicat că nu aveți
poze pentru că tehnologia foto nu ajunsese în Rusia în secolul al
optsprezecelea, când v-ați căsătorit.
 — Cum le știi tu pe toate, murmură Tatiana.
— Dar știi ce mi-a răspuns? continuă Rebecca coborând glasul, cu
un zâmbet răutăcios pe buze. N-aveți poze pentru că bunicu’ nu te-a
luat niciodată de soție.
— Chiar așa?
— Nu e delicios? întrebă încântată Rebecca.
— Becky, spuse Washington, chiar trebuie să spui în gura mare ce
crezi?
— Da! răspunse fata.
— Așadar, ca să înțeleg și eu cum stau lucrurile, Washington pune
la îndoială nu doar dragostea la prima vedere a soțului meu, ci și
faptul că m-a luat de soție. Corect?
— Corect! exclamă veselă Rebecca. Și de ce-ar fi făcut-o? Doar nu
te iubea! continuă apoi ciupind-o, înghiontind-o și gâdilând-o. Hai,
bunico, salvează-ți onoarea familiei! Dovedește-i lui Washington că
bunicu’ te-a iubit și te-a luat de soție! Sau dă-ne apă la moară să
bârfim!
— Și așa n-ai altceva mai bun de făcut, răspunse Tatiana, vădit
amuzată de jocul nepoatei sale.
Alexander și Anthony intrară atunci în bucătărie, mirosind a fum
de țigară.
— Ajutor! Ajutor! spuse Jane. Bărbați în bucătărie!
— Am vrut doar să mă conving că nu te-ai mișcat de la masă, îi
spuse Alexander Tatianei, bătând-o în treacăt pe umăr. Te cunosc eu
prea bine!
Și, luând în brațe pruncul lui Jane care dormea în scaunul de
bebeluș, se așeză lângă ea.
— Tată, ai auzit ce crede prietenul lui Beck? îi spuse Rachel lui
Anthony. Că ești un copil din flori.
— Drăguț din partea lui! răspunse Anthony.
 Alexander o privi pe Tatiana cu un licăr vesel în ochi. Izbucniră cu
toții în râs. Cu toții, în afară de Washington, care stătea pierdut pe
scaun, cu o expresie îngrozită pe chip.
Rachel și Rebecca încercau s-o convingă pe Tatiana să le facă pe
plac. Amy, Mary și Jane strângeau masa, încurajând-o pe Tatiana să
intre în joc. Kerry le ajuta pe fete să servească desertul fără să
rostească vreun cuvânt.
— Anthony, hai să-i redăm renumele mamei tale! spuse încet
Alexander. Du-te și adu pozele! Ce e? întrebă apoi, privind-o pe
Tatiana. Vrei să-i lăsăm să creadă că n-am făcut din tine o femeie
cinstită?
Rachel și Rebecca radiau de încântare.
— Nu-mi vine să cred că o să vedem pozele de la nuntă! exclamă
Rachel. Îmi retrag cuvintele, Becks. Washington e un geniu. Numai
datorită aluziilor lui, am trăit și minunea asta! Nimeni n-a văzut
fotografiile de la nuntă. Nici nu știam dacă există cu adevărat!
Strigătele tulburară somnul copilului, care izbucni în plâns.
— Vreau să știi, bunico, spuse Rebecca, pe un ton aproape grav,
că ți-am luat apărarea. I-am explicat lui Washington că tu și bunicu’
ați trăit o dragoste nebună. Nu-i așa?
— Dacă spui tu, draga mea.
— Nu-i așa, bunicule? insistă Rebecca, îmbrățișându-l pe
Alexander.
— Dar ce-ai de gând? Să scrii o carte?
— Da! râse ea. Scriu o carte despre tine și bunica pentru licență,
continuă, strângându-l în brațe. Și vreau să luminez conurile de
umbră pe care ezitați să ni le dezvăluiți, pentru că ne credeți prea
tineri să le cunoaștem. Și dacă o să fii cuminte, bunico, adăugă,
sărutând-o pe Tatiana pe obraz și așezându-i-se practic în poală, și o
să-i arăți unei scriitoare în devenire ca mine fotografiile de la nuntă
ca să-i inciți imaginația, o să-ți mărturisesc ce crede cu adevărat
Washington despre voi doi. Pe de altă parte, mi-a promis c-o să mă
ajute să-mi scriu romanul de dragoste.
— Un roman de dragoste? spuse Tatiana. Ei bine, eu, una, abia
aștept să-l citesc.
După alte încurajări zgomotoase din partea fiicelor sale, Anthony
acceptă, în cele din urmă, să le facă pe plac și, ieșind din bucătărie,
porni pe poteca șerpuitoare spre „muzeul” familiei, casa mobilă,
unde locuise împreună cu părinții lui între 1949 și 1958.
Acolo, totul e neschimbat. Mobila, mesele, pereții, dulapurile,
șifonierele – toate sunt la fel ca odinioară.
Iar în dulapul din dormitorul lor, ascuns după uniforma de
infirmieră, în colțul din dreapta de pe raft se află rucsacul negru, ce
adăpostește sufletul Tatianei.
Uneori, când simte nevoia – sau chiar și atunci când nu simte
nevoia – Tatiana se uită prin el. Alexander n-o face niciodată. Ea știe
bine ce va găsi Anthony înăuntru. Două conserve Spam. O sticlă de
votcă. Uniforma de asistentă pe care o purtase în ziua când fugise
din Uniunea Sovietică, pusă pe un umeraș alături de cea de la
Phoenix Memorial Hospital. Medalia Erou al Uniunii Sovietice,
ascunsă într-un buzunar secret din rucsac. Scrisorile primite de la
Alexander – inclusiv ultima trimisă de la Kon Tum când, aflând de
gravitatea rănilor lui, o considerase cu adevărat ultima. Călătoria cu
avionul spre Saigon, în decembrie 1970, fusese cea mai lungă din
viața ei. Lăsase copiii în grija Francescăi și a fiicei acesteia, Emily. O
însoțise și Vikki, plecată să repatrieze trupul lui Tom Richter și să-l
aducă acasă pe Anthony.
Rucsacul adăpostește, de asemenea, și o carte cu paginile
îngălbenite de vreme – Călărețul de aramă și alte poeme. Are filele atât
de fragile încât se rup la simpla atingere. Iar printre paginile-i
delicate, se odihnesc câteva fotografii. Anthony trebuie să ia două
dintre ele. Nu-i va lua mai mult de câteva minute.
Printre fotografii, se află câteva făcute înainte de viața cu
Alexander. Una o înfățișează pe Tania, în vârstă doar de câteva luni,
în brațele mamei ei, alături de Pașa. Într-alta, țopăie cu Pașa, pe
malurile râului Luga. În cea de a treia, ceva mai mare, stă în hamac
cu Dașa, în vârstă de paisprezece ani, surâzătoare și frumoasă.
Următoarea o surprinde pe Tania, cam pe la zece ani, stând într-o
mână pe o buturugă de copac. În cea de a cincea, Tania și Pașa stau
amândoi într-o barcă, în timp ce Pașa ține amenințător vâsla
deasupra ei. Următoarea surprinde toată familia – părinții lor stau
unul lângă altul, cu o mină gravă; deda o ține pe Tania de mână;
babușka îl ține de mână pe Pașa; iar Dașa zâmbește fericită.
Într-o bună zi, Tatiana va trebui să-i împărtășească lui Alexander
bucuria stârnită de gândul că Dașa avusese ocazia să cunoască,
înainte să moară, fiorii unei iubiri adevărate.
Urmează fotografiile lui Alexander. Prima îl înfățișează la
douăzeci de ani, înainte de viața cu Tatiana, primind medalia de
onoare pentru că îl adusese înapoi în tabără pe Iuri Stepanov în
timpul Războiului de Iarnă din 1940. Alexander e îmbrăcat în
uniforma sovietică, elegant și chipeș, relaxat, cu mâna la tâmplă,
într-un gest de salut ușor ironic. Poartă un zâmbet cuceritor pe chip
și în ochi o expresie de nepăsare, debordând de tinerețe – o tinerețe
tulburătoare și dureroasă. Războiul continua însă, implacabil și
necruțător… oamenii lui piereau înghețați sau flămânzi… el era
departe de casă… părinții lui pieriseră și ei și fiecare zi putea fi
ultima din viața lui. Și, cu toate astea, Alexander zâmbește fericit în
fața aparatului de fotografiat.
Cum Anthony întârzie cam mult, fiicele lui încep să se întrebe
dacă n-a pățit ceva. Dar revine în curând. Învățase, ca și tatăl lui, să
afișeze o expresie imperturbabilă și indescifrabilă. Așa și trebuie, își
spune Tatiana. Doar n-ar fi putut să lucreze în Consiliul Național de
Securitate al președintelui fără să înfrunte cu tăria unei stânci
adversitățile vieții. Nimeni n-ar fi putut să treacă prin ce trecuse
Anthony fără să înfrunte cu tăria unei stânci adversitățile vieții.
Ține în mână două fotografii îngălbenite de vreme și netezite de
paginile cărții.
În bucătărie, se așterne tăcerea. Până și Rachel și Rebecca amuțesc
de nerăbdare.
— Hai să vedem!… murmură ele, apucând cu degetele lor lungi
pozele în nuanțe sepia, mult prea fragile din pricina vechimii.
Tatiana stă prea departe ca să le vadă.
— Vreți să le vedeți cu noi, bunico? Bunicule?
— Le știm prea bine, răspunde Tatiana gâtuită de emoție. Uitați-
vă voi!
Se strânseră cu toții de jur-împrejur, oftând la vederea
fotografiilor.
— Uite, Washington! Privește! Ce ți-am spus noi?
Șura și Tania – el, douăzeci și trei de ani, ea, optsprezece –
proaspăt căsătoriți. Tineri și frumoși, pe treptele bisericii de lângă
Lazarevo – el în uniforma Armatei Roșii, ea într-o rochie albă cu
trandafiri roșii – ce apar negri în fotografia alb-negru. Ea stă lângă el
și îl ține de braț. Alexander privește aparatul de fotografiat, cu un
zâmbet larg pe buze. Tatiana își ține privirea ridicată spre el, cu
trupul lipit de al lui, cu părul pe umeri, cu brațele goale și gura
întredeschisă.
— Bunico! exclamă Rebecca. Mă lași fără grai! Uite cum te uiți la
bunicu’! Ai văzut cum te privește? îl întreabă apoi pe Alexander.
— De vreo câteva ori, răspunde el.

