Pentru Isabelle, cu dragoste 

 
 
  
MAGICIENI
 
Domnul Rupert Devereaux – prim-ministrul Marii Britanii i al
Imperiului, exercitând totodată i func ia de ef al poli iei
Domnul Carl Mortensen – ministrul Războiului
Doamna Helen Malbindi – ministrul de Externe
Doamna Jessica Whitwell – ministrul Securită ii
Domnul Bruce Collins – secretar al Administra iei
Domnul John Mandrake – ministrul Informa iilor
Doamna Jane Farrar – adjunctul efului poli iei
Domnul Quentin Makepeace – dramaturg; autor al piesei Fuste i
pu ti i al altor lucrări
Domnul Harold Button – magician, învă at i colec ionar de căr i
Domnul Sholto Pinn – negustor; proprietar al Magazinului de
Accesorii al lui Pinn, din Piccadilly
Domnul Clive Jenkins – magician de al doilea nivel, Departamentul
de Interne
Doamna Rebecca Piper – asistentul domnului Mandrake, Ministerul
de Interne
 
OAMENI DE RÂND
 
Domni oara Kitty Jones – studentă i barmani ă
Domnul Clem Hopkins – învă at itinerant
Domnul Nickolas Drew – agitator politic
Domnul George Fox – proprietar al hanului Frog din Chiswick
Doamna Rosanna Lutyens – profesor-meditator
 
SPIRITE
 
Bartimaeus – un djinn în serviciul domnului Mandrake
Ascobol, Cormocodran, Mwamba i Hodge – djinni de rang mai
mare, în serviciul domnului Mandrake
 Purip, Fritang – djinni de rang mai mic, în serviciul domnului
Mandrake
 
  
 
 
 

Partea întâi
  
Asasinii coborâră în curtea palatului la miezul nop ii, patru
umbre trecătoare, pro late pe ziduri. Săriră de la înăl ime i
aterizarea se dovedi dură, dar la impactul cu solul nu făcură mai
mult zgomot decât picurii de ploaie. Rămaseră ghemui i pe loc vreo
trei secunde, nemi ca i, adulmecând aerul, după care se strecurară
prin grădina întunecată, printre arbu tii de tamariscă i curmali spre
camera unde se odihnea băiatul.
Un ghepard legat în lan uri se agită în somn; undeva, departe în
de ert, acalii ipară.
Se deplasară în vârful picioarelor, fără să lase vreo urmă pe iarba
înaltă, udă. Pelerinele le uturau la spate, fragmentându-le umbrele
în falduri i dâre. Ce se vedea? Nimic, doar frunze ce se mi cau în
adierea vântului. Ce se auzea? Doar vântul, oftând printre frunzele
de curmal. Erau nevăzu i i neauzi i. Un djinn-crocodil pus de strajă
la piscina sacră nu sesiză intru ii, de i ace tia trecură la distan ă de
un solz de coada lui. Oameni ind, era remarcabil cum se
descurcau.
Căldura zilei era doar o amintire; aerul era răcoros. Deasupra
palatului lucea o Lună rotundă, rece, împră tiind raze de argint
peste acoperi uri i cur i{1}.
Departe, dincolo de zid, cetatea murmura în noapte: se auzeau
ro i trecând pe drumuri nepietruite, râsete îndepărtate dinspre
cartierul plăcerilor de pe lângă chei, valurile lovind ărmul stâncos
cu un plescăit ritmic. Lămpi străluceau la ferestre, tăciuni aprin i
scânteiau în vetrele de pe acoperi , iar din vârful turnului de lângă
poarta portului marele foc de veghe î i trimitea mesajul aprins către
mare. Re exia lui dansa pe valuri, asemenea unor impi de lumină.
Gărzile, la posturile lor, jucau jocuri de noroc. În holurile
străjuite de stâlpi, servitorii dormeau pe paturi de papură. Por ile
palatului erau ferecate cu trei zăvoare, ecare mai gros decât
trunchiul unui bărbat. Nici o pereche de ochi nu se întoarse spre
grădinile din vest, de unde moartea se furi a ca un scorpion, pe
patru perechi de picioare ce se mi cau fără zgomot.
Fereastra băiatului se a a la primul etaj al palatului. Patru umbre
negre stăteau lângă zid. Conducătorul grupului dădu un semnal.
Una câte una, umbrele se lipiră de zidărie; i, pe rând, începură să
se ca ăre, agă ându-se cu vârfurile degetelor de la mâini i cu
unghiile de la picioarele cu degete mari{2}. În felul acesta
escaladaseră coloanele de marmură i cascadele de ghea ă din
Massilia până la Hadhramaut; le venea u or acum pe blocurile
zgrun uroase de piatră. Urcau ca ni te lilieci pe peretele unei
pe teri. Lumina Lunii licărea pe obiectele sclipitoare ce le atârnau
din gură.
Primul dintre asasini ajunse la pervazul ferestrei: sări ca un tigru
pe el i inspectă iatacul.
Strălucirea Lunii se revărsa în cameră, luminând patul ca ziua.
Băiatul dormea nemi cat, ca un mort. Părul lui negru era răs rat pe
perne, gâtul palid, ca de miel, se contura limpede pe a ternuturile
de mătase.
Asasinul î i luă pumnalul dintre din i. Ferindu-se să nu facă
zgomot, cercetă camera cu privirea, apreciind în gând mărimea ei i
existen a eventualelor capcane. Încăperea era mare, plină de umbre,
lipsită de ostenta ie. Trei piloni sus ineau tavanul. În fa ă, la
distan ă, se găsea o u ă din lemn de tec, zăvorâtă pe dinăuntru.
Lângă perete, un cufăr plin pe jumătate cu haine era deschis. Văzu
un jil acoperit de o mantie aruncată neglijent, sandale lăsate pe
podea, un vas din onix plin cu apă. O dâră slabă de parfum persista
în aer. Asasinul, pentru care astfel de mirosuri erau decadente i
depravate, strâmbă din nas{3}.
Miji ochii; răsuci pumnalul, apucându-l de vârful lucitor cu
degetul mare i cu arătătorul. Cu itul tremură o dată, de două ori.
Asasinul calculă lovitura – până acum, din Cartagina până la vechea
Colchis, nu gre ise niciodată inta. Fiecare cu it pe care-l aruncase
nimerise gâtul intit.
Încheietura mâinii zvâcni; arcul de argint descris de zborul
cu itului tăie aerul în două. Ateriză cu un zgomot u or, în gându-se
până la plăsele în pernă, la câ iva centimetri de gâtul copilului.
Asasinul râmase locului, nevenindu-i să creadă, încă ghemuit pe
pervaz. Pe dosul palmelor avea cicatrici încruci ate, semn că era
adeptul academiei întunecate. Un adept al acesteia nu- i rata
niciodată inta. Aruncarea fusese exactă, precis calibrată… i totu i
ratase. Oare victima se mi case în acea frac iune de secundă
crucială? Imposibil – băiatul dormea dus. Scoase un al doilea
pumnal de undeva{4}. Ochi iară i cu aten ie (asasinul era con tient
de fra ii săi din spatele i de dedesubtul lui: sim ea greutatea sumbră
a nerăbdării lor). O zvâcnire a încheieturii, un arc scurt…
Cu un zgomot u or, al doilea pumnal ateriză în pernă, la câ iva
centimetri de gâtul prin ului, de partea cealaltă. Probabil că visa în
somn – col urile gurii băiatului tremurară, schi ând un zâmbet
efemer.
Îndărătul e arfei negre de voal ce-i acoperea fa a, asasinul se
încruntă. Din interiorul tunicii scoase o bucată de material, împletită
strâns într-o coardă. În cei apte ani de când Ordinul Pustnicului îi
comandase primul omor, garota lui nu plesnise, iar mâinile nu-i
cedaseră niciodată{5}. Tiptil ca un leopard, bărbatul alunecă de pe
pervaz în cameră i porni u or pe podeaua scăldată de razele Lunii.
În pat, băiatul murmură ceva i se foi sub cear af. Asasinul
încremeni, ca o statuie neagră în mijlocul camerei.
În spatele său, la fereastră, doi dintre tovară ii lui apăruseră pe
pervaz. A teptau i îl urmăreau.
Băiatul oftă u or i se lini ti. Dormea cu fa a în sus, cu plăselele
pumnalelor ie ind din perne de o parte i de cealaltă a gâtului.
Trecură câteva secunde. Asasinul se mi că iar. Se strecură în
spatele pernelor, înfă urând capetele corzii în jurul palmelor. Era
chiar deasupra copilului; se aplecă iute, a eză coarda pe gâtul celui
adormit…
Băiatul deschise ochii. Întinse un bra , apucă încheietura mâinii
stângi a asasinului i, fără prea mult efort, îl azvârli cu capul înainte
în cel mai apropiat perete, unde acesta î i frânse gâtul ca o tulpină
de trestie. Băiatul se ridică din a ternutul de mătase i dintr-un salt
ajunse în picioare în fa a ferestrei.
 De pe pervaz, cei doi asasini, ale căror siluete se vedeau perfect
în lumina Lunii, uierară aidoma unor pitoni. Moartea tovară ului
lor era un afront la mândria lor colectivă. Unul din ei scoase de sub
pelerină un os golit ca o eavă; dintr-o cavitate dintre din i supse să-
i iasă o bilu ă, sub ire precum coaja de ou, plină cu otravă. Duse
eava la buze i su ă o dată: bilu a traversă în zbor camera,
îndreptându-se spre inima copilului.
Băiatul sări în laturi; bilu a se sparse, izbindu-se de un stâlp,
împro cându-l cu lichid otrăvitor. Un nor de vapori verzi se ridică în
aer.
Cei doi asasini săriră în cameră; unul într-o parte i celălalt în
alta. inea ecare în mână câte un iatagan, pe care îl rotea cu
mi cări complexe deasupra capului, ochii lor negri inspectând
încăperea.
Băiatul dispăruse. În cameră era lini te. Otrava verde intră în
stâlp, piatra sfârâind sub arsura ei.
În decurs de apte ani, de la Antioch până la Pergamum, ace ti
asasini nu pierduseră niciodată vreo victimă{6}. Bra ele le
încremeniră; î i încetiniră pa ii, ciuliră urechile, adulmecând aerul
ca să prindă mirosul fricii.
Din spatele unui stâlp din mijlocul camerei se auzi un fâsâit slab,
ca de oarece zbătându-se într-un culcu de paie. Asasinii se priviră,
înaintară câ iva pa i în vârful picioarelor, cu iataganele înăl ate.
Unul o luă spre dreapta, trecând de corpul prăbu it al tovară ului
său. Celălalt o apucă spre stânga, pe lângă jil ul aurit, acoperit cu
mantia regească. Se mi cau ca ni te fantome de-a lungul pere ilor,
înconjurând stâlpul din ambele păr i.
În spatele stâlpului, o mi care furi ă: silueta unui băiat ascuns în
umbre. Ambii asasini îl văzură; î i ridicară iataganele i atacară, din
stânga i din dreapta. Amândoi loviră cu o iu eală nemaipomenită.
Un ipăt dual, gâlgâitor i aspru. De după stâlp se rostogoli o
masă încâlcită de bra e i de picioare: cei doi asasini, prin i într-o
îmbră i are strânsă, ecare străpuns de sabia celuilalt. Căzură în
fa ă, în ochiul de lumină din mijlocul camerei, se zvârcoliră u or i
apoi rămaseră nemi ca i.
 Lini te. Pervazul ferestrei era gol, învăluit în lumina Lunii. Un nor
trecu peste discul rotund, aprins, întunecând corpurile întinse pe
podea. Focul din turnul din port arunca o lumină slabă, ro iatică pe
cer. Totul era neclintit. Norul se îndepărtă spre mare, dezvelind iar
Luna. Dindărătul stâlpului apăru băiatul, descul , fără să facă
zgomot, eapăn i prudent, ca i când sim ea o presiune în cameră.
Cu pa i precau i se apropie de fereastră. Încet, încet, mai aproape,
tot mai aproape… Văzu grădinile învăluite în întuneric, copacii i
turnurile străjilor. Observă textura pervazului, felul în care lumina
Lunii îi prindea contururile. Mai aproape… Puse mâinile pe tocul de
piatră. Se aplecă în afară ca să se uite în curtea de la baza zidului.
Gâtul lui alb, sub ire era întins peste pervaz…
Nimic. Curtea era goală. Zidul de dedesubt era perfect vertical i
neted, pietrele luceau în bătaia razelor Lunii. Băiatul ascultă lini tea
nop ii. Bătu cu vârfurile degetelor în pervaz, ridică din umeri i se
întoarse cu fa a spre cameră.
Atunci, al patrulea asasin, care stătuse agă at, ca un păianjen
sub ire, negru, de pietrele de deasupra ferestrei, se lasă în încăpere în
spatele lui. Ateriză ca o pană care cade pe zăpadă. Băiatul auzi; se
răsuci. În fa a lui luci un cu it, care dădu să lovească cu putere, dar
fu deviat de o mână disperată – tăi ul hâr âi pe piatră. Degete ca de
er se încle tară pe gâtul băiatului; i se puse piedică. Băiatul căzu la
pământ. Asasinul era deasupra lui. Mâinile îi erau imobilizate. Nu se
putea mi ca.
Cu itul coborî iar. De data asta nimeri inta.
 
i duse la bun sfâr it ceea ce trebuia făcut. Ghemuit deasupra
băiatului, asasinul î i îngădui să- i tragă su etul – prima lui clipă de
respiro de când începuseră să-i moară colegii. Se lăsă pe coapsele lui
musculoase, î i descle tă mâna de pe cu it i dădu drumul
încheieturilor băiatului. Lasă bărbia în piept, în semn tradi ional de
respect fa ă de victima răpusă.
În clipa aceea băiatul întinse mâna i- i smulse cu itul din piept.
Asasinul clipi consternat.
― Nu-i argint, tii? spuse băiatul. Gre eală!
Ridică mâna.
 O explozie în cameră. Scântei verzi se revărsară în cascadă pe
fereastră.
Băiatul se sculă în picioare i azvârli cu itul pe pat. Î i aranjă
fusti a egipteană i î i su ă de pe bra e câteva re de cenu ă, după
care tu i tare.
Un hârâit u or. Jil ul aurit se mi că pu in. Mantia aruncată peste
el fu dată la o parte. De sub picioarele scaunului ie i un alt băiat,
identic cu primul, dar îmbujorat i ciufulit de la atâtea ore de stat în
ascunzătoare.
Merse până la cadavrele asasinilor, răsu ând din greu. Apoi privi
în tavan, pe care se vedea conturul înnegrit al unui om cu o expresie
mirată.
Băiatul î i coborî privirea spre dublul său impasibil, care-l
urmărea din partea opusă a camerei. L-am salutat, maimu ărindu-
mă.
Ptolemeu î i dădu părul negru din ochi i făcu o reveren ă.
― Mul umesc, Rekhyt! zise el către mine.
 1

Vremurile se schimbă.
Cândva, cu mult timp în urmă, eram aproape invincibil. Puteam
să mă răsucesc prin aer călare pe un nor i să stârnesc furtuni de
praf la trecerea mea. Puteam să despic mun ii, să ridic castele pe
stâlpi de sticlă, să dobor păduri dintr-o singură su are. Am cioplit
temple din mu chii Pământului i am condus armate împotriva
legiunilor mor ilor, a a încât harpi tii din zeci de inuturi au cântat
imnuri în amintirea mea, iar cronicarii din zeci de secole au
însemnat faptele mele viteje ti. Da! Eram Bartimaeus – iute ca un
leopard, puternic ca un elefant, mortal ca o cobră care atacă!
Dar asta a fost demult.
Acum… Ei, bine, în clipa de fa ă zăceam în mijlocul unui drum, în
miez de noapte, lungit pe spate, de fapt lă indu-mă i turtindu-mă
din ce în ce mai mult. De ce? Pentru că peste mine era o clădire
răsturnată. Greutatea ei mă strivea. Mu chii îmi erau încorda i,
tendoanele îmi pocneau; oricât mă străduiam, nu reu eam să mă
eliberez.
În principiu, nu-i nimic ru inos în a te zbate când o clădire cade
peste tine. Am mai avut astfel de probleme; face parte din a
postului . Dar î i este într-adevăr mai u or dacă edi ciul în cauză
{7}

este luxos i mare. Însă, în cazul acesta, construc ia de temut care

fusese smulsă din temelii i azvârlită peste mine de la mare înăl ime
nu era nici mare, nici somptuoasă. Nu era un zid de templu sau
vreun obelisc de granit i nici acoperi ul de marmură al palatului
vreunui împărat.
Nu! Obiectul care mă pironea în loc, nenorocit ca un uture prins
într-un insectar, provenea din secolul al douăzecilea i avea o
func ie precisă.
Of, bine, recunosc: era un WC public! Re ine i că era destul de
mare ca dimensiuni, dar tot aia e. Mă bucuram că nu trecea tocmai
atunci pe acolo vreun cântăre la harpă sau vreun cronicar.
Ca să-mi mai salvez pu in reputa ia, trebuie să vă spun că toaleta
în cauză avea ziduri de beton i un acoperi din er foarte gros, a
cărui aură crudă contribuia la slăbirea membrelor mele deja
vlăguite. i cu siguran ă în interior existau diferite evi i bazine,
precum i robinete metalice care se adunau la povara generală. Dar
era o imagine destul de penibilă ca un djinn de statura mea să e
strivit de a a ceva. De fapt, umilirea mea abjectă mă deranja mai
mult decât greutatea zdrobitoare.
De jur împrejurul meu, apa provenită de la evăraia ruptă sau
spartă se scurgea trist în rigole. Doar capul mi se i ea liber de sub
unul dintre zidurile de beton; corpul îmi era în întregime prins
dedesubt{8}.
Gata cu negativismul! Partea bună era că nu mă sim eam în stare
să reintru în lupta ce se dădea pe toată lungimea străzii aceleia de la
periferie.
Era un soi de luptă destul de discretă, mai ales pe primul plan. Nu
se vedea mai nimic. Luminile de la case fuseseră toate stinse, stâlpii
stradali de iluminat fuseseră înnoda i între ei; strada era întunecată
ca o pe teră, neagră precum cărbunele. Câteva stele sclipeau rece
deasupra. O dată sau de două ori apărură câteva lumini albastre-
verzui nedeslu ite, ca ni te îndepărtate explozii subacvatice.
Lucrurile se încingeau pe planul al doilea, unde se distingeau
două stoluri rivale de păsări rotindu-se i năpustindu-se unul într-
altul, înghiontindu-se sălbatic cu aripi, ciocuri, gheare i cozi. O
astfel de comportare grosolană ar fost vrednică de dispre printre
albatro i sau alt gen de păsăret de curte; faptul că aici era vorba
despre vulturi era cu atât mai ocant.
Pe planurile superioare se renun a cu totul la deghizarea în păsări
i adevăratele forme ale djinnilor bătău i se observau foarte bine{9}.
Văzut din acest punct de vedere, cerul nop ii era de-a dreptul
scăldat de forme agitate, siluete contorsionate i activitate sinistră.
Fairplay-ul nu era deloc luat în considera ie. Am văzut un
genunchi epos intrând în stomacul unui adversar, trimi ându-l
învârtindu-se în spatele unui horn ca să se refacă. Ru ine! Dacă a
fost acolo n-a avut probleme cu eacuri din astea{10}.
 Dar nu mă a am în aer. Fusesem scos pe tu ă.
Ei, dacă ar fost vorba despre un afrit sau despre un marid care
să mă adus în situa ia asta limită, mi-ar fost mai u or s-o accept.
Dar nu era cazul. În realitate, mă învinsese un djinn de nivelul trei,
genul pe care în mod normal l-a răsuci în buzunar i l-a fuma după
cină. O zăream încă din locul unde eram prins, gra ia ei sprintenă,
feminină, ind u or subminată de capul de porc pe care-l avea i de
grebla lungă pe care o inea strâns cu picioarele. Stătea pe o cutie
po tală, lovind în stânga i în dreapta cu o asemenea precizie, că
for ele guvernamentale, din care făceam i eu parte, se retraseră,
lăsând-o singură. Era un adversar formidabil, cu un oarecare trecut
în Japonia, dacă e să ne luăm după chimonoul pe care-l purta.
Adevărul e că mă indusese în eroare apari ia ei rustică i gre isem
apropiindu-mă agale fără să-mi ridic Scuturile. Până să mă
dumiresc, un gui at ascu it, o mi care în cea ă i – vump! – mă
pironise în stradă, prea slăbit să mă pot elibera.
U or, u or însă, tabăra mea începea să câ tige avantaj. Hopa!
Uite-l pe Cormocodran mergând an o , smulgând un stâlp i
rotindu-l ca pe o nuia; apoi Hodge trecu în zbor, slobozind o ploaie
de săge i otrăvite. Du manul pierdea teren i adopta ni te înfă i ări
din ce în ce mai fataliste. Am văzut câteva insecte mari bâzâind i
ferindu-se din calea loviturilor, câteva mănunchiuri de paie
răsucindu-se înnebunite, vreo doi obolani fugind spre dealuri.
Numai tipa cu cap de porc se încăpă âna să- i păstreze înfă i area
ini ială. Tovară ii mei atacară. Un cărăbu căzu învârtindu-se într-
un nor de fum ca un tirbu on; un mănunchi de paie fu spulberat de
o Detonare dublă. Du manul fugea; chiar i porcul î i dădu seama că
era cazul să renun e. Sări cu gra ie pe o verandă, apoi făcu o tumbă
în aer, ajungând pe un acoperi i dispăru. Djinnii victorio i porniră
imediat pe urmele lui.
Se făcu lini te pe stradă. Apa se prelingea pe lângă urechile mele.
Din cre tet până în tălpi, esen a mea era toată o durere prelungă.
Am oftat din adâncul inimii.
― Vai de mine, chicoti o voce. O domni oară la ananghie!
Ar trebui să men ionez că, spre deosebire de centaurii i de
căpcăunii de lângă mine, în noaptea aceea luasem chip de om.
Întâmplarea face că era înfă i area unei fete: slăbu ă, cu păr lung,
negru, cu o expresie bătăioasă. Bineîn eles, fără să aibă vreun model
anume.
Cel care vorbise apăru de după col ul construc iei de uz public i
se opri să- i ascută o unghie de o bucată de eavă ruptă. În cazul lui
nu se punea problema unei înfă i ări delicate; ca de obicei, se
prezenta drept un ciclop uria , cu mu chi noduro i i cu păr lung,
blond, împletit în codi e complicate i u or feminine. Era îmbrăcat
într-un combinezon gri-albăstrui, fără formă, care ar fost
considerat hidos într-un sat medieval de pescari.
Vorbi din nou:
― O biată domni oară drăgu ă, prea ravă ca să se poată elibera
singură!
Ciclopul î i examină atent o unghie i, găsind că era ni el cam
lungă, o roase sălbatic cu din ii lui mici, ascu i i i i-o rotunji de
zidul tencuit cu mortar de prundi al toaletei.
L-am întrebat:
― N-ai vrea să mă aju i?
Ciclopul se uită în susul i în josul străzii goale.
― Ai face bine să i atentă, iubita! zise el, sprijinindu-se aparent
nepăsător de clădire, a a încât acum mă apăsa i mai tare. Umblă
multe personaje periculoase pe aici în seara asta! Djinni i folio i…
i impi obraznici, care i-ar putea face cine tie ce rău.
―  Las-o moartă, Ascobol! am mârâit. tii prea bine că eu sunt!
Singurul ochi al uria ului clipi cuceritor cu genele sale rimelate.
―  Bartimaeus? spuse el mirat. E posibil oare să i tu…? Sigur
marele Bartimaeus n-ar atât de u or de prins în capcană! Probabil
e ti cine tie ce imp sau mol tupeist care a adoptat vocea lui i…
Dar nu: gre esc! Tu e ti! Ridică din sprânceană, prefăcându-se ocat:
Incredibil! Când te gânde ti că nobilul Bartimaeus a ajuns a a!
Stăpânul va taaaare dezamăgit!
Mi-am adunat ultimele resturi de demnitate i am răspuns
mândru:
―  To i stăpânii sunt trecători! La fel i umilin ele. O să vină i
vremea mea.
 ― Desigur, desigur! Ascobol î i roti bra ele ca de maimu ă i făcu
o mică piruetă: Bine zis, Bartimaeus! Să nu la i decăderea să te
deprime! Nu contează că zilele tare măre e s-au încheiat, că e ti
acum la fel de folositor ca ăcăruile-licurici{11}! Nu contează că
mâine sarcina ta va mai mult ca sigur să tergi de praf cu cârpa
umedă mobila din dormitorul stăpânului nostru, în timp ce rătăce ti
liber prin cameră. E ti un exemplu pentru noi to i.
Am zâmbit, dezvelindu-mi din ii albi.
― Ascobol, nu eu am decăzut, ci adversarii mei! M-am luptat cu
Faquarl din Sparta, cu Tlaloc din Tollan, cu de teptul Tchue din
Kalahari – con ictele noastre au despicat Pământul, i au creat
uvii, i tot am supravie uit. Cine e du manul meu acum? Un ciclop
cu genunchi noduro i, îmbrăcat într-o fustă. Când ies de aici,
con ictul ăsta n-o să dureze prea mult!
Ciclopul se dădu un pas în spate, ca în epat.
― Ce amenin ări crude! Ar trebui să- i e ru ine. Doar suntem în
aceea i tabără, nu? Fără îndoială ai motive întemeiate să evi i lupta
stând sub WC-ul ăla. Fiind politicos, nici nu mă obosesc să te întreb,
de i remarc că nu e ti curtenitor ca de obicei.
― Doi ani de slujire continuă mi-au consumat toată amabilitatea.
Sunt nervos i epuizat, i simt o mâncărime permanentă în esen ă pe
care nu pot să o scarpin. i asta mă face periculos, cum ai să vezi
curând. Deci, pentru ultima dată î i zic, Ascobol, ia asta de pe mine!
Ei, au mai fost ni te exclamări înciudate i bosum ări, dar
atitudinea mea avu în sfâr it efect. Dintr-o singură ridicare a
umerilor aceia păro i, ciclopul săltă toaleta de pe mine i o aruncă
departe, pe trotuarul de vizavi. O siluetă feminină u or ondulată se
ridică nesigur în picioare.
Am exclamat:
―  În ne! Mamă, dar mult i-a luat să mă aju i! Ciclopul î i
scutură molozul de pe combinezon i spuse:
― Scuze, dar mai înainte eram prea ocupat să câ tig bătălia ca să
te ajut. Totu i, bine că-i bine! Stăpânul nostru va încântat – de
efortul meu, în orice caz!
Mă privi piezi .
 Acum că eram în picioare nu mai aveam chef de ceartă. M-am
uitat de jur împrejur, la stricăciunile pe care le suferiseră casele de
pe stradă. Câteva acoperi uri distruse, ferestre sparte… Încăierarea
fusese destul de re inută.
― Cine a fost, un grup francez? am întrebat.
Ciclopul ridică din umeri, faptă aproape eroică, inând cont că n-
avea gât.
― Se poate! Sau cehi, ori spanioli. Mai tii? Acum to i vor să ne
mănânce. Ei, timpul mă presează, trebuie să m-apuc de urmărire. Te
las să- i vezi de durerile i de ostenelile tale, Bartimaeus! De ce nu
încerci băi de picioare cu ceai de mentă sau de mu e el, ca al i
bătrâni bolnavi? Adieu!
Ciclopul î i su ecă poalele fustei i, cu un salt greoi, se lansă în
aer. Pe spate îi apărură aripi; se îndepărtă, bătând greoi din aripi.
Avea gra ia unui et, dar măcar avea energie să zboare. Eu nu.
Trebuia să iau o pauză.
Fata brunetă se furi ă spre un horn pătră os, spart, dintr-o
grădină din apropiere. Încet, cu icnetele i cu mi cările grijulii ale
unui invalid, fata se prăbu i în fund i- i cuprinse capul cu mâinile,
închise ochii.
Doar o pauză scurtă. Cinci minute aveau să e de ajuns.
Timpul trecu, se iviră zorile. Stelele reci dispăreau de pe cer.
 2

După obiceiul din ultimele câteva luni, marele magician John

Mandrake î i lua micul dejun în cabinet, în scaunul de răchită de
lângă fereastră. Draperiile grele fuseseră date la o parte neglijent; în
zare, cerul era plumburiu i o cea ă groasă î i înnoda fuioarele
printre copacii din pia ă.
Masa mică, rotundă, din fa a lui era cioplită din cedru de Liban.
Încălzită de Soare, emana o aromă plăcută, dar în diminea a asta
lemnul era întunecat i rece. Mandrake î i turnă cafea în cea că, luă
capacul de argint de pe farfurie i se apucă să mănânce ouăle cu
uncă. Într-un stativ din spatele pâinii prăjite i a dulce ii de agri e
stăteau un ziar frumos împăturit i un plic cu un sigiliu ro u ca
sângele. Mandrake duse cea ca de cafea la gură cu stânga i sorbi;
cu dreapta desfăcu dintr-o mi care ziarul. Se uită în fugă la prima
pagină, mormăi ca i când respingea comentariile zărite i întinse
mâna după plic. Deasupra stativului, într-un cui, era agă at un
coupe-papier de lde ; lăsând deoparte furculi a, Mandrake tăie
plicul cu o singură mi care u oară i scoase la iveală un pergament
împăturit. Îl citi cu aten ie, cu sprâncenele încruntate. Apoi îl
împături la loc, îl îndesă iar în plic i, oftând, se întoarse la
mâncare.
Un ciocănit la u ă; cu gura pe jumătate plină cu uncă, Mandrake
rosti înăbu it o invita ie. U a se deschise fără zgomot i o femeie
tânără i sub ire pă i s oasă înăuntru, inând o servietă în mână.
Se opri.
― Îmi pare rău, domnule! Am venit prea devreme, începu ea.
―  Deloc, Piper, deloc! Îi făcu semn cu mâna să se apropie i-i
arătă un scaun de partea cealaltă a mesei cu micul dejun. Ai
mâncat?
― Da, domnule! răspunse fata, a ezându-se.
 Era îmbrăcată cu o fustă i cu un sacou albastru-închis i avea o
căma ă albă, impecabil călcată. Pârul ei castaniu, drept, era strâns la
spate, lăsându-i fruntea descoperită. Î i puse servieta în poală.
Mandrake în pse furculi a în ouăle din farfurie i spuse:
― Scuză-mă că mănânc în continuare. Am stat azi-noapte până la
trei, să dau socoteală pentru ultimele revolte apărute. De data asta
în Kent.
Doamna Piper dădu din cap.
―  Am auzit, domnule. Era un memoriu la minister. Au fost
înăbu ite?
― Da, în orice caz, din câte mi-a arătat globul meu de sticlă. Am
trimis acolo câ iva demoni. Ei, o să a ăm imediat! Ce mi-ai adus?
Tânăra deschise servieta i scoase ni te hârtii.
―  Câteva propuneri din partea mini trilor adjunc i, domnule,
privind campaniile de propagandă din regiunile periferice. Să le
aproba i. i ni te idei noi pentru a e…
― Să le vedem! Luă o înghi itură mare de cafea i întinse mâna.
Altceva?
― Procesele verbale ale ultimei edin e a Consiliului…
― Asta o să citesc mai târziu, mai întâi a ele!
Mandrake aruncă o privire la prima pagină: „Înrola i-vă ca să vă
servi i ara i să vede i lumea!…”
―  Ce-i asta? Sună mai mult a bro ură de vacan ă decât a
recrutare… Mult prea moale! Spune mai departe, Piper, te ascult!
―  Am primit rapoarte cu ultimele noută i de pe frontul din
America, domnule. Le-am ordonat un pic. Ne iese de încă o poveste
despre asediul de la Boston.
―  Bănuiesc că ai pus accent pe efortul eroic, nu pe e ecul
lamentabil…
inând foile în echilibru pe genunchi, Mandrake întinse un pic de
dulcea ă de agri e pe o felie de pâine prăjită i continuă:
―  Păi, o să încerc să scriu ceva mai târziu… Bine, asta-i în
regulă: „Apăra i-vă ara-mamă i câ tiga i-vă un nume!…” Bun!
Sugerează un băiat de la ară care arată ca un adevărat bărbat, ceea
ce e OK, dar ce-ai zice dacă i-am pune familia – părin ii i pe sora
mai mică, să zicem – în fundal, i pe chipul lor să se citească
vulnerabilitatea i admira ia? Să mizăm pe cartea vie ii de familie?
Doamna Piper dădu din cap, încântată.
― Am putea s-o includem i pe so ia lui, domnule.
― Nu! inta noastră sunt burlacii. Cu so iile avem cele mai mari
probleme când bărba ii nu se întorc de la război. Mu că din felia de
pâine prăjită crocantă i întrebă: Alte mesaje?
― Unul de la domnul Makepeace, domnule. Adus de un imp. Se
interesează dacă trece i în diminea a asta pe la el.
― Nu pot! Sunt prea ocupat. Poate mai târziu.
― Impul lui a lăsat i utura ul ăsta… Cu o expresie melancolică,
doamna Piper ridică o foaie de hârtie de culoare liliachie. Face
reclamă la premiera piesei sale, de la sfâr itul săptămânii! Se
nume te De la Wapping la Westminster! Povestea ascensiunii prim-
ministrului! O seară care se anun ă de neuitat.
Mandrake mormăi:
― Am avea noroc să e ceva bun. Arunc-o la co ! Avem lucruri
mai importante de discutat decât să vorbim despre teatru! Altceva?
―  i domnul Devereaux a trimis un memoriu. Din cauza
„prezentului agitat”, a pus cele mai importante comori ale na iunii
sub pază, în hrubele de la Whitehall. Vor rămâne acolo până la noi
ordine.
Mandrake ridică privirea, încruntându-se.
― Comori? Cum ar ?
― N-a zis! Mă întreb dacă se referă la…
―  Se referă la Toiag, la Amuletă i la celelalte obiecte magice
foarte valoroase! uieră scurt printre din i. N-ar trebui să facă asta,
Piper! Avem nevoie să le folosim!
―  Da, domnule. Mai e i asta de la domnul Devereaux. Tânăra
scoase la iveală un pache el sub ire. Magicianul privi pachetul cu o
căutătură oroasă.
― Sper că nu încă o togă!
― O mască, domnule. Pentru petrecerea de astă-seară.
Exclamă, semn că în elesese, i arătă cu degetul spre plicul din
stativ.
 ― Am primit deja invita ia! Î i stă mintea în loc: războiul merge
prost, Imperiul stă să se năruie, iar prim-ministrului nostru îi umblă
gândul doar la piese de teatru i la petreceri! În regulă! Pune-o lângă
documente! O iau cu mine! A ele par în regulă, remarcă el,
întinzându-i foile. Poate nu su cient de dinamice… Căzu o clipă pe
gânduri, apoi dădu din cap. Ai un stilou? Ce zici de: „Lupta i pentru
Libertate i speci cul britanic!” Nu înseamnă nimic, dar sună bine.
Doamna Piper re ectă.
― Cred că este foarte profund, domnule!
―  Excelent! Atunci oamenii de rând îl vor înghi i imediat.
Mandrake se ridică în picioare, se terse la gură cu un erve el i
apoi îl aruncă pe tavă.
― Ei, hai mai bine să vedem ce-au făcut demonii! Nu, nu, Piper,
te rog – după tine!
 
Dacă doamna Piper îl privea pe eful ei cu ceva mai mult decât
simplă adora ie, asta nu înseamnă că nu existau i alte femei din
elita societă ii care să facă acest lucru. John Mandrake era un tânăr
atrăgător, iar prezen a lui era impregnată cu parfumul puterii, dulce
i îmbătător ca mirosul de caprifoi în aerul serii. Era de înăl ime
medie, slăbu i iute i sigur pe sine când ac iona. Fa a lui palidă i
slabă prezenta un paradox contrariant, combinând expresia tinere ii
extreme – avea doar aptesprezece ani – cu cea a experien ei i a
autorită ii. Avea ochii întuneca i, privirea pătrunzătoare i serioasă
i fruntea prematur ridată.
Siguran a lui intelectuală, care cândva o luase periculos înaintea
celorlalte sale abilita i, era acum sus inută de o oarecare stabilitate
socială. Era mereu curtenitor i fermecător cu cei de pe pozi ii egale
cu el, precum i cu cei inferiori lui, de i cumva distant, ca i când se
lăsa furat de o melancolie interioară. Pe lângă poftele grosolane i
excentricită ile colegilor săi mini tri, această deta are discretă a lui
căpăta o notă de elegan ă care nu făcea decât să contribuie la aura
de mister care-i înconjura.
Mandrake î i tundea acum părul negru scurt, aproape milităre te
– o inova ie voită pentru a-i cinsti pe bărba ii i pe femeile care se
găseau încă la război. Fusese un gest care avusese succes: spionii
remarcaseră că, în rândul oamenilor de rând, era cel mai popular
magician. Astfel, tunsoarea lui fusese copiată de mul i al ii, în vreme
ce costumele sale închise la culoare inspiraseră de asemenea o modă
trecătoare. Nu se mai deranja să poarte cravată: î i lăsa gulerul
cămă ii desfăcut.
Rivalii domnului Mandrake îl considerau formidabil, realmente
periculos, talentat i – după promovarea sa la Ministerul
Informa iilor – reac ionaseră corespunzător. Dar ecare tentativă de
asasinat se întorsese rapid împotriva lor: djinnii nu mai reveneau,
capcanele explozive rico au asupra expeditorului, vrăjile cu
blesteme se desfăceau sau î i pierdeau puterea. În cele din urmă,
obosit de toate acestea, Mandrake luă atitudine public, provocându-i
pe to i eventualii du mani ascun i ai săi să iasă în fa ă i să-l
înfrunte într-un duel magic. Nimeni nu răspunse apelului, iar
prestigiul său crescu mai mult ca niciodată.
Locuia într-o vilă elegantă, în stil georgian, înconjurată de alte
case elegante construite în acela i stil, într-un scuar lat i plăcut. Se
a a la opt sute de metri de Whitehall i su cient de departe de
uviu ca să nu-i simtă mirosul neplăcut în timpul verii. Scuarul era
o întindere generoasă de fagi i de alei umbroase, cu un spa iu
deschis, verde, în centru. Era lini tit i nefrecventat, dar permanent
supravegheat. Poli i ti în uniforme gri patrulau perimetrul ziua, iar,
după lăsarea întunericului, demoni în chip de bufni e i de păpălude
zburau în lini te din copac în copac.
Aceste măsuri de securitate fuseseră luate din pricina celor care
locuiau în scuar. Era vorba despre câ iva dintre cei mai mari
magicieni ai Londrei. Pe partea sudică stătea domnul Collins, recent
numit ministru al Administra iei, într-o casă cu ziduri de culoarea
untului, împodobită cu stâlpi fal i i cariatide durdulii. Spre nord-
vest se întindea grandiosul corp de case apar inând ministrului
Războiului, domnul Mortensen, cu un dom aurit ce sclipea pe
acoperi .
Re edin a lui John Mandrake nu părea atât de ostentativă. Era un
imobil mai mic, cu patru etaje, cu ziduri galbene ca narcisa, având
în fa ă un ir de trepte albe, de marmură; ferestrele înalte erau
încadrate de obloane albe. Camerele fuseseră mobilate sobru, cu
tapet cu imprimeu delicat i cu covoare persane. Ministrul nu- i
etala statutul social. Avea pu ine obiecte pre ioase expuse în
camerele de primire i angajase doar doi servitori umani care să
aibă grijă de casă. Dormea la etajul trei, într-o cameră simplă, cu
pere i albi, de lângă bibliotecă. Acestea erau încăperile lui private,
pe care nu le vizita nimeni.
La etajul de dedesubt, despăr it de celelalte încăperi ale casei de
un coridor gol, răsunător, cu lambriuri din lemn mozaicat, se a a
biroul domnului Mandrake. Aici î i executa mare parte din munca
zilnică.
Mandrake mergea de-a lungul coridorului, ron ăind un rest din
felia de pâine prăjită. Doamna Piper îl urmă cu pa i împletici i. La
capătul coridorului era o u ă solidă din alamă, decorată în centru cu
o fa ă turnată din alamă, de o urâ enie nemaipomenită. Sprâncenele
rotunjite păreau că atârnă i se topesc peste ochi; bărbia i nasul
ie eau în afară ca bra ele unui spărgător de nuci. Magicianul se opri
i privi fa a cu o expresie extrem de dezaprobatoare.
― Parcă i-am spus să nu mai faci asta! se răsti el.
O gură cu buze sub iri se deschise; bărbia proeminentă i nasul se
ciocniră indignate:
― Ce anume?
― Să adop i un chip atât de hidos! Abia mi-am luat micul dejun!
O parte din sprânceană se înăl ă, îngăduindu-i unuia din globii
oculari să se rostogolească în fa ă, sco ând un zgomot ca de lipăit
prin noroi. Fa a nu dădea semne că ar vrea să- i ceară scuze.
― Îmi pare rău, amice. Asta-i treaba mea!
― Treaba ta este să distrugi pe oricine vrea să intre în biroul meu
fără să aibă voie. Nici mai mult, nici mai pu in!
Paznicul u ii cântări spusele magicianului.
―  E adevărat! Dar caut să preîntâmpin o asemenea inten ie,
speriindu-i pe intru i! În concep ia mea, să împiedici e mult mai
estetic decât să pedepse ti.
Domnul Mandrake pufni.
―  Lăsându-i la o parte pe intru i, mai mult ca sigur o s-o sperii
de moarte pe doamna Piper aici de fa ă!
 Chipul se mi că dintr-o parte într-alta, proces care determină o
clătinare alarmantă a nasului.
― Nu-i a a! Când vine singură, îmi îmblânzesc trăsăturile. Rezerv
toată groaza doar celor pe care-i consider plini de răutate.
― Dar tocmai mi te-ai arătat în felul acesta i mie!
―  i unde-i contradic ia?
Mandrake inspiră adânc, î i trecu o mână peste ochi i cu cealaltă
făcu un gest. Fa a se retrase îndărătul metalului, devenind aproape
invizibilă; u a se deschise. Marele magician î i îndreptă spatele i,
poftind-o pe doamna Piper înaintea lui, pătrunse în birou.
Era o cameră func ională – înaltă, aerisită i văruită în alb,
luminată de două ferestre ce dădeau spre scuar. Nu avea nici un fel
de ornamente în exces. În diminea a aceea ni te nori gro i
acopereau Soarele, a a că, intrând, Mandrake aprinse luminile din
tavan. Pe toată lungimea unuia dintre pere i se găseau rafturi cu
căr i, în vreme ce partea opusă era goală, cu excep ia unei plăci
imense, pe post de avizier, acoperită de note i de diagrame.
Podeaua din lemn era netedă i întunecată. Pe ea erau trasate cinci
cercuri, ecare con inând o pentagramă, rune, lumânări i boluri cu
tămâie. Patru dintre acestea aveau mărimea conven ională, dar al
cincilea, cel mai aproape de fereastră, era semni cativ mai mare: în
interiorul lui se găseau un birou de mărime normală, un et i
câteva scaune. Acest cerc-principal era legat de cele mai mici printr-
o serie de linii i de iruri de rune precis desenate. Mandrake i
doamna Piper traversară camera i pă iră în cercul cel mare, se
a ezară la birou i întinseră hârtiile în fa a lor.
Mandrake î i drese glasul.
―  Bun, să trecem la treabă! Doamnă Piper, mai întâi ne vom
ocupa de rapoartele obi nuite. Activează, te rog, indicatorul de
prezen ă!
Doamna Piper rosti o scurtă invoca ie. Instantaneu, lumânările
din jurul a două dintre cercurile mai mici pâlpâiră i se aprinseră;
rotocoale de fum se ridicară spre tavan. În vasele de lângă ele,
tămâia începu să se mi te, să se agite. Celelalte două cercuri
rămaseră lini tite.
 ― Purip i Fritang, zise doamna Piper. Magicianul dădu din cap a
încuviin are.
― Mai întâi Purip!
Rosti o comandă cu glas tare. Lumânările din pentagrama cea mai
din stânga tremurară; cu un licărit care- i dădea o stare de grea ă, în
centrul cercului apăru o formă. Avea aspectul unui bărbat îmbrăcat
respectabil într-un costum sobru, cu o cravată albastru-închis.
Acesta înclină scurt din cap în direc ia biroului i a teptă.
Magicianul vorbi iar:
― Adu-mi aminte!
Doamna Piper aruncă o privire peste noti e.
―  Purip a observat reac ia la bro urile noastre de război i alte
mijloace de propagandă, răspunse ea. A urmărit starea de spirit a
oamenilor de rând.
― Foarte bine! Purip, ce-ai văzut? Vorbe te! Demonul se înclină
u or.
― Nu am multe noută i să raportez. Poporul e ca o turmă de vite
de pe pă unile Gangelui, pe jumătate înfometat, dar satisfăcut,
neobi nuit cu schimbarea sau cu gândirea independentă. Totu i,
războiul le stăruie în minte i cred că nemul umirea se extinde. Vă
citesc bro urile, cum vă citesc i ziarele, dar o fac fără plăcere. Nu-i
mul ume te!
Magicianul se încruntă.
― Cum se exprimă această nemul umire?
― Am detectat-o în impasibilitatea fe elor lor, a ată cu grijă la
apropierea poli i tilor tăi. O văd în asprimea privirii lor când trec pe
lângă cabinele de recrutare. Văd cum această nemul umire se
acumulează în tăcere pe măsură ce cre te grămada orilor depuse în
fa a caselor familiilor care au mor i în război. Majoritatea nu vor s-o
declare deschis, dar furia lor fa ă de război i la adresa guvernului
cre te.
―  Astea-s doar vorbe! exclamă Mandrake. Nu-mi dai nimic
concret!
Demonul ridică din umeri i zâmbi.
―  Revolu ia nu este tangibilă – nu de la început! Oamenii de
rând abia dacă tiu de existen a conceptului, dar o inspiră când
dorm i o înghit când beau.
―  Destul cu vorbele de duh! Continuă- i misiunea! Magicianul
pocni din degete; demonul sări din cerc i dispăru.
Mandrake scutură din cap i comentă:
― Nimic folositor! Ei, să vedem ce ne spune Fritang!
O altă comandă: al doilea cerc se aprinse. Un nou demon apăru în
norul de tămâie – un gentleman scund, gras, cu fa a ro ie i cu ochi
tri ti. Stătea în picioare, clipind agitat în lumina arti cială.
― În sfâr it, strigă. Am ve ti teribile! Nu suportă amânare!
Mandrake îl tia de mult pe Fritang. Vorbi rar:
― Din câte am în eles, ai patrulat docurile, vânând spioni. Ve tile
tale au legătură cu asta?
O pauză, apoi:
― Indirect! răspunse demonul. Mandrake oftă.
― Continuă, atunci!
― Î i îndeplineam ordinul, zise Fritang, când – oh, îmi stă mintea
în loc când îmi amintesc! – am fost descoperit. Să va povestesc!
Făcusem investiga ii într-un magazin de vinuri. Când am ie it, m-am
pomenit înconjurat de o bandă de derbedei, copii, unii abia dacă îmi
ajungeau până la brâu. Eram deghizat drept servitor, văzându-mi
lini tit de treabă. N-am scos nici un sunet i nici n-am făcut vreun
gest ie it din comun. Totu i, am fost identi cat i lovit de
cincisprezece ouă, majoritatea aruncate cu for ă.
―  Care era mai exact înfă i area ta? Poate aceasta în sine
reprezenta o provocare…
―  Eram cum mă vede i. Cărunt, sobru i cu spatele drept, un
model de virtute pedantă.
― E clar că trengarii aceia ticălo i au hotărât să- i bată joc de un
om cu asemenea calită i. Ai avut ghinion, atâta tot!
Fritang făcu ochii mari i nările i se um ară.
― A fost mai mult de atât! tiau ce sunt!
― Demon, adică? Mandrake dădu un bobârnac unui r de praf de
pe mâneca hainei i întrebă, pe un ton sceptic: Cum i-ai dat seama?
―  Am intrat la bănuieli pentru că repetau un fel de descântec:
„Ie i afară, ie i afară, demone scârbos! Te urâm i î i detestăm
creasta galbenă atârnătoare”.
 ―  Zău? Asta este într-adevăr interesant! Magicianul îl examină
atent pe Fritang prin lentile. Despre ce creastă galbenă e vorba? N-o
văd!
Demonul arătă cu degetul deasupra capului.
―  Pentru că nu po i vedea planurile ase i apte! Pe astea
creasta mea se distinge foarte clar, splendidă ca o oarea-soarelui.
A putea adăuga că nu atârnă, de i, când sunt în captivitate, se mai
lasă un pic.
― Planurile ase i apte!… i e ti sigur că nu te-ai dat de gol nici
o clipă, arătându-te a a cum e ti? Da, da – Mandrake ridică grăbit o
mână ca să stăvilească protestele vehemente ale demonului –, sunt
sigur că ai dreptate i- i mul umesc pentru informa ie. Fără îndoială
vrei să te odihne ti după bătaia cu ouă pe care ai mâncat-o. Dispari!
Po i pleca!
Cu un strigat de încântare, Fritang pieri cu o mi care ca de sfredel
prin centrul pentagramei, de parcă ar fost absorbit printr-o găură
în pământ. Mandrake i doamna Piper se uitară unul la altul.
― Alt caz! zise doamna Piper. Iar cu copii!
―  Mmm! Magicianul se lăsă pe spate în scaun i- i întinse
mâinile în spatele capului. Ai putea să veri ci dosarele, ca să a i
numărul exact. Trebuie să invoc demonii din Kent.
Se aplecă în fa ă, î i puse coatele pe birou i opti o incanta ie.
Doamna Piper se ridică în picioare i merse spre etul care se a a
aproape de marginea cercului. Deschise primul sertar de sus i luă
din el un plic mare, din hârtie maronie. Întorcându-se la scaunul ei,
fata scoase elasticul din jurul plicului i trecu repede în revistă
actele dinăuntru. Incanta ia se încheie cu o revărsare de iasomie i
de măce . În pentagrama din dreapta apăru o formă masivă – un
gigant cu păr blond, împletit în codi e, având un singur ochi, cu o
privire feroce. Doamna Piper continuă să citească.
Uria ul făcu o reveren ă adâncă i complexă.
― Stăpâne, te salut cu sângele du manilor no tri, cu ipetele i cu
lamentările lor! Victoria este a noastră!
Mandrake ridică dintr-o sprânceană.
― Deci i-ai alungat!
Ciclopul con rmă, dând din cap.
 ― Au fugit ca oarecii în fa a leilor. La propriu, în unele cazuri!
― Într-adevăr! Era de a teptat! Dar a i prins vreunul?
― Am omorât o grămadă. Să-i auzit cum chi ăiau! Iar copitele
lor tropotind zdruncinau pământul.
―  Bun! Deci n-a i capturat nici unul! Or, asta vă ordonasem
expres, ie i celorlal i. Mandrake începu să bată nervos cu degetele
în masă. Peste câteva zile vor ataca din nou! Cine i-a trimis? Praga?
Parisul? America? Fără prizonieri e imposibil să a ăm. N-am
progresat deloc.
Ciclopul salută milităre te.
―  Ei, eu mi-am terminat treaba! Sunt încântat că mi-am
îndeplinit misiunea. Se opri i remarcă: Pari căzut pe gânduri, o,
stăpâne!
Magicianul dădu din cap.
―  Nu mă pot hotărî, Ascobol, dacă să te supun la pedeapsa cu
Urzicături sau la Îmbră i area Nefericită. Ai vreo preferin ă?
―  Nu po i chiar atât de crud! Ciclopul se clătină pe picioare,
înainte i înapoi, cuprins de panică, jucându-se nervos cu una dintre
codi e: Dă vina pe Bartimaeus, nu pe mine! Iară i n-a fost deloc de
folos în luptă, l-a pus la pământ o singură lovitură. Am plecat în
urmărire cu întârziere pentru că îmi tot cerea cu glas tare ajutorul,
să-l scot de sub o pietricică. E slab ca un mormoloc i rău totodată:
pe el ar trebui să-l pedepse ti în secunda asta cu Urzicături!
―  i unde-i acum Bartimaeus? Ciclopul se bosum ă.
―  Nu tiu! E posibil să murit de epuizare între timp. N-a
participat deloc la luptă.
Magicianul oftă adânc.
― Ascobol… dispari de aici!
Îi făcu semn să plece. Strigătele de mul umire ale uria ului se
întrerupseră brusc; acesta se mistui într-un nor de ăcări. Mandrake
se întoarse cu fa a spre asistenta lui:
― Vreo bucurie, Piper? Tânăra dădu din cap.
―  Iată eviden a demonilor repera i în mod neautorizat în
ultimele ase luni. Patruzeci i doi – nu, acum sunt în total patruzeci
i trei! În ceea ce prive te demonii, nu există un tipar anume: au fost
identi ca i demoni de toate felurile, afri i, djinni, impi i
microspirite, dar, dacă ne uităm la oamenii de rând… Fata aruncă o
privire la dosarul deschis i continuă: Majoritatea sunt copii, i cei
mai mul i dintre ace tia sunt mici. În treizeci de cazuri, martorii au
sub optsprezece ani. Asta înseamnă în jur de aptezeci la sută. i
mai bine de jumătate dintre ei au sub doisprezece ani. Fata ridică
ochii i conchise: S-au născut cu capacitatea de a vedea!
―  i poate i cu altele, replică Mandrake, rotindu- i scaunul i
rămânând cu privirea a intită la ramurile cenu ii, desfrunzite ale
copacilor din scuar. Cea a încă se încolăcea printre ei, nelăsând să se
zărească pământul. Reluă: În regulă, deocamdată ajunge! E aproape
nouă i am ceva treburi personale de rezolvat. Î i mul umesc pentru
ajutor, Piper! Ne vedem ceva mai târziu la minister. Nu-l lăsa pe
paznicul ăla de la u ă să e obraznic cu tine!
După plecarea asistentei, magicianul rămase neclintit pre de
câteva minute, lovindu- i absent vârfurile degetelor între ele. În cele
din urmă se aplecă i deschise un sertar lateral de la birou. Luă
dinăuntru o mică legătură din pânză i o a eză pe masă, în fa a lui.
Dând pânza la o parte, scoase la iveală un disc de bronz, lucios de-
atâta folosire.
Magicianul se uită în discul magic de ghicit i-l trezi la via ă cu o
invocare. Ceva se agită în străfundurile sale.
― Adu-l pe Bartimaeus! porunci el.
 3

Odată cu ivirea zorilor, începură să apară i primii oameni care

se întorceau în oră el. ovăielnici, temători, bâjbâind pe stradă, ca
ni te orbi, evaluau stricăciunile făcute caselor lor, magazinelor i
grădinilor. Câ iva agen i ai Poli iei de Noapte îi înso eau, uturând
ostentativ be e cu vrăji de Infern i alte arme, de i amenin area
trecuse de mult.
Mie nu-mi venea să mă clintesc. Am înconjurat cu un Văl de
Acoperire bucata de horn pe care stăteam ca să nu u văzut de ochii
oamenilor i i-am urmărit cu o privire cruntă cum trec pe lângă
mine.
Nu mă sim eam prea înzdrăvenit după odihna de câteva ore. Nici
n-aveam cum. Trecuseră doi ani de când nu mai fusesem lăsat să
părăsesc acest Pământ blestemat; doi ani întregi de când scăpasem
ultima dată de masa învălmă ită, lipsită de creier a dulcei umanită i.
Vă zic eu că nu-mi era destul un pui de somn pe un horn retezat ca
să mă refac! Aveam nevoie să mă duc acasă.
i, dacă n-ajungeam, aveam să mor.
Este posibil, tehnic vorbind, ca un spirit să rămână pe termen
nelimitat pe Pământ, i mul i dintre noi, într-un moment sau în altul
au avut de îndurat vizite prelungite, de obicei ind for a i să intre i
să rămână captivi în urne egiptene, în cutii de santal sau în alte
spa ii arbitrar alese de cruzii no tri stăpâni{12}. De i este o pedeapsă
îngrozitoare, măcar are avantajul că te a i la adăpost i ai parte de
lini te. Nu mai e ti chemat să faci nimic, a a că esen a ta din ce în ce
mai slăbită nu se a ă într-un pericol imediat. Amenin area
principală vine de la plictiseala necru ătoare, care îl poate aduce pe
spiritul în cauză la nebunie{13}.
Necazul meu actual se găsea la polul opus. Nu era de mine luxul
de a ascuns în cine tie ce lampă comodă sau amuletă. Nu! Zi de zi
eram un djinn care cutreiera străzile, ascunzându-se, plonjând,
asumându- i riscuri, expunându-se primejdiilor. i, pe zi ce trecea,
îmi era tot mai greu să supravie uiesc.
Pentru că nu mai eram Bartimaeus cel fără de griji din vechime.
Esen a mea fusese mânjită de depravarea Pământului; mintea îmi
era întunecată de durere. Eram mai încet, mai slăbit, distras de la
sarcinile mele. Îmi venea greu să îmi mai schimb înfă i area. În
luptă, atacurile mele erau incoerente i slabe – Detonările mele
aveau puterea explozivă a unei lămâi când împroa că suc,
Convulsiile mele tremurau ca jeleul în bătaia vântului. Toată for a
îmi secătuise. Dacă, în trecut, într-o bătaie precum cea din noaptea
anterioară, a ripostat trimi ând toaleta aceea publică în capul
tipei cu cap de porc, răsturnând deasupra i o cabină telefonică, i
un refugiu de sta ie de autobuz, ca s-o priponesc bine, acum nu
izbutisem deloc să-i in piept. Eram vulnerabil ca un pisoi. Rezistam
să primesc câteva clădiri mici în fa ă, dar, practic, mă a am deja la
mila unor l zoni de mâna a doua, ca Ascobol, un prost fără nici un
fel de trecut istoric măre cu care să se laude{14}. i dacă mă
întâlneam cu un du man cu un grăunte de putere măcar, norocul
meu sigur avea să se sfâr ească.
Un djinn fără vlagă este un sclav prost – chiar de doua ori mai
prost, din moment ce este ine cient i totodată un obiect de
batjocură. Nu-i face nici un serviciu magicianului, a a că acesta nu
mai are de ce să-l mai păstreze în lumea asta. De aceea ne dau voie
să ne întoarcem temporar în Celălalt Loc, ca să ne reparăm esen a i
să ne împrospătăm for ele. Nici un stăpân în toate min ile nu i-ar
permite unui djinn să ajungă într-o stare a a de deteriorată ca a
mea.
Nici un stăpân în toate min ile… Ei, asta era problema.
 
M-am întrerupt din cugetările mele sumbre din pricina unei
agita ii undeva din aer. Fata ridică privirea.
Deasupra străzii se ivi un licărit foarte slab – o pâlpâire delicată
de lumini frumoase, roz i galbene. Era invizibil pe primul plan, prin
urmare trecu neobservat de oamenii care mergeau pe stradă
târ âindu- i picioarele, dar, dacă l-ar zărit vreun copil, i-ar dat
seama că era praf de zâne.
 Ceea ce denotă cât de tare va în ela i.
Cu un scrâ net abrupt, luminile înghe ară i se retraseră de la
mijloc spre laturi, ca două draperii. Între ele apăru fa a rânjită a
unui copil chel, cu acnee urâtă. Ochii lui mici, male ci, erau irita i
i injecta i, semn că tipul reprezenta genul care pierde nop ile i are
vicii. Pre de câteva clipe ochii se uitară miop încoace i încolo;
falsul copil înjură printre din i i se frecă la ochi cu pumni orii
murdari.
Imediat îmi zări Vălul de Acoperire i scoase o înjurătură
cumplită{15}. Am ascultat-o cu impasibilitate rece.
―  Oi, Bart! ipă a a-zisul copil. Tu e ti acolo? Hopa sus! E ti
chemat!
Am vorbit nepăsător.
― De cine?
―  tii foarte bine! i, mamă, ce-ai încurcat-o! Cred că sigur iei
Focul Mistuitor de data asta!
―  Zău? Fata rămase nemi cată în aceea i pozi ie, a ezată pe
hornul ciuntit, i- i încruci ă bra ele slabe. Apoi continuă: Ei, dacă
Mandrake are nevoie de mine, să vină singur să mă ia!
Bebelu ul rânji răutăcios.
― Bun! Speram să spui asta. Nici o problemă, Barty! Îi transmit.
Abia a tept să văd ce va face.
Veselia mali ioasă a impului mă irita{16}. Dacă a avut un strop
de energie în plus, a sărit i l-a înghi it pe loc. M-am mul umit
să rup o bucată de olan i s-o arunc drept la intă. Aceasta lovi capul
gras i chel al bebelu ului cu un zgomot satisfăcător.
― Cum credeam! am exclamat. Gol!
Rânjetul antipatic se transformă într-o încruntare.
― Mojic ce e ti! Stai numai ni el – vedem noi cine o să mai râdă
când o să te văd arzând!
i, cu o ultimă tiradă de limbaj vulgar, impul sări în spatele
draperiilor sale de lumini strălucitoare i le trase cu pricepere,
îmbinându-le perfect la mijloc. Sclipind u or, lumini ele se stinseră
în adierea vântului. Impul dispăruse.
Fata î i dădu o uvi ă de păr după ureche, î i încruci ă din nou
bra ele, încruntată, i se puse iar pe a teptat. Acum sigur aveau să
existe consecin e; exact de asta aveam nevoie. Venise vremea unei
confruntări în adevăratul sens al cuvântului.
 
La început, cu ani în urmă, eu i stăpânul meu ne în elegeam
destul de bine. Nu că am fost amici, sau ceva ridicol de genul
acesta, dar iritarea noastră reciprocă se baza pe ceva care aducea a
respect. Pe parcursul unei serii de incidente, pornind de la
conspira ia lui Lovelace i până la afacerea cu golemul, am fost
nevoit să recunosc verva i îndrăzneala lui Mandrake, energia, ba
chiar i sclipirile (slabe) ale con tiin ei sale. Nu era mult, sunt de
acord, însă făcea ca pedanteria, încăpă ânarea, mândria i ambi ia
lui să e un pic mai u or de digerat. Eu, în schimb, aveam evident o
gamă întreagă de trăsături minunate pe care mi le putea admira i,
oricum, abia î i începea ziua, că îmi i cerea ajutorul pentru a-i
salva pârdalnica de piele. Coexistam într-o stare de toleran ă
prudentă.
Pre de un an i ceva după înfrângerea golemului i promovarea
lui în fruntea Ministerului de Interne, Mandrake nu m-a sâcâit prea
mult. M-a invocat din când în când ca să-l ajut cu ni te incidente
minore, pe care n-am timp să le povestesc în amănunt acum{17}, dar
în general vorbind m-a cam lăsat în pace.
În rarele ocazii când totu i m-a invocat, tiam amândoi cam care
era situa ia. Aveam un fel de în elegere. Îi tiam numele de botez i
era con tient de asta. De i mă amenin a cu înfrico ătoare consecin e
dacă aveam să-l spun cuiva, în practică mă trata cu o deta are
precaută în tot ceea ce făceam. Eu nu-i spuneam nimănui numele i
el mă ferea de sarcinile cele mai periculoase – care, practic, se
reduceau la bătălia din America. Zeci de djinni mureau acolo –
ecourile pierderilor răsunau aspru în Celălalt Loc – i eram fericit că
nu particip i eu la asta{18}.
Timpul a trecut; Mandrake lucra cu zelul lui obi nuit. A apărut o
ansă de promovare i a acceptat-o. Era acum ministrul
Informa iilor, unul dintre cei mai importan i oameni din Imperiu{19}.
*
 O cial, sarcinile lui aveau de a face cu propaganda – să găsească
modalită i inteligente de a „vinde” războiul poporului britanic.
Neo cial, la ordinul prim-ministrului, î i continua mare parte din
activitatea lui poli ienească de la Ministerul de Interne, operând o
re ea dezgustătoare de djinni de supraveghere i spioni umani, a a i
direct sub comanda lui. Volumul de muncă fusese totdeauna
considerabil, însă acum îl cople ea efectiv.
A urmat o schimbare profundă, întunecată, în personalitatea
stăpânului meu. Chiar dacă nu fusese niciodată celebru pentru felul
său de a glumi cu lumea, a devenit de-a dreptul tăios i antisocial,
chiar mai pu in dispus decât de obicei să vorbească despre una sau
alta cu un djinn vesel. Dar, printr-un crud paradox, a început de
asemenea să mă invoce din ce în ce mai frecvent i din ce în ce mai
fără motiv.
De ce făcea asta? În principal, desigur, pentru că dorea să
mic oreze pe cât posibil ansele ca eu să u invocat de un alt
magician. Vechea lui frică, alimentată acum de oboseală cronică i
de paranoia, era că voi divulga numele lui de botez vreunui du man,
făcându-l vulnerabil în fa a unui atac. Ei, pe bună dreptate, era o
posibilitate, într-adevăr. A putut s-o fac. Nu pot nega cu siguran ă.
Dar se descurcase fără mine în trecut i nu pă ise nimic. A a că m-
am gândit că mai era i altceva la mijloc.
Mandrake î i masca emo iile destul de bine, dar toată via a lui
era doar muncă – nemiloasă i nesfâr ită. Mai mult decât atât, era
acum înconjurat de o clică de maniaci urâcio i, cu priviri oroase –
ceilal i mini tri –, dintre care majoritatea îi voiau răul. Singurul lui
asociat apropiat de la o vreme era dramaturgul acela de mâna a
doua, Quentin Makepeace, care- i vedea doar interesul lui, precum
to i ceilal i. Ca să supravie uiască în lumea asta neprietenoasă,
Mandrake i-a ascuns calită ile mai bune sub straturi de lingu eală i
de ferchezuială. Toată vechea lui via ă – anii cu familia Underwood,
existen a lui vulnerabilă pe când era băie elul Nathaniel, idealurile
pe care le avusese cândva – era îngropată adânc în su etul său.
Tăiase toate legăturile cu copilăria lui, cu excep ia mea. Cred că nu
se sim ea în stare să rupă i această ultimă legătură.
 I-am sugerat această teorie în felul meu obi nuit, blând, dar
Mandrake nu era dispus să-mi asculte tachinările. Era un bărbat
îngrijorat{20}. Campaniile din America erau foarte costisitoare, liniile
de aprovizionare britanice – suprasolicitate. Aten ia magicienilor
ind distrasă, alte păr i din Europa deveniseră problematice. Spioni
străini invadaseră Londra, precum viermii care dau iama într-un
măr stricat. Oamenii de rând erau volatili. Ca să contracareze toate
astea, Mandrake muncea ca un sclav.
 
Ei, nu efectiv ca un sclav. Asta era treaba mea! i una cam lipsită
de mul umiri. Pe vremuri, la Ministerul de Interne, unele dintre
misiunile mele fuseseră aproape demne de talentele pe care le am.
Interceptasem mesajele du manilor i le descifrasem, transmisesem
rapoarte false, urmărisem spirite inamice, bătusem pe câ iva etc. Era
o muncă simplă, satisfăcătoare – îmi dădea o satisfac ie de
me te ugar. În plus, îl ajutam pe Mandrake i ajutam poli ia să
găsească doi tipi care participaseră la afacerea cu golemul, reu ind
să fugă i să se ascundă. Unul dintre ei era un oarecare mercenar
misterios (trăsături distinctive: barbă mare, expresie oroasă, haine
elegante, negre, invulnerabilitate generală la vrăji de
Infern/Detonări/ i cam toate celelalte). Fusese zărit ultima dată
undeva departe, în Praga, i, după cum stăteau lucrurile,
preconizam că n-o să-i mai dăm de urmă. Celălalt era un personaj i
mai nebulos, pe care nu-l văzuse nimeni, niciodată. Se pare că îl
chema Hopkins i pretindea că e învă at. Era suspectat că pusese la
cale complotul cu golemul, i auzisem că avusese legături i cu
Rezisten a. Dar, din câte dovezi materiale de ineam noi, putea foarte
bine să e o fantomă sau doar o umbră. Descoperisem o semnătură
cu litere mărunte într-un registru de înscrieri de la o bibliotecă
veche din ora , care ar putut a lui. Asta era tot. Firul pe care am
pornit ne-a dus într-un punct mort.
După care Mandrake a ajuns ministrul Informa iilor, i curând m-
am pomenit că primesc treburi i mai deprimante, i anume: să
lipesc reclame pe 1  000 de panouri publicitare din Londra; să
distribui bro uri la 25  000 de case, la fel, de pe tot cuprinsul
Londrei; să vâr într-un arc animale selectate pentru „distrac iile”
din zilele de sărbătoare legală{21}; să supraveghez mâncarea, băutura
i „igiena” la astfel de ocazii; să zbor înainte i înapoi pe deasupra
capitalei, ore în ir, ca să arborez bannere pro-război. Acum, pute i
să spune i că sunt chi ibu ar, dar când te gânde ti la un djinn în
vârstă de 5  000 de ani, năpasta civiliza iilor i con dentul regilor,
î i vin în minte anumite lucruri – e spionaj, e bătălii neînfricate,
evadări palpitante i distrac ie generală în diverse scopuri. Lucrul
care nu- i trece imediat prin cap este imaginea aceluia i djinn nobil
for at să prepare cazane uria e de chilii con carne pentru zilele de
festival sau chinuindu-se la col uri de stradă cu suluri de postere i
cu borcane de clei.
Mai ales, fără să-i e îngăduit să se întoarcă acasă. Curând,
perioadele mele de răgaz în Celălalt Loc au început să e atât de
scurte, încât mai că mi-am frânt gâtul, smucit ind când încolo,
când încoace. Apoi, într-o zi, Mandrake a încetat să mă mai
elibereze, e chiar i temporar, i asta a fost. Am ajuns captiv pe
Pământ.
 
În următorii doi ani am devenit din ce în ce mai slăbit i, tocmai
când atinsesem punctul maxim de slăbiciune, i abia mai eram în
stare să ridic o pensulă de lipit postere, nenorocitul de băiat a
început să mă trimită iar în misiuni tot mai di cile – să lupt cu
bande de djinni inamici pe care numero ii du mani ai Angliei îi
foloseau ca să creeze probleme.
În trecut i-a spus vreo două în lini te lui Mandrake,
exprimându-mi dezaprobarea cu franche e succintă. Dar nu mai
aveam acces privilegiat la el. Se obi nuise să mă invoce împreună cu
o ga că de al i sclavi, dând ordine în grup i trimi ându-ne „pe
teren” ca pe o haită de câini. O astfel de invocare multiplă este o
treabă di cilă, necesitând o mare putere mentală din partea
magicianului, dar Mandrake o făcea zilnic, aparent fără nici un
efort, vorbind în oaptă cu asistenta lui sau chiar frunzărind un ziar
în vreme ce noi stăteam în picioare i transpiram în cercurile
noastre.
Mi-am dat toată silin a să-l enervez. În loc să folosesc o înfă i are
monstruoasă, asemenea colegilor mei sclavi (exemple tipice ar cea
de ciclop a lui Ascobol i cea de hipopotam cu cap de porc mistre a
lui Cormocodran), apăream sub chipul lui Kitty Jones, fata din
Rezisten ă pe care Mandrake o persecutase cu ani în urmă.
Presupusa ei moarte încă îl apăsa; tiam asta pentru că, de ecare
dată când apăream ca ea, se înro ea la fa ă. Lua o mutră neghioabă
i furioasă, arătându-se îngâmfat i ru inat în acela i timp. Re ine i
că asta nu mă făcea să-l tratez mai bine!
Ei, mă cam săturasem să-l tot suport pe Mandrake. Era cazul să
avem o discu ie. Refuzând să mă întorc cu impul, îl obligam pe
magician să mă cheme din nou o cial, ceea ce fără îndoială însemna
că o să mă doară, dar la fel de sigur era că-mi va acorda aten ie
cinci minute.
Impul plecase de câteva ore. În trecut a primit un răspuns
prompt din partea stăpânului meu, însă întârzierea era tipică pentru
noua lui stare de tulburare. Mi-am netezit părul lung, negru, al lui
Kitty Jones i am aruncat o privire peste micul ora de ară. Câ iva
oameni de rând se adunaseră în jurul o ciului po tal dărâmat i se
apucaseră să discute aprins, opunând rezisten ă eforturilor unui
poli ist singuratic care încerca să-i facă să se întoarcă la casele lor.
Era evident: poporul devenea din ce în ce mai agitat.
A a am ajuns să mă gândesc iar la Kitty. În ciuda aparen elor care
a rmau contrariul, fata nu murise în lupta cu golemul, acum trei ani.
În schimb, după ce ac ionase cu un altruism i cu un curaj
neobi nuite pentru a salva pielea ticăloasă a lui Mandrake, dispăruse
în lini te. Întâlnirea noastră a fost scurtă, dar stimulantă: modul ei
de a se împotrivi pătima nedreptă ii îmi amintea de cineva pe care
îl cunoscusem cu mult timp în urmă.
Parte din mine spera că Kitty î i luase un bilet numai dus spre o
destina ie sigură, undeva departe, i deschisese o cafenea pe o plajă
sau ceva în genul ăsta, unde să e ferită de pericole. Dar, în sinea
mea, tiam că se a a încă prin apropiere, lucrând împotriva
magicienilor. Eram cumva încântat să cunosc acest lucru, de i fata
nu prea se dădea în vânt nici după djinni.
Indiferent ce făcea, speram că se inea departe de necazuri.
 4

Demonul o văzu pe Kitty când se mi că. O gură mare se deschise

în capul mare, lipsit de trăsături; iruri duble de din i coborâră de
sus i se ridicară de jos, de pe linia fălcilor. Scrâ nea curios din
din i, sco ând un zgomot ca de mii de foarfeci tăind la unison.
Falduri de carne gri-verzuie se mi cau de-o parte i de alta a
craniului, sco ând la iveală doi ochi aurii care străluciră când se
întoarseră spre ea.
Kitty nu mai repetă gre eala. Rămase încremenită, la nici doi
metri de capul acela straniu, care fornăia, i î i inu respira ia.
Demonul râcâi cu laba piciorului pe podea, lăsând cinci urme
adânci de gheare în plăcile de gresie. Apoi scoase un fel de scâncet.
O măsură din priviri, cântărindu-i for ele, calculând momentul
atacului. În ultimele momente de criză, mintea fetei asimilă multe
detalii nerelevante ale înfă i ării creaturii: smocurile de păr sur de
deasupra articula iilor, solzii strălucitori de metal de pe tors, mâinile
cu prea multe degete i prea pu ine oase. Fetei începură să-i tremure
picioarele, mâinile îi zvâcneau vrând parcă s-o încurajeze să fugă,
dar se luptă să- i învingă teama i reu i.
Atunci se auzi o voce: dulce, de femeie, întrebând curioasă:
―  N-ai de gând să fugi, draga mea? Nu pot decât să opăi pe
picioarele astea butucănoase. O, vai, a a de încet! Încearcă! Nu se
tie niciodată – s-ar putea să scapi!
A a de blândă era vocea, încât pe moment Kitty nu- i dădu seama
că venea din gura aceea îngrozitoare. Demonul era cel care vorbise.
Amor ită, fata scutură din cap.
Demonul î i exă ase degete de la o mână într-un gest greu de
în eles. Vocea dulce reluă:
―  Atunci măcar fă un pas spre mine! M-ai scuti de chinul de a
ontâcăi până la tine pe picioarele astea butucănoase, prăpădite ale
mele. O, vai, a a mă dor! Esen a mea se resimte din cauza apropierii
de pământul vostru crud!
Kitty scutură iar din cap, de data asta mai încet. Demonul oftă,
lăsându- i fruntea în jos ca zdrobit i dezamăgit de hotărârea ei:
― Draga mea, n-ai pic de considera ie! Mă întreb dacă esen a ta
îmi va prii dacă te mănânc. Mă chinuie rău indigestiile…
Capul se ridică; ochii scânteiară, din ii se auziră scrâ nind ca mii
de foarfeci care taie. Continuă:
― O să risc!
Numaidecât, articula iile piciorului se îndoiră i se îndreptară,
fălcile se căscară, din ce în ce mai larg; degetele se încle tară. Kitty
se dădu înapoi, ipând.
Un zid de cioburi de argint, sub iri ca oretele, se înăl ă din
podea, înjunghiind demonul în plin salt; o fulgerare, o ploaie de
scântei – corpul îi fu cuprins de ăcări liliachii. Monstrul pluti o
frac iune de secundă, se zvârcoli, scoase un singur fuior de fum,
apoi căzu u or la pământ, ca o foaie de hârtie aprinsă. O voce răvă
opti tristă i nemul umită:
― O, vai!…
Acum nu mai era decât o coajă care se strânse cu totul,
transformându-se în cenu ă.
Mu chii lui Kitty înghe ară într-un rictus de teroare; cu un efort
îndârjit, fata reu i să- i închidă gura i să clipească de două ori. Î i
trecu prin păr o mână tremurătoare.
―  Cerule Mare! zise maestrul ei din pentagrama a ată în col ul
opus al camerei. Nu m-a teptam la asta! Dar prostia acestor creaturi
este nemărginită. Strânge mizeria cu mătura, dragă Lizzie, i apoi
putem discuta procedura! Cred că e ti foarte mândră de succesul
tău.
Mută, cu privirea xă, Kitty abia reu i să dea încet din cap. Cu
picioarele epene, pă i în afara cercului i se duse după mătură.
 
Maestrul ei se a ezase pe canapeaua de lângă fereastră i sorbea
dintr-o cea că de por elan.
― Ei, e ti o fată de teaptă, fără îndoială! i tii să faci i ceai bun,
ceea ce e o binecuvântare într-o zi ca asta.
 Ploaia răpăia în geamuri i se revărsa în uvoaie pe stradă. Vântul
uiera pe holurile casei. Kitty î i ridică picioarele pe un scăunel,
ferindu-le de curentul care se sim ea la nivelul podelei, i luă o
sorbitură mare din ceaiul tare, maroniu din cană.
Bătrânul se terse la gură cu dosul palmei.
― Da, a fost o invocare foarte mul umitoare! N-a fost rea deloc!
i foarte interesantă din punctul meu de vedere – cine ar crezut că
forma adevărată a unui succubus arată a a? Vai de mine! Lizzie, ai
observat că ai pronun at un pic gre it Silaba de Re inere, chiar la
sfâr it? Nu destul cât să- i dărâme zidul de siguran ă, dar cât să
prindă curaj creatura i să- i încerce norocul. Din fericire, în rest, tot
ce-ai făcut a fost perfect.
Kitty încă mai tremura. Se lipi cu spatele de pernele de pe
canapeaua veche i spuse întrerupt:
― Dacă a … mai făcut… i alte gre eli, domnule, ce s-ar …?
―  O, Doamne… Nu mi-a bate capul cu asta! N-ai făcut, asta
contează! Ia un biscuit digestiv de ciocolată, o pofti el, arătând spre
farfuria dintre ei. Ar trebui să- i lini tească stomacul.
Fata luă un biscuit i-l scufundă în ceai. Apoi se încruntă i
întrebă iar:
― Dar de ce m-a atacat? Doar î i dădea seama că mecanismele de
apărare ale pentagramei aveau să ac ioneze.
Maestrul ei pufni.
―  Cine tie? Poate că spera că o să tresari i o să ie i din cerc
atunci când a sărit: asta i-ar distrus instantaneu închisoarea i i-ar
permis să te devoreze. ine minte că a mai încercat două
stratageme copilăre ti ca să te convingă să ie i din pentagramă. Hm,
nu era un djinn so sticat, dar poate că se săturase să mai e supus;
poate pur i simplu dorea să moară! Bărbatul se uită gânditor la
rele de ceai de pe fundul ce tii i continuă: N-avem de unde ti!
În elegem a a de pu ine lucruri despre demoni, despre cum gândesc
ei. Sunt greu de descifrat! Mai e ceva ceai?
Kitty veri că.
― Nu! Mă duc să mai fac.
― Dacă vrei, dragă Lizzie, te rog! Ai putea să-mi dai când ie i i
cartea aceea a lui Trismegistus. Din câte mi-aduc aminte, are ni te
note interesante despre succubi.
 
Aerul înghe at îi ciupi pielea când ie i pe hol i merse spre
bucătărie. Abia acolo, când se aplecă lângă acăra albastră de gaz
de sub ceainic, fata î i pierdu stăpânirea de sine. Începu să tremure
– frisoanele îi zgâl âiau efectiv tot corpul, făcând-o să se prindă de
marginea mesei ca să nu cadă.
Închise ochii. Revăzu în gând fălcile căscate ale demonului
apropiindu-se de ea. Îi deschise imediat.
Lângă chiuvetă era o pungă de hârtie plină cu fructe. Mecanic,
fata luă un măr i se apucă să-l mănânce, înfulecându-l disperată, cu
înghi ituri mari, nemestecate. Mai luă unul, pe care îl mâncă mai
încet, uitându-se în gol la perete.
Îi trecu tremuratul. Ceainicul începu să uiere. În timp ce î i
clătea cana de ceai sub un jet de apă rece ca ghea a, fata î i zise în
gând că Jakob avea dreptate să-i spună că-i idioată. Doar un prost ar
face asta, un nebun.
Dar prostul mai are i noroc. i, până acum, în ace ti trei ani
lungi, ea avusese noroc.
 
Din ziua când moartea ei fusese anun ată i acceptată o cial, iar
autorită ile sigilaseră dosarul ei cu o picătură mare de ceară
erbinte, Kitty nu plecase nici măcar o dată din Londra. Chiar dacă
bunul ei prieten Jakob Hyrnek, a at în siguran ă la rudele lui din
Bruges, angajat ca bijutier, îi trimitea scrisori în ecare săptămână,
implorând-o să vină să locuiască la el. Chiar dacă familia lui o
îndemna, în timpul întâlnirilor lor secrete, neregulate, să lase în
urmă pericolele ora ului i să înceapă o via ă nouă. Chiar dacă
bunul ei sim îi spunea că n-o să se descurce de una singură. Kitty
era de neînduplecat. Rămase în Londra.
Era în continuare încăpă ânată, dar fosta ei nesăbuin ă fusese
temperată de precau ie. Totul, de la înfă i area ei i până la rutina
zilnică, era atent analizat ca să evite să trezească suspiciunile
autorită ilor. Asta era esen ial, din moment ce, pentru Kitty Jones,
simplul fapt de a exista constituia o infrac iune. Ca să se ascundă de
ochii acelor pu ine persoane care o cuno teau, fata î i tunsese scurt
părul negru i îl inea ascuns sub o apcă. Î i controla trăsăturile
mobile, indiferent care ar fost provocarea, dându- i silin a să aibă
ochii inexpresivi, fa a împietrită, să e o persoană oarecare pierdută
în mul ime.
De i era poate un pic trasă la fa ă de la prea multă muncă i lipsă
de hrană, i de i începuse să aibă riduri la ochi, fata poseda încă
acele energii mercuriale care o inuseră în via ă în timpul i după
sfâr itul Rezisten ei. O sus ineau să pună în practică un proiect
ambi ios i să aibă nu mai pu in de două identită i false.
Î i găsise cazare la etajul trei al unei vile în paragină din cartierul
West London, pe o stradă din apropierea fabricilor de muni ii.
Deasupra i sub camera ei mai erau câteva încăperi, care fuseseră
înghesuite de proprietarul întreprinzător în carapacea vechiului
imobil. În ecare stătea cineva, dar, cu excep ia îngrijitorului, un tip
micu care locuia la subsol, Kitty nu vorbise cu nici un alt chiria . Se
întâlnea uneori cu ei pe scări: bărba i i femei, tineri i bătrâni, to i
ducând o via ă de izolare i de anonimat. Era mul umită de asta: îi
plăcea i totodată avea nevoie de singurătatea pe care i-o oferea
locuin a aceasta.
Camera ei era destul de goală. Avea un aragaz mic, alb, un
frigider, un dulap de bucătărie i, într-un col , în spatele unui
cear af agă at, o chiuvetă i un vas de toaletă. Sub geam, de unde se
vedeau, pe deasupra unor ziduri i cur i neîngrijite, casele de vizavi,
se a a o învălmă eală de cear afuri i de perne aruncate alandala:
patul lui Kitty. Lângă el, într-un teanc frumos aranjat, erau puse
lucrurile ei pământe ti: haine, conserve de mâncare, ziare, pam ete
recente despre război. Obiectele cele mai de pre erau ascunse în
diverse locuri: sub saltea (un disc-aruncător din argint învelit într-o
batistă), în rezervorul de apă de la WC (o pungă de plastic sigilată,
con inând documentele de care avea nevoie ca să- i păstreze noile
identită i) i în fundul sacului cu rufe (câteva căr i groase legate în
piele).
Fiind o re practică, Kitty nu- i privea camera cu afec iune. Era
un loc de dormit i cam atât. Cu toate astea, era casa ei, în care
locuia de trei ani.
 Proprietarului i se recomandase drept Clara Bell. Asta reie ea i
din documentele pe care le avea la ea cel mai des – cartea de
identitate vizată i actele de re edin ă, de sănătate i de studii care îi
marcau trecutul recent. I le făcuse, cu multă pricepere, bătrânul
domn Hyrnek, tatăl lui Jakob, care îi mai dăduse un rând i pe
numele de Lizzie Temple. N-avea nici un fel de acte cu numele ei
adevărat. Doar noaptea, când stătea întinsă în pat cu perdeaua trasă
i cu singura lumină din cameră stinsă, redevenea iar Kitty Jones.
Era identitatea ei reală, învăluită în mister i-n întuneric.
 
Timp de câteva luni după plecarea lui Jakob, Clara Bell lucrase în
tipogra a familiei Hyrnek, ajutând la legarea căr ilor i câ tigând
salariul minim. Asta nu durase prea mult – Kitty nu dorea să- i pună
prietenii în pericol din cauza strânsei legături cu ea, a a că î i luase
curând o slujbă de seară la o cârciumă de pe malul uviului. Între
timp însă, comisioanele ei plicticoase îi oferiseră o ansă
neobi nuită.
Într-o diminea ă, Kitty fusese chemată la biroul domnului Hyrnek
i i se dăduse să livreze un pachet. Era greu, mirosea a lipici i a
piele, i era strâns metodic cu sfoară. Purta o etichetă:
DOMNUL H. BUTTON, MAGICIAN
Kitty se uitase la adresă.
― Earls Court! Nu-s prea mul i magicieni pe acolo.
Domnul Hyrnek tocmai î i cură a pipa cu un briceag înnegrit i
cu o bucată de pânză. Sco ând din ea un fragment de murdărie arsă,
bărbatul spusese:
― Printre iubi ii no tri conducători, acest Button este privit ca un
excentric incurabil. E destul de priceput, din câte am în eles, dar n-a
reu it niciodată să ajungă la func ii politice. A lucrat ca bibliotecar
la London Library, până când a avut un accident. i-a pierdut un
picior. Acum doar cite te, colec ionează căr i, scrie pu in. Mi-a spus
odată că îl interesează să cunoască lucruri pentru cultura lui
personală. De aici rezultă că nu are bani. De asta stă în Earls Court.
Du-l, te rog!
Kitty se conformase i descoperise casa domnului Button într-o
zonă cu vile albe-cenu ii, înalte i masive, cu stâlpi imen i care
sus ineau verande ostentative deasupra u ilor. Cândva fuseseră
ocupate de bogăta i; acum însă cartierul avea o aură melancolică de
sărăcie i de ruină. Domnul Button locuia la capătul unui drum
înfundat, străjuit de copaci, într-o casă înconjurată de leandri
întuneca i. Kitty sunase la u ă i a teptase în fa ă, pe o treaptă
murdară i pătată. Nu răspunse nimeni; observă apoi că u a era
întredeschisă.
Aruncă o privire înăuntru: un hol dărăpănat, îngustat de teancuri
de căr i puse pe lângă pere i. Fata tu i nesigură i întrebă:
― E cineva?
― Da, da, intră! răsună o voce slabă, înfundată. Repejor, te rog!
Sunt un pic în încurcătură!
Kitty se grăbi să intre în casă i, într-o cameră alăturată, în care
nu se distingea mare lucru din cauza perdelelor pline de praf de la
geamuri, descoperi o gheată care se zvârcolea, ie ind de sub o
grămadă monumentală de căr i căzute. Explorând mai mult, fata
zări capul i gâtul unui domn în vârstă, care se străduia în zadar să
se elibereze de sub căr i. Fără alte introduceri, Kitty purcese la o
excavare rapidă; în câteva minute, domnul Button fu a ezat într-un
scaun din apropiere, cam ifonat i cu răsu area întretăiată.
―  Mul umesc, drăgu ă! Vrei, te rog, să-mi dai bastonul? L-am
folosit că să scot o carte de sus i mi-e teamă că de la asta a pornit
totul.
Kitty recuperă un baston lung, cenu iu, de sub dărâmături, i i-l
dădu magicianului. Bătrânul era mic de statură, fragil, cu ochi
inteligen i, slab la fa ă, i cu un ciuf răvă it de păr cărunt
atârnându-i pe frunte. Era îmbrăcat într-o căma ă cu pătră ele, fără
cravată, un pulover cu nasturi, verde i peticit, i ni te pantaloni gri,
ro i i păta i. Unul din craci lipsea cu totul; fusese împăturit i cusut
chiar sub trunchi.
Ceva la înfă i area lui o deruta… După câteva secunde î i dădu
seama că nu mai văzuse niciodată un magician îmbrăcat a a de
neprotocolar.
Domnul Button continuă să se explice:
― Încercam doar să iau un volum de Gibbon, pe care îl zărisem la
baza unui teanc. Am fost neatent i m-am dezechilibrat. A urmat a a
o alunecare! Nu- i po i închipui ce greu este să găse ti ceva în casa
asta.
Kitty privi în jur. Camera era plină de teancuri nenumărate de
căr i, înăl ându-se ca ni te stalagmite din covorul vechi. Multe
dintre aceste teancuri erau cât ea de înalte; altele se înclinau de la
jumătate, lipindu-se unele de celelalte i formând ni te arce,
ubrede, pline de praf. Erau stive de căr i i pe masă, i pe dulapuri;
un număr impresionant se ghicea printr-o u ă întredeschisă i în
camera de alături. Câteva zone înguste de trecere rămâneau goale,
făcând legătura dintre geamuri i două canapele înghesuite în fa a
unui emineu i ie irea spre hol.
―  Da, bănuiesc! Oricum, mai adăuga i i asta la necazul
dumneavoastră! Kitty ridică pachetul i i-l întinse: De la rma
Hyrnek!
Ochii bătrânului se luminară de bucurie.
―  Bun! Bun! Trebuie să e edi ia mea din Apocrypha lui
Ptolemeu, proaspăt legată în piele de vi el. Karel Hyrnek este o
minune! Draga mea, mi-ai făcut de două ori ziua mai bună. Insist să
rămâi la o cea că de ceai!
 
În mai pu in de jumătate de oră, Kitty a ase trei lucruri: că
bătrânul domn era vorbăre i amabil, că avea o rezervă
impresionantă de ceai i de prăjituri aromate i că îi trebuia
neapărat un asistent.
― Ultimul meu ajutor m-a lăsat acum doua săptămâni, mărturisi
el, oftând din greu. S-a înrolat i a plecat să lupte pentru Anglia. Am
încercat, desigur, să-l conving să renun e, dar era hotărât. Credea ce
i se spusese – despre glorie, perspective, promovare, toate astea.
Sigur o să moară în curând. Da, ia te rog, dragă, ultima bucată de
prăjitură! Trebuie să te hrăne ti! Din punctul lui de vedere e totul
bine, chiar dacă a plecat la moarte, dar mă tem că studiile mele s-au
restrâns serios.
― Ce studii, domnule? întrebă Kitty.
― De cercetare, dragă! Istoria magiei i alte treburi. Un domeniu
fascinant, din păcate neglijat. E a a o ru ine că atâtea biblioteci se
închid – încă o dată guvernul ac ionează din frică. Ei, am păstrat
destul de multe căr i importante pe tema asta i vreau să le
cataloghez i să le indexez. Este ambi ia mea să întocmesc o listă
de nitivă a tuturor djinnilor supravie uitori – documentele existente
sunt făcute a a de la întâmplare i sunt teribil de contradictorii! Dar,
după cum ai văzut’, nu sunt nici măcar destul de îndemânatic să
caut în propria colec ie, din cauza acestui impediment… zise el,
arătând cu pumnul în direc ia piciorului lipsă.
―  Hmm, cum s-a întâmplat, domnule? se încumetă Kitty să-l
iscodească. Dacă nu vă supăra i că întreb.
―  Piciorul meu? Bătrânului i se lăsară sprâncenele a triste e, se
uită în stânga i în dreapta, apoi ridică ochii spre Kitty i opti cu
voce sinistră: Un marid!
― Un marid? Dar nu sunt ei cei mai…?
―  Cei mai puternici dintre demonii invoca i în mod obi nuit!
Corect! Zâmbetul domnului Button era u or vanitos. Nu sunt vreun
nepriceput, draga mea! De i cam to i colegii mei – articulă cuvântul
profund dezgustat – sus in contrariul, r-ar să e! A vrea să-l văd
pe Rupert Devereaux sau pe Carl Mortensen descurcându-se la fel de
bine ca mine! Bătrânul pufni i se lăsă pe spate. Ironia face că nu
voiam decât să-l întreb ni te lucruri. N-aveam deloc de gând să-l
înrobesc. În orice caz, am uitat să adaug o Piedică Ter iară; creatura
a scăpat i mi-a smuls piciorul cu totul până să- i facă efectul
Alungarea automată. Magicianul scutură din cap. Asta-i pedeapsa
pentru curiozitate, draga mea! Ei, mă descurc oarecum! O să-mi
găsesc un alt asistent dacă americanii nu ne omoară toată popula ia
de ăcăi.
Mu că morocănos din bucata lui de prăjitură. Înainte chiar să
apuce să înghită, Kitty se hotărâse.
― V-ajut eu, domnule! Bătrânul magician clipi des.
― Tu?
― Da, domnule! O să u asistenta dumneavoastră!
―  Scuză-mă, draga mea, dar aveam impresia că lucrezi pentru
rma Hyrnek!
― Într-adevăr, domnule, dar numai temporar! Caut un alt loc de
muncă. Mă interesează foarte mult căr ile i magia, domnule! Serios
vă spun! Dintotdeauna mi-am dorit să învă despre magie.
 ― Zău? Vorbe ti ebraica?
― Nu, domnule!
― Sau ceha? Franceza, ori araba?
― Nu, nici una dintre aceste limbi, domnule!
― A a deci… Pre de o clipă fa a domnului Button se arătă ceva
mai pu in prietenoasă, mai pu in curtenitoare. O privi piezi , cu
ochii miji i. i, în realitate, e ti o fată de rând!
Kitty dădu din cap, grăbită.
―  Da, domnule! Însă am fost mereu de părere că ghinionul
na terii n-ar trebui să e un obstacol în calea talentului. Sunt
energică, rapidă i promptă! Arătă cu mâna spre labirintul de
teancuri prăfuite. O să u în stare să vă găsesc orice carte dori i, cu
viteza gândului! De la baza celui mai îndepărtat teanc!
Rânji, sorbind din ceai.
Bătrânul î i frecă bărbia cu degetele lui mici, groase, i mormăi
ca pentru sine:
―  O copilă de rând… neexaminată… Nu a a se procedează de
obicei!… De fapt, autorită ile interzic expres acest lucru. Dar la
urma urmei – de ce nu? â âi în barbă. De ce nu? Lor li s-a părut
normal să mă neglijeze în to i ace ti ani! Ar un experiment
interesant… i nici n-o să a e, afurisi i să e! Se uită iar la Kitty, cu
ochii îngusta i: Să tii că n-am cum să te plătesc!
―  E în regulă, domnule! Sunt interesată pur i simplu să învă
lucruri pentru cultura mea personală! O să-mi găsesc i altă slujbă.
V-a putea ajuta când dori i, cu jumătate de normă!
―  Prea bine, prea bine! Domnul Button îi întinse o mână mică,
roz. Să vedem cum merge! Nici unul din noi nu are obliga ii
contractuale fa ă de celălalt, se în elege, i suntem liberi să încheiem
această rela ie oricând. Re ine – dacă e ti lene ă sau hoa ă, voi
invoca o horla să te zgâl âie! Dar, vai de mine, am uitat de bunele
maniere. Nici nu te-am întrebat cum te cheamă.
Kitty alese o identitate.
― Lizzie Temple, domnule.
―  Ei, Lizzie, sunt foarte bucuros să te cunosc! Sper că ne vom
în elege bine!
 
 i chiar a a se întâmplă. De la început Kitty tiu să se facă
indispensabilă domnului Button. Primele sarcini primite constau
strict în a- i croi drum prin casa întunecată i aglomerată, ca să
ajungă la căr i obscure din stive greu accesibile i să i le aducă lui în
bună stare. U or de zis, greu de făcut. Fata apărea frecvent în
dreptul lămpii de birou a magicianului, răsu ând din greu,
acoperită de praf sau plină de vânătăi de la o căzătură urâtă, doar
pentru a i se spune că nu era volumul bun sau nu era edi ia
potrivită, ind trimisă îndărăt. Dar Kitty continuă să lucreze la el.
Treptat învă ă să localizeze volumele cerute de domnul Button;
începu să recunoască numele, copertele, metodele de legare folosite
de diverse tipogra i din diferite ora e de-a lungul secolelor. În ceea
ce-l prive te, magicianul era extrem de mul umit: asistenta lui îl
scutea de multe neplăceri. În felul acesta trecură luni întregi.
Kitty căpătă obiceiul de a pune scurte întrebări legate de unele
dintre lucrările pe care fusese trimisă să le caute. Uneori domnul
Button îi răspundea succint i simplu; dar, de cele mai multe ori, îi
sugera să găsească singură răspunsul. Dacă era vorba despre vreo
carte scrisă în engleză, Kitty se descurca. Fata împrumută câteva
dintre volumele mai u oare, cu informa ii generale, i le luă acasă.
Lecturile ei nocturne dădură na tere la noi întrebări adresate
domnului Button, care o îndrumă spre alte texte. Astfel, călăuzită de
un capriciu al sor ii i de propriile toane, Kitty începu să înve e.
După un an, Kitty începu să îi facă anumite comisioane
magicianului. Î i procură permise o ciale i vizită bibliotecile din
toată capitala; ocazional mergea la negustori de plante medicinale i
la furnizori de obiecte magice. Domnul Button n-avea niciun imp în
slujba lui i nu practica prea mult magia. Îl interesau culturile din
trecut i istoria contactului cu demonii. Din când în când invoca el
tie ce entitate minoră ca s-o interogheze cu privire la o anume
chestiune de istorie.
―  Dar este complicat cu un singur picior, îi spuse el lui Kitty.
Invocarea e destul de complicată i când e ti întreg, darămite când
încerci să desenezi cercul drept i bastonul î i alunecă, ori scapi
întruna creta; devine riscant i al naibii de greu! Nu prea mă mai
încumet!
 ― V-a putea ajuta, domnule, sugeră Kitty. Desigur, va trebui să
mă învă a i lucrurile de bază!
― O, asta ar imposibil! Mult prea periculos pentru amândoi!
Ini ial domnul Button se arătă neînduplecat, i-i trebuiră câteva
luni lui Kitty ca să-l facă să se răzgândească. În sfâr it, ca să nu-l
mai sâcâie atâta cu rugămin ile, magicianul îi dădu voie să umple
holurile cu tămâie, să ină cuiul x în vreme ce el trasa arcele de
cerc i să aprindă lumânările din seu de porc. Fata stătea în spatele
scaunului lui când demonul apărea i era chestionat. După care îl
ajuta să cure e urmele de arsuri. Felul ei calm de a se comporta în
timpul invocării îl impresionă pe magician; curând Kitty începu să
participe activ la toate invocările făcute de el. Ca i în celelalte
situa ii, învă a repede. Prinse câteva dintre cele mai obi nuite
formule în latină, de i nu cuno tea limba. Domnul Button, care
descoperise cât de bine era pentru sănătatea lui ubredă s-o lase pe
ea să preia anumite răspunderi, i care era de asemenea un pic cam
lene , îi încredin a treptat tot mai multe proceduri. În stilul său
fugitiv, bătrânul o ajuta să- i umple anumite goluri din cuno tin e,
de i refuză s-o instruiască în adevăratul sens al cuvântului.
Obi nuia să spună:
―  Me te ugul real constă tocmai în simplitate, dar are varia ii
in nite. O să ne limităm numai la elementele de bază: să invoci
creatura, s-o ii prizonieră, apoi s-o alungi! N-am nici timp, nici
inten ia să te învă toate subtilită ile.
― E în regulă, domnule, zise Kitty.
Nici ea n-avea nici timpul, nici inten ia să le înve e. Nu voia
decât să aibă idee ce însemnă practic să invoci un demon.
Anii trecură. Războiul continua. Căr ile domnului Button erau
acum frumos sortate, catalogate i puse în teancuri pe autori. Kitty
reprezenta un ajutor de nepre uit pentru el. Acum putea s-o ghideze
în a invoca folio i i chiar djinni minori, în vreme ce el stătea i o
urmărea lini tit. Era un aranjament foarte satisfăcător.
i – cu excep ia fricii stranii pe care o resim ea – Kitty era la
rândul său mul umită.
 
 Când apa din ceainic dădu în sfâr it în clocot, Kitty pregăti ceaiul
i se întoarse la magician, care stătea, ca i mai înainte, cufundat în
canapea, studiind cartea. Domnul Button mârâi o mul umire când
fata puse ceainicul pe masă.
― Trismegistus men ionează, spuse el, că succubii au tendin a să
facă gesturi necugetate atunci când sunt invoca i i sunt adesea
înclina i spre autodistrugere. Pot lini ti i dacă a ezi citrice la un
loc cu tămâia sau dacă se cântă suav din nai. Hm, evident, sunt ni te
are senzuale! Bătrânul î i scarpină absent prin pantaloni piciorul
tăiat. O, i am mai găsit ceva, Lizzie! Care era demonul de care mă
întrebai mai deunăzi?
― Bartimaeus, domnule!
―  Da, întocmai! Trismegistus face o referire la el în unul dintre
tabelele sale cu Djinni Antici. Îl găse ti undeva în anexe.
― A, da, domnule? Grozav! Mul umesc!
―  Dă un pic din istoria invocărilor. Pe scurt. Ai să vezi că nu-i
foarte interesantă.
―  Nu, domnule. Mă îndoiesc că ar a a, replică ea, întinzând
mâna. Vă supăra i dacă mă uit pu in?
  
 
 
 

Partea a doua
  
Într-o diminea ă toridă din toiul verii, un taur sfânt scăpă din
ocolul lui de pe malul uviului; năvăli pe câmpuri ca turbat,
încercând să mu te insectele care-l necăjeau i îndreptându- i
coarnele spre tot ce mi ca. Trei bărba i care încercară să-l
imobilizeze fură grav răni i; taurul plonjă în stuf i ie i afară pe o
cărare unde se jucau ni te copii. Când ace tia ipară i se
împră tiară, taurul se opri, parcă nedumerit. Dar Soarele re ectat pe
suprafa a apei i albul din hainele copiilor îl înfuriară. Cu botul lăsat
în jos, se năpusti asupra celei mai apropiate fete i ar împuns-o cu
coarnele sau ar călcat-o în picioare dacă eu i Ptolemeu n-am
trecut atunci pe acolo.
Prin ul ridică o mână. Eu am ac ionat. Taurul se opri, în timp ce
dădea să atace, de parcă s-ar izbit de un zid. Năuc, cu ochii
împăienjeni i, se răsturnă în praf, rămânând a a până ce ni te
slujitori îl legară cu funii i îl mânară înapoi la ocolul lui.
Ptolemeu a teptă până ce ajutoarele sale calmară copiii, apoi î i
reluă plimbarea. Nu pomeni niciodată incidentul. i, totu i, când ne-
am întors la palate, circulau deja zvonuri, zumzăind i susurând i
pe la urechile noastre. Până la căderea serii to i cei din ora , de la
cel mai prăpădit sărac, până la cel mai îngâmfat preot al lui Ra,
auziseră ceva corect sau gre it despre întâmplarea aceasta.
 
Cum îmi era obiceiul, mă plimbam târziu prin pie ele de seară,
ascultând ritmurile ora ului, uxul i re uxul informa iei purtate de
curen ii umani. Stăpânul meu stătea turce te pe acoperi ul iatacului
său, scriind fără oprire pe fâ ia de papirus i aruncând din când în
când câte o privire spre marea întunecată. Am aterizat pe pervazul
de piatră în chip de nagâ i mi-am xat stăpânul cu un ochi
mărgelat.
― A ajuns peste tot în bazaruri! Povestea ta cu taurul! Băiatul î i
înmuie peni a în cerneală.
 ―  i ce contează?
―  Poate nu contează; poate contează foarte mult, dar lumea
opte te!
― Ce se opte te?
― Că e ti un vrăjitor care se înso e te cu demonii. Băiatul râse i
desăvâr i o cifră frumos scrisă.
― Dacă prive ti faptele, au dreptate! Nagâ ul răpăi cu ghearele în
piatră.
―  Protestez! Termenul „demon” este teribil de gre it i de
insultător{22}!
Ptolemeu lăsă jos condeiul.
― E o gre eală să i prea preocupat de nume i de titluri, dragul
meu Rekhyt! Aceste lucruri nu sunt decât ni te aproximări, chestiuni
de comoditate. Oamenii vorbesc în felul acesta din ignoran ă. Abia
când î i vor în elege natura i te vor insulta în continuare, atunci să
te îngrijorezi! Rânji spre mine, piezi . Lucru care e oricând posibil,
să recunoa tem!
Am ridicat pu in din aripi, permi ându-i brizei să-mi înfoaie
penele.
― În general se vorbe te de bine despre tine până acum! Dar i
atent la vorbele mele, în curând vor spune că tu i-ai dat drumul
taurului!
Băiatul oftă.
―  Cu toată sinceritatea, reputa ia – bună sau rea – nu contează
prea mult pentru mine.
―  Poate nu te deranjează pe tine, i-am replicat sumbru, dar
pentru cei din palat problema e o chestiune de via ă i de moarte!
―  Numai cei care se îneacă în tocana politicii, răspunse el. i
pentru ei nu însemn nimic!
― A a să e! am spus posomorât. A a să e! Ce scrii acum?
― Descrierea ta a zidurilor elementare de la marginea lumii. A a
că renun ă la încruntarea aia de pe cioc i mai dă-mi detalii!
Ei, am făcut cum mi-a zis! Oricum nu prea avea sens să mă
contrazic cu Ptolemeu.
 
 De la început a fost un stăpân de un entuziasm curios.
Acumularea de bogă ie, de so ii i de proprietă i luxoase cu vedere
la Nil – acele preocupări care mâncau timpul celor mai mul i
magicieni egipteni – nu-l încânta. El umbla după cunoa tere, dar nu
dintr-aceea care năruie zidurile cetă ilor i calcă în picioare
du manii învin i. În cazul lui avea o orientare mai spre alte lumi.
Mi-a explicat asta la prima noastră întâlnire.
Eram o coloană învârtejită de nisip, o deghizare la modă pe
vremea aceea. Vocea mea bubuia asemenea unei avalan e de pietre
prăbu indu-se într-o prăpastie.
― Exprimă- i dorin a, muritorule!
― Djinnule, zise el, răspunde-mi la o întrebare! Nisipul începu să
se învârtească mai repede.
―  tiu secretele pământului i misterele aerului; cunosc
rezolvarea enigmei min ilor femeilor{23}. Ce dore ti? Vorbe te!
― Ce este esen a? Nisipul se opri în aer.
― Îî?
―  Materia din care e ti făcut! Ce este, mai exact? Cum
func ionează?
― Păi, ăă…
―  i Locul Celălalt? Vorbe te-mi despre el! Timpul de acolo este
sincron cu al nostru? Cum arată locuitorii de acolo? Există un rege
sau un conducător? Este o dimensiune din substan ă solidă sau un
infern ca un vârtej, sau altceva? Care sunt grani ele dintre tărâmul
de unde e ti tu i acest Pământ i în ce măsură pot ele trecute?
― Hram…
Pe scurt, Ptolemeu era interesat de noi. Djinnii! Sclavii lui! Adică
de natura noastră interioară, nu de aiurelile obi nuite de suprafa ă.
Cele mai hidoase forme i provocări îl făceau să ca te, în vreme ce
încercările mele de a-i lua în râs tinere ea i înfă i area feminină nu
făceau decât să-i stârnească hohote de râs. Stătea în centrul
pentagramei, cu condeiul pe genunchi, ascultându-mă cu aten ie,
admonestându-mă dacă strecuram vreo minciună din cale-afară de
gogonată, i întrerupându-mă frecvent ca să clari ce câte o
ambiguitate. Nu folosea Urzicăturile, nici vreo Lance, nici vreun alt
instrument de corec ie. Invocările lui rar durau mai mult de câteva
ore. Pentru un djinn trecut prin via ă ca mine, care cuno tea prea
bine răută ile oamenilor, era un pic cam deconcertant.
Eram unul dintre cei câ iva djinni i spirite inferioare invocate
regulat. Rutina normală nu se modi ca niciodată: invocări, vorbărie,
însemnări frenetice făcute de magician, eliberare.
În timp, curiozitatea mea crescu.
― De ce faci asta? l-am întrebat scurt. De ce pui atâtea întrebări?
i notezi atât?
― Am citit majoritatea manuscriselor din Marea Bibliotecă, spuse
băiatul. Con in multe informa ii despre invocare, despre pedepse
disciplinare i alte chestii practice, dar aproape nimic despre natura
demonilor. Personalitatea voastră, dorin ele voastre! Mi se pare că
astea ar de primă importan ă. Inten ionez să scriu lucrarea ultimă
pe subiectul ăsta, o carte care va citită i admirată pe veci. Pentru
a face asta, trebuie să pun multe întrebări. Ambi ia mea te
surprinde?
― Da, într-adevăr! Când s-a mai pomenit ca vreunui magician să-
i pese de suferin ele noastre? N-ai nici un motiv s-o faci. Nu-i în
interesul tău!
―  O, ba da! Dacă rămânem ne tiutori, i continuăm să vă
subjugăm în loc să vă în elegem, mai devreme sau mai târziu o să se
i te probleme! A a cred eu!
― Nu există alternativă la sclavia asta! Fiecare invocare ne leagă
în lan uri.
―  E ti prea pesimist, djinnule! Negustorii mi-au pomenit de
amani, a a i undeva departe, prin pustiurile nordice, care- i
părăsesc corpurile ca să dialogheze cu spirite dintr-o altă lume.
După mine, ăsta este un procedeu mult mai curtenitor! Poate că i
noi ar trebui să învă ăm tehnica asta!
Am râs aspru.
―  N-o să se întâmple niciodată! Drumul ăsta este mult prea
periculos pentru preo ii hrăni i cu grâu din Egipt. Păstrează- i
energia, băiete! Uită de întrebări inutile! Eliberează-mă i pune
punct!
În ciuda scepticismului meu, nu putea convins să renun e.
Trecu un an; încet-încet minciunile mele încetară. Am început să-i
spun adevărul. La rândul lui, mi-a povestit câte ceva despre el.
 
Era nepotul regelui. La na tere, cu doisprezece ani în urmă, fusese
un bebelu mic i plăpând, care refuza sânul i scâncea ca un pisoi.
Tulburarea lui umbri u or ceremonia numelui: oaspe ii plecară în
grabă, o cialii tăcu i schimbară priviri sumbre între ei. La miezul
nop ii, doica lui chemă un preot al lui Hathor{24}, care declară că
bebelu ul e pe moarte; cu toate acestea, se ocupă de ritualurile
necesare i încredin ă copilul spre ocrotire zei ei. Noaptea trecu cu
emo ii. Veniră zorile; primele raze ale Soarelui străluciră printre
salcâmi i ajunseră pe capul copilului. Scâncetele se potoliră, corpul
i se lini ti. Fără zgomot sau vreo ezitare, copilul căută sânul cu gura
i începu să mănânce.
Natura acestei reveniri spectaculoase nu trecu neobservată i
imediat copilul fu închinat Zeului-Soare, Ra. Se făcu din ce în ce mai
mare i mai puternic. Inteligent, cu ochi curio i, băiatul nu era la fel
de voinic precum vărul lui, ul regelui{25}, mai vârstnic cu opt ani i
foarte bine făcut. Rămase un personaj periferic la curte, sim indu-se
mai bine printre preo i i femei decât printre băie ii ar i de Soare
care se luau la trântă în curte.
Pe vremea aceea, regele pleca adesea la război, zbătându-se să
protejeze frontierele de incursiunile beduinilor. Câ iva consilieri
conduceau ora ul, îmbogă indu-se pe seama mitelor i a taxelor
portuare, i plecând urechea din ce în ce mai mult la oaptele
mieroase ale agen ilor străini – mai ales ale celor din partea puterii
care se dezvolta acum dincolo de apă: Roma. În luxul palatului său
de marmură, ul regelui căzu repede pradă desfrâului. Spre sfâr itul
adolescen ei, ajunsese un tânăr cu o gură grotescă, slobod la gură,
burtos deja de la băutură, cu ochii aprin i de paranoia i de frica
asasinatului. Nerăbdător să preia puterea, stătea în umbra tatălui,
căutând rivali printre rudele sale de sânge în vreme ce a tepta ca
bătrânul să moară.
Prin contrast, Ptolemeu era un băiat studios, slăbu i frumos, cu
trăsături mai degrabă egiptene decât grece ti{26}. De i pe linia
succesiunii la tron, era clar că băiatul nu era un războinic sau vreun
om de stat i era în general ignorat de curtea regală. Î i petrecea
mare parte a timpului în Biblioteca din Alexandria, în port, studiind
cu meditatorul lui. Acesta era cel mai în vârstă preot din Luxor,
cuno tea multe limbi străine precum i istoria regatului. Era de
asemenea magician. Dând peste un discipol excep ional, bărbatul îi
împărtă i copilului toate cuno tin ele sale. Transferul de învă ătură
începu în taină i tot a a se i încheie, i abia mult mai târziu, odată
cu incidentul cu taurul, zvonurile despre asta pătrunseră i în lumea
largă.
 
Două zile mai târziu, în vreme ce discutam, un servitor bătu la
u a stăpânului meu.
― Ierta i-mă, Înăl imea Voastră, dar o femeie vă a teaptă în fa ă.
― În fa a cui?
Eu arătam ca un învă at, în caz că eram întrerup i, a a, ca acum.
Ptolemeu îmi făcu semn să tac.
― Ce dore te?
― O invazie de lăcuste amenin ă recoltele so ului ei, domnule. Vă
cere ajutorul.
Stăpânul meu se încruntă.
― Ridicol! Ce pot să fac?
―  Domnule, pomene te de… Servitorul ezită; fusese cu noi
atunci, pe câmp. De puterea pe care a i avut-o asupra taurului.
― Asta-i prea mult! Tocmai lucram la ceva important. Nu pot să
mă întrerup. Alunga i-o!
― Cum dori i!
Servitorul oftă i dădu să închidă u a. Stăpânul meu se foi.
― Este foarte nefericită?
― Groaznic, domnule! A venit aici din zori. Ptolemeu trase aer în
piept, u or tracasat.
― O, asta chiar e o prostie! Se întoarse spre mine. Rekhyt! Du-te
cu el! Vezi ce e de făcut!
După un timp, m-am întors, ceva mai rotofei, i am raportat:
― Lăcustele au dispărut!
―  Foarte bine! Se uită încruntat la tăbli ele lui. Am pierdut cu
totul irul! Vorbeam despre uiditatea Celuilalt Loc, cred…
 ― Î i dai seama, i-am zis când m-am a ezat delicat pe o rogojină
de paie, că acum ai făcut-o! i-ai asigurat o reputa ie! E ti cineva
care poate rezolva problemele oamenilor. N-o să mai ai pic de
lini te! Acela i lucru s-a întâmplat i cu Solomon i cu în elepciunea
lui. Nu mai putea ie i afară din casă fără ca să-i arunce cineva un
copil în fa ă. Re ine, asta se petrecea adesea i din altă cauză!
Băiatul scutură din cap.
―  Sunt un învă at, un cercetător, nimic altceva! Am să ajut
omenirea cu roadele scrisului meu, nu prin succesul pe care îl am cu
taurii sau cu lăcustele! i, în plus, tu faci toată treaba, Rekhyt! N-ai
vrea să- i sco i aripa aia din gură? Mul umesc! Acum, să începem…
Ptolemeu era în elept când venea vorba de anumite lucruri, dar
nu i de altele. A doua zi am văzut două femei stând în fa a u ii lui;
una avea probleme cu hipopotamii de pe pământul ei, cealaltă inea
în bra e un copil bolnav. Încă o dată am fost trimis să mă ocup de
ele cum puteam mai bine. În diminea a următoare un mic ir de
oameni se întindea de la u a lui până afară în stradă. Stăpânul meu
î i smulgea părul din cap i î i deplângea soarta; cu toate astea am
fost trimis iar în misiune, împreună cu A a i cu Penrenutet, doi
dintre ceilal i djinni. i am inut-o tot a a. Cercetările sale înaintau
cu viteza melcului, în vreme ce reputa ia lui printre oamenii
obi nui i din Alexandria cre tea rapid, ca orile primăvara.
Ptolemeu suporta întreruperile cu bunătate i cu gra ie, de i
exasperat. Se mul umi, să termine o carte despre mecanica
invocărilor i să lase deoparte celelalte investiga ii.
Anul se apropie de sfâr it i, la momentul potrivit, veni inunda ia
anuală a Nilului. uvoaiele se revărsară, pământul întunecat lucea
fertil i ud, recoltele fură plantate, începu un nou anotimp. Uneori,
coada de jălba i de la u a lui Ptolemeu era lungă, alteori mai scurtă,
dar niciodată nu dispărea de tot. i nu dură mult până ce acest
ritual zilnic ajunse la urechile preo ilor din templele mari, îmbrăca i
în robe negre, i la prin ul cu inimă întunecată care stătea
îngândurat pe tronul lui îmbibat cu vin.
 5

Un sunet lipsit de respect îl anun ă pe Mandrake de întoarcerea

impului din discul magic de ghicit. Lăsă deoparte stiloul cu care
mâzgălea noti e pentru ultimele bro uri de război i se uită la discul
lustruit. Trăsăturile deformate ale copila ului male c se lipiră de
suprafa a de bronz, de parcă încerca disperat să iasă. Mandrake îi
ignoră zbuciumul i întrebă:
― Ei bine?
― Ei bine ce?
Impul gemea i se zvârcolea.
― Unde-i Bartimaeus?
― Stă pe o grămadă de cărămizi la patruzeci i unu de kilometri,
la sud-est de aici, sub înfă i area unei fete cu părul lung. Foarte
drăgu ă i toate alea. Dar nu vine!
― Ce? Ea… el i-a spus că nu vrea?
― Da! Ooh, e îngrozitor de strâmt aici! De ase ani stau în acest
disc fără să-mi văzut o dată casa. Ai putea să-mi dai drumul, chiar
ai putea. Te-am slujit trup i su et.
― Nu ai su et, zise Mandrake. Ce-a spus Bartimaeus?
―  Nu pot să- i reproduc, e ti prea tânăr! Dar a fost nepoliticos.
Mi-am astupat urechile. Ei, nu vine de bunăvoie i asta-i treaba! Dă-l
încolo, zic eu. Nu pricep de ce nu l-ai nimicit până acum. O, nu iar
înapoi în sertarul ăla… nu po i avea un pic de milă, băiat rău ce
e ti?
Odată discul învelit i sertarul închis, Mandrake se frecă la ochi.
Problema cu Bartimaeus devenea intolerabilă. Djinnul era mai slab
i mai ar ăgos ca niciodată; aproape inutil ca servitor. Potrivit
oricărei logici ar trebuit să-l elibereze, dar – ca întotdeauna – îi
displăcea acest gând. De ce anume – era greu de spus, din moment
ce, dintre to i sclavii, djinnul era singurul care nu-l tratase niciodată
măcar cu un dram de respect. Insultele lui erau obositoare,
exasperante peste poate… i, de asemenea, ciudat de înviorătoare.
Mandrake trăia într-o lume în care adevăratele emo ii erau pe veci
ascunse în spatele mă tilor zâmbind politicos. Dar Bartimaeus nu- i
ascundea neplăcerea. Unde Ascobol i compania se dovedeau
amabili i servili, Bartimaeus rămăsese la fel de impertinent ca în
ziua când îl întâlnise, când era doar un copil, posesorul unui nume
cu totul diferit…
Mintea lui Mandrake zburase aiurea. Tu i i se ridică. Aceasta era
ideea de bază, desigur. Djinnul îi tia numele de botez. Riscant
pentru un om cu func ia lui! Dacă îl chema alt magician i a a ce
tia demonul…
Oftă; mintea îi trecea greoi de la o cărare bătătorită la alta. „O
fată cu părul negru. Drăgu ă.” Nu era greu de ghicit deghizarea
djinnului. De când murise Kitty Jones, Bartimaeus se folosise de
înfă i area ei ca să- i bată joc de el. Reu ind, de altfel. Chiar i după
trei ani, Mandrake sim ea un junghi de durere de ecare dată când
îi vedea chipul. Clătină din cap, dojenindu-se singur. „Las-o baltă!”
Fusese o trădătoare, acum era moartă i îngropată.
Ei bine, demonul ăla nenorocit nu conta. Chestiunea presantă era
tulburarea din ce în ce mai mare creată de război. Asta – i noile
capacită i periculoase apărute printre oamenii de rând. Povestea lui
Fritang despre pu tii care aruncaseră cu ouă era cea mai recentă
dintr-o lungă serie de relatări îngrijorătoare.
De la Gladstone încoace, magicienii respectaseră o regulă de
bază. Cu cât oamenii de rând tiau mai pu ine despre magie i
despre instrumentele ei, cu atât mai bine. Astfel, ecare sclav, de la
cel mai amărât imp până la cel mai arogant afrit, avea ordin să evite
expunerea inutilă atunci când se a a în lume executând ordinele
stăpânului său. Unii utilizau puterea invizibilită ii; majoritatea se
deghizau. A a că demonii care se înghesuiau pe străzile capitalei sau
umblau grăbi i pe acoperi uri treceau, de regulă, neobserva i.
Dar acum se schimbase situa ia.
Fiecare săptămână aducea noi relatări despre deconspirarea
demonilor. O trupă de impi mesageri fusese văzută deasupra
Whitehall-ului de un grup gălăgios de colari; magicienii raportaseră
că impii se deghizaseră corect în porumbei i n-ar trebuit să
trezească bănuieli. La câteva zile după aceea, ucenicul unui bijutier,
proaspăt venit în Londra, alergă înnebunit pe Horseferry Road i sări
peste zidul de pe mal în Tamisa. Martorii pretindeau că ipase că
sunt fantome printre oameni. Cercetări amănun ite arătaseră că
demoni spioni ac ionaseră într-adevăr pe Horseferry în ziua aceea.
Dacă oamenii de rând se nă teau cu puterea de a vedea demonii,
tulburarea care se abătuse asupra Londrei în ultima vreme putea să
se agraveze… Mandrake clătină din cap, iritat. Trebuia să meargă la
o bibliotecă, să caute precedente istorice. O astfel de revoltă era
posibil să se mai întâmplat în trecut… Dar nu avea timp –
prezentul era su cient de di cil. Trecutul putea să mai a tepte.
Un ciocănit la u ă; servitorul intră fără să-l deranjeze, ocolind
atent pentagramele de pe podea.
―  Adjunctul efului poli iei dore te să vă vadă, domnule!
Mandrake ridică mirat capul.
― A, da? Foarte bine! Pofte te-o!
Dură trei minute până când servitorul coborî în camera de
primire cu două etaje mai jos i se întoarse cu vizitatoarea, dându-i
domnului Mandrake timp su cient să scoată o oglindă mică de
buzunar i să se cerceteze atent. Î i netezi părul scurt care se
adunase într-un smoc; î i scutură câteva re de praf de pe umeri. În
sfâr it, satisfăcut, se cufundă în hârtiile de pe birou – un model de
hărnicie zeloasă, ferchezuită.
Recuno tea că o astfel de spilcuială era caraghioasă, dar o făcea
oricum. Era mereu atent la aparen e când venea să-l vadă adjunctul
efului poli iei.
Un ciocănit brusc; cu pa i u ori i cu mi cări vioaie i hotărâte,
Jane Farrar intră i traversă camera, ducând o casetă de orb într-o
mână. Domnul Mandrake se ridică pe jumătate, curtenitor, dar ea îi
făcu semn să se a eze la loc.
―  Nu trebuie să-mi spui ce onoare e asta, John! Am în eles
inten ia. Am ceva important să- i arăt.
― Te rog!
Arătă spre un scaun de piele de lângă birou. Femeia se a eză,
punând caseta de orb pe masă i rânji la el. Mandrake îi răspunse în
acela i mod. Rânjeau ca două pisici stând fa ă în fa ă, cu un oarece
rănit la mijloc, mieroase i puternice i sigure pe neîncrederea lor
reciprocă.
Afacerea cu golemul de acum trei ani se încheiase cu moartea i
cu dizgra ia efului poli iei, Henry Duvall, i de atunci prim-
ministrul nu considerase necesar să desemneze un succesor. De fapt,
ca semn al neîncrederii sale crescânde în magicienii din jurul lui, î i
conferise lui însu i titlul, i se baza pe adjunctul efului poli iei ca să
facă treaba. Jane Farrar îndeplinise acest rol timp de doi ani.
Aptitudinile ei erau bine-cunoscute: îi permiseseră să
supravie uiască după strânsa legătură cu Henry Duvall i să
recâ tige aprecierea domnului Devereaux. Ea i Mandrake erau
acum doi dintre cei mai apropia i alia i ai săi. Din acest motiv, se
purtau insuportabil de cordial unul cu celălalt; totu i, dincolo de
aparen e, vechea lor rivalitate î i arăta col ii.
Mandrake o găsea deconcertantă din alt motiv. Era încă foarte
frumoasă: cu părul lung, negru i lucios, cu ochii migdala i i verzi,
cu gene lungi. Înfă i area ei îl distrăgea; era nevoie de întreaga
încredere a maturită ii sale ca să ină pasul cu ea în conversa ie.
Se lăsă nepăsător în scaun.
―  i eu am ceva să- i spun, zise el. Cine începe?
― Oh, bine! Spune tu! Dar grăbe te-te!
―  În regulă! Trebuie să trezim interesul prim-ministrului cu
privire la aceste noi capacită i pe care le capătă unii oameni de
rând. Un alt demon de-al meu a fost zărit ieri. Tot de copii. Nu
trebuie să- i spun ce necazuri ne aduce asta.
Sprâncenele elegante ale domni oarei Farrar se încruntară.
― Nu, nu trebuie! Azi-diminea ă am primit rapoarte despre greve
ale docherilor i ale ma ini tilor. Mar uri! Demonstra ii! Nu doar în
Londra, ci i în provincie. Sunt organizate de bărba i i de femei cu
aceste puteri neobi nuite. Va trebui să-i strângem de pe străzi.
― Mmm, dar care este cauza, Jane?
―  Asta putem stabili când ajung în Turn. Avem spioni care
lucrează acum în cârciumi, strângând informa ii. O să plătească
scump. Altceva?
―  Trebuie să discutăm i despre ultimul atac din Kent, dar asta
poate a tepta până la Consiliu.
 Doamna Farrar întinse două degete sub iri i desfăcu caseta, dând
la o parte pânza i sco ând la iveală un mic glob de cristal, alb-
albăstrui i perfect, cu o bază aplatizată. Îl împinse spre centrul
biroului.
― E rândul meu, zise. Magicianul se îndreptă pu in.
― Unul dintre spionii tai?
―  Da! Acum i atent, John – este important! tii că domnul
Devereaux m-a rugat să-i supraveghez îndeaproape pe magicieni, în
caz ca vreunul încearcă să calce pe urmele lui Duvall sau ale lui
Lovelace?
Domnul Mandrake dădu din cap. Mai mult decât de rebelii
americani, mai mult decât de du manii lor din Europa, mai mult
decât de oamenii de rând furio i care demonstrau pe străzi, prim-
ministrul se temea de propriii mini tri, de bărba ii i de femeile cu
care stătea la masă i care îi beau vinul. Era o teamă justi cată –
colegii lui erau ambi io i; totu i, îl distrăgea de la alte chestiuni mai
stringente.
― Ce-ai descoperit? întrebă el.
― Ceva.
Î i trecu o mână peste glob, aplecându-se în fa ă, astfel încât
părul ei lung i negru i se revărsă pe lângă obraji. Dregându- i
glasul, Mandrake se aplecă i el, bucurându-se (ca întotdeauna) de
parfumul i de înfă i area ei, de apropierea zică. De i femeia era
periculoasă i felină, compania lui Jane Farrar avea farmecul ei.
Ea rosti câteva cuvinte; puncte albastre alergară pe suprafa a
globului, adunându-se la bază. Suprafa a superioară rămase
transparentă. Aici se formă o imagine – o fa ă de umbre. Pâlpâi, se
mi că, dar nu se apropie.
Doamna Farrar î i ridică privirea.
―  Acesta este Yole! Yole a supravegheat un anume tânăr
magician care mi-a trezit interesul. Îl cheamă Palmer, de nivelul al
doilea, lucrează la Ministerul de Interne. A fost omis la promovare
de câteva ori i e un om foarte frustrat. Ieri Palmer s-a învoit pe caz
de boală; n-a venit la muncă. În schimb a plecat din apartamentul
lui pe jos i s-a dus la un han de lângă Whitechapel. Purta haine de
muncitor obi nuit. Yole l-a urmărit i poate relata ce s-a întâmplat.
Cred că te va interesa.
Mandrake făcu un gest evaziv.
― Te rog, continuă!
Jane Farrar pocni din degete i rosti către glob:
― Arată-mi hanul, cu sunet!
Fa a neguroasă se retrase, dispăru. Se formă o imagine în glob –
grinzi, pere i vărui i, o masă de lemn sub o lampă de alamă. Fumul
plutea către ferestrele murdare. Punctul de observa ie era jos; era ca
i cum ar stat întin i pe podea. Femei dolofane treceau pe
deasupra, i bărba i în costume prost croite. Slab, ca de foarte
departe, se auzeau râsete, tusete i clinchet de pahare.
La masa de lemn stătea un bărbat, un domn îndesat, între două
vârste, oarecum roz la fa ă, cu re cărunte în păr. Purta un pardesiu
ponosit i o beretă moale. Ochii îi alergau necontenit încoace i
încolo, evident cercetându-i pe oamenii din han.
Mandrake se aplecă mai aproape, inspirând u or: parfumul lui
Farrar era deosebit de intens în ziua aceea. Avea un iz de rodie.
―  Ăsta e Palmer, nu? întrebă el. E un unghi ciudat. Prea jos.
Femeia dădu din cap.
― Yole era un oarece lângă plintă. A vrut să treacă neobservat,
dar a fost o gre eală care te-a costat scump, nu, Yole?
Atinse suprafa a globului.
O voce dinăuntru, smiorcăită i umilă, răspunse:
― Da, stăpână!
―  Mmm! Da, ăsta e Palmer! De obicei, un tip foarte insipid.
Acum – asta e important! E greu de văzut de aici, de jos, dar are o
halbă de bere în mână.
―  Remarcabil, murmură Mandrake. Mai ales că este într-o
cârciumă. „Sigur a rodie… i poate o urmă de lămâie…”
― A teaptă pu in! Se uită după cineva.
Mandrake cercetă gura din glob. A a cum era de a teptat din
partea unui magician a at printre oameni de rând, domnul Palmer
nu se sim ea în largul lui. Ochii i se mi cau tot timpul; gâtul i
fruntea i se acoperiseră cu broboane de sudoare. Ridică de două ori
halba ca să bea bere; de două ori se opri cu paharul la buze i îl
puse încet pe masă, într-un loc pe care nu-l vedeau.
― E nervos, zise Mandrake.
― Da! Săracul, bietul Palmer!
Vorbea blând, dar ceva din tonul ei avea ascu i ul unui cu it.
Mandrake trase din nou aer în piept. Acea notă u or acră era exact
ce trebuia. Punea foarte bine în eviden a dulcea a parfumului.
Doamna Farrar tu i.
― E ceva în neregulă cu scaunul, Mandrake? întrebă ea. Dacă te
mai apleci mult, cazi peste mine.
Î i ridică repede privirea din glob, evitând cu greu să nu- i
ciocnească fruntea de a ei.
― Scuze, Farrar, scuze! Î i drese glasul i vorbi cu o voce gravă. E
doar tensiunea – nu mă pot ab ine. Mă întreb ce pune la cale acest
Palmer. Un tip foarte dubios!
Î i aranjă absent o mânecă.
Doamna Farrar îl privi pre de o clipă, apoi arătă către glob.
― Păi, prive te!
Din cealaltă parte a globului apăru un nou-venit, ducând o halbă
de bere. Era cu capul descoperit, cu părul ro cat dat pe spate,
încăl at cu cizme murdare de muncitor i îmbrăcat în ni te pantaloni
care se i eau de sub o haină de ploaie lungă i neagră. Cu pa i
nepăsători, dar hotărâ i, se apropie de domnul Palmer, care se
dăduse la o parte ca să-i facă loc.
Bărbatul se a eză. Î i puse berea pe masă i î i ridică ochelarii pe
nasul mic.
Domnul Mandrake era trans gurat.
― Stai! uieră el. Îl cunosc!
― Yole, porunci Farrar. Opre te scena!
Cei doi oameni din glob tocmai întorceau capul ca să se salute. La
comanda ei, imaginea înghe ă.
― A a e bine, zise Farrar. Îl recuno ti?
―  Da! E Jenkins! Clive Jenkins! A lucrat cu mine la Afaceri
Interne. Se poate să mai lucreze încă acolo, din câte tiu. Nivel de
secretar. Fără perspective de promovare. Ei, da! Asta este într-adevăr
interesant!
 ― Stai!
Tânăra pocni din degete. Mandrake remarcă lacul roz-deschis, de
culoarea delicată a pieli elor din jurul unghiilor. Imaginea din glob
reveni: cei doi bărba i se întoarseră, se salutară, priviră în altă parte.
Nou-venitul, Clive Jenkins, luă o înghi itură de bere. Buzele i se
mi cară; după o jumătate de secundă, vocea lui, slabă i deformată,
se auzi din glob.
―  Deci, Palmer! Lucrurile se mi că repede i e timpul să te
hotără ti. Trebuie să tim dacă e ti cu noi sau nu.
Domnul Palmer sorbi lung din pahar. Fa a îi lucea de la
transpira ie, iar ochii erau mereu în mi care. Mai mult mormăi
decât vorbi:
―  Am nevoie de mai multe informa ii. Jenkins râse i î i aranjă
ochelarii pe nas.
―  Lini te te-te, lini te te-te! Nu mu c, Palmer! O să prime ti
informa ii. Dar mai întâi avem nevoie de o dovadă a bunelor tale
inten ii.
Celălalt plescăi ciudat din buze.
― Când i-am dat motiv să te îndoie ti de mine?
―  Niciodată! Dar nici nu ne-ai dat motive să credem în tine.
Avem nevoie de dovezi.
― Cum? Adică un test?
―  Cam a a ceva. Domnul Hopkins vrea să- i vadă devotamentul
fa ă de el. Ai putea i de la poli ie, din câte tim noi. Să lucrezi
pentru Devereaux sau pentru nemernica aia de Farrar. Mai luă o
înghi itură de bere i continuă: Nu se tie niciodată!
În afara globului, în alt timp i spa iu, John Mandrake se uită la
Jane Farrar i ridică dintr-o sprânceană. Ea zâmbi lene , dezvelind
un canin ascu it.
― Hopkins… începu Mandrake. Crezi că e acela i…?
― Învă atul care i-a arătat lui Duvall cum să controleze golemii,
zise Farrar. Veriga lipsă a conspira iei. Da, a a cred! Dar, ascultă!
Domnul Palmer, ro u la fa ă, era în toiul unei expuneri, arătându-
se profund jignit de repro ul care-i fusese adus. Clive Jenkins nu
zicea nimic. Până la urmă tirada lui Palmer luă sfâr it; se potoli ca
un balon dezum at:
 ― Ei bine, ce vre i să fac? Te avertizez, Jenkins, nu cumva să-mi
întinzi vreo capcană…
Î i ridică paharul ca să se răcorească. Când făcu asta, Jenkins
tresări; cotul lui peticit dădu peste bra ul celuilalt. Halba se clătină,
berea se vărsă pe masă. Palmer scoase un mic sunet de iritare:
― Prost neîndemânatic! Jenkins nu se scuză.
― Dacă faci ce trebuie, zise el, o să culegi roadele, împreună cu
mine i cu restul. Urmează să-l întâlne ti… aici!
― Când?
― Atunci! Asta e tot! Plec acum.
Fără alte cuvinte, bărbatul slab i ro cat se ridică de la masa de
lemn i dispăru din câmpul lor vizual.
Palmer rămase câteva minute a ezat, cu fa a lui ro ie disperată i
consternată. Apoi plecă i el.
Doamna Farrar pocni din degete. Imaginea dispăru; de undeva
din depărtare fa a neguroasă reapăru, fără tragere de inimă. Farrar
se lăsă pe spate în scaun.
― Nu mai e cazul să spun, zise ea, că Yole ne-a dezamăgit. De la
punctul sau de observa ie nu a putut vedea suprafa a mesei. Nu s-a
gândit că Jenkins vărsase berea inten ionat sau că scrisese ora i
locul întâlnirii în lichidul de pe masă. Ei, Yole l-a urmărit pe Palmer
tot restul zilei i n-a văzut nimic. În noaptea aceea mi-a dat raportul.
În timp ce făcea asta, Palmer i-a părăsit apartamentul i nu s-a
întors. Evident că s-a dus la întâlnirea cu misteriosul Hopkins.
John Mandrake î i lovi nerăbdător degetele între ele.
― Va trebui să-l interogăm pe domnul Palmer când se întoarce.
― Aici e problema! Azi-diminea ă, în zori, inginerii care lucrau la
Sistemul de Canalizări Rotherhithe au văzut ceva în groapa de
gunoi. Au crezut întâi că e o grămadă de cârpe.
Mandrake ezită.
― Nu!…
―  Mă tem că da! Era cadavrul domnului Palmer. Fusese
înjunghiat în inimă.
― O, exclamă Mandrake. Ah! Asta pică prost!
―  Într-adevăr! Dar e i promi ător. Jane Farrar trecu o mână
peste glob, care se întunecă, devenind de un albastru tern, închis.
Înseamnă că acest Clive Jenkins al tău – i acest Hopkins – pun la
cale ceva important. Destul de important ca să implice omoruri. Iar
noi ne-am prins!
Ochii îi sclipeau de încântare. Părul ei lung i negru era pu in în
dezordine; mai multe uvi e îi cădeau pe frunte. Fa a îi era
îmbujorată i el respira iute.
Mandrake î i desfăcu pu in gulerul.
― De ce îmi spui mie asta acum, în afara Consiliului?
―  Fiindcă am încredere în tine, John! i nu am încredere în nici
unul dintre ceilal i. Î i dădu la o parte uvi ele din ochi. Whitwell i
Mortensen conspiră amândoi împotriva noastră. tii asta! Nu avem
prieteni în Consiliu, în afară de prim-ministru. Dacă putem scăpa de
ace ti trădători noi singuri, pozi ia noastră va considerabil mai
puternică.
Mandrake dădu din cap.
―  A a e! Păi, e clar ce avem de făcut. Trimite un demon să îl
urmărească pe Clive Jenkins i vezi dacă ne poate duce la adevăr.
Doamna Farrar băgă globul de cristal în casetă i se ridică.
― Am să las asta în seama ta, dacă se poate. Yole e un incapabil
i to i ceilal i demoni ai mei au deja însărcinări. Suntem în stadiul
de observa ie. Nu vei avea nevoie de nimic puternic. Sau to i djinnii
tai sunt ocupa i?
Mandrake privi pentagramele tăcute.
― Nu, nu, spuse el încet, sunt sigur că o să găsesc pe cineva.
 6

Vă întreb. O dai în bară cu o misiune, molestezi un sol i refuzi

pe leau un ordin să te întorci. Apoi stai i a tep i ca magicianul să
reac ioneze. i nu se întâmplă nimic. Ore întregi. Nici o invocare,
nici o tentativă de pedepsire, nimic.
Ce fel de stăpân este ăsta?
Dacă e ceva care chiar mă enervează, e să u ignorat! Pot suporta
tratamentul aspru, ca i gesturile jignitoare. Cel pu in ele arată că ai
un anume efect. Dar să u lăsat să erb în suc propriu de parcă a
doar un amărât de imp într-un disc magic de ghicit viitorul… asta
mă face să u ceva mai mult decât doar iritat.
Se scursese jumătate de zi când am sim it primele zvâcniri în
esen ă: ferme, insistente, ca un cu it care mi se învârtea în
măruntaie. Invocare, în sfâr it! Bun – momentul să plec! Nu era de
mine vreo ezitare temătoare sau vreo re inere. Am ie it din hornul
spart, m-am dezmor it, mi-am îndepărtat Vălul de Acoperire, am
speriat un câine care trecea pe acolo, am scos un sunet nepoliticos
către o doamnă din gradina alăturată i am trimis hornul cât colo în
stradă{27}.
Să lăsăm prostiile. Încă eram Bartimaeus din Uruk, al-Arish i
Alexandria. De data asta eram serios.
Am lăsat invocarea să-mi tragă esen a în sus i să mă ducă de
acolo. Strada se transformă curând într-o mare de lumini i de benzi
colorate. O secundă mai târziu acestea se uniră sub forma unui hol
tipic de invocare: becuri atârnând din tavan, mai multe pentagrame
pe podea. Ministerul Informa iilor, ca de obicei. Mi-am făcut corpul
să ia forma lui Kitty Jones. Era mai simplu decât să încerc să mă
gândesc la altceva.
Bun! Unde era blestematul de Mandrake?
Acolo! A ezat la birou, cu stiloul în mână, holbându-se la o
grămadă de hârtii din fa a lui. Nici măcar nu- i aruncă ochii în
direc ia mea! Mi-am dres glasul, mi-am pus mâinile delicate în
olduri, m-am pregătit să vorbesc…
― Bartimaeus!
O voce blândă. Prea joasă ca să e a lui Mandrake. M-am întors,
am văzut o tânără delicată, cu păr aten, stând la alt birou, într-o
pentagramă alăturată. Era Piper, asistenta stăpânului meu, azi
făcând tot posibilul să e severă. Fruntea îi era încre ită în ceea ce
aducea a încruntare; î i inea vârfurile degetelor unite. Se uită la
mine ca o educatoare supărată de la grădini ă i spuse:
―  Unde-ai fost, Bartimaeus? Ar trebuit să te întorci azi-
diminea ă, a a cum i s-a cerut! Domnul Mandrake a trebuit să facă
un efort ca să te aducă înapoi, când e a a de groaznic de ocupat. Nu
e prea bine, să tii! Purtarea ta devine într-adevăr foarte obositoare.
Nu mă a teptasem deloc la asta. M-am îndreptat de spate.
―  Obositoare? am strigat. Obositoare? Ai uitat cui te adresezi?
Sunt Bartimaeus – Sakhr al-Jinni, N’gorso cel Puternic, ridicător de
ziduri, distrugător de imperii! Am douăzeci de nume i de titluri în
tot atâtea limbi, iar faptele mele măre e reverberează în ecare
silabă! Nu încerca să mă umile ti, femeie! Dacă vrei să trăie ti, te
sfătuiesc să- i aduni fustele i să pleci imediat. Am de gând să
vorbesc cu domnul Mandrake între patru ochi.
Fata â âi.
― Pur i simplu e ti imposibil azi, Bartimaeus! Cred că ar trebui
să i mai matur. Uite, avem o trebu oară pentru tine!
― Ce? Nu a a repede!
Am înaintat cu jumătate de pas în pentagramă; îmi săreau scântei
din ochi i un nimb de foc de culoarea coralului îmi tremură pe
piele când am zis:
― Am să discut mai întâi cu Mandrake!
― Mă tem că ministrul este indisponibil pentru moment.
― Indisponibil? Prostii! Îl văd stând colo!
― E ocupat cu tirile de azi. Are de respectat un termen-limită.
―  Păi poate lăsa deoparte inventarea minciunilor pre de un
minut{28}. Vreau să-i spun o vorbă.
Doamna Piper strâmbă din nas.
 ―  N-ai cum să ai ceva important să-i spui. Acum, te rog, vezi- i
de misiunea ta!
Mi-am întors fa a de la ea; m-am adresat siluetei de la birou.
― Hei, Mandrake!
Nici un răspuns. Am repetat, mai tare. Hârtiile fo neau i uturau
pe birou.
Magicianul î i trecu o mână prin părul tuns scurt i î i ridică
privirea, cu o expresie vag îndurerată. Parcă i se cerea să- i
amintească de o veche rană într-un loc sensibil. Se întoarse către
asistenta sa.
―  Doamnă Piper, te rog informează-l pe Bartimaeus că nu mă
interesează câtu i de pu in plângerile sale. Aminte te-i că
majoritatea stăpânilor l-ar pedepsit aspru pentru incompeten ă în
bătălie i că are noroc că a rămas în via ă. Asta e tot!
Apucă iar stiloul.
Doamna Piper deschise gura să vorbească, dar am fost mai rapid.
― Te rog să-l informezi pe neisprăvitul ăla cu tuleie în barbă, m-
am răstit, că e imperativ să mă lase să plec în clipa asta! Puterile
mele, de i încă uimitoare, sunt întrucâtva slăbite i au nevoie de
împrospătare. Dacă nu e de acord cu această cerere justă i
rezonabilă, voi obligat să ac ionez, din disperare, împotriva
intereselor mele i ale lui.
Ea se încruntă.
―  Ce vrea să însemne ultima parte? Am ridicat dintr-o
sprânceană.
―  tie el! M-am întors către Mandrake: tii, nu?
Îmi aruncă o privire.
― Da, evident{29}!
Cu o hotărâre care nu prevestea nimic bun, puse iar stiloul jos.
―  Doamnă Piper, zise, te rog atrage-i aten ia acelui demon
nelegiuit că, dacă îi trece prin minte un singur gând de trădare, îl
voi trimite în mla tinile din Boston, unde se spune că pier în ecare
zi o duzină de djinni.
― Zi-i că nu mă impresionează cine tie ce! Apărarea mea e a a
de slabă, că a putea pieri i făcându-i cumpărăturile. Ce mă
interesează unde se întâmplă?
 ―  Spune-i că- i exagerează cu siguran ă slăbiciunea. Nu prea
sună a Bartimaeus, cel care a stat la taclale cu Solomon.
―  i cu Faust i Zarbustibal!
―  Faust, Zarbustibal, nu contează! Nu fac o listă exhaustivă.
Oricum, spune-i, doamnă Piper, că, dacă î i îndepline te cu succes
următoarea misiune, voi de acord cu eliberarea lui temporară în
scopuri de recuperare, i să se mul umească cu atât.
Am pufnit dispre uitor.
― Spune-i că oferta este acceptabilă doar dacă misiunea e simplă,
rapidă i complet lipsită de pericole.
―  Spune-i – oh, pentru numele lui Dumnezeu – spune-i care e
misiunea i termină odată!
Cu un fo net de hârtii i cu un scâr âit al scaunului de piele,
magicianul se întoarse la munca lui. Capul doamnei Piper se opri; se
rotise dintr-o parte într-alta, ca al unei bufni e speriate. Î i frecă
delicat gâtul.
― A a că dă-i drumul! am îndemnat-o.
Păru pu in ofensată de tonul meu tăios, dar nu aveam chef de
dulcegării. Încă o dată Mandrake mă tratase cu dispre i cu
batjocură, încă o dată îmi ignorase amenin ările i rugămin ile.
Pentru a mia oară am jurat răzbunare. Poate ar trebuit să risc să
plec în America, să-mi încerc puterile în luptă. Mai supravie uisem
la a a ceva. Dar nu când eram atât de slăbit ca acum… Nu, trebuia
să-mi recapăt mai întâi puterile, iar asta însemna să accept misiunea
aceasta „ nală”. Am a teptat mohorât. Din cealaltă parte a camerei
auzeam stiloul lui Mandrake alunecând pe hârtie, scriind mai multe
minciuni.
Doamna Piper era evident u urată că se încheiase confruntarea.
― Ei bine, zise ea, zâmbind u or, sunt sigură că vei considera asta
foarte u or, Bartimaeus! Dorim să-l urmăre ti pe un magician minor,
Clive Jenkins, să ii socoteala a tot ceea ce face. Să nu te la i văzut
sau sim it. E implicat într-un soi de conspira ie contra guvernului, i
are de a face cu o crimă. În plus, tiu că lucrează pentru un învă at
fugar, pe nume Hopkins.
Asta îmi trezi vag interesul. De ani de zile nu mai auzisem nimic
despre el. Dar mi-am păstrat o expresie de adolescent bosum at.
 ― Jenkins: e puternic? Fata se încruntă.
― Nu cred!
Stăpânul meu ridică privirea i pufni.
― Jenkins? Nici pomeneală!
―  Lucrează la Afaceri Interne, zise doamna Piper. Nivelul doi!
Are un imp numit Truklet. tim că a încercat să corupă al i
magicieni de nivel inferior; nu e clar de ce. Sigur este în legătură cu
Clem Hopkins.
― Asta e prioritatea, spuse Mandrake. Găse te-l pe Hopkins! Nu
ac iona, nici nu ataca: tim că e ti slab ca o gărgări ă, Bartimaeus!
Doar a ă unde e. De asemenea, descoperă ce pun la cale. Dacă
reu e ti, voi… O, la naiba! Sunase telefonul de pe birou. Ridică
receptorul: Da? O – bună, Makepeace! Î i dădu ochii peste cap. Da,
da, mi-ar plăcea să trec pe la tine, mi-ar plăcea, dar nu pot chiar
acum. Trebuie să plec în curând la Consiliu – de fapt, am întârziat
deja… Despre ce e vorba? Hmm, hmm, foarte misterios! Poate mai
târziu… În regulă, voi încerca! Ne vedem atunci! Puse receptorul în
furcă. Trebuie să plec, Piper! Voi termina povestea asediului de la
Boston la prânz. O să i-o trimit printr-un imp mai târziu, da? O
putem da la tipărit pentru bâlciurile de seară. Era acum în picioare,
îndesând hârtii într-o servietă. Ce altceva mai vrei să tii,
Bartimaeus? Adică nu scuze sau tânguiri; n-am timp de ele.
Versiunea mea de Kitty scrâ ni din din i.
― Dar întăriri? Dacă ajung la Hopkins, sigur are mai mult de un
imp care să-l păzească.
― E doar un învă at, Bartimaeus! Dar chiar dacă are apărare, nu
vrem să te amesteci. Pot să-l trimit pe Cormocodran sau pe ceilal i
ca să se ocupe rapid de el, iar doamna Farrar are o grămadă de
poli i ti în apropiere. Doar dă-mi raportul când ob ii informa iile. Î i
dau un ordin de tip u ă deschisă: te po i întoarce la mine oricând
e ti gata.
― Tu unde vei ?
―  La Westminster Hali în după-amiaza asta i la conacul lui
Devereaux din Richmond toată seara. La noapte, acasă.
Servieta se închise cu zgomot; se grăbea să plece.
― Unde e Jenkins de găsit acum?
 ―  În clădirea Afacerilor Interne, Whitehall numărul aisprezece.
Biroul din spate. E un fraier scund, cu păr ro cat. Altceva î i mai
trece prin minte?
― N-ai vrea să tii.
―  Fără îndoială! O ultimă chestiune, Bartimaeus! i-am dat
cuvântul, dar m-ai putea încuraja să mi-l in, dacă renun i la această
înfă i are. Se uită la mine, x – abia atunci. Gânde te-te la asta!
Făcu un semn complex: legăturile care mă ineau întemni at în
cerc se înfă urară în jurul meu, se rotiră în direc ii opuse i mă
trimiseră învârtindu-mă în spirală afară, în lume.
 7

Bartimaeus: nume secundar al demonului Sakhr al-Jinni, men ionat în Procopius i

Michelot. Djinn de rang mediu de origine antică, cu mare ingeniozitate i nu mică
putere. Consemnat prima dată în Uruk; mai târziu în Ierusalim. A luptat în bătălia de la
al-Arish contra asirienilor. Printre stăpânii cunoscu i: Ghilgame , Solomon, Zarbustibal,
Heraclius, Hauser.
Printre celelalte nume de putere ale lui Bartimaeus se numără: N’gorso, Necho,
Rekhyt. Potrivit lui Linnaeus e de rang 6, periculos, încă în via ă.
 
Kitty î i puse cartea în poală i se uită afară pe fereastra
autobuzului. De la locul ei de la etaj vedea articula iile i tendoanele
guvernării magicienilor străbătând în sus i în jos străzile Londrei.
Poli ia de Noapte se plimba printre trecători, sfere de vigilen ă
pluteau la ecare col , micu e puncte rapide de lumină treceau pe
cerul amiezii. Oamenii obi nui i î i vedeau de treabă, ferindu- i cu
grijă ochii de supraveghetorii din jur. Kitty oftă. Chiar i cu armatele
departe, în misiune, puterea guvernului era prea mare, prea
evidentă pentru a permite revolta. Singuri, oamenii de rând nu
puteau face nimic, asta cel pu in era clar. Aveau nevoie de un alt fel
de ajutor.
Î i aruncă iar privirea spre Manualul lui Trismegistus, î i xă
ochii pe caracterele mici i reciti pasajul pentru a nu tiu câta oară.
Numele Necho i Rekhyt erau noi pentru ea, dar restul era plictisitor
de familiar. Lista scurtă de stăpâni, de exemplu. De i nu se tiau
multe despre fe ele lui Ghilgame sau Solomon, fuseseră cu
siguran ă regi adul i. Heraclius, un împărat-magician – un războinic,
nu un copil. Cât despre Zarbustibal, găsise o descriere a sa într-un
vechi inventar de stăpâni arabi: era renumit în Marea Ro ie pentru
nasul său coroiat i pentru negii mari. Hauser fusese tânăr, într-
adevăr, dar fusese nord-european, blond i pistruiat – o gravură din
una dintre căr ile domnului Button îi arătase asta. Nici unul dintre
ei nu putea băiatul cu părul negru i cu pielea închisă la culoare a
cărui înfă i are o folosea a a de des Bartimaeus.
 Kitty clătină din cap, închise cartea i o aruncă în geantă. Era
probabil doar o pierdere de timp. Trebuia să- i lase deoparte
presim irile i să facă invocarea.
Pauza de prânz venise i trecuse, iar autobuzul era plin de bărba i
i de femei care se întorceau la muncă. Unii discutau cu voci
scăzute; al ii, deja epuiza i, a ipeau i dădeau din cap. Un bărbat de
pe rândul celălalt citea ultima apari ie din Adevărate pove ti de
război, relatarea regulată a Ministerului Informa iilor despre mersul
războiului. Coperta din fa ă a bro urii era decorată cu o gravură;
înfă i a un soldat britanic urcând în fugă un deal, cu baioneta
pregătită. Era nobil, hotărât, o statuie clasică în mi care. În vârful
dealului un rebel american se făcea mic, cu fa a deformată de furie,
de teroare i de alte emo ii negative. Purta o robă de magician de
stil vechi, desenată în a a fel încât să arate ridicol, efeminat. Bra ele
îi erau ridicate, semn că se preda; lângă el stătea aliatul lui – un
demon minor într-o postură similară. Era scofâlcit la fa ă i avea o
expresie răutăcioasă; purta, în miniatură, acelea i haine ca
magicianul. Soldatul britanic nu avea demon. O legendă sub
ilustra ie spunea: „Un alt triumf la Boston”.
Kitty î i încre i buzele, dispre uitoare la adresa propagandei
evidente a ilustra iei. Era opera lui Mandrake: el era acum eful
Informa iilor! i când te gânde ti că îl lăsase să trăiască.
Dar djinnul Bartimaeus fusese cel care o încurajase să facă asta,
să ac ioneze ca să cru e via a magicianului, i după trei ani asta încă
o uimea i o intriga. Nimic din ceea ce tia despre demoni nu o
pregătise pentru personalitatea lui Bartimaeus. Conversa iile lor,
desfă urate pe un fundal de teamă i de pericol, îi rămăseseră vii în
minte – pline de vitalitate, de perspicacitate i mai ales o legătură
nea teptată între ei. Îi deschisese o u ă, oferindu-i o imagine a
procesului istoric pe care nu-l ghicise niciodată: mii de ani în care
magicienii îi înrobiseră pe demoni, obligându-i să le împrumute
puterile. Mii de ani, în care o duzină de imperii atinseseră gloria,
decăzuseră i apoi se prăbu iseră. Tiparul se repeta, iar i iar.
Demonii erau invoca i, magicienii î i croiau drum spre avere i spre
faimă. Se instala stagnarea. Oamenii de rând î i descopereau
capacită i înnăscute pe care nu tiau că le au – rezisten a la magie
devenea din ce în ce mai puternică genera ie după genera ie, ceea ce
le permitea să se revolte împotriva conducătorilor. Magicienii
cădeau; al ii noi apăreau în altă parte i procesul reîncepea. Totul
mergea înainte: un ciclu nesfâr it de revolte. Întrebarea era: i se
putea pune punct?
 
Claxonul scoase un sunet strident; cu o smucitură, autobuzul se
opri brusc. Kitty se clătină în scaunul ei i î i lungi gâtul la fereastră,
căznindu-se să vadă cauza.
De undeva din fa a autobuzului un tânăr zbură prin aer. Ateriză
pe trotuar, rămase acolo pre de o clipă i începu să se ridice. Doi
Poli i ti de Noapte, în uniforme cenu ii, cu cizme i cu chipie
lucioase, se grăbiră către locul cu pricina. Se aruncară asupra
tânărului, dar el îi lovi cu pumnii i cu picioarele, reu ind să se
elibereze. Se chinui să se ridice în picioare. Un o er scoase un
baston de la brâu: rosti un cuvânt – un curent albastru, strălucitor,
făcu scântei la capătul lui. Mul imea care se adunase se trase înapoi,
alarmată. Tânărul se retrase lent. Kitty văzu că avea capul plin de
sânge i o privire furibundă.
Poli ista avansă, uturând bastonul. O mi care bruscă, o lovitură.
Curentul îl atinse pe tânăr în piept. Tresări i se mi că spasmodic; îi
ie i fum din hainele arse. Apoi râse – un sunet aspru i lipsit de
veselie, ca un croncănit de cioară. Întinse mâna i apucă de capătul
activ al bastonului. Energii albastre îi jucau pe piele, dar părea că
nu-i pasă: din două mi cări scurte în făcă bastonul, îl întoarse i o
aruncă pe poli istă pe trotuar, într-o fulgerare de lumină. Membrele
acesteia zvâcniră, corpul i se arcui, se lini ti. Rămase eapănă.
Tânărul aruncă bastonul, se întoarse pe călcâie i, fără să se uite
înapoi, dispăru pe o alee lăturalnică. Mul imea tăcută îi făcu loc.
Scrâ nind i huruind, autobuzul se puse iar în mi care. O femeie
care stătea în fa a lui Kitty clătină din cap, fără să se adreseze cuiva
anume.
― Războiul, zise ea, provoacă toate tulburările astea!
Kitty se uită la ceas. Cincisprezece minute până la bibliotecă.
Închise ochii.
 
 Era doar pe jumătate adevărat: războiul provoca majoritatea
tulburărilor, atât în ară, cât i în afara grani elor. Dar rezisten a în
cre tere a oamenilor de rând punea gaz pe foc.
Cu ase luni înainte, ministrul Războiului, domnul Mortensen,
introdusese o nouă politică. Într-o încercare de a-i obliga pe rebelii
americani să se supună, determină o cre tere dramatică a for elor
guvernamentale. În acest scop promulgă Doctrina Mortensen – o
politică de mobilizare pe tot cuprinsul ării. Se deschiseră Birouri de
Recrutare, iar oamenii de rând erau încuraja i să se înroleze în
for ele armate. Ademeni i de perspectiva slujbelor preferen iale la
întoarcere, mul i oameni se i înrolară. După câteva zile de
instruc ie plecară spre America pe vase militare speciale.
Trecură luni; a teptata întoarcere a eroilor cuceritori nu se
materializă. Nu se mai auzea nimic de ei. Informa iile din colonii
erau greu de ob inut; declara iile guvernului deveniră evazive. Până
la urmă începură zvonurile, răspândite poate de comercian ii care
operau peste Atlantic: armata era blocată în teritoriul inamic; două
batalioane fuseseră masacrate; mul i oameni erau mor i, unii
fugiseră în pădurile necălcate de picior de om i nu mai fuseseră
văzu i vreodată. Se vorbea despre foamete i despre alte orori.
Cozile de la Birourile de Recrutare se mic orară i apoi dispărură cu
totul; o stare de spirit taciturnă se insinuă imperceptibil pe fe ele
oamenilor de pe străzile Londrei.
La momentul potrivit resentimentele pasive se transformară în
ac iune. Totul începu cu câteva episoade disparate, scurte i rare,
dintre care ecare putea atribuit unor cauze locale întâmplătoare.
Într-un ora , o mamă conduse un protest solitar, aruncând o piatră
în geamul unui Birou de Recrutare; în altul, mai mul i muncitori
abandonară uneltele i refuzară să mai trudească pentru salariul
zilnic de mizerie. Trei comercian i răsturnară o încărcătură de
bunuri pre ioase – cereale aurii, făină nă, uncă uscată la soare –
pe oseaua Whitehall i, îmbibându-le cu petrol, le aprinseră,
trimi ând o panglică fragilă de fum către cer. Un magician minor din
coloniile estice, poate înnebunit de anii de regim alimentar, alergă
ipând în Ministerul Războiului, cu o sferă elementală în mână; în
câteva secunde o activase, distrugându-se pe sine, precum i pe doi
tineri func ionari într-un vârtej de aer turbat.
De i nici unul dintre incidente nu fu atât de grav ca atacurile
conduse odată de trădătorul Duvall sau chiar de Rezisten a
muribundă, rămaseră mai mult timp în mintea publicului. În ciuda
tuturor eforturilor domnului Mandrake de la Ministerul
Informa iilor, erau discutate repetat la pia ă, la locurile de muncă,
în cârciumi i în cafenele, până când, prin ciudata alchimie a bârfei
i a zvonurilor, se contopiră într-o mare poveste, devenind
simptomatice pentru revolta colectivă împotriva domina iei
magicienilor.
Dar era un protest fără din i, iar Kitty, care încercase revolta
activă la vremea ei, nu- i făcea iluzii despre cum se va sfâr i. În
ecare seară, la hanul Frog, unde lucra, auzea propuneri de greve i
demonstra ii, însă nici o sugestie despre cum să îi împiedice pe
demonii magicienilor să le înăbu e. Da, câ iva indivizi aveau
rezisten ă la magie, cum avea i ea, dar asta nu era su cient. Era
nevoie i de alia i.
 
Autobuzul o lăsă pe o stradă lini tită, acoperită de frunze, la sud
de Oxford Street. Cu geanta pe umăr, merse pe jos două străzi până
la London Library.
Paznicul o văzuse des, atât singură, cât i împreună cu domnul
Button. În orice caz, nu-i răspunse la salut, întinse mâna după
permis, pe care îl examină acru de pe scaunul lui înalt de după
birou. Fără comentarii, îi făcu semn să intre. Kitty zâmbi dulce i se
îndreptă către holul bibliotecii.
Biblioteca umplea cinci etaje labirintice, extinzându-se pe lă imea
a trei case în col ul unei pie e lini tite. De i inaccesibilă oamenilor
de rând, nu con inea neapărat texte magice, ci lucrări pe care
autorită ile le considerau periculoase sau subversive dacă ajungeau
în mâinile cui nu trebuia. Printre acestea se numărau căr i de istorie,
de matematică, de astronomie i de alte tiin e stagnante, ca i opere
de literatură, care fuseseră interzise încă de pe vremea lui
Gladstone. Pu ini dintre magicienii de frunte aveau timpul sau
înclina ia de a vizita această bibliotecă, dar domnul Button, căruia
nu-i scăpau multe texte istorice, o trimitea frecvent aici pe Kitty.
Ca de obicei, biblioteca era aproape pustie. Uitându-se în
încăperile care porneau de la scările de marmură, Kitty văzu unul
sau doi bătrâni gentlemeni, stând ghebo a i sub ferestre, în lumina
amiezii de culoarea caiselor. Unul inea neglijent un ziar; celălalt
sigur dormea. Pe un culoar, o tânără mătura pe jos; , , , făcea
mătura, i nori ori de praf se strecurau printre rafturi spre celălalt
culoar.
Kitty avea o listă de titluri de împrumutat în numele domnului
Button, dar avea i ni te planuri proprii. După doi ani de vizite
regulate, cuno tea locul; ajunse rapid într-un coridor retras de la
etajul doi, în fa a sec iunii Demonologie.
„Necho, Rekhyt…” Nu avea nici un fel de cuno tin e de limbi
moarte: aceste nume ar putut apar ine aproape oricărei culturi.
Babiloniană? Asiriană? Încercă egipteană. Consultă mai multe listări
generale de demoni, toate legate în piele neagră, crăpată, cu pagini
îngălbenite, acoperite de coloane de scris mărunt i neclar. Trecu
jumătate de oră; nu găsi nimic. O scurtă consultare a indexului
bibliotecii o trimise către o ni ă de lângă o fereastră. Sub ea, o
băncu ă cu perne mov invită la lectură. Trase de pe raft mai multe
almanahuri egiptene specializate i începu să caute.
Aproape imediat, găsi ceva într-un dic ionar gros.
 
Rekhyt: trad. engl. nagâ . Pasărea simbolizează sclavia la egipteni; apare mai ales în
arta funerară i în hieroglifele din papirusurile magicienilor. Demoni cu acest nume
secundar apar frecvent în Perioada Veche, Nouă i Târzie.
 
Demoni la plural!… Era frustrant. Dar găsise epoca. Bartimaeus
slujise în Egipt; cel pu in o perioadă fusese cunoscut drept Rekhyt…
Kitty îl văzu cu ochii min ii pe djinn, a a cum i-l amintea:
oache , sub ire, cu o bucată de pânză înfă urată în jurul coapselor.
Din câte tia ea despre înfă i area egiptenilor, Kitty î i dădu seama
că se a a pe drumul cel bun.
Rămase acolo încă o oră, răsfoind mul umită paginile pline de
praf. Unele căr i erau nefolositoare, scrise în limbi străine, sau într-
un stil atât de abscons, încât frazele păreau să se încolăcească în fa a
ochilor ei. Restul erau dense i neaccesibile. Dădeau liste de faraoni,
func ionari administrativi, preo i-războinici ai lui Ra; ofereau tabele
cu invocările cunoscute, cu consemnările care supravie uiseră, cu
demoni obscuri trimi i în misiuni obi nuite. Era o căutare obositoare
i nu o dată Kitty a ipi. Fu trezită la via ă de sirenele poli iei din
depărtare, de strigătele i de murmurele de pe o stradă învecinată, i
o dată de un bătrân magician care î i su ă tare nasul pe când
traversa târ âit coridorul.
Soarele de toamnă ajunsese la nivelul ferestrelor bibliotecii;
razele lui încălzeau scaunul cu o lumină aurie. Se uită la ceas. Patru
i un sfert! Nu mai era mult până se închidea biblioteca i nici
măcar nu găsise căr ile domnului Button. În trei ore trebuia să e la
serviciu. Era o noapte importantă, i George Fox de la hanul Frog
inea la punctualitate. Plictisită, mai trase un volum de pe băncu a
de la fereastră i îl deschise. Încă cinci minute, apoi…
Kitty făcu ochii mari. Gata! O listă, lungă de opt pagini, cu
demoni selecta i, pu i în ordine alfabetică. Atunci… Kitty se uită
rapid peste ea, cu viteza cunoscătorului. Paimose, Pairi, Penrenutet,
Ramose… Aha! Rekhyt! Trei cu numele ăsta.
 
Rekhyt (I): Afrit. Sclav al lui Sneferu (Dinastia a patra) i al altora; cu un caracter de
o răutate legendară. Ucis la Khartoum.
Rekhyt (II): Djinn. Numele secundar de Quishog. Paznic al Necropolei din Teba
(Dinastia a optsprezecea). Tendin e morbide.
Rekhyt (III): Djinn. De asemenea numit Nectanebo sau Necho. Energic, dar neserios.
Sclav al lui Ptolemaeus din Alexandria (după 120 î.Hr.).
 
Era cel de-al treilea, trebuia să e… Însemnarea era teribil de
concisă, dar Kitty sim i cum o cuprinde bucuria. Un nou stăpân, o
nouă posibilitate. Ptolemeu… numele era destul de familiar. Era
sigură că îl auzise pe domnul Button pomenindu-l; era convinsă
chiar că domnul Button avea căr i cu el în titlu… Ptolemeu! Î i
cercetă memoria – ei bine, avea să e u or de găsit referin a, când o
să mai vină.
Cu o grabă febrilă, Kitty î i notă descoperirile în carne el, îl
prinse cu un elastic i îl îndesă în geanta ei ponosită. Adună căr ile
într-o grămadă dezordonată, le luă în bra e i le puse la loc pe
rafturi. Pe când făcea asta, se auzi o sonerie îndepărtată în holul
mare. Biblioteca se închidea! Iar ea încă nu găsise căr ile stăpânului
ei!
Era timpul să plece. Însă Kitty alerga pe coridor cu un sentiment
clar de triumf. „Ai grijă, Bartimaeus! se gândea pe când fugea. Ai
grijă… Încă pu in i pun mâna pe tine.”
 8

În după-amiaza aceea întrunirea Consiliului fu chiar mai pu in

satisfăcătoare decât se temuse John Mandrake. Avu loc în Holul
Statuilor de la Westminster, o încăpere dreptunghiulară, construită
din piatră roz-cenu ie, cu bol i înalte, în stil medieval, i cu covoare
persane groase ce acopereau dalele de piatră. Într-o duzină de ni e
din pere i se a au statuile în mărime naturală ale marilor magicieni
din trecut. La capăt, auster i sever, era Gladstone; în fa a lui,
amboaiant în frac, du manul său de moarte, Disraeli. To i ceilal i
prim-mini tri erau i ei reprezenta i, împreună cu alte notabilită i.
Nu ecare ni ă con inea o statuie, dar domnul Devereaux, actualul
prim-ministru, poruncise ca acelea goale să e umplute cu
aranjamente orale somptuoase. Se presupunea că spa iile vacante îi
aminteau de propria mortalitate.
Globuri cu impi de lumină pluteau pe tavan, iluminând – în
centrul camerei – o masă rotundă din lemn de stejar englezesc, mare
i lustruită până la perfec iune de impi harnici. În jurul ei era a ezat
Consiliul, mai-marii Imperiului, jucându-se cu stilourile i cu sticlele
de apă minerală.
Domnul Devereaux alesese o masă rotundă din ra iuni
diplomatice. Teoretic nici o persoană nu era mai importantă decât
celelalte – o politică admirabilă, care fusese subminată de insisten a
lui de a folosi un jil aurit gigantic, împodobit cu ornamente
sculptate în chip de îngera i dolofani. Domnul Mortensen, ministrul
Războiului, îi urmase exemplul alegând un jil ostentativ din lemn
de sequoia lefuit. Ca să nu se lase mai prejos, domnul Collins de la
Ministerul de Interne răspunsese cu un tron monumental acoperit cu
brocart de culoarea smaraldului, completat cu ciucuri parfuma i.
Astfel stăteau lucrurile. Doar John Mandrake i mentora sa de
odinioară, Jessica Whitwell, rezistaseră tenta iei de a- i modi ca în
vreun fel scaunele.
 Dispunerea scaunului ecărui magician fusese la fel de subtil
disputată, până când situa ia se stabilizase, re ectând fac iunile care
apăreau în Consiliu. Cei doi favori i ai domnului Devereaux stăteau
lângă el: John Mandrake, ministrul Informa iilor, i Jane Farrar de
la poli ie. După Farrar stăteau doamna Whitwell i domnul Collins,
care se tia că sunt sceptici cu privire la problema războiului. Lângă
Mandrake erau domnul Mortensen i doamna Malbindi de la
Ministerul de Externe: politicile lor erau urmate de actualul guvern.
 
Întrunirea începu destul de plictisitor, cu o reclamă. Dintr-o
încăpere alăturată apăru un glob gigantic de cristal, huruind pe o
platformă cu ro i. Platforma era trasă de un grup de impi ori sclavi,
condu i de un supraveghetor foliot cu un bici din păr de cal. Când se
apropiară de masă, foliotul scoase un strigăt, impi orii tresăriră i, la
pocnetul biciului, dispărură unul după altul în nori de abur colorat.
Globul de cristal luci roz, apoi portocaliu; în centrul lui apăru o fa ă
lată i radioasă, care le făcu cu ochiul i anun a:
―  Stimate doamne i domni din Consiliu! Permite i-mi să vă
reamintesc că mai sunt doar două zile până la evenimentul teatral al
deceniului, evenimentul social al anului! Rezerva i-vă de pe acum
biletele la premiera noii mele opere, inspirată din via a preaiubitului
nostru prieten i conducător, domnul Rupert Devereaux! Pregăti i-vă
să râde i, să plânge i, să bate i din picioare i să cânta i odată cu
corul din De la Wapping la Westminster: o odisee politică. Aduce i-vă
părin ii, aduce i-vă prietenii i nu vă uita i batistele! Eu, Quentin
Makepeace, vă promit o noapte senza ională!
Fa a se estompă; globul se întunecă. Mini trii aduna i tu iră i se
foiră în scaune.
― Of, Doamne, opti cineva, e un musical! Domnul Devereaux îi
privi satisfăcut.
― Gestul drăgu al lui Quentin e o idee cam inutilă, zise acesta.
Sunt sigur că to i a i cumpărat deja bilete.
i într-adevăr cumpăraseră. Nu prea aveau încotro.
 
Î i începură activitatea. Domnul Mortensen prezentă un raport cu
ultimele tiri din America, aduse de djinni de peste ocean. Erau cam
neplăcute: impas în sălbăticie, încăierări minore, nici o victorie
semni cativă. A a era de săptămâni întregi.
John Mandrake abia dacă asculta. Relatarea era previzibilă i
deprimantă; nu făcea decât să sporească frustrarea care erbea
înăuntrul lui. Totul scăpase de sub control – războiul, oamenii de
rând, situa ia din Imperiu. Trebuia făcut ceva, i repede, dacă voiau
ca na iunea să e salvată. i tia ce era acel ceva. Toiagul lui
Gladstone – o armă cu o putere incredibilă – zăcea nefolosit în
hrubele de sub acea încăpere, implorând să e adus la lumină de
cineva cu talentul necesar să-l stăpânească. Mânuit cum trebuie, i-ar
distruge pe rebeli, i-ar supune pe du manii Marii Britanii, i-ar
trimite pe oamenii de rând înapoi la muncă. Dar era nevoie de un
magician de cel mai înalt nivel pentru a-l folosi, iar Devereaux nu
era acela. De aceea – din teamă pentru propria func ie –, îl inea
încuiat la loc sigur.
Ar fost Mandrake în stare să folosească Toiagul, dacă i s-ar
dat ocazia? Cu toată sinceritatea, nu tia. Poate. Era cel mai puternic
magician din încăpere, cu posibila excep ie a lui Whitwell. Dar, în
urmă cu trei ani, când dobândise Toiagul în numele guvernului,
încercase să-l folosească i nu reu ise.
Cunoa terea acestor aspecte, ambi ia neîmplinită, combinată cu
îndoiala în propriile puteri, contribuiau la apatia care îl cople ise în
ultima vreme. Zi de zi, slujba lui era inutilă – era înconjurat de
pro ti certăre i, incapabili să îmbunătă ească situa ia. Singura rază
de speran ă venea de la vânarea acelui trădător, Hopkins. Poate
acolo va avea succes, ar ob ine în sfâr it ceva palpabil. Ei bine, va
trebui să vadă ce descoperă Bartimaeus.
Mortensen continua cu o voce monotonă. Cople it de plictiseală,
Mandrake făcea însemnări la întâmplare în carnetul său. Sorbi din
apă. Î i măsură colegii consilieri, unul câte unul.
Mai întâi: prim-ministrul, cu părul cărunt, cu fa a buhăită i
pătată de la tensiunea războiului. Părea cople it; era ezitant i neclar
în vorbire. Doar când discuta despre teatru reapărea o urmă din
vechea sa jovialitate, charisma contagioasă care îl inspirase atât de
mult pe Mandrake în copilărie. Alteori era periculos de răzbunător.
Nu cu mult înainte, predecesorul domnului Collins la Ministerul de
Interne, o femeie numită Harknett, se declarase public împotriva
politicilor sale. În aceea i seară, ase horle veniseră după ea. Astfel
de evenimente îl tulburau pe Mandrake – nu sugerau deloc gândirea
clară vrednică de un conducător. În plus, era nesănătos din punct de
vedere moral.
Lângă Devereaux stătea Jane Farrar. Sim indu-se cântărită, î i
ridică privirea i zâmbi; ochii ei erau conspirativi. În timp ce se uita
la ea, tânăra notă ceva pe o foaie de hârtie pe care o împinse spre el.
Scria: „Hopkins. Ceva nou?” Mandrake scutură din cap că nu, opti
„Prea devreme”, făcu o fa ă tristă i î i întoarse ochii către vecina ei.
Ministrul Securită ii, Jessica Whitwell, îndurase câ iva ani în
dizgra ie; acum î i croia din nou drum spre vechile privilegii.
Motivul era simplu – era prea puternică pentru a ignorată. Trăia
cumpătat, nu încerca să strângă mari averi i î i devota energia
dezvoltării serviciilor de securitate. O serie de raiduri recente
fuseseră anihilate mul umită eforturilor ei. Era încă slabă ca o
a chie, cu părul alb i epos. Ea i Mandrake se priveau unul pe altul
cu o repulsie plină de respect.
În dreapta ei: domnul Collins, cel mai nou membru al Consiliului.
Era un omule irascibil, negricios, cu fa a rotundă, de obicei cu ochii
arzând de indignare. Eviden iase în mod repetat daunele pe care
războaiele le aduceau economiei; totu i, prudent, se oprise la timp
să ceară pe fa ă încetarea ostilită ilor.
La dreapta lui Mandrake era fac iunea prorăzboi: mai întâi, Helen
Malbindi, ministrul de Externe. Era din re blândă i maleabilă, dar
presiunea actualei ei func ii o predispusese la izbucniri de furie la
adresa angaja ilor. Nasul indica în mod precis dispozi ia în care se
a a: în momente de stres se făcea alb, se golea de sânge. Mandrake
nu prea o stima.
Carl Mortensen, ministrul Războiului, stătea lângă Malbindi,
de nitivându- i raportul. De ani buni faima lui cre tea; el fusese cel
care sus inuse cel mai mult războiul împotriva Americii, iar
strategiile sale fuseseră cel mai des utilizate. Părul lui blond i lins
rămânea lung (nu binevoise să i-l tundă milităre te) i încă mai
vorbea cu încredere despre succes. Cu toate acestea, avea unghiile
roase până în carne, iar ceilal i membri ai Consiliului îl priveau cu
ochi c i de vultur.
― Vă reamintesc tuturor că trebuie să rămânem implica i, zise el.
E un moment crucial. Rebelii fug înfuria i. Din contră, noi abia ne-
am testat resursele. Ar trebui să men inem prezen a acolo cel pu in
încă un an.
În jil ul său aurit, domnul Devereaux î i trecu un deget peste
fundul unui îngera . Vorbi blând:
― Peste încă un an n-o să te mai vedem în această cameră, Carl!
Zâmbi cu pleoapele lăsate, adăugând: Doar dacă nu devii un fel de
ornament.
Domnul Collins chicoti; doamna Farrar zâmbi rece. Mandrake î i
cercetă vârful peni ei.
Domnul Mortensen se albise, dar sus inu privirea prim-
ministrului.
―  Nu vom avea nevoie de un an, bineîn eles. Am dat doar un
exemplu.
― Un an, ase luni, ase săptămâni – e tot aia! Doamna Whitwell
vorbea cu supărare. Între timp du manii no tri din toată lumea
pro tă de noi. Se vorbe te despre rebeliune peste tot! Imperiul e în
erbere.
Mortensen se strâmbă.
― Exagerezi!
Devereaux oftă.
― Care e raportul tău, Jessica? Femeia se înclină cu răceală.
― Mul umesc, Rupert! Numai azi-noapte au avut loc trei atacuri
separate pe teritoriul nostru! Lupii mei au distrus un raid danez în
largul coastelor din Norfolk, în timp ce djinnul lui Collins a trebuit
să respingă un atac la Southampton: presupunem că erau demoni
spanioli, nu, Bruce?
Domnul Collins dădu din cap i con rmă cu glas tare:
―  Purtau mantii galbene cu portocaliu, decorate cu blazonul
Aragonului. Au trimis o ploaie de Infernuri peste centrul ora ului.
―  Între timp o altă bandă de demoni a năvălit într-o zonă din
Kent, continuă doamna Whitwell. Cred că domnul Mandrake s-a
ocupat de asta.
 Pufni.
―  A a e, zise calm John Mandrake. For ele inamice au fost
distruse, însă nu tim de unde veneau.
―  Păcat! Degetele sub iri i albe ale doamnei Whitwell băteau
darabana pe masă. Chiar i a a, problema e clară: e un fenomen
general european, iar for ele noastre nu sunt în stare să-l oprească.
Domnul Devereaux clătină obosit din cap.
―  Într-adevăr, într-adevăr! Mai dore te cineva o prăjitură în
momentul ăsta? Se uită în jur. Nu? Atunci o să mă încumet singur.
Tu i. O umbră înaltă i cenu ie se desprinse de nicăieri, dădu ocol
jil ului în care stătea, i, cu degete spectrale, îi puse în fa ă o tavă
aurită; era plină vârf cu prăjituri i cu plăcinte galbene. Umbra se
retrase. Devereaux alese o gogoa ă glazurată.
―  Ah, excelent! Jane, te rog, prezintă-ne perspectiva poli iei
asupra situa iei interne!
Doamna Farrar adoptă o postură apatică, care totu i îi punea bine
în valoare silueta.
―  Sincer, e îngrijorătoare! Trebuie să ne ocupăm nu doar de
aceste raiduri, care sunt greu de respins, dar i de problema
tulburărilor din rândul oamenilor obi nui i. Se pare că din ce în ce
mai mul i oameni sunt rezisten i la atacurile magice. Văd prin iluzii,
ne observă spionii… Pornind de aici, s-au inut greve i
demonstra ii. Consider asta ca poten ial mai important decât
războiul.
Prim-ministrul î i terse zahărul de la gură.
― Jane, Jane, nu trebuie să ne lăsăm distra i. Ne vom ocupa de
oamenii de rând la momentul potrivit. Sunt nelini ti i din cauza
războiului.
Se uită cu subîn eles la domnul Mortensen.
Doamna Farrar î i înclină capul; o uvi ă de păr îi căzu în mod
atrăgător peste fa ă.
―  Este, desigur, decizia dumneavoastră, domnule! Domnul
Devereaux se plesni peste coapsă.
―  A a este! i decid că acum vom lua o scurtă pauză. Cafea i
dulciuri pentru toată lumea!
 