Î
 În cealaltă fotografie, tot alb-negru, Alexander o ține în brațe, în
timp ce Tatiana îl ține de gât, cu capetele plecate unul spre altul,
învăluiți în vraja unui sărut tulburător. Ea nu atinge pământul cu
picioarele.
— Fantastic, bunico! murmură Rebecca. Fantastic, bunicule!
Tatiana își face de lucru, ștergând blatul de granit.
— Vreți să vă spun cu cine v-a comparat Washington? întreabă
Rebecca, fără să-și desprindă ochii de la fotografii. Cu o pereche de
numere Fibonacci! continuă, chicotind. Nu vi se pare sexy
comparația?
Tatiana clatină din cap, deși îl privește pe Washington cu tandrețe.
— Exact asta ne mai lipsea, un alt matematician. Nu știu ce vă
imaginați că vă oferă matematica.
Janie vine lângă Alexander care stă la masă cu fiul ei în brațe și,
aplecându-se deasupra lui, îl sărută și îl cuprinde cu mâinile de gât,
șoptindu-i la ureche:
— Tată, tocmai am găsit ce nume să-i pun copilului meu. E foarte
simplu.
— Fibonacci?
Ea râde.
— Shannon, fără doar și poate, îi răspunde râzând. Shannon.

Focul arde în cuptor. Afară, e întuneric și liniște. Au mâncat

desertul; plăcinta de afine a lui Kerri fusese atât de delicioasă, încât
Anthony ceruse încă o porție, întrebând-o apoi ce alte rețete de
plăcintă mai făcea, dacă știa să cânte la chitară acustică sau electrică
și dacă putea să-i cânte melodia preferată: Caro/ of the Bells. Amy și
Mary o întrebaseră de unde cumpărase aluatul pentru plăcintă,
pentru că era extrem de gustos, iar Kerri le răspunse, roșie la față ca
racul, că îl făcuse singură. „L-ai făcut singură?” întrebase Amy,
uluită. „Dar cine mai face astăzi aluat de plăcintă?”
Începură apoi să vorbească vrute și nevrute într-o atmosferă
degajată. Din celelalte camere, răzbăteau diverse zgomote – țipete de
copii, pocnetele unui automat cu bile, loviturile unui tac de biliard
folosit pe post de suliță, râsete, schimburi de cartonașe de baseball,
clinchete de pahare răsturnate pe podea, glasuri mânioase de mămici
– „Dacă nu încetezi, jur că…”
În cele din urmă, adolescenții se strâng de jur-împrejurul unui
sistem de karaoke instalat în hol, iar adulții îi aplaudă și îi
încurajează să cânte, în ciuda ritmului și a notelor false scăpate
uneori de tinerii interpreți. Rachel și Rebecca se lasă purtate pe
aripile muzicii, cântând cu glasuri stridente că își doresc să rămână
tinere tot restul vieții, că e atât de frumos să trăiești și că vor să aibă
18 ani până în ziua în care vor muri.
Cu toții adoră spectacolele de karaoke. Alexander și Tatiana își
încântă publicul cu melodii ca I Walk the Line și A Groovy Kind of Love,
apoi Alexander interpretează singur, în stilul lui Leonard Cohen, I’m
Your Man, în timp ce băieții lor cântă, în stilul formației The Animals,
piesa When I Was Young. Aparatul cade apoi victimă interpreților ce
n-au împlinit încă douăzeci de ani.
Ultimul care preia microfonul e Anthony Jr. Scoțându-și pentru
câteva clipe masca gotică și renunțând la rânjetul sardonic, băiatul
interpretează a cappella piesa The Summer of ’69, lăsându-și publicul
fără suflare cu harul său divin. În acordurile finale ale melodiei,
Anthony, copleșit de interpretarea plină de fervoare a fiului său, se
vede nevoit să iasă din cameră.
— Ce s-a întâmplat, tată? îl întreabă Tommy, luându-se după el. A
cântat atât de bine! Ce s-a întâmplat?
 Alexander stă în colțul canapelei de lângă fereastră, privindu-i pe
toți de la depărtare, ușor ferit de vacarmul scenei, flancat de Vicky și
de Nicky, mezinele lui Janie.
Tatiana vine la el și, oprindu-se în spatele canapelei, se apleacă
deasupra, întrebându-l în șoaptă:
— Te simți bine? Cam prea mult zgomot, nu-i așa? Du-te să te
odihnești! Ești obosit.
— Da, tată, du-te să te odihnești! intervin copiii lor, scrutându-și
cu vigilență părinții. A fost o zi lungă și obositoare. Cum te simți?
întreabă ei. Da, tată, du-te la culcare! N-are niciun rost să stai treaz
de dragul nostru. Doar știi prea bine că suntem păsări de noapte.
— Nu mă mai dădăciți atâta! râde el. Mă simt foarte bine. Dar
parcă mi se pare cunoscută privirea lui Pașa și a lui Harry. Vor să
vadă filmulețe de familie, nu-i așa? Atunci, e momentul să mă duc la
plimbare. Vii cu mine? o întreabă pe Tatiana.
Dar e o întrebare retorică. Știe prea bine cât îi place să stea prin
preajmă în timp ce copiii și nepoții privesc filmulețele, disecând
crâmpeie din viața lor. Dar lui nu-i place să le mai vadă. Luând
pruncul din brațele lui Janie, Alexander iese la plimbare cu noul
prinț al familiei, Shannon Clay al III-lea, în timp ce Tatiana se
strecoară printre spectatori.
Copiii adoră să vadă filme de familie după karaoke – devenise un
ritual de sărbători. Stingând lumina în cameră, se așază cu toții în
fața unui ecran alb. Însoțit de Tommy, care nu se dezlipește nicio
clipă de lângă el, Anthony dă drumul unui proiector vechi și, în
scurt timp, pe peretele alb, încep să se deruleze imagini alb-negru
care surprind diverse momente din viața lor – 1963, 1952, 1948,1947 –
anii se scurg unul câte unul, spre deliciul copiilor și al părinților lor.
Anul acesta, pentru că Ingrid nu se află printre ei, Anthony le
arată un film nou, făcut în 1963 la o petrecere aniversară, cu tort și
lumânări. Anthony împlinește douăzeci de ani. Iar Tatiana e
însărcinată cu Janie. („Mami, uite, ești în burtica lu’ bunica!” exclamă
Vicky.) Harry, care abia învață să meargă, se plimbă de colo colo,
urmat de Pașa, extrem de zgomotos. Copiii sunt încântați să-și
privească părinții la fel de neastâmpărați ca și ei, iar Mary și Amy
privesc cu drag imaginile din copilărie ale soților lor. Camera video
îl surprinde pe Anthony stând pe verandă, cu bustul gol, în
pantaloni scurți, ținând picior peste picior și cântându-și la chitară…
„La mulți ani”, spune el acum, doar că nu asta cânta pe atunci.
Bucuria li se estompează ușor la vederea imaginilor cu Anthony –
splendid și statuar, fără să poarte amprenta războiului. În cadru, își