 Umbra se întoarse; cu diverse grade de ezitare, mini trii
acceptară trata ia. Mandrake dădu cea ca pe gât, privind-o din nou
pe Jane Farrar. Era adevărat că erau alia i în Consiliu: neagrea i de
ceilal i, favoriza i de Devereaux, erau de mult în aceea i barcă. Dar
asta era nesemni cativ. Astfel de alian e se puteau schimba într-o
clipă. Ca întotdeauna, găsea di cil să împace puternicul ei farmec
personal cu insensibilitatea deta ată a personalită ii ei. Se încruntă;
era curios că, în ciuda autocontrolului de care dădea dovadă, în
ciuda credin ei lui în virtu ile guvernării magicienilor, faptul că
vedea pe cineva ca Farrar de aproape îl făcea să se simtă, în adâncul
su etului, nesigur, ezitant, ovăielnic, nelini tit. Totu i, era foarte
frumoasă.
Dacă e s-o luam a a, întregul Consiliu îl făcea să se simtă
nelini tit. Avea nevoie de toată for a lui interioară ca să- i men ină
pozi ia în compania lor. Fiecare radia ambi ie, putere, inteligen ă i
viclenie; nici unul nu ac ionase vreodată împotriva propriilor
interese. Ca să supravie uiască, făcuse la fel.
Ei bine, poate că a a era în rea lucrurilor. Întâlnise vreodată pe
cineva care ac ionase altfel? Nepoftită, fa a lui Kitty Jones îi veni în
minte. Ridicol! O trădătoare, violentă, năvalnică, nesupusă… Făcu o
mâzgăleală pe hârtie: o fa ă cu păr lung, negru… Ridicol! Oricum,
fata era moartă. Tăie în grabă desenul.
i, mai demult, cu mult, mult timp în urmă, fusese i profesoara
lui de desen. Doamna Lutyens. Ciudat, nu- i mai amintea chipul ei…
―  Nu m-ai auzit, John? Era Devereaux, vorbindu-i aproape în
ureche. Sim i mici fragmente de gogoa ă cu zahăr aterizându-i pe
fa ă. Discutam pozi ia noastră în Europa. Î i ceream părerea.
Mandrake se ridică.
―  Scuze, domnule! Ăă, agen ii mei spun că există nemul umiri
până i în Italia. Au fost revolte la Roma, din câte în eleg. Dar nu e
domeniul meu.
Trasă la fa ă, severă, slabă ca un bă , ministrul Securită ii, Jessica
Whitwell, vorbi:
― Dar este al meu! Italia, Fran a, Spania, ările de Jos. Peste tot e
la fel. Trupele noastre sunt într-o situa ie mai proastă ca niciodată.
Care e rezultatul? Proteste, revoltă, rebeliune! Toată Europa erupe.
Fiecare nemul umit de sub soare se pregăte te să ne atace; o să
luptăm în vreo douăsprezece ări până la sfâr itul lunii.
―  Nu e momentul să exagerăm, Jessica! Privirea domnului
Mortensen era ca de o el.
― Exagerăm? O mână osoasă bătu în masă; doamna Whitwell se
ridică. O să e cea mai puternică răscoală din 1914 încoace! i unde
sunt armatele noastre? La mii de kilometri depărtare! Vă spun, vom
pierde Europa dacă nu suntem aten i!
Acum i domnul Mortensen ridică glasul. Se sculă pe jumătate din
scaun.
― O, i poate că ai tu o solu ie?
― Sigur că am! Ne retragem din America i ne aducem armatele
acasă.
―  Poftim? Mortensen se întoarse către prim-ministru, cu fa a
neagră de furie. Auzi, Rupert? Asta ar însemna să le dăm câ tig de
cauza beligeran ilor! Aduce a trădare!
O strălucire albastră-cenu ie apăru în jurul pumnului încle tat al
Jessicăi Whitwell; aerul zumzăi la ivirea unei for e nepământene.
Vocea se domoli brusc.
― Vrei să repe i asta, Carl?
Ministrul Războiului rămase eapăn, cu degetele pe bra ele
jil ului său de sequoia, cu ochii fugindu-i în toate păr ile. Până la
urmă se lăsă pe spate, într-o pozi ie de repaus furios. Strălucirea din
jurul pumnului doamnei Whitwell pâlpâi i dispăru. Femeia mai
a teptă cinci secunde, apoi se a eză cu grijă, triumfătoare.
În func ie de tabăra din care făceau parte, ceilal i mini tri rânjiră
sau se încruntară. Domnul Devereaux î i studia unghiile; părea pu in
plictisit.
John Mandrake se ridică. Ne ind nici de partea lui Mortensen,
nici de a lui Whitwell, sim i un impuls brusc de a prelua ini iativa,
de a risca, de a scăpa de iner ie.
―  Sunt sigur că nici unul dintre excelen ii no tri mini tri nu a
inten ionat să jignească i nici nu a fost atât de copilăros încât să se
simtă jignit, zise el. Cu siguran ă ambii au dreptate: îngrijorarea
Jessicăi este semn de prudentă, de vreme ce situa ia din Europa
devine neplăcută; refuzul lui Carl de a admite înfrângerea e de
asemenea lăudabil. Nu putem lăsa America în mâinile criminalilor.
A dori să sugerez o solu ie pentru această problemă.
― Care anume?
Doamna Whitwell nu părea impresionată.
―  Retragerea trupelor nu e răspunsul, continuă Mandrake cu
răceală. Ar un mesaj gre it pe care l-am trimite du manilor no tri
din toată lumea. Dar trebuie să încheiem acest con ict! Demonii
no tri nu sunt su cien i i nici – îmi cer scuze fa ă de domnul
Mortensen – solda ii de rând. Avem nevoie de o armă decisivă, pe
care americanii nu o au. Ceva cu care să nu poată rivaliza. Simplu!
Folosim Toiagul lui Gladstone!
Se a teptase la explozia de vociferări cu care îi întâmpinară
propunerea; nu încercă să continue, ci, cu un zâmbet sub ire, se
a eză. Jane Farrar îi întâlni privirea i ridică mirată dintr-o
sprânceană; fe ele celorlal i erau indignate.
― Imposibil!
― O fantezie nebunească!
―  Nici nu se pune problema! Zgomotul se potoli. Mandrake se
ridică.
―  Îmi cer scuze, zise el, dar nu prea vă în eleg obiec iile. Carl
Mortensen făcu un gest de respingere.
― Toiagul e neîncercat, netestat.
― E greu de controlat, interveni Helen Malbindi.
― Un artefact extrem de periculos, adăugă Jessica Whitwell.
―  Dar asta e i ideea, spuse Mandrake. Cu Toiagul, Gladstone a
cucerit Europa. Se va întâmpla la fel i cu Bostonul. Prietenii no tri
din Paris i din Roma vor auzi despre asta i se vor ascunde iar după
parapetele lor. Problema va rezolvată. Odată ce trece oceanul,
toată treaba n-ar lua mai mult de o săptămână. De ce să inem
Toiagul încuiat cu apte lacăte când e solu ia la toate problemele
noastre?
― Fiindcă, zise o voce rece, eu am ales să nu-l folosim. i cuvântul
meu e cel care contează.
Mandrake î i întoarse fa a către prim-ministru, care se răsucise în
jil i se ridicase. Fa a lui Devereaux devenise dură i ridată, cu
buhăiala mai pu in vizibilă. Ochii îi erau lipsi i de orice expresie,
opaci.
―  Cred că ai primit un memoriu azi-diminea ă, Mandrake, zise.
Toiagul i celelalte obiecte au fost duse în Trezorerie, chiar în
această clădire. Sunt înconjurate de o serie de mecanisme magice de
apărare de înalt nivel. Nu vor folosite! În elegi?
Mandrake ezită; se gândi să- i apere pozi ia. Apoi î i aminti de
soarta doamnei Harknett.
― Desigur, domnule, începu el. Dar trebuie să întreb de ce…
―  Trebuie? Nu trebuie să faci nimic! Fa a i se contorsionă
deodată, i se deformă, căutătura îi deveni furioasă i xă. Î i vei
vedea de treabă i nu vei încerca să destabilizezi acest Consiliu cu
teoriile tale inepte. Acum taci i gânde te înainte de a vorbi din nou!
i i atent să nu te bănuiesc că î i urmăre ti propriile scopuri. Prim-
ministrul se întoarse. Mortensen, scoate hăr ile! Pune-ne la curent cu
pozi ia noastră! În eleg că am prins rebelii într-o zonă mlă tinoasă…
 
― A fost cam nesăbuit din partea ta, îi opti Jane Farrar pe când
mergea cu Mandrake pe coridor, o oră mai târziu. Cine are Toiagul
de ine adevărata putere. Devereaux e speriat de ce i-ar putea face lui
acea persoană.
Mandrake aprobă ursuz. Depresia de care scăpase pentru scurt
timp se întorsese rapid.
―  tiu! Dar cineva trebuia să prezinte cazul clar i deschis. ara e
în plin haos. Nu m-ar surprinde dacă jumătate dintre consilieri
plănuiesc ceva.
― Concentrează-te pe complotul pe care îl tim. Ceva nou despre
Jenkins?
―  Nu încă! Dar nu va dura mult. Cel mai bun djinn al meu
lucrează la acest caz.
 9

Din vremea Egiptului antic, când am luat forma unui oim de

argint i i-am alungat pe invadatorii kushi i dincolo de dunele de
nisip, m-am priceput întotdeauna să urmăresc fără să u observat.
Să-i luăm, de exemplu, pe acei invadatori: lăsaseră djinni sub formă
de acali i de scorpioni să păzească de ertul în urma lor. Dar oimul
a zburat sus spre Soare i i-a evitat u or. Am găsit baza invadatorilor
ascunsă printre eucalip ii alba tri-verzui din oaza Kharga i am adus
armata faraonilor asupra lor. i a a au pierit până la unul.
Acum mă foloseam de ni te abilită i la fel de discrete, dar
mortale, de i trebuie spus că împrejurările erau ni el mai pu in
spectaculoase. În loc de hoarda feroce de invadatori în piei de
puma, aveam un secretar sfrijit i ro cat; în locul priveli tilor
dureroase din Sahara, aveam o strădu ă urât mirositoare din dosul
clădirii Whitehall. În afară de asta, paralela era exactă. A, i nu
eram oim de data asta – o vrabie obosită ar fost mai potrivită
pentru o astfel de treabă la Londra.
Stăteam pe un pervaz, uitându-mă la o fereastră soioasă de
vizavi. Cel pe pervazul căruia eram nu se înnebunea după păsări: îl
umpluse de clei de prins păsări, de epu e de metal i de rimituri
de pâine otrăvită. Un bun venit tipic englezesc. Am dat pâinea jos,
în stradă, cu gheru ele, am folosit un mic Infern ca să incinerez
cleiul, am îndoit câteva epu e i mi-am înghesuit trupu orul fragil
printre ele. Eram de-acum atât de slăbit, încât acest efort herculean
aproape că m-a dat gata. Cu capul învârtindu-mi-se, m-am a ezat ca
să-mi urmăresc prada.
Nu era chiar o priveli te grozavă. Prin mizeria acumulată pe
geam îl vedeam pe Clive Jenkins stând la un birou. Era slab, adus de
spate i destul de plăpând; dacă s-ar ajuns la o bătaie între el i
vrabie, a pariat pe pasăre. Un costum scump îi atârna stângaci pe
corp, de parcă ezita să se apropie prea mult; căma a era de un mov
tulburător. Era palid i pu in pistruiat, cu ochi mici, holbându-se
miopi de după lentilele groase, i păr ro cat, dat pe spate, lipit de
cap ca un fel de blană uleioasă. Amintea de o vulpe pe care o
prinsese ploaia. Mâini mici i osoase băteau fără entuziasm la o
ma ină de scris.
Mandrake nu gre ise în aprecierea puterilor lui Jenkins. De îndată
ce m-am coco at pe pervaz, am căutat pe cele apte planuri pânze de
senzori, prisme de supraveghere, ochi sfredelitori, umbre-spioni,
orburi, matrice, capcane de căldură, pene declan atoare, spiridu i,
ciudă enii i alte mijloace pe care magicianul le-ar putut folosi
pentru protec ie magică. Nici o brânză. Avea o cea că de ceai pe
masă i asta era tot. M-am uitat atent după vreun semn de
comunicare supranaturală cu Hopkins i cu ceilal i, dar secretarul
nu rostea nici un fel de cuvinte i nu făcea gesturi ie ite din comun.
ac- ac, îi făceau degetele pe clape; uneori îi frecau nasul, îi aranjau
ochelarii sau scărpinau o mâncărime din bărbie. A a a trecut după-
amiaza. Era pur i simplu fascinant.
De i am făcut tot posibilul să mă concentrez asupra misiunii pe
care o aveam de făcut, am constatat că uneori mintea mea hoinărea,
(a) indcă era a a de al naibii de plictisitor i (b) indcă durerea din
esen ă îmi făcea capul greu i îmi distrăgea aten ia. Era precum
suferin a dată de lipsa cronică de somn: tot mă fura peisajul i mă
gândeam la cu totul altceva – fata, Kitty Jones; vechiul meu
du man, Faquarl, ascu indu- i satârul; în depărtare, Ptolemeu –
înainte să se schimbe. De ecare dată trebuia să mă for ez să revin
în prezent, tresărind; însă Jenkins nu se mi ca din loc, deci nici o
problemă.
Se făcu cinci i jumătate, i la Jenkins apăru o imperceptibilă
schimbare. O nouă via ă ascunsă părea să-i pâlpâie în vene; letargia
îl părăsi. Cu mi cări rapide, trase o acoperitoare peste ma ina de
scris, î i făcu ordine pe birou, adună câteva teancuri de hârtii i î i
luă haina pe mână. Plecă din birou, a a că nu-l mai puteam vedea.
Vrabia î i întinse o aripă, î i clătină capul ca să scape de
amor eală i de durerea din spatele ochilor i î i luă zborul. Am
plutit peste strada paralelă i pe deasupra agita iei de la Whitehall,
unde autobuzele se strecurau lent în tra cul aglomerat i dubele
blindate vărsau periodic în mul ime agen i din Poli ia de Noapte.
Războiul adusese tulburare pe străzi, iar autorită ile nu- i asumau
nici un risc în centrul capitalei. Impii i folio ii priveau ascun i în
stre inile de la clădirile învecinate.
Am aterizat într-un nuc din curtea care separa clădirea Afacerilor
Interne de osea, i am a teptat. Un poli ist era dedesubtul meu la
poartă. Numaidecât u a se deschise i apăru Jenkins; purta o haină
lungă de piele i ducea în mână o pălărie bo ită. La poartă îl salută
pe paznic, arătă un permis i ie i. O luă spre nord, spre Whitehall,
î i puse pălăria mecher pe cap, într-o parte, i cu pa i deodată mai
vioi se amestecă în mul ime.
Nu e u or să urmăre ti un individ într-o mul ime în mi care, însă,
când e ti un spion expert ca mine, rezolvi problema din mers.
Secretul e să nu la i să i se distragă aten ia. Mi-am inut ochii xa i
pe pălăria lui Jenkins i am zburat sus, rămânând pu in în spatele
lui, în caz că se uita prin jur. Nu prea erau anse să- i dea seama că
e urmărit, dar ti i cum sunt eu, fac lucrurile cum se cuvine. Trebuie
să i foarte bun să mă prinzi pe mine urmărind{30} pe cineva.
Dincolo de acoperi uri soarele de toamnă apunea în spatele
arborilor din Hyde Park; o cea ă ro iatică zăbovea pe cer. Vrabia o
privi aprobator. Îmi amintea de serile de lângă piramide, când
djinnii pluteau ca rândunelele pe deasupra mormintelor regilor i…
Un autobuz claxonă; vrabia reveni la realitate.
„Aten ie – aproape că visai cu ochii deschi i… Deci, Jenkins…
Ah!”
M-am uitat disperat încoace i încolo. Unde era pălăria
distinctivă? Nu se vedea nicăieri. Poate că i-o scosese… Nu: nici o
coafură de vulpe în apropiere. Bărba i, femei, copii, da! Toate
resturile aduse la mal de re uxul umanită ii. Dar nu i Jenkins.
Vrabia cloncăni, iritată. Asta era din vina lui Mandrake. Dacă mi-
ar acordat câteva luni de odihnă, mintea mea ar fost mai
limpede. Nu mi-ar tot fugi gândurile. Era ca pe vremea când…
„Concentrează-te!” Poate Jenkins era într-un autobuz. Am zburat
rapid pe deasupra celor mai apropiate, dar secretarul nu era în nici
unul dintre ele. Ceea ce însemna că e se dematerializase, e intrase
într-o clădire… Am observat atunci o cârciumă, Cheddar Cheese,
înghesuită între două clădiri guvernamentale, aproximativ în
punctul unde dispăruse Jenkins. Din moment ce dematerializarea
voluntară e rară la oameni{31}, m-am gândit că acea cârciumă era
op iunea cea mai probabilă.
Nu aveam timp de pierdut. Vrabia se lăsă ca o piatră pe trotuar i
se strecură, neobservată de mul imea grăbită, către u a deschisă.
Trecând peste prag, am strâns din din i i m-am preschimbat: vrabia
deveni o muscă, mare i cu fundul păros. Junghiul de durere
provocat de schimbare îmi făcu zborul destul de nesigur; am uitat
unde sunt, am zburat o vreme sinuos prin aerul plin de fum i am
aterizat, cu un plescăit u or, în paharul de vin al unei doamne care
tocmai îl ducea la buze.
Femeia se uită în jos, sim ind mi carea i mă văzu plutind pe
spate la doi centimetri de nasul ei. Am dat dintr-un picior păros; ea
scoase un ipăt ca de babuin i aruncă paharul. Vinul ajunse pe fa a
unui bărbat care stătea la bar; acesta se dădu înapoi ocat,
dărâmând două doamne de pe scaunele înalte de lângă tejghea.
Strigăte, ipete, dat din mâini i din picioare. Peste tot era
hărmălaie. Îmbibată de vin, musca ateriză pe tejghea, se lovi,
alunecă, se ridică i se ascunse în spatele unui castron cu alune.
Ei bine, dacă n-am trecut atât de neobservat pe cât mi-a dorit,
era cel pu in su cientă zăpăceală ca să arunc o privire rapidă prin
încăpere. Mi-am ters câ iva oceli i am luat-o iute la picior până la
un stâlp din apropiere, ascunzându-mă între chipsuri i pungi cu
jumări. Din această pozi ie avantajoasă m-am uitat în jur.
În picioare, în mijlocul încăperii, vorbind animat cu alte două
persoane, stătea Jenkins.
Musca se apropie prin umbră, veri când planurile. Nici unul
dintre bărba i nu avea apărări magice active, de i hainele le
miroseau a tămâie, iar pielea lor avea paloarea tipică a magicianului
practicant. Erau cu siguran ă un trio ponosit – ca i Jenkins, ceilal i
purtau costume prea mari i prea bune; panto i le erau ascu i i,
perni ele de la umeri – prea înalte. To i trei aveau vreo douăzeci de
ani, sau a a mi s-a părut. Ucenici, secretari: nici unul nu avea aura
puterii. Dar vorbeau cu însu e ire; ochii le străluceau în penumbra
de la Cheddar Cheese cu o fervoare fanatică.
 Cu capul în jos pe tavan, musca î i lungi gâtul ca să le audă
cuvintele. Ghinion – zgomotul de la bar bloca sunetul. Am coborât,
m-am învârtit în cerc pe lângă ei, blestemând lipsa de pere i
dimprejur. Jenkins vorbea; m-am oprit i mai mult, su cient cât să-i
miros gelul din păr i să-i văd porii de pe nasul mic i ro u.
― … treaba este să vă asigura i că sunte i gata pentru diseară. Vi
l-a i ales?
― Burke da! Eu nu!
Vorbise cel mai uscă iv dintre ei: un individ cu ochii urduro i, cu
pieptul scobit – în compara ie cu el, Jenkins părea un Atlas{32}. Cel
de-al treilea, Burke, arăta ceva mai bine, un tip cu picioare strâmbe,
cu umerii acoperi i de mătrea ă.
Jenkins mormăi.
―  Păi, hai odată! Încearcă să folose ti Trismegistus sau Porter –
ambii î i oferă posibilită i de alegere.
Individul cel sfrijit scoase o behăitură melancolică.
―  Nu alegerea e problema, Jenkins! E doar… cât de puternic ar
trebui să-l aleg? N-a vrea…
―  Nu i-e frică, nu, Withers? Zâmbetul lui Jenkins era
batjocoritor, ostil. Lui Palmer i-a fost frică; i tii ce a pă it. Nu e
prea târziu să găsim pe altcineva.
―  Nu, nu, nu! Withers îl cople i cu asigurări. Voi gata! Voi
gata! Oricând vrei!
― Suntem mul i? întrebă Burke.
Dacă Withers behăia ca o oaie, vocea lui Burke era mai bovină, ca
a unui nerod rumegător.
― Nu, zise Jenkins. ti i că nu. Doar apte în total! Unul pentru
ecare scaun.
Burke scoase un hohot de râs cu sughi uri. Withers chi ăi pe un
ton mai ascu it. Ideea părea să-i amuze.
Pruden a lui Withers î i făcu din nou sim ită prezen a.
―  i e ti sigur că până atunci suntem în siguran ă?
―  Devereaux e atent la război, Farrar i Mandrake – la
problemele cu oamenii de rând. Prea multe se petrec ca să ne mai
bage cineva în seamă i pe noi. Ochii lui Jenkins străluceau. Cine, la
urma urmei, ne-a băgat vreodată în seamă? Făcu o pauză ca să se
încrunte la ei, apoi î i puse la loc pălăria pe cap. Bun, trebuie să
plec, zise el. Mai am câteva vizite de făcut. Nu uita i nici de impi.
―  Dar experimentul… Burke se aplecă spre el. Withers avea
dreptate. Va trebui să avem dovezi că a reu it, înainte să… În elegi?
Jenkins râse.
― Ve i avea acea dovadă! Hopkins însu i vă va arăta că nu există
efecte secundare. Dar vă asigur că e extrem de impresionant. Pentru
început…
Up! Cu acest sunet neobi nuit, trasul meu cu urechea se opri
brusc. Acu’ bâzâiam discret pe la urechea lui Jenkins, iar în clipa
următoare un ziar făcut sul coborî ca un trăsnet din ceruri i mă
plesni pe la spate. Fu un atac mi elesc{33}. Am fost aruncat brusc din
aer pe podea, cu capul învârtindu-mi-se i cu toate cele ase picioare
ră chirate. Jenkins i compania se uitară la mine cu o vagă surpriză.
Asupritorul meu, un barman cu pielea închisă la culoare, le arătă
satisfăcut ziarul.
―  Am nimerit-o, zâmbi el. Bâzâia chiar la urechea
dumneavoastră, domnule! Oribil de mare, i nu e deloc vremea lor.
― Da, zise Jenkins. Nu-i a a?
Ochii i se îngustară, fără îndoială că mă studia prin lentile, dar
eram muscă de pe planul unu până pe patru, a a că nu i se păru
nimic suspect. Se mi că brusc, întinzând un picior ca să mă
strivească. Cu poate mai multă vioiciune decât s-ar cuvenit să aibă
o muscă rănită, m-am ferit i am zburat nesigur către cea mai
apropiată fereastră.
Afară, în stradă, am supravegheat u a cârciumii, în timp ce îmi
inspectam biata esen ă. Lucrurile stau prost când un djinn care …{34}
e doborât cu un ziar făcut sul, dar, din păcate, asta era situa ia.
Toate aceste preschimbări i oropsiri nu-mi făceau bine. Mandrake!
Era vina lui Mandrake. O să plătească pentru asta, cu prima
ocazie{35}.
Eram îngrijorat că Jenkins ar putut să bănuiască faptul că nu
eram vreo insectă oarecare i să nu ia măsuri, dar, spre u urarea
mea, apăru la u ă câteva minute mai târziu i o luă înapoi spre
Whitehall. tiam că deghizarea în muscă nu va mai ine la el, a a că
– gemând de durere – am devenit iar vrabie i mi-am reluat
urmărirea.
 
Amurgea, iar magicianul Jenkins străbătea pe jos străzile din
centrul Londrei. Mai avea trei sarcini de îndeplinit. Prima era la o
pensiune nu departe de Trafalgar Square. Nu am încercat să intru de
data asta, ci l-am urmărit pe fereastră cum vorbea cu o femeie cu
ochii îngu ti, îmbrăcată într-o rochie lipsită de gust. Apoi traversă
Covent Garden până la Holborn, unde intră într-o cafenea mică. Din
nou am considerat că e mai bine să păstrez distan a, însă m-am uitat
bine la persoana cu care vorbea, un bărbat de vârstă mijlocie cu o
fa ă stranie, ca de pe te. Buzele lui arătau de parcă i le împrumutase
un cod. Ca i esen a mea, memoria îmi era plină de goluri; chiar i
a a, avea ceva care îmi era vag cunoscut… Nu! Am renun at. Nu-mi
aminteam de unde îl tiu.
Povestea era complet dubioasă. Din câte auzisem, se punea cu
siguran ă la cale un anume complot. Dar ace ti oameni păreau
ciudat de nepotrivi i pentru uneltiri periculoase. Nici unul nu era
puternic sau dinamic. Dimpotrivă chiar. Dacă i-ai în irat pe to i
magicienii din Londra pe un teren de sport i ai ales echipele de
fotbal, ar fost cei lăsa i la urmă, alături de copilul gras i de cel cu
piciorul în ghips. Lipsa lor de importan ă era evident un fragment
dintr-o schemă, însă nu reu eam în ruptul capului să-mi dau seama
despre ce era vorba.
Am ajuns în sfâr it la o cafenea dărăpănată din Clerkenwell, i
acolo, pentru prima dată, am observat o anumită schimbare la
Jenkins. Până acum fusese neatent, repezit, neglijent; acum, înainte
să intre, făcu o pauză de parcă încerca să- i vină în re. Î i aranjă
părul, î i potrivi cravata, i chiar î i inspectă co ul mic de pe bărbie
într-o oglinjoară pe care o inea în buzunar. Apoi intră în cafenea.
Asta era interesant! Nu mai vorbea cu egali sau cu subalterni.
Poate că însu i misteriosul domn Hopkins îl a tepta înăuntru.
Trebuia să a u.
Ceea ce însemna că trebuia să îmi mai încordez o dată mu chii de
vrabie i să îmi mai schimb o dată înfă i area.
 U a cafenelei era închisă, la fel i ferestrele. O crăpătură mică de
sub u ă lăsa să se întrevadă o fantă de lumină galbenă. Cu un
mormăit de disperare, m-am preschimbat i am devenit un fuior de
fum, care î i croi cu greu drum prin deschizătură.
Un aer cald i îmbâcsit de cafea, de igări i de costi ă prăjită.
Fumul trase cu ochiul pe sub u ă, se ridică i se uită în stânga i în
dreapta. Totul era pu in neclar – după preschimbare ochii îmi erau
mai înce o a i ca niciodată –, dar l-am zărit pe Jenkins a ezându-se
la o masă depărtată. O siluetă întunecată se a eză i ea acolo.
Fumul se târî prin încăpere, inându-se aproape de podea,
strecurându-se cu pruden ă printre picioarele scaunelor i printre
panto i clien ilor. Un gând nelini titor îmi trecu prin cap; oprindu-
mă sub o masă, am trimis un Puls să caute magie ostilă{36}. În timp
ce a teptam, m-am uitat la tovară ul lui Jenkins, dar stătea cu
spatele la mine: nu am văzut detalii.
Pulsul se întoarse – portocaliu aprins, cu urme de ro u. Mohorât,
l-am privit cum dispare. Deci era magie aici, i deloc slabă!
Ce să fac? Dacă plecam din cafenea de spaimă nu aveam să a u
planurile lui Jenkins, ceea ce reprezenta singura modalitate de a-mi
asigura eliberarea. În plus, dacă silueta întunecată era chiar
Hopkins, puteam apoi să îl urmăresc, să mă întorc la Mandrake i să
u liber până în zori. În concluzie, oricare ar fost riscurile, trebuia
să rămân.
Ei bine, zidurile Pragăi nu au fost construite fără pericole sau fără
eforturi{37}. Cu câteva unduiri tăcute, fuiorul de fum pluti printre
mese, din ce în ce mai aproape de locul unde stătea Jenkins. La
penultima masă mi-am adunat puterile sub faldurile fe ei de masă
din plastic, apoi am tras cu ochiul afară.
Vedeam mai clar silueta întunecată, de i era tot cu spatele la
mine. Purta un pardesiu greu i o pălărie cu boruri largi, care îi
ascundea fa a.
Pielea lui Jenkins era ca de ceară de la încordare:
― … i Lime a sosit din Fran a azi-diminea ă, zise el{38}. Cu to ii
sunt gata. A teaptă cu nerăbdare momentul potrivit.
Î i drese glasul fără să e nevoie. Celălalt nu vorbi. O aură
magică vag familiară emana din el. Am scotocit prin amintiri. Unde
îl mai văzusem?
O mi care bruscă pe masa mea. Fumul se strânse ca o anemonă,
dar totul era în regulă. Un chelner trecu pe lângă mine, ducând
două căni de cafea. Le trânti în fa a lui Jenkins i a celuilalt.
Fluierând, plecă.
M-am uitat la masa vecină. Jenkins sorbi din cafea, fără să spună
nimic.
O mână se întinse după cea de-a doua cană – o mână mare; dosul
îi era brăzdat de un zigzag ciudat de cicatrici mici, albe.
Am privit mâna cum ia cana, cum o ridică delicat de pe masă.
Capul se aplecă pu in ca să bea; am văzut fruntea înaltă, nasul
coroiat, perii din barba scurtă i neagră. i apoi, prea târziu, l-am
recunoscut.
Mercenarul î i bău cafeaua. M-am furi at înapoi în umbră.
 10

Problema era că îl cuno team pe acest mercenar. În ambele dă i

când ne întâlnisem avusesem o divergen ă de opinii, i făcusem tot
posibilul ca să o rezolvăm într-un mod civilizat. Dar, e că îl
zdrobisem sub o statuie, lansasem o Detonare asupra lui sau (ca la
ultima noastră întâlnire) pur i simplu îi dădusem foc i îl
aruncasem de pe un munte, niciodată nu păruse să sufere nici cea
mai mică rană. Cât despre el, fusese supărător de aproape să mă
ucidă cu diverse arme de argint. Iar acum, când eram a a de slăbit,
iată-l din nou. Îmi acordase o pauză. Nu mi-era frică de el, desigur;
of, nu! Să zicem că eram doar agitat într-un mod justi cat.
Ca întotdeauna, purta o pereche de cizme vechi din piele, roase i
zgâriate, care efectiv pu eau a magie{39}. Probabil ele îmi
declan aseră Pulsul. Cizmele de apte leghe pe pas, care pot
parcurge distan e uria e într-o clipită, sunt într-adevăr rare; în
combina ie cu rezisten a extremă a individului i cu antrenamentul
lui de asasin, făceau din el un du man redutabil. Am fost chiar
încântat că eram bine ascuns sub fa a de masă.
Mercenarul î i termină cafeaua dintr-o singură înghi itură{40} i î i
puse mâna cu cicatrici pe masă. Vorbi:
― Deci au ales cu to ii?
Era vechea voce familiară, calmă, hotărâtă i adâncă precum
oceanul.
Jenkins dădu din cap.
― Da, domnule! i impii. Sper că va de ajuns.
― Conducătorul nostru se va ocupa de restul.
Aha! Acum treceam la treburi serioase! Un conducător! Era acest
Hopkins, sau altcineva? Din cauza durerii mele, auzeam un zumzăit
în cap – îmi era greu să ascult. Mai bine să mă apropii. Fumul se
strecură pu in afară de sub masă.
Jenkins sorbi din băutură.
 ― Mai dori i să fac ceva, domnule?
― Nu acum! Voi organiza dubi ele.
―  i lan urile i funiile?
― Mă voi ocupa i de ele. Am… experien ă în domeniul ăsta.
Lan uri! Funii! Dubi e! Pune i-le împreună i ce ob ine i? Nu, nici
eu n-aveam idee. Însă îmi părea o afacere dubioasă. M-am furi at
pu in mai aproape.
―  Du-te acasă, zise mercenarul. Te-ai descurcat bine. Acum am
să-i dau raportul domnului Hopkins. Lucrurile se precipită.
―  i dacă am nevoie să-l contactez? Este încă la Ambasador?
― Deocamdată, da! Dar nu face asta decât în disperare de cauză.
Nu trebuie să atragem aten ia.
Sub masa de alături rotocolul de fum s-ar îmbră i at singur de
bucurie, dacă esen a sa n-ar fost a a de eapănă. Ambasador
trebuie că era vreun hotel sau a a ceva. Ceea ce însemna că aveam
adresa lui Hopkins, exact a a cum ceruse Mandrake. Libertatea era
mult mai aproape! Cum am spus, se poate să u pu in sub nivelul
meu obi nuit, dar nu fac gre eli când e vorba despre urmăriri pe
ascuns.
Jenkins părea pu in gânditor.
―  Că veni vorba despre asta, domnule… Tocmai mi-am adus
aminte… Păi, în seara asta, o muscă dădea târcoale pe când
discutam cu Burke i cu Withers. Nu era probabil nimic, dar…
Vocea mercenarului se auzi ca un trăsnet în depărtare.
― A a? i tu ce-ai făcut?
Jenkins î i împinse ochelarii mici i rotunzi pe nas – un gest de
anxietate, pe care îl în elegeam prea bine. Mercenarul era cam cu
jumătate de metru mai înalt ca el, i aproape de două ori mai lat. I-
ar putut frânge ira spinării dintr-o singură lovitură.
―  Am fost foarte atent după aia, se bâlbâi el, dar n-am văzut
nimic.
Fire te. Sub masă fumul rânji în sinea lui. Jenkins continuă să se
justi ce:
― De asemenea, i-am cerut lui Truklet, impul meu, să mă urmeze
la distan ă i să-mi dea raportul aici!
 Ah! Nu-i prea bine. M-am pitulat ca să nu u văzut i m-am
răsucit încoace i încolo, uitându-mă printre picioarele scaunelor,
cercetând toate planurile. Pe primul – nimic. Dar, apoi, ce să văd, un
păianjen mic care venea tiptil, tiptil pe podea. Se uita sub ecare
masă, cu ochii strălucitori căutând în toate păr ile. M-am ridicat să
nu mă vadă, am rămas atârnat în umbră. A teptând.
Micul păianjen veni tiptil, tiptil către masa mea. Trecu pe
dedesubt… mă zări într-o clipă, i se ridică pe picioarele din spate
ca să dea alarma. Fuiorul de fum se năpusti în jos, îl cuprinse pe
păianjen. Urmă o luptă scurtă, un ipăt disperat.
Imediat rotocolul de fum se mi că iar. La început încet, cu
ondulări greoaie, ca un piton după o masă copioasă, însă curând
începu să prindă via ă{41}.
Am privit înapoi. Conspiratorii se despăr eau; mercenarul era în
picioare, Jenkins încă a ezat, probabil a teptându- i impul{42}. Era
momentul să iau o decizie.
Mandrake îmi spusese să-l localizez pe Hopkins i să descopăr ce
pune la cale, i deja făcusem mari progrese ca să-i îndeplinesc
cererea. A putut să mă întorc la Mandrake chiar atunci, pe loc,
căci făcusem su cient ca să am dreptul să mă elibereze. Dar
„drepturile”, mai ales ale mele, nu erau lucruri pe care Mandrake le
în elegea prea bine. Mă mai dezamăgise i înainte. Deci era mai bine
să u absolut sigur, să-l bombardez cu atâtea informa ii, încât să nu
poată face altceva decât să-mi mul umească umil i să mă conducă
spre o pentagramă.
i în clipa asta mercenarul mergea la Hopkins.
Rotocolul de fum se răsuci ca un arc sub masă. M-am uitat la
podea. Nimic… nimic… Două cizme apărură în câmpul meu vizual;
din piele veche, cafenie, roase i zgâriate.
Chiar când treceau pe lângă mine, m-am desfăcut, am sărit i,
făcând asta, m-am preschimbat din nou.
Mercenarul traversă încăperea cu pa i maiestuo i. Haina îi
fo nea, armele îi zăngăneau. O mică opârlă cu gheare lungi se
agă ase de pielea cizmei lui drepte.
 
 Afară se făcuse noapte. Câteva ma ini zbârnâiau pe o osea din
depărtare. Trecătorii erau pu ini i rari. Mercenarul lăsă u a de la
cafenea să se trântească în urma lui, făcu câ iva pa i, apoi se opri.
opârla î i în pse i mai tare ghearele. tiam ce urmează.
O pulsiune magică, o vibra ie care îmi zgudui esen a din temelii.
Cizma pe care eram se ridică, pă i, apoi se lăsă din nou pe pământ –
era doar un pas, dar în jurul meu strada, noaptea i luminile
cafenelei se contopiseră într-un uvoi lichid. Încă un pas, i încă
unul. uvoiul de lumini licări; vag am sim it clădiri, oameni i
frânturi de zgomote, însă eram prea ocupat să mă in strâns ca să nu
mor pe când cizmele de apte leghe pe pas se mi cau fără să ină
cont de spa iul i de timpul obi nuite. Era ca i când m-a întors
iar în Celălalt Loc; mi-ar plăcut plimbarea dacă nu a sim it mici
picuri de esen ă desprinzându-mi-se de la extremită i, rămânând în
urma noastră ca tăciunii stin i dintr-un foc. Chiar i a a, încălzit de
la ultima mea masă, începea să-mi e greu să-mi men in o formă
viabilă.
La cel de-al treilea pas cizma se opri. Pe dată amestecul de lumini
înghe ă, deveni un nou set de împrejurimi, o altă parte a Londrei, la
câ iva kilometri de cafenea. Am a teptat ca ochii să nu mi se mai
învârtească, apoi m-am uitat ame it în jur.
Eram într-unui dintre parcurile de lângă Trafalgar Square. La
lăsarea nop ii oamenii de rând din ora se adunaseră aici ca să se
piardă în relaxare. În acest scop erau ajuta i de amabilele autorită i,
care – în lunile de când războiul începuse să meargă prost – ofereau
festivită i zilnice de cel mai prost gust, destinate să stimuleze
sim urile i să descurajeze gândirea.
Departe, în centrul parcului, lucea marele Palat de Sticlă, un
minunat amestec de domuri i de minarete, toate sclipind. Făcut din
douăzeci de mii de foi curbate de sticlă xate pe un schelet de er,
fusese construit în primul an al războiului, i după aceea fusese
umplut până la refuz de snack-baruri i de carusele, de ur i dresa i i
de spectacole de ciudă enii. Era popular printre oamenii de rând;
mai pu in popular printre djinni. Nu ne plăcea atâta adunătură de
er.
 Alte pavilioane erau răspândite prin parcul luminat sporadic de
felinare-imp colorate, agă ate în copaci. Aici, vagoanele de
montagne-russe făceau bucle i coborau brusc, călu eii se ridicau i
se roteau; la Castelul Sultanului frumuse i cu sânge erbinte dansau
în fa a unei mul imi de oameni de rând be i{43}. De-a lungul aleii
centrale erau presărate căzi cu vin i cu bere, iar boi melancolici
învârteau în frigări. Mercenarul o luă acum printre ei, cu pa i de
om.
Am trecut de Col ul Trădătorilor, unde câ iva rebeli captivi se
bălăngăneau deasupra gloatei cu gura căscată, într-o cu că de
cristal. Alături, într-o altă prismă, un demon negru hidos era vizibil
pe primul plan. Mârâia i opăia, agitându- i pumnul la mul imea
înfrico ată. Dedesubtul lor se amenajase o scenă. Un banner
proclama titlul piesei: Trădarea colonială pedepsită; actorii se agitau,
spunând povestea o cială a războiului cu ajutorul săbiilor de
cauciuc i al demonilor din papier-mâché. Peste tot vedeai doamne
zâmbitoare care îndesau în mâinile întinse suplimente gratuite la
Adevărate pove ti de război. Zgomotul neîncetat, culoarea i
zăpăceala erau atât de mari, încât era imposibil ca să e în stare
cineva de acolo să gândească limpede, darămite să mai i
construiască un argument coerent împotriva războiului{44}.
Mai văzusem toate astea în trecut, de multe ori. M-am concentrat
acum să mă in de mercenar, care părăsise aleea centrală i traversa
peluzele întunecoase spre un lac ornamental dintre copaci.
Lacul cu greu putea considerat mare – în timpul zilei fără
îndoială că păsările de apă stăteau plictisite pe el, în timp ce copiii
se bălăceau în bărcu e închiriate – dar noaptea avea un anume aer
misterios. Malurile se pierdeau în umbră i într-un labirint de trestii;
poduri în stil oriental treceau peste el, legând insule tăcute. O
pagodă chinezească se ridica pe una din ele. În fa a pagodei era o
verandă de lemn, care se întindea deasupra apei.
Mercenarul se îndreptă în grabă spre ea. O luă pe un pod
ornamental, cu cizmele răsunând pe scânduri. De partea cealaltă, în
întunericul care învăluia veranda, am zărit o siluetă a teptând.
Deasupra capului său, pe planurile superioare, forme sinistre
pluteau atente la orice mi care.
 Era momentul să u prudent. Lipit de cizmă, urma să u zărit în
curând i de cel mai nerod imp. Totu i, puteam să mă apropii
su cient ca să aud i să ascult. Sub pod se întindea un stufări
negru. Locul perfect pentru a sta la pândă. opârla se desprinse, făcu
o săritură, căzu între trestii. Câteva secunde mai târziu, după încă o
transformare dureroasă, un mic arpe verde înota spre insulă printre
tulpinile putrezite.
Am auzit vocea mercenarului deasupra, joasă, respectuoasă.
― Domnule Hopkins!
O gaură între trestii. arpele se încolăci în jurul unei ramuri
putrezite ie ite din apă i se ridică, trăgând cu ochiul spre verandă.
Acolo stătea mercenarul, i lângă el un alt bărbat, rav, adus de
umeri, care îl bătea cu palma pe umăr într-un gest de sprijin
camaraderesc. Mi-am încordat privirea împăienjenită. I-am văzut o
clipă fa a: blândă, cu trăsături regulate, extrem de greu de re inut.
Atunci, ce avea oare de mă gândeam că o tiu de undeva i mă făcea
să mă cutremur?
Bărba ii plecară de pe verandă, ie ind din câmpul meu vizual.
Înjurând continuu, arpele înaintă cu greu, trecând printre trestii cu
elegante unduiri. Încă pu in… Dacă a putea să-l aud pe Hopkins
vorbind, să prind cel mai mic indiciu…
Zece tulpini de trestie se mi cară; cinci umbre cenu ii i înalte se
desprinseră din masa de trestii. Zece picioare ca be ele se îndoiră i
săriră. Totul se petrecu fără nici un zgomot: acum eram singur pe
lac, în clipa următoare cinci bâtlani se năpustiră asupra mea ca ni te
fantome albe-cenu ii, clăn ănind din ciocurile lor ca ni te săbii i cu
ochii ro ii sco ând scântei. Aripi fâlfâiră deasupra apei, blocând
căile de scăpare, gheare loviră fără milă arpele disperat, ciocuri se
în pseră în el. M-am încolăcit i, iute ca gândul, m-am scufundat în
apă, dar bâtlanii se dovediră i mai rapizi: un cioc îmi prinse coada;
un altul mă înha ă de corp, chiar sub cap. Bătură din aripi i se
ridicară în aer, luându-mă între ei, bălăngănindu-mă ca un vierme.
Mi-am cercetat adversarii pe cele apte planuri: erau folio i, to i
cinci. În mod normal a decorat ora ul cu penele lor, însă în starea
mea actuală i lupta cu unul singur era prea mult pentru mine. Am
sim it cum esen a mea începe să se dezintegreze.
 M-am luptat, m-am smucit i m-am răsucit. Am scuipat venin în
stânga i în dreapta. M-a cople it furia, mi-a dat pu ină putere. M-
am transformat, mic orându-mă i mai mult, până am ajuns un ipar
mic i alunecos, care le scăpă din strânsoare i căzu spre apa
primitoare.
Un cioc se repezi spre mine.
Poc! Negru de jur împrejur.
Acum asta chiar era extrem de jenant. După recentul tratament
pe care îl aplicasem impului, fusesem eu însumi înghi it. Esen a
străină se rotea în jurul meu. Sim eam cum începe să o erodeze pe a
mea{45}.
N-aveam încotro. Mi-am adunat toată energia i am folosit o
Detonare.
Ei bine, a fost zgomotoasă i neîngrijită, dar a produs efectul
scontat. Bucă i mici de foliot se risipiră prin aer, i eu printre ele,
sub forma unei mici perle negre.
Perla căzu în apă. Pe dată cei patru bâtlani răma i se iviră în acel
loc, cu ochii strălucind, aruncându- i ciocurile ca ni te suli e în apă,
într-o căutare febrilă.
M-am scufundat rapid în mâl, adânc, departe de primejdie, acolo
unde nămolul, mâzga i trestiile putrezite mă ascundeau pe toate
planurile.
Mintea îmi pâlpâia; aproape că mi-am pierdut cuno tin a. „Nu,
mă vor găsi dacă adorm. Trebuie să scap, să mă întorc la stăpânul
meu.” Trebuia să mai fac un efort nal i să plec de acolo.
Picioare uria e cercetau noroiul din jurul meu; ciocuri ca ni te
suli e uierau, tăind apa ca ni te gloan e. Ecourile estompate de la
înjurăturile bâtlanilor răzbăteau printre plante. O broscu ă-râioasă
rănită se chinuia să ajungă la marginea lacului, lăsând în urmă re
de esen ă muribundă. Odată ce urcă pe mal, bătu toate recordurile
de îmbătrânire i deveni o broască dizgra ioasă, cu un picior diform
i cu gura lăsată în jos. Broasca se grăbi spre iarbă cu toată viteza.
Eram deja la jumătatea drumului spre stradă când mă zăriră
folio ii. Unul dintre ei trebuie să zburat sus i să zărit înaintarea
mea chiopătată; cu ipete răgu ite â niră de pe lac i se repeziră
spre iarba întunecată.
 Unul se lăsă în jos; broasca făcu o săritură disperată. Ciocul lovi
pământul.
Pe alee, în mul ime. Broasca opăia încoace i încolo, printre
picioare, sub corturi, sărind de pe capete pe umeri, din co uri în
cărucioare, sco ând mereu orăcăituri i gâlgâieli, holbându-se cu
ochii ei înnebuni i i ie i i din orbite. Bărba ii strigau, femeile ipau,
copiii tresăreau uimi i. Din urmă veneau bâtlanii, cu penele fâlfâind,
cu aripile lovind, orbi i de setea de sânge. Dărâmară tarabele,
răsturnară butoaiele cu vin, alungară câinii urlând în întuneric.
Oamenii erau zvârli i în lături ca popicele; teancuri de Adevărate
pove ti de război zburară în aer – unele aterizând în vin, altele peste
frigări.
Sus, pe scena amenajată afară, sări am bianul fugar, sub impii
strălucitori de lumină, trimi ând un actor în bra ele altuia i
făcându-l pe un al treilea să se arunce în public. â ni printr-o trapă
din scenă, urmat îndeaproape de un bâtlan; reapăru o secundă mai
târziu prin alta, coco at pe capul unui spiridu de carton. Sări pe
bannerul de deasupra, prinzându-se de el cu două picioare palmate.
Un bâtlan se ridică de dedesubt, dădu cu ciocul i bannerul fu sfâ iat
– fâ ia de pânză căzu, se legănă ca o liană din junglă i catapultă
broasca peste alee, lângă prisma de cristal unde se a a demonul
captiv.
De acum începusem să nu mai tiu unde mă a u i ce fac. De
fapt, esen a mea se dezintegra rapid: abia mai vedeam; lumea era
plină de zgomote discordante. opăiam fără să mă gândesc,
schimbând direc ia la ecare pas, încercând să evit atacul despre
care tiam că urmează.
Desigur, unul dintre urmăritorii mei î i pierdu răbdarea. Trebuie
să încercat o Convulsie, cred; sărisem oricum într-o parte – n-am
văzut-o cum atinge prisma i cum crapă cristalul. Nu era vina mea.
N-avea nimic de-a face cu mine. N-am văzut marele demon negru
cum rânje te surprins i cum î i bagă ghearele lungi i curbate în
crăpătură. N-am auzit zgomotul asurzitor când întregul glob se făcu
ăndări, nici ipetele i plânsetele oamenilor când demonul sări în
mijlocul lor.
 Nu tiam nimic despre toate acestea. tiam doar de neîncetatele
ritmuri ale urmăririi, îmi sim eam doar esen a înmuindu-se i
preschimbându-se în lichid la ecare opăitură i săritură. Eram pe
moarte acum, dar nu mă puteam lini ti. O moarte i mai rapidă se
apropia în zbor din spate.
 11

Maestrul lui Kitty î i ridică privirea de pe canapea – o insulă

singuratică într-o mare de hârtii împră tiate, toate pline cu scrisul
lui înghesuit i mărunt. Rodea capătul unui pix, ceea ce îi lăsase
pete albastre pe buze. Clipi u or surprins.
― Nu credeam că te mai întorci în seara asta, Lizzie! Credeam că
trebuie să te duci la serviciu.
―  Da, trebuie, domnule! Peste foarte pu in timp. Acum,
domnule…
―  Spune-mi, ai găsit acel exemplar original din lucrarea
Desiderata Curiosa a lui Peck? i Anatomia Melancoliei? Voiam
volumul al patrulea!
Kitty î i exersase cu grijă minciuna.
― Domnule, îmi cer scuze, n-am găsit nici una din ele! Biblioteca
s-a închis devreme astăzi. A fost o tulburare afară – un protest al
oamenilor de rând – i au închis por ile din motive de siguran ă. Mi
s-a cerut să plec înainte de a vă găsi căr ile.
Domnul Button scoase o exclama ie de iritare i mu că i mai tare
din capătul pixului.
―  Ce neplăcut! Protestul oamenilor de rând, zici? Ce mai
urmează? Cai smulgându-se din hă uri? Vaci refuzând să stea la
muls? Acei oameni nenoroci i ar trebui să- i cunoască lungul
nasului! Î i sublinie declara ia cu mici mi cări ale pixului, apoi se
uită la ea cu o privire vinovată: N-am vrut să te jignesc, Lizzie!
―  Nu face nimic, domnule! Domnule, cine a fost Ptolemaeus?
Bătrânul î i întinse plictisit bra ele.
―  Ptolemaeus e Ptolemeu! Un magician absolut remarcabil. Îi
aruncă o privire imploratoare. Ai timp să pui ceainicul pe foc,
Lizzie, înainte să pleci?
Kitty insista:
― Era egiptean?
 ―  Era, într-adevăr, de i numele este grecesc, desigur. Era de
origine macedoneană, de fapt. Bună treabă, Lizzie! Nu mul i oameni
de rând care se in de proteste ar ti asta!
― Speram să citesc ceva de el, domnule.
―  S-ar putea să î i e cam greu, de vreme ce a scris în greacă.
Am opera lui principală în colec ie: Ochiul lui Ptolemeu! Este lectură
obligatorie pentru to i magicienii, deoarece dă informa ii foarte
bune cu privire la mecanismul invocării demonilor din Celălalt Loc.
Ai grijă, stilul e plictisitor. Celelalte scrieri ale lui sunt cunoscute
sub numele de Apocrypha. Parcă îmi aduc aminte că mi le-ai adus de
la Hyrnek, prima dată când ai venit aici… Sunt o colec ie ciudată,
plină de concepte extravagante. Ceaiul ăla…
― Pun ceainicul pe foc, domnule, zise Kitty. E ceva ce a putea să
citesc despre Ptolemeu, domnule, în timpul ăsta?
―  Doamne, dar ai într-adevăr xa iile tale! Da, Cartea Numelor
con ine un articol! Fără îndoială că tii în ce teanc este.
 
Kitty citi rapid pasajul, cu ceainicul bolborosind în spatele ei.
 
Ptolemaeus din Alexandria (după 120 î.Hr.)
Copil-magician, născut în dinastia conducătoare ptolemeică, nepotul lui Ptolemeu
VIII i văr al prin ului mo tenitor (mai târziu Ptolemeu IX). i-a petrecut cea mai mare
parte a scurtei sale vie i în Alexandria, lucrând la Bibliotecă, dar detaliile nu sunt
cunoscute. Copil-minune, a dobândit o considerabilă reputa ie ca magician încă de
foarte tânăr; se spune că vărul său s-ar sim it amenin at de popularitatea lui printre
oamenii de rând i a încercat să-l asasineze.
Împrejurările mor ii sale nu sunt cunoscute, dar se tie sigur că nu a ajuns la o
vârstă înaintată. Se poate să avut parte de o moarte violentă, sau să murit din cauza
slăbiciunii trupe ti. Într-un manuscris alexandrin este men ionată o bruscă alterare a
sănătă ii sale ca urmare a unei „călătorii di cile”, de i acest lucru contrazice alte
izvoare, care sus in că nu a părăsit niciodată ora ul. Este consemnat că decedat înainte
de înmormântarea unchiului său i de urcarea pe tron a vărului său (116 î.Hr.), astfel că
e pu in probabil să ajuns la vârsta de douăzeci de ani.
Lucrările sale au rămas la Bibliotecă timp de trei sute de ani, timp în care au fost
studiate de Tertulian i de al i magicieni romani. O parte a scrierilor sale a fost
publicată la Roma, ca de exemplu celebra lucrare Ochiul lui Ptolemeu. Arhiva ini ială a
fost distrusă în marele cutremur i incendiu din secolul al treilea; fragmentele care au
supravie uit au fost publicate sub titlul de Apocrypha. Ptolemeu e o gură de interes
istoric, deoarece i se atribuie inventarea mai multor tehnici, inclusiv Incizia Stoică i
Scutul de Mol (ambele folosite în invocări până pe vremea lui Loew), ca i un număr de
fantezii speculative neobi nuite, precum „Poarta lui Ptolemeu”. Toate acestea, în ciuda
 vârstei sale foarte fragede; dacă ar ajuns la maturitate, cu siguran ă s-ar situat
printre cei mai mari. Demonii săi, cu care se spune că a avut o neobi nuită legătură,
erau, printre al ii: A a† Rekhyt sau Necho‡, Methys† Penrenutet†.
†
decedat
‡
cu soartă necunoscută
 
Domnul Button zâmbi absent când Kitty aduse ceaiul.
― Ai găsit ce voiai?
― Nu prea tiu, domnule, dar am o întrebare. Demonii obi nuiesc
să ia înfă i area stăpânilor lor?
Magicianul lasă pixul din mână.
―  Ca să-i tachineze sau să- i bată joc de ei? Desigur! E un truc
vechi, unul dintre cele mai vechi, care garantat descurajează pe cei
neexperimenta i. Nimic nu e mai deconcertant decât să ai în fa ă o
fantomă a propriei persoane, mai ales când creatura se folose te de
ea ca să se strâmbe provocator. Rosenbauer din München a fost atât
de mâhnit, cred, de o descriere exactă a multelor sale probleme
zice, încât i-a aruncat pomada i a fugit suspinând din cercul său,
cu rezultate melancolice. Eu însumi mi-am văzut corpul
dezintegrându-se lent, ajungând un cadavru în putrefac ie, proces
înso it de efecte hidoase de sunet, în timp ce încercam să-l
chestionez despre principiile arhitecturii cretane. E meritul meu că
noti ele mele au avut totu i sens. Asta te interesa?
―  Păi, de fapt… nu, domnule. Kitty trase adânc aer în piept.
Voiam să tiu dacă vreun djinn a luat vreodată înfă i area
stăpânului său din… respect, sau chiar din afec iune. Fiindcă se
sim ea bine a a.
Se strâmbă; rostită cu glas tare, ideea părea destul de ridicolă.
Bătrânul î i încre i nasul.
― Nu prea cred!
― Vreau să spun, după moartea magicianului.
―  Draga mea Lizzie! Poate, dacă magicianul respectiv era
neobi nuit de hidos sau de diform, demonul i-ar putea folosi
înfă i area ca să-i sperie pe al ii. Cred că Zarbustibal din Yemen a
continuat să apară o perioadă după moartea sa. Dar din respect?
Doamne! Conceptul presupune o rela ie între stăpân i sclav care ar
 fără precedent. Doar un om de r… – scuză-mă! – doar cineva atât
de neexperimentat ca tine ar putea avea a a o idee bizară! Vai de
mine, vai de mine!…
â âi din buze, întinzând o mână spre tava cu ceai. Kitty se
îndreptă spre u ă.
―  Mul umesc, domnule; mi-a i fost de mare ajutor! Apropo,
adăugă ea, ce era Poarta lui Ptolemeu?
Din mijlocul canapelei, de prin vrafurile de hârtii, bătrânul
magician mormăi.
―  Ce este? O no iune ridicolă! Un mit, o închipuire, o grămadă
de prostii! Păstrează- i întrebările pentru subiecte de valoare! Acum
trebuie să lucrez. N-am nevoie de aiurelile asisten ilor fără minte.
Hai, fugi! Poarta lui Ptolemeu, auzi!
Se cutremură i îi făcu ar ăgos semn să plece.
― Dar…
― Nu trebuie să pleci la lucru, Lizzie?
 
Patruzeci de minute mai târziu, Kitty coborî dintr-un autobuz pe
strada care ducea la faleză. Purta o geacă neagră, groasă, i mesteca
atent un sendvi . În buzunar avea documentele care îi con rmau a
doua identitate falsă – Clara Bell.
Cerul se înnegrea, de i câ iva nori încă mai luceau galben
murdar, re ectând strălucirea ora ului. Sub digul împotriva uxului,
Tamisa stătea distantă, mic orată i o lită. Kitty trecu peste o
movilă mare, cenu ie, de noroi, unde bâtlanii pă eau pe picioarele
lor lungi printre pietre i resturi. Aerul era rece; o briză puternică
bătea spre mare.
La un meandru al uviului trotuarul cotea brusc la nouăzeci de
grade fa ă de Tamisa, blocat de o clădire mare, cu acoperi uri
înclinate i cu lucarne ascu ite. Bârne negre, masive, îi brăzdau
zidurile; ferestre luminate luceau la diverse înăl imi, aruncând o
lumină puternică pe stradă i peste apele întunecate ale uviului.
Etajul de sus ie ea în afară pe toate laturile, când viguros, când gata
să cadă. Un semn verde, scorojit, atârna de un stâlp deasupra aleii,
atât de uzat de vreme, încât scrisul nu se mai distingea. Asta n-avea
nici o importan ă, deoarece hanul Frog era celebru în zonă. Era
faimos pentru berea i pentru friptura lui de vită, ca i pentru
turneele săptămânale de domino. Era de asemenea i locul de muncă
al lui Kitty din ecare seară.
Se lăsă în jos sub o boltă scundă i merse pe aleea laterală,
cufundată în beznă, spre curtea hanului. Când intră, se uită în sus. O
lumină slabă, ro ie, plutea în jurul frontonului. Dacă te uitai direct
la ea, forma era estompată i nedeslu ită; dacă te uitai în altă parte,
îi vedeai clar conturul – o mică sferă de vigilen ă care supraveghea.
Kitty nu luă în seamă spionul. Traversă curtea, îndreptându-se
spre u a principală, care era adăpostită de capriciile vremii de o
verandă veche, înnegrită, i intră în hanul Frog.
Luminile vii de la bar o făcură să clipească. Draperiile fuseseră
trase din cauza nop ii i un foc lumina grătarul căminului. Culorile
lui pâlpâiau în irurile de pahare adunate la bar; George Fox,
proprietarul, le lustruia harnic, unul câte unul. O salută din cap pe
Kitty când trecu să- i aga e geanta în cuier.
― Nu te grăbi, Clara! Nu te grăbi!
Fata se uită la ceas.
― Mai sunt douăzeci de minute până ajung ei aici, George!
― Nu e su cient pentru ce i-am pregătit. Kitty î i puse pălăria în
cui.
― Nici o problemă! Arătă cu capul spre u ă. De când e aici?
―  De câteva ore! Ca de obicei. Doar încearcă să ne sperie. Nu
poate auzi. N-o să se amestece!
― În regulă! Dă-mi o cârpă!
După cincisprezece minute de muncă vioaie i e cientă, barul era
curat i pregătit, paharele lustruite – mesele străluceau de cură enie.
Kitty puse zece carafe pe tejghea, iar Sam, barmanul de la Frog,
începu să le umple cu bere spumoasă, blondă. Kitty a eză ultimele
cutii de domino, î i terse mâinile de pantaloni, luă un or din cui i
se a eză la locul ei, în spatele tejghelei. George Fox deschise u a
principală i lăsă clien ii să intre.
Ca de obicei, reputa ia hanului Frog atrăgea mereu clien i noi, iar
în seara aceea Kitty observă mai mul i oameni pe care nu-i mai
văzuse: un domn înalt i milităros, o doamnă în vârstă, zâmbitoare
care î i târ âia picioarele către locul ei, un tânăr blond cu barbă i
cu musta ă. Începu clinchetul familiar al pieselor de domino;
convivialitatea plutea în aer. Netezindu- i or ul, Kitty se grăbi spre
mese i începu să ia comenzi pentru masa de seară.
Trecu o oră; rămă i ele sendvi urilor cu felii groase de carne de
vită zăceau pe farfurii, lângă coatele jucătorilor de domino. Odată
masa terminată, interesul pentru domino păli. Piesele erau a ezate
pe ecare masă, în caz că poli ia făcea vreo razie, dar acum jucătorii
se îndreptau în scaune, deodată treji i aten i. Kitty umplu câteva
pahare rămase goale, apoi se reîntoarse la locul ei de după tejghea,
când un bărbat de lângă cămin se ridică încet în picioare.
Era bătrân i fragil, gârbovit de povara anilor. În încăpere se făcu
deodată lini te.
―  Prieteni, începu el, pu ine lucruri notabile s-au întâmplat de
săptămâna trecută, a a că am să va dau în curând cuvântul! Ca
întotdeauna, a dori să-i mul umesc binefăcătorului nostru, domnul
Fox, pentru ospitalitatea lui. Haide i să o ascultăm mai întâi pe
Mary, cu tiri despre situa ia din America.
Se a eză. De la o masă învecinată se ridică o femeie, cu fa a trasă
i obosită. Kitty nu-i dădu nici patruzeci de ani, de i avea deja re
albe în păr.
―  Un vas comercial a acostat azi-noapte, porni ea să spună.
Ultima oprire a fost la Boston, în zona de război. Echipajul i-a luat
micul dejun azi-diminea ă în cafeneaua noastră. Ne-au spus că
ultima ofensivă britanică a e uat – Bostonul este încă sub control
american. Armata noastră s-a retras pe câmp, în căutare de provizii,
i de atunci este atacată permanent. Sunt multe victime.
Un zumzet stins umplu încăperea. Bătrânul domn se ridică pe
jumătate.
― Mul umesc, Mary! Cine dore te să vorbească în continuare?
― Dacă îmi permite i?
Tânărul cu barbă luase cuvântul; era îndesat, sigur pe el; avea un
aer impozant.
―  Reprezint o nouă organiza ie, Alian a Oamenilor de Rând!
Poate a i auzit de ea.
Urmă un fo net general, un sentiment de tulburare. De după bar,
Kitty se încruntă. Ceva din vocea bărbatului… o nelini tea.
 ―  Încercăm să dobândim sprijin, continuă bărbatul, pentru o
nouă rundă de greve i de demonstra ii publice. Trebuie să le
arătăm magicienilor cum stau lucrurile. Singurul mod în care le
putem atrage aten ia e ac iunea concertată a tuturor. Vorbesc despre
proteste în masă.
― Pot să intervin?
Doamna în vârstă, impecabil îmbrăcată într-o rochie albastră i
un al stacojiu, se strădui să se ridice; urmă un cor de proteste
amabile, iar ea rămase pe scaun.
―  Mă tem de ce se întâmplă în Londra, zise ea. Aceste greve,
aceste frământări… Cu siguran ă că nu ăsta e răspunsul. La ce
rezultat vor duce? Doar îi vor a â a pe conducătorii no tri să recurgă
la represalii dure. Turnul va răsuna de lamentările bravilor no tri
oameni.
Tânărul bătu în masă cu pumnul lui mare i roz.
― Care e alternativa, doamnă? Să stăm cumin i? Magicienii nu ne
vor mul umi pentru asta! O să ne oprime i mai tare. Trebuie să
ac ionăm acum! ine i minte – nu pot întemni a pe toată lumea!
Urmă un ropot de aplauze zgomotoase. Bătrâna doamnă clătină
din cap cu încăpă ânare.
―  N-ai deloc dreptate, spuse ea. Argumentul tău func ionează
doar dacă magicienii ar putea distru i. i a a ceva e imposibil!
Un alt bărbat se ridică să vorbească.
― Mai u or, mamaie! Ăsta e defetism. Femeia î i împinse bărbia
înainte.
― Păi ce? Se poate? Cum?
― E clar că pierd controlul, altfel i-ar învins u or pe rebeli.
―  Putem ob ine ajutor i de la europeni, adăugă tânărul blond.
Nu uita i de asta! Cehii ne vor nan a. i francezii.
George Fox dădu aprobator din cap.
― Spionii francezi mi-au dat ni te obiecte magice, zise el. În caz
de probleme. Totu i, n-am avut nevoie să le folosesc.
―  Scuza i-mă, spuse bătrâna, dar nu mi-a i explicat cum câteva
greve îi vor înfrânge pe magicieni. Î i ridică bărbia osoasă i se uită
s dător în jur: Ei bine?
 Mai mul i bărba i scoaseră sunete dezaprobatoare, dar erau prea
ocupa i să- i soarbă băutura ca să-i dea un răspuns exact. De după
tejghea vorbi Kitty.
―  Ave i dreptate, doamnă, va di cil să-i înfrângem, zise cu
voce scăzută, însă nu e imposibil. Revolu iile au avut de multe ori
succes. Ce s-a întâmplat în Egipt, în Roma sau în Praga? To i au fost
invincibili – o vreme. Totul s-a prăbu it când oamenii s-au revoltat.
― Dar, draga mea, o întrerupse bătrâna doamnă, în ecare caz au
fost armate inamice…
― În ecare caz, continuă Kitty cu hotărâre, conducătorii străini
au pro tat de slăbiciunile interne ale regatului. Oamenii deja se
revoltau. Nu au avut magie puternică sau armate mari – erau
oameni de rând, ca noi.
Bătrâna doamnă î i uguie buzele într-un zâmbet lipsit de veselie.
―  Poate! Dar câ i dintre noi vor o invazie a străinilor?
Conducătorii no tri nu sunt perfec i, dar cel pu in sunt britanici.
Tânărul cu barbă pufni.
― Să ne întoarcem în prezent. Diseară o elarii din Battersea intră
în grevă – chiar în josul uviului, aproape de aici. Veni i alături de
noi! Ce dacă magicienii î i trimit demonii? Nu ne vor mai
preschimba în carne de tun!
―  i unde vor ajunge o elarii vo tri? întrebă sever bătrâna
doamnă. Unii în Turn, al ii pe fundul Tamisei. i al ii le vor lua
locul.
―  Demonilor n-o să le iasă exact pasien a, zise tânărul. Unii
oameni au rezisten ă. Probabil că a i auzit de asta. Pot rezista la
atacuri, pot vedea dincolo de iluzii…
Pe când vorbea, lui Kitty i se limpezi privirea. Văzu dincolo de
musta a deasă, de barba blondă neîngrijită: îl cuno tea cât se poate
de bine. Nick Drew, ultimul tovară supravie uitor din Rezisten ă.
Nick Drew, care fugise din Westminster Abbey în cel mai greu
moment, părăsindu- i prietenii la ananghie. Era mai în vârstă, mai
voinic, dar plin de acelea i aere. „Încă mai vorbe ti bine despre
luptă, gândi ea mali ioasă. Mereu ai fost bun la vorbit. Pariez c-o să
te ii destul de departe când o să se îngroa e gluma cu greva!” O
frică bruscă o cople i deodată; se retrase din câmpul lui vizual. A a
nevolnic cum era Nick, dacă ar recunoscut-o, acoperirea ei ar
fost compromisă.
Grupul era ocupat să discute fenomenul de rezisten ă.
― Pot vedea magia. Clar ca lumina zilei, zise o femeie între două
vârste. A a am auzit.
Bătrâna clătină din nou din cap.
―  Zvonuri, zvonuri crude, spuse ea cu triste e. Astea sunt bârfe
de mâna a doua. Nu m-ar surprinde dacă n-ar porni chiar de la
magicieni, ca să vă facă să ac iona i pripit. Spune i-mi, continuă ea,
a văzut de fapt careva vreodată o astfel de rezisten ă în ac iune?
Tăcere în han. Kitty se foi nelini tită de pe un picior pe altul,
mâncând-o limba să vorbească, dar Clara Bell nu era cineva deosebit
– hotărâse asta cu mult timp în urmă. În plus, teama de Nick o
împiedica. Se uită prin bar. Cei prezen i, dintre care majoritatea se
întâlneau aici în secret de mul i ani, erau în general între două
vârste sau mai bătrâni. Nu tiau prea multe despre Rezisten ă, în
mod direct. Cu excep ia lui Nick Drew, care poseda cel pu in tot
atâta rezisten ă cât Kitty. Dar el tăcu mâlc, nu zise nimic.
Atmosfera din încăpere se deteriorase de la dispută. După câteva
minute de re ectare mohorâtă, bătrânul domn se ridică din nou.
―  Prieteni, începu el, să nu ne descurajăm! Poate că magicienii
sunt prea periculo i ca să luptam cu ei, dar putem cel pu in să
rezistăm la propaganda lor. Un nou număr din Adevărate pove ti de
război apare azi. Boicota i-l! Spune i-le prietenilor despre minciunile
scrise acolo!
La asta, George Fox deschise gura.
― Cred că te ară i pu in prea sever. Ridicase glasul ca să acopere
murmurul general de neîncredere. Da! Mi-am propus să adun cât
mai multe edi ii din Adevărate pove ti de război.
― A, ru ine, domnule Fox, exclamă doamna în vârstă, cu o voce
tremurândă.
― Nu, mă mândresc cu asta, continuă el. i dacă vreunul dintre
voi dore te să treacă pe la toalete mai târziu, va descoperi ce bune
sunt aceste bro uri. Sunt foarte absorbante!
Urmă un râs general. Rămânând cu spatele la tânărul blond, Kitty
veni cu o carafă ca să umple din nou ni te pahare. Bătrânul domn
zise:
―  Ei bine, timpul trece, i trebuie să ne despăr im! Însă înainte
de asta, potrivit tradi iei, vom face jurământul nostru obi nuit!
Se a eză.
George Fox căută sub tejghea i scoase o cupă mare, veche i
uzată, cu o pereche de piese de domino încruci ate în relief pe
capac. Era din argint masiv. Luă o sticlă închisă la culoare de pe un
raft i, sco ându-i dopul, turnă o cantitate generoasă în cupă. Kitty
luă cupa cu amândouă mâinile i i-o duse bătrânului domn.
― Vom bea cu to ii pe rând, spuse el. Să ajungem să vedem ziua
când va ales iar un Parlament al Oamenilor de Rând. Fie ca acesta
să respecte drepturile ecărui bărbat i ale ecărei femei – să
discute, să dezbată i să nu e de acord cu politicile conducătorilor
no tri, i să-i tragă la răspundere pentru ac iunile lor!
Cu deferen a cuvenită, înăl ă cupa i luă o înghi itură, după care
o trecu vecinului său, în sensul acelor de ceasornic.
Acest ritual era punctul culminant al întâlnirilor de la hanul Frog:
după dezbateri, care nu ajungeau niciodată la vreo concluzie, oferea
mângâierea a ceva x i familiar. Cupa de argint era trecută încet de
la o persoană la alta, de la masă la masă. Toată lumea a tepta
sosirea ei, vechii membri i nou-veni ii deopotrivă, cu excep ia
bătrânei doamne, care se pregătea de plecare. George se duse în fa a
barului i – împreună cu Sam, barmanul – începu să adune paharele
de pe mesele de lângă u ă. Kitty stătea lângă cupă, purtând-o de la o
masă la alta când era nevoie. Se ferea pe cât posibil să se întoarcă cu
fa a la Nick Drew.
― Mai avem nevoie de porto, Clara? strigă George. Mary de colo
a luat o înghi itură zdravănă, am văzut-o eu!
Kitty luă cupa i o cercetă.
― Nu! Mai e destul.
―  Atunci, bine! Scumpă doamnă, chiar ne părăsi i? Bătrâna
zâmbi.
― Trebuie să plec, dragă! Cu toate tulburările astea pe stradă, nu
vreau să întârzii prea mult.
―  Da, desigur! Clara, du-i doamnei cupa ca să bea înainte să
plece!
 ― Imediat, George!
― O, nu e nevoie, dragă! O să beau dublu data viitoare!
Asta stârni râsete i câteva urale; unul sau doi bărba i se ridicară
pentru a îi face loc femeii să treacă pe lângă ei. Kitty o urmă.
― Pofti i, doamnă, a rămas destul!
― Nu, nu, chiar trebuie să plec, mul umesc! E a a de târziu…
― Doamnă, v-a căzut alul!
― Nu, nu! Nu pot sta! Scuza i-mă, vă rog!
― U or, dragă! Vezi că mă împingi…
― Scuza i, scuza i…
Cu fa a împietrită, cu ochii întuneca i i pustii ca ni te găuri
tăiate într-o mască goală, bătrâna traversă rapid camera, întorcând
capul de mai multe ori, ca să se uite la Kitty, care venea repede
după ea. Kitty inea cupa întinsă – întâi respectuos, ca atunci când
oferi un dar; apoi, deodată, mi când-o înainte i înapoi, ca pe o
oretă. Apropierea argintului părea să-i provoace disconfort
doamnei – se ferea. George puse cu grijă stiva de pahare pe o masă
alăturată i bagă o mână în buzunar. Sam deschise un dulap zidit în
perete, scotocind în el. Restul lumii rămase pe scaune, cu o expresie
între amuzament i nesiguran ă.
― U a, Sam, zise George Fox.
Bătrâna â ni înainte. Sam se răsuci ca s-o înfrunte, blocând u a;
inea în mână o vergea scurtă, închisă la culoare.
― Sta i, doamnă, zise el pe un ton rezonabil. Regulile sunt reguli!
Trebuie să be i din cupă înainte să pleca i. E un fel de test. Făcu un
gest stânjenit i se uită la ea mâhnit. Îmi pare rău!
Bătrâna se opri, ridică din umeri.
― Să nu- i pară!
Î i ridică bra ul. O lumină albastră â ni din palma ei,
cuprinzându-l pe Sam într-o re ea pocnitoare de for ă albastră.
Bărbatul tresări, se cutremură, opăi ciudat, ca o marionetă, apoi
căzu fumegând pe podea. Cineva din încăpere ipă.
Se auzi un uierat, ascu it i impertinent. Bătrâna se întoarse, cu
palma făcută cău ridicată i sco ând aburi. Anun ă:
―  i acum, dragă…
Kitty îi azvârli cupa de argint în fa ă.
 Un fulger de lumină verde puternică, un sâsâit de arsură. Bătrâna
mârâi ca un câine, î i cuprinse fa a cu degetele ca ni te gheare. Kitty
întoarse capul.
― George…!
Proprietarul scoase din buzunar o cutiu ă delicată i alungită. I-o
aruncă lui Kitty, rapid i cu putere, peste capetele care strigau i se
ridicau ale femeilor i ale bărba ilor din apropiere. Fata o prinse cu
o mână, se întoarse dintr-o mi care ca s-o arunce spre gura
contorsionată…
Bătrâna î i luă degetele de pe fa ă, care dispăruse în mare parte.
Între părul alb i îngrijit i iragul de perle de la gât strălucea o
masă nede nită. Nu avea formă sau trăsături clare. Kitty fu
surprinsă; ovăi. Femeia fără fa ă ridică mâna i un alt uvoi
strălucitor de lumină ca sa rul â ni din ea, lovind-o pe Kitty în
plin, cufundând-o într-un vârtej de energie tremurătoare. Gemu.
Din ii îi clăn ăneau în gură; ecare os părea să se desprindă de cele
de care era legat; lumini lucitoare o orbeau. Î i sim i hainele
pârlindu-i-se pe corp.
Atacul încetă; liniile de energie albastră dispărură; de unde fusese
suspendată, la aproape un metru înăl ime, Kitty căzu grămadă la
pământ.
Bătrâna î i îndoi degetele, mormăi satisfăcută i se uită de jur
împrejur. Oamenii fugeau în toate direc iile, dărâmând mese, făcând
scaunele să zboare, lovindu-se unii de al ii, urlând de frica mor ii;
tânărul blond se ascunsese după un butoi. În celălalt capăt al
camerei îl zări pe George Fox strecurându-se spre un sipet de lângă
tejghea. Un alt fulger – dar bărbatul se aruncase disperat în laturi: o
parte din tejghea se dezintegră într-un morman de sticlă i de lemn;
George Fox se rostogoli după o masă i îl pierdu din vedere.
Neacordând aten ie lamentărilor i agita iei din jur, bătrâna dădu
iar să plece. Î i potrivi puloverul i jacheta, î i îndepărtă o uvi ă de
păr cărunt de pe fa a distrusă, pă i peste corpul lui Sam i se
îndreptă spre u ă.
Un alt uierat, ascu it i impertinent, care acoperea larma.
Bătrâna doamnă în epeni cu degetele pe clan ă. Î i înăl ă capul i se
întoarse.
 Atunci Kitty, ai cărei ochi priveau u or sa iu, ale cărei haine erau
mânjite i rupte, al cărei păr se încre ise ca o coamă de lână, dar
care izbutise să se ridice în picioare, aruncă cutiu a. Când aceasta
ateriză la picioarele bătrânei, Kitty rosti un singur cuvânt.
O izbucnire de lumină, extrem de intensă; o coloană de ăcări
groasă de doi metri se ridică de la podea până la tavan. Era netedă
pe laturi, aducând mai degrabă cu un stâlp decât cu un obiect în
mi care. O înconjură pe doamnă din toate păr ile – era imobilizată
înăuntru, ca o insectă în chihlimbar: părul cărunt, iragul de perle,
rochia albastră, totul. Stâlpul deveni solid, opac, iar bătrâna dispăru
înăuntrul lui.
Lumina păli, stâlpul deveni neclar i nebulos. Dispăru, lăsând o
urmă de arsură perfect circulară pe podea. Bătrâna doamnă cu fa a
topită pierise.
La început barul din hanul Frog râmase foarte tăcut: o pustietate
de mese răsturnate, scaune distruse, bucă i de lemn, corpuri cu fa a
în jos i piese de domino risipite. Doar Kitty stătea în picioare,
inându- i echilibrul cu mâinile, respirând greu, holbându-se la
spa iul din fa a u ii.
Apoi, unul câte unul, oamenii începură să- i exprime ocul i
teama; se târau pe podea, î i ridicau capetele, se sculau încet,
începeau să geamă i să se bâlbâie. Kitty nu spuse nimic; se uită spre
barul distrus. De undeva de lângă el apăru fa a lui George. Se uită la
Kitty fără cuvinte.
Ea ridică dintr-o sprânceană.
― Ei?
―  Lasă-i să- i vină în re! Apoi pot pleca. Sfera nu trebuie să
observe nimic.
Cu mi cări lente i epene, Kitty se coco ă pe cea mai apropiată
grămadă de bucă i de lemn i ocoli corpul barmanului. Împingându-
l la o parte pe un domn înlăcrimat care se grăbea spre ie ire, încuie
u a. Stătu acolo cinci minute, cât timp clien ii înfrico a i se lini tiră,
apoi le dădu drumul să plece, unul câte unul.
 
Ultimul care plecă fu Nicholas Drew, care ie ise de după butoiul
lui. Ochii li se întâlniră; el se opri în u ă.
 ―  Bună, Kitty, zise el. La fel de plină de energie ca de obicei,
după cum văd!
Expresia lui Kitty nu se schimbă.
― Nick!
Tânărul î i dădu părul pe spate i începu să- i încheie haina.
―  Nu- i face griji, spuse el. Am să uit că te-am văzut. O via ă
nouă i toate cele. Se uită în jur la ce mai rămăsese din încăpere.
Doar dacă nu vrei să te înscrii în Alian a Oamenilor de Rând,
desigur. Am avea nevoie de cineva ca tine.
Clatină din cap.
― Nu, mul umesc! Mi-e bine a a.
Nick dădu din cap.
― Bine! Atunci, la revedere! i… noroc!
― La revedere, Nick! Închise u a după el.
George Fox era aplecat peste corpul lui Sam; chipuri albe,
îngrozite se i eau din bucătărie. Kitty se sprijini de u ă i închise
ochii. Un singur demon – un spion – făcuse asta. În Londra erau sute
ca el. La aceea i oră săptămâna viitoare oamenii se vor întoarce la
Frog ca să vorbească, să dezbată i să nu facă nimic. În acela i timp,
în ecare zi, în toată Londra, vocile care protestau erau abia auzite –
i rapid, nemilos înăbu ite. Demonstra iile erau inutile. Vorbele erau
inutile. Trebuia să existe altă cale.
Poate că exista. Era momentul să- i pună planul în aplicare.
 12

Se lăsase înserarea peste conacul de la Richmond al prim-

ministrului. Pe peluzele dinspre vest se construiseră câteva coloane
înalte; în vârful lor ardeau focuri de imp colorate, iluminând scena
cu o strălucire stranie. Servitori în ve minte vii de păsări sau de
salamandre se fâ âiau încolo i încoace, oferind răcoritoare. De la
zidul negru de copaci de dincolo de lac muzicieni invizibili cântau o
pavană dulce; sunetele pluteau ginga peste vocile oaspe ilor.
Persoanele importante din Imperiu se plimbau prin grădină,
vorbind cu voce joasă, fără chef, uitându-se la ceas. Purtau rochii de
seară i costume elegante; trăsăturile le erau ascunse de mă ti
împodobite înfă i ând animale, pasări i demoni. Astfel de petreceri
se numărau printre multele extravagan e ale lui Devereaux, i
deveniseră foarte frecvente în timpul perioadei de război.
John Mandrake se sprijini de un stâlp, privind oaspe ii care
treceau pe lângă el. Masca lui era făcută din bucă i de adular, cusute
atent laolaltă ca să semene cu capul unei opârle albinoase. Fără
îndoială că era me te ugit, un obiect uimitor, dar totu i nu se
potrivea, îi era greu să vadă i călcase de două ori pe straturile de
ori. Oftă. Nici o veste de la Bartimaeus… Ar trebuit să apară ceva
până acum.
Un mic grup trecu pe lângă el, un păun înconjurat de doi râ i
femelă i o driadă servilă. În postura i-n mersul an o al păunului
îl recunoscu pe domnul Collins; femeile erau probabil magicieni
inferiori de la departamentul lui, dornice de promovare. Mandrake
se încruntă. Collins i ceilal i nu se s iseră să-l critice când adusese
vorba despre Toiag în Consiliu. Î i petrecuse restul întrunirii
suportând o serie de insinuări viclene, ca i privirile de ghea ă ale
lui Devereaux. Nu încăpea îndoială, propunerea pe care o făcuse
fusese prost gândită, o gafă stupidă pentru un politician.
 La naiba cu politica! Conven iile ei îl sufocau – se sim ea ca o
muscă prinsă într-o pânză ucigătoare. Î i petrecea întreaga via ă
calmându-l pe Devereaux i înfruntându- i rivalii. O adevărată
pierdere de vreme. Cineva trebuia să stabilizeze Imperiul înainte de
a prea târziu! Cineva trebuia să-i s deze pe ceilal i i să folosească
Toiagul!
 
Înainte să plece de la Whitehall, Mandrake coborâse în hrubele de
sub Sala Statuilor. Nu mai fusese acolo de ani de zile; acum, stând la
baza scărilor, fu surprins să vadă un ir de dale ro ii încastrate în
podea în celălalt capăt al încăperii. Un func ionar îndesat, care se
ridicase de la un birou, se apropie de el.
Mandrake îl salută.
― A vrea să inspectez trezoreria, dacă se poate!
― Desigur, domnule Mandrake! Vă rog să mă urma i! Traversară
încăperea. Lângă dalele ro ii func ionarul se opri.
― În acest punct, domnule, trebuie să vă rog să renun a i la toate
obiectele magice pe care le ave i asupra dumneavoastră, i să
elibera i orice prezen ă invizibilă. Această linie marchează un hotar.
Dincolo de dale nu e permis nimic magic, nici măcar un Farmec. Cea
mai mică urmă de magie va atrage o pedeapsă teribilă.
Mandrake cercetă coridorul întunecat i gol dinaintea sa.
― Serios? De ce fel?
―  Nu am voie să spun, domnule! Nu ave i nimic magic de
declarat? Atunci pute i trece!
Pătrunseră într-un labirint de pasaje de piatră goală, mai vechi
decât clădirile Parlamentului de deasupra. Din loc în loc erau u i de
lemn, deschideri întunecate. Becuri electrice iluminau coridorul
central. Mandrake privi cu aten ie, dar nu văzu nici un indiciu al
capcanei ascunse. Func ionarul se uita doar drept înainte; mergând,
fredona înceti or.
Până la urmă ajunseră la o u ă mare de o el. Func ionarul arătă
spre ea.
― Camera comorilor!
― Putem intra?
 ―  Nu ar recomandabil, domnule! Există o ferestruică, dacă
vre i. Mandrake înaintă, dădu la o parte o tăbli ă din mijlocul u ii.
Se uită înăuntru. Dincolo de u ă era o încăpere puternic luminată,
de o mărime considerabilă. Departe, în centru, se a a un soclu de
marmură roz-albă. Pe soclu, la vedere, se a au cele mai pre ioase
comori ale guvernului – o mică grămadă de ornamente, lucind într-o
mul ime de culori. Ochii lui Mandrake remarcară imediat toiagul
lung de lemn, ne lefuit i neîmpodobit, cu un mâner sculptat simplu
la capăt. Lângă el zări un colier scurt de aur, cu un mic oval de aur
atârnat de el; în centrul acelui oval apărea fulgerul adânc, întunecat
al jadului.
Toiagul lui Gladstone i Amuleta din Samarkand… Mandrake
sim i ascu ita durere interioară a deposedării. Cercetă primele trei
planuri: nici urmă de vrăji, unde, re ele sau alte mecanisme de
apărare. Chiar i a a, dalele din jurul soclului erau de o culoare
verde ciudată; aveau un aspect nesănătos.
Se dădu la o parte.
― Ce păze te camera, îmi po i spune?
―  O Pestilen ă, domnule! Una deosebit de vorace. V-ar sfâ ia
până la os, domnule, în câteva secunde, dacă a i hotărî să intra i
fără permisiune!
Mandrake se uită la func ionar.
― Desigur! Foarte bine! Să mergem!
 
Un hohot de râs se auzi dinspre casă. Mandrake se uită în jos, la
cocktailul albastru din paharul lui. Dacă vizita lui la trezorerie
dovedise ceva, acest lucru era că Devereaux într-adevăr voia să se
aga e de putere. Toiagul era inaccesibil. Nu că el chiar ar
inten ionat să… Ei, nu tia ce inten iona! Era într-o dispozi ie
proastă; petrecerea i toate zorzoanele îl lăsau rece. Ridică paharul
i dădu lichidul peste cap. Încercă să- i amintească momentul în
care fusese ultima dată fericit.
― John, opârlă ce e ti! Te văd furi ându-te pe zidul ăla!
Pe peluză apăru un domn mic i rotund, splendid înve mântat
într-o rochie de seară turcoaz. Masca sa înfă i a un imp râzând
feroce. La bra ul lui era un tânăr înalt i suplu, cu mască de lebădă
murind. Tânărul chicotea incontrolabil.
―  John, John, zise impul. Te distrezi al naibii sau nu? Îl bătu
jucău pe umăr. Tânărul hohoti.
― Bună, Quentin, murmură Mandrake. Te distrezi?
―  Aproape la fel de mult ca dragul de Rupert. Impul arătă spre
casă, unde se vedea la fereastră o siluetă zburdalnică având cap de
bivol. Într-adevăr îl face să nu se mai gândească la chestiuni grave,
tii! Sărmanul de el!
Mandrake î i aranjă masca de opârlă.
―  i cine este acest tânăr domn?
―  Acesta, spuse impul, strângând la piept capul de lebădă, este
tânărul Bobby Watts, starul noului meu musical! Un băiat cu un
talent meteoric! Nu uita, nu uita – impul părea pu in nesigur pe
picioare – că premiera la De la Wapping la Westminster se apropie.
Reamintesc tuturor. Două zile, Mandrake, două zile! Garantat va
schimba vie ile celor care vor veni! Nu, Bobby? Îl împinse brutal pe
tânărul de lângă el: Du-te i mai adu-ne băuturi! Am ceva să-i spun
prietenului meu solzos.
Capul de lebădă plecă, împleticindu-se prin iarbă. Mandrake îl
privi în tăcere.
Impul se trase mai aproape i opti:
― John! Î i trimit mesaje de zile întregi. Cred că mă ignori. Vreau
să vii în vizită pe la mine! Mâine! N-o să ui i, nu? E important!
Sub masca lui, Mandrake strâmbă din nas la mirosul de băutură
care venea de la celălalt.
―  Îmi pare rău, Quentin! Consiliul nu se mai termina. N-am
putut pleca. Rămâne pe mâine.
― Bine, bine! Mereu ai fost cel mai de tept, Mandrake! ine-o tot
a a! Bună seara, Sholto! Cred că tu e ti!
Trecea o siluetă mătăhăloasă cu masca nepotrivită a unui
mielu el; impul se desprinse de Mandrake, îl împunse în joacă pe
nou-venit în stomac i se îndepărtă dansând.
opârla i mielul se priviră.
― Quentin Makepeace ăsta! zise mielul pe un ton grav i sincer.
Nu-mi place! E obraznic, i cred că i deranjat mintal.
 ―  E foarte exuberant, cu siguran ă! În sinea lui, Mandrake îi
împărtă ea sentimentele. Mai să e! Nu te-am văzut de ceva timp,
Sholto!
― Într-adevăr! Am fost în Asia. Bărbatul masiv oftă i se sprijini
cu toată greutatea în baston. Am ajuns să-mi caut propriile bunuri.
Trăim vremuri grele.
Mandrake dădu din cap. Sholto Pinn nu- i recuperase niciodată
toată averea după distrugerea magazinului său în timpul terorii
golemului. De i î i reconstruise cu hărnicie magazinul, nan ele
deveniseră o problemă. Asta coincisese cu războiul i cu prăbu irea
comer ului; tot mai pu ine artefacte soseau la Londra, i tot mai
pu ini magicieni doreau să le cumpere. Ca mul i în ultimii ani, Pinn
îmbătrânise considerabil. Corpul lui masiv parcă se mic orase;
costumul lui alb îi atârna prea larg pe umeri. Mandrake sim i o
anume compasiune fa ă de el.
― Ce ve ti ai din Asia? întrebă el. Cum merge Imperiul?
―  Costumele astea proste ti – jur că mi l-au dat pe cel mai
caraghios dintre toate. Pinn î i lepădă masca de miel i î i terse cu
batista sudoarea de pe fa ă. Se destramă Imperiul, Mandrake! Se
vorbe te despre rebeliune în India. Magicienii din nord nu mai
prididesc cu invocarea demonilor pentru atac, sau cel pu in a a se
spune. Garnizoanele noastre din Delhi le-au cerut alia ilor japonezi
să-i ajute să apere ora ul. Închipuie- i! Mă tem pentru noi, chiar mă
tem! Bătrânul oftă i î i puse iar masca: Cum arăt, Mandrake? Ca un
miel zburdalnic?
Sub masca lui, Mandrake rânji.
― Am văzut i mai sprinteni.
―  Îmi imaginez! Ei, dacă e să mă fac de râs, măcar s-o fac cu
burta plină. Hei, fato!
Î i ridică bastonul într-un salut ironic i se îndreptă spre o
ospătări ă. Mandrake se uită după el, buna lui dispozi ie de moment
evaporându-se rapid în aerul răcoros. Se uită la cerul gol al nop ii.
„Stând într-o gradină, demult, cu un creion în mână.” Î i aruncă
paharul după coloană i porni spre casă.
 
 În holul conacului, ceva mai încolo de primul grup de che ii,
Mandrake o văzu pe Jane Farrar. Masca – o pasăre a paradisului, cu
pene sub iri de culoarea caisei – îi atârna la încheietură. Î i punea
haina, pe care i-o inea un servitor impasibil. La apropierea lui
Mandrake acesta se îndepărtă.
― Pleci a a repede?
―  Da! Sunt obosită! Iar dacă Quentin Makepeace mă mai bate
încă o dată la cap cu nenorocita aia de piesă, îi dau una!
Se îmbufnă drăgăla . Mandrake se duse lângă ea.
― Te înso esc dacă vrei. i eu am cam terminat aici. Cu o mi care
neatentă, î i dădu masca jos. Femeia zâmbi.
― Am trei djinni i cinci folio i care să mă escorteze, dacă le cer.
Ce po i să-mi oferi tu în plus?
Deta area melancolică care se adunase în Mandrake toată seara
se aprinse acum într-o bruscă nesăbuin ă. Nu-i păsa de implica ii sau
de consecin e; apropierea de Jane Farrar îi dădea curaj. O atinse
u or pe mână.
― Hai să ne întoarcem cu ma ina mea la Londra! Î i voi răspunde
la întrebări pe drum.
Ea râse.
― E un drum lung, domnule Mandrake!
― Poate că am multe răspunsuri.
Jane Farrar î i trecu bra ul pe sub al său; porniră împreună pe
coridor. Mai multe perechi de ochi se uitară după ei.
Vestibulul conacului era gol, cu excep ia a doi servitori care
a teptau la u ă. Un foc de bu teni pârâia în partea de jos a unui zid
acoperit cu capete de cerbi i cu blazoane decolorate, furate cu mult
timp în urmă din cămine străine. Un vitraliu mare pe peretele din
fa ă înfă i a bidimensional clădirile din centrul Londrei: aba ia,
palatul Westminster, birourile centrale ale guvernului a ate lângă
Tamisa. Străzile erau pline de mul imi adoratoare; în mijlocul cur ii
palatului se a a gura radioasă a prim-ministrului, cu mâinile
ridicate într-un gest de binecuvântare. Sticla sclipea stins în luminile
de pe hol; în spate se ridica întunecimea nop ii.
Sub fereastră era o canapea verde, joasă, plină de perne de
mătase.
 Mandrake se opri.
― Aici e cald. A teaptă o clipă să-mi găsesc oferul! Jane Farrar
nu- i desprinse bra ul, ci se uită spre canapea.
― Sau am putea să stăm amândoi aici o vreme…
― Într-adevăr!
Se întoarse ca s-o privească, cu ori în trup. Jane tremură u or.
― Ai sim it i tu asta? întrebă ea.
― Da, zise el încet, dar nu vorbi! Îl împinse.
― Erau pânzele noastre senzor, prostule! Ceva le-a declan at.
― Ah! Da!
Ascultară lemnele care pârâiau în foc, zgomotul slab al petrecerii
din grădina de dincolo de pasaj. În depărtare se auzi un plânset
înalt, ascu it.
Mandrake reac ionă:
― Asta e re eaua-alarmă a lui Devereaux! Ceva a intrat de afară
în grădină!
Femeia se încruntă.
― Demonii lui îl vor intercepta.
― Sună de parcă îl atacă pe intrus…
De undeva de după vitraliu răsunară ipete ciudate din gâtlejuri
neomene ti, laolaltă cu zgomote puternice, ca tunetele reverberând
în mun i îndepărta i. Cei doi magicieni rămaseră nemi ca i. Vag,
auziră strigăte în grădină.
Sunetele deveniră din ce în ce mai puternice. Un bărbat cu
ochelari fumurii i purtând frac, trecu în fugă pe lângă ei,
murmurând o incanta ie. Plasme portocaliu-închis îi ardeau în
palma făcută cău ; cu mâna cealaltă deschise larg u a principală i
dispăru afară.
Mandrake se pregăti să-l urmeze.
― Ar trebui să mergem să vedem…
―  Stai, John! Ochii lui Jane Farrar erau a inti i în sus, la
fereastră. Vine în direc ia asta!
Mandrake privi în sus, trans gurat, la ochiul de geam, care fu
brusc iluminat în aureole scurte de diverse culori de către un fulger
de lumină de dincolo. Zgomotele crescură în intensitate. Acum se
auzea de parcă un uragan se apropia de ei – o rafală urlătoare,
 uierătoare, de nebunie i de ferocitate. Se auzea din ce în ce mai
tare. Se retraseră. Răsunau explozii i urlete oribile. Un alt fulger: i,
pre de o clipă, văzură proiectată o siluetă gigantică, monstruoasă,
toată numai tentacule, aripi i gheare secerătoare, aruncându-se spre
fereastră.
Mandrake tresări. Farrar ipă. Căzură pe spate, inându-se unul de
altul.
Un fulger: silueta neagră umplu fereastra. Se izbi de geam…
Zdrang! Un mic fragment din centrul ferestrei, cel care îl înfă i a
pe prim-ministru, se sparse în mii de bucă i. Prin el trecu un obiect
minuscul, sclipind verde ca smaraldul în lumina holului, descriind
un arc prin aer. Căzu pe dalele de la picioarele lor cu un zgomot
u or, trist, sări o dată greoi i rămase nemi cat.
Cei doi magicieni se uitară năuci i la el. O broască fără via ă.
De cealaltă parte a ferestrei continuau să se audă zgomote, dar
mai slabe acum, scăzând în intensitate cu ecare secundă. Unul sau
două fulgere luminară scurt fereastra; apoi noaptea deveni din nou
întunecată.
Mandrake se aplecă peste broasca făcută grămadă. Picioarele îi
erau îndoite i turtite, gura pe jumătate deschisă, ochii închi i. Un
ciudat uid incolor se scurgea încet pe dalele din jurul lui. Cu inima
bătându-i nebune te, î i folosi lentilele: pe toate cele trei planuri
broasca arăta exact la fel. Totu i…
― Ce este creatura asta hidoasă? Fa a palidă a lui Jane Farrar era
strâmbată de dezgust. Am să-mi invoc djinnul s-o vizualizeze pe
planurile superioare, apoi putem să scăpăm…
Mandrake ridică mâna.
―  Stai! Se aplecă i i se adresă broa tei: Bartimaeus? Doamna
Farrar se încruntă.
― Vrei să spui că ăsta este…?
―  Nu tiu! Taci! Vorbi din nou, mai tare de data asta, lângă
bietul cap răsucit. Bartimaeus, tu e ti? Sunt eu! Făcu o pauză, î i
umezi buzele: Stăpânul tău!
Unul din picioarele din fa ă zvâcni. Mandrake se lăsă pe vine i
î i ridică încântat privirea spre înso itoarea sa:
― Trăie te încă! Ai văzut…?
 Doamna Farrar nu rosti nici un cuvânt. Se dădu pu in mai încolo,
de parcă încerca să se deta eze de întreaga scenă. Unul sau doi
lachei cu ochii cât cepele apărură la capătul holului; cu mi cări
furioase, le făcu semn să plece.
―  N-o să mai trăiască mult! Uită-te cum se scurge esen a. I-ai
cerut să vină aici?
Mandrake nu se uită la ea; cercetă îngrijorat corpul de pe podea.
―  Da, da, i-am dat o comandă de revenire cu u a deschisă.
Trebuia să se întoarcă atunci când avea informa ii despre Hopkins.
Mai încercă o dată: Bartimaeus!
Un interes subit apăru în vocea lui Jane Farrar.
―  Serios? i din sunetele pe care le-am auzit, pare să fost
urmărit. Interesant! John, avem pu in timp pentru interogatoriu.
Undeva pe aici trebuie să e camera cu pentagrame a lui Devereaux.
O să e la limită, dar, dacă folosim su cientă for ă înainte ca
creatura să- i piardă toată esen a, putem…
― Lini te! Se treze te!
Capul broa tei devenise neclar i indistinct în partea din spate.
Piciorul din fa ă nu se mai mi case. Totu i, una din pleoape tresări
brusc; cu mi cări lente, se deschise. Un ochi ie it din orbită privi în
fa ă, împăienjenit i pierdut.
Mandrake îl striga:
― Bartimaeus!…
Se auzi o voce sub ire, ca de departe:
― Cine întreabă?
― Mandrake!
―  Oh! Am crezut că era… că merită să mă trezesc pentru un
minut. Capul se lăsă într-o parte, pleoapa căzu.
Doamna Farrar se apropie i înghionti piciorul broa tei cu vârful
ascu it al pantofului.
―  Îndepline te- i misiunea! zise ea. Spune-ne despre Hopkins!
Ochiul broa tei se deschise pu in. Se roti dureros i se opri o clipă
asupra doamnei Farrar. Vocea sub ire se auzi din nou:
― Asta e tipa ta? Spune-mi că nu-i! O, vai de mine!
Ochiul se închise i, în ciuda rugămin ilor lui Mandrake i a
poruncilor lui Farrar, nu se mai deschise. Mandrake se lăsă pe
călcâie i î i trecu absent mâna prin păr.
Farrar îl atinse nerăbdătoare pe umăr.
―  Adună-te, John! E doar un demon. Uită-te la esen a risipită!
Dacă nu luăm măsuri chiar acum, vom pierde informa ia!
Se ridică i o privi obosit.
― Crezi că-l putem trezi?
―  Da, cu tehnicile adecvate! Rotocolul Lucitor sau poate
Zguduirea Esen ei. Dar a zice că avem la dispozi ie mai pu in de
cinci minute. Nu- i mai poate men ine forma.
― Aceste tehnici l-ar distruge.
― Da, dar am avea informa ia! Haide, John! Tu!
Pocni din degete spre un servitor care dădea târcoale unui mic
grup de oaspe i care stăteau i se uitau.
― Aici! Adu o cârpă de praf sau vreo lopată – trebuie să răzuim
repede mizeria asta!
― Nu!… Mai e o cale!
Mandrake vorbi încet, prea încet ca doamna Farrar să-l audă. Pe
când ea le dădea ordine oamenilor din jur, se aplecă încă o dată
asupra broa tei i rosti în oaptă o incanta ie lungă i complexă.
Membrele broa tei tremurară; o u oară negură cenu ie se desprinse
din corpul ei, ca atunci când aerul rece îl întâlne te pe cel cald. În
mare viteză, corpul broa tei se topi în negură; negura se încolăci în
jurul panto lor lui Mandrake i se risipi.
Doamna Farrar se întoarse la timp ca să-l vadă pe Mandrake
ridicându-se. Broasca dispăruse.
Timp de câteva secunde se uită la el stupe ată.
― Ce-ai făcut?
― Mi-am eliberat servitorul!
Privea în altă parte. Degetele de la o mână se jucau cu gulerul.
― Dar – informa ia! Despre Hopkins! Era sincer uimită.
―  Va putea ob inută de la servitorul meu peste câteva zile.
Până atunci esen a lui se va vindeca su cient în Celălalt Loc ca să-
mi poată vorbi.
―  Două zile! Doamna Farrar scoase un mic ipăt de furie. S-ar
putea să e mult prea târziu! Habar n-avem ce are Hopkins…
 ― A fost un servitor de valoare, zise Mandrake. Se uită la ea, iar
privirea îi era opacă i distantă, de i fa a i se îmbujorase la cuvintele
ei. Nu va prea târziu! Voi vorbi cu el când i se va vindeca esen a.
Ochii doamnei Farrar sclipiră întuneca i. Se apropie, iar
Mandrake sim i brusc în nări un val de rodie, cu o notă de lămâie.
―  A crezut, spuse ea, că pui mai mult pre pe considera ia
mea decât pe mâzga împră tiată a unui demon muribund. Creatura
te-a dezamăgit! A fost însărcinat să- i aducă informa ii, i nu a fost
în stare. Puteam să dobândim informa ii importante… iar tu i-ai dat
drumul!
― Doar temporar!
Mandrake făcuse un gest, rostise în oaptă o silabă: un Glob de
Lini te îi înconjură, creând o barieră între cuvintele lor i mul imea
numeroasă care se înghesuia acum la intrarea dinspre grădină a
holului. To i î i purtau încă mă tile: zări culorile strălucitoare, vii,
formele stranii i exotice, fantele goale din dreptul ochilor. El i
Farrar erau singurii magicieni fără mască – asta îl făcea să se simtă
expus i descoperit. Mai mult, tia că nu are un răspuns real la
mânia ei, indcă ac iunile lui îl surprinseseră chiar i pe el. Asta îl
înfuria. Zise rece:
― Te rog să te controlezi! Mă ocup de sclavii mei cum îmi place.
Doamna Farrar scoase un hohot de râs scurt i nervos.
― A a e! Sclavii tăi… sau poate vrei să zici: micii tăi prieteni?
― O, i serioasă!
―  Destul! Se întoarse cu spatele la el. Oamenii î i vânează
slăbiciunile de ceva timp, domnule Mandrake, îi aruncă ea peste
umăr, iar eu le-am descoperit din întâmplare. Extraordinar! N-a
ghicit niciodată că e ti a a un fraier sentimental.
Haina se învârteji în jurul ei; trecu prin membrana Globului cu
pa i arogan i; fără să mai privească înapoi, părăsi vestibulul.
Mandrake se uită după ea. Trase adânc aer în piept. Apoi, cu un
singur cuvânt, făcu Globul de Lini te să dispară i fu îndată
întâmpinat de un ocean de zgomote, de zarvă i de specula ii pline
de însu e ire.
  
 
 
 

Partea a treia
  
În diminea a aceea, ca în ecare diminea ă, un mic grup de
jălba i se adunară în fa a apartamentelor stăpânului meu, Ptolemeu.
Veniseră cu mult înainte de ivirea zorilor, înfă ura i în alurile lor,
cu picioarele vinete i tremurând, a teptând răbdători să răsară
Soarele. Când lumina începu să se reverse peste uviu, servitorii
magicianului deschiseră u ile i le dădură voie înăuntru, unul câte
unul.
În diminea a aceea, ca în ecare diminea ă, lista de plângeri, de
nedreptă i i de cumplite nenorociri personale fu citită cu glas tare
i analizată. Unii fură sfătui i ce să facă. Câ iva (cei în mod evident
lacomi sau cu min ile rătăcite), nu fură ajuta i. Celorlal i li se
promise că se vor lua măsuri i a a se i întâmplă. Impii i folio ii î i
luau zborul pe fereastră i pluteau deasupra ora ului, făcând o
mul ime de comisioane. Un anume nobil djinn fu văzut plecând i,
după o vreme, întorcându-se. Pre de mai multe ore un uvoi
constant de spirite veni i plecă. Era o casă în plină agita ie.
La unsprezece i jumătate u ile fură închise i ferecate pentru
ziua respectivă. După aceea, pe o cale ocolită (ca să-i evite pe
jălba ii care mai zăboveau pe acolo i care l-ar re inut),
magicianul Ptolemeu plecă la Biblioteca din Alexandria ca să se
reapuce de studiat.
 
Traversam curtea din fa a clădirii bibliotecii. Era ora prânzului,
iar Ptolemeu dorea să ia pâine cu an oa din pie ele de pe chei.
Mergeam pe lângă el în chip de scrib egiptean, chel, cu picioarele
păroase, polemizând cu el despre loso a lumilor{46}. Unul sau doi
savan i trecură pe lângă noi: greci certăre i; romani supli, îmbăia i i
cu ochii aprin i; nabateeni cu pielea smeadă i diploma i curtenitori
din Meroe i Par ia cea îndepărtată, to i veni i aici ca să soarbă
cunoa tere din adâncile fântâni egiptene. Pe când ne pregăteam să
plecăm de la bibliotecă, un sunet de goarne se auzi jos, în stradă.
Imediat se apropie un mic grup de solda i, cu amura ptolemeică
uturând în vârful suli elor. Se dădură la o parte ca să-i facă loc
vărului lui Ptolemeu, ul regelui i mo tenitorul tronului egiptean,
care urca mândru treptele. În urma sa venea un alai de favori i
adoratori – to i ni te lingu itori i ni te fanfaroni{47}. Eu i stăpânul
meu ne-am oprit; ne-am plecat capetele în maniera respectuoasă
tradi ională.
― Vere!
Fiul regelui se opri i el; tunica îi venea strâmtă pe burtă, i era
udă pe unde transpirase de la scurta plimbare. Fa a i se făcuse ro ie
de la vin, aura îi atârna i ea. Ochii îi erau două monede lipsite de
strălucire sub pleoapele grele:
― Vere, zise el iar. M-am gândit să- i fac o mică vizită. Ptolemeu
se înclină încă o dată.
― Stăpâne! E o onoare, desigur!
― M-am gândit să văd unde î i petreci zilele ascuns în loc să-mi
stai alături – inspiră –, a a cum ar trebui s-o facă un văr loial.
Sicofan ii chicotiră.
―  Filip i Alexandru i to i ceilal i veri ai mei tiu unde sunt,
continuă el, amestecând cuvintele. Luptă pentru noi în de ert,
lucrează ca ambasadori în principatele din est i din vest. Î i
dovedesc loialitatea fa ă de dinastie. Dar tu… O pauză; apucă cu
degetele pânza umedă a tunicii. Ei bine! Ne putem baza pe tine?
― În orice fel dori i să vă slujesc.
― Dar suntem în stare, Ptolemeu? Nu po i mânui o sabie sau trage
cu arcul cu bra ele alea de feti ă; deci, unde i-e puterea, ei? Aici sus
– se lovi peste frunte cu un deget nesigur –, a a am auzit. Aici sus!
Ce faci în locul ăsta îngrozitor, departe de lumina Soarelui?
Ptolemeu î i plecă modest capul.
―  Studiez, stăpâne! Papirusurile i arhivele pe care vrednicii
preo i le-au adunat din vremuri străvechi. Lucrări de istorie i de
religie…
―  i de magie, din câte mi s-a spus. Scrieri interzise! Vorbise un
preot înalt, îmbrăcat într-o robă neagră, cu capul ras i cu un strat
sub ire de argilă albă în jurul ochilor. Scuipase cuvintele, ca o cobră
aruncând cu venin. Probabil că i el era magician.
 ― Da! Da! Tot felul de fărădelegi.
Fiul regelui se apropie i mai mult; un miros acru îi ie ea din
haine i din gură.
―  Oamenii te pre uiesc pentru asta, vere! Î i folose ti magia ca
să-i ademene ti, să-i câ tigi de partea ta. Aud că vin zilnic la tine
acasă pentru a martori la me te ugul tău diavolesc. Aud tot felul
de pove ti.
Ptolemeu î i uguie buzele.
― Asta auzi, stăpâne? Nu în eleg de ce. E adevărat că mă sâcâie
unii răma i fără noroc. Le ofer sfaturi, nimic mai mult. Sunt doar un
băiat; slab, după cum spui, i neînvă at cu lumea. Prefer să stau
singur, căutând doar pu ină cunoa tere.
Umilin a prefăcută ( indcă era prefăcută – foamea de cunoa tere
a lui Ptolemeu era la fel de mare ca setea de putere a ului regelui,
i cu mult mai puternică) a lui Ptolemeu păru să stârnească furia
prin ului. Fa a acestuia se înnegri precum carnea negătită; erpi ori
de scuipat i se legănară la col urile gurii.
―  Cunoa tere, ai? ipă el. Da, dar de ce fel? i cu ce scop?
Papirusurile i condeiele nu înseamnă nimic pentru un bărbat
adevărat, dar în mâinile necroman ilor cu piele albă pot mai
mortale decât erul cel mai tare. Se spune că, în vechiul Egipt,
eunucii strângeau armate cu o simplă bătaie din picior i îi măturau
pe faraonii de drept direct în mare! Nu am de gând să las să mi se
întâmple a a ceva i mie! De ce rânje ti, sclavule?
Nu inten ionasem să zâmbesc. Doar că îmi plăcuse relatarea lui,
indcă fusesem în avangarda unei armate care se ocupase de o astfel
de măturare în urmă cu o mie de ani. E plăcut când faci impresie.
M-am înclinat i am rămas cu capul plecat.
― Nimic, stăpâne! Nimic!
―  Ai rânjit, te-am văzut! Îndrăzne ti să râzi de mine – viitorul
rege! Vocea îi tremura; solda ii cuno teau semnul. Suli ele lor se
mi cară pu in. Ptolemeu vorbi în apărarea mea:
―  Nu a inten ionat să te jignească, stăpâne! Scribul meu s-a
născut cu un tic facial nefericit, o grimasă care într-o lumină
puternică poate părea un rânjet batjocoritor. E un mare necaz…
― O să-i în g capul sus, deasupra Por ii Crocodililor! Gărzi…
 Solda ii î i pregătiră suli ele, care mai de care mai însetat să
scalde pietrele în sângele meu. Am a teptat lini tit inevitabilul{48}.
Ptolemeu făcu un pas înainte.
― Te rog, vere! E ridicol. Te implor!
― Nu! Nu vreau să mai aud nimic. Sclavul va muri.
― Atunci trebuie să- i spun că nu!
Stăpânul meu se apropie dintr-odată de brutalul său văr; părea
cumva mai înalt, cam cât ul regelui. Ochii săi întuneca i se uitau
intă în ochii apo i ai celuilalt, care se zbăteau în orbite ca un pe te
într-o lance. Fiul regelui se în oră i se trase de lângă el; alaiul i
solda ii se foiră nelini ti i. Căldura Soarelui păli; curtea se înnoră. La
vreo doi solda i li se făcu pielea de găină pe picioare.
Ptolemeu vorbi cu glas calm i clar:
― Îl vei lăsa în pace! Este sclavul meu, iar eu spun că nu merită
nici o pedeapsă. Pleacă cu lacheii tăi i întoarce-te la căzile cu vin!
Prezen a ta aici îi deranjează pe învă a i i nu face nici o cinste
familiei noastre. La fel i insinuările tale. Ai în eles?
Fiul regelui se lăsase atât de tare pe spate ca să-i evite privirea
pătrunzătoare, încât jumătate din mantia lui se târa pe pământ.
Scoase un sunet ca de broască-râioasă în timpul împerecherii:
― Da, orăcăi el. Da!
Ptolemeu se dădu la o parte. Pe dată păru să se mic oreze;
întunericul care apăruse în jurul micului grup ca un nor de iarnă se
ridică i se risipi. Privitorii se lini tiră. Preo ii î i masau gâturile;
nobilii răsu au zgomotos. Un pitic se i i din spatele unui luptător.
― Vino, Rekhyt! Ptolemeu î i puse la loc manuscrisele sub bra i
se uită la ul regelui cu un dezinteres studios. La revedere, vere! Am
întârziat la masa de prânz.
Dădu să treacă pe lângă el. Fiul regelui, alb la fa ă i bâlbâindu-
se, rosti ceva incoerent. Se aplecă în fa ă; de sub mantie scoase un
cu it. Cu un mârâit, dădu să-l împlânte în coastele lui Ptolemeu. Am
ridicat o mână i am făcut un semn: urmă un impact amortizat, ca
un bloc de zidărie aterizând pe o traistă plină cu seu. Fiul regelui se
îndoi din ale, inându-se de plexul solar, cu spume la gură i cu
ochii ie indu-i din orbite. Se lăsă în genunchi. Cu itul căzu pe pietre,
neputincios.
 Ptolemeu î i continuă drumul. Patru dintre solda i se grăbiră spre
o moarte probabilă; cu suli ele pregătite de atac, scoaseră sunete
agresive. Am descris cu mâinile un semicerc; zburară care încotro,
unul după altul – cu capul înainte, peste curtea pietruită. Unul se
lovi de un roman, altul de un grec; cel de-al treilea alunecă vreun
metru pe burtă. Cel de-al patrulea se izbi de taraba unui negustor i
fu pe jumătate îngropat de o avalan ă de dulciuri. Stăteau întin i pe
jos ca punctele de pe un cadran solar.
Restul grupului era format dintr-o adunătură de la i. Se strânseră
unul într-altul i nu se mi cară. L-am supravegheat totu i
îndeaproape pe bătrânul preot chel – îmi dădeam seama că e tentat
să facă ceva. Dar îmi văzu privirea i hotărî că era mai bine să
rămână în via ă.
Ptolemeu î i continuă drumul. L-am urmat. Am mers să căutăm
pâine cu an oa. Când ne-am întors, cu misiunea îndeplinită, în
preajma bibliotecii era lini te.
 
Stăpânul meu tia că incidentul nu e de bun augur, dar studiile
constituiau interesul său arzător, a a că alese să ignore implica iile.
Dar eu nu, i nici oamenii din Alexandria. Zvonurile despre
incident se răspândiră repede, unele mai degrabă născocite decât
precise{49}. Fiul regelui nu se bucura de simpatie; umilirea sa fu
privită cu amuzament de toată lumea, iar faima lui Ptolemeu crescu.
Noaptea am plutit pe adierile de deasupra palatului, discutând cu
djinnii.
― Ce noută i ave i?
―  Noută i, Bartimaeus, despre ul regelui. Fruntea îi e grea de
mânie i teamă. Mormăie zilnic despre cum Ptolemeu ar putea
trimite un demon să-l omoare i să-i ia tronul. Pericolul pulsează în
templul lui ca o tobă.
―  Dar stăpânul meu trăie te doar pentru scrierile sale! Nu-l
interesează coroana.
―  Chiar i a a! Fiul regelui rumegă problema noaptea târziu în
timp ce bea vin. Trimite soli în căutare de oameni care l-ar putea
ajuta să înlăture amenin area.
― Î i mul umesc, A a! Zbor plăcut!
 ― Zbor plăcut, Bartimaeus!
Vărul lui Ptolemeu era un nebun i un nerod, dar i-am în eles
temerile. El nu era magician. Magicienii din Alexandria nu erau
decât ni te umbre ine ciente ale celor mari din trecut, sub
domina ia cărora trudisem{50}. Armatele nu mai fuseseră a a de
slăbite de multe genera ii, i oricum erau mai mult plecate. Prin
compara ie, Ptolemeu era într-adevăr puternic. Fără îndoială că ul
regelui ar fost vulnerabil dacă stăpânul meu s-ar hotărât să-l
răstoarne.
Timpul trecea. Am privit i am a teptat.
Fiul regelui î i găsi oamenii. Se plătiră banii. Într-o noapte cu
Lună patru asasini pătrunseră pe furi în grădinile palatului i îi
făcură o vizită stăpânului meu. După cum se poate să men ionat,
vizita lor nu dură mult.
Fiul regelui avusese grijă să e plecat din Alexandria în noaptea
aceea; era în de ert, la vânătoare. Când se întoarse, fu întâmpinat
mai întâi de un stol de păsări de pradă zburând în cerc pe deasupra
Por ii Crocodililor, apoi de cadavrele a trei asasini. Picioarele lor
atinseră penele carului său pe când intră în ora . Cu fa a plină de
pete albe i stacojii, prin ul se retrase în apartamentele sale i nu
mai fu văzut zile întregi.
 
―  Stăpâne, am zis. Via a î i este în continuare în primejdie!
Trebuie să pleci din Alexandria!
― E imposibil, Rekhyt, tii prea bine! Biblioteca e aici.
― Vărul tău te du măne te de moarte. Va încerca iar.
― Iar tu vei aici ca să-l împiedici, Rekhyt! Am toată încrederea
în tine.
―  Asasinii aceia nu erau decât ni te simpli oameni. Următorii
care vor veni nu vor mai oameni.
―  Sunt sigur că te vei descurca. Chiar trebuie să te la i a a pe
vine? Mă deranjează.
― Azi sunt imp. Impii stau pe vine. Ascultă, am zis, încrederea ta
în mine e atantă, dar sincer n-am nevoie de asta. A a cum n-am
nevoie nici să stau în linia întâi când un marid î i va bate la u ă.
Chicoti în cupa din care bea.
 ― Un marid! Cred că îi supraestimezi pe magicienii de la curtea
noastră regală. A zice mai degrabă un mol chiop.
―  Vărul tău î i aruncă năvodul departe. Chefuie te mult cu
ambasadorii de la Roma – iar Roma, din câte am auzit, este acum
buricul pământului. Fiecare magician de aici până la Tigru se
grăbe te să ajungă acolo în căutarea gloriei.
Ptolemeu ridică din umeri.
― Deci vărul meu se bazează pe romani! De ce m-ar ataca ei?
― Ca să le rămână dator pe via ă. Iar între timp eu o să mor! De
supărare, am dat drumul unui jet de sulf – cufundarea lipsită de griji
a stăpânului meu în studiile sale putea destul de supărătoare.
Pentru tine e bine, am ipat. Po i invoca o mul ime de demoni care
să- i salveze pielea. Prin ce trecem noi nu contează deloc.
Mi-am strâns aripile peste bot, ca un liliac âfnos, i m-am agă at
de grinda din dormitor.
―  Rekhyt, deja mi-ai salvat via a de două ori. tii cât de
recunoscător î i sunt!
― Vorbe, vorbe, vorbe! Nu fac nici cât o ceapă degerată{51}.
―  Asta nu e deloc adevărat! tii ce urmăresc. Vreau să în eleg
mecanismele care îi separă pe oameni i pe djinni; încerc să
restabilesc echilibrul, să creez încredere între noi…
―  Da, da! i în timp ce tu faci asta, eu î i păzesc spatele i î i
golesc oli a de noapte.
― Acum inventezi! Anhotep face asta. Niciodată…
― Vorbesc la gurat! Ideea este că, ori de câte ori sunt în lumea
ta, sunt prins în capcană. Tu iei deciziile! Încrederea nu intră în
discu ie.
Impul aruncă o privire furioasă prin membranele aripilor sale i
scoase un alt jet sulfuros.
―  Vrei să încetezi? Trebuie să dorm în camera asta la noapte.
Deci te îndoie ti de sinceritatea mea?
―  Dacă vrei părerea mea, stăpâne, povestea asta despre
împăcarea între popoarele noastre nu e decât un exemplu de cum
po i bate câmpii.
―  Zău? Tonul vocii stăpânului se înăspri: Foarte bine, Rekhyt,
consider asta o provocare! Cred că acum cercetările mele au ajuns în
punctul în care pot trece la fapte, nu numai vorbi. După cum tii,
am studiat relatările triburilor din nord. Acolo se obi nuie te ca
magicienii i spiritele să se întâlnească la jumătatea drumului. Din
ceea ce am auzit de la tine i de la al ii, cred că pot să fac chiar mai
mult de atât.
Puse pocalul deoparte, se ridică i începu să se plimbe prin
cameră.
Impul î i lăsă aripile în jos, stânjenit.
― Ce vrei să spui? Am rămas în urmă!
― A, nu trebuie să vii după mine, zise băiatul. Din contră! Când
gata, eu voi veni după tine!
 13

Incidentele nefericite care avură loc în timpul petrecerii prim-

ministrului se derulară rapid i năucitor, i dură ceva timp până să
se descopere ce se întâmplase. Fuseseră pu ini martori printre
oaspe ii de la petrecere, din moment ce, atunci când masacrul
izbucnise pe cer, cei mai mul i se repeziseră să se adăpostească în
straturile de tranda ri sau în bazinele ornamentale. Oricum, după ce
domnul Devereaux adună magicienii responsabili cu paza
domeniului, iar ei la rândul lor convocară demonii care păzeau
perimetrul, se contura cumva un tablou al evenimentelor.
Se pare că alarma fusese dată când un djinn sub formă de broască
chioapă pătrunsese prin re eaua de securitate a domeniului. Fusese
urmărit îndeaproape de o haită mare de demoni, care î i vânaseră
prada fără milă în vreme ce aceasta fugea peste paji ti. Demonii
domeniului se alăturaseră imediat încăierării, atacând cu vitejie tot
ce mi ca, astfel că vreo doi-trei intru i fuseseră repede nimici i,
împreună cu trei oaspe i, un ajutor de majordom i mare parte din
statuile antice de pe paji tile de sud, în spatele cărora se ascunsese
un timp broasca. În mijlocul haosului, broasca scăpase intrând chiar
în casă, moment în care restul intru ilor făcuseră cale întoarsă i
fugiseră de la locul faptei. Identită ile lor, ca i ale stăpânilor lor,
rămăseseră necunoscute.
În schimb identitatea stăpânului broa tei fu imediat stabilită. Prea
mul i oameni observaseră evenimentele din vestibulul conacului
pentru ca John Mandrake să scape nedescoperit. Pu in după miezul
nop ii fu adus cu for a în fa a domnului Devereaux, a domnului
Mortensen i a domnului Collins (trei dintre mini trii cei mai
importan i care rămăseseră în casă) i recunoscu că îi dăduse
djinnului în discu ie libertatea de a se întoarce la el când dorea.
Supus unui interogatoriu dur, domnul Mandrake fu obligat să
dezvăluie ni te detalii despre opera iunea în care fusese implicat
demonul său. Se men ionă numele domnului Clive Jenkins, iar cinci
horla fură imediat trimi i la apartamentul său din Londra. Se
întoarseră repejor. Domnul Jenkins nu era acasă. Nu se tia unde
este.
Deoarece Mandrake nu tia nimic despre ce descoperise djinnul
său, i întrucât invocarea rănitului Bartimaeus i-ar putut distruge
acestuia esen a – fără garan ia ob inerii unui răspuns – chestiunea fu
abandonată pe moment. Lui Mandrake i se porunci să compără în
fa a Consiliului peste trei zile, ca să- i cheme sclavul la
interogatoriu.
Între timp tânărul magician trebuia să poarte povara
nemul umirii generale. Prim-ministrul era negru de furie din cauza
distrugerii statuilor sale grece ti, în timp ce domnul Collins – care,
atunci când se dăduse alarma, fusese primul ce sărise în lacul cu
ra e, gata să se înece sub una dintre doamnele invitate mai
corpolente – îl privea înciudat din mormanul de prosoape în care
era înfă urat. Cel de-al treilea ministru, domnul Mortensen, nu
suferise nici un fel de rană sau de pagubă, dar nu-l înghi ea pe
Mandrake de ani de zile. Împreună îl condamnară pentru purtarea
sa iresponsabilă i ascunsă, i făcură aluzie la o gamă largă de
pedepse, de i detaliile fură lăsate pentru următorul Consiliu.
Domnul Mandrake nu răspunse acuza iilor. Palid la fa ă, plecă de
la conac i fu condus cu ma ina înapoi la Londra.
 
A doua zi domnul Mandrake luă micul dejun singur. Doamna
Piper, prezentându-se ca de obicei la scurta informare de diminea ă,
găsi u a blocată de un servitor. Ministrul era indispus, avea să o
primească mai târziu în birou. Descumpănită, plecă.
Cu pa i grei, magicianul se îndreptă spre camera de lucru.
Paznicul u ii, vrând să facă o mică glumă, se trezi plesnit de o vrajă
cu Spasme. Mandrake stătu mult timp a ezat la biroul său, privind
în gol la perete.
Deodată ridică receptorul i formă un număr.
― Alo, biroul lui Jane Farrar? A putea vorbi cu ea, vă rog? Da, e
Mandrake… O… În eleg! Foarte bine! Receptorul fu a ezat încet în
furcă.
 Ei bine, el încercase s-o avertizeze. Dacă ea nu dorise să-i
vorbească, nu era deloc vina lui. În noaptea precedentă, se străduise
să n-o implice în această poveste, dar fără succes. Alterca ia lor
fusese văzută. Fără îndoială că i ea avea să e mustrată. Sim ea
doar un u or regret din această pricină; orice gând la adresa
frumoasei doamne Farrar îl umplea de o ciudată repulsie.
Cu adevărat stupid era faptul că tot acest necaz ar putut
evitat dacă el ar făcut ce îi spusese Farrar. Aproape sigur
Bartimaeus avea informa ii despre complotul Jenkins, cu care ar
putut să-l îmblânzească pe Devereaux. Ar fost bine dacă ar stors
atunci informa iile de la sclavul său fără să mai stea pe gânduri.
Dar… îl lăsase să plece. Ce absurd! Djinnul nu era decât un ghimpe
în coastă – batjocoritor, certăre , nevolnic… i, din cauză că-i tia
numele de botez, reprezenta o poten ială amenin are fatală. Ar
trebuit să-l distrugă atunci când nu putea să riposteze. Ce simplu ar
fost!
Cu ochii goi, se uită la hârtiile de pe birou. „Sentimental i
slab…” Poate că Farrar avea dreptate. John Mandrake, ministru al
guvernului, ac ionase contrar propriilor interese. Acum era
vulnerabil în fa a du manilor. Chiar i a a, indiferent cât de multă
furie încerca să adune – împotriva lui Bartimaeus, împotriva lui
Farrar i mai ales împotriva lui însu i –, tia că nu ar putut face
altfel. Vederea corpului mic, schilodit al djinnului îl ocase prea
mult: îl făcuse să ia o decizie impulsivă.
Iar acesta era evenimentul zdrobitor, cu mult mai important decât
amenin ările i resentimentele colegilor. Ani de zile via a lui fusese
o esătură de calcule. Mandrake î i găsise identitatea printr-un
devotament ne ărmurit fa ă de muncă, iar spontaneitatea îi devenise
străină. Dar acum, în lumina singurei lui ac iuni nesocotite,
perspectiva muncii nu îi mai surâdea. În diminea a aceea, în alte
păr i, armatele se ciocneau, mini trii dădeau zor: era mult de lucru.
John Mandrake se sim ea fără vlagă, plutind absent, brusc deta at
de cerin ele numelui i func iei sale.
Gândurile din noaptea dinainte îi reveniră în minte. O imagine:
a ezat pe o bancă cu profesoara sa, doamna Lutyens, cu mult timp
în urmă, desenând fericit în grădină într-o zi de vară… Ea stătea
lângă el, râzând, cu părul strălucind în Soare. Vedenia pâlpâi în fa a
lui ca un miraj. Dispăru. Camera era goală i rece.
Curând după aceea, magicianul plecă din birou. În cercul său de
lemn înnegrit, paznicul se feri de el când ie i.
 
Ziua nu decurse bine pentru Mandrake. La Ministerul
Informa iilor îl a tepta un memoriu de la doamna Farrar, formulat
caustic. Decisese să depună o plângere o cială cu privire la refuzul
lui de a- i interoga demonul, un act care probabil avea să se
dovedească dăunător pentru anchetă. Abia terminase Mandrake de
citit documentul, că sosi un delegat sumbru de la Ministerul de
Interne, aducând un plic cu un nur negru. Domnul Collins dorea să-
l interogheze în legătură cu serioasa tulburare a lini tii publice din
St James’s Park din seara dinainte. Detaliile nu erau de bun augur
pentru Mandrake: o broască evadată, un demon sălbatic eliberat din
prisma sa, o serie de victime în rândul celor prezen i. Urmase o mică
revoltă, în care oameni de rând distruseseră o parte din bâlci.
Tensiunea pe străzi era mare. Lui Mandrake i se cerea să pregătească
o apărare pentru Consiliul de peste două zile. Încuviin ă fără să
protesteze; tia că rul de care atârna cariera lui stătea să se rupă.
În timpul edin elor, privirile asisten ilor săi erau amuzate i
mali ioase. Unul sau doi merseră până-ntr-acolo încât să-i sugereze
să- i cheme imediat demonul ca să reducă daunele politice.
Mandrake, încăpă ânat i cu fa a împietrită, refuză. Toată ziua fu
nervos i distras; îl evită până i doamna Piper.
Spre sfâr itul după-amiezii, când domnul Makepeace sună ca să-i
amintească de întâlnire, Mandrake sim i că nu mai poate îndura
tensiunea. Plecă de la birou.
 
De câ iva ani, chiar de la povestea cu Toiagul lui Gladstone,
Mandrake fusese apropiat de dramaturgul Quentin Makepeace.
Existau mai multe motive pentru asta – mai presus de toate, prim-
ministrului îi plăcea teatrul, i, în consecin ă domnul Makepeace
exercita o mare in uen ă asupra lui. Pretinzând că împărtă e te
bucuria efului său, Mandrake reu ise să păstreze o legătură cu
Devereaux pe care ceilal i membri mai intoleran i ai Consiliului o
puteau doar invidia. Dar asta avea un pre : de mai multe ori
Mandrake se trezise obligat să apară în îngrozitoare produc ii de
amatori la Richmond, opăind pe scenă în ciorapi de sifon sau în
pantaloni um a i, i – la un moment dat, situa ie pe care n-avea s-o
uite niciodată – legănându-se într-un ham, purtând aripi de voal
strălucitor. Mandrake suportase cu stoicism amuzamentul colegilor
săi: bunăvoin a lui Devereaux conta mai mult.
Ca răsplată pentru sprijinul său, Quentin Makepeace îi dădea
frecvent sfaturi, iar Mandrake descoperise ce surprinzător de
perspicace era acesta, prinzând repede zvonurile interesante, i
prezicând cu exactitate dispozi iile uctuante ale prim-ministrului.
De multe ori pro tase de pe urma sfaturilor dramaturgului.
Dar, în ultimele luni, pe măsură ce sarcinile sale de serviciu
deveniseră tot mai numeroase, Mandrake se plictisise de
companionul său i începuse să regrete timpul pierdut cu grija
pentru entuziasmul lui Devereaux. Nu avea timp de prostii. De
săptămâni întregi evita să accepte invita ia lui Makepeace de a-l
vizită. Acum, cu ochii goi i fără nici o intă, nu mai rezistă.
 
Un servitor îl pofti în casa tăcută. Mandrake traversă holul,
trecând pe sub candelabre cu nuan e roz i un monumental portret
în ulei al dramaturgului îmbrăcat în halatul său din satin, rezemat
de un teanc din propriile opere. Ferindu- i privirea de la tablou (în
opinia lui, halatul era pu in cam scurt), Mandrake coborî scara
principală. Panto i nu făceau nici un zgomot pe covorul gros. Pe
pere i atârnau a e înrămate de la teatre din toată lumea.
 
PRIMA REPREZENTA IE! PREMIERĂ MONDIALĂ!
DOMNUL MAKEPEACE ARE PLĂCEREA SĂ VĂ PREZINTE!
 
O duzină de a e î i strigau în tăcere mesajul.
La baza scării, o u ă de er dădea în camera de lucru a
dramaturgului.
Chiar când bătea, u a se deschise larg. O fa ă lătărea ă i radioasă
apăru în cadrul ei.
 ― John, băiete! Excelent! Îmi face atâta plăcere! Încuie u a după
tine! O să bem ni te ceai, cu un strop de mentă. Pari că ai nevoie de
ceva revigorant.
Domnul Makepeace era un vârtej de mi cări micu e, precise,
clare, ca de balet. Trupul său mărunt se rotea i se învârtea, turnând
ceaiul, presărând mentă, iute ca o pasăre. Fa a îi strălucea de
vitalitate, părul ro u îi lucea; zâmbea tot timpul, de parcă se gândea
la o desfătare secretă.
Ca de obicei, hainele îi re ectau personalitatea amboaiantă:
panto maro-cărămizii, o pereche de pantaloni verde-mazăre cu
pătră ele cafenii, o vestă galben aprins, o cravată roz, o căma ă
largă de in cu mânecile plisate. Azi, totu i, mânecile erau su ecate
până deasupra coatelor, iar cravata i vesta se găseau ascunse sub
un or alb, pătat. Era clar că domnul Makepeace lucra din greu.
Cu o linguri ă mestecă în ceai, o scutură de două ori de pahar i îi
înmână rezultatul lui Mandrake.
―  Poftim! strigă el. Dă-l pe gât! Acum, John – zâmbetul îi era
tandru, plin de solicitudine –, mi-a optit o vrăbiu ă că nu merge
totul bine!
Pe scurt i fără în orituri, Mandrake îi povesti evenimentele din
ultimele ore. Omule ul asculta, sco ând pe alocuri exclama ii de
compasiune.
―  Ce ru ine! strigă la sfâr it. i doar tu î i făceai datoria! Dar
pro ti ca Farrar sunt gata oricând să te facă bucă i. tii care e
problema lor? Făcu o pauză semni cativă. Invidia! Suntem
înconjura i de plevu că invidioasă, care ne ură te pentru talentele
noastre. Mă confrunt mereu cu reac ia asta în teatre, critici care
găsesc mereu cusur la ceea ce fac.
Mandrake mormăi.
― Păi o să-i pui la punct mâine, zise el. La premieră!
― Chiar a a am să fac, John, chiar a a! Dar tii, uneori, când faci
parte din guvern e ti a a, a a de lipsit de prieteni. Cred că i tu sim i
la fel, nu? Te sim i singur. Însă eu sunt prietenul tău, John! Eu te
respect, chiar dacă nimeni altcineva nu face asta.
― Mersi, Quentin! Nu sunt sigur că e atât de…
 ― Vezi tu, ai ceva ce lor le lipse te. tii ce? Viziunea! Mereu am
văzut asta la tine. Ai vederi clare. i e ti ambi ios. Asta ghicesc la
tine, zău!
Mandrake se uită în jos la ceai, care nu-i plăcea.
― Ei, nu tiu…
― Vreau să î i arăt ceva, John! Un mic experiment magic. Vreau
să îmi spui părerea ta. Să văd dacă observi – haide! Să nu mai
pierdem timpul. Vrei să iei epu a aia de imp din er de lângă tine?
Mersi! Da, po i să aduci i ceaiul!
Cu pa i mici i repezi, domnul Makepeace îl conduse spre o
arcadă interioară. Oarecum perplex, Mandrake îl urmă. Un
experiment magic? Nu îl văzuse niciodată pe Makepeace să facă
decât cele mai simple vrăji; întotdeauna îl luase drept unul dintre
scamatorii minori… a a gândea toată lumea. Ce voia de fapt?
Dădu col ul i se opri. Abia reu i să nu scape paharul din mână.
Ochii i se făcură mari de uimire în lumina slabă. Rămase cu gura
căscată.
Domnul Makepeace îi rânji peste umăr.
― Ce părere ai? Ce zici, băiete?
Pre de câteva minute Mandrake rămase fără glas, doar
aruncându- i privirea prin cameră. Până atunci aceasta adăpostise
omagiul dramaturgului către el însu i: o colec ie de trofee, premii,
tăieturi din ziare, fotogra i i antichită i. Acum altarul acela
personal dispăruse. Un singur bec răspândea o lumina slabă. Camera
con inea două pentagrame, desenate atent pe podeaua de ciment.
Prima, a magicianului, era de dimensiune standard, dar cea de a
doua era mult mai mare. i era ocupată.
Un scaun de metal stătea în centrul pentagramei de invocare,
xat de podea cu patru piroane mari. Scaunul era făcut din er, cu
bra e i cu picioare groase i sudate zdravăn; scânteia stins în
lumina palidă. Pe el, cu legături la mâini i la picioare, stătea un
bărbat.
― Ce tablou, nu?
Domnul Makepeace î i ascundea cu greu încântarea. Practic
dansa i opăia pe lângă Mandrake.
 Prizonierul era con tient. Se uita lung la cei doi cu panică în
privire. Un călu îi acoperea gura i o parte din musta ă i din barbă;
părul blond îi stătea în dezordine, o vânătaie u oară îi lucea pe un
obraz. Purta haine de om de rând, sfâ iate la guler.
― Cine, cine este? abia putu să îngaime Mandrake.
― Frumosul ăsta? chicoti domnul Makepeace. Sări în pentagrama
mică i începu să aprindă lumânările. Sigur ai auzit de necazurile cu
o elarii din Battersea! Au „făcut grevă”, se pare, î i petrec timpul
dând petreceri pe stradă, în fa a fabricii. Ei bine, aseară, agen ii mei
l-au găsit pe acest tânăr inându-le discursuri protestatarilor din
remorca unui camion. Era în formă. Un adevărat orator. A povestit
mul imii vreo douăzeci de minute despre cum trebuie să se revolte,
cum va veni în curând timpul ca magicienii să- i facă bagajele. A
primit aplauze la sfâr it. Ei bine, în ciuda cuvintelor măre e, n-a
putut sta toată noaptea cu muncitorii în frig, i la un moment dat s-a
îndreptat spre casă. A a că băie ii mei l-au urmărit i i-au tras una în
cap când nu se uita nimeni. L-au adus aici. O să-mi trebuiască
epu a aia de imp, dacă nu te superi. Nu, de fapt, ine-o tu! Eu o să
u ocupat cu invocarea.
Lui Mandrake i se învârtea capul.
― Ce invocare? Ce…? Uimirea se transformă în agita ie: Quentin,
nu te supără, spune-mi ce faci exact?
― O să fac mai mult decât doar să- i spun. O să- i arat! Domnul
Makepeace termină de aprins lumânările, examină runele i bolurile
cu tămâie i opăi către scaunul captivului. Cu degete delicate,
umblă la călu .
―  Nu-mi place să folosesc a a ceva, dar trebuia să-l fac să tacă.
Tipul devenise foarte isteric! Acum, tu – zâmbetul îi dispăru de pe
fa ă când i se adresă prizonierului – să-mi răspunzi la toate
întrebările precis, altfel tii ce se va întâmpla!
Călu ul fu scos; buzele chinuite căpătară iar culoare.
― Cum te cheamă? Un tu it, un oftat:
― Nic… Nicholas Drew, domnule!
― Ocupa ia?
― M-muncitor!
― Deci e ti un om de rând?
 ― Da!
―  i e ti activist politic în timpul liber.
― D-da, domnule!
―  Foarte bine! Ce este Focul Mistuitor i când se aplică?
Întrebarea venise iute ca o săgeată; prizonierul tresări, nedumerirea
i se a ternu pe fa ă.
― N-N-Nu tiu!…
―  Hai, hai! Răspunde-mi! Dacă nu, prietenul meu o să te
împungă cu bă ul!
Mandrake se încruntă, supărat.
― Makepeace! Termină cu aceste pro…
― Un moment, băiete! Magicianul se apropie de captiv.
― Deci chiar i sub amenin area torturii, tot mai min i?
― Nu mint! Jur! N-am auzit niciodată de focul ăla! Vă rog… Un
rânjet larg.
―  Bun! E de ajuns. Cu mi cări rapide, călu ul fu pus la loc.
Makepeace sări în cealaltă pentagramă. Ai auzit toate astea, John?
Mandrake se albise la fa ă de uluire i de dispre .
―  Makepeace, care e scopul acestui spectacol? Nu putem răpi
oamenii de pe stradă ca să-i supunem la torturi…
Dramaturgul pufni.
― Tortură? N-are nimic. Abia dacă l-am atins. În plus, l-ai auzit –
e un agitator, o amenin are pentru na iune. Dar nu-i vreau răul.
Doar mă ajută la un mic experiment. Prive te!
Adoptă o poză dramatică; î i mi că degetele, de parcă se pregătea
să dirijeze o orchestră. Mandrake făcu un pas înainte.
― Insist să…
― Ai grijă, John! tii că nu ai voie să te proste ti în timpul unei
invocări.
Rostind aceste cuvinte, dramaturgul începu o incanta ie rapidă.
Lumina scăzu; de niciunde o briză blândă înviora acăra
lumânărilor. La distan ă de două camere u a de er se zgâl âi din
balamale. Mandrake se dădu înapoi, ridicând instinctiv epu a pe
care o inea în mână. Ascultă involuntar cuvintele: în latină… o
invocare destul de banală… clauzele obi nuite… Numele demonului
– Borello… Dar stai, ce era bucata asta? „In corpus viri”… „În vasul
pe care îl găse ti aici…”, „supus voin ei vasului”… Asta era ciudat i
neobi nuit…
Incanta ia se sfâr i. Mandrake î i întoarse privirea spre scaun,
unde pâlpâia o umbră întunecată. Deodată dispăru. Corpul
bărbatului zvâcni, de parcă to i mu chii i s-ar contractat, apoi i s-
ar relaxat brusc. Mandrake a teptă. Briza se lini ti, becul mai
licări o dată. Tânărul era inert i pasiv. inea ochii închi i.
Domnul Makepeace î i lăsă mâinile în jos. Îi făcu cu ochiul lui
Mandrake.
―  i acum…
Făcu un pas în fa ă. Mandrake trase aer în piept i strigă la el:
― Stai, nebunule! Demonul e aici! E sinucidere curată să… Calm
i agale ca o pisică la amiază, Makepeace pă i din cercul său în
celălalt. Nu se întâmplă nimic. Rânjind, scoase încă o dată călu ul i
îl bătu u or pe captiv pe obraz.
― Domnu’ Drew! Treze te-te! Nu-i momentul să dormi! Languros,
tânărul î i reveni. Încercă să î i întindă mâinile i picioarele.
Deschise ochii i îi cercetă visător pe cei doi. Părea să î i aducă
aminte cu greu situa ia. Fascinat, în ciuda voin ei sale, Mandrake se
apropie pu in. Makepeace îl avertiză:
―  ine epu a aia la îndemână! S-ar putea ca lucrurile să ia o
întorsătură urâtă. Se aplecă, vorbind pe un ton dulce: Cum te
cheamă, prietene?
― Nicholas Drew!
― Ăsta e singurul tău nume? Gânde te-te bine! Mai ai i un altul?
O pauză. Bărbatul se încruntă.
― Da… am!
―  i care este?
― Borello…
― A, bun! Spune-mi, Nicholas, cu ce te ocupi?
― Muncitor!
―  i ce este Focul Mistuitor? Când se aplică?
Pe fa a bărbatului se citi mai întâi uimirea, apoi o siguran ă
lini tită.
―  E pedeapsa pentru nesupunere, dacă e uăm deliberat în
misiunea care ne-a fost încredin ată. Stăpânul ne arde esen a. Ah, ne
e teamă de asta!
―  Foarte bine! Mul umesc! Domnul Makepeace se întoarse, sări
atent peste liniile trasate cu creta i se apropie de John Mandrake, a
cărui fa ă era lipsită de orice expresie. Ce crezi, băiete? Nu-i a a că e
o situa ie fascinantă?
― Nu tiu ce să zic… E un truc de tept…
― E mai mult decât un truc! Demonul a intrat în bărbat. E prins
înăuntru de parcă el ar pentagrama! N-ai auzit? Iar tiin a
demonului e la dispozi ia omului. Deodată a tiut sensul Focului
Mistuitor. tiin ă, unde fusese doar ignoran ă! Acum, gânde te-te la
implica ii…
Mandrake se încruntă.
― Treaba e dubioasă din punct de vedere moral. Acest bărbat e o
victimă, împotriva voin ei lui. În plus, e un om de rând. Nu poate
folosi cum trebuie informa iile demonului.
― Aha! Atent ca întotdeauna! Lasă deoparte dimensiunea morală
pentru moment. Închipuie- i, dacă…
― Ce face?
Mandrake îl studia pe captiv, care părea să î i dat seama unde
se găsea. Pe chip i se citea din nou agita ia; se lupta cu legăturile. O
dată sau de două ori î i întoarse violent capul dintr-o parte în alta,
ca un câine necăjit de un purice.
Makepeace ridică din umeri.
― Poate că simte demonul dinăuntru. Poate că vorbe te înăuntrul
lui. Greu de spus! N-am mai încercat cu un om de rând până acum.
― Ai mai făcut a a ceva?
― O singură dată! Cu un voluntar. Combina ia a mers extrem de
bine.
Mandrake se scărpină în barbă. Vederea captivului care se
zvârcolea îl nelini tea, îi tulbura interesul intelectual. Nu tia ce să
zică. Domnul Makepeace nu avea astfel de probleme.
― Implica iile, după cum spuneam, sunt imense! Ai observat cum
am intrat în pentagramă nevătămat? Demonul nu a avut puterea să
mă oprească, indcă era într-o cu totul altă închisoare! Voiam să
vezi asta, John, cât mai degrabă, indcă am încredere în tine, a a
cum i tu, sper, ai încredere în mine. i dacă…
 ― Te rog! Un strigăt plângăre de la silueta de pe scaun. Nu pot
să suport! Oh, opte te! Mă înnebune te!
Mandrake tresări.
― Suferă! Demonul trebuie eliberat.
―  Imediat, imediat! Probabil că nu are capacitatea mentală să
împiedice vocea…
Captivul se zbătu iar.
―  Î i spun tot ce tiu! Despre oamenii de rând, despre planurile
noastre! Pot să- i dau informa ii…
Makepeace se strâmbă.
― Dragule, nu tii nimic altceva ce spionii no tri nu au a at deja.
Termină cu văicăreala! Mă doare capul!
― Nu! Pot să- i spun despre Alian a Oamenilor de Rând! Despre
conducătorii lor!
―  Îi tim pe to i – numele, nevestele, familiile. Sunt furnici pe
care le putem strivi când vrem. Hai, am lucruri vitale de discutat
aici…
―  Dar… dar nu tii asta: un luptător din vechea Rezisten ă
trăie te! Se ascunde la Londra! Am văzut-o acum câteva ore! Te pot
duce la locul…
―  Astea sunt lucruri de demult. Domnul Makepeace luă epu a
de er din mâna lui Mandrake i o cântări distrat în palmă. Sunt un
om răbdător, domnule Drew, dar începi să mă iri i. Dacă nu
încetezi…
― Stai un pic! Vocea lui Mandrake se schimbase; tonul lui îl opri
pe dramaturg. Despre ce luptător în Rezisten ă vorbe ti? O femeie?
― Da! Da, o fată! Numele ei e Kitty Jones, de i acum are un alt
nume… Ah, vrei să te opre ti din u otit?!
Gemu i se smuci sub legături.
Un zgomot slab răsună în capul lui Mandrake. Pe moment se
sim i ame it, de parcă era gata să cadă. Gura i se uscase.
― Kitty Jones? Min i!
― Nu! Jur! Dă-mi drumul i te voi duce la ea!
―  Chiar e necesar acest interogatoriu? Domnul Makepeace se
încruntă, nerăbdător. Rezisten a a murit de mult. Te rog să te
concentrezi la ce spun, John! Este extrem de important, mai ales în
situa ia ta actuală. John? John?
Mandrake nu-l auzea. Îl vedea pe Bartimaeus, sub înfă i area unui
băiat cu pielea oache ă. Îl vedea stând într-o curte pietruită, cu ani
în urmă. Îl auzea vorbind pe băiat. „Golemul a prins-o… a incinerat-
o în câteva secunde.” Kitty Jones era moarta. Djinnul a a îi zisese.
Mandrake îl crezuse. i acum, retrăind cu ochii min ii trecutul,
expresia sobră a băiatului se preschimbă deodată într-o grimasă
dispre uitoare.
Mandrake se aplecă deasupra captivului.
― Unde ai văzut-o? Spune-mi i vei liber!
―  Hanul Frog, Chiswick! Lucrează acolo. Sub numele de Clara
Bell. Acum, te rog…
―  Quentin, i amabil i eliberează demonul i dă-i imediat
drumul acestui om! Trebuie să plec!
Dramaturgul tăcea, brusc retras în sine.
―  Desigur, John… dacă vrei tu! Dar ce-ai zice să mai a tep i
pu in? Te sfătuiesc să ascul i ce am de spus. Las-o pe fata aia! Sunt
lucruri mai importante! Vreau să discutăm acest experiment…
― Mai târziu, Quentin, mai târziu!
Mandrake era alb la fa ă; deja ajunsese la arcadă.
― Dar unde te duci? Doar nu înapoi la muncă? Mandrake vorbi
printre din i.
― Deloc! Trebuie să fac i eu o invocare.
 14

Cum am mai spus o dată sau de două ori, în Locul Celălalt nu

există timpul. Chiar i a a, tii foarte bine când e ti luat prea repede.
i abia fusesem reabsorbit de energiile hrănitoare ale vârtejului,
când am sim it încă o dată smucitura crudă a chemării, trăgându-mă
afară ca pe un gălbenu extras din ou, aruncându-mă din nou pe
Pământul dur i amar.
Deja! Iar esen a mea abia dacă începuse să se vindece…
Ultimele mele misiuni în lumea materială fuseseră atât de
dureroase, atât de periculoase pentru esen a mea, că abia mi le
aminteam. Dar un lucru era destul de clar: slăbiciunea asta
blestemată care mă în epenea! Iar faptul că eu – cel ale cărui puteri
îi împră tiaseră pe magicienii din Nimrud, care dăduse foc Coastelor
Barbare, i îi trimisese pe cruzii Ammet, Koh i Jabor învârtindu-se
să- i întâlnească sfâr itul –, eu, acela i Bartimaeus, fusesem nevoit
să fug ca o broască nenorocită, bună de nimic, incapabil să arunc
nici cea mai mică Detonare spre un stol de bâtlani mercenari.
În timpul întregului dezastru fusesem prea aproape de moarte ca
să simt într-adevăr supărarea îndreptă ită într-o astfel de situa ie.
Dar o sim eam acum. Întreaga mea in ă erbea.
Mi-l aminteam vag pe stăpân eliberându-mă. Poate nu-i plăcuse
că făceam mizerie pe podea. Poate decrepitudinea mea îl stânjenise
în sfâr it. Ei bine, oricare ar fost motivul, nu îi luase mult să se
răzgândească.
Bine! O terminasem cu el. Vom amândoi executa i. Aveam să-i
folosesc numele împotriva lui, orice s-ar întâmpla. Ultima mea
dorin ă era să-l văd cum se chinuie.
i nu mai aveam de gând să apar ca un biet am bian.
În cele câteva scurte ore petrecute departe de Pământ, Locul
Celălalt făcuse minuni. Reu isem să absorb pu ină energie. Nu avea
să mă ină mult, dar urma s-o folosesc cum se cuvenea.
 Pe când mă materializam, am turnat ce mai rămăsese din esen a
mea într-o formă care îmi re ecta emo iile cu o puritate simplă,
adică am luat chipul unui demon masiv cu coarne, cu mu chi ca
pepenii i cu o grămadă de din i. Tot tacâmul. Aveam tot ce i-ai
putut dori. Pucioasă, coadă ascu ită, aripi, copite, gheare, chiar i
ni te bice! Ochii mei erau ca ni te cârlige de undi ă arzătoare, pielea
mea strălucea ca lava care se răce te. Nu o chestie deosebit de
originală, dar îmi servea de minune scopurile. Am â nit în cameră
cu un tunet bun să trimită mor ii vii în viteză spre sicriele lor. A
urmat un urlet de turbare înfometată, de felul celor pe care le
scoteau acalii lui Anubis pe când pândeau pe lângă mormintele din
Memphis – doar un pic mai tare i mai lung, un zgomot teribil,
prelungit ne resc.
De fapt eram încă în mijlocul zbiereturii când am zărit gura din
pentagrama din fa ă i am fost complet luat prin surprindere.
Răgetul zguduitor se transformă într-o gâlgâială bâlbâită care urcă
vreo câteva octave i se termină cu o gui ătură în falset cu un semn
de întrebare la sfâr it. Demonul – care până atunci nu se preocupase
decât să se ridice, cu aripile de piele fâlfâind i cu bicele pocnind –
înghe ă într-o postură ne rească, cu fundul ie it în afară. Aripile i se
lăsară în jos; bicele coborâră. Norul tunător de pucioasă se topi într-
o ploicică timidă care dispăru discret din vedere în spatele copitelor
mele.
M-am oprit i m-am uitat lung.
― Bine, zise fata cu îndrăzneală. Termină cu strâmbăturile astea.
N-ai mai fost invocat de o femeie până acum?
Demonul ridică un deget musculos i î i împinse la loc maxilarul
căzut.
― Ba da, dar…
― Dar nimic! Nu mai face atâtea guri!
O limbă bifurcată asemenea cozii de dedesubt ie i din gura
demonului i îi umezi buzele uscate.
― Dar… dar… stai un pic!
―  i ce fel de oribilă manifestare este asta, oricum? continua ea.
Ce zgomot! Ce duhoare! Toate pliurile, i negii noduro i, i chestiile
alea! Ce încerci să demonstrezi? Ochii i se îngustară: Cred că e o
compensa ie pentru ceva.
― Ascultă, am început eu, asta e o formă consacrată, tradi ională,
care…
― Tradi ională, pe naiba! Unde î i sunt hainele?
― Hainele? am bâiguit. De obicei nu mă complic cu ele când iau
forma asta.
― Păi, ai putea să- i pui măcar o pereche de pantaloni scur i. Nu
ară i decent!
― Nu cred că s-ar asorta cu aripile… Demonul se încruntă, clipi:
Ia stai, gata cu asta!
― Ni te pantaloni din piele ar merge. Ar pune în valoare aripile!
Mi-am adunat cu greu gândurile.
―  Stop! Lasă hainele! Ideea e… ideea e – ce faci tu aici?
Invocându-mă pe mine! Nu în eleg! E complet gre it!
Dată ind uimirea mea, toate încercările de a recurge la
înspăimântările consacrate, tradi ionale încetară. Spre marea
u urare a esen ei mele lezate, demonul imens se mic oră i ajunse la
o dimensiune care să se potrivească mai bine în pentagramă. Aripile
mele de piele deveniră două protuberan e pe umeri i coada dispăru
cu totul.
―  De ce e gre it? întrebă fata. E doar unul dintre acele lucruri
stăpân/sclav despre care mi-ai povestit când ne-am întâlnit ultima
oară. tii tu: eu sunt stăpânul, tu e ti sclavul! Eu dau ordinele, tu te
supui fără discu ii! Î i aminte ti acum cum merge treaba?
― Sarcasmul nu se potrive te cu fetele drăgu e, am zis. A a că n-
ai decât să faci i mai multe comentarii asemănătoare. tii foarte
bine ce vreau să spun. Nu e ti magician!
Ea zâmbi dulce i arătă spre ce era în jurul nostru.
― Zău? În ce fel nu mă conformez modelului?
Demonul se uită în stânga i apoi în dreapta. Era descurajator,
dar fata avea dreptate. Eram întemni at într-o pentagramă. Iar ea
stătea în alta. i în jur se găseau toate obiectele obi nuite:
candelabre, boluri cu tămâie, bucă i de cretă, o carte mare pe o
masă. Altminteri era o cameră goală, fără perdele la fereastră. O
Lună mare i rotundă strălucea deasupra, aruncând o lumină
argintie pe fe ele noastre. Cu excep ia sec iunii netede din mijloc,
unde fuseseră făcute runele i cercul, podeaua era din scânduri
strâmbe, neregulate. Dincolo de izul de rozmarin, întregul loc
mirosea a igrasie, a părăsire i a rozătoare asortate. Atât de departe,
atât de ordinaire. Avusesem parte de această priveli te neplăcută de
o mie de ori – tot ce se schimba era ce se vedea pe fereastră.
Nu, ce mă preocupa era cea care mă chemase, a a-numită
magiciană.
Kitty Jones!
Ea era. În mărime naturală i de două ori mai încrezătoare, stând
cu mâinile în olduri i cu un rânjet pe fa ă, lat cât estuarul Nilului.
Exact a a cum am descris-o în toate acele dă i când îl necăjea pe
Mandrake{52}. Părul ei lung i negru fusese tuns la nivelul urechilor;
poate că era pu in mai trasă la fa ă decât îmi aminteam. Dar era
într-o formă mult mai bună decât atunci când o văzusem ultima
oară, mergând clătinându-se pe stradă după victoria ei asupra
golemului. Cât timp trecuse de atunci? Trei ani, nu mai mult! Dar
timpul parcă trecuse altfel pentru ea: în ochii ei se citea lini tea
cunoa terii meritate{53}.
Toate bune, totu i nu se putea să mă invocat ea. Eram convins!
Demonul de buzunar clătină din cap.
―  E un truc, am zis încet. M-am uitat în jur, privirea mea
scrutând col urile camerei cu precizia unui laser. Adevăratul
magician e aici pe undeva… se ascunde…
Fata rânji.
―  Ce, crezi că îl ascund în mânecă? Î i scutură bra ul, cumva
inutil. Nu, nu-i aici! Poate că la vârsta ta înaintată devii uituc,
Bartimaeus! Tu e ti cel care face vrăji!
Am răsplătit-o cu o privire mânioasă, su cient de demonică.
― Po i să spui ce vrei, e o altă pentagramă în apropiere… trebuie
să e… am mai văzut mecherii din astea… Da, în spatele u ii ăleia,
de exemplu!
Am arătat către unica ie ire.
― Nu e!
Mi-am încruci at bra ele. Toate patru.
― Acolo este!
 Clătină din cap, aproape râzând.
― Te asigur că nu e.
― Dovede te-o! Du-te s-o deschizi i arată-mi! Râse tare.
―  Să ies din pentagramă? Ca să mă faci bucă i? Fii serios,
Bartimaeus!
Mi-am ascuns dezamăgirea cu o fa ă îmbufnată.
― N ! Asta e o scuză ubredă. E acolo cu siguran ă! Nu mă po i
păcăli!
Chipul ei avusese mereu o expresie schimbătoare. Acum căpătă o
expresie de-a dreptul plictisită.
― Pierdem vremea! Poate asta te va convinge!
Rosti un cuvânt rapid de cinci silabe. O acără liliachie se ridică
din centrul pentagramei mele i-mi administră o lovitură iute într-o
zonă sensibilă. Săritura mea până în tavan o distrase de la icnetul
meu de durere – cel pu in, asta inten ionam. Până să aterizez,
acăra se mistuise.
Ridică dintr-o sprânceană i întrebă:
―  Nici acum nu crezi că ar trebuit să por i o pereche de
pantaloni? M-am uitat la ea lung i pătrunzător.
― Ai noroc, i-am zis, cu câtă demnitate am putut, că am decis să
nu întorc acea Lovitură de Pedeapsă împotriva ta. Î i tiu numele,
domni oară Jones! Asta îmi conferă protec ie, sau studiile tale n-au
ajuns până acolo?
Fata ridică din umeri.
― Am auzit ceva despre asta. Nu mă interesează detaliile!
―  Din nou î i zic: nu e ti magician! Magicienii sunt obseda i de
detalii. Asta îi ine în via ă. Chiar nu tiu cum ai supravie uit tuturor
celorlalte invocări.
― Care celelalte? Asta e prima pe care o fac singură.
În ciuda fundului său de maimu ă, din care plutea u or mirosul
de pâine prăjită, demonul făcuse tot posibilul să pară că are în cele
din urmă situa ia sub control. Dar această nouă informa ie îl doborî
din nou{54}. O altă întrebare plângărea ă mi se formă pe buze, dar
am lăsat-o să dispară nerostită. Nu prea avea rost. Oricum a
privit situa ia, nimic de aici n-avea sens. A a că am încercat o
strategie nouă i neobi nuită: am tăcut.
 Fata păru deconcertată de această abordare ireată. După câteva
secunde de a teptare î i dădu seama că îi revenea ei sarcina de a
continua conversa ia. Trase adânc aer în piept ca să- i lini tească
nervii i începu să vorbească.
―  Ei bine, ai mare dreptate, Bartimaeus, zise ea. Nu sunt
magician, slavă Domnului! Iar asta e prima i unica invocare pe care
inten ionez s-o fac vreodată. O plănuiesc de trei ani.
Mai inspiră o dată i a teptă… Alte zece întrebări îmi veniră în
minte{55}. Dar n-am spus nimic. Fata continuă:
― Ăsta e doar un mijloc de a-mi atinge scopul! Nu mă interesează
lucrurile pe care le vor magicienii. Nu trebuie să- i faci griji pentru
asta.
O altă pauză. Am deschis gura? Nu! Am tăcut mai departe.
―  Nu vreau nimic din toate astea, spuse fata. Nu vreau să
dobândesc bogă ie sau putere. Cred că astea sunt demne de dispre .
Strategia mea func iona, e i cu ritmul unei estoase încăl ate cu
ghete de plumb. Ob ineam o explica ie. Adăugă radioasă:
―  i cu siguran ă nu vreau să subjug spirite înrobite, dacă la asta
te gânde ti!
― Nu te interesează subjugarea?!
Strategia mea se prăbu i – dar, sta i, reu isem să tac mai mult de
un minut, ceea ce era în sine un fel de record. Demonul mic orat î i
pipăi cu degetele partea arsă, sco ând mici gemete de neplăcere:
― Atunci ai un mod ciudat de a o arăta. Mă doare aici, să tii!
―  Doar î i demonstram o chestie, asta e tot, zise ea. Auzi, n-ai
putea să nu mai faci asta? Mă faci să-mi pierd irul gândurilor.
― Dar ce fac? Doar îmi pipăiam…
― Am văzut foarte bine ce pipăiai, dar opre te-te! i dacă tot am
ajuns aici, nu te po i transforma în altceva? Asta chiar că e cea mai
hidoasă incarnare posibilă. Credeam că ai mai multă clasă.
―  Asta – hidoasă? Am uierat scurt. Chiar că n-ai făcut multe
invocări! Bine, atunci, dacă e ti a a sensibilă, o să îmi acopăr păr ile
ru inoase.
M-am transformat în persoana mea preferată. Ptolemeu mi se
potrivea, i mă sim eam bine cu înfă i area lui, i i se potrivea i
fetei, indcă păr ile arse erau ascunse sub ve mânt.
 Imediat ce m-am preschimbat, ochii i se luminară.
―  Da, opti ea cu voce joasă, asta e! M-am uitat la ea, cu ochii
miji i.
― Scuză-mă, pot să te ajut cu ceva?
― Nu, nu e nimic! Hmm, asta e… asta e o formă mult mai bună.
Dar avea răsu area întretăiată, era emo ionată i îi luă câteva
momente ca să- i vină în re. M-am a ezat turce te pe podea i am
a teptat.
Fata se a eză i ea. Dintr-un anume motiv, era i ea mai relaxată.
Dacă acum un minut cuvintele îi erau lente i greoaie, acum
izbucniră într-un adevărat uvoi.
―  Ei bine, vreau să mă ascul i cu aten ie, Bartimaeus, zise ea,
aplecându-se în fa ă i bătând cu degetele în podea.
O priveam atent, în caz că întâmplător ar atins o linie trasată
cu creta, poate mânjind-o pu in. Mă interesa ce avea de spus, sigur,
dar nu aveam de gând să pierd nici o ocazie de a scăpa.
Ptolemeu î i sprijini bărbia de dosul palmei.
― Dă-i drumul! Te ascult!
―  Bun! Oh, sunt a a de încântată că a ie it atât de bine! Se
legănă înainte i înapoi, aproape îmbră i ându-se singură de
încântare. Nici nu îndrăzneam să sper că voi reu i. Am avut atât de
multe de învă at – n-ai idee! Ei… poate că ai, recunoscu ea, dar sunt
în măsură să- i spun că nu a fost prea plăcut!
Ochii mei întuneca i se încruntară la ea.
― Ai învă at toate astea în trei ani?
Eram impresionat i mai mult decât neîncrezător.
―  Am început la scurt timp după ce te-am întâlnit. Când am
ob inut noile documente de identitate. Am putut să vizitez
bibliotecile, să împrumut cârti de magie…
―  Dar tu îi ură ti pe magicieni! am izbucnit eu. Ură ti ceea ce
fac. i ne ură ti i pe noi, spiritele! Mi-ai zis asta în fa ă – ceea ce, a
putea adăuga, m-a cam jignit. Ce s-a schimbat de ai vrut să invoci
un demon?
―  O, nu mă interesa orice demon bătrân, răspunse ea. Întregul
scop al studiilor mele din tot acest timp, al stăpânirii tuturor
acestor… acestor talente blestemate, a fost să te chem pe tine!
 ― Pe mine?
― Pari surprins. M-am ridicat.
―  Nu, deloc, deloc! Ce te-a atras să m-aduci înapoi?
Personalitatea mea minunată, presupun? Sau conversa ia mea
strălucitoare?
Chicoti.
― Păi, nu personalitatea, bineîn eles! Dar da – conversa ia a fost
ceea ce m-a încântat, ceea ce m-a fermecat atunci când am vorbit cu
tine.
Într-adevăr, i eu îmi aminteam conversa ia aceea. Trecuseră trei
ani, dar părea mai mult acum; fusese pe vremea când perenul meu
stăpân Nathaniel era încă un outsider posac, chinuindu-se să câ tige
aprecierea celorlal i. În mijlocul crizei cu golemul, când Londra era
asediată de monstrul de lut i de afritul Honorius, mă intersectasem
din nou cu Kitty Jones. Mă impresionase atât prin for a
personalită ii ei, cât i prin idealismul ei feroce, calită i rareori
prezente simultan la un magician. Era un om de rând – pu in
educată, necunoscând nimic din ceea ce contribuise la crearea lumii
ei, dar totu i s dătoare i sperând într-o schimbare. i, mai mult
decât atât: î i riscase via a ca s-o salveze pe cea a du manului ei, un
nemernic demn de dispre , cineva care nu merita nici să-i pupe
picioarele{56}.
Mda, mă impresionase. i pe stăpânul meu la fel, dacă stau bine
să mă gândesc.
Am rânjit.
― Deci i-a plăcut ce-ai auzit, nu?
― M-ai pus pe gânduri, Bartimaeus, cu toate discu iile tale despre
civiliza ii care au apărut i au dispărut. Mai presus de orice, ai zis că
există tipare care trebuie căutate, i am tiut că trebuie să le găsesc.
Un deget lovi podeaua pe când î i exprima ideea, aproape atingând
linia de cretă ro ie. Era aproape, foarte aproape. A a că, zise ea
simplu, am pornit în căutare.
Ptolemeu î i aranjă pânza ce îi acoperea coapsele.
―  Totul e foarte bine, dar n-are nimic de-a face cu smulgerea
crudă a unui djinn din locul lui de odihnă. Esen a mea are mare
nevoie de repaus. Mandrake m-a inut în slujba lui – am calculat
rapid pe degete – ase sute optzeci i trei de zile din ultimele apte
sute. Iar asta are efecte! Sunt ca un măr pe fundul unui butoi – dulce
i frumos la privit, dar putred sub coajă. i tu m-ai luat din locul
meu de vindecare.
inea capul plecat; î i ridică privirea la mine.
― Locul Celălalt, vrei să spui.
― Ăsta e unul dintre numele lui.
― Păi îmi pare rău că te-am deranjat! Vorbea de parcă nu făcuse
decât să mă trezească dintr-o mică a ipeală. Dar nici n-am tiut că o
să reu esc. Mă temeam că tehnica mea e gre ită.
―  Tehnica ta e în regulă. De fapt, e bună. Iar asta mă duce la
întrebarea cea mai importantă. Cum ai învă at să mă invoci?
Ridică modestă din umeri.
― A, nu a fost a a de greu. tii ce cred? Magicienii exagerează de
ani de zile, doar ca să-i descurajeze pe oamenii de rând. Ce trebuie
de fapt? Câteva linii atent trasate cu rigla, sfoara i compasul.
Câteva rune, câteva cuvinte rostite. Sa dai o fugă la pia ă după ni te
ierburi… pu ină lini te, pu ină memorare… Faci toate astea i e ti
gata!
― Nu, am contrazis-o. Nici un om de rând n-a mai făcut asta, din
câte tiu. E nemaiauzit! Trebuie să avut un ajutor! Cu limbile, cu
runele i cercurile, cu acel oribil amestec de ierburi – toate astea. Un
magician! Cine?
Fata î i dădu o uvi ă după ureche.
―  Ei bine, n-am de gând să- i spun numele lui. Dar ai dreptate!
Am fost ajutată. Nu ca să fac asta; asta se în elege de la sine. El
crede că sunt mai degrabă o amatoare entuziastă. Dacă ar ti ce fac,
ar lua-o razna. Zâmbi: Chiar acum doarme adânc, cu două etaje mai
jos. E foarte drăgu , de fapt! Oricum, a durat ceva, dar n-a fost prea
rău. Mă surprinde că n-au mai încercat i al ii.
Ptolemeu îi aruncă o privire pe sub pleoapele grele.
― Majoritatea oamenilor, am spus eu sfătos, se tem pu in de ce ar
putea invoca.
Fata dădu din cap.
― Adevărat! Dar nu e a a de rău dacă nu i-e teamă de demonul
în chestiune.
 Am tresărit.
― Poftim?
―  Păi tiu ce lucruri groaznice se pot întâmpla dacă gre e ti
incanta ia, sau desenezi gre it pentagramă sau ceva, dar toate aceste
lucruri groaznice depind mai mult sau mai pu in de demon – scuze,
am vrut să spun djinn, desigur –, de djinnul în chestiune. Nu? Dacă
ar fost vorba despre vreun bătrân afrit pe care nu îl mai
întâlnisem niciodată, sigur că a fost pu in îngrijorată, în caz că
am pornit cu stângul. Dar noi ne cunoa tem deja, nu, tu i cu
mine? Îmi zâmbi triumfătoare. i tiu că nu mi-ai face nici un rău
dacă a comite o mică gre eală.
Îi priveam mâinile, care din nou gesticulau în apropierea liniei de
cretă ro ie…
― A a deci?
― Da! Cu alte cuvinte, noi ne-am aliat, mai mult sau mai pu in,
data trecută, nu? tii, cu golemul acela. Mi-ai spus ce să fac. Am
făcut. Am lucrat bine împreună.
Ptolemeu se frecă la ochi.
― Pe atunci exista o mică diferen ă, am oftat, pe care se pare că
trebuie să i-o aduc aminte. Acum trei ani eram amândoi sub
călcâiul lui Mandrake. Eu eram sclavul lui, iar tu – prada lui. Am
avut un interes comun, să-i zădărnicim planurile i să ne asiguram
propria supravie uire.
― Exact, strigă ea. i noi…
―  Noi n-am avut mai mult de atât în comun, am continuat
imperturbabil. Adevărat, ne-am tras pu in de ireturi. Adevărat, i-
am dat câteva indica ii despre punctele slabe ale golemului – dar am
făcut asta doar din interes tiin i c, ca să văd ce pervers se va purta
micu a ta con tiin ă ciudată. i a fost foarte perversă.
― Nu accept…
― Dacă mi se permite să mai adaug un cuvin el, am să subliniez
doar diferen a izbitoare dintre atunci i acum. Atunci, eram
amândoi victime ale magicianului. De acord? Bun! Dar acum, unul
din noi, adică eu – m-am bătut cu palma peste pieptul gol i cafeniu
–, e încă victimă, sclav. Cât despre celălalt… a trecut în tabăra
cealaltă.
 Clătină din cap.
― Nu!
― E o fă arnică…
― Nu sunt…
― O prefăcută care te înjunghie pe la spate…
― Bartim…
―  O trădătoare complotistă, fă arnică, oportunistă, mincinoasă
care n-are drept scop decât să-mi prelungească anii nesfâr i i de
sclavie! Care s-a apucat să înve e artele blestemate fără să e
îndemnată sau constrânsă! Măcar atât po i spune despre Nathaniel i
restul – nu au avut de ales. Cei mai mul i dintre ei au fost
transforma i în magicieni cu mult înainte de a su cient de maturi
ca să- i dea seama ce se întâmplă! Dar tu – tu ai putut alege o
mul ime de alte căi. i, în schimb, te-ai hotărât să-l înrobe ti pe
Bartimaeus, Sakhr al-Jinni, arpele cu Pene de Argint, paznicul cu
bot de lup al irochezilor. i, în arogan a ta, consideri că nu i-a face
nici un rău! Ei bine, permite-mi să- i spun, tânără doamnă, că mă
subestimezi în detrimentul tău! Stăpânesc o mie de trucuri, o sută de
arme! Pot… auuuu!!!!
Într-un mod destul de aprins îmi ornamentasem discursul cu o
serie de mi cări vioaie din degete, iar una din ele depă i semnul i
atinse creta ro ie a pentagramei mele. Cu o mică explozie de scântei
galbene, esen a mea fu pusă la punct: am fost aruncat în sus i pe
spate, grămadă, dând înnebunit din picioare ca să evit să depă esc
linia de partea cealaltă. Cu o agilitate născută din disperare, am
reu it i m-am prăbu it la pământ negru la fa ă i cu pânza din jurul
coapselor făcută franjuri.
Fata se uită la cea din urmă cu o strâmbătură dezaprobatoare.
―  N , zise ea. O luăm iar de la zero! Mi-am rearanjat delicat
rămă i ele de pânză.
―  Problema rămâne! Invocându-mă, ne-ai rede nit rolurile! Nu
poate decât ură între noi.
― O, prostii! Cum altfel să dau de tine? Nu te înrobesc, idiotule!
Voiam să discut ceva cu tine, de la egal la egal.
Am ridicat din ce-mi mai rămăsese din sprâncene.
― Cam greu de pus în practică. Moliile stau la sfat cu leii?
 ― O, nu mai a a ar ăgos! Oricum, cine e Nathaniel? M-am uitat
la ea nesigur.
― Cine? N-am auzit niciodată de el.
― Tocmai ai pomenit de cineva pe nume Nathaniel.
―  Nu, nu, probabil n-ai auzit bine! Am schimbat repede
subiectul: întreaga idee e ridicolă, oricum! Egalitatea dintre oameni
i djinni e imposibilă. E ti tânără i nesocotită, a a că poate n-ar
trebui să mă arăt a a aspru cu tine, dar ideea e gre ită. Eu am avut o
sută de stăpâni în decurs de peste cinci mii de ani, i e că
pentagramele lor au fost desenate în nisipul din de ert sau pe
mu chiul din stepă, du mănia dintre mine i cei care m-au chemat a
fost mereu adâncă i durabilă. A a a fost dintotdeauna! A a va
mereu!
Am terminat pe un ton răsunător, pătrunzător, care nu lăsa loc de
discu ii. Vocea mea se auzi impresionant în camera goală. Fata î i
netezi părul pe spate.
―  O tâmpenie absolută, zise. Cum rămâne cu tine i cu
Ptolemeu?
 15

Kitty î i dădu seama imediat că teoria ei fusese corectă.