face brusc apariția o femeie înaltă, cu părul negru și picioare lungi,
răvășitor de frumoasă, care se apropie de Anthony. Aparatul
zăbovește asupra ei în timp ce Anthony cântă, iar ea își scoate
bricheta și aprinde lumânările de pe tort; le aprinde una câte una pe
când el interpretează la chitară șlagărul zilei, culminând cu Ring of
Fire.
Femeia și Anthony nu se privesc unul pe celălalt, dar imaginile
surprind cum coapsa ei goală stă lipită de piciorul lui gol, în timp ce
ea aprinde, rând pe rând, toate cele douăzeci de lumânări. Când
termină, aparatul zăbovește asupra privirii pe care și-o aruncă unul
altuia înainte ca ea să dispară din cadru – totul nu durează mai mult
de câteva secunde – câteva secunde însă, incendiare ca inelul de foc
al lui Johnny Cash, incendiare ca un butoi de pulbere.
Filmul se termină. Urmează altul.
— Tată, cine e femeia din imagini? întreabă Rebecca. Vikki,
prietena bunicii?
— Da, răspunde el. E Vikki, prietena bunicii.
Anthony îi poartă apoi în 1947.
— Uite cât de simpatică e bunica! strigă copiii. Joacă skandenberg
cu bunicu’?
 Camera surprinde două brațe delicate și albe, încleștate într-o
luptă nedreaptă cu brațul puternic și vânjos al unui bărbat pe o masă
de picnic.
— Toată ziua alerga după tine, Ant!
— Ce frumoasă era!
— Și acum e la fel de frumoasă, spune Rebecca. Uite cum te
sărută, tati! Câți ani aveai?
— Vreo patru.
— Unde e bunicu’? Ne tot arăți filmele astea de ani de zile, dar
niciunul cu el.
— E în spatele camerei, le răspunde Anthony. I-ați văzut brațul.
Ce mai vreți? Îi plăcea s-o filmeze. Iar ea poza în fața camerei doar
de dragul lui.
— Hai, nu ne spune că n-ai nici măcar un film cu el!
— N-aș prea crede.
— Te rugăm, tată! Nu se poate să n-ai nimic. Hai, arată-ne ceva!
Hai, bunicule! Hai, tată! Hai, Ani! Te rugăm!
Anthony scotocește fără tragere de inimă prin dulapul cu role de
film. Scoate una și o introduce în proiector, folosindu-și brațul cu
multă dexteritate. Și, pe peretele alb, se ivește deodată, lângă piscină,
un tânăr care, la apariția camerei de filmat, își pune imediat tricoul.
Se urcă pe trambulină, cu brațele întinse, și se pregătește să sară. În
apă, îl așteaptă o femeie blondă. Aparatul se focalizează asupra
tânărului, surprinzându-i în prim plan dinții albi, părul negru și ud,
picioarele lungi și trupul vânjos. Tatuajele i se întrezăresc difuze. Are
umeri lați și brațe puternice. Sare în piscină, făcând un arc prin aer
și, apucând-o pe Tatiana de picioare, o trage la fund. Când ies la
suprafață, ea încearcă să fugă, dar nu scapă din strânsoarea brațelor
lui. Abia când apar amândoi în cadru, îți dai seama cât de mare e
Alexander și cât de mică e Tatiana. Se joacă, se sărută și se bălăcesc în
apă. Ea se prinde apoi de mâinile lui iar el o ridică încet deasupra
capului, în timp ce Tatiana se clatină ușor. Rămân pentru o clipă
drepți – el susținând-o în mâini și ea stând cu brațele întinse
deasupra capului. El o aruncă apoi pe spate, iar ea cade ca un
bolovan în apă, stârnind hohotele de râs ale cameramanului și ale lui
Alexander. Când iese din nou la suprafață, Tatiana îi sare în spinare
și îl copleșește cu sărutări, în timp ce el se întoarce spre aparatul de
filmat, făcând o plecăciune și fluturându-și mâna prin aer, cu un
zâmbet pe chip. Imaginile dispar și peretele redevine alb în vibrațiile
proiectorului.
— Erau atât de tineri, murmură Rebecca.
— La fel ca noi, răspunde Washington.

Toată lumea s-a dus la culcare – toată lumea, în afară de Anthony,

de Pașa, de Harry și de Jane. De undeva, răzbate o muzică în
surdină. Toți copiii dorm, obosiți după numeroase partide de hochei
de masă, ping pong, baschet și alte jocuri de interior. Până și
gemenele se duseseră la culcare – era târziu chiar și pentru ele.
Washington împarte o cameră cu Tommy și Anthony Jr., la capătul
holului, cât mai departe de Becky.
Cei patru frați stau de jur-împrejurul blatului de bucătărie.
Ronțăind câte o porție rece de umplutură cu șuncă și praz și friptură
de curcan. Scăldate din belșug în vin și bere.
Mai zăbovesc un timp la povești, retrăind amintiri fericite din
copilărie, ce apuseseră mult prea devreme. Stau în oaza din
bucătărie, delectându-se cu pâinea făcută de mama lor. Ziua, de față
cu partenerii de viață și copiii lor, vorbesc despre sport și copii,
despre politică, arme și muncă, dar noaptea, de sărbători, deapănă
amintiri.
 Harry și Pașa retrăiesc plimbările cu barca pe mare, făcute cu tatăl
lor, în golful Biscayne, când erau mici. Descriu palmierii și apa
azurie și și-l amintesc pe Alexander, înalt ca un brad, flancat de doi
pitici. Janie și Ant nu erau cu ei. Îi așeză pe o bancă și le arătă cum să
strângă vela. Dându-le undițe, cârlige și viermi, vine și el între ei și
aruncă undițele în apă. Mama lor stătea la cârmă. Veniți după mine și
vă voi face pescari de oameni!{102} Fuma, trăgând uneori de undiță. Ei îl
imitau, trăgând, la rândul lor, de undițe. Peștii mușcau momeala, dar
nu se lăsau prinși. Harry se întrebă apoi ce mai poți prinde în
cârligul undiței. O haină? O bucată de lemn? O halcă din coapsa lui
Pașa?
— Harry, ai fost scrântit de la bun început, spune Janie.
— Eu mi-am scos singur cârligul din carne și mi-am pansat rana,
răspunde Pașa.
— Semeni leit cu mama, spune Harry. Eu n-am făcut decât să-ți
deschid ochii – fără să primesc nici măcar un cuvânt de mulțumire.
Ar trebui să avem cu toții norocul de a descoperi cine suntem încă de
la bun început.
— Cu toții am știut cine suntem, răspunde Jane. Încă de la bun
început. Voi ați mers amândoi la pescuit, Ant? îl întreabă apoi pe
Anthony.
— De vreo câteva ori, îi răspunde el.
La câțiva pași depărtare, în cămara lungă, aflată între sufragerie și
bucătărie, se află o mică firidă, ascunsă între perete și dulapuri. În
această firidă stă Tatiana pe un taburet cu ochii închiși și capul dat pe
spate, lipită de perete, tremurând ușor în timp ce se lasă purtată de
amintirile copiilor ei.