Răspunsul djinnului îi arăta acest lucru. De la accidentul pe care îl
suferise la marginea pentagramei, tânărul băiat egiptean stătea cu
fa a la ea, cu pieptul i cu bărbia împinse în afară, cu mâinile
mi cându-se încolo i încoace ca să- i ilustreze declara iile sale
expansive i uneori ca să- i aranjeze la loc pânza din jurul coapselor.
De îndată ce Kitty deschise gura, toată lăudăro enia i bravada
încetară imediat. Demonul încremeni: fa a aproape îi înghe ă, corpul
îi deveni de-a dreptul imobil, de parcă era prins în timp. Doar ochii i
se mi cau: încet, foarte încet, până când pupilele ajunseră să se
xeze asupra ei. Ochii băiatului mereu păruseră întuneca i – dar
acum erau pur i simplu negri. Fără să vrea, Kitty se trezi uitându-se
intă la ei: era ca i cum s-ar uitat la cerul senin al nop ii –
complet negru, i rece, i in nit, cu lumini e scânteind, de neatins i
foarte departe… Era îngrozitor, i totu i frumos; era atrasă ca un
copil de o fereastră. Stătuse în siguran ă în centrul pentagramei ei.
Acum î i descruci ă picioarele pe jumătate i se aplecă în fa ă,
sprijinindu-se într-un bra i întinzându-l pe celălalt, ridicându-se
încet spre ochii aceia, spre solitudinea i spre vidul din ei. Vârfurile
degetelor ei tremurară pe marginile cercului; fata oftă, ovăi, trecu
dincolo de cerc…
Băiatul clipi, cu pleoapele mi cându-i-se rapid ca ale unei opârle.
Vraja se rupse. Lui Kitty i se făcu pielea de găină; î i trase mâna
nervos înapoi. Se făcu mică în centrul cercului; broboane de sudoare
îi apărură pe frunte. Totu i băiatul nu se mi că.
― Ce presupui, zise o voce, că tii despre mine?
Se auzise de peste tot din jurul ei – nu tare, dar foarte aproape –,
o voce diferită de tot ce mai auzise vreodată. Vorbea în engleză, dar
in exiunea era stranie, de parcă gura ar găsit limba străină i
ciudată; părea aproape i nu prea, ca adusă cu greu de la o distan ă
incalculabilă.
― Ce tii? repetă vocea, mai calm ca înainte.
Buzele djinnului erau nemi cate, ochii negri – xa i asupra ei.
Kitty se ghemui pe podea, tremurând, strângând din din i. Ceva din
vocea aceea o descuraja, dar ce? Nu vorbea violent sau supărat,
deloc. Dar era o voce puternică dintr-un loc îndepărtat, o voce
teribil de autoritară, i deopotrivă o voce de copil.
Fata î i plecă fruntea i î i scutură proste te capul, uitându-se la
podea.
Vocea strigă:
― SPUNE-MI!
Acum era supărare în ton; când vorbi, un zgomot puternic răsună
în cameră – o lovitură de trăsnet care zgudui fereastra i ajunse apoi
pe scândurile podelei, făcând să cadă bucă i de tencuială veche de
pe pere i. U a se închise cu o bu itură (dar ea n-o deschisese i nici
n-o văzuse deschizându-se); fereastra se sparse i căzu. În acela i
timp un vânt puternic se stârni în cameră, învârtejindu-se în jurul ei,
din ce în ce mai repede, luând pe sus holurile cu rozmarin i cu
lemn de scoru , izbindu-le de pere i, ridicând cartea i suporturile de
lumânări, geanta i haina ei, purtându-le în sus i în jos prin cameră,
uierând i urlând, învârtindu-le în cerc iar i iar i iar, până când î i
pierdură contururile. i acum pere ii se mi cau la rândul lor, ie ind
din podea i alăturându-se dansului frenetic, scuipând cărămizi în
răsucirea lor, rotindu-se în spirală sub tavan. i, în sfâr it, tavanul
dispăru i el, i deasupra se întindea acum înspăimântătoarea
imensitate a cerului nop ii, cu stelele i cu Luna învârtindu-se, iar
norii erau tra i în re albe, palide, care se răs rau în toate direc iile,
până când singurele puncte xe din tot universul râmaseră Kitty i
băiatul, ecare în cercul său.
Kitty î i acoperi ochii cu mâinile i î i ascunse capul între
genunchi.
― Te rog, opre te-te, strigă ea. Te rog! i tumultul încetă.
Deschise ochii; nu văzu nimic. Mâinile încă îi acopereau fa a.
Cu grijă, eapănă, î i înăl ă capul i î i lasă mâinile în jos. Camera
era exact ca înainte, a a cum fusese întotdeauna: u a, cartea,
lumânările i fereastra, pere ii, tavanul, podeaua; dincolo de
fereastră, un cer placid. Totul era calm, cu excep ia… Băiatul din
pentagrama opusă se mi că acum, îndoindu- i picioarele încet, încet,
i apoi a ezându-se brusc, de parcă toată energia l-ar părăsit dintr-
odată. Avea ochii închi i. Î i trecu obosit o mână peste fa ă.
Se uită la ea, iar ochii, de i întuneca i, nu mai erau goi. Când
vorbi, vocea îi era din nou normală, dar părea obosit i trist.
― Când invoci un djinn, zise el, îi chemi i trecutul cu el. E bine
să ii lucrurile cu fermitate în prezent, de teama a ceea ce ai putea
trezi la via ă.
Cu mare greutate, Kitty se for ă să se ridice în capul oaselor i să
se uite la el. Pârul îi era ud de transpira ie; î i trecu o mână prin el
i î i terse fruntea.
― Nu era nevoie de asta. Eu doar am pomenit…
― Un nume! S-ar cuveni să tii ce pot face numele.
Kitty î i drese glasul. Primul acces de frică trecuse, i făcuse
repede loc lacrimilor. Se luptă cu ele.
―  Dacă tu chiar vrei să păstrezi lucrurile în prezent, zise ea,
înăbu indu- i furioasă suspinele, de ce insi ti să apari… sub
înfă i area lui?
Băiatul se încruntă.
―  E ti cam prea de teaptă azi, Kitty! Ce te face să crezi că iau
înfă i area cuiva? Chiar i în starea mea de slăbiciune, pot arăta
cum îmi place.
Fără să se mi te, î i schimbă forma o dată, de două ori, de ase
ori, ecare formă ind mai înfrico ătoare decât precedenta, ecare
stând în aceea i pozi ie în cerc. Termină sub chipul unui rozător
gigantic, dolofan i pufos, cu picioarele din spate încruci ate i cu
cele din fa ă puse unul peste altul, iritat.
Kitty nu clipi.
―  Da, dar în general nu te ară i ca un hamster uria , i-o reteză
ea. Mereu te întorci la acela i copil oache cu o pânză în jurul
coapselor. De ce? Fiindcă înseamnă ceva pentru tine. Este evident. E
cineva important din trecutul tău. Nu a trebuit decât să descopăr
cine e.
 Hamsterul î i linse o lăbu ă roz i î i netezi un smoc de blană de
după ureche.
― Nu recunosc că ar exista vreo urmă de adevăr în aceste vorbe
exagerate, spuse el. Dar sunt curios. Cum ai ac ionat în continuare?
Băiatul putea oricine.
Kitty dădu din cap.
―  E adevărat! Iată cum s-a întâmplat! După ultima noastră
întâlnire eram nerăbdătoare să î i vorbesc din nou. Tot ce tiam
despre tine era numele – sau unul dintre ele –, Bartimaeus! Ceea ce
nu era mare lucru, de vreme ce nici nu tiam cum se scrie. Dar tiam
că, dacă o să caut cu aten ie, o să apari consemnat undeva. A a că
am început să studiez, am stat cu ochii-n patru să găsesc vreo
referire la tine.
Hamsterul dădu cu modestie din cap.
― Îmi imaginez că n-a durat mult. Trebuie să existe nenumărate
referiri la faptele mele.
―  De fapt mi-a luat aproape un an ca să găsesc cea mai mică
men iune. Am găsit numele multor altor demoni de toate felurile ici
i colo prin căr ile de la bibliotecă. Nouda Teribilul tot apărea, ca i
un afrit numit Tchue, i ceva numit Faquarl era o prezen ă
importantă în vreo zece culturi. i, în sfâr it, ai apărut – pomenit în
treacăt într-o notă de subsol.
Hamsterul se zbârli.
―  Cum? În ce căr i te-ai uitat? Cele bune trebuie că erau
împrumutate. A a deci, o notă de subsol!
Continuă să mormăie indignat în blană.
― Problema era, zise Kitty în grabă, că nu ai fost mereu cunoscut
ca Bartimaeus, a a că i atunci când au existat consemnări lungi,
lungi i foarte importante, nu mi-am dat seama. Dar nota de subsol
m-a ajutat, vezi tu, indcă lega numele pe care îl tiam – Bartimaeus
din Uruk – de alte două: Sakhr al-Jinni (nu e ăsta numele tău
persan?) i Wakonda din Algonquin. După asta am reu it să găsesc
mai multe referin e despre tine ici i… adică peste tot pe unde m-am
uitat. i am continuat. Am a at câte ceva despre unele dintre
misiunile i aventurile tale, i am descoperit numele mai multor
stăpâni ai tăi, ceea ce a fost la fel de interesant.
 ―  Păi, sper că ai fost impresionată, spuse hamsterul. Încă părea
destul de supărat.
― Desigur. Foarte! Chiar ai vorbit cu Solomon? Hamsterul mârâi.
―  Da, da, doar o scurtă conversa ie! Oricum, părea să se
îmbunat pu in.
― În tot timpul ăsta, reluă Kitty, învă am arta invocării. Maestrul
meu era destul de lent, iar eu i mai lentă, dar ajungeam încet-încet
la stadiul când sim eam că a putea să te invoc. Dar încă n-aveam
habar de identitatea acestui băiat, ceea ce era păcat, indcă tiam că
e important pentru tine. i apoi, brusc, am găsit indica ia esen ială!
i-am descoperit numele egiptean – Rekhyt – i am făcut legătura cu
magicianul Ptolemeu.
Se întrerupse, rânjind triumfătoare.
― Chiar i a a, zise hamsterul, ce i-a spus asta? Am avut o sută
de stăpâni, i e că pentagramele lor au fost desenate în de ert sau
în stepă, du mănia…
―  Da, da! Kitty îl reduse pe hamster la tăcere. Exact asta era
ideea. O povestire men iona o strânsă legătură între acest Ptolemeu
i sclavii săi. De asemenea men iona i că era doar un băie el când
murise. Atunci mi-a devenit clar. Atunci am descoperit identitatea
înfă i ării tale favorite.
Hamsterul era ocupat să- i cure e una dintre unghiile de la picior.
―  i ce detalii, întrebă el pe un ton nepăsător, se dădeau despre
rela ia dintre djinn i acest băiat? Din pură curiozitate, mă în elegi.
― Nu prea multe, recunoscu Kitty. De fapt, nimic! Nu cred că se
mai cunosc multe despre Ptolemeu ca persoană. Unele dintre
scrierile sale au supravie uit, cred. Se pomenea de ceva numit
„Poarta lui Ptolemeu”, ce-o mai i asta…
Se întrerupse. Hamsterul se uită pe fereastră la Luna de la miezul
nop ii. În cele din urmă î i întoarse capul spre ea, i când făcu asta
reveni la înfă i area de acum familiără a băiatului-magician,
Ptolemeu din Alexandria.
― Destul, zise băiatul. Ce vrei de la mine?
Acum că i se con rmase bănuiala, Kitty descoperi că percep ia ei
despre forma djinnului se schimbase complet.
 Faptul că se uita la fa a unui băiat adevărat, mort de două mii de
ani, era deopotrivă curios i deconcertant. Mai devreme percepuse
deghizarea doar ca pe o mască, un costum, o iluzie printre multe
altele. Acum, chiar dacă acest aspect era încă adevărat, nu putea să
nu simtă prezen a străveche. Nu avea nici o îndoială că demonul
luase înfă i area băiatului; pentru prima dată observă două aluni e
pe gâtul slab i cafeniu, o mică cicatrice palidă sub bărbie, coatele
osoase pe bra ele sub iri. Vădea un interes pentru detalii care nu
putea veni decât dintr-o afec iune autentică, sau poate chiar din
dragoste.
Aceste descoperiri îi dădură încredere să continue.
―  În regulă, o să- i spun! Dar întâi vreau să repet – nu am de
gând să te înrobesc. Oricare ar răspunsul tău, te voi elibera.
― Asta-i foarte generos din partea ta, zise băiatul.
― Tot ce vreau e să ascul i cum se cuvine ce am să- i spun.
― Păi, dacă îmi spui odată, s-ar putea să fac o încercare! Djinnul
î i încruci ă bra ele.
―  Am să- i mărturisesc un lucru care este în favoarea ta,
continuă el meditativ. În toate secolele cât am purtat această
povară, nici măcar un singur magician n-a fost su cient de interesat
cât să întrebe măcar despre această înfă i are. De ce ar făcut-o?
Sunt un „demon”, deci pervers în mod deliberat. Nu a putut avea
alte motive în afară de răutate i de ispită. Din frică generală i din
dorin ă de autoconservare, nu mă întreabă niciodată nimic despre
mine. Dar tu ai făcut-o! Ai descoperit lucruri. Nu spun că a fost un
act inteligent, indcă e ti om, dar n-a fost un efort inutil, până la
urmă. A a că – făcu un semn regesc cu mâna –, dă-i înainte!
― Bine! Kitty se a eză confortabil. Nu tiu dacă ai remarcat, dar
la Londra lucrurile merg din rău în mai rău. Magicienii încep să
piardă controlul. Oamenii de rând sunt trimi i la luptă, comer ul e
dat peste cap. E mult mai multă sărăcie i asta a dus la tulburări –
chiar au fost revolte în unele ora e. i există multe resentimente cu
privire la… demoni.
―  E a a cum am prezis când am vorbit ultima oară, răspunse
djinnul. Oamenii încep să remarce spiritele i să- i descopere
propria rezisten ă. Vor explora posibilită ile pe care le au, apoi vor
începe să se răzvrătească.
Kitty încuviin ă.
―  Dar magicienii reac ionează – poli ia ripostează, e violen ă,
oamenii sunt aresta i i făcu i să dispară, i se întâmplă chiar i
lucruri mai rele.
― S-a mai văzut a a ceva, zise băiatul.
―  Cred că magicienii vor gata să facă fapte îngrozitoare,
continuă Kitty, ca să rămână la putere. Sunt multe grupuri secrete
de oameni de rând, dar sunt slabe, divizate. Nimeni nu are puterea
să se opună guvernului.
― Va veni i asta. Cu timpul.
― Dar de cât de mult timp e nevoie? Asta e problema.
―  Vrei o estimare aproximativă? Băiatul î i înclină capul,
gândindu-se. Bănuiesc că încă vreo două genera ii o să e de-ajuns.
Să zicem cincizeci de ani. Asta va permite Rezisten ei să ajungă
până la nivelul necesar pentru o revoltă reu ită. Cincizeci de ani nu
e prea rău. Cu pu in noroc o să treci prin asta când o să i o
bunicu ă drăgu ă, legănând copila i dolofani pe genunchi. De fapt –
ridică o mână, întrerupând protestele lui Kitty –, nu, am gre it!
Previziunea mea e incorectă.
― Bun!
― Nu vei niciodată o bunicu ă drăgu ă. Să zicem mai degrabă o
„bătrână cârcota ă, tristă i singură”.
Kitty dădu cu pumnul în podea.
―  Cincizeci de ani e prea mult! Cine tie ce vor face magicienii
până atunci? Întreaga mea via ă se va scurs! Voi probabil
moartă când va veni revolu ia.
―  Adevărat, zise băiatul. Dar eu voi încă aici. Voi
neschimbat.
― Da, mârâi Kitty. Nu e ti norocos?
― Crezi? Băiatul se uită în jos la picioarele încruci ate. Stătea cu
spatele drept, cu picioarele îndoite atent, ca un scrib egiptean. Sunt
două mii o sută douăzeci i nouă de ani de când a murit Ptolemeu,
continuă el. Avea paisprezece ani. Opt imperii s-au ridicat i s-au
prăbu it de atunci, iar eu încă apar cu chipul lui. Cine crezi tu că e
cel norocos?
Kitty nu răspunse. Până la urmă întrebă:
― De ce faci asta? De ce-i iei forma, adică.
― Fiindcă mi-am promis mie însumi, zise djinnul. Îl arăt a a cum
era. Înainte să se schimbe.
― Dar am crezut că n-a apucat să se facă mare.
― Nu! A a e! N-a apucat!
Kitty deschise gura să mai pună o întrebare, dar, în loc de asta,
clătină din cap.
― Ne îndepărtam de la subiect, spuse ea cu fermitate. Nu-mi pot
permite să stau să mă uit cum magicienii fac tot mai multe lucruri
rele; via a e prea scurtă. E nevoie să ac ionăm acum. Dar noi –
poporul, oamenii de rând – nu putem răsturna singuri guvernul.
Avem nevoie de ajutor.
Băiatul ridică din umeri.
― Se prea poate.
―  A a că ideea mea, de fapt propunerea mea, zise Kitty, e ca
djinnii i alte spirite să ne acorde acest ajutor.
Se lăsă pe spate. Băiatul se uită la ea.
― Mai spune o dată!
― Să ne ajuta i! Până la urmă, a a cum tocmai ai a rmat, cu to ii
suntem victime aici, atât djinnii, cât i oamenii de rând. Magicienii
ne subjugă la fel, e că suntem in e omene ti sau spirite. Deci! Ne
putem alia ca să-i învingem.
Fa a băiatului era lipsită de expresie.
― A a, pur i simplu?
―  Păi nu va u or, desigur. Dar trebuie să existe o cale. De
exemplu, dacă oamenii de rând ca mine pot invoca djinni importan i
ca tine, de ce nu am putea lupta împotriva guvernului împreună? E
nevoie de pu ină chibzuin ă i de mult mai multe… spirite care să se
implice, dar am avea avantajul surprizei, nu? i ar mult mai
e cient pentru noi să luptam ca egali: fără sclavi, fără stăpâni. Fără
dispute între noi i fără să ne subminăm reciproc. Doar cooperare
lină. Am de neoprit!
 Se aplecase acum înainte în pentagramă; ochii îi erau strălucitori
i lumino i de la această viziune pe care o avea. i băiatul părea
intuit locului; multă vreme nu răspunse. Până la urmă vorbi.
― Nebună, zise el. Păr frumos, haine frumoase, dar foarte, foarte
nebună!
Kitty se strâmbă nemul umită.
― Trebuie doar să ascul i…
―  De-a lungul anilor, destui dintre stăpânii mei au fost nebuni,
continuă băiatul. Am cunoscut zelo i care se băteau la fund cu spini,
împăra i cu ochii goi comi ând fără bucurie genocide, avari tânjind
după comori de aur. Am avut nenumăra i stăpâni care abuzau de ei
i de al ii… Sunte i o specie perversă i neatrăgătoare. O să merg
până-ntr-acolo încât să spun că nebunia ta, Kitty, e mai pu in
dăunătoare decât a multora, dar te va conduce la moarte, i pe mine
la fel, dacă nu sunt atent, a a că voi cinstit cu tine! Ceea ce tocmai
ai sugerat e ridicol dintr-o mie de motive, i dacă le-a trece pe toate
în revistă o să m încă aici când Imperiul Britanic chiar se va
prăbu i. A a că dă-mi voie să scot în eviden ă două argumente. Nici
un djinn, nici un afrit, nici un marid hoinar prin ora sau purice
gâdilător nu se va alia (a a cum ai zis) niciodată, absolut niciodată
cu vreo in ă omenească. Să se alieze… Te întreb! Ne vezi pe to i
purtând acelea i însemne sau ceva, mergând la bătălie umăr la
umăr? Băiatul râse – un sunet aspru, neplăcut. Nu! Am suferit prea
mult ca să vedem vreodată în in ele omene ti ni te alia i.
―  Asta e o minciună! strigă Kitty. Î i zic iar: cum rămâne cu
Ptolemeu?
― El era unic! Băiatul î i încle tă pumnii. El era excep ia. Lasă-l
deoparte!
―  El dezaprobă tot ce ai zis! ipă Kitty. Sigur, ar greu să-i
convingi pe cei mai mul i dintre demoni, dar…
― Greu? Nu se va putea niciodată!
―  A a ai zis i despre mine, că nu voi învă a su cient cât să te
invoc. Dar am reu it!
― Pur i simplu irelevant! Să- i spun ceva! Am stat aici, vorbind
amabil, purtându-mă cât de bine poate un djinn, dar tot timpul te-
am urmărit ca un uliu, a teptând să văd dacă nu cumva depă e ti
măcar cu un deget cercul. Dacă ai făcut-o, m-a năpustit asupra
ta mai iute ca fulgerul, i ai învă at câte ceva despre oameni i
demoni, î i garantez!
―  Zău? rânji Kitty batjocoritor. În loc de asta, i-ai scos tu din
cerc stupidul de deget i i-ai sfâ iat fusti a. Cam asta e, de altfel, i
povestea ultimelor sute de ani pe care i-ai trăit. Nu ajungi nicăieri
singur, amice!
― Serios? Fa a băiatului era lividă de furie. Ei bine, dă-mi voie să
î i expun cel de-al doilea motiv pentru care planul tău e o prostie,
da? Chiar dacă a vrea să te ajut, chiar dacă o sută de al i djinni
aproape la fel de puternici ca mine ar împărtă i acest sentiment i n-
ar vrea altceva decât să- i încerce norocul cu ni te oameni cu creier
de muscă, n-am avea cum. Fiindcă singurul mod în care putem veni
pe Pământ e să m invoca i. Iar asta înseamnă să- i pierzi liberul-
arbitru. Înseamnă durere. Înseamnă să te supui stăpânului. i nu e
nici un fel de egalitate în ecua ia asta.
― Prostii, exclamă Kitty. Nu trebuie neapărat să e a a!
―  Ba sigur că trebuie. Care e alternativa? Fiecare invocare ne
leagă. Asta face! Vrei tu să cau i vreo modalitate de a ne da drumul
din lesă? Cu puterea noastră? Ai gata să ne la i pe noi să preluăm
controlul?
― Desigur, încuviin ă Kitty dârză. Dacă de asta e nevoie.
― Ba nu! Nici într-un milion de ani.
― Ba da! Dacă ar exista încredere, a face-o!
―  Serios? Atunci de ce n-o dovede ti chiar acum? Ie i din
pentagramă!
― Poftim?
― M-ai auzit bine. Ie i, treci peste liniile alea! Da, alea de acolo!
Ia să vedem câtă încredere ai în ac iune! Dă-mi mie puterea pentru
câteva momente! Ia să te văd cum î i pui vorbele în practică!
Rostind acestea, băiatul se ridică în picioare, i după o clipă la fel
i Kitty. Stăteau fa ă în fa ă în pentagramele lor, uitându-se unul la
celălalt. Kitty î i mu că buza. Îi era frig i cald în acela i timp.
Nu a a î i imaginase ea mersul lucrurilor – respingerea propunerii
ei urmată imediat de o provocare; nu a a crezuse că se va întâmpla.
Ce să facă acum? Dacă rupea vraja de invocare pă ind în afara
pentagramei, Bartimaeus putea s-o distrugă înainte să dispară.
Rezisten a ei nu avea cum să-l împiedice s-o sfâ ie. Această idee
făcea să-i tremure carnea sub haine.
Cercetă fa a băiatului mort de mult. El îi zâmbi, dorind de bună
seamă să se arate amabil, dar ochii îi erau duri i batjocoritori.
― Deci? reluă el. Ce zici?
― Tocmai mi-ai spus, răspunse Kitty răgu it, ce mi-ai face dacă a
rupe vraja de protec ie. Ai zis că te-ai năpusti asupra mea mai iute
ca fulgerul.
Zâmbetul dispăru.
―  A, nu da aten ie la asta! Glumeam. Nu trebuie să crezi tot ce
zice bătrânul Bartimaeus, nu-i a a? Mereu glumesc, doar tii asta!
Kitty tăcu. Băiatul continuă:
―  Haide, n-am să- i fac nimic! Lasă-te în puterea mea pre de
câteva clipe! E posibil să i surprinsă. Încrede-te în mine!
Kitty î i trecu limba uscată peste buza de jos. Băiatul zâmbea mai
tare ca niciodată; se chinuia atât de mult, că pielea fe ei îi era
întinsă la maximum. Se uită în jos, la liniile făcute cu creta pe
podea, apoi la piciorul ei, apoi iar la cretă.
― Asta e, zise băiatul.
Kitty î i dădu brusc seama că uitase să respire. Expiră violent.
― Nu. Nu! Asta nu va rezolva nimic.
Ochii întuneca i o urmăreau, cu buzele strânse.
― Bine, spuse djinnul cu amărăciune, recunosc că nu-mi făceam
mari speran e.
―  Nu e vorba despre încredere, min i ea. Doar că pur i simplu
te-ai dematerializa. Nu po i sta pe Pământ decât cu puterea vrăjii de
invocare, i nu am energia să te mai chem o dată chiar acum. Ideea
e, continuă ea disperată, că, dacă tu i al i djinni v-a i uni for ele cu
mine, am putea să-i învingem pe magicieni i să-i oprim să vă mai
invoce. După ce i-am învinge, nu a i mai chema i niciodată.
Djinnul pufni.
― N-am timp de fantezii, Kitty! Ascultă ce spui – nici măcar tu nu
crezi nici un cuvânt. Deci, dacă asta e tot, po i foarte bine să mă
trimi i înapoi.
Băiatul îi întoarse spatele.
 În acel moment, o furie intensă o cople i pe Kitty. Amintiri din
ultimii trei ani îi trecură prin fa a ochilor; sim i din nou efortul
imens pe care îl făcuse ca să ajungă atât de departe. i acum acest
spirit mândru i cu vederi înguste îi respingea ideile fără
menajamente. Nu le găsise vrednice nici măcar de o clipă de gândire
corectă i politicoasă. Într-adevăr, detaliile trebuiau puse la punct;
erau multe probleme de rezolvat, dar în mod clar o anumită
colaborare era i posibilă, i necesară. Sim i cum o podidesc
lacrimile, dar, mânioasă alungă această senza ie. Bătu din picior,
făcând să răsune podeaua.
― A a deci, mârâi ea, prostul ăla de băiat egiptean era destul de
bun pentru tine, nu? Te-ai încrezut în el fără probleme. Atunci de ce
nu te-ai încrede i în mine? Ce a făcut el pentru tine i eu nu pot?
Ei? Sau sunt prea neînsemnată ca să aud despre aceste fapte măre e?
Vorbea cu amărăciune, încrâncenată, dispre ul fa ă de demon
clocotind în ea.
Băiatul nu se întoarse să o privească. Lumina Lunii se răspândea
peste spatele gol i peste membrele sub iri ca ni te be e.
― Păi, în primul rând, m-a urmat în Locul Celălalt. Kitty î i regăsi
în sfâr it glasul.
― Dar asta e…
― Nu e imposibil. Doar că nu se face.
― Nu cred!
― Nici nu trebuie, dar Ptolemeu a făcut-o! i pe el l-am provocat
să î i dovedească încrederea în mine. i ăsta a fost răspunsul lui: a
inventat Poarta lui Ptolemeu! A trecut prin cele patru elemente ca să
mă găsească. i a plătit pentru asta, cum bănuise că se va întâmpla.
După asta… ei bine, dacă el ar propus o alian ă nesăbuită între
oamenii de rând i djinni, poate a fost de acord. Nu existau limite
în legătura noastră. Dar tu, oricât de bine inten ionată ai …? Îmi
pare rău, Kitty, dar nu cred!
Ea se uită x la spatele lui, nespunând nimic. În sfâr it băiatul se
întoarse, cu fa a ascunsă în umbră, i zise înceti or:
―  Ce a făcut Ptolemeu e unic! N-a cere asta de la nimeni
altcineva, nici măcar de la tine.
― Asta l-a ucis? Întrebă Kitty. Băiatul oftă.
 ― Nu…
― Atunci ce pre a trebuit să…?
―  Esen a mea e un pic vulnerabilă astăzi, răspunse Bartimaeus.
i-a recunoscător dacă te-ai ine de cuvânt i m-ai lăsa să plec.
― Asta i inten ionez. Dar chiar cred că ai putea să mai stai pu in
să mai vorbim. Ce a făcut Ptolemeu nu trebuie să e unic. Poate că
de atunci nimeni nu a a at prea multe despre această Poartă.
Băiatul râse scurt.
―  O, ba s-a a at, nu- i face griji! Ptolemeu a scris despre
călătoria sa; unele dintre însemnările sale au supravie uit. Ca i tine,
spunea multe prostii despre un armisti iu între magicieni i djinni.
Spera că al ii îi vor urma exemplul, î i vor asuma acelea i riscuri ca
el. i, de-a lungul anilor, unii chiar au încercat, mai degrabă din
lăcomie i din dragoste de putere, decât cu acela i idealism. Nu le-a
mers bine.
― De ce nu?
Nu veni nici un răspuns; băiatul privi în altă parte.
―  Bine, nu spune nimic, strigă Kitty. Nu-mi pasă! O să citesc
însemnările lui Ptolemeu singură.
―  O, în elegi greaca veche, nu? Râse de expresia de pe fa a ei.
Nu- i face sânge rău din cauza asta, Kitty! Ptolemeu a murit de mult,
iar lumea modernă e întunecată i complicată. Nu po i să schimbi
nimic. Ai grijă de tine i supravie uie te. Asta fac eu. Î i ciupi
carnea. Sau încerc. Mandrake era gata să mă omoare.
Kitty trase adânc aer în piept. Jos, într-un col plin de căr i al
vilei sale în paragină, domnul Button dormea; a doua zi diminea ă o
a tepta devreme ca să înceapă catalogarea noilor hârtii. Seara Kitty
avea să se ducă din nou la Frog, ajutând la repararea barului,
servindu-le băuturi pasivilor oameni de rând… Fără planul ei secret
care s-o anime, aceste perspective păreau într-adevăr deprimante.
―  N-am nevoie de sfaturile tale, ripostă ea cu asprime. Nu am
nevoie de nimic de la tine.
Băiatul î i ridică privirea.
― Păi îmi pare rău dacă te-am dezum at pu in, zise el, dar aceste
lucruri trebuiau spuse. Sugerez…
 Kitty închise ochii i rosti porunca. Fu ezitantă la început, apoi
foarte rapidă – sim i o bruscă violen ă în ea; voia să scape de el, să
termine cu totul.
Aerul se mi că în jurul fe ei ei, fumul de la lumânări îi umplu
nările, vocea demonului se estompă în neant. Nu avea nevoie să se
uite ca să tie că dispăruse, i odată cu el trei ani întregi de vise i
de speran e.
 16

La jumătatea drumului dintre casa lui i cea a lui Quentin

Makepeace, John Mandrake dădu un ordin brusc. oferul ascultă,
salută, apoi făcu cale întoarsă. Se îndreptară spre Chiswick cu viteză
maximă.
Se lăsase noaptea. Ferestrele de la hanul Frog erau întunecate i
cu obloanele trase, u a era zăvorâtă. Un bilet grosolan, scris de
mână, fusese a at la intrare:
 
ÎNMORMÂNTAREA LUI SAM VJEFEERARE LOC ASTĂZIÎNCHIS
REDESCHIDEM MÂINE
 
Mandrake ciocăni de mai multe ori, dar nu primi nici un răspuns.
Vântul bătea în rafale de-a lungul Tamisei gri i mohorâte; pe mal
pescăru ii se luptau pentru resturile aduse de maree. O sferă ro ie de
vigilen ă din curte pulsă când plecă. Mandrake se încruntă la ea,
apoi se întoarse în centrul Londrei.
Problema cu Kitty Jones putea să mai a tepte. Cea cu Bartimaeus,
totu i, trebuia rezolvată.
To i demonii min eau: era un adevăr incontestabil. A a că,
Mandrake n-ar trebuit să e deosebit de uimit că sclavul său se
conforma modelului. Dar când a ă că Bartimaeus îi ascunsese faptul
că Kitty Jones supravie uise, ocul îl afectă profund.
De ce? În parte din cauza imaginii pe care i-o construise despre
Kitty cea moartă de mult. Ani de zile gura ei îi plutise în minte,
luminată de o fascina ie vinovată. Fusese du manul său muritor,
totu i se sacri case pentru el; era un gest pe care Mandrake cu greu
îl putea în elege, dar ciudă enia lui, împreună cu tinere ea i cu
vigoarea fetei, cu s darea înver unată din ochii ei, căpătaseră un
farmec dulce-amărui care reu ea mereu să-l impresioneze.
Luptătoarea din Rezisten ă pe care o hăituise atâta timp devenise, în
ungherele tăcute i tainice ale min ii sale, ceva pur i personal, o
mustrare frumoasă, un simbol, un regret… Multe lucruri, de fapt –
toate foarte departe de fata ini ială în carne i oase.
Dar dacă trăia…? Mandrake sim i un junghi de durere. Era
senza ia cauzată de distrugerea acestui lini tit altar interior, de un
brusc atac de confuzie i de amintirea trecutului real, încurcat, de
valuri de supărare i de neîncredere. Kitty Jones nu mai era doar o
imagine din capul lui – lumea o revendicase. Se sim ea de parcă ar
pierdut o in ă dragă.
Iar Bartimaeus îl min ise. De ce făcuse asta? Ca să-l irite, cu
siguran ă – dar ăsta nu părea un motiv su cient. Bun, atunci – ca s-o
protejeze pe Kitty. Însă asta presupunea o apropiere între fată i
djinn, un fel de legătură. Era oare cu putin ă? Mandrake î i dădea
seama că a a era; ideea se răsucea i se strecura înăuntrul lui,
provocându-i un sentiment de gelozie.
Dacă motivul minciunii djinnului era greu de descifrat, momentul
revela iei nu se putea să e mai nepotrivit, venind imediat după ce
Mandrake î i pusese cariera în pericol ca să salveze via a sclavului
său. Ochii i se aprinseră când î i aminti; îl cuprinse nebunia, gata să-
l sufoce.
 
În lini tea de la miezul nop ii din camera sa de lucru făcu vraja
de invocare. Trecuseră douăzeci i patru de ore de când lăsase
broasca să plece; nu tia dacă esen a lui Bartimaeus se vindecase
până acum. Nici nu-i mai păsa. Stătea eapăn ca un bă , cu degetele
bătând neîncetat darabana pe biroul din fa a lui. i a tepta.
Pentagrama rămase rece i tăcută. Incanta ia îi răsuna în cap.
Mandrake î i umezi buzele. Încercă din nou.
Nu mai făcu i o a treia încercare, ci se lăsă cu toată greutatea în
scaunul său din piele, încercând să- i reprime panica pe care o
sim ea. Nu încăpea nici o îndoială: demonul era deja în lume.
Altcineva îl chemase.
Ochii lui Mandrake ardeau în întuneric. Ar trebuit să prevadă
asta. Unul dintre ceilal i magicieni nu inuse cont de riscurile pentru
esen a djinnului i încercase să descopere ce tia acesta despre
complotul lui Jenkins. Nici nu prea conta despre cine era vorba. Fie
că fusese Farrar, Mortensen, Collins sau altcineva, perspectiva
pentru Mandrake era într-adevăr îngrijorătoare. Dacă Bartimaeus
supravie uise, fără îndoială că avea să le spună numele de botez al
lui Mandrake. Sigur că avea s-o facă! Deja î i trădase stăpânul o
dată. Apoi du manii lui aveau să- i trimită demonii, iar el va muri,
singur.
Nu avea alia i. Nu avea prieteni. Pierduse sus inerea prim-
ministrului. Peste două zile, dacă supravie uia, avea să e judecat în
fa a Consiliului. Era pe cont propriu. Într-adevăr, Quentin
Makepeace se oferise să-l sprijine, dar Makepeace era destul de
probabil nebun. Acel experiment al lui, acel captiv zvârcolindu-se…
Simpla lui amintire îl dezgusta pe John Mandrake. Dacă reu ea să- i
salveze cariera, avea să ia măsuri ca să pună capăt unor asemenea
activită i grote ti. Dar nu asta era acum prioritatea.
Se făcea tot mai târziu în noapte. Mandrake stătea la biroul lui,
gândindu-se. Nu se duse la culcare.
Din cauza trecerii timpului i a oboselii, necazurile care îl
cople iseră începură să- i piardă claritatea. Bartimaeus, Farrar,
Devereaux i Kitty Jones, Consiliul, judecata, războiul, nesfâr itele
sale responsabilită i – totul se amesteca i îi străfulgera prin fa a
ochilor. Se trezi în el o mare dorin ă de a arunca totul deoparte, de a
se lepăda de probleme ca de o haină udă i urât mirositoare i de a
se îndepărta, chiar dacă doar pre de o clipă.
Îi veni un gând, nesăbuit, impulsiv. Î i scoase discul magic de
ghicit i îi ordonă impului să localizeze o anumită persoană. Făcu
asta rapid.
Mandrake se ridică din scaun, con tient de un sentiment cât se
poate de straniu. Ceva venit din trecut – ca o mâhnire. Îi dădea o
stare de disconfort, dar era i plăcut. Îl întâmpină cu plăcere, de i îl
nelini tea. Mai presus de toate, nu inea de via a sa obi nuită – nu
avea nimic de-a face cu e cien a, cu reputa ia sau cu puterea. Nu
izbuti să scape de dorin a de a o vedea din nou.
 
Prima geană de lumină: cerul era plumburiu, iar trotuarele –
întunecate i înecate în frunze. Vântul uiera printre crengile
copacilor i în jurul vârfului ascu it al monumentului de război din
centrul parcului. Femeia î i acoperise fa a cu gulerul hainei. Când se
apropie, mergând cu pa i repezi pe stradă, cu capul în jos i cu
mâna ridicată să ină fularul, Mandrake n-o recunoscu de la început.
Era mai mică decât î i amintea, cu părul mai lung i presărat cu
ni te re cărunte, dar apoi, din senin, observă un detaliu familiar:
geanta în care î i căra creioanele – veche, ponosită, aceea i
dintotdeauna. Aceea i geantă! Clătină din cap, mirat. Ar putea să-i
cumpere una nouă – o duzină –, dacă l-ar lăsa.
A teptă în ma ină până când femeia ajunse aproape în dreptul
lui, ne tiind până în ultimul moment dacă într-adevăr va coborî.
Ghetele ei răscoleau frunzele, călcau atent, ocolind băltoacele mai
mari, mergând repede din cauza frigului i a umezelii din aer. În
curând o să treacă de el…
Se dispre uia pentru ovăiala de care dădea dovadă. Deschise u a
din dreptul trotuarului, coborî i îi tăie drumul.
― Doamnă Lutyens!
O văzu cum tresare i cum se uită de jur împrejur, măsurându-l
atât pe el, cât i ma ina elegantă parcată în spate. Mai făcu încă doi
pa i nehotărâ i i se opri, nesigură. Se uită la el, cu un bra
atârnându-i fără vlagă i cu celălalt în dreptul gâtului. Vocea, când
se auzi, era slabă i – observă el – destul de speriată.
― Da?
― A putea discuta cu dumneavoastră?
Alesese să poarte un costum mai n decât de obicei. Nu era de
fapt nevoie de a a ceva, dar descoperise că voia să facă o cât mai
bună impresie. Ultima oară când îl văzuse nu era decât un băiat
umilit.
― Ce dori i?
Mandrake zâmbi. Era foarte defensivă. Dumnezeu tie cine credea
că este. Vreun o cial, venit să o întrebe despre impozite…
― Doar să stăm pu in de vorbă, zise el. V-am recunoscut… i mă
întrebam dacă… dacă m-a i recunoscut i dumneavoastră.
Fa a ei era palidă, încă marcată de îngrijorare; încruntându-se,
femeia se uită în ochii lui.
― Îmi pare rău, începu ea, nu… O! Da, tiu! Nathaniel!… Ezită.
Dar nu cred că pot folosi acest nume.
 El făcu un gest elegant.
― E mai bine să e uitat, da!
― Da…
Îl cercetă cu privirea – costumul, panto i i inelul de argint, dar
mai ales fa a lui. Îl examină mai minu ios decât se a teptase, cu
seriozitate i concentrare. Spre surprinderea lui, nu zâmbi, i nici nu
se arătă numaidecât încântată. Dar, desigur, apari ia lui fusese
bruscă.
Î i drese glasul.
―  Eram în trecere. V-am zărit i… ei bine, a trecut mult timp!
Femeia dădu încet din cap.
― Da!
― Am crezut că… i ce mai face i, doamnă Lutyens? Cum vă mai
merge?
― Sunt bine, răspunse ea, i apoi, pe un ton aproape sever: Ave i
un nume pe care să am voie să-l folosesc?
El î i aranjă o mânecă, zâmbi absent.
―  John Mandrake e numele meu acum. Poate că a i auzit de
mine. Femeia dădu din nou din cap, fără nici o expresie pe chip.
― Da! Desigur. Deci sunte i… bine!
― Da! Sunt ministrul Informa iilor. De doi ani. A fost oarecum o
surpriză, indcă eram destul de tânăr. Dar domnul Devereaux a
decis să ri te cu mine i – ridică u or din umeri – iată-mă!
Se a teptase să ob ină mai mult decât încă o scurtă încuviin are
din cap, dar doamna Lutyens rămase lipsită de exuberan ă. Cu
pu ină iritare în voce, Mandrake spuse:
―  Am crezut că vă va face plăcere să a a i ce bine s-au aranjat
lucrurile, după… după ultima noastră întâlnire. Atunci, totul a fost
foarte… neplăcut!
Folosea cuvintele nepotrivite, asta î i dădea i el seama –
alunecând în eufemismele studiate ale vie ii sale ministeriale în loc
să zică exact ce avea în minte. Poate că de aceea părea atât de
distantă i de necooperantă. Încercă din nou:
― V-am fost recunoscător, asta am vrut să vă spun. Încă vă mai
sunt!
Ea clătină din cap, încruntându-se.
 ― Recunoscător pentru ce? N-am făcut nimic!
―  ti i… când m-a atacat Lovelace. Atunci când m-a bătut, iar
dumneavoastră a i încercat să-l opri i… N-am apucat să…
―  Ave i dreptate, a fost neplăcut. Dar asta s-a întâmplat acum
multă vreme. Î i dădu la o parte o uvi ă de păr de pe fa ă. Deci
sunte i ministrul Informa iilor? Sunte i responsabil pentru acele
bro uri care se distribuie prin sta ii?
Zâmbi cu modestie.
― Da! Eu sunt acela!
―  Cele care ne spun ce război minunat ducem i cum doar cei
mai buni tineri se înrolează, că e o treabă de bărbat să pleci în
America i să lup i pentru libertate i siguran ă? Cele care spun că
moartea e pre ul ce trebuie plătit pentru supravie uirea Imperiului?
― Pu in cam prea succint, dar asta e ideea, presupun.
―  Da, da! A i ajuns departe, domnule Mandrake! Se uită la el
aproape cu triste e.
Aerul era rece; magicianul î i îndesă mâinile în buzunarele
pantalonilor i se uită în susul i în josul străzii, căutând ceva de zis.
― Bănuiesc că de obicei nu vă revede i elevii. Când cresc, adică.
Să vede i ce mai fac…
―  Nu, încuviin ă femeia. Meseria mea e să mă ocup de ei când
sunt copii. Nu când se fac mari.
― Într-adevăr! Se uită la vechea ei geantă uzată, amintindu- i de
interiorul ei tern din satin, cu cutiu ele de creioane, cretă, stilouri i
pensule chineze ti. Sunte i mul umită de slujba dumneavoastră,
doamnă Lutyens? întrebă el deodată. Adică, mul umită de bani, de
statut i de toate celelalte? Vă întreb indcă a putea, ti i, să vă
găsesc altă slujbă, dacă vre i. Am in uen ă i v-a putea găsi ceva
mai bun. Există strategi la Ministerul Războiului, de exemplu, care
au nevoie de oameni cu experien ă ca să proiecteze pentagrame
produse la scară industrială pentru campania din America. Sau chiar
la ministerul meu – am în in at un departament de publicitate ca să
ne transmitem mai bine mesajul către popor. Tehnicieni ca
dumneavoastră ar bine-veni i. E o slujbă bună, v-a i ocupa de
informa ii con den iale. V-ar cre te statutul.
 ― Prin „popor” în elege i de bună seamă „oamenii de rând”, nu-i
a a? întrebă ea.
―  A a îi numim acum în public, aprobă el. Par să prefere acest
apelativ. Nu înseamnă nimic, bineîn eles.
― În eleg, replică femeia rece. Ei bine, nu… mul umesc, dar mi-e
destul de bine a a. Nu sunt convinsă că vreunul dintre departamente
i-ar dori ca o bătrână de rând ca mine să aterizeze în mijlocul
oamenilor, i, oricum, încă îmi mai place slujba mea. Dar e foarte
amabil din partea dumneavoastră.
Î i ridică mâneca i se uită la ceas. Magicianul î i împreună
mâinile.
― Trebuie să pleca i, deci. Auzi i, nu vre i să merge i cu ma ina?
oferul meu vă poate duce oriunde. Ca să nu mai sta i înghesuită ca
o sardină în autobuz sau în metrou…
― Nu, mul umesc! Sunte i foarte amabil. Fa a îi era ca de piatră.
― Foarte bine, cum dori i! În ciuda aerului rece, îi era cald i se
enervase. Regreta amarnic că nu rămăsese în ma ină. Ei bine, a fost
o plăcere să vă revăd! Desigur, trebuie să vă rog să trata i ceea ce
ti i cu cea mai mare discre ie… Nu că ar mai trebui să spun asta,
adăugă el, cumva proste te.
La asta, doamna Lutyens se uită la el într-un asemenea fel, încât
se sim i transportat în trecut cu jumătate de via ă în urmă, în zilele
în care rarele ei supărări îi aruncau sala de clasă într-o umbră
disperată. Se trezi zgâindu-se la panto .
―  Chiar crede i, zise ea tăios, că a vrea să spun lumii că l-am
văzut vreodată pe marele John Mandrake, pe iubitul nostru ministru
al Informa iilor, atârnat cu capul în jos i cu fundul în aer? Că v-am
auzit strigătele i plânsetele de durere când vă băteau ni te oameni
răi? Crede i că a spune asta? Chiar crede i, într-adevăr?
― Nu! Nu asta. Mă refeream la numele meu…
―  O, la asta! Râse scurt, sec. V-ar putea surprinde să a a i,
continua ea, că am lucruri mai bune de făcut cu timpul meu. Da,
nici măcar eu, cu mica mea slujbă neimportantă, nu am o mare
dorin ă de a trăda copiii cu care am lucrat, indiferent ce anume au
ajuns. Numele dumneavoastră de botez, domnule Mandrake, e în
siguran ă cu mine. Acum trebuie să plec. Am întârziat la lucru.
 Se întoarse, începu să se îndepărteze pe trotuar. Mandrake î i
mu că buzele, mânia pe care o sim ea amestecându-se cu triste e.
― M-a i în eles gre it, strigă el. N-am venit aici să mă laud. Doar
că nu am avut atunci ocazia să vă mul umesc…
Doamna Lutyens se opri i privi peste umăr. Pe fa a ei nu se mai
citea supărare.
―  Nu, cred că în eleg, zise ea. i mă bucur să tiu asta. Dar vă
în ela i. Băiatul e cel care mi-a fost recunoscător, iar dumneavoastră
nu mai sunte i acel băiat. Nu vorbi i în numele lui. Nu avem nimic
în comun, eu i dumneavoastră.
― Voiam să spun că tiu că a i încercat să mă salva i i…
―  Da, i îmi pare rău că n-am reu it. La revedere, domnule
Mandrake!
Apoi plecă cu pa i repezi, depărtându-se printre frunzele umede.
 17

Peste alte câteva ore, o nouă invocare – hei, a a îmi place! O zi

fără sclavie e o zi pierdută, în ceea ce mă prive te.
Ia să vedem… fusese Mandrake. Fusese fata. Cine era de data
asta? După apari ia surprinzătoare a lui Kitty în pentagramă mă cam
a teptam ca acum să e po ta ul.
N-am avut norocul ăsta. Era iară i dragul meu stăpân, cu fa a
neagră de mânie. Cu o suli ă cu vârf de argint în mână.
Inten ia lui evidentă stimula un răspuns rapid. Mi-am for at biata
esen a să ia o formă impunătoare: un războinic cu cap de leu, de
felul celor care luptaseră în războaiele egiptene{57}. Pieptar de piele,
fustă cu clini de bronz, ochi care străluceau precum cristalul, col i
lucind amenin ător din gingii negre. Drăgu . Am ridicat o labă de
avertizare.
― Nici să nu te gânde ti la a a ceva, piticule!
―  Vreau răspunsuri, Bartimaeus! Răspunsuri! Că, dacă nu, vezi
suli a asta? O să te fac s-o mănânci până termin cu tine.
Cuvintele se rostogoleau din gura strâmbată. Ochii îi erau larg
deschi i i aveau o privire ca de pe te. Părea pu in iritat.
―  Tu? Tu i-ai da seama care e capătul ascu it doar dacă te-ai
a eza pe el. Vocea îmi era dulce precum mierea. Ai grijă, totu i! Nici
eu nu sunt chiar lipsit de apărare.
Din laba mea â ni o gheară, curbată ca o seceră. Am întors lene
laba, ca gheara să re ecte lumina.
Rânji răutăcios.
― A, dar nu faci decât să te dai mare, nu? Acum două zile nu erai
în stare nici să vorbe ti, darămite să rezi ti unui atac. Pariez că dacă
te-a împunge cu argintul ăsta, ai sim i! i nici n-ai putea să-l întorci
împotriva mea{58}.
―  Crezi? Leoaica se ridică în toată splendoarea ei. Urechile ei
păroase atinseră tavanul. Astea-s vorbe mari, străine! Dă-i drumul i
dovede te de ce e ti în stare!
Mârâi, dădu să mă atingă cu suli a. Leoaica sări în lături i vru să
spintece cu gheara prăjina suli ei. Fu un spectacol jalnic de ambele
păr i: amândoi am ratat cu mult.
Leoaica se amuză, sărind de pe un picior pe altul.
―  Ce fel de lovitură mai e i asta? E ti ca o vrabie oarbă
încercând să prindă un vierme.
― Nici tu n-ai fost mai breaz!
Magicianul se fâ âia dintr-o parte în alta a pentagramei, lăsându-
se în jos, ridicându-se brusc, îndreptându- i suli a în toate direc iile
cunoscute omului. uiera, ofta; manifesta toată îndemânarea unuia
căruia servitorii îi ridică de obicei cu itul i furculi a.
― Hei, am zis. Aici sunt! În fa ă!
― Răspunsuri, Bartimaeus! ipă din nou. Spune-mi adevărul! Fără
întârziere, fără ocoli uri. Cine te-a invocat?
Mă a teptasem la asta. Dar nu-i puteam mărturisi că Kitty era
încă în via ă, desigur. Oricât de nechibzuită era, măcar mă tratase
cu respect. Leoaica î i luă o înfă i are de oaie{59}.
― Cine spune că m-a invocat cineva?
―  Eu, i nu nega! Am încercat aseară i nu erai. Cine te-a
chemat? Ce magician ai văzut?
―  Nu te agita a a! A fost o întâlnire scurtă. Nimic serios! S-a
terminat!
―  Nimic serios? O altă împunsătură cu suli a, de data asta
nimerind scândurile podelei. Te a tep i să cred una ca asta?
― Calmează-te, domnule Gelos! Te dai în spectacol!
― Cine a fost? Bărbat sau femeie? Am încercat să îl lini tesc.
― Uite, tiu la ce te gânde ti, i n-am făcut-o! E su cient?
― Nu! Te a tep i să cred o vorbă din ce-mi spui? Halal lini tire.
Leoaica se întoarse la chipul neru inat{60}.
―  Bine atunci – n-ai decât să crezi asta: du-te naibii! Nu te
prive te! Nu- i datorez nimic.
Băiatul era atât de furios, încât am avut impresia că o să
plesnească în costum. Reac iona teama din el, desigur; teama că îi
dezvăluisem numele.
I-am zis:
 ―  Ascultă, drăgu ule, nu transmit niciodată informa ii de la un
stăpân la altul decât dacă e în interesul meu, a a că nu te a tepta să-
i spun nimic din ce s-a petrecut aseară! Din acela i motiv n-am
divulgat nimănui jalnicul tău nume de botez. De ce a face-o? Nu
înseamnă nimic pentru mine. Însă dacă i-e atât de teamă că î i voi
da în vileag secretele din copilărie, solu ia e simplă. Lasă-mă să plec
pentru totdeauna! Dar nu – nu po i să faci asta, nu? De fapt, nu cred
că vrei să te rupi de trecut! De asta mă ii prin preajmă, indiferent
de cât de slăbit a . A a te po i agă a de acel Nathaniel de
odinioară, precum i de acest John Mandrake mare i rău în care te-
ai transformat.
Magicianul nu zise nimic, dar se uită la mine fără expresie, cu
ochi arzători i goi. Cumva, îi în elegeam starea de spirit. De fapt,
eram i eu pu in surprins. Nu tiu de unde îmi veniseră acele intui ii
pătrunzătoare. Oricum, mă întrebam dacă îl lăsaseră indiferent. Nu
arăta prea bine.
Ne a am în camera lui de lucru; era, am ghicit, după-amiaza
târziu. Erau hârtii împră tiate peste tot; pe birou zăcea o farfurie de
mâncare neatinsă. Aerul avea un miros acru, stătut, care sugera
ocuparea prelungită a încăperii de un tânăr nespălat. i, mai mult ca
sigur, tânărul în chestiune nu era spilcuit ca de obicei. Avea fa a
buhăită, ochii ro ii, o privire oroasă; căma a (îngrijorător
descheiată) îi atârna peste pantaloni într-un mod neglijent. Totul era
neobi nuit: Mandrake se de nea de regulă prin rigidul său
autocontrol. Ceva părea să făcut să dispară cu totul această
stăpânire de sine.
Ei bine, bietul băiat era instabil emo ional. Trebuia să mă port cu
grijă.
―  Ară i groaznic, am rânjit. Ai încurcat-o zdravăn! Ce s-a
întâmplat? Toată vinovă ia i autodetestarea te-au ajuns deodată din
urmă? Nu se poate să e doar din pricina faptului că m-a invocat
altcineva!
Băiatul î i ridică privirea către ochii de cristal ai leoaicei.
― Nu… zise el încet. Mai am i alt motiv de nemul umire. i are
de-a face cu tine!
 ―  Eu? i eu, care mă plângeam că decăzusem! Se pare că mai
există via ă în bătrânul djinn. Înviorat, l-am întrebat: Cum a a?
―  Păi – sprijini suli a de pământ, evitând cu greu să nu- i
străpungă degetul mare de la picior –, să î i fac un rezumat, da? În
primul rând, în ultimele douăzeci i patru de ore au existat o serie
de revolte serioase la Londra. Oamenii de rând au provocat multe
probleme. Au existat lupte i ceva victime. Chiar i acum e
dezordine pe stradă. În diminea a asta Devereaux a declarat starea
de urgen ă. Trupele au blocat Whitehall. Ma inăria Imperiului a fost
serios avariată.
― Se pare că ai avut o zi proastă la birou. Dar asta nu are nimic
de-a face cu mine.
Tu i.
― Totul a început acum două seri, de la o broască anume care a
creat haos în St James’s Park. Datorită ac iunilor ei, un djinn
periculos a fost lăsat liber în mul ime. Acest incident a declan at
revoltele.
Leoaica scoase un răget de protest.
―  Asta nu a fost vina mea! Încercam să- i îndeplinesc ordinele
într-o stare de slăbiciune extremă. Am reu it în împrejurări di cile.
Stop – nu mai râde a a! E înspăimântător!
Tânărul î i dăduse capul pe spate i slobozise un hohot de râs
dogit, lătrător, care semăna cu al unei hiene.
― Ai reu it? strigă. A a nume ti tu asta? Aproape i-ai dat duhul
la picioarele mele, incapabil să-mi spui un cuvânt din raportul pe
care i-l cerusem, făcându-mă de râs în public. Dacă asta înseamnă
succes, mă mul umesc oricând cu e ecul.
―  Te-am făcut de râs pe tine? Leoaica abia î i putea stăpâni
mânia. Vino- i în re! N-ai nevoie de nici un ajutor în privin a asta,
amice. Ce-am făcut? Am atras aten ia asupra cruzimii tale, poate,
din cauză că eram aproape mort. Ce magician ine un djinn în lumea
asta până când e prea slăbit ca să supravie uiască? Mă surprinde că
nu m-ai distrus de tot.
Ochii lui Mandrake fulgerară.
―  Ei voiau asta! strigă el. Ei voiau să smulgă informa iile de la
tine i să te lase să mori! Prost ce sunt, te-am salvat. i-am dat
drumul. Ceea ce m-a lăsat fără apărare împotriva tuturor relelor pe
care le-ai provocat. Prin urmare, cariera mea e aproape sigur
compromisă. Poate că s-a zis i cu via a mea. Du manii mei se
adună. Trebuie să u judecat mâine, mul umită ie.
Vocea îi tremura, ochii îi erau umezi; puteai practic să auzi
muzica unor viori triste. Leoaica războinică scoase limba i făcu un
zgomot necuviincios.
― Asta ar fost u or de evitat, am replicat eu încrâncenat, dacă
ai avut mai multă încredere în mine ca să îmi dai drumul mai des.
A fost atunci într-o formă mai bună i a putut să mă feresc de
demonii lui Hopkins.
Î i ridică repede privirea.
― A! Deci l-ai găsit pe Hopkins?
― Nu schimba subiectul. Ziceam că totul s-a petrecut din vina ta!
Ar trebuit să ai încredere în mine. Dar, chiar după atâ ia ani, după
ce am făcut pentru tine cu Lovelace, cu Duvall, cu Anarhistul i cu
Stridia…
Se trase înapoi.
― Nu pomeni de cel din urmă. Am continuat fără menajamente:
― Chiar i după toate astea, ai urmat modelul obi nuit, ai devenit
magicianul tipic, m-ai tratat ca pe un du man. Sunt un demon rău,
deci nu se poate avea încredere în mine când vine vorba despre…
M-am întrerupt. Ce mai e? Auzi, râsul ăsta al tău chiar mă
enervează!
―  Dar tocmai asta e! exclamă el. Nu se poate avea încredere în
tine! Tu mă min i tot timpul!
― Dă-mi un exemplu! Ochii îi sclipiră.
― Kitty Jones!
― Nu tiu la ce te referi.
― Mi-ai spus că e moartă. tiu că trăie te.
― A! Mustă ile mi se pleo tiră un pic. Ai văzut-o?
― Nu!
― Atunci te în eli. Am inut-o pe-a mea: E moartă de-a binelea!
N-am văzut unii mai mor i. Golemul ăla a înghi it-o fără să mestece.
Hap! Apoi s-a lins pe buze! Gata! Trist, i totu i n-ai de ce să- i faci
griji după atâ ia ani…
 Aici m-am pierdut. Nu-mi plăcea privirea pe care o avea.
Mandrake clătină încet din cap. Brazde ro ii de furie se întreceau
cu pete albe ca să-i invadeze fa a. Erau la egalitate, î i împăr eau
teritoriul jumi-juma.
― A înghi it-o, da? Ciudat, dar îmi amintesc că ai zis că golemul
a ars-o până n-a mai rămas nimic din ea.
―  A, da? Păi da, a făcut i asta. Mai înainte. Înainte de faza cu
înghi itul – auuuuuu!
Magicianul ridicase pe nea teptate suli a i mă împunsese. Eram
prea lent, prea slab ca să reac ionez – suli a mă lovi zdravăn în plex.
Am tras cu greu aer în piept, am privit în jos… i m-am relaxat din
nou.
― Capătul gre it, i-am zis. Aia e partea boantă!
i Mandrake observase asta. Cu o înjurătură de nemul umire,
aruncă suli a departe de el, în afara cercului. Se uită lung la mine,
răsu ând anevoie, încercând să- i controleze emo iile. Trecu
aproximativ un minut. Bătăile inimii începură să se domolească.
L-am întrebat:
―  tii unde este? Nu zise nimic.
Vorbeam încet:
―  Las-o în pace! Nu- i face nici un rău! i i-a salvat via a,
aminte te- i – n-am min it în privin a asta!
Păru că vrea să spună ceva, apoi scutură pu in din cap, de parcă
se chinuia să- i alunge subiectul din minte.
― Bartimaeus, i-am declarat alaltăieri că î i voi da drumul dacă
î i îndepline ti misiunea, i – în ciuda provocării permanente – mă
voi ine de cuvânt! Spune-mi ce s-a întâmplat când l-ai urmărit pe
Jenkins, i î i dau drumul!
Leoaica stătea cu bra ele vânjoase încruci ate. Se uită la el de
foarte sus.
― De tot?
Mandrake întoarse privirea.
― N-am zis niciodată asta!
―  Dar eu da! Dacă nu mă în el, informa iile mele sunt singurul
lucru care te-ar putea salva de Turn. Corect?
Scrâ ni din din i.
 ―  Cred că Hopkins e implicat într-o conspira ie. Dacă o po i
contracara, pozi ia mea ar probabil sigură, da.
―  Atunci, ce zici? Am informa ii bune. Nu vei dezamăgit.
Vocea lui aproape că nu se auzea.
― Bine! Dacă sunt su cient de bune.
―  Sunt! În regulă, a a mai merge. O în elegere în eleaptă, ca în
zilele bune. tii, Mandrake, continuă leoaica gânditoare, lucrurile
stăteau mai bine când erai mic. Erai mai rezonabil atunci.
Mandrake se uită la picioare.
― Mi s-a mai spus. Bun, dă-i drumul!
―  Bine! Leoaica î i împreună labele, î i trosni articula iile i
începu: L-am urmărit pe Jenkins prin toată Londra. Are o întreagă
re ea de magicieni implica i în combina iile lui; apte în total, cam
ca el: de nivel inferior, înăcri i, slabi ca putere – nimic de care să se
teamă, la o adică, un dur ca tine.
― Ceva nume?
Magicianul asculta atent, înregistrând totul.
― Withers i Burke! Nu, nici mie nu mi-au sunat cunoscut. Dar pe
ăsta îl vei recunoa te: Lime!
Mandrake făcu ochii mari.
― Rufus Lime? Prietenul lui Lovelace? A a mai vii de-acasă! Este
încă…?
― Da! Cu aceea i fa ă de pe te dintotdeauna. Abia s-a întors de la
Paris, se pare.
―  i despre planurile lor – ce detalii ai ob inut?
― Nimic concret, să u sincer! Sunt cu to ii ocupa i cu alegerea
demonilor. Doar sunt magicieni – asta te a tep i să facă. S-a discutat
mult despre funii i lan uri. A, i despre dubi e!
Mandrake î i încre i nasul.
― Dubi e?
― Închipuie- i! Au pomenit i ceva despre un experiment. Voiau
dovezi că reu ise. Totu i, n-am idee ce. Mi-am scărpinat o ureche.
Ce mai era…? A, Jenkins a zis că sunt apte indcă e „câte unul
pentru ecare scaun”.
Mandrake mormăi:
― Consiliul! Suntem apte. Plănuiesc să se răscoale.
 ― Ca de obicei!
―  Da, e interesant, dar cam lipsit de detalii. Mandrake se uită
mirat la mine. Pentru asta te a tep i să- i dau drumul?
― Mai e! Jenkins nu i-a vizitat doar prietenii cei buni de nimic;
s-a întâlnit i cu altcineva. Î i acord trei încercări.
― Cu cine?
―  Haide, ghice te! O, n-ai nici un haz! Să- i dau un indiciu.
Barbă! O, bravo!
― Nu i-am răspuns.
― Nu, dar mi-am dat seama că ai ghicit după cum te-ai făcut la
fa ă{61}. Da, mercenarul s-a întors în ora , i e mai încruntat decât i-
l aminte ti. Cu cea mai mare vitejie i iretenie, m-am lipit de
cizmele lui de apte leghe pe pas i l-am urmărit până în parc, unde
s-a întâlnit cu un bărbat despre care pot doar să presupun că era
alunecosul Hopkins. Nu, n-am auzit nici un cuvânt din ce-au vorbit.
Atunci m-a observat djinnul lor. Restul îl tii. Mi-am lăsat jumătate
din esen ă între parc i Richmond.
―  Totul e foarte bine, se răsti Mandrake, dar cu ce mă ajută pe
mine toate astea? Nu pot ac iona pornind de la asta! Îmi trebuie
ceva dacă e să supravie uiesc procesului de mâine… Hopkins: el e
cheia! Po i să-l descrii?
Leoaica î i scărpină nasul.
―  Ciudat! E greu… Nu prea se distinge prin nimic. Cu umerii
pu in lăsa i, poate; fa a tearsă, nebărbierit… cu păr cenu iu, cred…
ăăă… De ce te iei cu mâinile de cap?
Î i ridică fa a spre tavan.
―  O f! N-are nici un rost! Ar trebuit să nu- i dau misiunea
asta. Ascobol s-ar descurcat mai bine.
Asta mă irită.
― A, da? Deci ar descoperit unde stă Hopkins, nu-i a a?
― Poftim?
―  Ar ob inut adresa exactă, nu? Parcă îl văd, un ciclop gras,
purtând un trenci i o pălărie de fetru, apropiindu-se pe furi de
Jenkins i de mercenar în cafenea, comandând o cafea, încercând să
tragă cu urechea… Da, foarte greu de remarcat!
― Lasă asta. tii unde e Hopkins? Spune-mi!
 ― Stă la hotelul Ambasador. Na! Ce am prins i eu din zbor, când
nu eram hăituit până ce nu a mai rămas din mine decât o lingură de
esen ă{62}. Acum, eu… Stai, ce faci?
Magicianul trecuse brusc la ac iune. Întorcându-se cu fa a la
celelalte pentagrame de pe podea, î i drese glasul i î i frecă ochii
ro ii i obosi i.
―  N-am decât o ansă, Bartimaeus. O singură ansă i am să
pro t de ea. Mâine, du manii mei mă vor doborî dacă nu o să am
ceva palpabil să le arăt. i pu ine lucruri sunt mai tangibile decât
domnul Hopkins, legat fedele .
Mi că din degete, începu o incanta ie. Un vânt rece îmi chiui
gleznele. Un urlet melancolic umplu aerul. Pe bune, efectele de felul
ăsta nu erau bine privite nici în Uruk, ind considerate banale i
demodate{63}. N-ai să vezi nici un magician modem părăsindu- i
pentagrama de dragul acestui tărăboi, afară de cazul în care se
prăbu ea de râs. Am clătinat mohorât din cap. Nu era greu de ghicit
cine venea.
Curând, cu un zgomot ca de gong crăpat, uria ul blond se
materializă în pentagrama de alături. Se puse pe dată pe un torent
de pledoarii i de plânsete, pe care stăpânul lui logic că le ignoră.
Nu mă văzuse. Am a teptat până când ajunse în genunchi,
frângându- i mâinile i cer ind să e trimis înapoi, apoi am tu it
cumva suav:
― Ai nevoie de o batistă, Ascobol? Mi se udă picioarele. Ciclopul
se ridică în grabă, cu fa a ca o mască în ăcări de ru ine i de
dezaprobare.
― Ce caută aici, domnule? behăi el. Nu prea cred că pot lucra cu
el!
― Nu- i face griji, i-am zis. Mă uit doar cum î i prime ti ordinele.
După care o să dispar. Nu-i a a, „domnule”?
Mandrake ne ignoră pe amândoi. Î i continuase incanta iile,
îndreptându- i energia către pentagramele rămase în cameră.
Urmară alte efecte ieftine – pocnituri i izbituri, gui ături i zgomot
de pa i alergând, miros de ouă, praf de pu că i metan. Era ca la
petrecerea de aniversare a unui pu ti. Ne mai lipseau doar coifurile
caraghioase.
 În câteva secunde ni se alăturaseră suspec ii de serviciu, restul
gă tii lui Mandrake. Era o amestecătură. În primul, i cel mai pu in
important rând, Ascobol, holbându-se la mine printre codi ele
împletite; apoi Cormocodran, un individ fără haz, de nivelul trei,
care fusese închis în Irlanda în timpul amurgului celtic – îi plăcea
înfă i area de om-mistre , cu col i i cu copite împodobite cu un
drobu or albastru aprins. După el venea Mwamba, un djinn care
lucrase cu triburile Abaluyia din estul Africii. Ea îmi plăcea
oarecum; nu se complăcea în comentariile plicticoase ale celorlal i.
Astăzi, din motive numai de ea tiute, apăruse ca o opârlă uria ă cu
epi, purtând cizme înalte de piele. La capătul cel mai îndepărtat,
abia înghesuindu-se în pentagramă, era Hodge, tot numai ghimpi,
miasme i caracter urât. To i cinci lucraserăm frecvent împreună în
ultimele cinci luni, dar, din nefericire, nici unul dintre ei nu avea
aceea i personalitate plăcută ca mine{64}. Avusesem fric iuni, se
rostiseră cuvinte grele. Rela ia dintre noi putea descrisă în cel mai
bun caz drept tensionată.
Mandrake î i terse sudoarea de pe frunte.
― V-am chemat, zise, sper pentru ultima dată!
Asta stârni pu in interes; se auziră fâ âieli, tu ituri, scrâ nete de
epi.
― Dacă îndeplini i misiunea de azi, continuă, nu voi mai invoca
pe nici unul dintre voi. Sper ca această promisiune să e su cientă
pentru a duce însărcinarea la bun sfâr it cu s n enie.
Cormocodran vorbi; vocea i se auzi ca un tunet printre col i.
― Care e însărcinarea?
― La hotelul Ambasador stă un om pe nume Hopkins. Vreau să-l
aresta i i să-l aduce i aici, în camera asta. Dacă lipsesc, a tepta i în
pentagrame până mă întorc. Hopkins e probabil magician – cu
siguran ă are alia i care pot chema djinni de nivel inferior, de i, din
câte am văzut, e pu in probabil să e su cient de puternici cât să vă
creeze probleme. Mai periculos decât Hopkins e un bărbat înalt, cu
barbă neagră – nu e magician, de i posedă capacitatea de a rezista
atacurilor magice. Acest individ poate sau nu să se găsească în hotel.
Dacă este acolo, i îl captura i sau îl ucide i, cu atât mai bine. Dar
eu de Hopkins am nevoie.
 ―  Ne va trebui o descriere, sâsâi Mwamba. i una bună. Voi,
oamenii, îmi păre i to i identici.
Ascobol încuviin ă, dând din cap.
― Nu-i a a? Au cu to ii aceea i formă de bază, acela i număr de
membre i de capete… Dar stai, au ni te chestii care variază! Dacă
te ui i la…
Mandrake se grăbi să ridice mâinile.
― Într-adevăr! Din fericire, Bartimaeus l-a întâlnit pe Hopkins i
va putea să vă ghideze.
Am tresărit.
―  Stai un pic! Nu a a! Ai zis că pot să plec dacă î i spun ce s-a
întâmplat.
― De acord! Dar descrierea pe care i-ai făcut-o lui Hopkins a fost
rudimentară, incompletă. Nu pot să mă bazez pe ea. Du-te cu ei i
arată-li-l pe Hopkins! Asta e tot! Nu mă a tept să te ocupi tu de el în
starea în care e ti. Când te întorci, te voi elibera.
Se răsuci spre ceilal i i începu să le dea instruc iuni
suplimentare, dar leoaica n-auzea nimic. Urechile mele cu smocuri
de păr îmi vâjâiau de furie; eram atât de mânios, că abia puteam sta
în picioare. Ce arogan ă! N-avea nici o jenă să- i încalce o
promisiune atât de recentă, încât ecoul ei încă mai răsuna în
cameră! Foarte bine, o să mă duc. N-aveam de ales. Dar dacă avea
să-mi pice vreodată în gheare, Mandrake urma să regrete amarnic
dă ile când mă păcălise.
Magicianul încheie.
― Alte întrebări?
― Nu vii cu noi? se interesă Hodge.
Se foia i î i tot potrivea haina din piele de pe te.
―  Nu, se încruntă Mandrake. Din păcate, trebuie să mă duc la
teatru. Ce a mai rămas din cariera mea depinde de asta. De
asemenea – îmi aruncă o privire; n-am putut descifra semni ca ia ei
–, poate am i o altă întâlnire!
Leoaica îl cercetă netulburată.
― Ai face o mare gre eală! M-am uitat în altă parte: Haide i, le-
am zis celorlal i, urma i-mă!
 18

Toată ziua Kitty fusese prost dispusă. Se arătase ursuză, retrasă i

epoasă, ba chiar ar ăgoasă, de ecare dată când maestrul ei îi
ceruse ceva. Î i îndeplinise sarcinile cu con tiinciozitate, dar fără
entuziasm, trântind u ile, tropăind prin camerele vilei, i, o dată,
din cauza unei manevre grăbite într-un spa iu strâmt, dărâmând
două teancuri înalte de căr i aranjate ordonat. Maestrul ei începu să
se enerveze la rândul lui.
― Ai grijă, Lizzie, strigă el. i răbdarea mea are o limită! Kitty se
opri în fa a canapelei. Pe chip i se citea cea mai neagră supărare.
― Nu vă satisfac serviciile mele, domnule Button?
― Nu, într-adevăr! Toată ziua ai fost întoarsă pe dos, ai galopat
prin casă ca un elefant sălbatic, cu o fa ă urâtă ca de afrit! Când te
chem, îmi răspunzi nepoliticos, fără respect. Sunt ocat de insolenta
ta vulgaritate! Iar ceaiul pe care mi l-ai făcut a fost la fel de insipid
ca un pipi de ân ar. Nu se mai poate a a. Ce e cu tine, fato?
― Nimic!
―  Iar e ti morocănoasă! Te avertizez, dacă o ii tot a a, o să
rămâi fără slujbă.
― Da, domnule, oftă Kitty. Până la urmă, nu era vina domnului
Button că Bartimaeus o dezamăgise. Îmi pare rău, domnule! Am
avut… ni te necazuri.
―  Necazuri? Ridurile de exasperare de pe fa a bătrânului
dispărură. Draga mea, ar trebuit să spui. Zi-mi! Poate reu esc să te
ajut. O umbră de îngrijorare îi trecu peste chip. Nu e nimic
nanciar?
― Nu, domnule! N-are a face cu asta. Kitty ezită. Nu avea cum să-
i dezvăluie adevărul, că scopul pe care îl urmărise în tot timpul cât
îl ajutase fusese zădărnicit în primele ore ale dimine ii. După
aproape trei ani domnul Button se baza pe ea; în ciuda felului său
repezit de a , tia că o apreciază mult. Dar era totu i magician. E
vorba despre slujba mea de seară, domnule! ti i că lucrez la un
han. Am avut parte de un raid demonic acum două zile. Unul dintre
colegii mei a fost ucis.
― Un raid? se încruntă domnul Button. De ce?
―  Lucrurile obi nuite, domnule: încercau să descopere
protestatari, oameni care se pregătesc să ac ioneze împotriva
conducătorilor no tri.
Luă o prăjiturică de pe platoul din fa a lui i mu că absentă din
ea.
― Păi, Lizzie, trebuie să în elegi că ecare guvern are dreptul să
se protejeze. Nu sunt convins că ar trebui să mai frecventezi hanul
ăla, dacă este a a un focar de subversiuni.
―  Dar de fapt nu este, domnule! Asta e problema. Oamenii de
rând nu fac decât să vorbească – despre război, despre poli ie,
despre îngrădirea libertă ii. Sunt doar vorbe. N-au puterea să facă
nimic în privin a asta, după cum probabil ti i.
― Hmm! Domnul Button se uită pe fereastra murdară la cerul gol
de octombrie. Nu-i pot condamna pe oamenii de rând că sunt
neferici i. Războiul durează de prea mult timp. Mă tem că domnul
Devereaux nu ac ionează a a cum ar trebui. Dar ce putem face?
Chiar i eu, care sunt magician, sunt neajutorat! Consiliul are
puterea, Lizzie! Noi ceilal i trebuie să privim de pe margine i să
sperăm într-un viitor mai bun. Păi, bine, î i în eleg supărarea dacă
un prieten de-al tău a fost ucis. Îmi pare rău pentru pierderea pe
care ai suferit-o. Mai ia o prăjitură!
― Sunte i foarte amabil. Mul umesc, domnule! Kitty se a eză pe
bra ul canapelei i mai luă una.
― Poate ar trebui să- i iei liber după-amiază, Lizzie, zise domnul
Button. Eu voi lucra la indexul de demoni i asta o să mă ină
ocupat. Sunt atât de mul i demoni! Ai crede că Locul Celălalt abia
dacă îi poate cuprinde pe to i!
Kitty avea gura plină de bucă ele de prăjitură. Le înghi i.
―  Ierta i-mă, domnule, dar ce este exact Locul Celălalt? Adică,
cum arată?
Bătrânul mormăi.
 ―  O zonă de haos, un vârtej de nesfâr ite grozăvii. Dulac, dacă
îmi amintesc bine, l-a numit „un colector de nebunie”. Nici nu ne
putem imagina oroarea unui astfel de târâm. Se cutremură. E destul
cât să facă pe cineva să mai vrea o a treia prăjiturică.
― Deci magicienii l-au vizitat? întrebă Kitty. Adică, trebuie să-l
vizitat, dacă tiu cum arată.
―  Păi, bun, ridică din umeri domnul Button. Nu chiar!
Autorită ile au folosit în principal rapoarte de la sclavi de încredere.
Sa te aventurezi acolo e cu totul altceva. E un risc atât pentru corp,
cât i pentru su et.
― Deci nu s-a făcut?
― O, s-a încercat! Stăpânul lui Dulac, Ficino, de exemplu! Spera
să câ tige putere demonică. În loc de asta, i-a pierdut min ile –
literalmente: nu s-a mai întors. Cât despre corpul lui… Nu! Detaliile
sunt insuportabile.
― O, continua i, domnule!
―  Mai bine nu. Au mai existat al i câ iva, dar to i au înnebunit
sau mai rău. Singurul magician care a pretins că i-a reu it călătoria
a fost Ptolemeu. A dat detalii în lucrarea sa Apocrypha, dar
mărturiile sale sunt îndoielnice. De fapt, lasă să se în eleagă că
procedura poate executată doar cu ajutorul unui demon bun, al
cărui nume este invocat pentru a crea Poarta. Pufni. Practic, ideea e
ridicolă – cine i-ar încredin a via a unui demon? i probabil că i
Ptolemeu a suferit de pe urma experimentului său. Potrivit celor mai
multe relatări, n-a mai trăit mult după aceea.
Încredere! Bartimaeus subliniase exact asta. Ptolemeu fusese
dispus să se încreadă în el. Drept urmare, legătura dintre ei fusese
fără limite. Kitty se uită în tavan, amintindu- i de momentul când
djinnul o provocase să iasă din cerc. Nu se încumetase, pentru că
probabil ar făcut-o fărâme. Nu fusese vorba despre nici un fel de
încredere în cazul ăla. De nici o parte.
Se sim i din nou clocotind de mânie: furioasă că pierduse atâta
timp urmărind un vis fără speran ă. Se lăsă să alunece de pe bra ul
canapelei.
― Vă supăra i dacă îmi iau liber după-amiază, domnule? Cred că
am nevoie de pu in aer.
 Pe când î i recupera haina din hol, trecu pe lângă un teanc de
căr i pe care le sortase recent, i pe care urma să le aranjeze pe ni te
rafturi nou cumpărate. Între ele erau lucrări din Orientul Apropiat,
printre care… Se opri i cercetă. Da! Se găsea acolo, a treia de sus:
un volum sub ire. Apocrypha lui Ptolemeu!
Kitty strânse din buze. La ce bun? Bartimaeus îi spusese că era
scrisă în greacă, sus inuse că nu i-ar de nici un folos. Trecu mai
departe, dar se opri la jumătatea holului. Se uită înapoi. La urma
urmei, de ce nu? N-avea cum să-i strice.
Îi venea greu să renun e la vechile obiceiuri de a investiga totul.
Plecă din casă cu cartea în buzunar.
 
În seara aceea, având timp destul la dispozi ie, Kitty merse pe jos
până la hanul Frog. Sperase că mi carea va diminua întrucâtva
nemul umirea pe care o sim ea crescând incontrolabil înăuntrul ei,
dar situa ia nu făcu decât să se înrăută ească. Oamenii pe lângă care
trecea erau încorda i i ursuzi, mergeau cu umerii lăsa i i se uitau
la panto în timp ce mergeau târ âindu- i picioarele pe stradă. Sfere
de vigilen ă se roteau deasupra străzilor; Poli ia de Noapte zăbovea
arogant la intersec iile importante. Una sau două străzi erau
baricadate. Fuseseră tulburări în centrul Londrei; acum autorită ile
luau măsuri. Mai multe dubi e albe de poli ie trecură pe lângă ea
fără să vadă nimic. Auzea slab sirene în depărtare.
Î i încetini pa ii, privirea îi deveni mohorâtă. Se uită în jur fără să
vadă nimic. Se sim ea apăsată de inutilitatea lucrurilor. Trei ani
stătuse închisă în biblioteci i în camere pline de praf, jucându-se
de-a magicianul. i pentru ce? Nimic nu se schimbase. Nimic nu
avea să se schimbe. O mantie de nedreptate învăluia Londra, iar
Kitty, precum to i ceilal i, se sufoca în ea. Consiliul făcea ce voia,
indiferent la suferin a pe care o provoca. i nu putea face nimic în
privin a asta.
La barul Frog predomina aceea i atmosferă sumbră. Interiorul
fusese cură at, nu mai rămăsese nici o urmă din dezastrul de acum
două nop i. La capătul tejghelei, o bucată nouă i lucioasă de lemn
astupa gaura făcută de atacul demonului; nu se prea potrivea cu
restul barului, dar George Fox o camu ase cu o etalare de ilustrate
 i cu ornamente de alamă. Toate scaunele i mesele distruse fuseseră
înlocuite; semnul circular de ars de lângă u ă fusese acoperit cu un
pre .
Domnul Fox o întâmpină pe Kitty fără prea mult entuziasm.
― O să avem mai mult de muncă în seara asta, Clara, zise el. N-
am găsit încă pe nimeni să… tii tu, să-l înlocuiască pe Sam.
― Nu, nu! Sigur că nu.
Vocea lui Kitty era blândă, dar furia neputincioasă mocnea în ea.
Sim ea că îi vine să ipe. În făcând o cârpă de parcă era gâtul unui
magician, se apucă de treabă.
 
Trecură două ore; barul se umplu. Bărba i i femei se înghesuiau
la mese sau discutau cu glas scăzut la tejghea. Începu un joc apatic
de aruncat la intă. Kitty se ocupa de băuturi, pierdută în gânduri.
Abia dacă î i ridică ochii când se deschise u a, aducând înăuntru o
rafală de frig de toamnă.
De parcă ar fost ac ionat un întrerupător, sau ar fost scoasă o
baterie, toată conversa ia din Frog încetă deodată. Propozi iile
ramaseră neterminate, paharele se opriră în drumul lor către gurile
deschise; ochii se rotiră, câteva capete se întoarseră. O săgeată se
în pse în peretele văruit de lângă intă. George Fox, care stătuse
aplecat peste o masă la taclale, se ridică încet.
În u ă stătea un tânăr. Î i scutura picăturile de ploaie de pe haina
lungă i neagră.
Kitty îl văzu pe nou-venit printre capetele clien ilor din preajmă.
Mâna îi tremură, vărsând gin pe tejghea. Din gură îi ie i un mic
ipat.
Tânărul î i scoase mănu ile. Î i trecu o mână sub ire prin păr –
tuns scurt i ud de la ploaie – i se uită de jur împrejurul camerei
tăcute.
―  Bună seara, zise. Cine e proprietarul aici? Tăcere. Fâ âieli.
Apoi George Fox î i drese glasul.
― Eu!
― A, bun! O vorbă, vă rog!
Cererea fusese exprimată cu o voce joasă, dar autoritară. Totul la
acest tânăr dădea impresia de autoritate: haina, jacheta neagră
elegantă, căma a albă cu volane, panto i de lac. În felul lui era o
apari ie la fel de stranie în barul Frog precum demonul fără fa ă.
Valuri de animozitate i de teamă străbătură încăperea. Tânărul
zâmbi.
― Dacă nu vă deranjează! George Fox pă i în fa ă.
― Ce pot face pentru dumneavoastră?
Tânărul era mai scund decât domnul Fox cu jumătate de cap, la
fel de zvelt pe cât era el de dolofan.
―  Cred că ave i o fată care lucrează aici, spuse el. Cum o
cheamă? Unul sau doi dintre clien ii de la tejghea aruncară o privire
către Kitty, care se făcuse mică lângă dulapul de după bar. U a către
cealaltă cameră era aproape: ar putut să se strecoare prin
bucătărie i să fugă.
Domnul Fox clipi.
― Ăă, Clara Bell! E singura fată, de când a plecat Peggy…. Ezită,
tonul amabil ind înlocuit cu unul u or ostil: De ce? De ce întreba i?
― Clara Bell e de serviciu astăzi?
George Fox ovăi – exact răspunsul pe care îl a tepta tânărul.
― Bun, zise el. Aduce i-o aici!
Se uită în jur. Kitty era ascunsă după clien ii de la bar. Înaintă
pu in câte pu in către u a din spate.
― Aduce i-o aici, repetă tânărul.
George Fox nu se mi că din loc; fa a îi era împietrită, ochii – ie i i
din orbite.
― Ce vre i de la ea? repetă impasibil. Cine sunte i? Ce vre i de la
ea?
―  Nu sunt obi nuit, spuse tânărul cu o voce obosită, să mă
explic, i nici să cer ceva de două ori. Sunt de la guvern! Asta ar
trebui să e su cient pentru oricare dintre cei de aici. A, îmi pare
rău! Nu prea cred…
Un bărbat de lângă ie ire se furi ase de la masa lui i se grăbise
către u ă. O deschisese, i dădea să plece. Magicianul rosti un
cuvânt i făcu un gest. Bărbatul zbură greoi înapoi în cameră,
aterizând lângă cămin. U a se închise cu un asemenea zgomot, încât
ornamentele de pe pere i zăngăniră.
 ― Nici unul dintre voi nu pleacă de aici până ce nu o găsesc pe
Clara Bell! Tânărul se uită âfnos la omul de rând care zăcea pe jos.
Nu te mai văicări! N-ai nimic. Se întoarse către George Fox: Ei?
Kitty ajunsese în dreptul u ii din spate. Unul dintre clien ii de la
bar dădu din cap, aproape imperceptibil.
― Hai, uieră el, du-te!
Tânărul bătu cu pantoful în podea.
― Nu vă va surprinde să a a i că nu am venit singur în văgăuna
asta. Dacă fata nu-mi este adusă în treizeci de secunde, am să dau
ordine pe care le ve i regreta imediat!
Se uită la ceas.
George Fox privi în jos. Ridică ochii spre tavan. Î i încle tă i
descle tă pumnii. Încercă să nu privească în ochii rugători ai
oamenilor din jur. Riduri de oboseală i de bătrâne e îi brăzdau
obrazul. Deschise gura, o închise…
― E în regulă, George! Kitty î i croi drum pe după bar; î i ducea
haina pe bra . Nu trebuie! Mul umesc! Avansă lent printre mese.
Deci, domnule Mandrake? Mergem?
Pre de o clipă, magicianul nu răspunse. Se uită lung la ea, cu fa a
palidă u or îmbujorată, poate din cauza căldurii din încăpere.
Adunându-se, făcu o mică plecăciune.
― Domni oară Jones! Sunt onorat! Vre i să mă urma i?
Se dădu la o parte. Cu spatele eapăn, cu privirea a intită înainte,
Kitty trecu pe lângă el. Mandrake veni după ea până la u ă. Tânărul
întoarse capul spre camera cufundată în tăcere.
― Scuze că v-am tulburat seara!
Ie iră, u a se închise. Timp de aproape un minut nimeni nu se
mi că i nu vorbi.
― Vei avea nevoie de o nouă barmani ă, George, zise cineva.
 
Sfera de vigilen ă dispăruse din curte. Câteva faruri de ma ină se
mi cau pe osea dincolo de pasaj. Ploua slab. Kitty auzea picăturile
de ploaie căzând în râu în întunericul de sub parapet. Aerul rece îi
atinse u or fa a, la fel i ni te picuri de umezeală; această atingere
bruscă o învioră.
În spatele ei, o voce:
 ―  Domni oară Jones! Ma ina mea e aproape. Vă sugerez să
mergem la ea.
La acest sunet, o încântare nemaipomenită în ori deodată în
Kitty. Departe de frica pe care ar trebuit s-o simtă, sim ea doar
s dare i un fel de bucurie. De la primul oc pe care i-l provocase
apari ia lui Mandrake, fusese destul de calmă – calmă i curios de
însu e ită. Timp de trei ani lungi dusese o via ă solitară, prudentă.
Acum, când toate planurile i se năruiseră, tia că nu ar mai putut
îndura acea via ă nici o clipă în plus. Voia ac iune, indiferent de
consecin e. Vechea ei nesocotin ă o năpădi din nou, întâlnindu-se cu
un val de furie.
Se întoarse. Mandrake stătea în fa a ei – Mandrake, membru al
Consiliului. Parcă i se răspundea la rugăciuni.
― Deci ce o să faci? se răsti ea. O să mă omori?
Tânărul clipi. Fa a îi era slab luminată de luminile de la ferestrele
vechiului han; avea un aspect galben, bolnăvicios. Î i drese glasul.
― Nu! Eu…
―  De ce nu? Nu asta le face i trădătorilor? Kitty scuipă ultimul
cuvânt. Sau oricui vă supără? Unul dintre demonii tăi a fost aici
acum doua nop i. A ucis un om. Avea familie. Nu făcuse niciodată
nimic contra guvernului. Dar l-a ucis chiar i a a.
Magicianul scoase un sunet de iritare printre din i.
― Asta e neplăcut. Dar nu are nimic de-a face cu mine.
― Nu, doar că voi controla i demonii. Vocea lui Kitty era dură i
ascu ită. Ei sunt doar sclavii. Voi îi controla i.
―  Vreau să spun că eu personal nu am fost implicat. Nu e
departamentul meu. Acum, domni oară Jones…
― Îmi pare rău, spuse ea râzând, dar asta e cea mai lamentabilă
scuză pe care am auzit-o vreodată. Nu e departamentul meu! Oo, dar
asta rezolvă totul! i presupun că nici războiul nu e departamentul
tău, nici Poli ia de Noapte, nici închisorile din Turn. Nici unul dintre
aceste lucruri nu are de-a face cu tine.
―  De fapt, nu! Glasul i se înăspri. Acum po i să taci pu in,
domni oară Jones? Sau ai nevoie de ajutorul meu? Pocni din degete;
o umbră se desprinse din cel mai întunecat col al cur ii. El e
Fritang, zise Mandrake. Cel mai nemilos dintre sclavii mei. Va face
orice îi porun…
Kitty scoase o exclama ie ze emitoare.
― A a, amenin ă-mă! Cum i-ai amenin at i pe oamenii din han.
Nu reu e ti să faci nimic dacă nu te sus ine cineva, nu? Nu tiu cum
dormi noaptea.
― E amuzant din partea ta, răbufni Mandrake. Nu-mi amintesc ca
Rezisten a să se temut să folosească for a atunci când îi convenea.
Ia să vedem, care a fost numărul victimelor? Mai mul i oameni uci i,
al ii schilodi i i…
― Aia era cu totul altceva. Luptam pentru idealuri…
― Păi, i eu la fel! Oricum… Trase adânc aer în piept. Recunosc
că am fost nepoliticos în situa ia de fa ă. Magicianul dădu din mână,
rosti un cuvânt de eliberare; umbra amenin ătoare se topi în beznă.
Iată! Acum po i vorbi fără să- i e frică.
Kitty se uită în ochii lui.
― Nu-mi era frică!
Mandrake ridică din umeri. Aruncă o privire la u a închisă a
hanului, apoi spre stradă. Spre deosebire de e cien a de care dăduse
dovadă în han, părea deodată ovăielnic, ne tiind ce să facă.
―  Ei? zise Kitty. Ce se mai întâmplă de obicei când arestezi pe
cineva? Tortură? Bătaie? Ce-o să e?
Un oftat.
― Nu te-am arestat! Cel pu in, nu neapărat.
― Deci sunt liberă să plec?
―  Domni oară Jones, mârâi el, sunt aici în calitate de persoană
particulară, nu ca membru al guvernului, de i, dacă nu termini cu
isteriile, s-ar putea să se schimbe situa ia. O cial e ti moartă. Ieri
am primit tirea că e ti în via ă. Voiam o con rmare.
Ochii lui Kitty se îngustară.
― Cine i-a zis că sunt aici? Un demon?
― Nu! Nu e important! Ea î i dădu seama.
― A, Nick Drew!
― Am spus că nu e important. Nu are cum să te surprindă că am
vrut să te găsesc – o fugară din calea justi iei, o membră a
Rezisten ei.
 ―  Nu. Sunt doar surprinsă că nu mi-ai tăiat încă beregata.
Magicianul scoase o exclama ie de iritare autentică.
― Sunt ministru, nu criminal! Ajut la protejarea poporului nostru
de… de terori ti ca tine i ca prietenii tăi.
―  Mda, indcă poporul e în siguran ă în grija voastră, replică
Kitty. Jumătate dintre tinerii no tri mor în America, i aici poli ia îi
schilode te pe oameni în plină stradă, demonii atacă pe oricine
protestează, iar du manii i spionii umblă liber prin suburbiile
noastre. Cu to ii ne distrăm de minune!
― Dacă n-am noi, ar mult, mult mai rău! Vocea lui Mandrake
era puternică i severă; cu un efort vizibil, o coborî până ajunse un
fel de tors de pisică. Ne folosim puterea ca să conducem spre binele
tuturor. Oamenii de rând au nevoie să e călăuzi i. Recunosc,
trecem printr-o perioadă di cilă, dar…
― Puterea voastră se bazează pe sclavie! Cum poate spre binele
cuiva?
Magicianul păru cu adevărat uluit.
― Nu e vorba de sclavie umană, zise el. Doar de demoni!
―  i asta face lucrurile acceptabile, nu? Cred că nu! Tot ce face i
e pângărit.
Răspunsul lui se auzi slab.
― Nu-i a a!
― Este a a, i cred că tii i tu asta. Kitty se încruntă la el. De ce
e ti aici? Ce vrei? Rezisten a a murit acum mult timp.
Mandrake î i drese glasul.
―  Mi s-a spus… Î i strânse haina în jurul trupului, se uită de
partea cealaltă a uviului. Mi s-a spus că m-ai salvat de golem. Că
i-ai riscat via a ca s-o salvezi pe a mea. Îi aruncă o privire; fa a lui
Kitty râmase impasibilă. Mi s-a zis i că ai murit făcând asta. Acum
că te găsesc în via ă, sunt… sunt, re te, curios să a u adevărul.
Kitty se uită mânioasă la el.
―  Ce vrei, amănunte? Da, asta am făcut, i trebuie că am fost
nebună. L-am împiedicat pe golem să- i facă bietul cap terci. Apoi
am fugit. Asta e tot.
Îl privea x; el îi întoarse privirea, cu fa a palidă i rigidă în
lumina arti cială. Ploaia continua să cadă. Mandrake tu i.
 ―  Păi, detaliile sunt în regulă. Mul umesc! De fapt, nu mă
interesa atât ce anume ai făcut – cât mai degrabă de ce!
Î i băgă mâinile în buzunare.
― Nu tiu, răspunse Kitty. Chiar nu tiu.
― Pune- i haina, o îndemnă el. O să te uzi până la piele.
― De parcă i-ar păsa! Totu i se îmbrăcă.
Se uită la ea cum se chinuia cu mânecile. După ce Kitty termină
de încheiat nasturii, Mandrake î i drese glasul.
―  Păi, indiferent ce motive ai avut, începu el, presupun că e
cazul să- i mul…
―  Nu, se împotrivi ea. Nu face asta! Nu vreau să aud! Nu de la
tine!
Mandrake se încruntă.
― Dar…
―  Am făcut-o fără să mă gândesc i, dacă vrei să tii adevărul,
am regretat de atunci, ori de câte ori i-am văzut bro urile hidoase i
pline de scorneli pe stradă sau am trecut pe lângă acele scene unde
actorii vo tri vă prezentau minciunile. A a că nu-mi mul umi,
domnule Mandrake! Se zgribuli; ploaia se înte ise. Dacă trebuie să-i
mul ume ti cuiva, mul ume te-i lui Bartimaeus! El este cel care m-a
îndemnat să- i salvez via a.
Chiar i în întuneric văzu că asta îl făcuse să tresară. Rămase
eapăn, vocea i se dogi.
― El te-a îndemnat? Nu-mi vine să cred.
―  De ce? Fiindcă e demon? Mda, tiu! Nu prea are sens. Dar el
mi-a zis cum să-l opresc pe golem, el m-a chemat înapoi când eu a
fugit. Fără el ai mort. Dar nu- i face griji din cauza asta. E doar
un sclav.
Magicianul tăcu un timp. Apoi zise:
―  Voiam să te întreb despre Bartimaeus. Dintr-un motiv sau
altul, te prive te cu afec iune. De ce?
Râsul lui Kitty era autentic.
― Nu există nici un fel de afec iune între noi.
― Nu? Atunci de ce mi-a zis că ai murit? Mi-a spus că golemul te-
a ucis. De asta nu te-am căutat în to i anii ă tia.
 ―  A zis el asta? N-am tiut… Kitty se uită de-a lungul uviului
negru. Ei bine, poate pentru că l-am tratat cu respect! Poate indcă
nu l-am înrobit, poate indcă n-am încercat să-l in în slujba mea an
după an, fără pauză, până când i-a slăbit esen a! Î i mu că buzele i
îi aruncă o privire magicianului.
Ochii lui erau ascun i de o fâ ie de întuneric.
―  i ce anume, spuse el cu glas scăzut, ai putea ti tu despre
asta? Nu l-ai văzut pe Bartimaeus de ani de zile. Sau nu-i a a?
Kitty se trase înapoi către zidul de pe malul uviului. Magicianul
făcu un pas spre ea…
Un sâsâit în aer; picăturile de ploaie sfârâiră i se evaporară pe
ceva care se materializă deasupra apei. Un glob mic, roz i
strălucitor. Părea că se aude muzică de la o orchestră îndepărtată.
Mandrake se dădu îndărăt; rosti încet o înjurătură.
O fa ă rotundă neclară, sfâ iată de pârâituri de electricitate
statică, apăru în glob. Se auzi o voce, la fel de neclară:
―  John! Te-am găsit! Ai întârziat! Muzican ii se pregătesc! Hai
repede!
Magicianul se înclină u or.
― Quentin! Scuzele mele! Am fost re inut.
―  Nu e timp de pierdut! Fa a păru să se xeze asupra lui Kitty
pre de o clipă. Adu-o i pe prietena ta! O să-i păstrez un loc! Zece
minute, John! Zece minute!
Globul sfârâi, se estompă, dispăru. O ploaie întunecată cădea
necontenit în Tamisa.
Kitty i Mandrake se uitară unul la altul.
―  Se pare, zise încet magicianul, că va trebui să continuăm
această conversa ie mai târziu. Î i place teatrul, domni oară Jones?
Kitty î i uguie buzele.
― Nu prea!
― Nici mie! Îi făcu semn elegant s-o ia înaintea lui pe stradă. Va
trebui să suferim împreună!
 19

Raidul nostru la hotelul Ambasador fu plani cat cu o precizie

militară i cu cea mai mare grijă. Doar zece minute de ciorovăială
într-o cabină telefonică i planul era gata pus la punct.
După ce plecaserăm de la stăpânul nostru, traversaserăm rapid
Londra în zbor, deghiza i în grauri, peste parcul în care avusesem
atât de recent aventura nefericită. Palatul de Sticlă, pagoda, lacul cu
ghinion – toate scânteiau neîndurător în ultimele raze de lumină ale
serii. Majoritatea ornamentelor luminoase erau stinse; aglomera ia
normală lipsea, de i mici grupuri de oameni de rând mi unau
încoace i încolo prin iarbă cu un scop necunoscut. Am văzut
cordoane de poli ie, impi grăbi i, o agita ie neobi nuită… apoi am
ajuns deasupra străzilor din St James i am început să coborâm în
cerc spre hotel.
Era o chestie cu preten ii, o clădire înaltă de piatră cenu ie
a ezată printre ambasade i cluburi pentru gentlemeni; un loc
deopotrivă so sticat i discret, unde diploma ii străini i odraslele
regale î i puteau odihni portofelul pe durata ederii în ora . Nu
părea genul de hotel care să întâmpine cu bucurie invazia a cinci
djinni zdren ăro i, mai ales unii a a nesuferi i ca Hodge. Am zărit
formule magice pâlpâind la ferestre i o re ea de noduri ne
deasupra ie irii de incendiu. Portarul, splendid în livreaua lui verde-
lămâie, avea privirea ageră a cuiva care poartă lentile. Era nevoie de
pruden ă. Nu puteam pur i simplu intra a a.
Cabina telefonică era chiar peste drum. Unul câte unul, cinci
grauri se lăsară în spatele ei. Apoi, pe rând, cinci obolani se
strecurară înăuntru printr-o gaură. Mwamba î i folosi coada ca să
dea la o parte grosul mucurilor de igară, apoi ne-am început
solemnul conclav.
―  În regulă, solda i, am luat eu cuvântul, binedispus. Iată ce
sugerez…
 Un obolan chior ridică o labă în semn de protest.
―  Un moment, Bartimaeus. Cum de e ti tu dintr-odată
conducătorul nostru?
―  Vrei întregul inventar al talentelor mele? Aminte te- i că
trebuie totu i să-l capturăm pe Hopkins în seara asta.
―  Dacă aerele ar ajuta la ceva, Bartimaeus, te-am urma cu
plăcere! Ăsta era Cormocodran. Vocea lui de bazalt răsună în cabina
telefonică; vibra iile făcură să-mi tremure mustă ile. Din păcate, e ti
bătrân, obosit i nefolositor!
― Am auzit despre aventurile tale pe când erai o broască vitează,
adăugă Hodge, chicotind. Bazându-te pe stăpân să te salveze,
risipindu- i esen a prin ora ca ploaia.
―  Totu i nu prea e vina lui, nu? interveni Mwamba,
în elegătoare. Dintre to i obolanii, ea era cea mai elegantă i mai
convingătoare. Ascobol avea un singur ochi, Hodge avea un ir de
spini otrăvitori printre rele de păr, iar Cormocodran, ca de obicei,
arăta mai degrabă ca o mică dependin ă din cărămidă. Cât despre
mine, esen a mea îmi juca din nou feste; aveam ni te zone neclare la
extremită i, de i speram că sunt prea mici ca să le observe cineva.
―  Poate nu, dar reprezintă un risc la a a o misiune, răspunse
Ascobol. Uită-te acum la conturul lui. Complet ce os.
― O să ne încetinească! A rămas mereu în urmă când am zburat.
― Mda, i o să e îngrozitor într-o confruntare.
― Probabil o să se transforme în cremă de ouă{65}.
― Păi, n-o să mă vezi pe mine adunându-l de pe jos!
― Nici pe mine! Nu suntem dădace.
―  Dincolo de părerile voastre despre puterile mele, am mârâit,
sunt singurul care chiar l-a văzut pe Hopkins. Duce i-vă fără mine,
dacă vre i! Să vedem cât de departe ajunge i.
― Acum se supără, spuse Hodge pe un ton meditativ. Are egoul
ca un balon. Ave i grijă! O să pocnească!
Mwamba lovi iritată podeaua cu coada.
― Pierdem timpul! O Bartimaeus epuizat, dar avem nevoie de
sfaturile lui înainte să pornim. Zâmbi cât de dulce poate zâmbi un
obolan din canalizare: Te rog, continuă, Bartimaeus! Spune-ne ce ai
văzut!
 Mă ti i. Nu sunt genul care să poarte pică{66}. Am ridicat
nepăsător din umeri.
―  De fapt, nu e prea mult! L-am zărit pe Hopkins, dar numai
pu in. Dacă e sau nu magician, nu tiu. Presupun. Cu siguran ă că
cineva a folosit o bandă de folio i i de djinni ca să mă alunge.
― E doar o bănuială, spuse Mwamba. E ti sigur că e om?
― Hopkins? Da, l-am veri cat pe toate cele apte planuri. Om pe
ecare. Dacă îl luăm prin surprindere, ar trebui să-l putem prinde.
―  O, o să-l prind eu, zise Hodge cu o voce sumbră, plină de
încântare. Nu vă face i griji din cauza asta. Am un locu or numai
bun pentru el, un loc unde frânghiile i cătu ele nu vor necesare.
Un loc chiar aici… sub pielea mea.
Satisfăcut, rânji cu subîn eles; sunetul pieri. Ceilal i patru
obolani se uitară unii la al ii. Ascobol interveni:
― Cred că o să ne limităm la metoda veche cu frânghii, Hodge!
Mersi pentru ofertă! A a… ca să continuăm, tim că Hopkins stă
aici. Ai idee în ce cameră?
Am ridicat din umeri.
― Habar n-am!
― Va trebui să veri căm registrul de la recep ie. i apoi?
Cormocodran î i mi că burdihanul păros.
― Ne repezim pe scări, spargem u a, îl batem măr pe Hopkins i
îl luăm pe sus. Simplu, e cient, satisfăcător! Următoarea întrebare.
Am clătinat din cap.
― O tactică strălucită, dar Hopkins ar putea prinde de veste dacă
ne apucam să tropăim pe scări. Trebuie să m subtili!
Cormocodran se încruntă.
― Nu sunt sigur că mă pricep la subtilită i.
―  În plus, zise Mwamba, Hopkins poate că nu s-a întors încă.
Trebuie să pătrundem pe furi în camera lui i să vedem. Dacă nu e
înăuntru, stăm la pândă.
Am aprobat dând din cap.
― Avem nevoie de deghizări, iar în cazul lui Hodge i de o baie,
plus de o dezinfec ie. Oamenii au sim ul mirosului, să tii.
obolanul respectiv tresări indignat, zbârlindu- i epii venino i.
― Vino încoace, Bartimaeus! Vreau să- i gust esen a.
 ― Nu zău? Crezi că mă po i învinge?
― Nimic n-ar mai u or i mai plăcut.
Cearta dură ceva timp, scânteind de spirit, vervă i replici
măiestre{67}, dar, înainte să apuc să-mi fac praf adversarul cu o
devastatoare dovadă nală, un tip intră în cabina telefonică pentru a
o folosi, iar obolanii î i puseră cozile pe spinare i se împră tiară.
 