Alexander vine s-o caute și s-o ia la culcare. Deși nu îi e somn,

Tatiana se dezbracă și se așază lângă el. Ar vrea să vorbească despre
ziua ce abia trecuse, dar Alexander e obosit și o roagă să amâne
discuția pentru mâine. Ea așteaptă până adoarme apoi,
desprinzându-se din brațele lui, își pune un capot și coboară în
bucătăria învăluită acum în tăcere, unde își face un ceai. Zgomotele
înfundate ale casei îi liniștesc freamătul lăuntric. Cunoaște fiecare
scândură din podea ce-i scârțâie sub pași și fiecare pată de grăsime
lăsată de degețelele celor mici. Știe prea bine ce colț din covorul
așternut în sufragerie poartă amprenta dinților labradorului adus de
Janie. Aude picurul robinetului și simte mirosul de usturoi din vasul
de lut, cu găuri în capac, în care îl păstrează.
Liniștea din bucătărie îi alină sufletul. Ar vrea ca ziua să nu se mai
sfârșească.
Se apucă să facă pâine.
Amestecă puțin lapte călduț cu zahăr și drojdie uscată și pune
cana sub veioza încinsă. Se așază pe un scaun înalt de bar și soarbe
din ceai, privind cum se umflă compoziția. Amestecând-o cu o
linguriță, o privește din nou cum se umflă.
După vreun sfert de oră, ia un pachet de faină, topește untul și
încălzește încă două căni de lapte. Separă gălbenușurile de albușuri
și bate albușurile până se întăresc. Când se întoarce, dă cu ochii de
Anthony care stă, cu o expresie năucă pe chip, în fața hiatului de
bucătărie.
— Nu -mi vine să cred că ești încă treaz.
— Nici mie nu-mi vine să cred că mai ești încă în picioare.
— Ce părere ai de iubitul fiicei tale? îl întreabă apoi, făcându-i
puțin ceai.
— Nu eu mă culc cu el, ridică el din umeri. De ce mi-aș bate
capul? Aș prefera să nu-l văd cum își etalează piercingul din limbă
în fața tuturor, dar nimeni nu-mi cere părerea.
 — Rebecca susține că e prima ei dragoste adevărată, spune
Tatiana.
— La optsprezece ani, toate par iubiri adevărate, îi răspunde, apoi
se oprește, lăsând cuvintele suspendate în aer.
Se privesc fără să mai spună nimic. Așa e, își spune Tatiana în
gând. Iar uneori, chiar așa și sunt.
Stând rezemat deasupra blatului, Anthony o urmărește cu
privirea în timp ce Tatiana amestecă faina cu zahărul, cu ouăle, cu
laptele și drojdia, apoi frământă aluatul și adaugă, puțin câte puțin,
untul topit.

Luă o pâine neagră, tare ca piatra, și o tăie în patru bucăți, fiecare de

mărimea unui pachet de cărți de joc. Luă apoi o bucată din cele patru și o
tăie din nou în jumătate. O jumătate o înfășură pentru dimineață. Cealaltă
jumătate o împărți în felii, punându-le apoi în patru farfurii – una în fața
surorii sale, una în fața ei, una în fața lui Alexander și ultima în fața
scaunului mamei lor. Luă un cuțit și o furculiță și își tăie felia în bucățele.
Din gură, i se prelinse pe masă o picătură de sânge. O ignoră. Băgând
pâinea în gură, o mestecă minute bune înainte s-o înghită. Avea gust de
mucegai și ușor de fân.
Alexander o mâncase de mult pe a lui. Ca și Dașa. Surorile evitau să se
uite în farfuria mamei lor din fața scaunului gol. Toate scaunele erau acum
goale, în afară de al ei și al Dașei. Și al lui Alexander. O altă picătură de
sânge căzu pe masă. Ce o învățase oare sora ei să spună cu câteva zile în
urmă, în timp ce stăteau în genunchi în fața mamei lor care murise? Dă-ne
nouă astăzi pâinea cea de toate zilele! spusese Dașa.

— Dă-ne nouă astăzi pâinea cea de toate zilele! spuse acum

Tatiana în bucătăria ei din Sco sdale, Arizona.
— Amin! răspunse Anthony. Îmi aduc aminte și acum, după
cincizeci de ani, cum făceai pâine. Nu-ți dai seama cât de greu e s-o
faci până nu vezi cum se leagă toate ingredientele.
 — Așa e, murmură Tatiana dând din cap cu un zâmbet vag pe
buze, aplecându-se deasupra aluatului. Semințe de bumbac. Fân.
Carton. Rumeguș. Semințe de in. Clei. Ingrediente numai unul și
unul!
După ce unse o tavă cu unt, puse aluatul în ea și, acoperind-o cu
un prosop alb, o așeză pe cuptor. Pâinea trebuia acum să crească. Se
așeză lângă fiul ei; băură amândoi din ceai. Tăcerea din casă era
tulburată doar de picurul robinetului.
— Mamă, spuse el, știm că stai acolo și asculți ce vorbim. Și o știi
și tu prea bine, nu-i așa?
— Da, fiule, îi răspunse tandru, izbucnind în râs. O știu prea bine,
adăugă, atingându-i chipul cu mâna și sărutându-l pe obraz. Spune-
mi cum se simte Ingrid! E mai bine?
Anthony clătină din cap. Fără s-o mai privească.
— E și mai rău. I-a spus doctorului că eu sunt de vină. Că eu am
provocat totul. Că sunt mereu plecat de acasă, îi răspunse strângând
din buze, cu o expresie amară pe chip. De cincisprezece ani, numai
asta îmi spune. Ești mereu pe drum, Anthony. De parcă ai fi șofer de
camion! exclamă iritat. Am convins-o acum două zile să se interneze
la Be y Ford, în Minnesota.{103}
— Foarte bine. O s-o ajute.
Anthony nu părea însă prea convins.
— O să stea internată cel puțin opt luni. I-am spus să nu se
întoarcă acasă dacă nu se face bine.
— Cum rămâne cu băieții tăi? îl întrebă Tatiana, scrutându-l cu
privirea. Cine o să aibă grijă de ei?
— Dar n-are grijă de ei nici acum, mamă! Tocmai ăsta e necazul, la
dra…! Tommy e cuminte, dar Anthony Jr. are mereu probleme,
adăugă, oftând din rărunchi. Și probleme serioase. La școală, cu
prietenii. Cu legea, murmură clătinând din cap. N-am vrut să vă
spun mai devreme, n-avea niciun rost să vă stric petrecerea, dar mi-
am prezentat demisia președintelui. N-am încotro. Nu mai pot
continua. Ce să fac? Acum că a acceptat să se interneze, nu pot să-mi
las băieții de izbeliște. Plecăm din Washington, adăugă după o scurtă
șovăială.
Era o veste fantastică. Anthony locuia la Washington de peste
douăzeci de ani.
— Am acceptat postul de comandant la Yuma.
La Yuma! Tatiana dădu din cap, încercând să nu-și trădeze
încântarea.
— E un contract pe trei ani, continuă Anthony. Informații, arme,
câteva delegații. Băieții vor veni cu mine. Voi sta practic într-un
singur loc. Nu l-am întrebat încă, dar cred că Harry o să accepte să
stea cu băieții cât timp voi fi plecat. O să dea milităria jos din pod.
Nici nu vor ști ce i-a lovit după o săptămână de stat împreună.
— Sunt convinsă că Harry o să te ajute, răspunse prudentă
Tatiana.
Știa că situația nu era deloc pe placul fiului ei și propria-i
satisfacție nu-și avea locul. Nu era vorba de ea.
— Știu că nu ți se pare o perspectivă prea atrăgătoare, continuă
apoi. Dar e o veste minunată! Băieții se vor bucura să te aibă în
preajmă. Iar Harry o să sară în sus de bucurie. Amândoi la Yuma!
Abia mă abțin să nu mă duc să-l trezesc, spuse ea mângâindu-i
chipul abătut. Te-ai gândit foarte bine. Și procedezi corect. Hai, capu’
sus! îl încurajă, cu glas domol. Fii puternic! Ai multe de făcut. Nu
uita că Perseu e și el doar un simplu om! Nu poate să fie
pretutindeni în același timp, adăugă, cu un zâmbet pe buze.
— Îți mulțumesc, murmură el sărutându-i mâna. Pe de altă parte,
câte Andromede poți avea în viață? întrebă mâhnit.
 Măcar una singură, gândi Tatiana. Stăteau amândoi cu capetele
lipite unul de altul.
— Ai încredere, amice! îi șopti ea apoi.
Auziră deodată un zgomot de pași mult prea cunoscut.
Ridicându-și privirea, îl văzură pe Alexander stând sub arcadă.
Expresia de pe chip nu-i trăda deloc încântarea.
— Ce trebuie să fac ca să-mi țin nevasta în pat? o întrebă cu glas
răsunător pe Tatiana. Ești în picioare încă de la revărsatul zorilor și
acum e trei dimineața. Ai de gând să-l dădăcești toată noaptea? Hai,
vino! îi spuse apoi, autoritar, nelăsând loc de împotriviri. Acum!
În dormitor, Tatiana își scoase halatul și se urcă goală lângă
Alexander în patul lor matrimonial pe care îl împărțeau de atâta
amar de vreme. Rămase un timp ursuz, dar nu prea mult, căci,
înainte de a adormi din nou, voia să-i savureze atingerile.
— Nu puteai să stai lângă mine, nu? o întrebă, mustrător, stând
față în față. Ne simțeam atât de bine. Dar nu! Ți-ai mai găsit ceva de
făcut, continuă, dezmierdându-i spatele, sânii și coapsele.
— Trebuia să pregătesc pâinea pentru mâine, îi șopti ea,
împletindu-și mâinile cu ale lui.
— După cincizeci și șase de ani de stat aici, va trebui să te duc
într-o bună zi la supermarket ca să-ți arăt că avem rafturile pline cu
pâine. De toate felurile și culorile. Tot timpul. Fără cartele de rații și
fără cozi interminabile.
Se simțea relaxat acum. Vorbea în șoaptă despre Anthony Jr. și
despre Tommy, despre pruncul lui Janie și despre ziua ce tocmai se
încheiase. Rostea cuvintele tot mai încet sub mângâierile ei pline de
tandrețe până se pierdu în tărâmul viselor.
Amintirile o poartă cu gândul pe insula Bethel, în decembrie 1948, când
Alexander pescuiește în râu în timp ce Anthony îi cântă Have Yourself a
Merry Li le Christmas, iar Tatiana pregătește șuncă cu glazură de zahăr
brun, privindu-i cum stau împreună – tatăl fumând în fața undițelor și fiul
luptându-se cu strunele chitarei. Glasurile, unduioase și armonioase,
străbat canalele, pierzându-se în zări îndepărtate…
 Doi