Trecură douăzeci de minute. La intrarea în hotelul Ambasador
portarul se plimba tacticos dintr-o parte într-alta, i bătea din palme
ca să se încălzească. Se apropie un grup de oaspe i, o femeie i trei
bărba i, to i frumos îmbrăca i în ve minte aduse pe Drumul Mătăsii.
Vorbeau între ei cu voce joasă, într-un dialect arab; femeia purta
iraguri de adulare la gât. Fiecare emana lini titorul miros al
bogă iei, al demnită ii i al pozi iei sociale{68}. Portarul se dădu la o
parte, salută. Cei patru îi răspunseră dând din cap i zâmbind
amabil. Urcară scările i pătrunseră în holul hotelului.
O tânără zâmbitoare stătea la un birou de mahon.
― Cu ce vă pot ajuta?
Cel mai chipe dintre bărba i se apropie.
―  Bună seara! Suntem de la Ambasada Regatului Saba. Ne
sose te un grup de o cialită i de la curtea regală peste câteva
săptămâni i dorim să inspectam hotelul dumneavoastră în vederea
închirierii unor camere.
― Desigur, domnule! Vre i să mă urma i? Vă conduc la director!
Recep ionera se ridică de la biroul ei i merse cu pa i u ori pe un
coridor. Cei patru diploma i din Saba o urmară; în acest timp, unul
deschise pumnul pe care îl inuse până atunci strâns. O insectă mică,
dar neplăcută, ie i din el, toată numai picioare, epi i duhori
sulfuroase, i zbură dând din aripile bâzâitoare până la biroul gol,
unde începu să cerceteze registrul.
Directorul hotelului era o cucoană mică, îndesată, de vârstă
mijlocie. Avea părul cărunt, pieptănat pe spate i prins cu o bucată
de os de balenă lustruit. Î i primi vizitatorii cu o polite e rezervată.
―  Sunte i de la Ambasada Regatului Saba? M-am înclinat
politicos.
 ―  A a este, doamnă! Perspicacitatea dumneavoastră este fără
seamăn.
―  Păi, tocmai mi-a spus fata! Dar nu tiam că Saba e un regat
independent. Credeam că face parte din Confedera ia Arabă.
Am ovăit.
―  Hmm, toate astea urmează să se schimbe, doamnă! Suntem
aproape de a avea un guvern autonom. Exact asta vin să
sărbătorească oaspe ii no tri.
―  În eleg… vai de mine, guvernarea autonomă e o tendin ă
periculoasă! Sper ca Saba să nu dea un exemplu prost pentru
Imperiul nostru… Păi, sigur că vă pot arăta o cameră obi nuită.
Acesta e un hotel foarte prestigios, după cum sunt sigură că ti i –
discret i extrem de exclusivist. Sistemele sale de securitate au fost
autorizate de magicienii din guvern. Avem demoni de pază foarte
performan i la ecare u ă.
― Da? La ecare?
―  Da! Scuza i-mă… sta i să găsesc cheia potrivită. Nu durează
mult.
Directoarea se îndepărtă grăbită. Femeia diplomat se întoarse
spre mine.
― Bartimaeus, idiotule! sâsâi ea. Ai jurat că Saba încă există.
― Păi exista când am fost eu acolo ultima oară.
― Când, mai exact?
―  Acum vreo cinci sute de ani… Da, bine! Nu trebuie să vă
enerva i.
Diplomatul mătăhălos vorbi pe un ton huruitor.
― Hodge nu se grăbe te.
―  Dar tie să citească? am întrebat. Asta s-ar putea să e
problema cu planul nostru.
― Sigur că tie. ! Se întoarce.
― Am găsit cheia, domnilor, doamnă! Dacă sunte i amabili…
Directoarea porni pe un coridor slab luminat, împodobit cu
lambriuri de stejar, cu oglinzi aurite i cu ghivece inutile pe
suporturi, sco ând în eviden ă bol i asortate.
―  Acolo este sufrageria… decorată în stil rococo, cu picturi
originale de Boucher; dincolo sunt bucătăriile. La stânga este holul
principal, singura încăpere unde este permisă folosirea demonilor.
În restul hotelului interzicem prezen a lor, indcă sunt în general
neigienici, zgomoto i i o pacoste respingătoare. Mai ales djinnii. A i
spus ceva, domnule?
Cormocodran scosese un croncănit de furie. i-l înăbu i.
― Nu, nu!
―  Spune i-mi, continuă directoarea, Saba e o societate magică?
Mă tem că ar trebui să tiu, dar am învă at atât de pu ine despre
celelalte inuturi… Sunt atâtea de făcut în propria ară, nu crede i?
E greu să ai timp din bel ug pentru străini, mai ales când mul i
dintre ei sunt sălbatici i antropofagi. Iată liftul! Urcăm la etajul doi.
Directoarea i diploma ii intrară în lift i se întoarseră cu fa a
spre u ă. Pe când u ile se închideau u or, se auzi un bâzâit.
Neobservată de directoare, o insectă zgomotoasă, plină de epi i de
emana ii ciudate, se strecură prin crăpătura care se închidea, se
îndreptă spre mâneca femeii din Saba i se că ără până la urechea
ei. Îi opti ceva repede.
Ea se răsuci spre mine, spunându-mi doar prin mi carea buzelor:
― Camera douăzeci i trei.
Am dat din cap. Aveam informa ia necesară. Cei patru diploma i
din Saba se uitară unii la al ii. Ca unul, î i întoarseră lent capetele
spre micu a directoare, care îi dădea înainte satisfăcută despre
binefacerile saunei de la hotel, fără să sesizeze brusca schimbare de
atmosferă din liftul aglomerat.
― Nu trebuie neapărat, am zis în arabă. Am putea s-o legăm.
―  Ar putea să ne trădeze, replică femeia diplomat. i unde s-o
ducem?
― A a-i!
― Ei bine, atunci!
Liftul vechi î i continuă trudit ascensiunea. Ajunse la etajul doi.
Se deschiseră u ile. Patru diploma i din Saba pă iră afară, urma i de
o insectă bâzâitoare. Cel mai voinic dintre cei patru se scobea în
din i cu o agrafă din os de balenă lustruit. Termină rapid, în pse
osul de balenă în pământul dintr-un ghiveci voluminos de lângă lift
i o apucă după ceilal i pe holul cufundat în lini te.
La vederea camerei douăzeci i trei, ne-am mai oprit o dată.
 ―  Ce facem? opti Mwamba. Ascobol scoase un sunet de
nerăbdare.
―  Batem la u ă! Dacă e acolo, spargem u a i îl prindem. Dacă
nu… uvoiul de inspira ie îi epuizase; se opri.
― Intrăm i a teptăm!
Ăsta era Hodge, bâzâind în jurul capetelor noastre.
―  Femeia a pomenit de un paznic la u ă, i-am avertizat. Va
trebui să ne ocupam de el.
― Cât de greu poate să e?
Grupul de diploma i se apropie de u ă. Mwamba ciocăni. Am
a teptat, uitându-ne în susul i în josul coridorului. Totul era
nemi cat.
Mwamba mai ciocăni o dată. Apăru o mi care în panoul circular
din centrul u ii. Bucă elele de lemn se deplasară, alunecând i
strâmbându-se ca să formeze conturul slab al unei fe e, care clipi
somnoroasă i vorbi pe nas cu o voce pi igăiată:
―  Ocupantul acestei camere este plecat. Vă rog, reveni i mai
târziu!
M-am dat cu un pas înapoi i am cercetat baza u ii.
― E bine xată. Crede i că ne putem strecura pe acolo?
― Mă-ndoiesc, zise Mwamba. Am putea intra pe gaura cheii dacă
ne transformăm în fum.
Urmă o chicoteală din partea lui Ascobol.
―  Bartimaeus n-are nevoie să se transforme. Uita i-vă la partea
de jos – deja e în stare gazoasă{69}.
Cormocodran se uită încruntat la bustul lui mătăhălos.
― Nu sunt sigur că tolerez fumul!
Paznicul u ii ascultase cu o oarecare îngrijorare.
―  Ocupantul camerei este plecat, chi ăi din nou. Vă rog, nu
încerca i să intra i! Voi nevoit să ac ionez.
Ascobol se apropie.
― Ce fel de spirit e ti? Un imp?
―  Da, domnule! Într-adevăr! Paznicul u ii părea suspect de
mândru.
―  Câte planuri po i vedea? Cinci? Foarte bine: uită-te la noi pe
planul al cincilea! Ce vezi? Ei? Nu tremuri?
 Fa a de pe u ă înghi i cu zgomot.
― Pu in, domnule… Dar, dacă îmi permite i să întreb, ce e acea
pată ce oasă care plute te la dreapta?
―  Ăla e Bartimaeus! Nu-i da aten ie! Noi ă tilal i suntem
nemilo i i puternici i cerem să intrăm în cameră. Ce ai de spus?
O pauză, un oftat adânc.
― Sunt legat, domnule! Trebuie să vă împiedic! Ascobol înjură.
―  Atunci î i semnezi condamnarea la moarte. Suntem djinni
puternici. Tu e ti o mâzgăleală nesemni cativă. Ce speri să po i
face?
― Pot da alarma, domnule! Ceea ce tocmai am făcut.
O pocnitură slabă, ca de bule spărgându-se în noroi erbinte.
Diploma ii se uitară în stânga i în dreapta: de-a lungul coridorului,
pe ambele păr i, o serie de capete se ridicau din covor. Fiecare cap
era oval ca o minge de rugby, neted i lucios, negru-cărăbu , cu doi
ochi palizi, apropia i la bază. Fiecare â ni în aer trăgând după el
ni te tentacule răsucite.
― Trebuie să ne ocupăm de asta repede, în lini te i fără să lăsăm
urme, zise Mwamba. Hopkins nu trebuie să a e că s-a întâmplat
ceva.
― Corect!
Într-o tăcere oarecum amenin ătoare capetele plutiră în direc ia
noastră.
N-am zăbovit ca să vedem ce aveau de gând să facă. Am ac ionat,
ecare după specialitatea lui. Mwamba sări pe perete, se că ără pe
el până la tavan, unde rămase agă ată ca o opârlă, lansând Spasme
spre capul cel mai apropiat. Hodge renun ă într-o clipită la
dimensiunea de insectă, se întoarse i î i scutură pielea, aruncând
nenumărate săge i otrăvite către du man. Din umerii lui Ascobol
crescură aripi cu pene; se ridică în aer i lansă o Detonare.
Cormocodran deveni un om-mistre . Î i lasă col ii în jos, î i roti
umerii masivi i se aruncă în încăierare. Cât despre mine, m-am pitit
după cel mai apropiat ghiveci ornamental, am ridicat ce Scut am
putut i am încercat să trec neobservat{70}.
Mă întrebam vag, pe când rearanjam frunzele mai mari, ce fel de
amenin are puteau constitui capetele plutitoare. Am descoperit
curând. De îndată ce vreo două capete se apropiară, se lăsară pe
spate, tentaculele li se dădură în lături i dinăuntrul lor ni te tuburi
scuipară jeturi negre care inundară totul în jur. Cormocodran fu
prins chiar în timp ce ataca; scoase un zbieret de durere – unde
atingea, lichidul acela îi ardea esen a; făcea bulbuci, scuipa, îi
pătrundea în carne. Chiar i a a, nu era înfrânt. Lovi cu col ii i
trimise un cap zdrobit în jos pe hol. Detonarea lui Ascobol prinse un
altul i îl făcu să explodeze în aer; jeturi negre se loveau de pere i,
mânjindu-l i mai mult pe agitatul Cormocodran i atingând până i
frunzele din vârful ghiveciului meu – ascunzătoare de încredere.
Sus, pe tavan, Mwamba sărea i se eschiva, evitând să se
mânjească în vreun fel cu negru. Spasmele ei nu- i ratară inta: ici-
colo capete se roteau i se făceau bucă i. Săge ile otrăvite ale lui
Hodge nimeriseră i ele vreo două: acestea se um ară, se
îngălbeniră i se afundară în covor, unde se liche ară i dispărură.
Capetele î i măriră surprinzător viteza. â neau în toate
direc iile, încercând să scape de săge i, Spasme i Detonări, i să
ajungă în spatele djinnilor pentru noi atacuri. Erau însă stânjenite
de îngustimea coridorului, i de nebunia care se pare că pusese
stăpânire pe Cormocodran. Cu col ii topi i i cu o fa ă care se
estompa i se evapora, Cormocodran răgea i ataca, dând cu pumnii,
apucând tentacule, călcând în copite, aparent insensibil la jeturile
schiloditoare. Cu un astfel de inamic, capetele erau în di cultate. În
mai pu in de un minut cedă i ultimul, bolborosind. Bătălia se
încheiase.
Mwamba coborî de pe tavan. Ascobol pluti spre podea. M-am
arătat vioi de după plantă i m-am uitat pe coridor. Îngrijitorii de
mâine-diminea ă vor avea parte de o mare surpriză, indiferent pe ce
plan ar opera. Jumătate din pere i erau acoperi i cu lichid care
sâsâia, făcea spumă i se scurgea în pârâia e spre podea. Coridorul
era un mozaic de pete, de arsuri i de mâzgă în curs de închegare.
Chiar i partea din fa ă a ghiveciului meu fusese pârlită bine; l-am
întors cu grijă ca să prezinte lumii partea frumoasă.
― Iată! am exclamat vesel. Crede i că Hopkins o să observe ceva?
Cormocodran era în stare proastă, cu capul de mistre abia
recognoscibil, cu col ii înnegri i, cu tatuajele lui drăgu e aproape
 terse. Cu pa i ovăielnici, se apropie de u a camerei douăzeci i
trei, unde impul privea clipind din cercul lui.
― Acum, prietene, zise el, trebuie să hotărâm cum o să mori.
―  O clipă! ipă paznicul u ii. Nu mai e necesară o astfel de
neplăcere! Divergen a noastră de opinii s-a încheiat!
Cormocodran î i miji ochii.
― Cum a a?
―  Fiindcă ocupantul camerei s-a întors i pute i trata cu el
personal. O zi bună!
Bucă elele de lemn se mi cară i se lini tiră; conturul fe ei
dispăruse.
Pre de câteva secunde am meditat la misterul din cuvintele
impului. După încă o secundă ne-am întors încet ca să ne uităm pe
hol. La jumătatea lui stătea un bărbat.
Evident abia venise de afară, indcă purta o haină de iarnă peste
un costum cenu iu-închis. Avea capul descoperit i părul u or
răvă it de vânt; un smoc de păr castaniu cădea peste o fa ă care nu
era nici tânără, nici bătrână. Era acela i bărbat pe care îl văzusem în
parc: slab, cu pieptul scobit, fără să iasă cu nimic în eviden ă. Ducea
o pungă de plastic cu căr i în mâna stângă. Chiar i a a, înfă i area
lui îmi aducea vag aminte de ceva, ca i data trecută. Ce era? A
putut să jur că nu-l mai întâlnisem pe Hopkins până atunci.
L-am vizualizat pe cele apte planuri. Nu puteam absolut sigur,
dar aura lui părea pu in mai puternică decât a majorită ii oamenilor.
Poate era doar din cauza luminilor. Era precis om.
Domnul Hopkins se uită la noi. Ne-am uitat i noi la el.
Apoi el zâmbi, se întoarse i fugi.
Am zbughit-o după el: Mwamba i Ascobol în frunte, Hodge
tropăind după ei, eu următorul, conservându-mi cât puteam energia,
i, în ne, bietul Cormocodran în ariergardă{71}. Ne-am oprit to i
grămadă după col , în fa a liftului.
― Pe unde a luat-o?
― Pe acolo! Pe scări – repede…
― În sus sau în jos?
Am văzut o mânecă uturând la cotitura scărilor de la etajul de
dedesubt.
 ― Jos! Repede! Transforma i-vă careva!
O Mwamba tremurândă se preschimbă într-o pasăre cu aripi
negre-verzui, care se avântă pe casa scărilor. Ascobol se făcu vultur,
o alegere mai pu in istea ă, indcă abia se putea mi ca în spa iul
strâmt. Hodge se mic oră, se coco ă pe balustradă sub înfă i area
unui pangolin răutăcios, se făcu ghem, a a încât solzii să-l protejeze,
i î i dădu drumul greoi în jos. Nici eu, nici Cormocodran nu ne-am
grăbit ca ei; îi urmam cât puteam de repede.
Jos, la parter, prin u ile batante, afară pe coridor. M-am oprit,
dar m-a dărâmat Cormocodran, care venea din spate fără să se uite.
― Încotro au luat-o?
― Nu tiu! I-am pierdut. Nu… ascultă!
Strigăte i ipete – semne clare care ne dădeau de veste pe unde
se a au tovară ii no tri. Se auzeau dinspre sufragerie. Cum stăteam
a a i ne uitam, o serie de oameni – un amestec eterogen de clien i
i de personal de la bucătărie – se năpustiră prin boltă i o zbughiră
urlând pe coridor. Am a teptat ca omul cel mai corpolent să treacă
gâfâind pe lângă noi, apoi am alergat într-acolo. Prin sufragerie, de-
a lungul unui ir de scaune risipite, de tacâmuri i de sticle sparte, i
prin ni te u i batante, până am ajuns în bucătăria hotelului.
Ascobol se uită în jur.
― Repede! strigă el. L-am înconjurat.
Ciclopul stătea călare pe o chiuvetă de metal, arătând cu degetul.
În stânga lui, Mwamba bloca spa iul dintre două rânduri de crati e,
coada ei solzoasă legănându-se lene într-o parte i în alta, limba ei
lungă i bifurcată mi cându-se rapid în aer. În dreapta lui, Hodge se
coco ase pe o masă de tran at carnea, i î i ridica i cobora spinii
otrăvi i cu inten ii male ce. Cu to ii se uitau x spre col ul
îndepărtat al bucătăriei, unde se refugiase urmăritul. În spatele lui
era un zid masiv, fără u i sau ferestre. Nu avea nici o ansă de
scăpare.
Eu i Cormocodran ne-am postat la locurile noastre. Ascobol î i
îndreptă privirea spre noi.
― Nebunul nu vrea să vină cu noi de bunăvoie, sâsâi el. Trebuie
să-l speriem pu in. Hodge a chicotit ca un maniac, dar nu s-a mi cat
nici un centimetru. Hai, Bartimaeus, nu izbute ti să ara i un pic mai
înspăimântător? Pune- i înfă i area la punct!
S-ar putea argumenta că unui om căruia nu-i e frică de un ciclop,
de un războinic cu cap de mistre , de o opârlă gigantică i de un
pangolin cu aspect oros care chicote te n-ar putea prea
impresionat de un monstru în plus sau în minus, dar m-am
conformat. Un diplomat din Saba nu e cel mai înfrico ător lucru din
lume. Am scotocit prin inventarul meu de înfă i ări i am ales-o pe
cea care de obicei îi speria su cient pe oamenii de la câmpie.
Diplomatul dispăru. În locul lui se ivi o gură înaltă i sinistră,
împodobită cu o mantie de pene i de oase de animale; avea corp de
om, dar capul – lucios i negru, cu ochi de foc galben – era cel al
unui corb sălbatic. Ciocul crud se deschise, sco ând un croncănit
feroce către adunare. Tacâmuri asortate zăngăniră prin bucătărie.
M-am aplecat către Ascobol.
― Ce părere ai de asta?
― Merge!
Ca unul, cei cinci djinni înspăimântători se apropiară de victima
lor.
― Ar cazul să pui chestia aia jos, îl avertiză Mwamba sever. Te-
am prins!
A, da. Chestia aia. O observasem i eu. Era un fel de ustensilă de
bucătărie pe care domnul Hopkins o apucase pentru a se apăra. Dar
departe de a o ine temător în fa a lui, a a cum te-ai a teptat, se
juca cu ea într-un mod nepotrivit pentru un savant, aruncând-o în
aer cu o mână i prinzând-o cu îndemânare între arătătorul i
degetul mare de la cealaltă mână. Dacă ar fost un deschizător de
conserve sau un instrument de cură at carto , chiar un polonic sau o
lingură de supă, nu m-ar deranjat atât. Dar nu era nimic din toate
astea. Era un satâr de tăiat carne, i încă unul mare.
Felul în care îl mânuia îmi aduse aminte de ceva.
―  Ei bine, zise domnul Hopkins, zâmbind. Iată o ghicitoare! M-
a i prins voi pe mine, sau invers?
Zvâcni pu in din picioare când spuse asta, de parcă urma să
danseze vreun oribil dans celtic; se ridică însă u or de la pământ i
pluti deasupra noastră, cu un rânjet larg pe fa ă.
 Asta era ceva nea teptat. Până i Hodge se opri din chicoteala lui.
Ceilal i se uitau unii la al ii, uimi i. Nu i eu, totu i. Tăceam,
încremenit, cu un deget neplăcut de ghea ă coborându-mi în voie pe
ira spinării.
Pentru că, vede i voi, cuno team vocea. Nu apar inea nici unui
domn Hopkins. Nici măcar nu era un glas omenesc. Era vocea lui
Faquarl!
 20

― Ăă, băie i, m-am încumetat să intervin. Cred că ar trebui să

procedăm cu aten ie!
Cum plutea a a în aer, domnul Hopkins aruncă satârul în sus;
acesta sclipi în timp ce se rotea, descrise un arc în jurul lustrei din
tavan i ateriză cu mânerul pe degetul lui întins. Îmi prinse privirea
i îmi făcu cu ochiul.
Ascobol era uimit, dar rostea vorbe mari ca să mascheze asta.
―  Deci poate să leviteze, mârâi el. i să facă jonglerii. Asta pot
face jumătate dintre fachirii muritori de foame din India, i nu fug
niciodată de ei. Haide i! Aminti i-vă că trebuie să-l prindem viu!
Cu un sunet nepământean, sări de pe chiuveta pe care stătuse.
Omul cu cap de corb ridică o mână în semn de avertisment.
― Stai! am zis. Ceva nu e în ordine aici. Vocea lui…
―  Bartimaeus, la ule! Pangolinul slobozi o puzderie de săge i
care aterizară pe podea la picioarele mele. Te temi pentru fărâma de
esen ă care i-a mai rămas. Păi, suie-te pe cel mai apropiat scaun i
văicăre te-te! Patru djinni zdraveni se pot ocupa de acest om.
―  Dar tocmai asta e, am protestat. Nu sunt sigur că este om.
Este…
―  Bineîn eles că sunt! Sus, în aer, domnul Hopkins se bătea
mândru în piept. Pe planurile unu până la apte, în carne i oase. Nu
vede i?
Rostea adevărul. Era om oricum te uitai la el, dar Faquarl era cel
care vorbea.
opârla gigantică î i mi că agitată coada; atinse un aragaz i îl
răsturnă cu zgomot într-o parte.
― Sta i! spuse Mwamba. În ce limbă vorbim{72}?
― Hmm… Aramaică, de ce?
― Pentru că i el o vorbe te.
―  i ce-i cu asta? Doar e un învă at, nu?
 În condi ii de stres i Ascobol reu ea să se exprime în câteva
dialecte semitice.
― Da, dar pare un pic ciudat…
Domnul Hopkins se uită ostentativ la ceasul de la mână.
― Auzi i, mă scuza i că intervin, strigă el, dar sunt un om ocupat!
Am o treabă importantă în seara asta, care ne prive te pe to i. Dacă
dispăre i în momentul ăsta, vă cru ! Chiar i pe Bartimaeus!
Cormocodran î i odihnise până atunci esen a zdruncinată, a ezat
pe un aragaz cu opt ochiuri, dar, auzind aceste cuvinte, î i ie i din
pepeni.
― O să ne cru i? răcni el. Pentru obrăznicia asta o să te străpung
nemilos cu coarnele!
Lovi în pământ cu o copită i făcu un pas în fa ă. Ceilal i djinni îi
urmară exemplul; se stârni un zdrăngănit general de coarne, epi,
solzi i alte păr i acoperite cu armură. Domnul Hopkins aruncă
jucău satârul în mâna dreaptă i îl învârti în jurul degetelor.
―  Sta i, idio ilor! ipă omul-corb. N-a i auzit? Mă cunoa te! Îmi
tie numele! Ăsta-i…
― Parcă nu e genul tău, Bartimaeus, să stai i să prive ti o bătălie
de pe margine! strigă vesel Hopkins, coborând spre primul djinn
care înainta. În mod normal ai mult mai departe, ghemuit în cine
tie ce catacombă dezafectată!
―  Incidentul ăla cu catacomba a fost cumplit de deformat! am
urlat la rândul meu. Cum am mai explicat de nenumărate ori, o
păzeam de du manii Romei, care ar putut foarte bine s-o aleagă…
M-am oprit în momentul acela. Asta era dovada! Nici un om nu
tia pe unde bântuisem eu în timpul invaziilor barbare i, de altfel,
nici prea multe spirite importante{73}. De fapt, exista un singur djinn
care pomenise cu regularitate metronomică incidentul ori de câte ori
ni se intersectaseră drumurile de-a lungul secolelor. i eram sigur că
ăla era…
Am început să opăi agitat într-o parte i într-alta, ipând:
― Stop! Nu-i deloc Hopkins! Nu tiu cum, dar este Faquarl, i e…
Era, re te, prea târziu. Tovară ii mei scoteau prea multe răgete
i mormăieli ca să mă audă. Re ine i că mă îndoiesc că s-ar oprit
chiar dacă m-ar auzit. Sigur Ascobol i Hodge, care n-aveau nici
un fel de considera ie pentru cei mai buni i mai în vârstă ca ei, ar
continuat oricum. Poate Mwamba ar ezitat.
Dar nu auziră i continuară să se strângă amenin ători în jurul lui.
Ei bine, erau patru la unu. Faquarl, înarmat doar cu un satâr de
bucătărie, contra patru dintre cei mai feroce djinni a a i în
momentul acela în libertate la Londra. Raportul de for e era crâncen
de inegal.
A sărit în ajutorul tovară ilor mei dacă a crezut că a putea
schimba cu ceva rezultatul.
În schimb, m-am tras cu grijă spre u ă. Problema e că îl
cuno team pe Faquarl! Emana o anume încredere în sine care
provenea tocmai din faptul că se pricepea la ce făcea{74}.
Era foarte bun i foarte rapid. Omul-corb tocmai trecuse de un
suport cu tigăi i încerca să se strecoare pe lângă tăvile de copt,
când o ploaie de plăci de metal îi trecu pe lângă urechi. Plăci de
armură, de fapt, care fuseseră până de curând pe pangolin.
La nici câteva secunde urmară alte câteva chestii – din care pe
unele, îmi pare rău să vă spun, le-am recunoscut.
Abia când am ajuns la u a de la bucătărie m-am încumetat să
arunc repede o privire în urmă. În col ul îndepărtat al încăperii era
un vârtej de mi care, de fulgere de lumină, de sunete i de ipete.
Din când în când se zăreau ni te mâini ie ind din acest vârtej,
înhă ând mese sau frigidere mici i reintrând în învălmă eală.
Periodic erau azvârlite în afară fragmente de metal, de lemn sau
esen ă.
Era cazul să plec. Câ iva dintre tovară ii mei djinni lansează o
Cea ă învolburată care să le asigure retragerea; al ii optează să lase
în urmă ni te vapori otrăvitori de cerneală sau câteva Iluzii. Eu,
unul, am stins lumina. Bucătăria i sufrageria se cufundară în
întuneric. Ni te scânteieri ciudate de zeci de culori, emise de djinnii
care se luptau, alunecau i se învârteau pe to i pere ii. Undeva în
fa ă se zărea o fâ ie de lumină, singuratică, care marca ie irea spre
coridor. Mi-am strâns mantia de pene în jurul trupului i m-am lăsat
înghi it de umbre{75}.
Nu apucasem să ajung nici la jumătatea sufrageriei când toate
zgomotele de luptă din spatele meu încetară.
 M-am oprit, sperând totu i că voi auzi strigătele de victorie ale
tovară ilor mei.
Nici vorbă. Lini tea se lovea de penele din ceafa mea de corb.
M-am concentrat i efectiv m-am străduit să sesizez o frântură
mică de zgomot… Poate că m-am străduit prea tare. Mi s-a părut că
aud ca prin vis un sunet slab, ca i când cineva plutea prin întuneric.
M-am grăbit să înaintez. N-avea rost să mai încerc să fug –
iretenia era cheia. În nici un caz nu eram în stare acum să-l înfrunt
pe Faquarl, indiferent cât de excentrică i-ar fost înfă i area. M-am
inut aproape de pere i, păstrând distan a fa ă de mesele, de
scaunele i de tacâmurile aruncate pe jos. Ve mântul meu de umbre
îmi acoperea capul plecat; un ochi galben cercetă îngrijorat în jur de
sub un breton de pene. Se uită în urmă.
Prin bolta care dădea spre bucătărie se vedea venind o pată de
negreală mi cătoare; lumina scânteie pe ceva din mâna acelei pete.
Am iu it pa ii i în momentul acela am dat cu piciorul într-o
linguri ă, care se lovi cu un clinchet de perete.
Se auzi o voce familiară:
― Vai de mine, Bartimaeus, chiar că e ti zăpăcit în seara asta! E
posibil ca un om să e păcălit de întuneric, dar eu te văd clar ca în
miezul zilei, pitit acolo sub ni te zdren e. Stai pu in să vorbe ti cu
mine! Mi-au lipsit micile noastre discu ii.
Capul de corb nu răspunse, ci se grăbi spre u ă. Vocea i se adresă
iar, ceva mai de aproape:
―  Nu e ti nici măcar un pic curios? Mă gândeam că mori de
curiozitate să a i cum mi-am ales înfă i area asta.
Sigur că eram curios, dar „mort de curiozitate” chiar nu eram. Îmi
place să fac haz pe seama altora, dar nu stau la taclale când
alternativa este să fug ca să-mi salvez via a. Dând să pă ească, omul-
corb sări în fa ă, cu mâinile întinse, parcă ar plonjat într-o piscină;
mantia de pene se desfăcu, utură i se transformă în aripi negre.
Bărbatul dispăruse; un corb disperat se lansă în zbor spre u ă, ca o
săgeată cu pene…
Un oftat, o bufnitură, i un croncănit de durere. Înaintarea
corbului fusese oprită într-un mod care nu lăsa loc de discu ii,
străpuns în vârful unei aripi i suspendat sub un licăr strălucitor
care tremură, vibră i se lini ti – dovedindu-se a de fapt un satâr
de carne în pt în perete.
Cu o u urin ă non alantă, făptura care arăta precum domnul
Hopkins traversă camera prin aer. Corbul a teptă, legănându-se
încet, cu o expresie de indignare pe cioc.
Domnul Hopkins se apropie. Un umăr de la costum era pu in
pârlit i avea o tăietură mică pe un obraz. Dar în rest părea
nevătămat. Rămase plutind în întuneric, cam la un metru distan ă
de mine, privindu-mă cu un zâmbet abia schi at. Am ghicit că îmi
cerceta condi ia zică pe diferite planuri; starea mea de slăbiciune
mă stânjenea, de parcă a fost dezbrăcat. Băteam cu vârful aripii
libere în perete.
Am izbucnit:
― Hai, spune! Termină odată!
Pe fa a inexpresivă trecu o umbră de încruntare.
― Vrei să te omor?
― Nu la asta mă refeream! Gluma idioată la care te gânde ti. Ce
frumos din partea mea că atârn a a de perete. Hai, tii ce vrei!
Spune ce ai pe su et!
Învă atul se arată jignit.
―  Ca i când m-a înjosi într-atât, Bartimaeus! Mă judeci după
propriile standarde subterane de vorbe de duh, care sunt la fel de
patetice precum e starea esen ei tale. Uită-te la tine! Perforat ca un
burete! Dacă i-a stăpân, te-a folosi drept mop de spălat
podeaua.
Am mârâit.
―  Asta probabil gurează în programul tău de sarcini! Eu am
făcut restul.
― Sunt convins! Ei, este jalnic să vezi un spirit decăzut în a a hal,
chiar i unul atât de frivol i de enervant ca tine. Aproape mi se face
milă! Se scărpină la nas i continuă: Aproape, dar nu chiar.
M-am uitat în ochii lui cenu ii, palizi.
― Chiar e ti tu, nu?
― Categoric!
― Dar esen a ta… Unde…?
 ―  Chiar aici, ascunsă în corpul dragului nostru domn Hopkins.
După cum ai dedus probabil, asta nu e doar o simplă deghizare.
Vocea lui Faquarl chicoti încet: Ce era cu echipamentul ăla patetic
de păsăroi pe care-l purtai mai devreme? Un totem amerindian? A a
de murdar i de învechit! Am depă it de mult treburile astea.
―  E ti într-adevăr în corpul lui? Îuuu! E scârbos. Cine i-a făcut
asta, Faquarl? Cine e stăpânul tău?
Nu mai pricepeam nimic.
― Stăpânul meu? Bărbatul care plutea în aer se cutremură de râs.
A, păi domnul Hopkins, bineîn eles, i îi sunt foarte recunoscător!
A a de recunoscător, încât cred că eu i cu el vom colabora multă
vreme de acum înainte. Izbucni iar într-un râs puternic{76}. S-au
întâmplat multe de când ne-am văzut ultima oară, Bartimaeus!
continuă el. Mai ii minte cum ne-am despăr it?
― Nu!
Îmi aminteam totu i.
― Mi-ai dat foc, dragă prietene! Ai aprins un chibrit i m-ai lăsat
să ard într-un crâng.
Corbul se foi stingher sub satâr.
―  Ăsta e un gest de afec iune în alte culturi. Unii îmbră i ează,
unii sărută, iar al ii î i dau foc între ei în mici petice de pădure.
―  Mmm! Ei, ai fost sclavul mai multor oameni decât mine,
Bartimaeus! Se în elege că le-ai învă at obiceiurile. Totu i, a fost un
pic cam dureros…
Veni mai aproape.
― N-ai fost prea afectat, am protestat. Te-am surprins câteva zile
mai târziu făcând-o pe bucătarul în bucătăria de la Heddleham. Nu
păreai prea pârlit! Apropo, ce tot ai cu bucătăriile? Mereu bântui
prin ele{77}.
Hopkins – sau Faquarl – încuviin ă dând din cap.
― În bucătării sunt o grămadă de arme frumos ascu ite. Lovi u or
satârul cu vârful degetului; lama cu tot cu corb tremură i zvâcni.
Tocmai de asta am coborât acum aici! i, în plus, e mai mult spa iu
decât pe culoarul de la etaj. Îmi trebuia loc să-mi întind un pic
bra ele… în hotelul ăsta se pune mare accent pe spa iu. Fii atent, în
camera mea am jacuzzi!
 Mi se învârtea capul.
―  Stai o secundă! Eu te tiu drept Faquarl din Sparta, năpasta
egeenilor. Te-am văzut în chip de tablă uria ă de piatră neagră
strivind infanteria Greciei antice. Acum ce e ti? Un om cu pieptul
scobit, căruia îi place baia din cameră? Ce se întâmplă? De când e ti
închis a a?
―  Doar de câteva luni. Dar nu prea po i spune că sunt închis.
Hotelul Ambasador este o clădire foarte luxoasă i selectă. Vezi tu,
lui Hopkins îi plăceau lucrurile bune în via ă. i apoi nici nu poate
invadat de spionii guvernamentali, a a că pot intra i ie i când
poftesc. N-aveam nici un motiv să schimb aranjamentul ăsta.
Corbul î i dădu ochii peste cap.
― Nu în hotel! Vorbeam de corp! Un chicotit.
―  Răspunsul este acela i, Bartimaeus! Sunt doar câteva
săptămâni de când bunul domn Hopkins – cum să mă exprim? – m-a
invitat în el. A durat un timp să mă adaptez noului mediu, dar acum
mă simt extrem de în largul meu. i, în ciuda aparen elor, puterea
mea nu este redusă în nici un fel. După cum s-au convins prietenii
tăi mai devreme. Rânji: Nu am mai mâncat a a de bine de mult!
― Da, bine! Am tu it stingherit. Sper că nu te gândeai să faci la
fel i cu mine. Ne cunoa tem de atâta timp. Avem o rela ie
minunată; multe experien e comune.
Ochii domnului Hopkins sticliră veseli.
―  A a mai merge, Bartimaeus! Văd că i-a revenit sim ul
umorului. Dar, de fapt, nu inten ionez să te devorez.
Corbul atârnase până atunci de satâr cu o fa ă foarte jalnică.
Auzind a rma ia nea teptată, se învioră.
―  Nu? Faquarl, e ti un prieten a a de generos! Îmi cer scuze
pentru incidentul acela din crâng, i pentru luptele noastre pentru
Amuletă, i pentru Convulsia aia cu care te-am doborât în
Heidelberg în „treizeci i doi” – am ezitat –, pe care observ că nu
tiai că eu o aruncasem. Hmm, i pentru toate celelalte. Deci, mii de
mul umiri i, dacă ai putea să iei satârul ăsta, mi-a vedea de drum!
Bărbatul cu chipul inexpresiv nu scoase satârul din perete. În
schimb se aplecă spre corb.
 ― N-am spus că te cru , Bartimaeus! Doar că n-am de gând să te
mănânc. Ce idee! Doar dacă mă uit la esen a ta fac indigestie, însă
nici n-o să- i dau drumul. În noaptea asta o să ai parte de o moarte
cumplită…
― O, excelent!
―  În modul cel mai dureros i mai lent care o să-mi vină în
minte.
― Auzi, nu-i nevoie să te strofoci mult cu asta…
― Dar mai întâi vreau să- i zic ceva. Fa a rânjită a lui Hopkins se
apropie i mai mult i rosti: Vreau să- i spun că te-ai în elat!
Mă laud cu ascu imea min ii i cu inteligen a mea pătrunzătoare,
dar fraza asta mă năuci.
― Poftim?
―  De nenumărate ori, continuă Faquarl, mi-am exprimat în fa a
ta speran a că djinnii ar putea liberi într-o zi. Djinni ca tine i ca
mine! De ce ne războim? Pentru că suntem monta i unul împotriva
celuilalt de blestema ii no tri de stăpâni oameni. De ce ne supunem
lor? Pentru că n-avem de ales. În repetate rânduri i-am prezentat
teoria mea, că aceste legi ar putea răsturnate; i de tot de atâtea
ori mi-ai spus că nu am dreptate.
― N-am zis chiar a a! Am spus că e ti un i…
―  Ai zis că n-avem nici o ansă să scăpăm de cele două
probleme, Bartimaeus! Problema liberului-arbitru i cea a durerii! i
zăresc iar aceea i certitudine în ochii tăi mici i sa ii! Dar te-ai
în elat! Prive te-mă: ce vezi?
L-am analizat.
―  Un maniac criminal cu înfă i are omenească? Un amalgam
hidos de ce e mai rău în om i în djinn? Hmm… Mă a u într-o
pozi ie vulnerabilă: un fost du man care mă prive te cu nea teptată
milă i camaraderie?
―  Nu, Bartimaeus! Nu! Î i spun eu! Vezi un djinn fără dureri.
Vezi un djinn care are liber-arbitru. Nu mă mir că nu în elegi: în
cinci mii de ani nu s-a mai văzut a a minună ie! Întinse o mână
foarte omenească i îmi ciufuli cu gingă ie penele de pe cap. Î i dai
seama, biată creatură rănită? Fără dureri! Fără dureri, Bartimaeus!
Ah, oftă, nici nu- i po i închipui cât de limpede la minte sunt acum!
 Fără dureri… Undeva, în străfundurile min ii mele obosite,
ame ite, răsări o imagine: scheletul lui Gladstone sărind, opăind…
― Am întâlnit un afrit, odată, care zicea cam aceea i chestie. Însă
esen a lui era captivă în oasele omene ti i a înnebunit. În nal, a
ales să piară decât să mai trăiască.
Faquarl schi ă un zâmbet stângaci pe fa a lui Hopkins.
―  A, vorbe ti de Honorius? Da, am auzit de el! Sărmanul, era
foarte in uent! Esen a mea este protejată, cum a fost i a lui, i am
i eu liber-arbitru. Dar re ine un lucru, Bartimaeus: eu n-am să
înnebunesc!
―  Dar ca să i în lumea asta trebuie să i invocat, am insistat.
Deci trebuie să te supui chemării cuiva…
―  Hopkins m-a invocat i i-am îndeplinit porunca. Acum sunt
liber!
În momentul acela mi s-a părut că disting ceva din djinn ascuns
în interiorul acelui bărbat: o mică străfulgerare de triumf în ochii
lui, aproape ca o acără.
―  Poate î i mai aduci aminte, Bartimaeus, că în ultima noastră
conversa ie am vorbit cu optimism despre nesăbuin a unor anumi i
magicieni britanici, oameni care într-o zi ar putea să ne ofere o
ansă.
― Mi-aduc aminte! Vorbeai despre Lovelace.
―  E adevărat, dar nu numai despre el! Ei, uite că am avut
dreptate! S-a ivit ocazia! Mai întâi Lovelace a întrecut măsura.
Lovitura lui de stat n-a reu it, a murit i eu am fost…
― Eliberat! am strigat. Da! Mul umită mie s-a întâmplat. Clar îmi
e ti dator pentru asta!
―  … scufundat într-un seif din largul mării, din cauza unei
clauze post-mortem din invocarea mea. Mi-am petrecut vremea
blestemându-l în gând pe cel care îl omorâse pe Lovelace.
― O, ăsta a fost stăpânul meu! I-am zis că reac ionează pripit, dar
ce, crezi că m-a ascultat…?
― Din fericire am fost repede eliberat de unul dintre prietenii lui
Lovelace, care mă cuno tea i îmi tia talentele. De atunci lucrez cu
el.
― Ăsta trebuie să e Hopkins!
 ― Păi, de fapt, nu! Că mi-am amintit – Faquarl se uită la ceasul
de la mână –, nu pot sta la palavre cu tine toată seara. Diseară
începe revolu ia i trebuie să u de fa ă. Tu i prietenii tăi idio i m-
a i întârziat prea mult.
Corbul îl privi cu speran ă în ochi.
―  Asta înseamnă că n-o să ai timp pentru moartea aceea
dureroasă i lentă pe care mi-ai promis-o?
― N-o să am, Bartimaeus, dar tu ai tot timpul din lume! Întinse
mâinile, mă apucă de gât i smulse satârul din aripa mea.
Forma lui Hopkins se înăl ă în aer i se întoarse cu fa a spre
sufrageria cufundată în întuneric.
― Ia să vedem, murmură Faquarl. Da… aia mă inspiră!
Am plutit pe deasupra meselor, îndreptându-ne spre peretele
opus. Acolo se a a un cărucior, exact a a cum fusese lăsat de
chelneri, în mijlocul căruciorului se a a o supieră mare, cu un capac
ca un dom. Totul era din argint.
Corbul se zvârcoli i se foi disperat în strânsoarea tor ionarului.
―  Haide, Faquarl! l-am implorat. Nu face ceva ce-ai putea
regreta!
― Sigur n-o să regret!
Coborî lângă cărucior i mă inu deasupra supierei; radia ia rece a
metalului fatal începu să-mi gâdile esen a zdren uită.
―  Un djinn sănătos ar putea trăi câteva săptămâni într-un
mormânt de argint ca ăsta! zise Faquarl. În halul în care e ti, o să
rezi ti doar două ore. Acum, oare ce-o în ea…? Saltă capacul iute.
Mmm! Supă de pe te! Nemaipomenit! Ei, adio, Bartimaeus! Până
mori, consolează-te cu gândul că sclavia djinnilor e pe punctul să ia
sfâr it. Începând din seara asta, ne răzbunăm!
Desfăcu degetele; cu un pleoscăit delicat, corbul căzu în supă.
Faquarl îmi făcu cu mâna de rămas-bun i puse capacul la loc.
Pluteam în întuneric. Argint de jur împrejurul meu: esen a mi se
strângea i începea să mă usture.
Aveam o singură ansă – doar una: să a tept ca Faquarl să se
îndepărteze pu in, apoi să-mi adun ultimele resturi de energie i să
încerc să ridic capacul. Era greu, dar nu imposibil – cu condi ia să
nu-l xeze cu vreo stană de piatră sau ceva.
 Faquarl nu mai zăbovi să pună un bolovan; prăvăli deasupra un
perete întreg. Urmă un răcnet cumplit i un trosnet, un impact
în orător; supiera se prăbu i în jurul meu, stâlcită de greutatea
zidăriei de deasupra. Din toate păr ile mă apăsa argintul. Corbul se
zbătu i se foi, dar nu avea loc să se mi te. Capul meu înota, esen a
începuse să-mi arbă; aproape că m-am bucurat când am sim it că
le in.
Ars i strivit într-un vas de argint cu supă. Trebuie că există
moduri mai cumplite de a muri. Dar nu multe.
 21

Nathaniel se uita pe geamul limuzinei la noapte, la lumini, la

case i la oameni. Treceau prin fa a ochilor lui într-un fel de cea ă, o
masă de culoare care se mi ca neîncetat, ademenitor i totu i fără să
însemne ceva. Î i lăsă un timp privirea obosită să rătăcească printre
formele mi cătoare, apoi – când ma ina încetini, apropiindu-se de o
intersec ie – se concentră asupra geamului i asupra re ec iei de pe
el. Se văzu iar pe sine.
Nu era o priveli te prea lini titoare. Fa a îi era obosită, părul
umed, gulerul de la căma ă atârna trist. Dar în ochi încă îi mai
ardea o scânteie.
Pe la începutul zilei nu fusese a a. Crize succesive – umilirea de
la Richmond, amenin ările la adresa carierei lui i descoperirea
trădării lui Bartimaeus – îl loviseră cumplit. Masca atent construită a
lui John Mandrake, ministru al Informa iilor i membru lipsit de
griji în Consiliu, începuse să crape. Însă felul în care îl respinsese
doamna Lutyens în diminea a aceea fusese lovitura de gra ie. În
câteva secunde de dispre constant, profesoara năruise armura
statutului său i îl scosese la iveală pe băiatul dindărătul ei.
Nathaniel abia rezistase ocului; pierzându- i respectul de sine, totul
se dusese de râpă – î i petrecuse restul zilei încuiat în camera lui,
trecând alternativ prin stări de furie i de mu enie.
Dar două lucruri îl făcuseră să î i revină, să nu- i mai plângă de
milă. În primul rând, la nivel practic, raportul întârziat al lui
Bartimaeus îi oferise o consolare. Iar ve tile despre locul unde s-ar
a a Hopkins îi dădeau lui Nathaniel o ultimă ansă de a ac iona
înainte de procesul de a doua zi. Capturându-l pe trădător, putea să-
i depă ească pe Farrar, Mortensen i pe ceilal i du mani ai lui:
Devereaux avea să uite de nemul umire i să-l reinstaleze pe
Nathaniel într-o func ie de prestigiu.
 Un astfel de succes nu era garantat, dar avea încredere în puterea
djinnilor pe care îi trimisese la hotel. i deja se sim ea înviorat de
simplul act de a-i trimis acolo. Îl cuprinse un sentiment cald, de
mul umire, care îl făcu să se cutremure un pic. În sfâr it î i
recăpătase hotărârea, jucând pe mize mari, descotorosindu-se de
iner ia ultimilor ani. Aproape că se sim ea ca în copilărie, când îl
în ora îndrăzneala propriilor ac iuni. A a fusese mai mereu înainte
de a intra în politică i de a- i asuma rolul ridiculizant de a John
Mandrake.
i nu- i mai dorea să joace acest rol. E adevărat că, dacă soarta ar
blândă, mai întâi i-ar asigura supravie uirea politică. Dar era de
mult sătul de ceilal i mini tri, îngre o at de corup ia lor morală i de
lăcomia lor autoconservatoare. Fusese nevoie să surprindă dispre ul
din ochii doamnei Lutyens i din cei ai lui Kitty Jones ca să
recunoască sila pe care o resim eau. Ei bine, n-o să se mai lase în
voia obiceiurilor Consiliului! Era nevoie de ac iuni hotărâte pentru
ca ara să e salvată de proasta lor administrare. Se uită pe geam la
contururile neclare ale trecătorilor. Oamenii de rând trebuiau
condu i; aveau nevoie de un conducător nou. Cineva care să e în
stare să impună un pic de pace i de securitate. Se gândi la Toiagul
lui Gladstone, care zăcea nefolosit în trezoreria de la Whitehall.
Nu că ar fost indicat să folosească for a – cel pu in, nu asupra
oamenilor de rând. Kitty Jones avusese dreptate în privin a asta.
Aruncă o privire spre locul – plăcut de aproape de el – unde stătea
fata uitându-se cu o seninătate remarcabilă afară în noapte.
Ea fusese al doilea motiv pentru care energiile lui reînviaseră, iar
scânteia curajului se reaprinsese în el i era foarte fericit că o găsise.
Avea părul mai scurt decât î i amintea, dar era la fel de acidă în
vorbe ca pe vremuri. Când se certaseră în fa a hanului, fata îi
combătuse argumentele tăios, făcându-l în mod repetat de ru ine cu
siguran a ei în ăcărată. i totu i – iar asta reprezenta partea cea mai
ciudată – era dornic să- i continue discu ia cu ea.
Nu în ultimul rând – aici se încruntă – din cauza sugestiei că fata
tia mai multe despre episoadele anterioare din cariera lui
Bartimaeus decât ar crezut el că este posibil. Era foarte bizar…
Dar acest aspect putea explorat în tihnă, după piesă i după ce –
cu pu in noroc – djinnii lui se întorceau victorio i. Bartimaeus l-ar
putea ajuta la rândul lui cu ni te informa ii. Ce avea să facă mai
apoi cu fata, sincer nu tia.
 
Vocea oferului îl trezi pe Nathaniel din visare.
― Aproape am ajuns la teatru, domnule!
― Bun! Cât a durat?
― Douăsprezece minute, domnule! A trebuit să o iau pe drumul
mai lung. Centrul ora ului este încă baricadat. Sunt mitinguri în
parcuri. Poli ia are mult de lucru.
― Ei, dacă avem noroc, pierdem începutul spectacolului!
Era prima dată de la începutul călătoriei când Kitty Jones vorbea.
Ca i mai devreme, fu impresionat de siguran a ei.
―  Deci, ce piesă este asta pe care trebuie s-o suport? Nathaniel
oftă.
― O premieră a lui Makepeace.
― Sper că nu ăla care a scris Lebedele din Arabia.
― Mă tem că e acela i. Prim-ministrul este un mare fan de-al lui,
de asta ecare magician, de la membrii Consiliului, până la
secretarul al treilea, trebuie să asiste la spectacol cu riscul de a
îndura neplăcerea absolută. Este de o importan ă capitală!
Fata îl privi oros.
― Cum, cu războiul în toi i cu oamenii răsculându-se pe străzi?
― Chiar i a a. i eu am treburi vitale de rezolvat astă-seară, dar
trebuie să le las deoparte până cade cortina. Sper doar să aibă pauze
dese.
Băiatul pipăi prin haină discul magic de ghicit – între acte, o să
veri ce cum evoluează lucrurile cu djinnii.
Intrară pe Shaftesbury Avenue – o curbă plină de restaurante, de
baruri i de teatre, multe recent reconstruite din cel mai bun ciment,
ca urmare a măsurii guvernamentale de a des in a străzile murdare.
Neoane strălucitoare, o inven ie nouă din Japonia, indicau pe litere
numele ecărui imobil, în nuan e de roz, galben, mov i purpuriu.
Gloate de magicieni de rang mai mic i oameni de rând din
castele superioare se învârteau pe străzi, înso i i de agen i ai Poli iei
de Noapte. Nathaniel caută din priviri un indiciu oarecare de
dezordine socială, dar mul imea părea calmă.
Limuzina încetini i trase într-o zonă izolată printr-un cordon, sub
o acoperitoare aurie. Poli i ti i magicieni de la Ministerul
Securită ii, îmbrăca i în haine negre, stăteau în spatele baricadelor;
câ iva fotogra stăteau în genunchi, cu aparatele puse pe trepiede.
Fa ada teatrului era ca incendiată de lumini; un covor ro u, elegant,
mergea de la u ile deschise ale teatrului până în stradă.
Un gentleman scund, rotund stătea pe covor, dând din mâini ca
un nebun. Când ma ina se opri, Quentin Makepeace se ivi imediat i
deschise portiera cea mai apropiată.
― Mandrake! În sfâr it, ai ajuns! N-avem nici o clipă de pierdut.
― Îmi pare rău, Quentin! Probleme pe străzi…
De când asistase la experimentul acela neplăcut cu omul de rând,
Nathaniel îl privea cu foarte mult dezgust. Individul era o pacoste i
trebuia îndepărtat. Dar toate la timpul lor.
―  tiu, tiu! Haide, da i-vă jos! Trebuie să u pe scenă în trei
minute. U ile de la sală sunt închise, dar am loc pentru voi în loja
mea personală. Da, da – i pentru prietena ta. Este mult mai
frumoasă decât noi doi; ne putem încălzi la strălucirea ei. Hai, fuga-
fuga! Două minute, a început deja numărătoarea inversă.
Cu câteva îmbrânceli, smuciri i gesturi de încurajare, domnul
Makepeace îi scoase pe Kitty i pe Makepeace din ma ină, îi conduse
de-a lungul covorului i apoi prin u ile teatrului; luminile puternice
din foaier îi făcură să clipească. Se feriră de câ iva angaja i care se
aplecau adânc, oferind politicos pernu e i tăvi cu ampanie. Pere ii
erau acoperi i cu postere ce făceau reclamă la piesă: majoritatea îl
înfă i au pe Makepeace, rânjind, făcând cu ochiul sau cu o mină
serioasă, surprinsă dintr-o varietate de unghiuri. Bărbatul se opri în
dreptul unei scări înguste.
―  Acolo sus! Loja mea particulară. Vin i eu imediat. Ura i-mi
noroc!
Apoi dispăru, ca un vârtej de păr uns cu briantină, de din i
strălucitori i de ochi vioi, scânteietori.
Nathaniel i Kitty urcară scările. Sus era o draperie trasă. O
dădură la o parte i se strecurară într-un mic spa iu închis, acoperit
cu perdele de satin. Trei scaune ornamentale erau a ezate lângă o
balustradă joasă; dedesubt se a a scena – ascunsă pe jumătate de
cortine groase – iar jos, fosa orchestrei i o mare de staluri în esate
de capete ce se mi cau necontenit. Luminile se stinseră pe jumătate;
mul imea murmura ca vântul în pădure; undeva sub ei, orchestra
scotea sunete stridente.
Tinerii stăteau alături, Kitty în scaunul cel mai îndepărtat. Băiatul
se aplecă i-i opti la ureche:
―  Este chiar o onoare pentru tine, domni oară Jones! Fără
îndoială e ti singurul om de rând prezent la spectacol. Vezi în loja
de vizavi? Tipul care se apleacă în fa ă cu nerăbdarea necioplită a
unui colar? Este prim-ministrul. Lângă el stă domnul Mortensen,
îndrăgitul ministru al Războiului. Cel mătăhălos este Collins, de la
Ministerul Administra iei. În loja de dedesubt, încruntat, stă Sholto
Pinn, faimosul negustor. La stânga, căscând ca o pisică, este
Whitwell, ministrul Securită ii. Doamna Farrar este de la poli ie…
Se întrerupse; sim indu-se parcă examinată, Jane Farrar îi aruncă
o privire din marea întunecată, imensă de oameni. Nathaniel făcu
un mic gest de salut, ironic. Senza ia lui de entuziasm necugetat se
accentuase pe măsură ce trecuseră minutele – dacă totul mergea
bine, Ascobol i ceilal i îl vor avea în curând pe Hopkins în custodia
lor. O să vadă el atunci cum o să se mai descurce a doua zi doamna
Farrar. Ostentativ, î i coborî fruntea spre capul lui Kitty Jones.
―  Ce păcat că Rezisten a nu mai este activă, opti el. O bombă
bine direc ionată aici ar decapita guvernul.
Era adevărat. Stalurile de jos erau pline cu to i mini trii adjunc i,
so iile lor, asisten ii lor, delega ii i consilierii speciali. Nathaniel
văzu mi carea obsesivă de lungire a gâturilor pe măsură ce ecare
persoană î i compara pozi ia cu cea a rivalilor săi; văzu strălucirea
binoclurilor de teatru, auzi fo netul ambalajelor de bomboane, sim i
nerăbdarea radiind din public. Pe planurile al doilea i al treilea,
câ iva impi mici se zăreau opăind i dansând pe umerii stăpânilor
lor, um ându- i piepturile i bicep ii, până ajungeau la dimensiuni
ireale, sau schimbând injurii cu vecinii lor.
Zgomotele provocate de acordarea instrumentelor se stinseră
u or. O vioară scoase un sunet strident o dată; apoi se lăsă lini tea.
 Luminile se stinseră de tot în sală. Un re ector lumină cortina din
mijlocul scenei.
Tăcere.
Un răpăit de tobe; o fanfară extatică din sec iunea de trompete.
Cortina se mi că i fu trasă în lături.
Ie i Makepeace, splendid îmbrăcat într-un frac de catifea verde
crud. Î i desfăcu bra ele ca o mamă în fa a copiilor i primi
aplauzele publicului. Două plecăciuni către balcoane, una către
staluri, î i ridică mâinile.
― Doamnelor i domnilor, sunte i prea amabili, prea amabili. Vă
rog! Uralele se stinseră. Mul umesc! Înainte să înceapă spectacolul,
un anun special. Este un privilegiu – mai mult, o onoare – să
prezint ultimul meu eac unui public atât de distins. Văd că ne
bucuram de prezen a unui mare număr de guri importante, în
frunte cu minunatul nostru arbitru al bunului-gust, domnul Rupert
Devereaux. O pauză chibzuit aleasă pentru urale entuziaste. Chiar
a a! i, datorită afec iunii pe care o sim im cu to ii pentru dragul de
Rupert, am scris Din Wapping la Westminster, o mică diversiune
bazată pe via a sa exemplară. A a cum ve i vedea din notele din
program, doar scena din dormitorul maicilor e ctivă; restul
minună iilor, senza iilor, încântărilor se bazează doar pe fapte. Sper
să vă educe i să vă delecteze! O scurtă reveren ă, un zâmbet larg.
Ca de obicei la produc iile mele, vă rog să nu face i fotogra i cu
bli . Îi poate deranja pe actori. În plus, mai multe efecte speciale
folosite în seara asta pe scenă sunt magice la origine, create de o
echipă de demoni binevoitori. Aceste iluzii vor mult mai
încântătoare dacă le ve i privi fără lentile. Nu e nimic care să strice
cel mai probabil bucuria unei scene nup iale decât să vezi vreo doi
impi cu fundul rotund producând arti ciile din fundal. Râsete. Vă
mul umesc! Vă rog de asemenea să vă elibera i to i demonii
personali în timpul reprezenta iei, ca să nu deranjeze. O seară
plăcută! Fie să nu o uita i niciodată!
Un pas înapoi; un fâsâit al cortinei. Re ectorul se stinse. Peste tot
în public începură fo nete i pocnituri – sunetul tocurilor de lentile
scoase din po ete i din buzunarele jachetelor, deschise, umplute,
închise la loc. Magicienii rostiră comenzi seci: impii lor tremurară,
se mic orară i dispărură.
Pe când î i scotea lentilele, Nathaniel se uită la Kitty Jones, care
privea impasibilă scena. Nu părea că are de gând să încerce ceva
nebunesc; totu i, tia că î i asumă un risc, cu Fritang eliberat i cu
to i ceilal i demoni activi trimi i să-l urmărească pe Hopkins. Nu
avea slujitori la îndemână. Dacă fata revenea la obiceiurile dinainte?
Un răpăit de tobe, un sunet de viori în întunericul de dedesubt. În
depărtare răsunau corni: o fanfară milităroasă, care atacă repede o
temă de jazz săltăre . Cortina se dădu în laturi, sco ând la iveală un
decor frumos pictat al Londrei din urmă cu patruzeci de ani. Case
înalte, tarabe de pia ă, un cer albastru în fundal, Columna lui Nelson
în spate, porumbei pufo i lega i cu sfori, zburând încoace i încolo.
Două iruri de băie i aduseră roabe pe scenă din ambele păr i; când
se întâlniră în mijloc schimbară replici glume e în cockney i
începură să se lovească peste coapse pe ritmurile de music-hall.
Posomorât, Nathaniel î i dădu seama că deja ajunseseră la primul
cântec. Se lăsă pe spate în scaun, gândindu-se cu disperare la discul
magic din buzunar. N-ar putea oare să se strecoare i să veri ce ce
se întâmplă…
―  Nu începe rău, nu, John? De parcă ar răsărit dintr-o trapă
secretă, domnul Makepeace se ivi lângă el, făcându-se comod în
scaun, tergându- i transpira ia de pe frunte. O secven ă drăgu ă.
Pregăte te admirabil ac iunea. Chicoti. Deja domnul Devereaux e
extaziat. Uite cum râde i bate din palme!
Nathaniel se uită scrutător în întuneric.
― Ai ochi mai buni decât mine. Nu-l zăresc.
―  Asta indcă i-ai scos lentilele, ca un băiat bun i ascultător.
Pune i-le la loc i uită-te!
― Dar…
― Pune- i-le, băiete! Aici în loja mea se aplică reguli diferite. E ti
scutit de regula generală.
― Dar ce facem cu iluziile?
―  O, o să vezi su cient cât să te amuze! Crede-mă! Un hohot
zdravăn de râs.
 Omul era un nebun capricios! Cu un amestec de iritare i de
uimire, Nathaniel î i puse din nou lentilele. Vizualizând planurile
doi i trei, imediat reu i să reducă întunericul din sală i să-i
distingă pe magicienii din partea cealaltă. A a cum spusese
Makepeace, Devereaux stătea cu gâtul întins, cu ochii pironi i pe
scenă; capul i se mi ca în ritmul muzicii. Ceilal i mini tri, în diverse
pozi ii de plictiseală i de disperare, se resemnaseră în fa a
inevitabilului.
Băie ii-cockney cu roabele dispărură de pe scenă, lăsând locul
liber pentru tânărul prim-ministru în devenire. Tânărul palid i slab
pe care Nathaniel îl întâlnise la Richmond ie i acum din culise.
Purta o uniformă de coală cu jachetă, căma ă i cravată, i o
pereche de pantaloni scur i din care picioarele păroase îi ie eau la o
distan ă deconcertantă. Obrajii îi fuseseră intens machia i cu ro u ca
să dea impresia de vigoare copilărească, dar mi cările îi erau ciudat
de apatice. Se opri lângă o cutie po tală de carton i începu să recite
cu glas tremurător. În întuneric, lângă Nathaniel, Makepeace scoase
un sunet de nemul umire.
― Bobby s-a dovedit a a de di cil, opti el. La repeti ii a căpătat
o tuse îngrozitoare, i a ajuns foarte slăbit. Cred că are tuberculoză.
A trebuit să-i dau o du că zdravănă de coniac doar ca să-l urc pe
scenă.
Nathaniel dădu din cap.
― Crezi că are su cientă energie să reziste până la capăt?
―  Cred că da! Nu durează mult. Spune-mi, cum îi place
spectacolul domni oarei Jones?
În intimitatea penumbrei, ochii lui Nathaniel se îndreptară către
fata care stătea lângă el. Îi distinse pro lul elegant, strălucirea
plăcută a părului, strâmbătura de imensă plictiseală. Fără să vrea,
expresia ei îl făcu să rânjească. El…
Rânjetul îi înghe ă i dispăru. După o pauză se aplecă spre
Makepeace.
―  Spune-mi, Quentin, zise el. Cum de ai tiut că aceasta este
domni oara Jones?
Se uită la el; ochii mici ai lui Makepeace luceau în întuneric. O
oaptă:
 ―  tiu multe lucruri, băiete. Dar acum, ! Lini te acum!
Ajungem la punctul culminant al spectacolului!
Nathaniel tresări, se încruntă.
― Deja? E admi… remarcabil de scurt.
―  A trebuit să-l scurtez din cauza indispozi iei lui Bobby. Ar
căsăpit monologul principal; nu are destulă for ă. Dar… lini te
acum! Por i lentilele? Bun! Atunci prive te!
Nathaniel î i întoarse privirea spre scenă, unde nu văzu nimic
interesant. Orchestra începuse din nou să cânte. Sprijinit de cutia
po tală de carton, tânărul încercă un solo, plângăre i nazal,
întrerupt periodic de o tuse groaznică. În afară de asta, scena era
goală; una sau două dintre fa adele caselor se clătinară de la o
adiere venită din culise. Mandrake se uită degeaba după vreo urmă
de iluzie magică apoteotică. Nimic – pe planurile doi sau trei. Ce
voise Makepeace să spună?
O mi care de pe planul al doilea îi atrase aten ia – nu de pe
scenă, ci de departe, din fundul sălii, jos, în spatele ultimului stal. În
acela i moment Makepeace îi dădu un cot i arătă cu degetul.
Nathaniel privi, se mai uită o dată, cu ochii mări i de stupefac ie. În
întunericul cel mai deplin deslu i trei u i care dădeau în foaier, iar
pe aceste u i se strecurau acum o mul ime de demoni minusculi.
Majoritatea erau impi (de i unul sau doi – pu in mai mari, cu creste
sau cu pene – erau probabil vreun soi de folio i), dar to i erau mici
i tăcu i. Picioarele i copitele lor, ghearele i cioturile, tentaculele i
ventuzele treceau pe covoarele sălii fără un sunet, iar ochii i din ii
le sclipeau precum sticla. Mâinile lor îndemânatice duceau frânghii
i pânze; posesorii lor opăiau i săreau, se lăsau în jos, â neau cu
mare viteză spre ultimele rânduri ale stalurilor. Conducătorii se
urcară pe scaune i, fără întârziere, se năpustiră asupra persoanelor
care stăteau acolo – doi sau trei impi pentru ecare. Cârpe le fură
îndesate în gură, mâinile le fură legate cu sfoară; capetele fură trase
înapoi, ochii – lega i; în câteva secunde magicienii de pe acel rând
deveniră prizonieri. Între timp mareea de impi înainta, opăind către
rândul din fa ă, apoi i mai în fa ă; iar pe u i încă mai soseau
întăriri, într-un uvoi nesfâr it. Atacul fu atât de nea teptat, încât cei
mai mul i dintre spectatori fură lega i fără nici un zgomot: câ iva
reu iră să scâncească pu in, doar că nu se auziră din pricina viorilor
tânguitoare, a clarinetelor i a violoncelelor. Prin staluri demonii
mi unau ca un val negru, cu coarnele sclipind, cu ochii arzând; în
acest timp, în fa a lor, magicienii priveau x scena.
Nathaniel purta lentilele: cu ajutorul lor întunericul din sală era
redus – văzu totul. Dădu să sară în picioare; sim i pe gât apăsarea
o elului rece. oapta lui Makepeace:
― Nu face prostii, băiete! E ti martor la ora mea de glorie! Nu e
cea mai desăvâr ită artă? Stai, relaxează-te, bucură-te! Dacă faci cea
mai mică mi care, capul i se va rostogoli peste staluri.
Mai mult de jumătate din sală fusese invadată, dar impii încă mai
intrau. Nathaniel ridică privirea către lojele de vizavi; magicienii
mai în vârstă î i dăduseră jos lentilele, dar aveau puncte de
observa ie asemănătoare cu ale lui. Cu siguran ă vor vedea, cu
siguran ă vor ac iona… Falca îi căzu de groază. Patru sau cinci
demoni, mult mai mari decât cei de jos – folio i uria i sau djinni cu
corpuri albe, suple, cu tendoane noduroase – se strecuraseră în
ecare lojă prin draperiile din spatele magicienilor. Se apropiau pe
furi de marile guri ale Imperiului – Devereaux, care zâmbea i î i
agita mâinile în ritmul muzicii; Mortensen i Collins afunda i în
scaune, cu bra ele încruci ate i dând din cap; Whitwell, care se uita
la ceas; doamna Malbindi, care mâzgălea ni te noti e într-un dosar
–, se furi au, cu frânghii în pumnii cu gheare, cu călu uri i cu plase
pregătite în tăcere, după care rămaseră nemi ca i, precum un ir de
pietre funerare, la spatele lor. Apoi, ca la o singură comandă
neauzită, se năpustiră asupra lor.
Doamna Malbindi reu i să scoată un ipăt care se armoniză
perfect cu plânsetul viorilor. Doamna Whitwell, zbătându-se într-o
strânsoare osoasă, reu i să aprindă un Infern cu vârful degetelor:
dură o secundă, apoi gura îi fu astupată cu un călu , iar comanda
întreruptă – acăra tremură i se stinse; ea fu prinsă într-un val de
plasă.
Domnul Mortensen se lupta bărbăte te cu trei folio i gra i; de
deasupra orchestrei, Mandrake îl auzi chemându- i demonul. Dar, ca
i restul publicului, î i eliberase sclavul, iar chemarea lui rămase
fără răspuns. Lângă el, domnul Collins se supuse fără să scoată un
sunet.
Cântecul se terminase. Domnul Devereaux, prim-ministrul Marii
Britanii i al Imperiului, se ridică în picioare: cu ochii umezi,
aplaudă puternic nalul. În spatele lui, în lojă, trei dintre paznicii
săi personali fură nimici i. Î i scoase tranda rul de la rever i i-l
aruncă tânărului de pe scenă. Un demon se apropie; Devereaux nu-l
sim i – cerea un bis. Tânărul de pe scenă se aplecă, lua tranda rul
i, cu o bruscă izbucnire de energie, făcu un gest reveren ios către
loja imperială. În acel moment, creatura care se ascundea în spatele
prim-ministrului ie i din umbră; tânărul scoase un ipăt, i se
înmuiară picioarele, se clătină, se prăbu i i căzu de pe scenă în fosa
orchestrei. Devereaux se dădu înapoi, uimit, i se ciocni de demon.
Se întoarse i scânci o dată; aripi negre îl învăluiră.
Pentru Nathaniel, toate acestea se întâmplară într-o clipă. Jos,
mareea de impi ajunsese la stalurile din fa ă. Fiecare cap de om avea
călu în gură i era legat cu frânghii; un demon triumfător opăia pe
ecare umăr.
Ochii lui înfrico a i se îndreptară către loja lui Farrar. Pe scaunul
ei stătea un demon rânjind; deasupra umărului său se vedea ceva
legat care se zbătea. Se uită în altă parte – i îl zări pe singurul
magician care opunea într-adevăr rezisten ă.
Domnul Sholto Pinn, meditând mohorât în loja lui, nu- i scosese
lentilele pentru simplul motiv că nu purta a a ceva. Ignorase
îndemnul lui Makepeace i î i păstrase monoclul bine xat la ochiul
stâng. Din când în când îl scotea i îl tergea cu batistă. Mareea de
impi se revărsase asupra stalurilor tocmai când făcea acest lucru;
totu i, î i pusese monoclul la ochi la vreme cât să-i vadă în plină
ac iune.
Înjurând, î i apucase bastonul i se întorsese, zărind trei umbre
mătăhăloase strecurându-se în loja lui. Fără să mai a tepte, Sholto
ridicase bastonul i trimisese o Plasmă – o umbră se topise i se
dezintegrase; celelalte se feriseră iute, una â nind spre tavan,
cealaltă – spre podea. Bastonul se declan ă încă o dată: umbra de pe
tavan fu atinsă de lovitură; rănită i scâncind, căzu grămadă pe un
scaun. Dar, chiar în acel moment, umbra de pe podea făcu un salt în
fa ă. În făcă bastonul bătrânului i, folosindu-l ca pe o bâtă, îl culcă
la pământ.
În loja de vizavi, Makepeace privise scena cu o încruntare de
nemul umire.
―  Mereu se întâmplă a a, re ectă el. Nici o operă de artă nu
poate perfectă – mereu trebuie să aibă un defect. Totu i, în afară
de Pinn, putem considera că a fost o treabă bine făcută.
Cu cu itul la gâtul lui Nathaniel, dramaturgul se ridică de pe
scaun i înaintă ca să vadă mai bine scena. Cu o pruden ă
nemaipomenită, Nathaniel întoarse pu in capul; ochii lui îi întâlniră
pe ai lui Kitty. Fără lentile, fata î i dăduse seama de ce se întâmpla
doar la sfâr it, când Plasma lui Pinn zburase prin întuneric i, unul
câte unul, demonii victorio i deveniseră vizibili pe planul obi nuit.
Cu ochii mari de uimire, se uită la Nathaniel – i, în cele din urmă, îl
zări pe Makepeace i văzu cu itul. Pe fa a ei se citea confuzia,
îndoiala i uluirea. Nathaniel îi sus inu privirea – gura i se mi ca
frenetic, exprimând rugămin i fără cuvinte; sprâncenele încercau
implorări complicate. Dacă ar putut îndepărtat cu itul, doar
pentru o clipă, ar sărit la Makepeace, să i-l smulgă. Repede – dacă
ea ar ac iona acum, cât nebunul nu era atent…
Kitty se uită la Makepeace, apoi încă o dată la Nathaniel. Fruntea
i se încre i. Transpira ia iroia pe fa a lui Nathaniel. Nu avea de
gând să-l ajute. De ce ar făcut-o? Îl dispre uia.
Makepeace era pe jumătate aplecat peste balustradă, sco ând tot
felul de chicoteli la vederea noilor umilin e de dedesubt. La ecare
tresărire cu itul apăsa i mai tare pe gâtul lui Nathaniel.
Apoi Nathaniel o văzu pe Kitty făcând un semn imperceptibil din
cap. O văzu cum se încordează, pregătindu-se să sară. Î i umezi
buzele, concentrându-se…
Kitty Jones făcu un salt înainte. Instantaneu, un fulger de energie
verde o lovi, izbind-o de balustradă, care se crăpă din cauza
impactului. Flăcări de smarald se ridicau deasupra ei; membrele îi
zvâcneau, părul îi scotea fum. Focul se stinse. Kitty alunecă pe
podea, cu capul i cu un bra atârnând peste balustradă. Ochii îi
erau pe jumătate deschi i, dar nu vedea nimic.
 Flăcări verzi se înăl au fumegând din mâna stângă a domnului
Makepeace, dar cealaltă mână inea cu itul la gâtul lui Nathaniel.
Ochii dramaturgului se făcuseră mici cât ni te sta de; din ii îi
erau dezveli i.
― Fată proastă, zise el. Făcu un gest cu cu itul; ciupi pielea de pe
gâtul lui Nathaniel i începu să curgă sânge. Ridică-te!
Ca prostit, Nathaniel se ridică. În sală porunca fusese repetată de
o sută de ori. Cu un fo net puternic, to i prizonierii se ridicară în
picioare, orbi, lega i i neajutora i, îndemna i de înghiontelile i de
ciupiturile ursuze din partea impilor. În mai multe cazuri, acolo
unde evenimentele fuseseră prea dramatice i victima era
incon tientă, unul sau mai mul i demoni se apucară să ridice
corpurile. Sus, în loje, unde djinnii se ocupau de magicienii mai
mari, nimic nu era lăsat la voia întâmplării: to i erau înveli i în
plase negre i lega i precum carnea de cârna i.
Nathaniel î i regăsi vocea:
― Ne-ai distrus pe to i.
Pe fa a lui Quentin Makepeace se a ternu cel mai larg rânjet.
―  Ba deloc, John! Suntem în zorii unei noi ere! Dar s-a tras
cortina i trebuie să mă ocup de logistică. Uite pe cineva care se va
asigura că î i vei păstra bunul-sim cât sunt plecat. Făcu un semn
către fundul lojei. Draperia se dădu în lături. O siluetă înaltă, într-o
mantie neagră, pă i înăuntru; prezen a mercenarului umplu spa iul.
―  Cred că vă cunoa te i bine, zise domnul Makepeace,
ascunzându- i cu itul sub frac. Fără îndoială că ve i avea multe de
discutat. Nu te voi insulta, John, cu amenin ări meschine, dar am un
sfat. Privi înapoi din capul scărilor. Nu alege să mori ca biata Kitty –
mai am multe să- i arăt.
Plecă. Nathaniel rămase uitându-se lung la corpul de pe podea.
Dedesubt, într-o teribilă lini te, spartă doar de târ âitul picioarelor
i de ciripelile demonilor, guvernul britanic era grabnic înlăturat.
  
 
 
 

Partea a patra
  
Era o perioadă tulbure în Egipt. Invadatori din sud se furi aseră
pe lângă Cataracte i trecuseră prin foc i sabie ora ele de la grani ă.
Triburile de beduini făceau prăpăd, jefuind convoaiele de negustori
care ajungeau pe la marginile de ertului. Pe mare, pira ii berberi îi
vânau pe navigatori. Sfătuitorii regelui îl îndemnară să ceară ajutor
din străinătate, dar el era bătrân, mândru i precaut, a a că refuză.
Într-un efort tardiv de a- i îmbuna du manii de la curte, Ptolemeu
î i oferi serviciile. Adică, după cum recuno tea cu bucurie, pe mine.
―  Trebuie să mă ier i pentru umilirea asta, îmi zise pe când
stăteam pe acoperi în seara dinaintea plecării mele. Cu tot respectul
pentru Penrenutet i A a, tu, dragul meu Rekhyt, e ti cel mai
viguros dintre to i slujitorii mei. Sunt sigur că vei înfăptui minuni în
numele na iunii. Îndepline te ordinele comandan ilor armatei, i
improvizează unde e nevoie. Î i cer iertare pentru ce greută i vei
întâlni, dar pe termen lung vei pro ta i tu. Cu pu in noroc,
eforturile tale o să mă scape de agen ii vărului meu i o să-mi
permită să-mi termin cercetările.
Luasem înfă i area unui nobil leu de de ert, iar răgetul meu era
potrivit de gros i de pătrunzător:
― Nu ai habar de josnicia din inimile oamenilor. Vărul tău nu va
avea pace până nu vei muri. Spionii î i supraveghează ecare
mi care: am prins doi impi ai preo ilor ascun i în baia ta azi-
diminea ă. Am discutat cu ei. Într-un fel, acum sunt i ei în slujba ta.
Băiatul dădu din cap.
― Îmi face plăcere să aud asta.
Leul râgâi.
― Da, i-au donat cu amabilitate esen ele ca să o întărească pe a
mea. Nu te arăta a a uimit. În lumea noastră oricum suntem unul i
acela i, după cum i-am mai spus.
Ca de obicei, simpla pomenire a Celuilalt Loc fu de-ajuns: ochii
stăpânului meu luciră cu o lumină îndepărtată; fa a îi deveni
visătoare i meditativă.
― Rekhyt, prietene, mi-ai spus multe, dar vreau să a u mai mult.
Cred că încă vreo câteva săptămâni de muncă vor su ciente. A a
are ceva experien ă cu amanii dintr-un inut îndepărtat; îmi dă
sfaturi cu privire la metodele lor de părăsire a corpului. Când te
întorci – ei bine, o să vedem la vremea potrivită.
Coada leului lovea ritmic dalele de pe acoperi .
― Ar trebui să te concentrezi asupra pericolelor din lumea asta!
Vărul tău…
― Penrenutet mă va apăra cât e ti plecat, nu- i e teamă. Acum,
vezi, aprind focul de veghe din far. Flota se adună dedesubt. Trebuie
să pleci.
 
A urmat o perioadă de activitate febrilă pentru mine, timp în care
nu am luat legătura cu stăpânul meu. Am navigat cu ota egipteană
împotriva pira ilor, i am luat parte la o luptă înver unată în largul
coastelor berbere{78}. Apoi am măr ăluit cu trupele spre de ertul
Tebei i i-am prins în capcană pe beduini, luând o mul ime de
prizonieri. La întoarcere am fost ataca i de o ceată de djinni cu cap
de acal, pe care abia i-am învins{79}.
Fără să zăbovesc, m-am îndreptat spre sud ca să mă alătur
corpului principal din armata regelui care voia să se răzbune pe
popoarele de la deal de pe Nilul de jos. Campaniile de aici durară
două luni, terminându-se cu teribila bătălie de la Cataracte, în
timpul căreia m-am luptat cu douăzeci de folio i pe o limbă de
piatră deasupra apelor înspumate. Pierderile au fost masive, dar am
câ tigat la nalul zilei, iar pacea a fost readusă în regiune{80}.
Trecusem prin încercări grele, dar esen a mea era puternică, i nu
mă deranja. De fapt, cercetările stăpânului meu – dorin a lui de a
stabili egalitatea între djinni i oameni – mă impresionaseră, în
ciuda scepticismului meu. Îndrăzneam să sper că ar putea ie i ceva
din asta. Chiar i a a, mă temeam pentru el. Era cu totul
necunoscător într-ale lumii, neatent la pericolele care îl pândeau de
peste tot din jur.
Într-o noapte, în timpul ocupa iei inutului de pe dealuri, o bulă
apăru în cortul meu. Chipul lui Ptolemeu se arătă pe suprafa a de
sticlă, slab i îndepărtat.
―  Salutare, Rekhyt! În eleg că trebuie să te felicit. Vestea
izbânzilor tale a ajuns în ora .
M-am înclinat.
― Vărul tău e mul umit? Stăpânul meu păru să ofteze.
― Din păcate oamenii proclamă asta drept victoria mea. În ciuda
protestelor mele, mă aclamă peste tot. Vărului meu nu-i place deloc.
―  Nu mă surprinde. Trebuie… ce e aia de pe bărbia ta? O
cicatrice?
― Nu-i nimic. Un arca a tras în mine pe stradă. Penrenutet m-a
aruncat într-o parte i e totul în regulă.
― Vin acasă!
―  Nu încă. Mai am nevoie de o săptămână ca să termin treaba.
Vino peste apte zile. Între timp, du-te unde vrei.
M-am holbat la fa a lui Ptolemeu.
― Chiar a a?
―  Mereu te plângi de îngrădirea liberului-arbitru. Acum e
momentul să vezi cum e. Sunt sigur că po i suporta durerea acestui
Pământ încă un pic. Fă ce vrei. Ne vedem în apte zile.
Bula se transformă în vapori i se mistui.
Invita ia era a a de nea teptată, că pre de câteva minute m-am
plimbat fără intă prin cort, rearanjând pernele i uitându-mă la
propria imagine re ectată în obiectele de alamă. Apoi m-a izbit
întreaga semni ca ie a cuvintelor lui. Am pă it afară, am aruncat o
ultimă privire peste tabără i, cu un chiot, m-am avântat în aer.
 
După apte zile, m-am întors la Alexandria. Stăpânul meu stătea
în camera de lucru, purtând o tunică albă, fără sandale. Era mai tras
la fa ă decât înainte, avea ochii încercăna i, dar mă întâmpină cu
entuziasmul lui obi nuit.
― Chiar la timp! exclamă el. Cum i s-a părut lumea?
― Este mare i frumoasă, de i e prea multă apă în ea. La răsărit
mun ii se ridică spre stele, la sud pădurile înghit pământul.
Arhitectura Pământului e in nit de variată; mi-a dat mult de gândit.
― Într-o zi o voi vedea i eu. i oamenii? Ei cum sunt?
 ―  Apar în grupuri izolate, ca ni te co uri pe un fund. Mul i se
descurcă fără magie, presupun.
Ptolemeu rânji.
― Îmi place că gânde ti profund. Acum e rândul meu.
Mă duse la o u ă i mă pofti într-o cameră interioară, lini tită.
Podeaua era acoperită cu un cerc – mai mare decât de obicei –
împodobit cu hieroglife i cu rune. Lângă el, pe podea, erau ierburi,
amulete, teancuri de papirusuri i tăbli e de ceară, toate acoperite
de scrisul necite al stăpânului meu. Îmi aruncă un zâmbet obosit.
― Ce părere ai?
Eram ocupat să cercetez barierele i lan urile de cuvinte.
― N-are nimic special. E destul de standard.
―  tiu! Am încercat toate felurile de întăriri complexe i de vrăji,
dar pur i simplu nu mergea. Apoi mi-am dat seama: toate măsurile
noastre normale de siguran ă sunt destinate să restrângă
posibilitatea de mi care – tii, să-i ină pe djinni afară, să ne
protejeze. Eu vreau efectul opus; vreau să mă pot mi ca liber. Deci,
dacă fac a a – cu un deget de la picior, mânji inten ionat linia de
cretă care marca perimetrul cercului –, asta ar trebui să-i permită
spiritului meu să plece. Prin această mică gaură. Corpul meu va
rămâne aici. M-am încruntat.
― De ce să folose ti pentagrama?
―  Aha! Bună observa ie! După părerea prietenului meu A a,
amanii din inuturile îndepărtate, care vorbesc cu djinnii la
grani ele lumilor noastre, rostesc anumite cuvinte i î i părăsesc
corpurile după plac. Nu folosesc cercuri. Dar ei nu încearcă să treacă
grani a dintre lumile noastre – acele ziduri elementale despre care
mi-ai povestit atâtea. Pe când eu, da! Cred că, a a cum puterea
cercului te trage direct spre mine când te invoc, acela i cerc mă
poate propulsa în direc ie opusă, prin ziduri, când cuvintele sunt
inversate. E un mecanism de focalizare. În elegi?
M-am scărpinat în barbă.
― Ăăăă… scuze, ce-a zis A a? Stăpânul meu î i înăl ă ochii spre
cer.
―  Nu contează! Dar asta, da! Cred că pot inversa invocarea
obi nuită destul de u or, dar dacă chiar se va deschide o poartă, o să
am nevoie de ceva de partea cealaltă care să mă ghideze. Ceva care
să-mi dea o destina ie.
― Asta e o problemă. Nu există „destina ii” în Celălalt Loc. Nici
mun i, nici păduri. i-am mai spus asta de nenumărate ori.
―  tiu! Aici intervii tu.
Băiatul se ghemuise pe podea, căutând printr-o grămadă de
obiecte magice pe care le aduna orice magician: scarabei, rozătoare
mumi cate, piramide vestitoare, i toate cele. Ridică un ankh{81} mic
i mi-l aruncă.
― Crezi că ăsta e er?
Am sim it o adiere răcoroasă în epându-mi esen a; m-am ferit,
iritat.
― Mda! Termină cu joaca.
―  Bun! O să-l păstrez la mine pentru protec ie. În caz că apar
ni te impi cât sunt plecat. Acum, să revenim la tine! Rekhyt, î i
mul umesc pentru toate serviciile pe care mi le-ai făcut; î i rămân
îndatorat. Într-o clipă te voi elibera. Obliga ia ta fa ă de mine va lua
sfâr it.
M-am înclinat în modul obi nuit.
― Î i mul umesc, stăpâne! Dădu din mână.
―  Lasă chestia cu stăpânul acum. Când ajungi în Celălalt Loc,
a teaptă să- i auzi numele – numele tău adevărat, adică. După ce îmi
termin incanta ia, te voi striga de trei ori. Dacă vrei, îmi po i
răspunde: cred că va su cient ca să ob in destina ia de care am
nevoie. Voi trece prin poartă spre tine.
M-am arătat sceptic, cum fac de obicei.
― Crezi?
―  Da! Băiatul îmi zâmbi. Rekhyt, dacă te-ai plictisit să mă vezi
după tot acest timp, solu ia e simplă. Nu-mi răspunzi la chemare.
― Depinde de mine?
― Desigur! Celălalt Loc e domeniul tău. Dacă tu consideri potrivit
să mă chemi, voi foarte onorat.
Fa a îi era îmbujorată de emo ie, pupilele – dilatate ca ale unei
pisici; în mintea sa deja gusta din deliciile din cealaltă lume. I-am
urmărit mi cările pe când se îndrepta spre un bol de lângă fereastră.
Con inea apă. Se spălă pe fa ă i pe gât.
 ―  Teoriile tale sunt toate foarte bune, am intervenit, dar i-au
spus ce se va întâmpla cu corpul tău dacă treci dincolo? Nu e ti
făcut din esen ă.
Se terse cu un prosop, uitându-se pe deasupra acoperi urilor,
unde agita ia i viermuiala de la prânz învăluiau ora ul ca într-un
giulgiu invizibil.
― Uneori, murmură el, mă simt de parcă n-a nici pământean.
Toată via a mea am stat închis în biblioteci, neexperimentând
niciodată senza iile lumii. Când mă întorc, Rekhyt, voi hoinări până
departe, cum ai făcut tu… Se întoarse i î i întinse bra ele slabe i
cafenii. Ai dreptate, desigur: nu tiu ce se va întâmpla. Poate că o să
am parte de suferin ă. Dar merită riscul, cred, căci o să văd ce n-a
mai văzut nici un alt om!
Traversă camera i închise obloanele; acum eram împresura i de
o lumină scăzută, palidă. După aceea încuie u a de la cameră.
― Poate, am zis, vei tu în slujba mea când ne vom întâlni din
nou.
― Foarte probabil.
―  i totu i ai încredere în mine? Ptolemeu râse.
―  Ce altceva am făcut în tot acest timp? Când te-am închis
ultima oară într-o pentagramă? Uită-te la tine acum – e ti la fel de
liber ca mine. Ai putea să mă gâtui într-o clipă i să dispari.
― A, mda! Nu mă gândisem la asta. Băiatul bătu din palme.
― Ei bine, a sosit timpul! Penrenutet i A a au fost deja elibera i;
nu mai am nici o datorie. A a că e rândul tău. Dacă vrei să sari în
pentagramă, te voi elibera.
― Dar ce se întâmplă cu propria ta siguran ă? M-am uitat în jur
la camera întunecată. Raze de lumină ce pătrundeau prin obloane
lăsau urme ca de gheare pe pere i i pe podea. Cu noi pleca i, e ti
lipsit de apărare dacă te găsesc du manii.
― Ultima misiune a lui Penrenutet a fost să ia înfă i area mea i
să pornească spre sud pe vechiul drum. Să se lase văzut. Spionii vor
urma caravana lui. A a că, vezi, dragă Rekhyt, m-am gândit la toate.
Îmi făcu semn. Am pă it în cerc.
―  tii, n-ai nevoie să- i ri ti via a în acest experiment.
 Mă uitam la umerii lui îngu ti, la gâtul slăbănog, la picioarele
sub iri care îi ie eau de sub tunică.
― Nu e un experiment, replică el. E un gest. E o răsplată.
― Pentru ce? Trei mii de ani de sclavie? De ce să preiei tu povara
atâtor crime? Nici un alt magician nu a mai gândit vreodată a a.
Zâmbi.
― Tocmai asta e. Sunt primul. i dacă aventura mea se sfâr e te
bine, i mă întorc s-o povestesc, mul i al ii mă vor urma. Va începe
o noua eră pentru djinni i oameni. Am făcut deja unele noti e,
Rekhyt cartea mea va pusă la loc de cinste în ecare bibliotecă de
pe Pământ. Nu voi mai aici s-o văd, dar, cine tie, poate tu vei .
Pasiunea lui mă convinse. Am dat din cap a încuviin are.
― Să sperăm că ai dreptate.
Nu răspunse, doar pocni din degete i rosti vraja de Alungare.
Ultimul lucru pe care l-am văzut pe când plecam fu chipul lui
privind în urma mea, încrezător i senin.
 22

Kitty se trezi într-o lumină care o orbea i cu o durere ascu ită în

coaste. Pe măsură ce treceau secundele, iar ea stătea complet
nemi cată, deveni con tientă de sângele care îi pulsa în creier i de
uscăciunea din gura ei deschisă. O dureau încheieturile. Sim ea un
miros groaznic de haine arse i o presiune mare în jurul unei mâini.
O cuprinse panica; î i smuci membrele, deschise ochii, încercă să-
i ridice capul. Fu răsplătită cu o durere în tot corpul i cu o
anumită în elegere a situa iei sale; încheieturile îi erau legate, edea
pe ceva tare, cineva stătea aplecat peste ea, uitându-se la fa a ei.
Apăsarea de pe mână cedă brusc.
Un glas:
― Mă auzi? E ti bine?
Kitty întredeschise un ochi. O formă întunecată îi apăru în
câmpul vizual. Magicianul, Mandrake, se aplecă mai aproape; avea
o expresie de îngrijorare amestecată cu u urare.
― Po i vorbi? Cum te sim i?
Vocea lui Kitty era slabă:
― Mă ineai de mână?
― Nu!
― Bine!
Se obi nuia acum cu lumina; deschise ambii ochi i se uită în
jurul ei. Stătea pe podea, la marginea unei săli de piatră, mai veche
i mai mărea ă decât tot ce văzuse până atunci. Stâlpi gro i
sus ineau un tavan boltit; pe podea, covoare frumoase acopereau
dalele de piatră. Pe pere i, în numeroase ni e, se a au statui de regi
i de regine în ve minte de altădată. Globuri magice pluteau pe
boltă, creând un model mereu schimbător de lumini i de umbre. În
mijlocul camerei se a a o masă lustruită, strălucitoare, i apte
scaune.
Un bărbat se plimba de colo-colo pe lângă masă.
 Kitty se strădui să- i schimbe pozi ia, opera iune îngreunată de
frânghiile cu care îi erau legate încheieturile. Ceva o în epă în spate.
Înjură:
― Au! Po i să…?
Mandrake î i ridică mâinile, legate strâns, i cu o frânghie albă,
sub ire în jurul degetelor.
―  Încearcă să te târă ti spre stânga. Te sprijini de un suport de
piatră acum. Aten ie – ai fost lovită zdravăn!
Kitty î i mută fundul mai încolo i se sim i ceva mai confortabil.
Se uită în jos. O parte a hainei era înnegrită i arsă; văzu fragmente
zdren uite din căma a de pe dedesubt i, atârnând dintr-un buzunar
interior, un col pârlit din cartea domnului Button. Se încruntă. Cum
de…?
Teatrul! Deodată, î i aminti: exploziile din loja de vizavi, aprinsul
luminilor, marea de demoni din stalurile de dedesubt. Da, i
Mandrake lângă ea, palid i speriat, cu omule ul acela gras care îi
inea cu itul la gât. Ea încercase…
― Mă bucur că e ti în via ă, zise magicianul. Fa a îi era cenu ie,
dar vocea îi suna calm. Avea sânge uscat pe gât. Ai o rezisten ă
impresionantă. Po i vedea i prin iluzii?
Fata scutură din cap enervată.
― Unde suntem? Ce e…?
―  Sala Statuilor de la Westminster. Asta e sala în care se
întrune te Consiliul.
― Dar ce s-a întâmplat? De ce suntem aici? Trase înnebunită de
legături.
― Lini te te-te… suntem supraveghea i!
Făcu un semn din cap către silueta de lângă masă. Era o persoană
pe care Kitty nu o cuno tea, un tânăr cu picioare lungi i sub iri,
care patrula încoace i încolo.
―  Sa mă lini tesc? Kitty scoase un strigăt gâtuit de furie. Cum
îndrăzne ti? Dacă eram liberă…
― Da, dar nu e ti. i nici eu. A a că taci o clipă i lasă-mă să- i
spun ce s-a întâmplat. Se aplecă u or. Întregul guvern a fost luat
ostatic în teatrul ăla. To i! Makepeace a folosit o ceată de demoni ca
să-i supună.
 ― Am i eu ochi, nu? Am văzut toate astea.
― În regulă. Ei bine, unii se poate să fost uci i, dar majoritatea
cred că sunt în via ă, dar cu călu i lega i ca să nu poată invoca
nimic. Cu to ii au fost strân i i du i în spatele teatrului, unde
a tepta un grup de dubi e. Au fost îngrămădi i în ele; i-au aruncat pe
mini tri unii peste al ii ca pe ni te saci de carto . Dubi ele au plecat
de la teatru i au venit aici. Nimeni din afara teatrului nu tie încă
nimic. Nu tiu unde au fost du i prizonierii. Trebuie că sunt încuia i
undeva pe aproape. De asta se ocupă acum Makepeace, bănuiesc.
Pe Kitty o durea capul. Se strădui să în eleagă implica iile.
― El este cel care… fata se uită în jos… mi-a făcut asta?
― Da! Un Infern. De la mică distan ă. Când ai încercat – fa a lui
palidă se îmbujoră pu in –, când ai încercat să mă aju i. Ar trebuit
să mori; de fapt, am crezut că e ti moartă, dar în momentul în care
mercenarul mă lua cu el, ai gemut i i-a curs salivă din gură, a a că
te-a scos i pe tine de acolo.
― Mercenarul?
― Nu întreba.
Kitty tăcu pre de ceva vreme.
― Deci Makepeace preia conducerea?
― Se pare că a a crede. Magicianul se încruntă. Omul e nebun de
legat. Cum are de gând să conducă Imperiul fără guvern, nu pot să-
mi imaginez.
Kitty pufni.
―  Guvernul tău n-o ducea prea bine, hai să recunoa tem. El ar
putea reprezenta o îmbunătă ire.
― Nu bleagă! Mandrake se înnegură la fa ă. N-ai nici cea mai
mică idee ce… Abia reu i să se controleze. Scuze! Nu e ti tu de vină.
N-ar trebuit să te duc la teatru.
― A a e! Kitty privi în jur. Dar ce nu pricep eu este de ce ne-au
adus tocmai aici.
― Nu tiu nici eu. Am fost ale i cu vreun scop.
Kitty privi la bărbatul care se plimba de colo-colo pe lângă masa
Consiliului. Părea agitat; se uita des la ceas i la ni te u i duble.
―  Nu pare prea bazat, opti ea. Nu po i invoca un demon ca să
ne sco i de aici?
 Mandrake mormăi:
― To i sclavii mei sunt pleca i în misiune. Dacă a putea ajunge
la o pentagramă i-a invoca destul de u or, dar fără pentagramă i
cu degetele legate a a, n-am ce face. N-am nici măcar un imp la
dispozi ie.
―  Nu e ti bun de nimic, izbucni Kitty. i mai zici că e ti
magician! Mandrake se încruntă.
―  Dă-mi timp. Demonii mei sunt puternici, mai ales
Cormocodran. Cu pu in noroc, voi avea ocazia să…
U ile de la capătul holului se deschiseră larg. Omul de lângă masă
se întoarse. Kitty i Mandrake î i lungiră gâturile. Intră un mic alai.
 