Anii trec unul câte unul, îngemănând lumea veche cu cea nouă.
Tatiana și Alexander pășesc spre un alt secol.
Cultivă încă flori în grădină. Se duc la cinema, răsfoiesc ziarele și
citesc cărți. O dată pe lună, merg la Yuma să-și viziteze fiii și nepoții.
(Spre marea încântare a tatălui său, Harry îi arată ultimele arme la
care lucrează.) O dată pe lună, se duc la Sedona și Marele Canion. Și
tot o dată pe lună, merg și la Las Vegas. Orașul continuă să-i
fascineze cu minunățiile lui.
Acasă, stau pe canapea până târziu în noapte. Televizorul e stins.
Tatiana aproape că adoarme, cu pătura pe genunchi și capul rezemat
de brațul lui.
— Tatia! o strigă el. Tatiana, Tania, Tatiașa…
— Da, îi răspunde, somnoroasă.
— Vrei să trăiești în Arizona, în tărâmul micuței primăveri? o
întreabă în șoaptă, privind focul din șemineu.
— Da, dragostea mea, îi răspunde ea.
Își fumează ultima țigară afară, în fața dormitorului lor, învăluit
în miresmele nopții.
Înoată amândoi în piscină în fiecare dimineață. Într-o zi, după
câteva tururi, în timp ce se odihneau pe marginea piscinei,
Alexander îi spuse:
— Știai că, la bătrânețe, povățuitorii regelui David l-au sfătuit să-
și ia alături o fecioară care să-i țină noaptea de cald?
Tatiana se îmbujoră la față, surprinsă de cuvintele lui.
— O, nu, mă omori când faci așa! îi spuse Alexander, luând-o în
brațe.
— Cred că regele David s-a bucurat deja de îmbrățișările unei
fecioare, îi răspunse ea, închizând ochii la pieptul lui.
 — Da… îi spuse el sărutându-i chipul. Și n-a încetat nicicând să-
mi țină noaptea de cald.
Îi repetă că învingătorii nu trebuie niciodată să-și predea armele.
Ci trebuie să le țină mereu la îndemână – în teacă, dar la îndemână.
O roagă să aibă răbdare, căci nu mai e un „tinerel” la op eci și unu
de ani. Și, uneori, îl ascultă.
La micul-dejun, îi face vafe cu chipul lui Mickey Mouse. La prânz,
când vine acasă, îi pregătește ton cu mere; după masă, își fac siesta,
apoi Tatiana pregătește cina în timp ce Alexander privește știrile la
televizor sau îi citește ziarul. Mănâncă amândoi și apoi se duc să se
plimbe la poalele dealurilor înainte de apusul soarelui. Uneori, se
duc să cumpere înghețată în Sco sdale Common, alteori în Carefree,
să călărească pe cărările de munte străjuite de cactuși saguaro și
Corono de Cristo. Viața urmează un făgaș mai tihnit înainte de
nașterea următoarei generații. Nepoții cresc, luându-și și ei zborul.

Anthony continuă să lucreze. Mai ales acum, când lumea o luase

razna, are de lucru mai mult ca niciodată. Când lucrurile se vor mai
liniști, avea să se pensioneze. Dar nu venise încă momentul.
Anthony Jr. reușise să-și găsească liniștea la Yuma și, după
terminarea liceului, se înscrisese la Academia de Ofițeri apoi, după
absolvire, plecase în Irak. Tommy stă încă cu Anthony. Ingrid se
simțea mai bine, dar în cele opt luni de terapie, Anthony cunoscuse
din nou fiorii iubirii. Divorțase de Ingrid și se căsătorise cu Kerri,
care îl acompania la chitară și îi gătea în fiecare zi, venerându-l fără
pretenții sau condiții. Și dăruindu-i-o apoi pe frumoasa Isabella.
Rebecca, fiica lui Anthony, urmează să dea naștere luna viitoare
primului ei copil. Se pare că pasiunea lui Washigton pentru Becks nu
fusese doar un foc de paie.
 Cum e oare cu putință ca Rebecca să devină deja mamă? Parcă
mai ieri Tatiana îi spunea lui Alexander, grav rănit pe un pat de
spital sovietic, că urmau să aibă un copil.
Și Alexander fumează acum ca un bătrân războinic, pe terasa de
afară, scăldat în soarele deșertului.
Iar Tatiana stă lângă el și soarbe dintr-o ceașcă de ceai.
Alexander stă cu brațele rezemate pe spătarul balansoarului alb.
Soarele pârjolește cactușii saguaro și arbuștii de Artemisia tridentata,
scăldând munții stâncoși în nuanțe stacojii.
De jur-împrejur, se întinde pământul pe care îl cumpăraseră cu
banii mamei lui – un pământ devenit acum neprețuit. Dincolo de
granițele lui, se află Germania, Polonia și Rusia. Mai departe, se
întind stepele străvechiului oraș Perm, numit cândva Molotov, iar
lângă el, sălășluiește un mic sat de pescari, ce poartă numele de
Lazarevo, sat pe care îl părăsiseră în 1942, știind că nu aveau să-l mai
vadă vreodată.
Și mai departe, dincolo de jungla primejdioasă, pe malurile râului
Hué, se află Kum Kau și Vietnamul. Dar nu se uită într-acolo.
Privesc, în schimb, spre Western Mountains și McDowell Hills,
spre valea ce li se întinde la picioare, deasupra căreia soarele apune
în fiecare seară și spre înălțimile unde călăresc adesea și unde copiii
lor se jucaseră nestingheriți. Se descurcaseră bine în viață. Și ei, și
copiii lor.
— Aș vrea ca viața să nu se mai sfârșească nicicând, spuse
Alexander, luând-o în brațe. Cu bune, cu rele, cu trecut și prezent…
aș vrea să nu se mai sfârșească vreodată. E splendid aici – deșertul în
amurg, presărat cu milioane de luminițe fremătătoare, îți oferă un
tărâm de basm. Privește Grădina noastră de Vară! continuă,
arătându-i zările cu mâna. Covorul multicolor de verbină, de facelia,
lavandă și lantana. Îl vezi?