Primele câteva persoane îi erau necunoscute lui Kitty. Un omule
cu ochii rotunzi i umezi, cu constitu ia unei ramuri în plină iarnă; o
femeie cu fa ă inexpresivă, cam neîngrijită; un domn între două
vârste, cu pielea palidă i lucioasă i cu buze cărnoase. După ei
venea un tânăr, suplu, cu pasul vioi, cu păr ro cat dat cu briantină i
cu ni te ochelari coco a i pe nasul mic. To i patru păreau cuprin i de
o încântare disimulată: â âiau, rânjeau i se uitau în jur cu mi cări
rapide i nervoase.
Bărbatul cu picioare strâmbe de lângă masă se grăbi să ajungă la
ei.
― În sfâr it! exclamă el. Unde e Quentin?
― Aici, prieteni!
Pe u ă intră Quentin Makepeace, cu fracul de culoarea
smaraldului fâlfâind, cu pieptul um at ca al unui coco de luptă.
Umerii îi erau ridica i, bra ele i se legănau cu un aer insolent. Trecu
pe lângă înso itorii săi, bătându-l pe spate pe bărbatul cu păr ro cat,
ciufulind părul femeii i făcând cu ochiul către ceilal i. Se îndreptă
către masă, uitându-se prin cameră cu un aer de stăpân. Văzându-i
pe Kitty i pe Mandrake lângă perete, le făcu semn cu un deget
durduliu.
La masa Consiliului Makepeace alese jil ul cel mai mare, un tron
aurit, bogat sculptat. Se a eză, cu picioarele încruci ate; cu o
mi care complicată, scoase din buzunar un trabuc imens. Pocni din
degete: vârful trabucului se trezi pâlpâind la via ă. Quentin
Makepeace i-l puse între buze i trase din el, satisfăcut.
Kitty îl auzi lângă ea pe Mandrake sco ând un oftat de mânie. Ea
nu vedea mare lucru în afară de teatralitatea ostentativă a
spectacolului. Dacă n-ar fost prizonieră, poate s-ar amuzat.
Makepeace făcu un gest larg cu trabucul.
―  Clive, Rufus… vre i să i atât de amabili încât să-i aduce i
aici pe prietenii no tri?
Bărbatul cu părul ro cat se apropie, urmat de înso itorul său cu
buze groase. Cu asprime i deloc reveren ios, Kitty i Mandrake fură
ridica i în picioare. Kitty observă că ambii conspiratori îl priveau pe
Mandrake cu un dezgust răuvoitor. Pe când îi urmărea, bărbatul mai
în vârstă, cu buzele umede întredeschise, făcu un pas înainte i îl
lovi zdravăn pe prizonier peste fa ă.
Omul î i frecă mâna.
―  Asta e pentru ce i-ai făcut lui Lovelace. Mandrake zâmbi
mânze te.
― N-am mai fost niciodată lovit de un pe te umed până acum.
―  Am auzit că mă căutai, Mandrake, zise bărbatul cu părul
ro cat. Ei bine, ce-ai să-mi faci acum?
Din jil ul aurit se auzi o voce mieroasă:
―  U or, băie i, u or! John e oaspetele nostru. Simt afec iune
pentru el! Aduce i-l aici, am spus.
Kitty fu apucată de umăr i împinsă în fa ă ca să stea alături de
Mandrake pe un covor în fa a mesei.
Ceilal i conspiratori se a ezaseră. Privirile le erau ostile. Vorbi
femeia cu fa ă îmbufnată:
― Ce caută ei aici, Quentin? Ăsta e un moment crucial.
― Ar trebui să-l omori pe Mandrake i gata, sugeră magicianul cu
fa ă de pe te.
Makepeace trase un fum din trabuc; ochii îi sclipeau de bucurie.
― Rufus, e ti mult prea grăbit. i tu, Bess! E-adevărat, John încă
nu face parte din grupul nostru, dar am mari speran e că va face.
Noi doi suntem alia i de multă vreme.
Kitty îi aruncă o privire piezi ă tânărului magician. Obrazul îi era
stacojiu acolo unde fusese lovit. Mandrake nu răspunse.
 ― N-avem timp de joacă! Vorbise omule ul cu ochi mari i umezi;
vocea îi era nazală, plângăcioasă. Trebuie să ne acordăm puterea pe
care ne-ai promis-o.
Se uită la masă, î i trecu degetele peste ea cu un gest deopotrivă
lacom i temător. Lui Kitty i se părea slab i fricos, i iritat indcă
era con tient de propria la itate. Din ce î i dădea ea seama, nici unul
dintre conspiratori nu era diferit, cu excep ia lui Makepeace, care
radia de încredere în sine de pe tronul său aurit.
Dramaturgul scutură pu in scrum de la trabuc pe covorul persan.
― Nu ne jucăm, dragul meu Withers, spuse el zâmbind. Te asigur
că sunt perfect serios. Spionii lui Devereaux raportează de multă
vreme că – printre oamenii de rând – John este cel mai popular
dintre magicieni. Ar putea da noului nostru Consiliu o fa ă nouă i
atrăgătoare – cu siguran ă mai atrăgătoare decât oricare dintre voi.
Rânji din cauza neplăcerii pe care o crease. În plus, are talent i
ambi ie cât să dea i la al ii. Am sentimentul că dorea de mult să-l
răstoarne pe Devereaux i să o ia de la capăt… Nu-i a a, John?
Din nou Kitty se uită la Mandrake. Din nou pe fa a lui palidă nu
se citea nimic.
Quentin Makepeace continuă:
― Trebuie să-i lăsăm lui John pu in timp. Toate se vor limpezi. i
ve i ob ine curând toată puterea dorită, domnule Withers. Dacă
bunul Hopkins dore te să se grăbească, putem începe.
Chicoti ca pentru sine – i, datorită acestui sunet, acestui nume,
Kitty îl recunoscu.
Era ca i cum un văl gros îi căzuse de pe ochi. Era din nou în
Rezisten ă, în urmă cu trei ani. La sfatul bibliotecarului ters, Clem
Hopkins, se dusese la o întâlnire într-un teatru abandonat. i odată
ajunsă acolo… un hanger inut la ceafă, o conversa ie optită cu un
bărbat nevăzut – ale cărui indica ii îi duseseră la aba ie i la
înspăimântătorul paznic al criptei…
― Tu! strigă ea. Tu!
To i ochii se întoarseră către ea. Kitty rămase nemi cată, cu
privirea a intită asupra bărbatului de pe jil ul de aur.
―  Tu ai fost binefăcătorul, opti ea. Tu ai fost cel care ne-a
trădat. Domnul Makepeace îi făcu cu ochiul.
 ―  A, m-ai recunoscut în sfâr it? Chiar mă întrebam dacă î i vei
aminti vreodată… Bineîn eles, eu te-am recunoscut imediat ce te-am
văzut cu Mandrake. De asta m-a amuzat să vă invit la micul meu
spectacol de astă-seară.
John Mandrake reac ionă în sfâr it:
― Cum adică? V-a i mai întâlnit?
―  Nu a a surprins, John! Totul a fost pentru o cauză nobilă.
Prin asociatul meu, domnul Hopkins – pe care îl vei întâlni în
curând; în prezent se ocupă de prizonierii no tri –, urmăream de
mult activită ile Rezisten ei. Mă amuza să văd cum se străduiesc, să
văd enervarea fraierilor din Consiliu când nu reu eau să le dea de
urmă. Persoanele de fa ă se exclud, desigur, John!
Alt chicotit.
Glasul lui Kitty era lipsit de orice in exiune:
―  tiai de monstrul din mormântul lui Gladstone, dar tot ne-a i
trimis, tu i Hopkins, ca să luăm Toiagul. Prietenii mei au murit din
cauza ta.
Făcu un pas înspre el.
―  Ei, asta-i! Quentin Makepeace î i dădu ochii peste cap. Era i
oameni de rând trădători. Eu eram magician. Te a teptai să-mi pese?
i nu te mai apropia, tânără domni oară. Data viitoare n-o să mă
mai obosesc să fac o vrajă. O să- i tai gâtul. Zâmbi. Ca să- i spun
adevărul, eram de partea voastră. Speram că ve i reu i să nimici i
demonul. Apoi a luat Toiagul de la voi ca să-l folosesc eu. De fapt
– î i scutură trabucul, î i încruci ă din nou picioarele i se uită la cei
care îl ascultau –, de fapt rezultatul a fost neclar: a i fugit cu Toiagul
i l-a i lăsat pe afritul Honorius să scape din mormânt. Ce impact a
avut Honorius! Oasele lui Gladstone, opăind pe acoperi uri cu un
afrit captiv în interiorul lor! Un spectacol minunat. Dar ne-a dat de
gândit, mie i lui Hopkins…
―  Spune-mi, Quentin! interveni Mandrake; vocea îi era blândă.
Acest domn Hopkins se presupune că a avut de-a face i cu golemul.
E adevărat?
Makepeace surâse; făcu o pauză înainte să răspundă. „Joacă
teatru tot timpul, se gândi Kitty. E un lăudăros incorigibil, tratând
situa ia ca i cum ar una dintre piesele sale.”
 ― Desigur! strigă Makepeace. Sub îndrumarea mea! Sunt implicat
în multe. Sunt artist, John, un om de o creativitate neobosită. De ani
de zile Imperiul decade; Devereaux i ceilal i l-au condus fără
pricepere. tiai că unele dintre piesele mele au trebuit chiar să e
anulate la Boston, la Calcutta i la Bagdad, din cauza sărăciei, a
tulburărilor i a violen ei locale? i acest război care nu se mai
termină… Lucrurile trebuie să se schimbe! Ei bine, de ani de zile
privesc de pe margine, experimentând din când în când. Mai întâi l-
am încurajat pe bunul meu prieten Lovelace în încercarea lui de
rebeliune. Î i aminte ti de pentagrama aia cu adevărat mare, John?
A fost ideea mea! Chicoti. Apoi a venit rândul bietului Duvall. Voia
putere, dar nu avea nici un pic de creativitate în el. Tot ce putea
face era să urmeze sfaturi. Prin intermediul lui Hopkins l-am
încurajat să folosească golemul ca să răspândească nelini tea. i, în
timp ce guvernul era atent în altă parte – se uită radios la Kitty încă
o dată –, aproape că am pus mâna pe Toiag. Care, apropo,
inten ionez să ajungă în posesia mea chiar în seara asta.
Pentru Kitty, mare parte din toate astea nu însemna nimic; se uită
lung la omule ul plin de ură din jil ul aurit, aproape tremurând de
furie. Vedea, ca de foarte departe, fe ele tovară ilor ei mor i –
Makepeace le întina memoria cu ecare cuvânt. Nu avea nimic de
spus.
Dimpotrivă, John Mandrake părea să devină chiar vorbăre :
―  Asta e foarte interesant, Quentin. Toiagul se va dovedi cu
siguran ă util. Dar cum va func iona guvernul? Ai golit toate
ministerele. Asta va duce inevitabil la probleme, chiar i cu guri
titanice precum acestea din echipa ta.
Le zâmbi conspiratorilor îmbufna i din jur. Makepeace făcu un
gest non alant.
―  Unii dintre prizonieri vor elibera i la momentul oportun,
odată ce vor jura să îmi dea ascultare.
―  i ceilal i?
― Vor executa i. Mandrake ridică din umeri.
― Pare un plan riscant, chiar i cu Toiagul.
― Ba nu! Pentru prima oară Makepeace părea că se enervase. Se
ridică din jil , aruncă deoparte ce mai rămăsese din trabuc. Suntem
pe cale să ne mărim puterea cu primul act creator din cei două mii
de ani de magie. De fapt, iată-l pe cel care vă va arăta despre ce e
vorba. Doamnelor i domnilor, vi-l prezint pe… Clem Hopkins!
O persoană blândă i s oasă intră în cameră. Trecuseră trei ani de
când îl văzuse Kitty ultima oară, stând la o cafenea în aerul plăcut al
verii. Pe atunci era o feti ă; băuse un milkshake i mâncase o
gogoa ă cu glazură în timp ce el îi pusese întrebări despre Toiagul
furat. Apoi, când nu-i dăduse informa iile pe care le dorea, domnul
Hopkins o trădase cu blânde e din nou – trimi ând-o spre casa unde
Mandrake a tepta s-o prindă în capcană.
A a se întâmplase. Odată cu trecerea anilor, trăsăturile
învă atului i se estompaseră în memorie, umbra lui crescuse
înăuntrul ei, i se răspândise ca o infec ie în străfundurile min ii.
Uneori o chinuia în vise.
i iată-l acum, pă ind u or pe covoarele din Sala Statuilor, cu un
surâs pe fa ă. Apari ia lui păru să trezească o emo ie vie în rândul
conspiratorilor; se auzi un murmur de nerăbdare. Domnul Hopkins
se apropie de masă, oprindu-se exact în fa a lui Kitty. Se uită întâi la
Mandrake, apoi la Kitty. Ochii lui de un cenu iu pal o studiară, fără
nici o expresie pe chip.
― Trădătorule, mârâi Kitty.
Domnul Hopkins se încruntă pu in, de parcă nu în elegea. Nu
dădu nici cel mai mic semn că o recunoa te.
― Acum, Clem – îl bătu pe spate Makepeace –, nu te lăsa indispus
de prezen a tinerei Kitty! E doar o glumi ă din partea mea ca să- i
amintesc de zilele din Rezisten ă. Ai grijă, n-o lăsa să vină lângă
tine! E ireată ca o vulpe! Ce fac prizonierii?
Învă atul dădu din cap cu însu e ire.
― Sunt la loc sigur, domnule! Nu pot pleca nicăieri.
― Dar afară? E lini te peste tot?
―  E încă agita ie în parcurile din centru. Poli ia î i face treaba.
Nimeni nu tie că am plecat de la teatru.
― Bine! Atunci a venit momentul să ac ionăm. Prieteni, Hopkins
e o minune, o adevărată comoară! Respiră idei a a cum eu i voi
înghi im aer; le visează în somn, le digeră odată cu cina. El a fost cel
care a remarcat prima oară proprietă ile unice ale afritului
Honorius. Nu-i a a, Clem?
Hopkins zâmbi timid.
― Dacă a a spune i dumneavoastră, domnule!
―  Eu i Hopkins am observat imediat că demonul sălă luia în
oasele lui Gladstone. Nu reprezenta o simplă deghizare, o iluzie a
esen ei; scheletul era real. Demonul se unise cu oasele adevărate.
Ne-a venit o idee ambi ioasă: de ce să nu invocam un demon care să
intre într-un corp viu – mai exact, în corpul viu al unui magician?
Dacă magicianul ar putea controla demonul i folosi puterea lui – ce
minuni ar putea înfăptui! N-ar mai nevoie de pentagrame, de
bâjbâieli cu rune i cu cretă, n-ar mai exista riscul de a face erori
fatale! Într-adevăr, invocarea însă i ar deveni în curând inutilă!
Kitty învă ase destule de la domnul Button ca să- i dea seama de
natura radicală a acestei propuneri; tia destul ca să împărtă ească
scepticismul total al lui Mandrake.
―  Dar riscurile sunt mult prea mari! zicea el. Acel om de rând
din camera ta de lucru… auzea demonul vorbindu-i în cap! L-ar
făcut să- i piardă min ile!
―  Doar indcă nu avea voin a necesară ca să supună demonul.
Makepeace î i pierduse răbdarea; vorbea iute. Cu persoane
inteligente i cu personalitate puternică, precum noi, efectul va cel
a teptat.
― Doar nu vrei să spui că ave i to i de gând să vă asuma i acest
risc? protestă Mandrake. Sper că nu! Efectele ar putea
catastrofale! Nu ti i ce s-ar putea întâmpla.
―  A, ba tim, tim! Hopkins a invocat un demon înăuntrul lui
acum două luni, John. Nu a suferit consecin e negative. Nu-i a a,
Clem? Spune-le!
―  A a e, domnule! Învă atul părea stânjenit să e în centrul
aten iei. Am invocat un djinn destul de puternic. Când a intrat, am
sim it o anume împotrivire, de parcă aveam un vierme viu în cap.
Însă a trebuit doar să mă concentrez i demonul a acceptat
inevitabilul. E foarte lini tit acum. Abia dacă simt că e acolo.
― Dar po i face uz de puterea i de cuno tin ele lui, nu, Hopkins?
zise Makepeace. E într-adevăr remarcabil.
 ― Arată-ne, u oti conspiratoarea.
― Da, arată-ne! Arată-ne!
În jurul mesei rugămintea fu reluată iar i iar. Fiecare fa ă
strălucea de o foame avidă, furioasă. Lui Kitty îi păreau to i
răutăcio i, dar i neajutora i, ca ni te pui care a teptau să e hrăni i.
Fu cople ită de o bruscă repulsie; voia să scape de acolo.
Ochii lui Makepeace se preschimbaseră în două fante lucitoare; îl
înghionti pe învă at cu cotul.
―  Ce zici, Hopkins? Le ară i pu in, doar cât să le stârne ti
apetitul?
― Dacă dumneavoastră crede i că a a trebuie, domnule, învă atul
făcu un pas înapoi, î i plecă fruntea, concentrându-se.
Apoi, aparent fără nici un efort, se ridică în aer. Mai mul i
conspiratori tresăriră. Kitty îi aruncă o privire lui Mandrake; el se
uita la Hopkins cu gura căscată.
Hopkins se ridică la doi metri de podea, apoi pluti, îndepărtându-
se de masă. Când ajunse la o oarecare distan ă, ridică o mână,
arătând cu degetul spre o statuie de alabastru din cealaltă parte a
sălii. Aceasta înfă i a un magician chel i îndesat fumând un trabuc.
Urmă un fulger de lumină albastră – statuia explodă într-un uvoi de
scântei. Magicianul cu părul ro cat scoase un strigăt de mirare;
ceilal i se sculară în picioare i aplaudară, sau bătură în masă cu o
bucurie sălbatică. Domnul Hopkins se ridică i mai sus, spre tavan.
―  Arată-le altceva, Hopkins! strigă Makepeace. Dă o
reprezenta ie! To i ochii erau a inti i în sus. Kitty pro tă de ocazie.
Încet, încet, se îndepărtă de masă. Un pas, doi… Nimeni nu
observase; cu to ii îl priveau pe învă at făcând acroba ii pe tavan,
sco ând ăcări din degete…
Kitty se întoarse i fugi. La capătul sălii, u ile duble erau deschise.
Pa ii nu i se auzeau pe covoarele groase i moi. Mâinile îi erau
legate, ceea ce o făcea să alerge ciudat, dar în câteva secunde ajunse
afară, într-un coridor de piatră, cu picturi în ulei pe pere i i cu
vitrine de sticlă având ornamente de aur… O luă la dreapta;
coridorul se termina cu o u ă deschisă. Kitty intră repede. Se opri,
înjură. O cameră goală, poate biroul unui func ionar: un birou, un
raft de căr i, o pentagramă pe podea. Era o fundătură.
 Cu un oftat, se întoarse, alergă înapoi pe acela i drum – pe
coridor, pe lângă u ile duble, dădu alt col …
… i se izbi în plin de ceva tare i greu. Fu aruncată în lături,
instinctiv încercă să amortizeze căderea întinzând o mână – dar
bra ele îi erau legate, nu avea cum; se prăbu i pe dale.
Kitty se uită în sus i i se opri inima-n piept. Un bărbat stătea în
picioare lângă ea, în lumina aruncată de globurile din tavan; un
bărbat înalt, bărbos, îmbrăcat în negru. Ochii alba tri pătrunzători o
cercetară, sprâncenele negre se încruntară.
― Te rog! opti Kitty. Te rog, ajută-mă!
Bărbosul zâmbi. O mână înmănu ată se îndreptă spre ea.
 
În Sala Statuilor, domnul Hopkins revenise la sol. Fe ele
conspiratorilor erau pline de uimire; doi bărba i trăgeau la o parte
covoarele din mijlocul camerei. Când Kitty fu adusă înapoi, pe
jumătate sufocată, atârnând suspendată de guler în mâna
bărbosului, se opriră i dădură drumul covoarelor. Unul câte unul,
to i se întoarseră să se uite la ea.
O voce groasă vorbi la umărul lui Kitty:
―  Ce e cu fata asta? Am prins-o încercând să fugă în stradă.
Omul cu părul ro cat clătină din cap.
―  Ei, drăcie! Nici măcar n-am observat că a dispărut. Domnul
Makepeace făcu un pas înainte, posomorât.
―  Domni oară Jones, chiar nu avem timp pentru asemenea
întreruperi… Îi aruncă o privire mânioasă, ridică din umeri i se
îndepărtă. La început prezen a ei m-a amuzat, dar, ca să u sincer,
nu mă mai interesează. O po i ucide.
 23

Nathaniel văzu cum mercenarul o lasă pe Kitty jos pe covor; îl

văzu dându- i la o parte mantia, căutând la brâu i sco ând un cu it
lung, curbat ca un iatagan. Îl văzu întinzând mâna ca s-o apuce de
păr, ridicându-i capul, dezvelindu-i gâtul…
― Stai! Nathaniel făcu un pas înainte; vorbi cu toată autoritatea
de care era în stare: N-o atinge! O vreau vie.
Mâinile mercenarului se opriră. Se uită la Nathaniel cu ochii lui
alba tri spălăci i. Apoi, lent i foarte hotărât, continuă să îi tragă
capul înspre spate i să apropie cu itul.
Nathaniel înjură. Repetă:
― Stai, am spus!
Conspiratorii priveau oarecum amuza i. Fa a palidă i transpirată
a lui Rufus Lime se strâmbă.
― Nu prea e ti în situa ia de a a a an o , Mandrake!
―  Din contră, Rufus. Quentin m-a invitat să mă alătur grupului
vostru. i, după ce am văzut remarcabila demonstra ie a domnului
Hopkins, sunt de acord cu această propunere. Rezultatele sunt
absolut impresionante. Asta înseamnă că acum sunt unul de-ai
vo tri.
Quentin Makepeace se străduia să- i descheie fracul de culoarea
smaraldului. Miji ochii, calculând; se uită piezi la Nathaniel.
―  Te-ai decis să te alături micului nostru grup? Nathaniel îi
sus inu privirea cât de calm putu.
―  Întocmai. Planul tău e genial, o lovitură de maestru! Doar că
îmi pare rău că nu i-am acordat mai multă aten ie deunăzi, când mi
l-ai arătat pe acel om de rând. Însă acum inten ionez să mă
revan ez. Între timp, la drept vorbind, fata încă e prizoniera mea,
Quentin! Am… planuri cu ea. Nimeni n-o atinge, cu excep ia mea.
Makepeace se scărpină în barbă; nu răspunse. Mercenarul ezită
pu in, cu cu itul în mână. Kitty se uită la podea fără să vadă nimic.
Nathaniel sim i cum inima îi bătea gata să-i iasă din piept.
―  Foarte bine! Makepeace făcu o mi care bruscă. Fata e a ta.
Pune-o jos, Verroq! John, ai vorbit bine i mi-ai con rmat buna
părere pe care o am despre tine. Dar ai grijă: e u or să vorbe ti – eu
vreau fapte! Imediat te vom elibera i vom urmări cum te une ti cu
demonul pe care i-l alegi. Însă, mai întâi, am să mă pregătesc
pentru invoca ia mea! Burke! Withers! Da i la o parte covoarele
astea! Pentagramele trebuie pregătite!
Se întoarse ca să dea i alte porunci. Fără nici o expresie pe chip,
mercenarul dădu drumul părului lui Kitty. Nathaniel, con tient de
privirile du mănoase a intite asupra lui – Jenkins i Lime, mai ales,
îl cercetau cu o suspiciune nedisimulată –, nu se grăbi spre ea. Fata
rămase unde era, căzută în genunchi, cu capul plecat, cu părul
acoperindu-i fa a. Priveli tea îl cutremură.
În seara aceea Kitty Jones fusese aproape de moarte de două ori,
i de ecare dată din cauza a ceva ce făcuse el. Fiindcă el o găsise,
el o smulsese din noua ei via ă lini tită i o adusese cu el, doar ca
să- i satisfacă o curiozitate egoistă.
Când o lovise Infernul, la teatru, Nathaniel crezuse că murise. Îl
cople ise triste ea; vinovă ia pe care o sim ise fusese aproape
înăbu itoare. În ciuda avertismentului dur al mercenarului, se
dusese lângă ea, i abia atunci î i dăduse seama că respiră. În ora
următoare, cât ea rămăsese incon tientă, sentimentul de ru ine
devenise din ce în ce mai puternic. Încet-încet, începuse să- i
recunoască nesăbuin a.
În ultimele zile începuse deja să se deta eze de numele Mandrake,
de rolul care devenise de ani buni a doua sa natură. Odată cu
evenimentele de la teatru, această deta are devenise o adevărată
separare. Cele două certitudini fundamentale care îl călăuzeau –
credin a lui în invulnerabilitatea guvernului i în corectitudinea
motivelor sale – dispăruseră în câteva momente. Magicienii erau
depă i i de situa ie. Kitty fusese doborâtă. Ambele se întâmplaseră
din cauza lui Makepeace i, îngrozit, Nathaniel recunoscuse în
indiferen a i în cruzimea acestuia o re ec ie a lui însu i.
La început enormitatea crimei lui Makepeace aproape că îl făcuse
să nu-i vadă natura: pana ul teatral al loviturii, perversiunea bizară
a demonilor din interiorul corpului, toată vorbăria prostească despre
geniu i despre creativitate contribuiseră la distragerea aten iei de la
adevărata realitate. Nu era decât un omule crud i ambi ios, care
voia puterea. Nici o deosebire fa ă de Lovelace sau fa ă de Duvall
sau – la acest gând Nathaniel sim i un or rece pe ira spinării –
chiar fa ă de re ec iile lui Nathaniel din chiar seara aceea, când
stătea în ma ină i visa să ob ină Toiagul i să pună capăt
războiului. A, da, î i spusese că avea motive întemeiate, să ajute
oamenii de rând i să salveze Imperiul, dar unde se sfâr ea un astfel
de idealism? Cu trupuri precum cel al lui Kitty întinse pe jos.
Ce evidentă trebuie să fost ambi ia lui Nathaniel! Makepeace o
văzuse. La fel i Farrar. Doamna Lutyens o în elesese i se
îndepărtase.
Nu era de mirare că Kitty îl tratase cu un asemenea dispre …
uitându-se la corpul ei în Sala Statuilor, începuse să-i împărtă ească
dispre ul.
Dar apoi ea se trezise, iar odată cu sentimentul de u urare veni i
o nouă hotărâre.
 
Conspiratorii erau ocupa i. Mi unau de colo-colo prin cameră,
aducând obiectele trebuincioase invoca iei: lumânări, vase, ierburi i
ori. Covoarele din mijlocul sălii fuseseră strânse i trântite pur i
simplu deoparte. Mai multe pentagrame apărură de dedesubt,
frumos incrustate cu scoici i cu lapislazuli. Makepeace stătea într-
una dintre ele, doar în căma ă, arătând cu degetul, bosum ându-se,
strigând porunci.
Kitty Jones stătea ghemuită, ca mai înainte.
Nathaniel merse până la ea, se aplecă i îi vorbi blând.
―  Kitty, ridică-te! Îi întinse ambele mâini. Haide! A a! A ază-te
acolo! Trase un jil greu de sequoia, o ajută să se a eze. Odihne te-
te! Te sim i bine?
― Da!
― Atunci a teaptă. Te scot eu din asta.
― Cum anume o să faci asta?
― Ai încredere în mine.
 Se rezemă de masă, cântărind situa ia. Mercenarul stătea lângă
u ă, cu bra ele încruci ate, uitându-se implacabil la ei. Nu aveau
cum să fugă pe acolo. Conspiratorii în sine erau slabi; era u or de
în eles cum de îi recrutase Makepeace. Îi alesese pe cei nevolnici,
neagrea i, cei mistui i de invidie i de răutate, care aveau să pro te
de ocazie, dar nu ar putut reprezenta niciodată o amenin are
pentru el. Cu dramaturgul era altă poveste, el ind un magician
formidabil. Fără demonii săi, Nathaniel era lipsit de orice putere.
Makepeace… Se înjură pentru propria prostie. De ani de zile
bănuia existen a unui trădător în rândurile guvernului, cineva care
avea legătură i cu comploturile lui Lovelace i Duvall. Fusese
nevoie de patru magicieni care să îl invoce pe marele demon
Ramuthra la Heddleham Hall – cel de-al patrulea nu mai fusese
văzut niciodată, cu excep ia unei singure dă i, când fusese zărit în
treacăt într-o ma ină decapotabilă – ochelari, barbă ro ie… gata.
Makepeace deghizat? U or de imaginat acum.
În timpul afacerii cu golemul, Nathaniel fusese surprins că
dramaturgul descoperise atât de u or locul unde se a a fugara Kitty:
trebuie că-l ajutase Hopkins – contactul lui Makepeace din
Rezisten ă. Nathaniel scrâ ni din din i. Ce rapid îl câ tigase
Makepeace de partea lui, îl folosise ca aliat, îl inuse de prost. Dar
confruntarea nu se sfâr ise încă.
Cu fa a împietrită, Nathaniel se uită la domnul Hopkins care
trecea grăbit pe lângă el ca să se supună ordinelor stăpânului său.
Deci acesta era misteriosul învă at pe care îl căutase atâta timp! O
demonică putere curgea prin venele acestui ticălos – în privin a asta
nu încăpea nici o îndoială. Dar omule ul cel blând nu ar putut să-i
înfrunte pe Cormocodran, pe Ascobol i pe ceilal i dacă Nathaniel ar
avut cum să-i cheme la el. Dar, în timp ce Hopkins se inea de
prostii aici, djinnii incompeten i erau la doi kilometri depărtare,
a teptându-l de pomană la hotelul Ambasador!
Nathaniel se încruntă, nemul umit. Se juca nervos cu frânghiile
care îi legau mâinile. Nu putea decât să a tepte ca Makepeace să-l
elibereze i să-l lase să intre într-o pentagramă. Atunci va putea
ac iona. Într-o clipă servitorii lui ar invoca i i trădătorii – tra i la
răspundere.
 ―  Prieteni, sunt gata! Vino, Mandrake, domni oară Jones –
trebuie să vede i i voi!
Makepeace stătea în cercul cel mai apropiat, cu mânecile
su ecate, cu gulerul desfăcut; adoptase o poză eroică: mâinile în
olduri, pelvisul împins înainte, picioarele su cient de depărtate cât
să încalece un cal. Conspiratorii se adunaseră respectuos la distan ă;
chiar i mercenarul arăta destul interes, stând ceva mai aproape.
Împreună, Kitty i Nathaniel veniră lângă pentagramă.
―  A sosit vremea! strigă Makepeace. Momentul pentru care am
muncit atâ ia ani. Doar gândul la ceea ce mă a teaptă, prieteni, mă
împiedică să nu explodez de atâtea emo ii înăbu ite! Cu o mi care
teatrală, î i scoase o batistă dantelată dintr-un buzunar i î i terse
ochii. Câtă transpira ie, câte lacrimi am vărsat ca să ajung atât de
departe? strigă el. Cine poate spune? Cât sânge…?
― Lăsând secre iile deoparte, îl întrerupse acru Rufus Lime, n-ar
mai bine să continui? Unele lumânări stau să se stingă.
Makepeace se uită urât la el, dar î i puse la loc batista în buzunar.
―  Foarte bine! Prieteni, în urma succesului lui Hopkins de a
supune un demon de putere medie – Hopkins zâmbi, ceea ce ar
putut însemna orice –, m-am hotărât să îmi folosesc îndemânarea în
scopul îmblânzirii unei entită i mai măre e. Făcu o pauză. Chiar în
această seară Hopkins mi-a găsit la London Library un volum care
dă numele tuturor spiritelor din vechea Persie. M-am decis să
folosesc un nume pe care l-am găsit acolo. Prieteni, chiar sub ochii
vo tri, îl voi invoca în mine pe marele demon cunoscut drept…
Nouda!
Nathaniel scoase o mică exclama ie. Nouda? Omul era nebun.
― Makepeace, zise el, trebuie că glume ti. Procedura asta e deja
destul de riscantă i fără să încerci ceva atât de puternic.
Dramaturgul î i uguie buzele ar ăgos.
―  Nu glumesc, John, sunt doar ambi ios. Domnul Hopkins m-a
asigurat că e foarte simplu să-l controlezi – iar eu am o voin ă foarte
puternică. Sper că nu vrei să spui că nu sunt în stare de asta.
―  A, nu, zise iute Nathaniel. Deloc. Se aplecă mai aproape de
Kitty. Omul e nebun, opti el. Nouda e o entitate teribilă; una dintre
cele mai înspăimântătoare din istorie. A lăsat Persepolisul în ruine…
 Kitty se aplecă i ea i îi răspunse în oaptă:
―  tiu. A distrus armata lui Darius.
― Da, încuviin ă Nathaniel. Apoi clipi. Ce? De unde tii tu?
―  John! Vocea lui Makepeace era iritată. Lasă vrăjeala! Am
nevoie de lini te acum. Hopkins – dacă vezi că se întâmplă ceva în
neregulă, inversează procesul; folose te regula de control a lui
Asprey. Bun! Lini te, cu to ii!
Quentin Makepeace închise ochii, î i lăsă capul în piept. Făcea
mi cări complicate cu bra ele i î i îndoia degetele. Respiră adânc.
Apoi î i ridică bărbia, deschise ochii i î i începu incanta ia cu o
voce puternică i clară. Nathaniel asculta cu aten ie: ca i mai
înainte, era o incanta ie simplă, în latină, dar, datorită for ei
spiritului care urma să vină, trebuia întărită cu multiple cuvinte-
încuietori i cu subordonate complicate ce se repetau pentru a
asigura legătura. Fu nevoit să recunoască faptul ca Makepeace se
descurca bine. Trecură câteva minute – laringele său nu-l lăsa nici o
clipă baltă. Ignora transpira ia care îi curgea pe fa ă. În cameră se
făcu lini te: Nathaniel, Kitty, conspiratorii – cu to ii priveau,
trans gura i. Cel mai atent dintre to i era domnul Hopkins – se
aplecă înainte cu gura căscată; avea o expresie u or înfometată.
În al aptelea minut, camera se răci. Nu lent, ci dintr-odată, de
parcă ar apăsat cineva pe un comutator. To i începură să tremure.
În al optulea minut se sim i cel mai dulce parfum, de cre u că i de
unti or. În al nouălea minut Nathaniel zări ceva în pentagramă
alături de Makepeace. Era acolo pe planul al treilea – ceva ce os,
uctuant, care absorbea lumina –, o masă întunecată cu coarne,
când înaltă, când lată, cu bra e care se desfăceau i se strângeau în
pentagramă. Nathaniel privi în jos; i se păru că vede cum marginile
incrustate ale cercului se bombează pu in. Trăsăturile nou-venitului
nu se deslu eau. Era deasupra lui Makepeace, care continua să
vorbească, fără să pară con tient de noul său tovară .
Makepeace ajunse la punctul culminant al invoca iei sale,
momentul în care închidea demonul în sine. Cu un strigăt, rosti
ultimele cuvinte: silueta întunecată dispăru, ca o clipire.
Makepeace se opri. Stătea nemi cat. Privea dincolo de cei din jur,
parcă la ceva îndepărtat.
 Toată lumea se uită la el încremenită. Makepeace nu făcea nimic;
fa a îi era lipsită de orice expresie.
― Hopkins, zise răgu it Rufus Lime, eliberează-l… imediat!
Cu un răcnet puternic, Makepeace se trezi la via ă. Fu destul de
nea teptat. Nathaniel ipă, to i ceilal i tresăriră; chiar i mercenarul
se dădu înapoi.
―  Victorie! Makepeace sări din cerc. Bătea din palme, opăia,
sărea, se rotea. Victorie! Ce triumf! Nici nu vă pot spune…
Conspiratorii veniră mai aproape. Jenkins se uită pe deasupra
ochelarilor.
― Quentin… e adevărat? Ce senza ie î i dă…?
― Da! Nouda e aici! Îl simt înăuntru! Ah… pre de un minut sau
două, prieteni, a fost o luptă, recunosc. Efectul a fost deconcertant.
Dar am controlat-o foarte strict, cu toată puterea mea. i am sim it
cum demonul se retrage i se supune. E slujitorul meu. Î i cunoa te
stăpânul! Cum este? Greu de descris… nu e chiar dureros… îl simt
ca pe un cărbune tare i încins în cap. Dar când s-a supus – am
sim it a a un val de energie! Oh, nu vă pute i imagina!
La aceasta, conspiratorii izbucniră în urale gălăgioase; chi ăiau i
săreau în sus de bucurie.
― Puterea demonului, Quentin! strigă Lime. Folose te-o!
― Nu încă, prieteni. Makepeace î i ridică mâinile să ceară lini te;
toată lumea tăcu. A putea distruge această cameră, zise el, s-o
transform în pulbere, dacă a vrea. Dar o să e su cient timp pentru
distrac ie dacă face i cum vă spun. Duce i-vă în pentagramele
voastre! Invoca i-vă demonii! Apoi ne vom ocupa de restul! O să
luăm Toiagul lui Gladstone i o să facem o plimbare prin Londra.
Cred că unii oameni de rând sunt la demonstra ii. Prima noastră
sarcină va să-i punem la punct.
Ca ni te copii nerăbdători, conspiratorii se grăbiră să intre în
cercurile lor. Nathaniel o prinse pe Kitty de bra i o trase deoparte.
―  Într-o clipă, uieră el, o să u chemat să mă alătur acestei
nebunii. Mă voi preface că asta fac. Nu te speria! În ultimul minut
voi folosi pentagrama ca să invoc o trupă formată din cei mai
puternici djinni. Cu pu in noroc îi vor distruge pe Makepeace i pe
pro tii ă tia. În cel mai rău caz vom avea ocazia să scăpăm! Făcu o
pauză, triumfător. Nu pari prea impresionată.
Ochii lui Kitty erau obosi i, încercăna i. Plânsese? Nu observase.
Fata ridică din umeri.
― Sper să ai dreptate.
Nathaniel î i înăbu i iritarea; într-adevăr, i el avea emo ii.
― O să vezi.
 
Începură invocările: Rufus Lime, cu ochii strâns închi i, cu gura
lui de pe te deschisă, intonând cuvintele într-un murmur
croncănitor; Clive Jenkins, cu ochelarii da i jos de pe nasul lui mic i
inu i temător în mână pe când vorbea pe un ton rapid i inexpresiv.
Ceilal i, ale căror nume Nathaniel nu i le amintea, stăteau în
posturi solitare, ghebo a i, drep i, tremurând, îngăimându- i
incanta iile, făcând gesturile necesare. Hopkins i Makepeace
mergeau aprobator printre ei.
― John! Era Makepeace; cu un tril de încântare, se întoarse spre
el. Ah! Ce energie! A putea sări până la stele! Fa a îi deveni
serioasă. Nu dai înapoi, nu, băiete? De ce nu e ti într-o pentagramă?
Nathaniel î i ridică mâinile.
― Poate dacă m-ai dezlega?
― A, da! Ce neglijen ă din partea mea. Poftim! Pocni din degete;
frânghiile izbucniră în ăcări liliachii. Nathaniel scăpă de ele. E un
cerc liber în col ul acela, John, zise Makepeace. Ce demon i-ai ales?
Nathaniel alese doi la întâmplare.
―  Mă străduiam să optez pentru unul dintre djinnii din textele
etiopiene: ezitam între Zosa i Karloum.
―  O alegere interesantă, de i modestă. i-l sugerez pe Karloum.
Hai, du-te!
Nathaniel dădu din cap. Se uită în treacăt la Kitty, care îl privea
atent, apoi se duse către cea mai apropiată pentagramă rămasă
goală. Nu avea mult timp la dispozi ie: cu col ul ochiului văzu
umbre ciudate, contorsionate plutind pe deasupra lui Jenkins i a lui
Lime. Cine tia ce invocaseră idio ii, dar, cu pu in noroc, avea să
dureze un timp până să- i controleze sclavii. Înainte să se întâmple
asta, Cormocodran i Hodge î i vor terminat treaba cu ei.
 Pă i în cerc, î i drese glasul i se uită în jur. Makepeace îl cerceta
cu luare-aminte. Fără îndoială că avea bănuieli. Nathaniel rânji
mohorât în sinea lui; păi aceste bănuieli urmau să îi e con rmate
în cel mai dramatic mod cu putin ă.
Un ultim moment de pregătire – va trebui să lucreze repede când
va sosi djinnul, să-i dea ordine precise i rapide –, după care
Nathaniel ac ionă. Făcu un gest complicat, strigă numele a cinci
demoni puternici i arătă către cercul vecin. Se pregăti pentru
explozii, pentru fum i foc, apari iile bru te ale formelor
contorsionate i hidoase.
Cu o bufnitură jalnică, ceva mic i inconsistent apăru în centrul
cercului, împro când în jur ca un fruct scăpat de sus. Nu avea o
formă de nită, dar mirosea puternic a pe te.
O um ătură se ridică în mijloc. Se auzi o voce sub ire.
―  Salvat! Um ătura se întoarse, păru să-l remarce pe domnul
Hopkins. Oh!
Nathaniel se uită la ea fără o vorbă.
Quentin Makepeace o zărise i el. Se apropie, se uită la ea.
― Ce ciudat! Pare să e vreun soi de masă negătită. Înzestrată cu
facultatea de a sim i. Ce crezi, Hopkins?
Domnul Hopkins veni lângă pentagramă; ochii îi licăriră când se
uită la Nathaniel.
―  Nu e chiar a a de nevinovat, mă tem, domnule! Sunt
rămă i ele unui djinn periculos, care mai devreme în seara asta a
încercat să mă captureze. Pe ceilal i câ iva demoni care îl înso eau
deja i-am ucis. Mă tem că domnul Mandrake a vrut să ne ia pe
nepregătite.
― A a deci? Quentin Makepeace î i îndreptă cu triste e spinarea.
O, vai! Asta cam schimbă lucrurile. Întotdeauna mi-am pus mari
speran e în tine, John. Chiar am crezut că vom putea lucra bine
împreună. Totu i, nici o problemă – îi am pe Hopkins i pe cei cinci
prieteni loiali pe care pot conta. Se uită în jur la conspiratorii care,
terminându- i invoca iile, stăteau nemi ca i în cercurile lor. Asta îmi
ajunge! Prima noastră plăcere va să te vedem pe tine i pe
creatura ta murind… Hâc! Î i puse mâna la gură. Scuză-mă! Mă tem
că – hâc! – am făcut indigestie. Acum… Un alt sughi , un oftat; ochii
îi ie iră din orbite. Asta e foarte curios. Eu…
Limba îi ie i în afară. Membrele îi tremurau, genunchii i se
înmuiară; părea că stă să cadă.
Nathaniel se dădu în spate, ocat. Corpul lui Makepeace se
zvârcoli; se încolăcea ca un arpe, de parcă oasele i-ar fost mai
nou uide. Apoi se lini ti, încremeni. Dramaturgul părea să- i
revină. Pre de o clipă, în ochi i se citi panica; limba reu i să
bolborosească:
― Este…
O zvârcolire furioasă înăbu i restul vorbelor. Makepeace se mi că
precum o marionetă cu a ele încurcate.
Capul i se înăl ă brusc. Ochii se holbau, lipsi i de via ă. Iar gura
râdea.
În jurul lui, stând în picioare în pentagramele lor, Lime, Jenkins
i ceilal i conspiratori începură i ei să râdă. Trupurile lor păreau să
îl imite pe cel al conducătorului; zvâcneau i se zvârcoleau i ei.
Nathaniel rămase stupe at când zgomotul izbucni în jurul lui. Nu
era un râs amabil sau plăcut, nici deosebit de răutăcios, lacom,
triumfător ori crud. Ar fost mai pu in îngrijorător dacă ar fost
a a. Sunetul era sec, discordant i de-a dreptul străin. Nu con inea
nici o emo ie omenească recognoscibilă.
De fapt, nu era deloc omenesc.
 24

Supa fu cea care mă salvă. Supa de pe te, groasă i cremoasă,

umplând spa iul supierei de argint. La început, când am fost împins
tare în pere ii de argint, esen a mea se dizolvase rapid. Dar, pe
nea teptate, lucrurile se îmbunătă iră. Aproape îndată după plecarea
lui Faquarl, am alunecat într-o stare de incon tien ă din cauza
argintului, iar asta însemna că deghizarea mea în corb dispărea. M-
am transformat într-o masă uleioasă, uidă, nu foarte diferită de apa
de spălat vasele, care plutea în supă, protejată de argint de către
lichidul din jur. N-a spune că stăteam grozav, dar esen a mea se
dezintegra acum într-un ritm mult mai lent decât se a teptase
Faquarl.
Din când în când îmi reveneam în sim iri. La un moment dat am
crezut că eram departe în Egipt, vorbind cu Ptolemeu pentru ultima
oară; în momentul următor vedeam fragmente de cod i de egre n
plutind pe lângă mine. Din când în când declara ia lui Faquarl îmi
răsuna în minte: „Începând din seara asta, ne răzbunăm!” Suna de
rău augur pentru cineva. Păi, treaba lor. Eram obosit. Mă săturasem.
Mă bucuram că eram într-un loc lini tit, murind în singurătatea
mea.
Dar apoi, dintr-odată, supa dispăru; la fel i senza ia de ghea ă a
argintului. Fusesem eliberat din supieră.
O veste bună, fără îndoială. Problema o reprezenta faptul că nu
mai eram singur.
Stăpânul meu – da, era de a teptat, abia puteam să mă descurc cu
el. Dar apoi, când mă roteam năuc să văd ce e în jur, pe cine zăresc?
Să spunem că atunci când du manul tău de moarte te-a prins în
capcană într-un loc cu siguran ă mortal, iar tu ai supravie uit eroic
în ciuda a teptărilor, ultimul lucru pe care i-l dore ti când e ti în
sfâr it liber este să-l vezi pe acela i du man de moarte uitându-se x
la tine cu o expresie de dezgust plictisit{82}. Nu doar atât – e ti slab,
ară i ca o meduză i miro i a ciorbă de pe te. În astfel de condi ii te
cam părăse te orice sentiment de triumf.
Dar asta nu era nici jumătate. Pe lângă Mandrake i Faquarl se
mai a au i al ii în cameră, i am ajuns exact la timp ca să văd
despre cine era vorba.
Cinci por i către Celălalt Loc erau deschise, iar esen a mea
fremăta de activitatea prodigioasă. Oamenii stăteau în cinci
pentagrame. Pe primul plan păreau să e singuri. Pe al doilea i pe
al treilea, erau înso i i de umbre amenin ătoare de propor ii neclare;
pe planurile superioare aceste umbre se transformau în mase care
pulsau, unde numeroase tentacule, membre, ochi, spini i
excrescen e se a au într-o apropiere nelini titoare. Cum stăteam eu
a a i mă uitam, ecare masă se mic oră i intră în omul care stătea
în a teptare. În curând chiar i cel mai neîndemânatic picior sau
antenă dispăru din vedere.
În primele câteva secunde oamenii părură să de ină controlul.
Clipeau, se agitau, se scărpinau în cap, iar în cazul vechiului meu
prieten Jenkins, acesta î i aranjă cu grijă ochelarii pe nas. Doar
faptul că aurele lor străluceau acum cu o intensitate extraordinară
indica faptul că se petrecuse ceva neobi nuit. Nu m-am lăsat păcălit,
desigur. Din ceea ce văzusem la Faquarl i din felul cum îl tratase pe
Hopkins, nu credeam că oamenii vor reu i să facă fa ă multă vreme.
i, desigur, a a se i întâmplă.
O vibra ie pe planurile din spatele meu: m-am răsucit ca o amibă
pe un platan i am văzut un alt om, scund i durduliu, purtând o
căma ă extrem de înzorzonată. i atunci am devenit foarte
îngrijorat: aura lui era uria ă – iradia ca o explozie solară, vibrând
de culori de pe altă lume i de o vitalitate male că. Nu era nevoie să
mi se spună că exista ceva care deja pusese stăpânire pe el.
Vorbi; nu ascultam. Dintr-odată, aura lui pulsă, o singură oară, de
parcă se deschisese larg u a către un cuptor arzând înăuntrul lui. Iar
omul scund i durduliu î i pierdu min ile.
Orice-ar zice Faquarl, ideea de a te uni cu un om e de-a dreptul
nesuferită. Pe de o parte, nu tii pe unde a umblat. Pe de alta, să- i
amesteci esen a cu oribila carne greoaie i pământeană e complet
inestetic; te apucă grea a doar când te gânde ti. Iar apoi mai e mica
problemă a controlului, de a învă a cum să manevrezi un corp
omenesc. Faquarl se antrenase pu in cu Hopkins. Dar nou-veni ii,
nu.
Ca unul, cei ase magicieni – omul scund i durduliu i cei cinci
din cercuri – râseră, tresăriră, se scuturară, se clătinară, î i agitară
bra ele în toate direc iile i căzură la pământ.
M-am uitat la Faquarl.
― Ooo, înspăimântător! Începe răzbunarea djinnilor.
Acesta se încruntă, se aplecă să- i ajute stăpânul i aten ia îi fu
distrasă de o mi care de lângă u ă. Era un alt vechi prieten –
mercenarul. Fa a lui, pe care se citea de obicei toată slăbiciunea i
blânda emo ie a unei plăci de granit, avea ochii holba i de uimire.
Poate era de la faptul că-i vedea pe magicieni pe spate, ca ni te
gândaci, cu membrele agitându-li-se neajutorate. Poate era de la
faptul că- i dăduse seama că era pu in probabil să ob ină vreo
răsplată. Oricare ar fost explica ia, se decise să plece. Se îndreptă
spre u ă…
Faquarl sări prin aer; ateriză lângă mercenar. O singură mi care a
bra elor lungi, i mercenarul zbură prin cameră i ateriză greoi
lângă o statuie. Se strădui să se ridice în picioare i scoase un cu it;
Faquarl ajunse la el într-o clipă. Se văzu o mi care neclară, se auzi
zgomotul mai multor lovituri; suna ca o încăierare într-o fabrică de
sticlărie. Cu itul se rostogoli pe podea. Mercenarul lunecă în jos pe
dalele de piatră, încercând să- i recapete răsu area. Faquarl se
ridică, aranjându-i cravata domnului Hopkins, i se întoarse în
centrul camerei.
Privisem totul cu o încuviin are plină de pică.
― Drăgu ! Eu încerc să fac asta de ani de zile. Faquarl ridică din
umeri.
―  Secretul e să evi i magia, Bartimaeus! Rezisten a tipului e
extraordinară; aproape că pare a se hrăni cu energiile noastre. Ajută
să i închis într-un corp muritor. i nu te gândi că pleci undeva. Mă
ocup imediat i de tine. Porni după corpul omului scund i durduliu,
care acum se rostogolea pe podea, sco ând lătrături i ipete ciudate.
Poate că eram vanitos, dar mă cam plictisisem să arăt ca o
băltoacă de mâzgă. Cu un efort extraordinar, m-am transformat într-
o piramidă de mâzgă. Era mai bine? Nu! Dar eram prea slab ca să
încerc ceva so sticat. Mâzga se uită în jur după Mandrake. Dacă mie
îmi mergea prost, nici el nu o ducea prea bine.
Spre uimirea mea l-am zărit stând la o masă cu Kitty Jones{83}.
Acum asta chiar mă surprinse. N-o puteam încadra deloc în
ecua ie. Mai mult, Mandrake încerca din răsputeri să desfacă
frânghiile care îi legau mâinile. Ciudat! Oricum, i mai bizar decât
combina ia Faquarl/Hopkins. Nici unul nu părea foarte în formă,
dar vorbeau cu nesa , uitându-se spre u ă. Pă ania mercenarului îi
pusese pe gânduri – nu se grăbiră să facă nici o mi care.
Lent, a a cum face mâzga, am pornit-o pe podea spre ei. Dar nu
înaintasem mult când podeaua se cutremură, dalele se crăpară, iar
statuile se izbiră de pere i. Parcă se pornise un cutremur, sau
aterizase o pasăre Roc deasupra capetelor noastre. De fapt, vinovat
era omul scund i durduliu, care încă mai era întins pe jos. Reu ise
să se rostogolească pe o parte, iar acum se chinuia să se ridice,
folosindu-se doar de picioare – un efort care îl făcea să se răsucească
lent în direc ia acelor de ceasornic. Demonul dinăuntrul lui î i
pierdea răbdarea; o mână bătea nervos în dale – la ecare mi care,
camera se cutremura.
Faquarl se grăbise spre el i se străduia să-l ridice.
―  Sprijină piciorul în pământ, lord Nouda! A a! Lasă-mă să- i
sus in greutatea. Asta e! Ridică-te! Acum po i sta în picioare.
Victorie! Suntem în pozi ie verticală.
Nouda… Piramida de mâzgă î i clătină vârful. Auzisem bine?
Precis nu. Cu siguran ă nici cel mai stupid magician nu putuse să e
atât de vanitos, de nesăbuit, încât să invite în el o in ă precum
Nouda. Pentru că toată lumea îi tia povestea{84}.
Se pare că nu. Faquarl ducea trupul care zvâcnea ca pe un
invalid, încurajându-l cu vorbe lini titoare:
― Pu in mai în fa ă, lord Nouda! Te a teaptă un scaun. Încearcă
să- i mi ti picioarele i nu mâinile. Asta e – te descurci perfect.
Din gura deschisă a bărbatului se auzi o voce tunătoare.
― Cine vorbe te?
― Eu, Faquarl!
 ―  Ah, Faquarl! strigă vocea puternică. N-ai min it. E exact a a
cum ai spus! Ce bucurie simt! Nici o durere! Nici o constrângere!
Adulmec lumea omenească i corpurile gustoase care a teaptă. Oh,
dar coordonarea mă stresează! Pentru asta nu m-ai pregătit.
― Durează pu in, un pic, susură Faquarl. Te vei obi nui repede.
―  Atâ ia mu chi deosebi i – nu le pot pricepe rostul! Articula ii
care se rotesc doar până la un punct i atât, tendoane ce o iau care
încotro! Curgerea lentă a sângelui – ce ciudat că e al meu! Îmi vine
să sfâ ii carnea i să-l beau.
―  Eu mi-a domoli acest impuls, stăpâne, zise sec Faquarl. Ai
putea constata că nu e util. O să e o mul ime de altă carne de care
să te bucuri, n-ai teamă. Acum, stai pe tronul ăsta! Odihne te-te un
pic!
Se dădu mai în spate. Corpul scund i îndesat al lui Makepeace se
afundă în jil ul aurit. Capul îi atârna într-o parte, membrele îi
zvâcneau. De cealaltă parte a mesei, Kitty i Mandrake se făcură
mici.
― Unde îmi sunt trupele, dragă Faquarl? continuă vocea. Unde e
armata pe care mi-ai promis-o?
Faquarl î i drese glasul.
―  Chiar în această cameră, stăpâne, ei, ca i tine… se pun de
acord cu noul lor statut. Privi peste umăr. Dintre cei cinci magicieni,
trei încă erau întin i pe jos, unul stătea în capul oaselor i rânjea
proste te, în timp ce al cincilea chiar se ridicase i mergea
împleticindu-se prin sală, cu bra ele rotindu-se ca o moară de vânt i
cu picioarele împiedicându-i-se de covoare.
― Arată bine, am zis. Într-o zi chiar o să reu ească să cucerească
încăperea asta.
Faquarl se întoarse.
― A, da! Uitasem de tine.
Ochii se rotiră orbi în capul bleg i rotund.
― Cu cine vorbe ti, Faquarl?
― Un djinn! Nu-i da aten ie. Nu va rămâne mult timp cu noi.
― Ce djinn este? Te sus ine?
― E Bartimaeus, un sceptic.
 Un bra se ridică, făcu o mi care spasmodică, probabil
inten ionând să mă cheme. Marea voce tună:
― Vino aici, djinnule!
Piramida de mâzgă ezită, dar n-avea cine s-o ajute. Nu avea
puterea să se opună sau să fugă. Cu vioiciunea unui melc rănit, mi-
am croit drum către jil ul aurit, lăsând în urmă o dâră neplăcută. M-
am plecat cât de adânc am putut.
―  E o onoare să întâlnesc un spirit de o asemenea putere i
renume, am spus. Eu nu sunt decât o adiere de vânt; oricum,
puterea mea î i apar ine.
Capul bleg se înăl ă; rotindu-se înnebuni i, ochii mă zăriră.
―  Mai mari sau nu, cu to ii suntem copiii Celuilalt Loc. Fie ca
esen a să- i prospere!
Faquarl pă i în fa ă.
―  Eu n-a merge chiar a a de departe, zise. Bartimaeus e
schimbător ca o rază de Lună i nărăva ca un mânz. i mai e i
fă arnic. Eram pe punctul să…
Marele spirit utură o mână grăsulie în ceea ce se dorea a un
gest de bunăvoin ă; se legănă tare i crăpă masa în două.
― Fii blând, Faquarl. După secole de sclavie toate personalită ile
noastre sunt pu in deformate.
―  tiu i eu, zise Faquarl îndoit. El e cam deformat.
―  Chiar i a a. Nu ne luptăm între noi. Piramida de mâzgă
aprobă cu însu e ire.
― A a e! Ai auzit, Faquarl? Ascultă i ia aminte.
― Mai ales, continuă marea voce, când djinnul e atât de demn de
milă. Uită-te la el! i râgâitul unui bebelu i-ar putea dispersa
esen a. Ai fost prost tratat, Bartimaeus. Împreună î i vom găsi
asupritorul i îi vom devora carnea.
M-am uitat pe furi la stăpânul meu, care tot înainta cu spatele
spre u ă, ducând-o i pe Kitty cu el{85}.
― E o ofertă generoasă, lord Nouda. Faquarl părea pu in iritat.
―  Problema e, zise el, că Bartimaeus nu e de acord cu planul
nostru. Deja s-a referit la faptul că ocup acest recipient – arătă spre
pieptul lui Hopkins i făcu o pauză pentru efect – ca ind „scârbos”.
 ―  Păi, uită-te la tine, am izbucnit. Prins într-un oribil… M-am
controlat, con tient de aura înfrico ătoare a lui Nouda. Ca să u
sincer, lord Nouda, nu tiu precis ce planuri ave i exact. Faquarl nu
mi-a explicat până la capăt.
― Asta se rezolvă u or, micule djinn.
Nouda părea să în eles că mu chii de la maxilar erau cumva
asocia i cu vorbirea. Când vorbea, gura se închidea i se deschidea
la întâmplare, uneori larg, alteori nu; oricum, era complet
desincronizat fa ă de cuvintele pe care le rostea.
― De secole suferim durere din cauza oamenilor. Acum e rândul
nostru să-i facem să sufere. Datorită lui Faquarl i magicianului
nesăbuit al cărui corp îl port acum, a sosit i vremea noastră. Am
intrat în lume după bunul nostru plac – i noi vom hotărî ce să
facem cu ea.
Din ii îi clăn ăneau de parcă îi era foame. Acest spasm părea
deliberat.
― Dar, cu tot respectul, m-am aventurat, sunte i doar apte, iar…
―  Greul s-a terminat, Bartimaeus. Faquarl î i netezi haina.
Mul umită mie. Mi-a luat ani întregi ca să-l momesc pe Makepeace.
Ambi ia lui a fost mereu nemăsurată, dar până la apari ia lui
Honorius în oasele lui Gladstone nu mi-am dat seama cum s-o
folosesc mai bine. Slăbiciunea lui Makepeace era dorin a lui vană de
a inova, de a crea nesăbuit. După Honorius, el i Hopkins au devenit
interesa i să invoce un spirit într-un corp viu. Prin insinuări subtile,
i-am încurajat. La momentul oportun, Hopkins s-a oferit voluntar
pentru un experiment, iar eu am fost djinnul invocat. După asta,
lucrurile au fost simple. I-am distrus mintea lui Hopkins, dar am
ascuns asta de Makepeace. Acum el s-a sacri cat pe sine i câ iva
prieteni.
― Suntem apte acum, zise Nouda, dar curând vom putea primi
întăriri. i avem nevoie de mai multe recipiente umane.
―  i, datorită lui Makepeace, avem destule, răspunse Faquarl.
Marea entitate păru surprinsă.
― Cum a a?
―  To i membrii guvernului se a ă într-o cameră alăturată, cu
călu la gură, lega i i pregăti i. A i devorat memoria magicianului,
lord Nouda. Nu vă aduce i aminte!
Nouda scoase un hohot sălbatic de râs care dărâmă un scaun din
apropiere.
― Adevărat, n-are rost să împăr im aceste creiere… Deci – totul e
bine! Esen ele noastre sunt protejate! Nu avem limite! În curând o să
mi unam cu sutele prin lume i ne vom hrăni, hrăni, hrăni cu
oamenii din ea!
Păi nu presupusesem că va doar turism. Mă uitam la Mandrake
i la Kitty; erau aproape de u ă.
― O întrebare, am zis. Când se termină cu măcelul, cum vă ve i
întoarce?
― Întoarce? făcu Nouda. Faquarl îl imită.
― Cum adică, să ne întoarcem?
―  Păi… Piramida de mâzgă încercă să ridice din umeri, fără
mare succes. Să vă întoarce i în Celălalt Loc. Când vă sătura i aici.
― Asta nu face parte din plan, micule djinn, se răsuci brusc spre
mine capul lui Nouda. Lumea e mare. E variată. E a noastră acum.
― Dar…
―  Ura noastră s-a acumulat atât de mult timp, că nu se mai
stinge nici măcar în Celălalt Loc. Gânde te-te la propriile experien e.
i pentru tine trebuie să e la fel. Un strigăt brusc. Nouda tresări
confuz în jil ul său, crăpând spătarul chiar în mijloc. Cine ne
deranjează?
Faquarl rânji.
― Stăpânul lui Bartimaeus, cred.
Strigăte, ipete… Desigur, cu incompeten a-i tipică, Mandrake nu
ajunsese la u ă. El i Kitty fuseseră prin i de corpul lui Jenkins, care
începuse să se mi te cu o anume coordonare. Evident, spiritul
dinăuntru învă a repede.
Vocea lui Nouda arăta interes.
― Aduce i-l aici!
Dură ceva timp; picioarele lui Jenkins nu se îndoiau încă de la
genunchi. Dar, până la urmă, doi oameni ciufuli i fură adu i în fa a
jil ului aurit, cu mâinile lui Jenkins la gâturile lor. i Kitty, i
Mandrake arătau obosi i i înfrân i. Umerii le erau căzu i, hainele –
sfâ iate; haina lui Kitty era arsă de tot. Fără să bage cineva de
seamă, piramida de mâzgă scoase un oftat scurt.
Nouda încercă un zâmbet înspăimântător, schi at pe jumătate; se
zvârcolea i tresălta bucuros în jil ul lui.
― Carne! O miros! Ce aromă minunată!
O licărire s dătoare se ivi în ochii lui Mandrake.
― Bartimaeus, croncăni el, încă sunt stăpânul tău. Î i ordon să ne
aju i!
Faquarl i Nouda râseră din toată inima la auzul acestor cuvinte;
eu nu.
― Vremea aia s-a dus, am spus. Mai bine ai tăcea.
― Î i poruncesc…
O voce feminină joasă se auzi din gura lui Jenkins:
― Tu e ti, Bartimaeus? Mâzga tresări.
― Naeryan! Nu te-am mai văzut de la Constantinopol!
― Ascultă-mă! Î i poruncesc…
― Ce-i cu mâzga asta, Bartimaeus? Ară i groaznic!
― Mda, am avut i zile mai bune. Dar tu ce mai faci? Păr ro cat,
ochelari, doar două picioare… Ai cam decăzut, nu{86}?
― Î i poruncesc să… să…
Mandrake î i lăsă bărbia în piept. Tăcu.
―  Merită, Bartimaeus! zise Naeryan. Nu- i imaginezi cum poate
. Corpul e oribil, dar î i dă o a a libertate! Vrei să ni te alături?
―  Da! interveni vocea lui Nouda. Alătură-ni-te! O să- i găsim
magicianul potrivit. O să-l obligăm să te invoce.
Mâzga se ridică pre cât de sus putu.
― Vă mul umesc amândurora. Oferta e amabilă i generoasă. Dar
mă tem că trebuie să refuz. M-am săturat de lumea asta i de tot ce e
în ea. Esen a mă doare; singura mea dorin ă e să mă întorc lini tit în
Celălalt Loc, cât mai repede.
Nouda păru pu in dezamăgit.
― E o decizie ciudată. Faquarl interveni imediat:
―  E a a cum am spus: Bartimaeus e i schimbător, i mi el. Ar
trebui distrus cu un Spasm!
Un urlet puternic ie i din gâtlejul lui Makepeace; aerul vibră.
Hainele de pe corpul lui Faquarl luară foc. Nouda trase aerul înapoi
în piept. Flăcările se stinseră. Ochii lui Makepeace licăriră{87}.
― Ai grijă, Faquarl, rosti puternica voce, ca bunele tale sfaturi să
nu depă ească limitele. Djinnul e liber să plece.
Mâzga se înclină.
―  Recuno tin a mea eternă, lord Nouda! Dacă dori i să mă
asculta i încă pu in, mai am o ultimă rugăminte.
―  În această zi mărea ă, zise Nouda, când începe domnia mea
pământească, o să îndeplinesc chiar i dorin ele celui mai slab i mai
neimportant dintre toate spiritele asemenea mie. Iar asta e ti tu, fără
nici o îndoială. Î i voi îndeplini dorin a, dacă îmi stă în putere.
Spune!
Mâzga se plecă i mai mult.
― Cru ă vie ile acestor doi muritori, lord Nouda! Lumea, a a cum
spui, e mare. Sunt mul i al ii pe care să-i devorezi. Cru ă-i pe
ace tia.
Asta suscită ceva reac ii. Faquarl fornăi dezgustat, Naeryan â âi
surprinsă. Cât despre Nouda, din ii îi scrâ niră cu atâta for ă, încât
mai mul i heruvimi se desprinseră de pe jil . Ochii îi scoteau fulgere,
degetele îi pătrundeau în tăblia mesei ca în unt. A spune că nu prea
îi plăcea ideea.
― Mi-am dat cuvântul, djinnule, i nu mi-l pot încălca. Dar asta
nu e bine. Am nevoie de ceva în stomac. Abia îi a teptam pe ă tia
doi, mai ales pe fată. Băiatul pare acru i a os – cred că are o carne
cu gust de ceară de lumânări –, dar ea sigur e comestibilă. Iar tu mă
pui să-i cru ! Se pare că Faquarl avea dreptate. E ti pervers!
Asta era cam exagerat din partea cuiva care se închisese de
bunăvoie în lumea oamenilor, dar n-am comentat. Doar m-am plecat
i mai mult.
―  Pfui! Nouda se chinuia să se ridice; cu o coordonare bruscă,
trupul lui Makepeace se ridică pe jumătate din jil . Să ai o legătură
cu un om… Ah, e ti corupt! E ti un trădător! Tare te-a distruge…
Dar nu, nu-mi pot încălca promisiunea. Pleacă de aici! Dispari din
ochii mei!
Nu mi-am arătat supărarea.
―  Chiar avem o anume legătură, am răspuns eu calm, dar în
prezent are limite. De aceea voi pleca.
 Piramida de mâzgă se întoarse cu fa a la Mandrake, care
ascultase alb ca foaia de hârtie.
― Eliberează-mă!
Dură câteva secunde până să-mi răspundă, i fu nevoie ca Kitty
să-i dea un ghiont zdravăn. Când vorbi, se încurcă de trei ori i
trebui să o ia de la capăt. Vocea îi era doar o oaptă; nu se uita în
direc ia mea. Din contră – când m-am ridicat, am licărit, m-am
estompat, am dispărut –, Kitty nu i-a luat ochii de la mine.
 
Ultima mea imagine cu ei îi înfă i a făcându-se mici, două forme
încovoiate i fragile, singure printre djinni. Ce sim eam? Nimic.
Făcusem tot ce se putea. Nouda î i dăduse cuvântul; avea să îi cru e.
Dincolo de asta, nu era treaba mea ce se întâmpla cu ei. Plecam, i
era i timpul. Aveam noroc că mă a am încă în via ă.
Da, făcusem tot ce se putea. Nu trebuia să mă mai gândesc la
asta. Eram liber.
Liber.
Chiar i cu puteri depline i tot eram un r de praf în compara ie
cu Nouda. Ce altceva a putut face?
 25

Pentru Kitty, momentele de după plecarea lui Bartimaeus fură

cele mai întunecate i mai groaznice. Ultima rază de speran ă
dispăruse i, odată cu ea, se schimbă imediat i punctul de interes al
răpitorilor ei. Capul lui Hopkins se răsuci; din jil ul aurit, ochii
sticlo i ai lui Makepeace se rotiră ca să se uite la ea. Sim i
ferocitatea privirilor demonice, a inteligen elor reci ascunse în
spatele fe elor ca de ceară. Se sim ea asemenea unei bucă i de carne
de pe masa măcelarului.
Marele demon părea că începe să- i controleze corpul omenesc –
mi cările spasmodice i tremurăturile se diminuaseră; se revărsă
lini tit în jil . În cameră, printr-un proces la fel de gradat, corpurile
conspiratorilor se ridicaseră în picioare, i exersau mersul,
clătinându-se prin încăpere cu mici zvâcniri i tresăriri. Bra ele li se
legănau, făceau sărituri, se lăsau pe vine sau se învârteau în loc.
Gurile le erau deschise: încăperea răsuna de murmurul a diferite
limbi, râs triumfător i strigăte animalice. Kitty se cutremură; era o
parodie a tot ce era omenesc i a demnită ii pe care o observase mai
înainte la spirite – chiar i la cele mai grote ti.
În spatele ei vorbi demonul a at în corpul lui Jenkins. Nu în elese
cuvintele. Hopkins încuviin ă dând din cap, răspunse, i se întoarse
către marele demon care stătea în jil . Urmă o lungă conversa ie.
Kitty i Mandrake stăteau absolut nemi ca i, a teptând.
Apoi corpul lui Hopkins se mi că; atât de brusc, încât o făcu pe
Kitty să tresară. Se întoarse către ei i îi chemă. Cu mi cări epene i
cu membrele rigide, îl urmară prin sală, printre demonii care se
zbenguiau, trecură pe lângă omul cu barbă, care stătea tăcut,
ghemuit într-un col , i ie iră afară pe coridor. O luară pe coridorul
din stânga, dădură mai multe col uri, ajunseră deasupra unei scări
late de piatră care ducea la subsol, într-o zonă cu multe u i. Kitty
avu impresia că aude gemete venind din spatele primei u i pe lângă
care trecură. Demonul merse înainte; la un moment dat se opri,
deschise larg o u ă i le făcu semn să intre. Era o cameră goală, fără
ferestre, luminată de un singur bec electric. Vocea demonului era
aspră.
―  Mul umită jurământului de neîncălcat al lordului Nouda,
suntem obliga i să vă arătăm milă. Tu – i o indică pe Kitty – nu e ti
magician, a a că vei deveni o servitoare obi nuită. Totu i, tu – adică
Mandrake – meri i o cinste mai mare! Vei deveni gazda unuia dintre
noi înainte de ivirea zorilor. Nu te întrista a a! Gânde te-te la toate
spiritele pe care le-ai înrobit! Această pedeapsă are o anume
simetrie plăcută. Până atunci vei rămâne aici. Nu se cuvine să ne
vezi în starea noastră actuală.
U a se închise, o cheie se răsuci în broască. Zgomotul pa ilor se
estompă.
Kitty î i sim ea corpul tremurând de ocul i de frica reprimate
până atunci. Î i mu că buzele, se for ă să alunge aceste sentimente.
Nu era cazul – n-aveau timp de asta. Se uită la Mandrake i, spre
surprinderea ei, văzu lacrimi în col urile ochilor săi. Poate, ca i ea,
era aproape cople it. Băiatul vorbi încet, ca pentru sine:
― Demonii au intrat în lume… fără restric ii. E o catastrofă…
Nu. N-aveau timp de asta!
―  O catastrofă? întrebă ea. Ciudat, din câte văd eu, lucrurile se
îmbunătă esc.
― Cum po i să spui…?
― Demonii plănuiesc să mă folosească drept sclavă. Nu e bine, e
adevărat, dar acum jumătate de oră prietenul tău, magicianul cel
gras, voia să mă omoare. Consider asta o îmbunătă ire sim itoare!
John Mandrake pufni, dezvelindu- i obrajii.
―  Makepeace nu era prietenul meu! Era un nebun arogant i
nesăbuit. i n-a prea optimist, continuă mohorât. Nouda se poate
să promis că nu te va ucide, dar asta nu înseamnă că n-o va face
unul dintre ceilal i. Mă surprinde că nu i-au dat seama de asta. E
genul de ambiguitate de care de obicei pro tă imediat. Da, te vor
mânca destul de curând, ascultă-mă pe mine!
O furie de ghea ă umplu su etul lui Kitty; făcu un pas înainte i îl
pălmui zdravăn pe Mandrake. El se dădu ocat în spate, ducându- i
mâna la fa ă.
― Pentru ce a fost asta?
― Pentru ce? strigă Kitty. Pentru tot! Pentru că m-ai răpit, pentru
că m-ai băgat în buclucul ăsta. Pentru că e ti membru al idiotului
ăstuia de guvern! Pentru război, pentru că e ti magician! Pentru că
ai înrobit demoni i i-ai a â at să ne invadeze lumea! Pentru că e ti
un idiot notoriu! Se opri să respire i continuă: i pentru ce ai zis
adineauri! Fiindcă acum e ti defetist. Mai ales pentru asta! Nu am
de gând să mor!
Se opri, dar îl xă în continuare. El clipi, î i trecu o mână prin
părul epos, î i feri privirea, apoi se uită iar la ea. Fata se zgâia la el.
― Bine, zise el. Îmi pare rău! Îmi pare rău pentru ce i-am făcut –
pentru ce am făcut înainte, i acum. Ar trebuit să te las în pace.
Regret că te-am implicat în asta. Dar ce rost are s-o spui? E cu totul
irelevant. Demonii au năvălit în lume i noi n-avem nici o putere să-
i oprim, a a că dacă e ti aici sau la hanul tău nu contează foarte
mult până la urmă.
Kitty clătină din cap.
― Gre e ti! Scuzele tale n-au nici o importan ă i e ti nebun dacă
nu pricepi asta. Î i sunt recunoscătoare că l-ai oprit pe Makepeace să
mă omoare. Acum nu mai a a de plouat i încearcă să te gânde ti
la o solu ie.
Mandrake o privi.
―  Ia stai… era i un mul umesc îngropat în grămada aia de
invective?
Fata se bosum ă.
―  Dacă da, era unul foarte mic. Bun, tu e ti magician! Dar n-ai
nici un sclav la îndemână? Nici un imp măcar?
― Nu! To i sclavii mei sunt mor i. În afară de Bartimaeus. Iar el
ne-a părăsit!
― El ne-a salvat via a! Mandrake oftă.
―  Da! Se uită cu subîn eles la Kitty. i nu cred că a făcut-o
pentru mine! De ce…? Făcu deodată ochii mari. Stai, am asta! Căută
în haină i scoase un disc de metal. S-ar putea să-l recuno ti.
Kitty, care nutrise speran ă, se descurajă.
― Oh! Discul tău magic de ghicit!
 ― Da! Impul dinăuntru îi poate supraveghea i vorbi cu al ii, dar
nu poate ac iona. Nu ne poate elibera, pe noi sau pe ceilal i
magicieni…
Se întrerupse, gândindu-se intens.
―  E posibil ca supravegherea să e utilă… Kitty nu- i putea
ascunde îndoiala. Cu condi ia să ai încredere în ceea ce spune. E
sclav! De ce-ar spune adevărul după cum a fost tratat?
― Prin compara ie cu al ii, eu sunt un stăpân atent i sensibil. Eu
niciodată… Scoase un sunet de nerăbdare: Oh, e ridicol!
Ciondăneala n-o să ne ajute cu nimic. Hai să vedem ce fac demonii!
Ridică discul i î i trecu o mână peste suprafa a lui. Kitty se
apropie, fascinată împotriva voin ei sale. Suprafa a netedă de bronz
păru să tremure; apăru o formă rotundă, ce oasă i îndepărtată,
parcă a ată adânc sub apă. Se um ă, se apropie, deveni o fa ă
drăgăla ă de copil, deformată de o expresie de cea mai adâncă
triste e.
― Nu din nou, stăpâne! se smiorcăi bebelu ul. Te implor! Nu mă
pedepsi din nou cu crudele vrăji de Urzicături sau Cărbuni Infernali!
Voi face tot ce pot, jur! Ah, dar trebuie să- i accept dreptatea aspră,
disciplina severă. Ce pot face eu, o, vai…?
Încheie cu un smiorcăit patetic. Mandrake se uită pe furi la Kitty.
― A a… zise ea mohorâtă. „Un stăpân bun i sensibil”…
― A, nu! Exagerează! E expert în melodramă!
― Acel biet copila inocent…
―  Nu te lăsa păcălită! Este un demonic, nelegiuit… Of, ce sens
are? Imp! Într-o sală din apropiere o să găse ti mai multe entită i
puternice, în corpuri de bărba i i de femei. Ce fac? Observă i nu
pierde vremea, căci altfel te vor sim i i te vor pune pe grătar. Apoi,
tot în această clădire, localizează-i pe magicienii din guvern. Sunt
vii sau mor i? În ce stare se a ă? Putem comunica cu ei? La sfâr it,
observă situa ia de pe străzile din Whitehall. Sunt pe undeva for e
guvernamentale? Asta e tot. Du-te!
Un strigăt rugător; chipul dispăru. Kitty clătină din cap cu
amărăciune.
― Cum po i să pretinzi vreo autoritate morală, când ii a a ceva
întemni at? E pură ipocrizie!
 Mandrake se încruntă.
―  Nu te gândi la asta acum! Ai vrut să ac ionez, asta fac! Avea
un aer impacientat; se foia de colo-colo prin cameră. Demonii sunt
teribili, mai ales Nouda… e un marid, sau ceva mai puternic. Odată
ce vor învă a să- i controleze corpul, puterea lor va
nemaipomenită. Cum îl putem înfrunta pe Nouda? Dacă membrii
guvernului ar liberi, am putea invoca su cien i djinni ca să-l
distrugem. Dar sunt prizonieri. Deci ce altceva ne rămâne de făcut?
Aruncă o privire spre disc; nici o mi care. Continuă: Mai există o
posibilitate, dar e foarte pu in probabil să ne reu ească.
― Care?
― Toiagul lui Gladstone din clădirea asta. I-ar putea ine piept lui
Nouda. Dar e bine păzit. Va trebui să găsesc un mod de a ajunge la
el.
―  i să-l evitam mai întâi pe Nouda, zise Kitty.
―  i apoi ar mai o mică problemă: dacă voi avea destulă putere
să-l folosesc.
― Da! N-ai avut data trecută.
― Bine! tiu! Sunt mai puternic acum, dar sunt i obosit. Se uită
iar la disc: Pe unde-o umbla impu’ ăla?
―  Probabil zace mort în vreun an din cauza tratamentelor la
care a fost supus. Mandrake, spuse Kitty, ai auzit de magicianul
Ptolemeu?
Mandrake se încruntă.
― Desigur! Dar de unde…?
―  i de Apocrypha lui? Ai auzit de asta?
― Da, da! O am în bibliotecă. Deci…
― Ce este Poarta lui Ptolemeu? Băiatul se uită interzis la ea.
― Poarta lui Ptolemeu? Kitty, asta e o întrebare pentru magicieni
i pentru învă a i, nicidecum pentru oamenii de rând. De ce întrebi?
―  Simplu, răspunse ea, indcă nu tiu greacă veche. Căută în
jacheta ponosită i scoase cartea domnului Button. Dacă a putut,
a descoperit asta singură. Tu, presupun, cu toate privilegiile tale,
po i, i ai făcut-o. Ce este această Poartă? Cum se ajunge în Celălalt
Loc? i nu-mi pune mie întrebări; n-avem timp.
 Mandrake întinse mâna i luă volumul mic i sub ire, u or pârlit
acolo unde lovise Infernul. Dându-i fetei discul de bronz, băiatul
deschise u or cartea cu degetele i răsfoi paginile la întâmplare,
cercetând rapid coloanele. Ridică din umeri.
―  O carte de c iune; încântător de idealistă, dacă nu chiar
complet gre ită. Unele dintre a rma ii… Ei bine, Poarta lui
Ptolemeu se presupune că e o metodă de a inversa procesul normal
de invocare, prin care magicianul, sau vreun element, spirit ori
emana ie a lor, se retrage pentru un timp în acel loc îndepărtat unde
sălă luiesc demonii; autorul – se spune că ar vorba despre
Ptolemeu Alexandrinul – pretinde că a făcut el însu i asta, de i nu se
tie clar de ce s-a supus riscului unei astfel de încercări
înfrico ătoare. E su cient pentru tine? O, scuze – era o întrebare!
― Nu, nu e su cient! Care e formula exactă? O da? Mandrake se
luă cu mâinile de cap.
― Kitty! Ai înnebunit? Avem lucruri mai importante…
― Spune-mi! Se îndreptă spre el, cu pumnii încle ta i. Mandrake
se trase înapoi; exact atunci, discul pulsă i zumzăi în mâna lui
Kitty. Fa a de copil reveni, arătând înfrico ată i răsu ând greu.
Timp de câteva secunde nu scoase nici un cuvânt, doar uieră i
pufăi de câteva ori. Kitty clătină compătimitor din cap.
―  i s-a întors sclavul. E aproape mort, sărăcu ul! Bebelu ul
râgâi tare, apoi opti cu o voce răgu ită.
― Cine e vagaboanda asta?
Politicos, Mandrake luă discul din mâinile lui Kitty.
― Spune-ne ce ai văzut!
―  Nu arată deloc bine, efu’! Bebelu ul se scobi în nas cu un
deget agitat. Am dreptate să cred că asta e ultima misiune pe care
mi-o dai? Din cauza faptului că e ti încuiat într-o celulă i
înconjurat de demoni furio i pregătindu-se de răzbunarea după care
tânjesc de mii de ani? Doar mă întrebam.
Kitty scrâ ni din din i, nerăbdătoare. Mandrake îi aruncă o
privire.
― Ce crezi? Cărbunii Infernali?
― Orice!
Bebelu ul scoase un orăcăit speriat i spuse iute:
 ―  i-am urmat ordinele întocmai; nu te po i plânge! Întâi, marile
spirite! Ah – sunt puternice; planurile zbârnâie la trecerea lor. Sunt
apte; to i au corpuri omene ti, care le ascund adevărata formă. În
centru stă Nouda; dă porunci rapide. Ceilal i se grăbesc să-i
împlinească voile. În camerele alăturate, cadavrele birocra ilor din
Whitehall zac precum popicele. Într-o cameră lăturalnică…
Mandrake îi întrerupse uvoiul disperat de informa ii.
―  Stai! Cum se mi că demonii? Se simt confortabil în gazdele
lor?
―  Majoritatea, nu! Se mi că de parcă ar avea mâinile i
picioarele rupte. Totu i cântă de bucuria libertă ii. Ce bine-ar să
fac i eu asta, zise bebelu ul cu triste e. i-a pune oasele pe un
talger de metal i a cânta la ambal. Vrei mai mult?
― Descrieri, da! Amenin ări inutile, nu!
― Dintr-o cameră lăturalnică vine o turmă de oameni mâna i de
la spate. Bra ele le sunt legate, gurile astupate cu ceară i cârpe.
Marile spirite îi duc ca pe o turmă de capre spre prăpastie. Unul câte
unul, ajung în centrul sălii. Aici li se scot călu urile i se prezintă în
fa a jil ului lordului Nouda, care le dă un ultimatum.
―  Ace ti oameni, interveni Mandrake. Descrie-i! Bebelu ul î i
trase nasul.
― Greu… ai putea deosebi un ciopor de iepuri? Se gândi. Unii nu
aveau bărbie, al ii aveau câteva rânduri.
Kitty i Mandrake schimbară o privire.
― Cei din guvern!
― Nouda le dă ecăruia dreptul la o alegere. Folosind o anumită
formulă, trebuie să invoce un spirit în ei în i i. Djinnul Faquarl stă
lângă jil ul lui Nouda, inând un tom gros: le zice numele pe care să-
l rostească. Dacă sunt de acord, procedura se execută. Dacă nu, sunt
uci i.
Mandrake î i mu că buzele.
―  i care e opinia generală?
―  Până acum, ecare politician a fost de acord să- i cedeze
mintea. Preferă să accepte cea mai urâtă umilin ă decât un mod mai
onorabil de a ie i din scenă.
Kitty lovi cu piciorul în perete.
 ― Nouda nu pierde timpul. Î i adună armata.
―  i în timp ce face asta, scapă de singurii oameni care i s-ar
putea opune, zise Mandrake. Imp, care e situa ia în rest?
Bebelu ul ridică din umeri.
― Depinde de punctul de vedere. Din perspectiva mea, viitorul e
roz. Sunt pu ini oameni în via ă în această clădire. Dincolo, în
centrul Londrei, se adună mari grupuri de oameni de rând, îmboldi i
de lipsa răspunsului din partea guvernului. În Whitehall două
batalioane de vârcolaci apără cu îndârjire zona Parlamentului.
Câ iva magicieni încearcă în disperare să comunice cu conducătorii
lor, dar în zadar.
―  Ha! Unii magicieni încă ac ionează! se învioră Mandrake.
Ordinele inferioare n-au fost la piesă. Poate ei ne vor ajuta… Ce
demoni folosesc?
―  O amestecătură de folio i care se ascund după tomberoane
când măr ăluiesc pe lângă ei oamenii de rând.
Mandrake mârâi.
―  Nici o ansă! Impule, ve tile tale sunt proaste, dar te-ai
descurcat bine. Făcu un gest măre : Dacă voi supravie ui, vei
liber!
― Înseamnă că voi sta aici o eternitate! Discul era din nou gol.
―  Deci nu va exista ajutor din afară, zise încet magicianul. Va
trebui să încerc cu Toiagul, dacă reu esc să ajung la el. Dacă pot să-l
activez…
Kitty îl atinse pe bra .
― Îmi spuneai despre Poarta lui Ptolemeu. Care e metoda exactă?
Se poate face u or?
Se desprinse de ea, uimit i fulgerând-o cu privirea.
― De ce insi ti atât?
― Ptolemeu a folosit Poarta ca să ajungă la djinni – a fost un gest
de reconciliere, de bună-credin ă. Trebuie să facem i noi asta, i
repede, dacă e să ob inem vreun ajutor.
― Să ob inem…? O, vai de mine! Mandrake îi vorbi ca unui copil
prostu : Kitty, demonii sunt du manii no tri! A a e de milenii. E
adevărat, puterile lor sunt utile, dar sunt răi, i ne vor face rău dacă
pot. A a cum s-a văzut chiar în noaptea asta! Dacă li se dă i
jumătate de ansă, ne invadează!
― Unii ne invadează, replică Kitty. Dar nu to i! Bartimaeus nu a
vrut să rămână.
―  i ce? Bartimaeus nu înseamnă nimic! Doar un djinn mediocru,
slab ca un r de a ă, pe care l-am inut aici prea mult.
― Chiar i a a, ne e loial. Cu siguran ă, mie îmi e. Poate chiar i
ie. Magicianul clătină din cap.
―  Aiurea! Loialitatea lui se schimbă la ecare invocare. Numai
acum câteva zile a servit alt stăpân, fără îndoială pe unul dintre
rivalii mei. Dar asta n-are importan ă. Ca să ajung la Toiag…
― Eu l-am invocat!
―  … va trebui să scap de aici. Tu va trebui să provoci o
diversiu… Stai! Poftim?
― Eu l-am invocat!
Ochii lui Mandrake păreau să luat foc; se legănă pe loc. Gura îi
scoase pocnete ciudate, ca un pe te pe uscat.
― Dar… dar tu e ti…
― Da, strigă Kitty. Sunt om de rând. Bine, dar asta nu prea mai
înseamnă mare lucru, nu? Uită-te în jur! Totul se întoarce pe dos:
magicienii au distrus guvernul; demonii sunt de bunăvoie invoca i
de semenii lor; oamenii de rând preiau controlul asupra străzilor.
Vechile certitudini dispar, Mandrake, i doar cei care se adaptează
vor supravie ui. Eu a a inten ionez. Tu? Arată spre u ă: Faquarl
trebuie să se întoarcă dintr-un moment în altul ca să te ducă în fa a
lui Nouda. Vrei să stai să despici rul în patru până atunci? Da, am
învă at pu in din arta ta. L-am invocat pe Bartimaeus. Voiam să îi
propun o alian ă, dar a refuzat, indcă eu nu am avut încredere în
el. E sceptic în privin a noastră, tii! O singură persoană din trecutul
său l-a tratat cu încredere absolută, iar acela a fost Ptolemeu.
Ochii lui Mandrake ie iră din orbite.
― Ce? Nu acela i Ptolemeu care…
― Chiar acela! A folosit Poarta, a făcut acest pas. De ce crezi că
Bartimaeus încă mai apare cu înfă i area lui? Oh, nu i-ai dat
seama? To i anii ă tia de pregătire i nu vezi ce e sub nasul tău.
Clătină cu triste e din cap. Când l-am invocat, continuă ea,
Bartimaeus mi-a spus că ar făcut orice pentru Ptolemeu datorită
acestui gest. „Nu existau limite în legătura noastră”, a a s-a
exprimat. i ai auzit ce a spus acum, când a plecat?
O duzină de emo ii trecură pe fa a magicianului, lăsând-o netedă,
inexpresivă, calmă. Scutură din cap.
― N-am auzit!
― A spus că i cu noi are o legătură, dar că are „limite”. Asta i-a
zis lui Nouda. i se uita la mine când a plecat. Nu pricepi? Dacă l-a
putea urma… se uită acum dincolo de Mandrake, cu ochii
strălucind. tiu că trebuie să pronun numele lui Bartimaeus ca
parte a incanta iei, dar după aceea habar n-am. Până nu-mi zici ce e
în carte.
Îi zâmbi.
Magicianul trase încet aer în piept. Apoi deschise cartea i se duse
la o anumită pagină. O vreme citi în lini te. Când vorbi, vocea îi era
lipsită de intona ie.
―  Procedura este extrem de simplă. Magicianul se lasă pe spate
într-o pentagramă – corpul trebuie să stea a ezat sau întins, indcă
altminteri va cădea în timpul transferului. Nu e nevoie de nici un fel
de lumânări sau de rune speci ce; de fapt, astfel de bariere sunt
reduse la minimum, ca să mărească viteza de întoarcere a
magicianului la corpul său. Ptolemeu sugerează spargerea simbolică
a cercului ca să ajute procesul… de asemenea, recomandă să ai în
mână ceva de er, de exemplu o cruce egipteană, ca să ină la
distan ă in uen ele male ce; asta, sau una dintre ierburile
obi nuite, cum ar rozmarinul sau altele asemenea. Bun, în regulă,
magicianul închide ochii i nu mai ia în seamă stimulii exteriori;
apoi inversează invoca ia de bază. Numele lui adevărat îl înlocuie te
pe cel al demonului i toate indica iile sunt inversate: „să plece” în
loc de „să vină” i a a mai departe. În nal numele unui demon
„binevoitor” – Ptolemeu îl nume te „sponsor” – e rostit de trei ori.
Este nevoie de aten ia acestui demon ca să se deschidă o bre ă. Dacă
totul merge bine, magicianul se separă de corpul său, Poarta se
deschide i el trece prin ea. Ptolemeu nu dă detalii despre cum i
unde. Î i ridică privirea: Mul umită? Kitty pufni.
 ―  Îmi place că pleci de la ideea că magicianul trebuie să e de
gen masculin.
―  Păi, i-am spus metoda! Ascultă, Kitty – Mandrake î i drese
glasul –, sunt impresionat de spiritul de ini iativă i de curajul tău,
zău că sunt, dar asta e pur i simplu imposibil! De ce crezi că nimeni
nu a călcat pe urmele lui Ptolemeu? Celălalt Loc e străin i
înfrico ător, un tărâm care nu se supune legilor zice normale. Î i va
face rău, poate chiar te va ucide. Iar Bartimaeus – chiar dacă ai
supravie ui, chiar dacă l-ai găsi, chiar dacă ar totu i de acord să te
ajute – e doar un djinn. Puterea lui e neglijabilă în compara ie cu a
lui Nouda. Ideea ta e nobilă, dar ansele să reu ească sunt absolut
in me. Tu i, î i feri privirea: îmi pare rău!
― E în regulă! Kitty re ectă: Planul tău, cel cu Toiagul! Ce anse
de succes crezi că are planul ăsta?
―  Oh, cred că sunt… Se uită la ea, ovăi, apoi spuse: Absolut
in me!
Kitty rânji.
―  Exact! i probabil că nici nu vom scăpa de Nouda, în primul
rând. Dar, dacă reu im…
― Facem amândoi tot ce putem. Mandrake îi zâmbi atunci pentru
prima oară. Bine, dacă tu chiar încerci, î i urez succes!
― Succes i ie, domnule Mandrake!
Un zdrăngănit de chei, metal scrâ nind; drugul de la u ă era tras
în laturi.
― Nu trebuie să-mi spui a a, zise el.
― A a te cheamă.
― Nu! Mă cheamă Nathaniel.
U a fu deschisă larg, neprotocolar. Kitty i magicianul se traseră
înapoi; intră o siluetă îmbrăcată în negru, implacabilă. Mercenarul
le aruncă un zâmbet crud.
― E rândul vostru, grăi el.
 26

În mod curios, senza ia lui Nathaniel fu una de u urare. Măcar

mercenarul era om. Vorbi repede:
― E ti singur?
Omul cu barbă se opri în prag i îl privi x cu ochii lui alba tri
spălăci i. Nu răspunse. Nathaniel luă asta drept un răspuns a rmativ
i urmă:
― Bun! Atunci avem o ansă. Trebuie să uităm de divergen ele de
opinii i să fugim împreună.
Mercenarul râmase tăcut. Nathaniel continuă:
―  Demonii sunt încă len i i stângaci. Putem să ne strecurăm
afară i să organizăm apărarea. Sunt un magician de seamă; pe aici
prin preajmă mai zac ni te mini tri lega i – dacă îi eliberăm vom
putea să ne luptăm cu invadatorii. Ăă… talentele tale vor
nepre uite în bătăliile care vor urma. i se vor ierta omorurile din
trecut i alte atrocită i, sunt sigur. Chiar ai putea răsplătit pentru
serviciile tale. Hai, domnule – ce spui?
Mercenarul surâse u or. Nathaniel îi zâmbi radios i el.
―  Lordul Nouda, zise mercenarul, vă a teaptă! Ar trebui să nu
întârziem.
Intră în cameră; apucându-i pe Kitty i pe Nathaniel de bra e, îi
duse spre u ă.
― Ai înnebunit? ipă Kitty. Demonii ne amenin ă pe to i, iar tu îi
aju i de bunăvoie?
La u ă mercenarul se opri.
―  Nu de bunăvoie, spuse el cu vocea lui gravă i blândă. Dar
trebuie să u realist. Puterea demonilor cre te cu ecare moment,
înainte de ivirea zorilor toată Londra va în ăcări i cei care li se
opun vor mor i. Eu vreau să supravie uiesc.
Nathaniel se zbătu în strânsoarea ca de er.
 ―  ansele nu sunt de partea noastră, dar putem reu i. Mai
gânde te-te, înainte de a prea târziu!
Fa a bărboasă se apropie i mai mult; î i dezveli din ii.
― N-ai văzut ce-am văzut eu. Corpul lui Quentin Makepeace stă
în jil ul aurit, cu mâinile pe burta lui mare. Fa a îi zâmbe te
încontinuu. Unul câte unul, magicienii minunatului tău guvern sunt
adu i înaintea lui. Pe unii îi lasă să treacă – se duc în pentagrame ca
să primească un demon. Pe al ii îi place. Îi cheamă. Ei se apropie de
jil ul lui, neajutora i ca iepurii; el se apleacă… Maxilarele
mercenarului se loviră între ele cu un sunet sec; Kitty i Nathaniel
tresăriră. După aceea î i aranjează vesta i se lasă pe spate, zâmbind.
Iar demonii din jurul lui urlă ca lupii.
Nathaniel înghi i cu greu.
―  Nu e bine! Chiar i a a, cu acele cizme ale tale, sigur ai
putea…
―  Văd toate cele apte planuri, spuse mercenarul. Văd puterea
din acea cameră. Ar sinucidere curată să încerci să te împotrive ti,
în plus, puterea aduce cu sine i avantaje. Demonii au nevoie de
ajutoare umane; sunt multe lucruri aici pe care nu le în eleg. Mi-au
oferit bogă ii dacă îi ajut, iar fata are i ea posibilitatea asta. Cine
tie, cooperând cu Nouda, ea i cu mine putem prospera…
Întinse mâna înmănu ată i atinse gâtul lui Kitty. Fata se trase
înapoi, înjurând. Nathaniel fu cople it de o furie oarbă, dar se
strădui să i-o reprime.
Mercenarul nu mai zise nimic. Două mâini înmănu ate îi apucară
de guler; cu fermitate, dar fără să e brusca i în mod inutil, fură
sco i pe u ă i afară pe coridor. În depărtare se auzea o mare zarvă,
o învălmă eală de ipete i de urlete – zgomotul din ce în ce mai
pregnant al iadului dezlăn uit.
Nathaniel rămăsese destul de calm. Perspectiva era a a de
sumbră, încât frica nici nu mai avea rost. Se găseau pe punctul să li
se întâmple ce era mai rău, moartea ind inevitabilă, totu i el o
înfrunta fără teamă. Ultima conversa ie cu Kitty aprinsese un foc
înăuntrul lui – lui Nathaniel i se părea că ea îi alungase toate
slăbiciunile. Capul încă i se învârtea de la dezvăluirile fetei despre
trecutul lui Bartimaeus, dar exemplul ei era cel care îl inspira pe
măsură ce se apropia criza. Nu prea conta că ea î i pusese toate
speran ele în Poarta lui Ptolemeu – un miraj, o fantomă, un basm pe
care to i magicienii rezonabili îl ignoraseră –, era vorba despre
privirea din ochii ei atunci când vorbea, care îl fascina. Se citeau
acolo entuziasmul, uimirea, încrederea – senza ii pe care Nathaniel
aproape le uitase. Acum, în sfâr it, ea i le reamintise, i îi era
recunoscător. Se sim ea puri cat, aproape nerăbdător să vadă ce
urma să se întâmple. Se uită la ea; chipul îi era palid, dar hotărât.
Spera să nu se piardă cu rea în fa a ei.
Ochii îi alergau în toate păr ile, observând împrejurimile
familiare din pasajele de la Whitehall, picturile în ulei, busturile de
ghips stând în ni ele lor, pere ii cu lambriuri i impii de lumină.
Trecură de scările care duceau la hrube i la Toiag; instinctiv,
Nathaniel se îndreptă spre ele. Mâna mercenarului se încle tă mai
tare pe gulerul său; dădură ultimul col .
―  Aici, opti mercenarul. Iată priveli tea care vă va spulbera
visele!
 