Î
 — Îl văd.
Și gălbenele.
— Vezi Câmpul lui Marte, unde m-am plimbat împreună cu
mireasa mea, îmbrăcată într-o rochie albă cu trandafiri roșii, ce-și
ținea sandalele roșii în mână?
— Îl văd.
— Ne-am trăit viața temându-ne mereu că e prea frumos să fie
adevărat, continuă Alexander. Temându-ne că mai avem doar
câteva… clipe furate.
— Dar numai asta avem cu toții, dragostea mea, răspunse ea
mângâindu-i chipul. Și totul zboară într-o clipită.
— Da, murmură el întorcându-și din nou privirea spre deșertul
acoperit de flori galbene de viguiera și de cele ca de coral ale
arbuștilor de Sphaeralcea ambigua. Dar ce „clipită” ne-a dăruit
destinul!
Rebecca se apropie de finalul romanului ei de dragoste, ai cărui
eroi sunt bunicii săi. Dar autoarea nu va ști niciodată anumite
lucruri. Căci anumite conuri de umbră așa vor rămâne mereu:
învăluite în umbră.
Tatiana revede canalele Fontanka și Moika, Podul Palatului și alte
poduri… Retrăiește o duminică de mult apusă alături de părinții, de
fratele și de sora ei.

— Uite, Tania! O rochie nouă, spuse tatăl, scoțând un pachet învelit în

hârtie maro.
Tatiana se învioră iute, în ciuda brațului imobilizat în ghips, care o
mânca și o durea.
Un icnet îi scăpă printre buze, uitând cu totul de ghips, de aventurile
nefericite și de vacanța ratată de vară. O, Doamne, ce frumusețe! O rochie
albă, largă, brodată cu trandafiri roșii. În loc de mâneci, avea două bretele de
satin, iar la spate două panglici de satin, întretăiate și îngemănate cu o
fustă ce curgea în valuri. Era moale și frumos croită.
 — Dar, tată…
— Dar, tată! repetă el, imitând-o.
— De unde ai luat-o?
Adâncindu-și mâinile prin faldurile catifelate ale rochiei, o întoarse pe
dos și citi eticheta cusută de tiv: „Fabriqué en France.”
— Ai cumpărat-o… din Franța? întrebă, aproape fără suflare.
Gândul îi zbură la povestea emoționantă de dragoste, întrețesută la
Paris, între regina Margot și frumosul ei soldat, La Môle, a cărui soartă
fusese atât de crud pecetluită.
— Nu, îi răspunse tatăl. Am cumpărat-o din Polonia. Am ajuns într-un
orășel, Swietocryzst, unde am dat peste un târg de duminică. Se vindeau
lucruri uluitoare acolo. Când am văzut rochia, mi-am spus că Taniei mele i-
ar plăcea s-o poarte.
— O, tată, o ador! Mă îmbrac cu ea și mergem la plimbare.
— Doar n-o să porți o rochie ca asta cât ai mâna în ghips! Spuse Dașa.
— Dacă n-o port cât am mâna în ghips, atunci când s-o fac? întrebă
Tatiana, încruntată.
— Când îți scoți mâna din ghips, răspunse sora ei.
— Dar trebuie s-o port acum ca să mă simt mai bine. Nu-i așa, tată?
— Corect, răspunse el cu un zâmbet pe buze. Ești atât de pragmatică,
Dașa! Ar f trebuit să vezi orașul de unde am cumpărat-o. Totul deborda de
tinerețe și de dragoste. Ai purta-o și dacă n-ai avea picioare.
— Atunci e perfectă pentru ea, devreme ce are un braț în ghips, protestă
Dașa.
— Îmbracă-te cu ea, draga mea! îi spuse tatăl. Hai, îmbracă-te cu ea,
scumpa mea! Știi ce am aflat în Polonia? Că numele tău înseamnă zână. N-
am știut niciodată asta.
— Nici eu, tată. Încântător! Zână! răspunse Tatiana, învărtindu-se prin
cameră cu rochia la piept.
Și așa se făcu că Tatiana primi încuviințarea, pentru prima oară, să
poarte sandalele roșii cu toc înalt ale surorii ei, ce-i erau puțin cam mari. Le
prinse bridele de jur-împrejurul gleznelor și, punându-și rochia, ieșiră cu
toții din apartamentul de pe Soviet Cinci. Tatiana se străduia să meargă cât
mai bine cu putință, deși se mai împiedica de dalele de piatră de pe străzile
din Leningrad.
Cumpărară o bere și, cu pălăriile pe cap, fumând și vorbind vrute și
nevrute, în atmosfera caldă de vară, porniră spre Castelul Inginerilor
(Castelul Sfântul Mihail), străbătând podul Fontanka și Grădina de Vară,
printre fântânile arteziene străjuite de ulmi. Cupluri de îndrăgostiți stăteau
pe băncile dintre statuile de marmură ale vechilor eroi: Saturn și copiii săi,
pe care îi devorează, Eros și Psiheea, chinuiți de fiorii unei iubiri imposibile,
sau Alexandru cel Mare, vestitul rege al lumii antice.
Trecând printre porțile aurite ale Grădinii de Vară, familia Metanov se
plimba agale pe malul Nevei, trecând pe lângă Fortăreața Petru și Pavel, pe
lângă parapetele unduitoare, construite de-a lungul răului, pe lângă Palatul
de Iarnă și clopotnița aurie a Amiralității și îndreptându-se spre piața
Catedralei Sfântul Isaac, dominată de statuia Călărețului de Aramă.
Străbătuseră cale lungă și se simțeau obosiți. Se lăsa seara și umbre ca de
chihlimbar bântuiau, lunguiețe, străzile orașului. Brațul rupt al Tatianei
era singurul vestigiu lăsat în urmă de Saika Kantorova. Nimeni nu-i mai
pomenea acesteia numele, nici măcar în trecere.
De parcă nici n-ar fi existat vreodată.
Dașa o ținea protectoare de brațul teafăr, iar Pașa o flanca de cealaltă
parte, lovindu-se necontenit de ghipsul ei, în timp ce părinții lor mergeau
braț la braț, vorbind în șoaptă – o adevărată raritate. Tatăl îi cumpără
Tatianei o înghețată crème brûlée. Se așezară pe o bancă și priviră statuia de
granit a lui Petru cel Mare, Călărețul de Aramă, scăldată în lumina arctică
și în razele de soare ce se oglindeau în apele Nevei.
— Tată, ziceai că orașul Sfintei Cruci din Polonia e foarte frumos, spuse
Tatiana. Dar nimic nu se poate compara cu Leningradul în serile de vară,
nu crezi?
— Da, e adevărat, încuviință tatăl. Aici vreau să și mor.
— Acum v-ați găsit să vorbiți de moarte, când ne bucurăm de o zi
splendidă! exclamă mama. Ce-i cu voi?
— Melancolia rusească, îi șopti Pașa Tatianei, care izbucni în râs. Sper
că n-ai de gând să devii și tu la fel de sentimentală.
— Voi încerca să n-o fac, Pașa.
— Am ajuns în orașul Sfintei Cruci într-o duminică, spuse tatăl, și spre
seară m-am plimbat pe malul Vistulei, ce străjuiește marginile orașului. Nu
e la fel de mare ca Neva, dar avea ape azurii și liniștite și era traversată de
un pod zugrăvit și el în nuanțe de albastru. Cuplurile și familiile îl
străbăteau agale, cu pălării albe pe cap, delectându-se cu înghețată și pepene
verde, iar copiii râdeau veseli. Sub pod, un tânăr își plimba iubita într-o
barcă.
 — Vezi, Tatiana, spuse Pașa, că, în unele țări, se cuvine, ba chiar e
oportun ca bărbații să vâslească.
Ea îl înghionti cu cotul.
— Tânărul nu mai vâslea, lăsând barca să se legene în voie pe apă,
continuă tatăl. Fata purta o rochie albă și o pălărie cu boruri largi. Ținea în
mână un buchet de lupini albi. Soarele îi scălda în razele lui calde. Am
rămas pe pod și i-am privit vreme îndelungată, adăugă, oftând adânc. Mă
simțeam fericit fie și doar pentru că eram în viață. Ce n-aș fi dat să vezi și
tu tabloul, milaya Tania!
— Nu ți-ai dorit să-l văd și eu? îl întrebă Dașa.
— Dar eu, Georg? Nu ți-ar fi plăcut să-l văd și eu în timp ce savuram o
înghețată, sub borurile largi ale unei pălării albe? îl întrebă mama.
Undeva, în depărtare, glasul baritonal al unui trubadur spulberă tăcerea
serii, împletindu-se cu susurul răului strălucitor.

Steaua mea nepieritoare,

Steaua veșnicei iubiri,
Calea tu mi-o luminează,
Căci mi-ești singura iubire.
Nicicând alta nu voi mai cunoaște…

Stând pe bancă între Pașa și tatăl lor; Tatiana își mânca înghețata,
privind statuia Călărețului de Aramă și văzând cu ochii minții tabloul
tânărului cu vâslele în mâini și al iubitei lui, ce ținea în mână un buchet de
lupini albi, pe un rău dintr-un oraș polonez, cu numele de Sfânta Cruce. Și
simți cu tot sufletul viața și dragostea divină.
 Trei

În noul mileniu, Tatiana stă pe o bancă, într-o zi de duminică, în

centrul orașului Sco sdale. Așezarea respiră influențe multiculturale
profunde, dar și amprente pur americane. Fuseseră la cumpărături,
luaseră masa și apoi vizitară o librărie, un magazin de antichități, un
magazin de perdele, o feronerie și un magazin de DVD-uri. Se făcuse
acum de prânz – era în jur de trei și jumătate. Poartă o pălărie și e
îmbrăcată toată în alb, să se ferească de soare, deși îi adoră razele
dogoritoare. Transpiră și gâfâie, răsuflând cu greutate. Dacă mai stau
încă un minut pe bancă, o să mă topesc ca zahărul ars, își spune în
gând. Nu e momentul prielnic să stai afară, e mult prea cald; în aer
nu se simte niciun miros, doar cel de zăpușeală. Alexander,
îndrăgostit și el de soare, se dusese să-și ia ceva de băut.
Tatiana stă sub palmieri și mănâncă o înghețată. E iunie și mâine e
ziua ei. Ascunsă sub borurile pălăriei, fredonează în barbă un vechi
cântec rusesc.
Clipește și își ridică privirea.
Alexander îi zâmbește de pe cealaltă parte a străzii.
Priveliștea îi este obturată de un autobuz care se îndreaptă spre
centrul orașului. El se uită dintr-o parte într-alta.
Tabloul îi amintește de o altă scenă asemănătoare, petrecută cu
mulți ani în urmă, la Leningrad. Un tânăr ofițer din Armata Roșie,
însărcinat cu patrularea străzilor în prima zi de război a Rusiei,
înlemnise pe trotuar, cu pușca pe umăr și cu ochii ațintiți asupra
unei fete blonde, de o frumusețe răpitoare, care mânca o înghețată și
cânta. O privea complet uluit de priveliștea pe care i-o oferea,
întrebându-se…
Să traversez sau nu strada?
S-o urmăresc? Să mă urc după ea în autobuz? Ce nebunie!
 Ocolește autobuzul. Și pornește încet spre banca unde stă Tatiana.
Rămâne în fața ei, iar ea își ridică ochii să-l privească; e atât de înalt
că pare să se piardă în înaltul cerului.
Alexander clipește și vede o cu totul altă Tatiană. Cu părul lung și
bălai. Cu chipul neted, fără riduri. Cu ochii verzi și strălucitori și cu
pistrui pe obraji. Își ține picior peste picior, iar degetul mare al celui
de deasupra îi dansează fremătător în sandaua roșie. Breteluța
rochiei albe îi alunecă de pe umăr.
— Tatiana, ți se topește înghețata, îi spune el cu un zâmbet pe
buze.
Și, întinzând mâna, o șterge la gură și îi ridică breteluța.
— Mi-e îngrozitor de cald, adăugă apoi, așezându-se pe bancă,
desfăcându-și cola și aprinzându-și o țigară. Nu-mi vine să cred că
m-am luat după tine și am venit aici. Am putea să fim acum în golful
Biscayne.
Clatină din cap și ridică din umeri. Trăgând adânc din țigară, o
privește lung. Stau lipiți unul de altul.
— Ei bine? Cauți vreun alt răspuns spiritual?
Tatiana îl privește cu un zâmbet pe buze.
— Știi care e deznodământul fericit pentru un rus? îl întreabă ea.
Când, aflat la capătul propriei povești, află motivul suferințelor sale.
— Bancurile tale sunt tot mai jalnice, îi răspunde Alexander,
luând o altă înghițitură de cola.
O înghiontește ușor cu piciorul. Ea îl ia de mână.
— Ce e? o întreabă apoi.
— Nimic, soldat, îi răspunde ea.
Gândul îi fuge lui Alexander spre zări de mult apuse. Revede
oceane îndepărtate, deșertul copilăriei, destinul iluzoriu, o fată ce stă
pe o bancă. Văzând-o, intuise că toată viața avea să i se schimbe. Se
hotărâse, așadar, să traverseze strada.

Î
 Și s-o urmeze. Căci va da sens vieții sale. Îl va salva. Da, trebuia să
traverseze strada.
— Ne vom întâlni din nou în Liov, dragostea mea… fredonează
Tatiana, mâncând înghețata, în Leningradul nostru, lângă Fontaka,
pe malurile Nevei, în Grădina de Vară, unde vom rămâne de-a
pururi tineri.
{1} Edith Wharton — 1862-1937 — scriitoare, romancieră, poetă și traducătoare americană,
laureată a unui premiu Puli er.
{2} Joc de cuvinte în limba engleză, ant = furnică, man = om, bărbat.
{3} Soviet — în fosta URSS, organ al puterii de stat centrale și locale format din deputați
aleși de cetățeni și condus de un comisar.
{4} Roman scris în 1845 de Alexander Dumas-tatăl.
{5} Mr. Sun, Sun, / Mr. Golden Sun, / Please shine down on, / Please shine down on, / Please shine
down on me... (cantec pentru copii)
{6} Banane plantain – un soi de banane de gătit, ce pot fi consumate în diverse moduri:
prăjite, la cuptor, la grătar sau în stare crudă.
{7} HUAC — House of Un-American Activities Commi ee.
{8} Arida Zona — numele în spaniolă al statului Arizona.
{9} Proiect de dezvoltare urbană din perioada postbelică, ce prevedea producția în masă a
caselor, inițiat de fondatorul firmei Levi , Abraham Levi , și de cei doi fii ai săi.
{10} Fouquieria splendens — plantă indigenă din deșertul Sonora.
{11} Joc de cuvinte — în original, pussy willow — mâțișor; willow — salcie; pussy — organ
sexual feminin.
{12} Nearer, My God, to Thee – imn scris de Sarah Flower Adams – 1805-1848 – poetă
britanică.
{13} Canion de pe Green River, în estul statului Utah.
{14} Marele Lac Sărat din Utah.
{15} Vers din imnul Nearer,; My God, to Thee, scris de Sarah Flower Adams; Betel — Bethel, în
engleză, toponim folosit deseori în Biblie; este menționat pentru prima oară în Geneza 12:8.
{16} Roman al autorului britanic G. K. Chesterton.
{17} Henry Morgan – 1635–1688 – corsar galez, stăpân de plantații și guvernator al Jamaicăi.
{18}
Matei 12:34.
{19} Whi aker Chambers — 1901-1961 — scriitor american, fost spion comunist.
{20} Kolpino, oraș în districtul Kolpinski din Sankt Petersburg.
{21} Linia Maginot, șir de fortificații construite de Franța de-a lungul graniței sale cu
Germania, Belgia, Luxemburg, Elveția și Italia.
{22} Fragment preluat din discursul lui Abraham Lincoln – „O casă dezbinată în sine nu
poate dăinui.”
{23} Anthony Eden, 1897-1977 – politician britanic și prim-ministru al Marii Britanii între
1955 și 1957.
{24} Neville Chamberlain, 1869-1940 – politician britanic și prim-ministru al Marii Britanii
între 1937 și 1940.
{25} Leagănul pisicii, uneori denumit și jocul de transfer al sforii, joc ce presupune formarea
de diferite modele cu o sfoară întinsă între degetele ambelor mâini, modele preluate apoi și
dezvoltate de un alt jucător.
{26} Vers din poemul Sciții de Aleksandr Blok, traducerea M. Djentemirov și M. Calmicu din
volumul Versuri alese, 1956.
{27} Yazidiți, grup religios de etnie kurdă, a căror credință este un sincretism între islam și
vechile religii persane, cu precădere zoroastrismul.
{28} Poveste de Charles Perrault, în care regele Barbă-Albastră, dornic să vadă dacă tânăra
sa mireasă îl iubește cu adevărat, o pune la încercare, încredințându-i cheile palatului cu
condiția să nu intre în odaia închisă cu cheia de aur.
{29} Osip Mandelștam, 1891-1938 – poet și eseist evreu rus.
{30} Matei 7:15.
{31} William Tecumseh Sherman – 1820-1891 – ofițer, om de afaceri, profesor și scriitor
american. A servit ca general în armata unionistă în timpul războiului civil american.
{32} Tupperware Brands Corporation este o companie care comercializează recipiente
pentru depozitarea alimentelor.
{33} Film realizat în 1952 de Cecil B. DeMille, cu Be y Hu on, Cornel Wilde și Charlton
Heston în rolurile principale.
{34} Cântec scris în 1941 de Dave Franklin pe versurile lui Al Dubin.
{35} Milton Fredman, 1912-2006 — economist american, laureat al Premiului Nobel.
{36} Masacrul din Nanjing, cunoscut și ca Violul din Nanjing, se referă la o perioadă de șase
săptămâni, începând cu 9 decembrie 1937, de la capturarea orașului Nanjing, fostă capitală
a Chinei, de către forțele japoneze. În această perioadă, sute de mii de civili au fost uciși și
douăzeci până la op eci de mii de femei au fost violate de către militarii imperiali japonezi.
{37} Crup, boală a laringelui manifestată prin sufocare și tuse răgușită.
{38} În original, the devil dances in an empty pocket — zicală conform căreia oamenii care nu
au bani sunt predispuși să înșele și să fure pentru a obține lucrurile pe care și le doresc.
{39} Almatî, sau Alma-Ata, cel mai mare oraș din Kazahstan.
{40} Tașkent, capitala Uzbekistanului.
{41} Erevan, capitala Armeniei.
{42} Saki, aici, oraș în nord-vestul Azerbaidjanului.
{43} Direcția politică de stat comună sub Consiliul Comisarilor Poporului din URSS.
{44} Rosemary Clooney, 1928-2002 – cântăreață și actriță americană.
{45} Cântec scris în 1950 de Al Hoffman, Bob Merrill și Clem Wa s.
{46} Cântec tradițional rusesc.
{47}
Fragment din lucrarea de balet Macul roșu de Reinhold Gliere.
{48} Imn patriotic american.
{49} Cântec revoluționar polonez.
{50} Dien Bien Phu, oraș în Vietnam.
{51} Realizat în 1936 cu Gene Autry și Smiley Burne e în rolurile principale.
{52} Documentar realizat între 1952 și 1970.
{53} Serial de comedie turnat între 1951 și 1957 cu Lucille Ball în rolul principal.
{54} Serial de comedie filmat între 1950 și 1956 cu Jackie Gleason și Audrey Meadows în
rolurile principale.
{55} Magadan, oraș în regiunea omonimă din Siberia.
{56} Serial american western, realizat între 1952 și 1961, cu William Conrad și Parley Baer în
rolurile principale.
{57} Film realizat în 1957 de Roger Corman, cu Richard Garland și Pamela Duncan în
rolurile principale.
{58} Film mexican realizat în 1957 de Guillermo Calderon.
{59} Cântec tradițional de Crăciun din Țara Galilor.
{60} Vers din piesa Sleigh Ride, compusă de Leroy Anderson.
{61} Vers din piesa Blue Christmas a lui Elvis Presley.
{62} Versuri din colindul God Rest Ye Merry, Gentlemen.
{63} Wystan Hugh Auden, 1907-1973 – poet anglo-american.
{64} Vers din colindul Christmas.
{65} Piesă scrisă în 1944 de Frank Loesser.
{66} Film science-fiction realizat în 1955 de Walter Wanger, cu Kevin McCarthy și Dana
Wynter în rolurile principale.
{67} Legea de împrumut și închiriere — Lend-Lease Act — lege promulgată de Franklin
Roosevelt în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, care dispunea vânzarea, închirierea
sau împrumutarea oricărei categorii de mijloace militare tuturor țărilor a căror apărare era
socotită vitală pentru apărarea Statelor Unite.
{68} Draga mea, draga mea, leagănul și mormântul meu... iubita mea soție, viața mea,
dragostea mea... iartă-mă și ai milă... (în limba rusă).
{69} Greșeală a autoarei — domn, în italiană, signore; señor e în spaniolă.
{70} Aceeași greșeală — doamnă, în italiană, signora; señora e în spaniolă.
{71} Charles George Gordon, 1833–1885 – ofițer britanic, guvernator general al Sudanului,
comandantul trupelor britanice însărcinate cu apărarea orașului Khartoum în timpul
revoltei conduse de liderul musulman Muhammad Ahmad.
{72} Comandamentul de Asistență Militară din Vietnam.
{73} William Westmoreland, 1914-2005 – general american.
{74} Șopârlă veninoasă din specia Heloderma suspectum.
{75} Piesă compusă în anul 1963 și interpretată inițial de formația americană The Exciters.
{76} Military Assistance Command, Vietnam — Studies and Observation Group.
{77} Absent Without Official Leave – dezertor.
{78} Film realizat în 1969 de Bruce Geller, cu Peter Graves și Martin Landau în rolurile
principale.
{79} Armata Națională a Poporului
{80} Te-am iubit și mă înfior.
{81} Proverbele lui Solomon 31:6
{82} Cântarea cântărilor 1:2
{83} Oraș în districtul Mirninsky din Republica Saha, Federația Rusă.
{84} Kazan, capitala Republicii Tatarstan din Federația Rusă
{85} Search, Locate, Annihilate Mission – misiuni de localizare și anihilare a adversarului.
{86} Închisoarea Hoa Lò
{87} Masacru înfăptuit în 1968, în care au fost uciși în jur de cinci sute de bărbați, femei și
copii vietnamezi.
{88} Elicoptere militare
{89} Slang american – Situațion Normal: All Fucked Up.
{90} Liga pentru Independența Vietnamului — mișcare comunistă revoluționară de
eliberare națională, creată de Ho Și Min în 1941 pentru câștigarea independenței
Vietnamului față de Franța.
{91} Strategic Defense Initiative – program militar lansat de Ronald Reagan la 23 martie 1983
pentru crearea unui scut antirachetă nord-american împotriva atacurilor cu rachete balistice
intercontinentale lansate de un stat inamic, în special Uniunea Sovietică, pe care o considera
un imperiu al răului.
{92} Stațiune din peninsula mexicană Baja, California
{93} Comitet pentru prizonieri de război și soldați dispăruți în misiune.
{94} Anti-Ballistic Missile Treaty – tratat de controlare a armelor încheiat între SUA și
Uniunea Sovietică pentru limitarea sistemelor de rachete antibalistice. Tratatul stipula ca
fiecare parte implicată să se limiteze la două complexe ABM, fiecare dintre acestea
limitându-se la câte o sută de rachete antibalistice.
{95} Strategic Arms Limitation Talks — două runde de tratative și tratate internaționale între
U.R.S.S. și S.U.A. privind controlarea armamentelor strategice.
{96} Garnitură cu fasole verde asezonată cu un sos cremos de ciuperci, cu ceapă
caramelizată, supă de legume și alte ingrediente ca usturoi, lapte de migdale sau cașcaval.
{97} Flori din specia Boraginaceae.
{98} Cântarea cântărilor, 2:4.
{99} „M-ai învățat că dragostea e unduioasă ca un rău. Te iubesc, Anthony. Te iubesc. Am dus o
viață frumoasă alături de tine.”– în limba italiană
{100} Din suflet spre lumină, în limba latină.
{101} Psalmii, 23:4
{102} Matei 4:19
{103} Centru de tratament pentru dependența de droguri și băutură.