În timpul absen ei lor, demonii fuseseră ocupa i. Sala Statuilor,
timp de un secol locul netulburat de întrunire al Consiliului, fusese
transformată de noii săi conducători. Peste tot era mi care, zgomot,
vânzoleală dezordonată. Sim urile lui Nathaniel fură pe moment
cople ite.
Masa rotundă i scaunele sale fuseseră măturate din centrul sălii.
Masa era acum la perete; pe ea stătea jil ul de aur. Acolo trona
Nouda, marele demon, într-o atitudine de satisfac ie temporară. Un
picior i se bălăngănea peste bra ul jil ului, celălalt era întins în fa ă.
Căma a lui Makepeace era scoasă din pantaloni i atârna lălâie peste
stomacul um at. Ochii erau sticlo i; gura – întinsă într-un mod
ne resc – avea un zâmbet obosit, ca după terminarea unei mese
copioase. Câteva cârpe i haine disparate zăceau pe masă în jurul
lui.
Sub masă, pe jil ul de sequoia, stătea demonul Faquarl, în corpul
domnului Hopkins. El era cel care orchestra evenimentele: inea în
mâini o carte deschisă i dădea ordine scurte celor prezen i.
 Corpurile celor cinci conspiratori ini iali – Nathaniel îi recunoscu
pe Lime, pe Jenkins i pe sfrijitul de Withers – erau acum folosite de
demoni cu o oarecare e cien ă. Adevărat, se mai împiedicau încă
destul de mult, cu bra ele i cu picioarele legănându-se în mi cări
abrupte i sacadate, dar nu mai cădeau i nici nu se mai loveau de
pere i. Asta le permisese să se aventureze afară din cameră i – a a
cum raportase impul din discul magic – să-i aducă pe membrii
guvernului din celulele lor. Unul după altul, cu mic, cu mare,
magicienii erau transforma i.
La stânga, Lime i Withers păzeau o îngrămădeală de prizonieri
care a teptau, poate vreo douăzeci la număr, cu mâinile încă legate.
Nu departe, într-o pentagramă aproape de tronul lui Nouda, unul
dintre ace ti prizonieri fusese dezlegat; era acum liber, rostind
incanta ia fatală cu o voce tremurândă. Era o femeie pe care
Nathaniel nu o cuno tea, probabil de la alt departament. Deodată,
femeia în epeni i începu să tremure. Aerul de deasupra ei vibră
când demonul abia sosit îi luă în stăpânire corpul. Faquarl făcu un
semn; demonul Naeryan, în corpul lui Jenkins, o conduse delicat
către col ul îndepărtat al sălii, să se alăture…
Lui Nathaniel i se zbârli părul în cap. Acolo erau peste două
duzini de magicieni de la ecare nivel al guvernului, rostogolindu-
se, zvârcolindu-se, râzând, căzând, pe când stăpânii lor le explorau
limitele. Izbucniri întâmplătoare de energie magică explodau de
pere i; aerul era plin de murmurul limbilor străine, de ipete stranii
de bucurie i de durere. i cine era ăsta, cu capul înăl ându-i-se
brusc, cu mâinile ridicându-se i lăsându-se în jos ca ale unei
marionete, cu fa a plină radioasă i goală? Nathaniel tresări.
Rupert Devereaux, prim-ministrul…
În ciuda a tot ceea ce se întâmplase, în ciuda dezgustului
crescând fa ă de ce fusese i reprezentase acest om, Nathaniel sim i
cum îl podidesc lacrimile. Pre de o clipă se revăzu pe sine la
doisprezece ani, prins în vârtejul de la Westminster Hali, zărindu-l
pe Devereaux pentru prima dată – radios, fermecător, tot ce aspira
el să e…
Corpul lui Devereaux făcu un salt, se lovi de un altul i se
prăbu iră grămadă, zvârcolindu-se. Nathaniel era înnebunit de
oroare; sim i cum i se înmoaie genunchii.
― Hai, sus! Mercenarul îi dădu un ghiont. Treci la rând!
― Stai! Nathaniel se întoarse pe jumătate. Kitty!
― Ea nu va avea parte de aceea i soartă, lucru pentru care po i
recunoscător.
Nathaniel se uită la Kitty, care îi prinse privirea; apoi fu împins
cu sălbăticie către grupul de prizonieri. Corpul lui Lime se întoarse,
îl observă; văzu lumini verzi undeva departe, în fundul ochilor. O
voce aspră, ca ni te crengi rupte, se auzi din gura căscată:
―  Faquarl! Ăsta e prietenul lui Bartimaeus! Îl vrei pe el în
continuare?
―  Sigur că da, Gaspar! Poate să sară peste rând. O să urmeze
după această biată creatură. Lord Nouda, presupun că nu dore ti s-o
gu ti pe asta.
Marea voce tună de sus.
―  Am văzut mai multă carne pe un cadavru de faraon. Când te
ui i din pro l, aproape că dispare. Prelucra i-o i gata!
Ochii lui Nathaniel erau xa i asupra siluetei din pentagramă.
Slabă ca un bă , cu părul alb ciufulit, fostul său mentor, Jessica
Whitwell, stătea în fa a tronului. Demonul din corpul lui Withers
tocmai îi tăiase legăturile; mâinile îi erau încle tate.
― Foarte bine! Faquarl se uită în carte. Numărul douăzeci i opt.
Să vedem! Pentru tine l-am ales pe afritul Mormel. Ar trebui să i
onorată. E un spirit nobil.
Doamna Whitwell se uită la silueta de pe tron.
― Ce planuri ai cu noi?
― Nici nu te gândi să te adresezi marelui Nouda! răcni Faquarl.
Tu i semenii tăi ne-a i înrobit secole la rând, fără să ne arăta i nici
un fel de respect. Ce crezi că plănuim? Această răzbunare se cloce te
de cinci mii de ani! Nici un col i or de lume nu va scăpa de noi.
Doamna Whitwell râse dispre uitor.
― Cred că e ti prea optimist. Uită-te la voi to i, închi i în corpuri
neîndemânatice, care abia pot merge în linie dreaptă.
― Disconfortul nostru e doar temporar, zise Faquarl. Al tău va
permanent. Începe invocarea!
Jessica Whitwell vorbi încet.
 ― Tuturor celorlal i le-ai dat voie să aleagă. Mie, nu. Faquarl lăsă
cartea jos; mijise ochii.
― Păi presupun că, asemenea tuturor celorlal i nenoroci i, preferi
via a mor ii, chiar dacă e prin intermediul altuia.
― Presupui gre it.
Doamna Whitwell ridică mâinile i făcu un semn complicat; strigă
două cuvinte. O izbucnire de lumină galbenă, un nor de pucioasă –
afritul ei, sub forma unui urs grizzly – apăru deasupra capului ei.
Whitwell ipă un ordin; un Scut albastru strălucitor se ridică în jurul
corpului ei. Afritul trimise o Detonare spre uimitul Faquarl: îl lovi
drept în cap, dărâmându-l de pe scaun i aruncându-l la jumătatea
distan ei până la perete.
Demonii din corpurile conspiratorilor începură să urle. Naeryan
ridică un deget: din mâna lui Jenkins â ni un fulger de lumină ca
smaraldul care o lovi pe Whitwell. Scutul îl absorbi; Whitwell deja
se întorsese, fugind spre ie ire. Demonul Gaspar, închis în corpul lui
Lime, sări să-i taie calea; Nathaniel întinse un picior; demonul se
împiedică, nu putu să se ină pe picioare, i căzu cu zgomot la
pământ.
Nathaniel se întoarse i fugi; deasupra capului său, afritul-urs
trimitea Detonări succesive către tronul de aur.
Unde era Kitty? Acolo! Dar mercenarul o inea de bra . Ea se
zbătea, lovea, dar nu se putea elibera.
Nathaniel se grăbi spre ea…
Podeaua se cutremură; băiatul se clătină, căzu – i se uită în
spate.
Corpul din tronul de aur se mi case. Era înconjurat de un nimb de
foc palid. Energiile îi pârâiau din degete; ochii îi erau ca ni te
globuri de argint pe fa a întunecată. O mână era întinsă. Puterea
care ie ea din ea – arcuindu-se în cinci fulgere rotitoare, câte unul
din ecare deget – făcu statuile să se dărâme i mortarul să cadă de
pe tavan. Fulgerele inteau la întâmplare: două ajunseră pe podea;
unul sări în mul imea de demoni proaspăt invoca i, distrugând mai
multe corpuri omene ti. Cel de-al patrulea lovi Scutul lui Whitwell,
îl sparse în bucă i i o atinse drept în spate, omorând-o pe loc.
Afritul-urs dispăru. Ea căzu din mers, cu fa a în jos.
 Cel de-al cincilea fulger lovi podeaua la picioarele mercenarului:
acesta fu aruncat într-o parte, iar Kitty Jones în cealaltă.
Nathaniel se ridică.
― Kitty!
Vocea îi fu înăbu ită de urlete, de răgete, de răcnete i de sunete
de trompetă de la demonii din sală. Confuzi i înspăimânta i, î i
îndreptară purtătorii umani în toate direc iile, cu picioarele
mi cându-se ciudat, cu genunchii prea sus, cu coatele în afară. Se
izbeau unii de al ii, lăsau să zboare la întâmplare Detonări i
Infernuri. Printre ei se clătinau câ iva magicieni care nu fuseseră
încă prelucra i, cu bra ele legate, cu călu la gură, cu ochii larg
deschi i, holbându-se. Camera era plină de fum, de lumini i de
siluete grăbite.
În mijlocul tumultului, Nathaniel ajunse în locul unde căzuse
Kitty Jones. Nu o vedea nicăieri. Tresări când un puls magic îi trecu
pe deasupra capului i se mai uită în jur o ultimă oară. Nu, fata
dispăruse.
Fără să mai ezite, se pitulă între doi demoni care se mi cau
necontrolat i se duse spre u ile duble. Pe când ie ea din Sala
Statuilor, îl auzi pe Faquarl ridicând vocea ca să acopere scandalul.
― Prieteni, lini ti i-vă! Lini ti i-vă! Criza s-a încheiat! Trebuie să
reluam invocările. Lini ti i-vă…
 
Lui Nathaniel îi luă mai pu in de un minut ca să se descurce pe
coridoarele din Whitehall i să ajungă la scările de la intrarea în
trezorerie. Lăsând deoparte orice precau ie, sări peste balustradă i
se năpusti în jos pe scări, coborând câte două trepte o dată. Jos, tot
mai jos… aerul se răci, toate zgomotele de deasupra se estompară,
apoi dispărură; Nathaniel nu mai auzea nimic altceva decât propria
respira ie.
La capătul celui de-al treilea ir de trepte, dădu de intrarea în
trezorerie. Cu două zile înainte – sau trei? – venise aici ca ministru
al Informa iilor, i vorbise cu un func ionar pedant. Părea o amintire
ca dintr-o altă via ă. Acum biroul func ionarului era gol. Erau
împră tiate hârtii pe el, iar un stilou zăcea pe jos, semn că fusese
abandonat în grabă.
 La capătul încăperii un pasaj ducea în pământ. Un ir de dale
ro ii marca începutul zonei de securitate. Nathaniel pă i spre ele;
când ridică piciorul ca să treacă dincolo, înjură, se opri i căută în
buzunar. Aten ie! Aproape declan ase alarma. Nimic magic nu era
permis dincolo de linie! Puse discul magic pe birou, î i netezi părul
i pă i peste dale.
Ce bine-ar dacă Pestilen a care păzea Toiagul ar putea u or
evitată. Habar n-avea cum…
Un mic zgomot în spatele lui, o râcâială metalică.
Nathaniel se opri, se uită înapoi… La capătul încăperii, la baza
scărilor stătea mercenarul. Un cu it curbat îi lucea în mână.
 27

Kitty închise u a.
Zgomotele din Sala Statuilor îi răsunau în urechi; auzea scandalul
chiar de pe coridor i prin lemnul masiv. Rămase imobilă o vreme,
cu urechea lipită de u ă. Mai mult decât orice se temea să n-o
urmărească bărbosul acela groaznic. El o înspăimânta mai mult
decât toate hoardele de demoni.
Ascultă… Din câte î i dădea seama, nimic nu se mi ca pe
coridorul de afară.
O cheie grea ie ea în relief pe lângă mâna ei. Cu oarecare
greutate, i deplin con tientă că nu oferea cine tie ce protec ie,
Kitty încuie u a. Apoi se întoarse să privească în cameră.
Era exact a a cum i-o amintea de la încercarea ei ratată de
evadare: biroul cuiva, sărăcăcios mobilat. Un raft de căr i se
întindea de-a lungul peretelui; în fa a lui era un birou plin de hârtii.
i, mai ales, în col ul din apropiere, roase i tocite de anii de uz
birocratic – două cercuri, două pentagrame.
Kitty avea nevoie doar de una.
Pentagrama era simplă, de tipul celor pe care le pregătea frecvent
cu domnul Button: steaua conven ională, cercul dublu, obi nuitele
blesteme-încuietoare latine ti. Fusese trasată pe un podium i, date
ind dimensiunile camerei, nu era prea mare. În altă parte – cercetă
rapid – descoperi accesoriile obi nuite ale magicienilor, adunate în
sertarele biroului. Cretă, creioane, hârtie, mucuri de lumânare,
brichete, borcane cu ierburi asortate. Ierburile îi trebuiau.
Le scoase cu o e cien ă calmă i le puse pe podea, lângă cercul
din exterior.
De undeva nu foarte departe ajunse la ea zgomotul unei explozii
puternice. Kitty tresări nervoasă, cu inima bătându-i tare în piept; se
uită spre u ă…
„Concentrează-te!” Ce avea de făcut?
 Rezumatul făcut de Mandrake – nu, făcut de Nathaniel – al
instruc iunilor din Apocrypha fusese rapid i greu de digerat, dar
Kitty se obi nuise cu astfel de lucruri la domnul Button. Memoria ei
era su cient de elastică.
A a… o pentagramă conven ională. Nu e nevoie de lumânări.
Mda, asta era în regulă.
Dar corpul trebuie să e protejat – i asta însemna ierburi i er.
Goli borcanele cu rozmarin, cu sunătoare i cu be e de scoru , le
amestecă i separă rezultatul în mai multe grămezi, pe care le puse
din loc în loc în interiorul pentagramei. Cât despre er, asta era mai
complicat. Examină camera în zadar. Poate o să se descurce fără…
Cheia! Era de er? Kitty nu avea habar. Dacă era, o putea proteja.
Dacă nu, nu avea ce rău să-i facă. O scoase din u ă.
Ce altceva? Da! Nathaniel pomenise ceva despre ruperea cercului,
un act simbolic care să-i permită magicianului să se întoarcă în corp.
Foarte bine, asta putea face. Se aplecă i zgârie cu cheia o bucă ică
din cerc. Acum nu mai putea folosit pentru invocări obi nuite. Dar
nu asta plănuia Kitty.
Se ridică în picioare. Gata. Nici o altă pregătire zică nu era
necesară.
În afară de… mica problemă a confortului ei. Pe scaunul din
spatele biroului descoperi o pernu ă veche i murdară, foarte uzată
i zdren uită, i o puse în pentagramă ca pernă.
Pe peretele din spatele biroului atârna o oglindă; pe când se
întorcea dinspre u ă, se zări în ea. Abia atunci se opri.
Trecuse ceva vreme de când se uitase la fa a ei; nu- i mai aducea
aminte când fusese ultima dată. Iat-o: cu părul negru des, cu ochii
încercăna i ( i cu ditamai pungile dedesubt), buzele întrebătoare, o
vânătaie violacee um ându-se drăgu deasupra unui ochi. Nu
încăpea nici o îndoială, nu era chiar în cea mai bună formă. Dar era
încă tânără, încă sănătoasă.
i dacă reu ea să facă ce- i propusese? Lucruri groaznice li se
întâmplaseră magicienilor care încercaseră să calce pe urmele lui
Ptolemeu. Domnul Button nu fusese prea darnic cu detaliile, dar
făcuse aluzii sumbre la nebunie i la diformită i. Cât despre
Ptolemeu însu i, tia că nu mai trăise mult după crearea Por ii. Iar
Bartimaeus spusese că fa a…
Cu o înjurătură, Kitty se întoarse cu spatele la oglindă. De fapt,
orice ar riscat nu era mare lucru în compara ie cu ce se întâmpla
în apropiere. Se hotărâse să încerce, i cu asta, gata. Nu mai putea
face nimic. Lacrimile nu vor rezolva nimic. Deci.
Deci nu mai trebuia decât să se întindă în pentagramă.
 
Podeaua era tare, dar pernu a era plăcută la ceafă. Mirosul
ierburilor îi umplea nările. Luă cheia i o strânse în pumn. O
răsu are adâncă…
Un ultim gând îi trecu prin minte. Î i înăl ă capul, se uită în jos la
corpul ei i descoperi un fapt nea teptat. Era prea lungă pentru cerc
– picioarele îi ie eau din cercul interior. Poate n-o să conteze, dar
poate că da. Kitty se rostogoli pe o parte, î i trase genunchii la piept
i se a eză în pozi ie ghemuită, de parcă ar fost în pat. O privire
scurtă… bun, acum era totul în regulă. i era pregătită.
Dar pregătită pentru ce? Un acces brusc de scepticism explodă în
ea. Ăsta nu era altceva decât unul dintre visurile ei, una dintre
fanteziile ridicole de care râsese Bartimaeus. Reprezenta culmea
arogan ei să creadă că va reu i acolo unde nu reu ise nimeni de
peste două mii de ani. Ce avea în capul ăla al ei? Nu era magician.
Dar poate asta constituia un avantaj. Bartimaeus o îndemnase să
încerce, tia că asta făcuse. Ultimele sale cuvinte când îi părăsise
semănau cu descrierea lui Ptolemeu: „Avem într-adevăr o legătură…
dar deocamdată are limite”. „Deocamdată…” Ce însemna asta dacă
nu o invita ie implicită pentru ea i doar pentru ea? Ptolemeu nu
cunoscuse limite: venise în Celălalt Loc prin respingerea tuturor
conven iilor magice stabilite – întorcându-le cu susul în jos. i nu
aveai nevoie de mai mult decât cuno tin ele de bază pentru invocare
ca să faci ce făcuse el – instruc iunile din Apocrypha erau clare în
această privin ă. Partea esen ială o reprezenta chemarea demonului
la sfâr it. Kitty putea face toate astea. Întrebarea era: va func iona?
Exista un singur mod de a a a.
Închise ochii i încercă să- i relaxeze mu chii. Camera era
cufundată în lini te – nici un sunet nu răzbătea prin u ă. Era timpul
să înceapă invocarea? Nu, ceva nu era în regulă… Ce anume? După
un moment î i dădu seama că mâna strângea cu atâta putere cheia,
încât aceasta îi intrase în carne. Era un simbol al fricii ei. Se
concentră câteva momente, slăbind strânsoarea… Acum cuprinse
u or metalul în cău ul palmei. Mai bine…
Fragmente memorate îi veneau în cap, cuvinte scrise de
personalită i din trecut despre Celălalt Loc: „un inut al haosului, un
vârtej de nesfâr ite grozăvii, un uvoi de nebunie…”, toate,
declara ii pline de voio ie. i mai era i verdictul concis al domnului
Button: „să te aventurezi acolo înseamnă să- i ri ti trupul i
su etul”. O, Doamne, ce o să i se întâmple? Se va topi sau va arde?
Va vedea…? Da, dar orice avea să vadă nu putea mai rău sau mai
detestabil decât Nouda i hibrizii lui stângaci – demoni înve mânta i
în carne de om. i nici una dintre personalită ile domnului Button
nu vizitase vreodată Celălalt Loc! Totul era pură specula ie. În plus,
Ptolemeu se întorsese viu.
Recapitulă cuvintele din invoca ia inversă în minte, apoi – dacă
mai zăbovea, avea să i se facă i mai frică – le rosti cu voce tare. Din
câte î i putea da seama, era corect – î i folosise propriul nume în loc
de cel al unui demon i schimbase verbele uzuale. Termină prin
rostirea de trei ori a numelui lui Bartimaeus.
Gata!
Stătea întinsă în camera tăcută.
Trecură câteva secunde. Kitty î i reprimă frustrarea crescândă. Nu
era bine să nu aibă răbdare. Invoca iile conven ionale cereau timp,
deoarece cuvintele mergeau către Celălalt Loc. Ascultă, de i nu tia
ce se a tepta să audă. Ochii îi erau închi i. Nu văzu nimic, doar
întuneric i fulgere trecătoare de lumină prin creier.
Tot nimic. Evident, procesul nu func iona. Speran ele lui Kitty se
năruiră; se sim i pustiită i pu in tristă. Se strădui să se ridice, dar
camera era caldă, se sim ea confortabil pe perna ei i, după
aventurile din noaptea dinainte, era bucuroasă că se putea odihni
pu in. Mintea îi alunecă pe curen i inventa i de ea însă i: î i puse
întrebări despre părin ii ei, ce făceau, cum îi vor afecta aceste
evenimente; cum ar putea reac iona Jakob, a at departe, în Europa;
dacă Nathaniel supravie uise exploziei din sală. Se trezi că speră
asta.
Un sunet depărtat îi ajunse la urechi, un clopo el sunând clar.
Demonii, poate, sau supravie uitorii încercând să alerteze ora ul…
Nathaniel o salvase de cu itul mercenarului. Îi plăcuse să se
dondănească cu el, for ându-l să înfrunte adevărul despre multe
lucruri, mai ales despre Bartimaeus. Suportase totul surprinzător de
bine. Cât despre Bartimaeus… Î i aminti cum îl văzuse ultima oară,
o masă informă de mâzgă, epuizat de oboseala lumii. Era o gre eală
să-l urmărească? Ca oricine altcineva, djinnul avea nevoie de
odihnă.
Clopo elul continua să sune. Era un sunet ciudat, acum că-l
analiza – înalt i pur, ca de cristal, nu jos i tunător ca majoritatea
clopotelor din ora . De asemenea, în loc să sune repetat, era o
vibra ie continuă care rămânea u or în afara razei de atingere, chiar
la limita capacită ii ei auditive. Se strădui să audă… Întâi deveni
mai slab, apoi crescu în intensitate – dar, de i ademenitor,
caracterul său era imposibil de localizat; era pierdut undeva între
pulsarea sângelui său, respira ia ei calmă, micile fâ âieli ale hainelor
atunci când pieptul i se mi ca în sus i în jos. Încercă din nou,
fascinată. Sunetul părea să e cumva deasupra ei, departe. Se chinui
să asculte, dorind să se poată apropia mai mult de sursă. Încercă să
blocheze toate celelalte sunete. Eforturile îi fură răsplătite încetul cu
încetul, apoi, brusc, sunetul se limpezi, nu mai era înăbu it. Era
singură cu el. Suna neîntrerupt, precum ceva pre ios gata să se
spargă. Sim i că se găsea foarte aproape.
Era i vizibil? Kitty deschise ochii.
i văzu mai multe lucruri deodată. O re ea complexă de piatră de
jur împrejur, mici ziduri i podele întinzându-se în trei dimensiuni,
separând, alăturând, arcuind, încheind. Între ele erau scări, ferestre
i u i deschise; trecea printre ele în viteză, foarte aproape i totu i
foarte departe. Uitându-se în jos, văzu corpul unei fete ghemuit
undeva în depărtare – ca o pisică dormind. Alte siluete erau
înghe ate, ca ni te păpu i, toate lângă gardul de piatră – grupuri de
femei i de bărba i adunate laolaltă, mul i stând întin i, de parcă
dormeau sau erau mor i. Printre ei se a au lucruri ciudate, neclare,
cu contur nede nit – nici omene ti, nici complet altfel. Nu le putea
distinge natura – părea că ecare se anulează pe sine. Dedesubt,
într-un coridor retras, văzu un tânăr intuit într-o postură de
alergare, cu fa a întoarsă peste umăr; în spatele lui era o gurină
care se mi ca – un bărbat cu un cu it, cu picioarele mi cându-se lent,
cu cizmele parcurgând distan a. i, pe lângă ei amândoi, diferite
forme, depărtate i neclare…
Kitty sim i o anume curiozitate deta ată fa ă de toate astea, dar
pe ea o interesa altceva. Sunetul clopo elului se auzea mai tare ca
înainte, de undeva de foarte aproape. Se concentră i mai mult i,
spre mirarea ei, frumoasa re ea de pietre i de guri se deformă i
dispăru din câmpul ei vizual, de parcă era trasă în patru direc ii
deodată. Întâi fu destul de clară, apoi se estompă, preschimbându-se
într-o pată; apoi până i pata dispăru.
Kitty sim i o precipitare din toate păr ile; nu o senza ie zică,
indcă nu era con tientă că are totu i un corp, ci una conceptuală.
Cu greu zări patru bariere de jur împrejurul ei: se înăl au deasupra,
se lăsau în jos, se întindeau la in nit de ecare parte. Una era
întunecată i solidă, i amenin a s-o strivească sub o greutate
nemiloasă; alta era un lichid furios, care se ridica avid s-o ia cu el.
Cea de-a treia barieră o lovi cu nevăzutul tumult al unui uragan; cea
de-a patra era un zid implacabil de foc nesătul. Toate patru o
apăsară doar o clipă, apoi se retraseră. Îi dădură drumul fără tragere
de inimă i Kitty trecu prin Poartă spre partea cealaltă.
 28

Fu bine pentru Kitty că trecu prin ce urmă cu deta area unui

observator, mai degrabă decât ca un participant neajutorat – dacă ar
fost altfel, ar înnebunit imediat. Cum s-ar zice, lipsa senza iei
zice dădea celor văzute o anume calitate ca de vis. Curiozitatea era
emo ia ei principală.
Se trezi în – păi, în nu părea cuvântul potrivit: se trezi parte a
unui neîncetat vârtej de mi care, fără început i fără sfâr it, în care
nimic nu era xat sau static. Era un ocean in nit de lumini, de
culori i de texturi, în perpetuă formare, alergând i dizolvându-se
în ele însele, de i efectul nu era nici atât de gros sau de vâscos ca un
lichid, nici atât de inefabil ca un gaz; dacă se poate descrie totu i,
era o combina ie între cele două, în care re fugare de substan ă se
desfăceau i se uneau fără încetare.
Scara i direc ia erau imposibil de determinat, ca i trecerea
timpului – din moment ce nimic nu rămânea pe loc i nici un model
nu se repeta vreodată. Însu i conceptul părea vid i fără sens. Asta
avea pu ină importan ă pentru Kitty, i doar când încercă să- i dea
seama unde este, care e pozi ia ei în ceea ce o înconjura, fu pu in
deconcertată. Nu avea nici un punct x, nici o particularitate pe
care s-o numească doar a ei; într-adevăr, deseori părea că e în mai
multe locuri în acela i timp, privind rele învârtejite din mai multe
unghiuri. Efectul era extrem de ame itor.
Încercă să se xeze asupra unei anume pete de culoare i să o
urmeze, dar găsi că nu era mai u or decât să urmărească mi carea
unei singure frunze într-un copac îndepărtat, bătut de vânt. De
îndată ce se forma, ecare culoare se desfăcea, se topea, se unea cu
altele, se scutura de responsabilitatea de a ea însă i. Kitty ame i
uitându-se.
Remarcă o di cultate în plus, prinzând via ă i dispărând
înăuntrul vârtejului general – erau imagini întâmplătoare, atât de
fugare, încât nu le putea identi ca, precum ni te fotogra i care
apăreau i se mistuiau odată cu varia iile tensiunii electrice. Încercă
să- i dea seama ce erau, dar mi carea se dovedea prea rapidă. Asta o
umplu de frustrare. Sim ea că i-ar spune ceva.
După o durată necunoscută, Kitty î i aminti că venise cu un scop,
de i care era acela nu mai inea minte. Nu avea chef să facă nimic
anume; impulsul ei principal îl reprezenta a rămâne exact a a cum
era, mi cându-se printre luminile grăbite… Totu i ceva din
schimbarea neîncetată o irita i o inea la distan ă. Voia să impună
pu ină ordine, ni te soliditate. Dar cum putea face asta când nici ea
însă i nu avea soliditate?
Cu inima îndoită, se strădui să se îndrepte către o anumită pată
portocalie i maro care se învârtejea la o distan ă necunoscută. Spre
surprinderea ei, se putu mi ca fără probleme, dar în mai multe
direc ii opuse; când viziunea i se stabiliză, pata de culoare nu era
mai aproape decât înainte. Încercă de mai multe ori, dar cu acela i
rezultat: mi cările ei erau ezitante i întâmplătoare; nu se putea
prevedea rezultatul.
Pentru prima dată Kitty sim i o u oară teamă. Observă mai multe
pete de întuneric clocotitor zvârcolindu-se printre lumini; stârneau
ecouri ale vechilor sale temeri pământe ti – de vid i de singurătate,
de a singură în in nitate.
„Nu e bine, se gândi Kitty. Am nevoie de un corp.”
Cu o nelini te crescândă, privi mi carea nemiloasă de peste tot
din jur, imaginile clipind în apropiere i în depărtare, scânteile
luminoase i urmele colorate fără sens. O încolăcire albastră-verzuie
dansând voioasă îi atrase aten ia.
„Stai LOCULUI!” se gândi înfuriată.
Era oare imagina ia sa, sau o mică parte din încolăcirea plutitoare
deviase de la cursul ei, încetinind pentru o clipă? Mi carea era atât
de rapidă, că nu putea sigură.
Kitty privi un alt r ales la întâmplare i î i dori să se oprească i
să vină la ea. Rezultatele fură imediate i satisfăcătoare: un cârcel
considerabil de materie se solidi că în ceva care semăna cu vârful
curbat al unei ferigi, incolor i sticlos. Când nu se mai concentră,
încolăcirea se desfăcu i dispăru înapoi în vârtejul general.
 Kitty încercă din nou, de data aceasta dorindu- i ca o masă de
materie să formeze un obiect mai gros, mai compact. Reu i încă o
dată, i, concentrându-se i mai mult, izbuti să modeleze bucata
sticloasă în ceva care se apropia de un cub cu laturi inegale. Din
nou, când încetă să- i exprime voin a în gând, cubul se dizolvă în
vid.
Maleabilitatea substan ei din jur îi aminti lui Kitty de ceva ce
văzuse mai înainte. Ce era? Cu di cultate, mintea ei se agă ă de o
amintire – cea a djinnului Bartimaeus, schimbându- i forma. El
trebuia să ocupe o formă de un fel oarecare când venea pe Pământ,
de i alegerile sale erau mereu uide. Poate, acum că rolurile erau
inversate, ar trebui să încerce i ea acela i lucru.
i-ar putea face o formă… i, în acest moment, îi reveni în minte
scopul vizitei. Da, pe Bartimaeus venise să-l caute!
Teama o părăsi; era entuziasmată. Se apucă imediat de treabă,
construindu- i un corp.
Din nefericire era mai u or de gândit decât de pus în practică. Nu
avu nici o di cultate, odată ce î i puse din nou mintea la
contribu ie, să transforme o parte din energiile plutitoare în ceva ce
aducea cu o formă umană. Avea un fel de cap globular, un tors
îndesat i patru membre inegale, toate complet transparente, astfel
încât culorile i luminile grăbite din spate se deformau pe suprafa a
sa. Dar când Kitty încercă să îmbunătă ească această marionetă
primitivă i să o preschimbe în ceva mai ra nat i mai precis,
descoperi că nu se putea concentra asupra sa în totalitate. Când
modelă i egaliză picioarele, capul i se dezum ă ca untul topit; când
se grăbi să repare asta i să adauge o fa ă, partea de jos se topi pe
jumătate i începu să atârne. A a decurseră lucrurile, până când
seriile ei de îmbunătă iri grăbite distruseră complet gurina, i
aceasta se stabiliză într-o masă informă, cu capul mic i cu fese
enorme. Kitty o privi nemul umită.
De asemenea, se dovedi foarte greu de manevrat. De i o putea
duce înainte i înapoi – plutea printre energiile furioase ca o pasăre
prinsă în furtună –, Kitty descoperi că nu putea să- i controleze
direct membrele. Când se strădui să facă asta, substan a corpului
începu să-i picure la extremită i, ca rul desfăcut de pe un mosor.
După un timp Kitty renun ă, dezgustată, i lăsă gurina să se dizolve
în vid.
În ciuda acestui insucces, se sim i mul umită de ideea ei în
principiu, i începu imediat să lucreze din nou. Într-o succesiune
rapidă încercă diverse corpuri-surogat, testându-l pe ecare din
punctul de vedere al u urin ei de a-l controla. Primul, o siluetă ca
un bă – semănând cu desenul unui copil –, con inea mai pu ină
substan ă decât precedentul; Kitty reu i să-l împiedice să se
descompună, dar văzu că energiile sălbatice din jur îl făceau să cadă
ca o muscă. Cel de-al doilea, un cârnat erpuitor cu un cârcel la
capăt, era mai stabil, dar deloc estetic. Cel de-al treilea, o simplă
bilă de materie învârtejită, era mult mai rezistent i mai u or de
men inut, i cu el ajunse la o distan ă considerabilă, plutind senină
prin haos.
„Lipsa membrelor este cheia, se gândi Kitty. O sferă e nimerită.
Impune ordine.”
Forma avea cu siguran ă un anume efect asupra împrejurimilor,
de vreme ce nu dură mult până ce Kitty începu să observe o mică
schimbare în materia prin care trecea sfera ei. Până atunci
încolăcirile de culoare, luminile tremurătoare, imaginile
intermitente fuseseră toate neutre i fără reac ie, plutind la
întâmplare încotro doreau. Dar acum – probabil de la înver unarea
cu care î i men inea sfera – păreau să- i dea seama de prezen a ei.
Sim i asta din mi carea vârtejurilor, care deodată deveniră mai
clare, hotărâte. Începură să- i schimbe u or direc ia – năpustindu-se
mai aproape pe lângă bilă, apoi cotind, parcă stând la îndoială. Asta
se întâmplă de mai multe ori, încolăcirile i fulgerele crescând
constant în număr i în intensitate. Păreau doar curioase, dar era un
fel amenin ător de aten ie, precum rechinii care se adunau în jurul
unui înotător, iar lui Kitty nu-i plăcea. Încetini înaintarea bilei, i cu
un efort atent de voin ă – acum dobândea mai multă încredere în
sine – se impuse în fa a vârtejului de substan ă. Luându- i sfera
statică drept centru, înaintă, împingând înapoi cele mai apropiate
încolăciri insistente, care se dizolvară i se împră tiară.
Răgazul ob inut nu dură mult. Chiar când Kitty se felicita pentru
puterea voin ei, o încolăcire sticloasă se întinse brusc din marea
masă principală ca un pseudopod de amibă i mu că din marginea
sferei ei, smulgând o bucată. Pe când se străduia să repare
stricăciunea, o altă încolăcire o fulgeră din partea opusă i îi luă o
altă bucată. Furioasă, împinse încolăcirile înapoi. Masa principală
din jurul ei pulsă i tremură. Lumini clipiră în pâlcuri întâmplătoare.
Pentru prima oară Kitty sim i cu adevărat teamă.
„Bartimaeus, se gândi. Unde e ti?”
Cuvântul păru să stârnească o reac ie în substan ă; o izbucnire
bruscă de imagini statice explodă i se mistui, mai puternică i mai
durabilă decât înainte. Una sau două imagini zăboviră ceva mai
mult, astfel încât putu să distingă detalii: siluete, fe e, petice
disparate de cer, o dată sigur o clădire – un acoperi cu coloane.
Siluetele erau omene ti, dar purtau un fel neobi nuit de haine.
Imaginile fugare îi amintiră lui Kitty de ocazii din trecut, când
amintiri de mult uitate îi apăreau nechemate în minte. Dar acestea
nu erau amintirile ei.
De parcă răspunzând acestui gând, un puls brusc de mi care
departe, în vârtejul confuz, se încheie cu o imagine care într-adevăr
zăbovi mai mult. Era fragmentată, ca i când se vedea prin
obiectivul unui aparat foto stricat, dar ce înfă i a era clar: părin ii
ei, alături, inându-se de mână. Mama ei ridică o mână deformată i
îi făcu semn.
„Kitty! Întoarce-te la noi!”
„Pleca i…” Kitty reac ionă confuză i uimită. Era o păcăleală,
evident, dar asta n-o făcea mai u or de înghi it. Concentrarea îi
scăzu; puterea ei asupra sferei i a singurei zone de ordine clară
slăbi i tremură. Sfera se dezum ă i se lăsă; încolăciri de materie se
apropiau pe furi din toate păr ile.
„Kitty, te iubim!”
„Duce i-vă naibii!…” împinse iar încolăcirile înapoi. Imaginea
mamei i a tatălui său păli. Cu o hotărâre întunecată, Kitty î i
readuse sfera la forma corectă. Era din ce în ce mai dependentă de
ea pentru orice simulacru de control, pentru orice simulacru de a
ea însă i. Mai mult ca orice îi era teamă să mai plutească fără ea.
Alte imagini se iviră din când în când, ecare diferită,
majoritatea prea iu i ca să poată să le distingă. Unele, de i abia
perceptibile, trebuie că-i erau cunoscute – îi trezeau sentimente
difuze de agita ie i de pierdere. O rafală de lumini; altă imagine,
foarte îndepărtată. Un bătrân sprijinindu-se într-un bă . În spatele
lui era o fâ ie de întunecime care se deplasa cu repeziciune.
„Kitty, ajutor! Vine!”
„Domnul Pennyfeather…”
„Nu mă lăsa!” Silueta se uită peste umăr, strigă îngrozit…
Viziunea dispăru… Aproape imediat apăru o alta – o femeie
alergând printre coloane, urmărită de ceva întunecat i agil… ca un
fulger alb printre umbre. Kitty î i concentră energiile asupra sferei.
Nu erau decât fantasme, vide i goale. Nu însemnau nimic.
„Bartimaeus!” Se gândi din nou la nume, implorator de data asta.
Iară i iscă o mi care printre luminile plutitoare i exploziile de
culoare în derivă. În apropiere, cu o limpezime de cristal, apăru
Jakob Hyrnek, zâmbind trist.
„Întotdeauna ai încercat să i prea independentă, Kitty! De ce nu
cedezi? Vino alături de noi aici. E mai bine să nu te mai întorci pe
Pământ. N-o să- i placă dacă te întorci.”
„De ce?” Nu se putu ab ine să nu întrebe.
„Biată copilă! Vei vedea. Nu mai e ti cum erai.”
O altă imagine apăru alături, un bărbat înalt, cu pielea închisă,
stând pe un deal acoperit de iarbă. Avea fa a gravă.
„De ce vii aici să ne torturezi?”
O femeie cu un turban înalt pe cap, sco ând apă din fântână.
„Ai fost o nesăbuită să vii aici. Nu e ti bine-venită.”
„Vin după ajutor.”
„N-o să-l ob ii!” Imaginea femeii se deformă i dispăru. Bărbatul
cu piele închisă la culoare se întoarse cu spatele la ea ca să urce
dealul.
„De ce ne torturezi? întrebă el iar, peste umăr. Ne faci rău cu
prezen a ta.” O pâlpâire de lumini; i dispăru i el.
Jakob Hyrnek o privi cu un zâmbet viclean. „Dă-te bătută,
magiciano! Uită de tine! Oricum nu po i ajunge acasă.”
„Nu sunt magician.”
„Adevărat! Nu mai e ti nimic acum.” O duzină de încolăciri îl
cuprinseră; pârâi i sfârâi într-o multitudine de fragmente rotitoare
care se mistuiră în depărtare.
„Nimic…” Kitty î i privi bila, care din cauza recentei ei lipse de
aten ie se topise ca zăpada. Mici fulgi zburau de pe ce mai rămăsese
din suprafa a ei; ca purta i de vânt, opăiau i dansau în jurul ei,
încercând să ajungă la neîncetatul vârtej. Bine, era adevărat, desigur
– ea nu era nimic: o in ă fără substan ă, fără stabilitate. Nu avea
rost să pretindă altceva.
i aveau dreptate i în privin a altui lucru: nu tia cum să ajungă
acasă.
Voin a îi slăbi. Lăsă sfera să se mic oreze; se roti ca o sfârlează,
topindu-se. Kitty începu să plutească…
O altă imagine apăru fulgerător la o distan ă necunoscută.
„Bună, Kitty!”
„Pleacă de aici!”
„ i eu, care credeam că întrebai de mine.”
 29

Timp de aproape treizeci de secunde Nathaniel i mercenarul se

priviră în tăcere din cele două capete ale încăperii. Nici unul nu se
mi că. Cu itul din mâna mercenarului era nemi cat; mâna cealaltă
i-o inea aproape de brâu. Nathaniel îl privi atent, dar fără
speran ă. Văzuse ce repede se puteau mi ca mâinile acelea. i era
destul de lipsit de apărare. La celelalte întâlniri ale lor îl avusese pe
Bartimaeus de partea sa.
Mercenarul vorbi primul.
―  Am venit să te iau înapoi, zise el. Demonul te vrea viu.
Nathaniel nu spuse nimic. Nu se clinti. Încerca să se gândească la o
strategie, dar creierul îi era amor it de frică; ecare gând se mi ca
având încetineala scâr âitoare a ghe ii.
―  Cred că mai multe dintre poten ialele gazde au fost ucise,
continua mercenarul. Nouda dore te să salveze cât mai multe
trupuri tinere. Deci? Sau ai prefera o moarte mai onorabilă? Pot să-
i fac pe plac.
― Noi nu… – vocea lui Nathaniel era îngro ată; limba parcă nu-i
mai încăpea în gură – nu trebuie să ne luptam deloc.
Un râs răsunător.
― Să ne luptăm? Asta implică o anume egalitate între noi.
―  Mai am un sclav rămas sub comanda mea, min i Nathaniel.
Gânde te-te repede, înainte să atace! Încă mai putem colabora
împotriva inamicului. Este i în interesul tău, trebuie că î i dai
seama; te voi plăti bine din avutul na iunii. Am să- i dau aur cât
vrei! Te pot face lord, pot să î i dau pământuri, teritorii, orice î i
dore te inima ta neagră. Doar că trebuie să lup i alături de mine.
Aici, în aceste hrube, sunt arme pe care le putem folosi… Drept
răspuns, mercenarul scuipă pe podea.
―  Nu vreau pământuri sau titluri! Secta mea interzice astfel de
nimicuri. Aur – da! Dar asta o să-mi dea demonii, dacă îi slujesc.
 i… Nu vorbi! Î i cunosc argumentele! i ce dacă Nouda distruge
toată Londra, sau toată Europa, până la urmă? Poate da foc la toată
lumea, mie nu-mi pasă! Nu cred în imperii, în mini tri sau în regi.
Să vină haosul! Eu o voi duce bine. Deci care e răspunsul tău? Vrei
să mori aici?
Ochii lui Nathaniel se îngustară.
―  Răspunsul meu vine pe la spatele tău în vârful picioarelor.
Ucide-l, Belazael! Love te-l!
Când strigă, arătă sus pe scări. Mercenarul se feri, se întoarse gata
de atac, văzu scările goale. Murmurând o înjurătură, se răsuci iar, cu
un disc de argint în cău ul palmei, i îl zări pe Nathaniel întorcându-
se i el, îndreptându-se spre hrube prin pasaj. Bra ul i se mi că;
discul dispăru…
Nathaniel se răsucise i încercase să fugă dintr-o singură mi care
disperată. Î i pierdu echilibrul, se împiedică de o dală i căzu…
Discul de argint fulgeră prin aer, lovi zidul de deasupra capului
lui Nathaniel, rico ă de partea opusă a pasajului i căzu zăngănind
pe podea.
Nathaniel ateriză în patru labe; se chinui să se ridice i, luând
discul de argint, o rupse la fugă. Aruncă o privire în urmă.
Mercenarul înaintă către pasaj, cu chipul posomorât. Nu se
grăbea; în jurul cizmelor sale pulsau lumini i pete colorate. Primul
pas pe care îl făcu fu de trei ori mai mare decât al unui om obi nuit;
la al doilea ajunse chiar în spatele lui Nathaniel. Ridică cu itul.
Nathaniel ipă, se feri…
Din zidul de piatră al pasajului ie i o umbră, tăcută ca fumul. Un
bra se încolăci în jurul mijlocului mercenarului; un bra îl cuprinse
de după gât. Capul bărbatului fu tras în spate. Mercenarul î i înăl ă
cu itul, lovi cu el. Umbra gemu, dar strânse i mai tare. O strălucire
albastră îngre o ătoare ie i din umbră i îl învălui pe mercenar;
acesta tu i i scuipă. Alte umbre se desprinseră din ziduri i din
podea, se învălătuciră în jurul pantalonilor i al cizmelor lui, îl
apucară de mantia fâlfâitoare. Mercenarul dădu cu cu itul în stânga
i în dreapta; bătu din călcâie – cizmele de apte leghe pe pas se
puseră în mi care. Dintr-o singură zvâcnire ajunse pe coridor,
oprindu-se la o răspântie a ată undeva departe, în fa ă. Dar lucirea
albastră se inea deasupra capului său, umbrele se agă au de el ca
lipitorile, i altele se iveau din zidurile de piatră.
 
Nathaniel se sprijini de perete. Era din pricina cizmelor, desigur;
aura lor declan ase capcana de îndată ce mercenarul pătrunsese pe
coridor. Umbrele se năpustiseră imediat asupra posesorului.
Problema era că fusese un atac magic, i – după cum tia din
experien e neplăcute – rezisten a mercenarului la magie era uria ă.
Dar interven ia lor îi dăduse timp să respire. Hruba cu pricina era
undeva în fa ă, dincolo de locul unde mercenarul se zbătuse i se
luptase. Nu mai dispunea de nici un ajutor. Strângând cu aten ie
discul de argint (marginile erau foarte tăioase), Nathaniel se
strecură pe coridor, pe lângă numeroase u i i cotituri, apropiindu-
se din ce în ce mai mult de răspântie.
Atât de multe umbre se abătuseră asupra du manului, încât
Nathaniel abia îl mai putea distinge. Era ascuns sub o grămadă de
corpuri erpuitoare. Doar greutatea lor îl for ase să se lase în
genunchi; din când în când fa a lui, violacee sub barbă, i strălucirea
înăbu itoare ie eau la iveală. Părea pe jumătate sufocat, dar cu itul
tot lucea pe lângă el. Încolăciri de esen ă topită murdăreau podeaua
ca a chiile de lemn.
„E tot de argint, se gândi Nathaniel. Cu itul… nu-i pot rezista.
Mai devreme sau mai târziu va liber.”
Această informa ie îl făcu să se grăbească. Ajunse la răspântie;
inând discul în mâna ridicată i cu spatele la zid, trecu de ea,
privind mereu către combatan i. Exact în acel moment, o umbră
căzu la pământ, tăiată în două dintr-o lovitură. Nathaniel nu mai
zăbovi; nu mai avea mult timp.
Merse pe coridor, drept înainte, până sub pământ. Acolo, la
capăt: u a de o el cu mica ferestruică – intrarea în trezorerie.
Nathaniel alergă spre ea. Se uită în spate, în direc ia de unde
venise. Vânzoleală îndepărtată, oftaturi, gemete nepământe ti.
„Lasă-l acum pe mercenar!” Ce trebuia să facă?
Cercetă u a. Era destul de obi nuită: ferestruică, o clan ă simplă,
nici un fel de alte semne sau crestături. Ar putea să con ină vreo
capcană? Era posibil; totu i func ionarul nu pomenise nimic. O
Pestilen ă păzea comorile dinăuntru, asta tia, dar cum se declan a?
Poate că simpla deschidere a u ii avea s-o declan eze…
Mâinile lui Nathaniel ezitară în preajma clan ei. Sa îndrăznească?
Se uită înapoi peste umăr. Nu era bine, trebuia să ia Toiagul.
Altfel era mort. Apucă clan a, apăsă i trase…
Nu se întâmplă nimic. U a rămase neclintită.
Nathaniel înjură i îi dădu drumul. Era încuiată cumva… Î i
stoarse creierii. Nu se vedea nici o gaură a cheii. Vreo încuietoare
magică? Dacă a a era, nu va descoperi niciodată Vraja.
Îi veni un gând nebunesc. Apasă iar pe clan ă. De data asta
împinse.
Ah! U a se puse în mi care. Nathaniel o lăsă să se deschidă larg.
Î i inu respira ia.
Nu auzi bolborosind nici o Pestilen ă. Lumini automate se
aprinseră, pesemne de la vreun imp captiv în tavanul hrubei. Totul
era a a cum văzuse cu două zile înainte: postamentul de marmură în
mijloc, plin vârf cu comori; camera altminteri goală; cercul larg de
dale verzi de jur împrejurul postamentului, întinzându-se până
aproape de u ă.
Nathaniel se scărpină în barbă. După toate probabilită ile, dacă
pă ea pe acele dale verzi, Pestilen a avea să se ridice, iar el ar pieri
într-un mod oribil în câteva secunde. Ideea nu era atrăgătoare. Dar
cum o putea evita? Cercul de dale era mult prea lat ca să sară peste
el, nu se putea că ăra deasupra lor, i nu putea zbura…
Îl cople i nehotărârea. Nu se putea întoarce – situa ia era prea
disperată, iar Kitty se baza pe el să reu ească. Dar să intre în cameră
însemna să moară. Nu avea mijloace de apărare; nici un Scut sau
Vrajă…
Ochii i se xară pe un obiect care stătea în centrul postamentului.
O piatră de jad montată într-un oval delicat de aur; atârna de un
lan , pe un suport de lemn. Amuleta din Samarkand… Nathaniel tia
foarte bine ce putere are. O văzuse respingându-l pe demonul
Ramuthra; putea să se descurce foarte bine i cu o Pestilen ă. Dacă
alerga, cât de repede ar făcut-o…?
Î i mu că buzele. Nu – distan a până la postament era mult prea
mare. Nu va reu i niciodată să ajungă la Amuletă înainte…
 Nu un sunet îl alarmă; coridorul din spatele lui era cufundat în
lini te. Dar o intui ie, o bruscă premoni ie ce îi trimise ori pe ira
spinării îl făcu să se întoarcă. Priveli tea de pe coridor îi puse un
nod în stomac, îi înmuie genunchii.
Cu pumnii i cu itul, mercenarul reu ise să scape de toate
umbrele, mai pu in de una; fragmente zdren uite din celelalte
zăceau pe podea, în jurul lui. Alte umbre încă mai ie eau din ziduri;
una dintre ele aruncă un puls albastru către mercenar, care îl izbi pe
moment de perete, dar el nu se opri. Ignorând umbra din spinare,
care se străduia să-l gâtuie, mercenarul se aplecă i î i scoase mai
întâi o cizmă, apoi i pe cealaltă. Se loviră de dale, căzură pe o
parte.
Mercenarul se îndepărtă de cizme; pe dată interesul umbrelor
pentru el scăzu. Pluteau în jurul cizmelor, adulmecând i
împungându-le cu degete lungi. Umbra din spinare era distrasă, î i
slăbi strânsoarea. O scuturare, o lovitură cu cu itul de argint – unde
era acum umbra? Două bucă i care se căutau pe podea, întinzând
ghearele.
În timp ce Nathaniel privea, mercenarul porni pe coridor spre el.
Venea implacabil, dar lent. Mantia îi era zdren uită, mergea în
osete. Ferocitatea atacului umbrelor părea să-l slăbit – fa a îi era
vânătă de la efort; chiopăta i tu ea la ecare pas.
Nathaniel stătea în cadrul u ii, pe jumătate înăuntru, pe jumătate
afară din trezorerie. Capul i se mi ca frenetic – dintr-o parte în alta,
de la dalele verzi la mercenar. Îi era rău de frică; trebuia să decidă
între două variante de a muri.
Se strădui să- i vină în re. În prima variantă, moartea era
inevitabilă. Expresia de pe fa a mercenarului îi promitea suferin ă.
Cât despre cealaltă…
Amuleta luci rece pe postamentul din mijlocul camerei,
chemându-l la ea. Era a a de departe… Dar Pestilen a cel pu in avea
să e rapidă.
Nathaniel se hotărî. Plecă din u ă, se îndepărtă de camera
comorilor, îndreptându-se către mercenarul care se apropia.
Ochii alba tri se xară asupra lui. Bărbatul zâmbi. Cu itul se
ridică.
 Nathaniel se răsuci pe călcâie i se grăbi înapoi spre u ă. Ignoră
mârâitul de mânie din spatele lui, se uită doar drept înainte. Era
vital să prindă viteză, să atingă dalele verzi cu maximum de
viteză…
O explozie de durere în umăr; ipă ca un animal, se clătină, dar
continuă să alerge. Trecu de u ă, pătrunse în cameră; dale verzi se
întindeau drept în fa ă…
Pa i chiopăta i chiar în spate. O tuse seacă.
Marginea dalelor. â ni, sări în aer cât de departe putu…
Ateriză. Alergă mai departe.
Peste tot în jurul lui, sâsâitul a o mie de erpi; vapori galbeni-
verzui se ridicară din dale.
În fa ă era postamentul; comorile luceau pe el. Toiagul lui
Gladstone, o mănu ă cu giuvaiere, o vioară veche, pătată cu sânge;
cupe, săbii, casete i tapiserii. Nathaniel se uită intă la Amuleta din
Samarkand, clătinându-se i scuturându-se la impactul ecărui pas.
Vapori verzi acopereau totul cu un văl pământiu. Nathaniel î i
sim i pielea usturându-l… Usturimea se accentuă, deveni o bruscă
durere disperată. Sim i miros de ars…
O tuse în urma lui. Ceva îl atinse u or pe spate.
Postamentul. Întinse mâna înainte, în facă colierul; îl smulse de
pe suport. Sări, se răsuci, căzu grămadă pe postament, împră tie
giuvaierele i comorile, se rostogoli, se prăbu i pe dalele din partea
cealaltă. Ochii îi ardeau; îi închise strâns. Pielea îi luase foc; în
depărtare auzi o voce ipând în agonie – era el însu i.
Orbe te, î i puse colierul la gât, sim i cum Amuleta din
Samarkand îl atinge pe piept…
Durerea dispăru. Pielea încă îl ardea, dar era o urmă de usturime,
nu un chin crescător, cu excep ia umărului, care îi pulsa cu o
intensitate care îi dădea o stare de rău. Auzi o oaptă, deschise un
ochi – văzu vaporii încolăcindu-se de jur împrejurul lui, rotindu-se,
căutându-i carnea, dar ind inexorabil tra i în jos, în piatra de jad
din centrul Amuletei.
Nathaniel î i înal ă capul de unde zăcea. Vedea tavanul, marginea
postamentului lângă el, vaporii care umpleau camera. De cealaltă
parte nu se zărea nimic.
 Deci unde…?
O tuse. Chiar după postament.
Nathaniel se mi că; nu rapid, dar cât de repede putu. Durerea din
umăr îl împiedica să se lase pe bra ul drept. Cu stângul se ridică
într-o pozi ie ghemuită, apoi se sculă u or în picioare.
De partea cealaltă a postamentului stătea mercenarul, înconjurat
de un nor amenin ător de vapori galben-verzui. Încă mai inea
cu itul în mână; ochii îi erau xa i asupra lui Nathaniel. Dar se
sprijinea de postament i tu ea la ecare respira ie.
Încet, se îndreptă de spate. Încet, începu să ocolească
postamentul ca să ajungă la Nathaniel.
Nathaniel se trase înapoi.
Omul cu barbă se deplasă cu cea mai mare grijă, de parcă l-ar
durut membrele. Nu inea cont de Pestilen a clocotitoare, care îi
devora mantia, care îi mu ca din hainele negre, din osetele negre
groase ce-i acopereau picioarele nesigure. Se îndepărtă de
postament.
Nathaniel ajunse cu spatele la zid. Nu putea merge mai departe.
Mâinile îi erau goale. Pierduse discul de argint în timp ce alerga. Nu
mai avea apărare.
Pestilen a se învârtea i mai întunecată în jurul formei care se
apropia. Nathaniel văzu o grimasă ivindu-se pe fa a mercenarului,
poate de îndoială sau de durere. Îi dispărea rezisten a? Deja fusese
nevoită să facă fa ă atacului prelungit al umbrelor, iar acum o
solicita i Pestilen a… I se schimbase culoarea pielii? Era poate
pu in îngălbenită, pu in pătată…?
Pa ii nemilo i continuară; ochii de un albastru spălăcit îl
sfredeliră.
Nathaniel se lipi de zid. Instinctiv mâna i se încle tă în jurul
Amuletei; metalul era rece la atingere.
Norul de Pestilen ă se um ă deodată, îl învălui pe mercenar ca o
mantie. Era ca i când ar găsit brusc o bre ă, un punct slab în
armura sa. Se rotea ca un roi de viespi înconjurând un inamic,
în epând, în epând. Mercenarul î i continuă drumul. Pielea de pe
fa ă i se crăpa ca hârtia veche. Carnea de dedesubt cădea înăuntru,
de parcă era absorbită. Culoarea dispăru din barba neagră ca
smoala. Ochii alba tri pal îl intuiau pe Nathaniel cu o ură teribilă.
Mai aproape, tot mai aproape. Mâna care inea cu itul se zbârcise,
ajunsese un simplu morman de oase sub o coajă de piele. Acum
barba era cenu ie, acum era albă; oasele pome ilor ie iră prin păr ca
ni te col i de stâncă. Lui Nathaniel i se părea că mercenarul
zâmbe te. Zâmbetul se lă i, scoase la iveală întinderi imposibile de
din i… Pielea de pe fa ă căzu cu totul, lăsând în loc o eastă lucioasă
cu o barbă albă tunsă scurt i ochi de un albastru spălăcit, care
fulgerară o dată i apoi se stinseră brusc.
Oase în haine negre. Se prăbu i; căzu, se descompuse, se făcu
grămadă, împră tiind o grămadă de zdren e i de fragmente la
picioarele lui Nathaniel.
 
Furia Pestilen ei se mai potoli; ce mai rămase din ea fu atrasă de
Amuletă pe când Nathaniel mergea clătinându-se prin cameră. Se
duse la postament. Văzută prin lentilele sale, aura colectivă a
comorilor făcu să-l doară ochii. Cea mai strălucitoare era a
Toiagului. Întinse mâna (observând subcon tient micile răni de pe
pielea sa) i îl ridică. Î i aminti îndată netezimea lemnului vechi
u or.
Nathaniel nu sim i nici un sentiment de triumf. Era prea slăbit.
Toiagul se a a în mâna lui, dar chiar simpla idee de a-l activa îl
descuraja. Durerea din umăr îl îngre o a. Zări vinovatul – un disc
însângerat de argint ce zăcea pe dale. Lângă el mai era un disc, cel
pe care îl scăpase. În epenit, se aplecă i îl puse în buzunar.
Toiagul, Amuleta… Altceva? Cercetă diversele obiecte de pe
postament. Unele – cele despre care auzise – nu puteau folosite
imediat; altele luceau misterios, mai bine le lăsa în pace. Fără să mai
zăbovească, plecă din camera comorilor.
Pe drumul de întoarcere, umbrele de pază, atrase de aura
Toiagului i a Amuletei, încercară să-i a ină calea. Strălucirea lor de
un albastru ca de ghea ă fu absorbită de Amuletă; oricine se arunca
asupra lui Nathaniel fu imediat atras în bucata de jad. Nathaniel
rămase neatins. Pe când mergea, regăsi cizmele de apte leghe pe
pas; după câteva minute depă i linia de dale i ajunse în camera de
la intrare.
Discul său magic era pe birou.
― Impule, ai trei sarcini, apoi e ti liber!
―  Cred că glume ti! Una dintre ele e imposibilă, nu? Să fac o
frânghie de nisip? Să construiesc un pod către Celălalt Loc? Ia zi!
Spune ce-i mai rău!
În timpul absen ei impului magicianul se a eză pe birou, sprijinit
în Toiag. Umărul îi zvâcnea; pielea de pe fa ă i de pe mâini încă îl
ardea. Respira ia îi era neregulată.
Impul se întoarse. Fa a îi era proaspăt spălată i lucea; abia î i
putea stăpâni dorin a de a pleca.
― Prima chestiune! Marile spirite pleacă din clădire chiar în acest
moment. Iată!
O imagine în adâncuri: Nathaniel recunoscu fa ada veche de la
Westminster Hall. Era o gaură în zid. Pe acolo ie ea o gloată
opăitoare – bărba i i femei din guvern, sărind cu mi cări stângace,
neomene ti. Detonări fulgerau, Infernuri scânteiau, fulgere magice
explodau i dispăreau la întâmplare. În mijlocul lor se clătina silueta
scundă i rotundă a lui Quentin Makepeace. Impul remarcă:
―  Uite-i cum pleacă! Cam patruzeci, a zice. Unii sunt încă
nesiguri pe picioare, ca ni te vi ei nou-născu i. O să se obi nuiască,
sunt sigur.
Nathaniel oftă.
― Foarte bine!
―  A doua chestiune, efu’! O să găse ti o ascunzătoare cu arme
sus pe scări, a treia u ă pe stânga. A treia chestiune…
― Da? Ea unde este?
―  Sus, o iei la dreapta, pe lângă Sala Statuilor. Uite, pot să- i
arăt, dacă vrei!
Se formă o imagine: un birou administrativ de la Whitehall. Pe
jos, într-o pentagramă, o fată stătea nemi cată.
― Măre te, îi porunci Nathaniel. Te po i apropia de ea?
― Da, dar nu e nimic drăgu de văzut! Este aceea i fată, să tii. Să
nu crezi că nu-i. Uite! În elegi ce vreau să spun? N-am fost sigur la
început, dar i-am recunoscut hainele!…
― Oh, Kitty, zise Nathaniel.
 30

„Nu te-ai grăbit”, se gândi Kitty.

„Ce vrei să spui? De-abia ai ajuns!”
„Prostii! Plutesc pe aici de o ve nicie. Au fost peste tot în jurul
meu, spunându-mi să plec, că nu sunt nimic i că n-ar trebui să
pierd timpul căutând, i am început să-i cred, Bartimaeus! Tocmai
eram pe punctul de a renun a complet când ai venit tu la mine.”
„Să renun i? Nu e ti aici decât de câteva secunde. În timp
pământesc, adică. Nu merge la fel pe partea asta. E mai cu bucle. A
încerca să explic, dar, hei, lucrul cel mai important este că… e ti
aici! N-am crezut că vei veni.”
„N-a fost a a greu. Presupun că din cauză că m-ai ajutat.”
„E mai greu decât crezi. E ti prima după Ptolemeu care reu e te.
Necesită capacitatea de a te separa de tine însu i, ceea ce e imposibil
pentru magicieni, ei ind ceea ce sunt. Cei care nu reu esc să facă
asta înnebunesc!”
„Asta e problema mea acum, această separa ie! Că nu sunt eu.”
„De ce nu încerci să- i creezi o înfă i are? Ceva pe care să te
concentrezi. Poate te vei sim i mai bine.”
„Am făcut deja câteva! Singura care a mers a fost o bilă, i asta a
părut să… să-i supere.”
„Nu suntem supăra i. Î i par supărat?”
Kitty cercetă imaginea îndepărtată, licărindă. Era o femeie
maiestuoasă, cu pielea închisă, cu gâtul lung, purtând un turban
înalt i o tunică lungă, albă; stătea pe un tron de marmură. Fa a îi
era frumoasă i senină.
„Nu, se gândi ea, deloc. Dar e ti diferit!”
„Nu mă refer la ea. Nu sunt eu – e o amintire. Eu sunt peste tot în
jurul tău. Noi suntem peste tot în jurul tău! Nu e la fel ca de partea
cealaltă a Por ii. Aici nu există diferen ă între spirite. Suntem to i
unul. Iar asta te include acum i pe tine.”
 Încolăciri de multiple nuan e i texturi se învârtejiră în jur, de
parcă îi con rmau spusele. Imaginea femeii dispăru; reapărură
altele. Kitty o văzu pe ecare de zeci de ori, de parcă refractată în
ochiul unei insecte, dar tia că nu imaginile erau multiplicate, ci ea
însă i.
„Nu prea îmi place asta”, se gândi.
„Imaginile sunt amintiri; unele dintre ele se poate să e ale tale.
Este cam greu să te aduni, tiu! i lui Ptolemeu i s-a părut greu, dar
s-a mai înviorat când i-a făcut o formă. Era foarte artistică, o bună
aproximare a lui însu i. De ce nu mai faci o încercare?”
„Pot face o bilă.”
„Eu nu stau de vorbă cu o bilă! Ai pu ină încredere!”
Kitty se îmbărbătă i î i exercită voin a asupra substan elor care
apăreau; ca mai înainte, reu i să creeze ceva care semăna vag cu o
formă umană. Avea un cap mare i instabil, un corp lung i slab
terminându-se cu o masă triunghiulară care aducea a fustă, două
bra e precum ni te be e i o pereche de picioare cam ca ni te
trunchiuri de copac. Avea o înfă i are ciudată.
Mai mul i cârcei de materie o cercetară ovăielnic.
„Ce e chestia asta?”
„E un bra .”
„Oh, da. Ce bine! Hmm… A a te vezi pe tine, Kitty? Ai serioase
probleme de respect de sine. Uite un pont: picioarele tale adevărate
nu sunt a a de groase. Nu la glezne, în orice caz.”
„Greu, se gândi Kitty. Asta e tot ce pot face.”
„Fă- i o fa ă, cel pu in, i, pentru numele lui Dumnezeu, fă una
drăgu ă!”
Kitty se strădui i reu i să alcătuiască o pereche de ochi porcini,
un nas lung de vrăjitoare i o gură strâmbată într-un zâmbet tâmp.
„Bine, nu e ti deloc Leonardo!”
O imagine rapidă apăru i dispăru fulgerător în apropiere – un
bărbat cu barbă uitându-se la un perete.
„Ar de ajutor, î i spuse Kitty furioasă, dacă a avea altceva la
care să mă uit în afară de toată MIZERIA asta!” Cu un efort extrem,
î i făcu corpul-surogat să arunce un bra în afară la materia rotitoare
dimprejur.
 Unii dintre cârceii încolăci i se traseră înapoi, prefăcându-se
speria i.
„Voi, oamenii, sunte i atât de inconsecven i. Pretinde i că iubi i
stabilitatea i ordinea, dar ce e Pământul, dacă nu o mare mizerie?
Haos, violen ă, nemul umire i revoltă oriunde te-ai uita. E mult mai
lini te aici. Dar poate reu esc să te ajut. Sa fac lucrurile pu in mai
u oare. Păstrează acum controlul acelui minunat corp al tău. N-a
vrea ca respectivele chestii numite bra e să cadă – asta le-ar strica
perfec iunea.”
Zone de materie curgătoare din apropiere trecură printr-o
transformare. uvi e licăritoare de lumină se lungiră, se lă iră, se
solidi cară în planuri; răsuciri i spirale se făcură drepte i înalte,
desfăcându-se în unghiurile potrivite, unindu-se cu altele i
reîmpăr indu-se. În câteva momente ceva care semăna cu o cameră
se formă în jurul corpului ei: o podea sticloasă; pila tri pătra i pe
toate laturile; dincolo de ei, scări ducând în jos spre o platformă,
apoi nimic. Deasupra era un acoperi simplu i plat, de asemenea
translucid. Dincolo de acoperi , între pila tri, sub podea, mi carea
neîncetată a Celuilalt Loc continua nestingherită.
Iluzia unui spa iu zic o făcu deodată pe Kitty să se teamă de
vidul dimprejur; manechinul ei se ghemui în mijlocul camerei, cât
mai departe de margini.
„Cum vine asta?”
„Este… Bine, dar tu ce faci?”
„Sunt aici. Nu e nevoie să mă vezi.”
„Dar a prefera.”
„Oh, în regulă! Presupun că eu sunt gazda.”
Dintre pila trii de la capătul micii săli se ivi o siluetă – băiatul cu
fa a fără vârstă. Dacă pe Pământ fusese atrăgător, aici era splendid
de frumos; fa a îi radia bucurie i calm, pielea îi strălucea de lumină
i de culoare. Traversă în tăcere podeaua i se opri în fa a formei cu
capul instabil, cu pieptul scobit i cu picioare groase care era Kitty.
„Mersi, se gândi Kitty amărâtă. Asta mă face să mă simt cu mult
mai bine.”
„De fapt nu sunt eu, nu mai mult decât tu e ti asta. Acum faci
parte din această formă la fel de mult ca mine. Nu există nici o
separare în Celălalt Loc.”
„Nu mă sim eam a a înainte să vii. Mi-au zis că nu sunt dorită, că
sunt o rană.”
„Doar indcă încerci să impui ordine în lumea noastră – iar
ordinea înseamnă limitare. N-ar trebui să existe limitări aici: nimic
de nitiv, nimic de nit. Fie că este o gură stângace din be e sau o
bilă plutitoare, ori o „casă” ca asta – băiatul arătă non alant cu
mâna –, e ceva străin, i nu poate rezista mult. Ne doare să m
îngrădi i în vreun fel.”
Băiatul se îndepărtă de lângă ea i se uită afară, printre doi
pila tri i luminile grăbite. Surogatul lui Kitty se clătină după el.
„Bartimaeus!…”
„Nume, nume, nume! Ele sunt îngrădirea supremă. Sunt cel mai
greu blestem dintre toate. Fiecare este o condamnare la sclavie. Aici
suntem to i unul – nu avem nume. Dar ce fac magicienii? Pătrund
aici cu invoca iile lor; cuvintele lor ne trag afară, bucată cu bucată.
Pe măsură ce ecare bucată trece dincolo, este de nită: câ tigă un
nume i puteri proprii, dar este separată de rest. Ce se întâmplă
apoi? Ca maimu ele la circ, facem trucuri să ne mul umim stăpânii,
indcă altfel ne rănesc fragila noastră esen ă. Nici când ne
întoarcem aici nu suntem cu totul în siguran ă. Odată ce ni s-a dat
un nume, putem invoca i din nou, i din nou, până când esen a ni
se uzează.”
Se întoarse i o bătu pe a a-zisa Kitty pe spatele capului ei
globular.
„E ti a a de deranjată de conexiunea lucrurilor de aici, că preferi
să te agă i de ceva atât de neplăcut precum această monstruozitate –
nu te supăra, te rog –, decât să plute ti liberă cu noi după bunul
plac. Pentru noi, pe Pământ e invers. Deodată suntem separa i de
această uiditate, lăsa i singuri i vulnerabili într-o lume care te
de ne te cu cruzime. Schimbându-ne forma câ tigăm pu ină
consolare, dar niciodată nu ne scapă de durere pentru prea mult
timp. Nu e de mirare că unii dintre noi devin ranchiuno i.”
Kitty ignorase monologul. Îi displăcea atât de mult felul în care
arăta, încât ajustase pe furi dimensiunea capului, trimisese mai jos
ni te materie ca să-i mai împlinească bustul sfrijit. Î i mic orase
pu in i nasul, i î i făcuse gura mai mică i mai pu in lăbăr ată. Da!
Era vizibil mai bine.
Băiatul î i dădu ochii peste cap.
„Asta e exact ce vreau să spun! Nu- i po i lua gândul de la ideea
că acest lucru e ti într-un fel tu. Nu e decât o marionetă. Las-o
încolo!”
Kitty renun ă la încercarea de a desena ni te păr pe capul
creaturii, î i îndreptă toată aten ia către băiatul radios, a cărui fa ă
devenise deodată gravă.
„De ce ai venit aici, Kitty?”
„Fiindcă asta a făcut Ptolemeu. Am vrut să demonstrez ce pot, să
arăt că am încredere în tine. Ai zis că după ce a reu it asta, ai fost
încântat să-i i sclav. Ei bine, eu nu vreau sclavi, dar chiar am
nevoie de ajutorul tău. De asta am venit.”
Ochii băiatului erau cristale negre pline de stele.
„În ce fel ai nevoie de ajutorul meu?”
„ tii de ce. Acei de… acele spirite care au evadat. Plănuiesc să
atace Londra, să ucidă oamenii.”
„N-au făcut încă asta? remarcă băiatul în treacăt. Se mi că pu in
cam greu.”
„Nu crud!” În agita ia ei, creatura lui Kitty î i legănă bra ele
deasupra capului i o porni înainte prin încăpere. Băiatul se trase
înapoi, surprins. „Majoritatea oamenilor din Londra sunt nevinova i!
Nu-i doresc pe magicieni mai mult decât tine. Te rog, în numele lor,
Bartimaeus! Ei sunt cei care vor avea de suferit atunci când armata
lui Nouda se va dezlăn ui.”
Băiatul încuviin ă dând trist din cap.
„Faquarl i Nouda sunt nebuni. Asta se întâmplă unora dintre noi
când suntem invoca i de prea multe ori. Sclavia ne corupe.
Personalită ile noastre devin brutale, ursuze, răzbunătoare; ne
afectează mai mult banalele umiliri suferite în lumea voastră decât
minunile i plăcerile acestui loc. Greu de crezut, dar adevărat.”
Kitty se uită la fulgerele de lumină i la in nitatea esen ei în
mi care.
„Ce face i de fapt aici?” întreba ea.
 „Nu e vorba despre a face. Este vorba despre a . Nu mă a tept să
în elegi: e ti om – po i vedea doar suprafe e, i apoi vrei să te impui
asupra lor. Iar Faquarl i Nouda au fost perverti i după imaginea
voastră. Se de nesc acum prin ura lor – e atât de puternică, încât
vor de fapt să e separa i de asta, cu condi ia să se poată răzbuna.
Într-un fel e o capitulare nală în fa a valorilor lumii voastre. Hei –
dar începi să te pricepi din ce în ce mai bine să manipulezi chestia
aia…”
La adăpost de energiile din Celălalt Loc, Kitty găsea că e mai u or
să î i mi te manechinul. Se fâ âia încoace i încolo prin mica
încăpere, legănându- i bra ele i mi cându- i capul ca un balon
dintr-o parte în alta, de parcă saluta publicul. Băiatul dădu din cap,
aprobator.
„ tii, e aproape o îmbunătă ire a adevăratului tău eu.”
Kitty se făcu că nu aude. Manechinul se opri lângă băiat.
„Am făcut ce a făcut i Ptolemeu, se gândi ea. i-am arătat ce pot.
i tu mi-ai răspuns la chemare – ai acceptat-o! Acum am nevoie de
ajutor ca să opresc ceea ce fac de… ceea ce fac Faquarl i Nouda.”
Băiatul zâmbi.
„Sacri ciul tău e într-adevăr măre , i în memoria lui Ptolemeu
mi-ar face plăcere să î i întorc gestul. Dar sunt două probleme care
mă împiedică. Întâi, va trebui să mă invoci înapoi pe Pământ, iar
asta s-ar putea să n-ai încă putere să faci.”
„De ce?” întrebă Kitty. Băiatul se uită la ea cu o expresie amabilă,
aproape blândă. Asta o descurajă. „De ce?” întrebă din nou.
„A doua problemă, continua băiatul, este nefericita mea
slăbiciune. N-am stat aici su cient ca să-mi recapăt complet
energiile, iar Faquarl – ca să nu mai spun de Nouda – are mai multă
putere într-unul din degetele de la picioare decât am eu în acest
moment.
Nu prea doresc să intru într-o sclavie care garantat îmi va
fatală, îmi pare rău, dar a a stau lucrurile!”
„Nu va sclavie. i-am mai zis.” Manechinul întinse o mână
către băiat, ovăind.
„Dar ar fatală.”
Manechinul lui Kitty lăsă bra ul în jos.
 „Bine! Dar dacă am avea Toiagul?”
„Lui Gladstone? Cum? Cine l-ar folosi? Tu n-ai putea.”
„Nathaniel încearcă să pună mâna pe el chiar acum.”
„Toate bune, dar ar putea el folosi… Stai pu in!” Trăsăturile
radioase ale băiatului se contorsionară, î i pierdură din veridicitate,
de parcă inteligen a care le controla se retrăsese ocată; o clipă mai
târziu erau la fel de perfecte ca mai înainte. „Stai să ne în elegem!
i-a spus numele lui?”
„Da! Acum…”
„Îmi place asta… Îmi place asta! Pe mine m-a persecutat ani
întregi, doar indcă l-a putut da de gol, iar acum îi spune oricărei
feti cane pe care o întâlne te, gratis! Cine altcineva mai tie?
Faquarl? Nouda? i-a scris numele cu litere de neon i s-a lăudat cu
el în tot ora ul? Te întreb! Iar eu nu l-am pomenit niciodată
nimănui!”
„L-ai lăsat să- i scape ultima oară când te-am invocat.”
„Ei, în afară de asta.”
„Dar ai putut să le spui du manilor lui, nu-i a a, Bartimaeus? Ai
găsit un mod de a-i face rău, dacă ai vrut într-adevăr. Iar
Nathaniel tie i el asta, cred. Am avut o discu ie cu el.”
Băiatul părea gânditor.
„Hmm… tiu eu ce-i cu aceste discu ii ale tale.”
„Oricum, s-a dus după Toiag; eu am venit după tine. Împreună…”
„Oricum ai lua-o, adevărul e că nici unul dintre noi nu e în stare
să lupte. Nu mai este. Tu nu vei , una la mână. Cât despre
Mandrake, ultima dată când a încercat să folosească Toiagul, a
încasat-o. Ce te face să crezi că acum va avea puterea s-o facă? Era
extenuat ultima oară când l-am văzut… Iar esen a mea e atât de
slăbită, că n-a putea men ine o formă pe Pământ, darămite să mai
fac i ceva de folos. Probabil că n-a suporta durerea materializării,
în primul rând. Faquarl a în eles bine asta. El nu trebuie să- i facă
griji cu privire la durere. Nu, hai să nu ne ascundem după deget,
Kitty! O pauză. Ce? Ce s-a întâmplat?”
Manechinul î i înclinase capul globular i îl privea pătrunzător pe
băiat. Băiatul nu se mai sim i în largul lui.
„Ce? Ce faci…? O! Nu! Absolut imposibil!”
 „Dar, Bartimaeus, î i va proteja esen a. N-ai sim i nici o durere!”
„Î-hî! Nu!”
„ i dacă i-ai uni puterile cu ale lui, poate Toiagul…” „Nu!”
„Ce ar făcut Ptolemeu?”
Băiatul se întoarse. Se duse la cel mai apropiat pilastru i se a eză
pe trepte, privind în vidul rotitor.
„Ptolemeu mi-a arătat cum ar putut să e, remarcă el într-un
târziu. A crezut că va primul într-un lung ir – dar, în două mii de
ani, tu, Kitty, e ti singura care i-a urmat exemplul. Singura! El i cu
mine am discutat de la egal la egal timp de doi ani. L-am ajutat din
când în când; în schimb, el m-a lăsat să vă explorez pu in lumea. Am
hoinărit până la oazele din Fezza i la sălile cu pila tri de la Axum.
Am plutit peste crestele albe ale Mun ilor Zagros i peste viroagele
de piatră uscată ale de ertului Hejaz. Am zburat cu oimii i cu norii
cirus, sus, sus, peste pământ i peste mare, i am luat cu mine
amintirile acestor locuri când m-am întors acasă.”
Pe când vorbea, mici imagini în succesiune rapidă dansau dincolo
de pila tri. Kitty nu le putea distinge, dar bănuia că arătau
fragmente din minună iile pe care le văzuse. Î i trimise manechinul
să stea lângă el pe treaptă; picioarele li se legănau deasupra.
„Experien a, continuă băiatul, a fost extraordinară! Libertatea
mea era asemănătoare cu cea de acasă, în timp ce interesul îmi era
stârnit de ceea ce vedeam. Durerea pe care o sim eam nu era
niciodată prea mare, din moment ce mă puteam întoarce aici
oricând doream. Cum dansam între lumi! A fost un mare dar pe care
mi l-a făcut Ptolemeu, i nu l-am uitat niciodată. L-am cunoscut
timp de doi ani. Apoi a murit.”
„Cum? întrebă Kitty. Cum a murit?”
Întâi nu veni nici un răspuns. Apoi:
„Ptolemeu avea un văr, mo tenitorul tronului Egiptului. Se temea
de puterea stăpânului meu. De mai multe ori a încercat să scape de
el, dar noi – eu i celălalt djinn – l-am împiedicat”. Afară, prin
materia rotitoare, Kitty zări imagini repetate, mai clare decât de
obicei: siluete ghemuite pe un pervaz, inând cu ite lungi, curbate;
demoni zburând noaptea de pe acoperi uri; solda i la o u ă. „L-a
luat din Alexandria, mai ales că după călătoria lui aici era mai
vulnerabil. Dar era încăpă ânat; a refuzat să plece, chiar i atunci
când magicienii romani au ajuns în ora i au fost găzdui i de vărul
său la palat.”
Scurte fulgere în abis: pânze de corabie triunghiulare, vase sub un
far; ase bărba i palizi în mantii aspre, cafenii, stând pe un chei.
„Stăpânului meu îi plăcea, continua băiatul, să e dus aproape în
ecare diminea a prin ora , să lase mirosurile pie elor să plutească
peste el – mirodeniile, orile, ră inile, terenurile, pieile. Toată
lumea era prezentă în Alexandria, iar el tia acest lucru. În plus,
oamenii îl iubeau. Eu i celălalt djinn îl purtam în palanchinul său.”
Aici Kitty prinse imaginea unui scaun cu perdelu e, suspendat pe
ni te stâlpi. Sclavi negri îl cărau. În spate erau tarabe i oameni,
lucruri strălucitoare, cer albastru.
Imaginile păliră; băiatul stătea tăcut pe treaptă.
„Într-o zi, urmă el, l-am dus în pia a de mirodenii – locul său
preferat, unde aromele erau cele mai îmbătătoare. A fost o
incon tien ă din partea noastră; străzile erau înguste, pline de
oameni. Se înainta greu.”
Kitty văzu o tarabă lungă i joasă plină de cutii de lemn, ecare
umplută cu mirodenii colorate. Un dogar stătea turce te în fa a unei
u i deschise, xând doage într-un inel de metal. Alte imagini
apărură i pieriră: case, văruite în alb; capre amestecându-se printre
oameni; copii încremeni i în alergare; din nou scaunul, cu
perdelu ele trase.
„În mijlocul pie ei am zărit ceva care se mi că pe un acoperi ,
drept în fa ă. I-am dat stâlpul meu lui Penrenutet, m-am făcut
pasăre, m-am dus în zbor să veri c. Deasupra acoperi urilor am
văzut…”
Se întrerupse. Materia Celuilalt Loc era neagră ca un sirop; se
învârtea furios, lent, luminată de fulgere de lumină. O imagine
stărui – acoperi uri întinzându-se până departe, de un alb ca de os,
arse de Soarele orbitor. Pe cer se zăreau siluete întunecate – aripi
mari desfăcute, cozi lungi întinse; ici-colo lumina lucea pe armuri.
Acum Kitty văzu grozăvii: un cap de arpe, un bot de lup, o fa ă fără
piele cu din ii rânjind. Imaginea dispăru.
 „Magicienii romani invocaseră mul i djinni. i afri i. Veneau spre
noi din toate păr ile. Noi eram patru djinni. Ce puteam face? Am
rămas i am luptat. Acolo în stradă, printre oameni, am rămas i am
luptat pentru el.”
O amestecătură nală de imagini, schimbându-se rapid – fum,
explozii, energii albastre-verzui fulgerând în sus i în jos pe o
strădu ă îngustă; oameni care ipau; demonul cu fa a jupuită cazând
din cer i făcându-i o gaură în piept cu ghearele. i al i djinni – unul
avea cap de hipopotam, unul un cioc de ibis –, aproape de scaunul
cu perdelu e.
„A a a murit primul, continua băiatul. Apoi Penrenutet i Teti.
Am ridicat repede un Scut, l-am luat de acolo pe Ptolemeu. Am
trecut prin zid, i-am ucis pe cei care se ineau după mine, am fugit
în zbor pe cer. Ne-au urmărit, ca un roi de albine.”
„Ce s-a întâmplat?” întrebă Kitty.
Băiatul amu ise din nou. Nici o imagine nu mai apărea în abis.
„M-a prins o Detonare. M-a rănit. N-am mai putut zbura. Am
pătruns într-un mic templu; ne-am baricadat înăuntru. Ptolemeu se
sim ea rău – mai rău adică decât înainte. Cred că din cauza fumului,
sau a a ceva. Du manii au înconjurat templul. Nu era cale de
scăpare.”
„ i apoi?”
„Nu pot să vorbesc despre asta. Mi-a făcut un ultim dar. Asta e
ideea principală!”
Băiatul ridică din umeri. Privi spre manechinul lui Kitty pentru
prima dată.
„Bietul Ptolemeu! A crezut că exemplul lui va ajuta la
reconcilierea semin iilor noastre. Era convins că povestea călătoriei
sale va citită i urmată de-a lungul secolelor, i că va duce la o
unire a lumilor. A a mi-a spus, chiar aici! Păi, în ciuda inteligen ei i
a clarită ii lui, se în ela. A murit, iar ideile sale au fost uitate.”
Creatura lui Kitty se încruntă.
„Cum po i spune asta, când i eu sunt aici? Nathaniel i-a citit
cartea, i domnul Button, i…”
„Apocrypha con ine doar fragmente. Nu a trăit ca să scrie i restul.
În plus, oameni ca Nathaniel citesc, dar nu cred.”
 „Eu am crezut.”
„Da! Tu da!”
„Dacă te întorci i aju i la salvarea Londrei, ai continua munca lui
Ptolemeu. Oamenii i djinnii lucrând împreună. Asta voia el, nu?”
Băiatul privi în abis.
„Ptolemeu nu mi-a cerut nimic.”
„Nici eu nu- i cer. Po i face cum dore ti. Te rog să mă aju i. Dacă
nu vrei, e în regulă.”
„Păi…” Băiatul î i întinse bra ele slabe i cafenii. „E complet
ira ional, dar ar drăgu să i-o plătesc lui Faquarl. Ne va trebui
Toiagul, ai grijă! N-avem nici o ansă fără Toiag. i nu stau mult,
mai ales cum sunt închis în…”
„Mul umesc, Bartimaeus!”
Într-un acces de recuno tin ă, manechinul lui Kitty se aplecă i î i
aruncă bra ele slăbănoage după gâtul băiatului. Capul globular se
atinse rapid de al lui, care era slăbu i întunecat.
„Bine, bine! Fără sentimentalisme. Tu ai făcut sacri ciul. Acum
presupun că e rândul meu.”
Ferm, dar rezervat, băiatul se trase din învălmă eala de membre
i se urcă pe treaptă.
„Mai bine te-ai întoarce, zise el. Înainte să e prea târziu.”
Manechinul privi în sus, cu capul întors acuzator, apoi sări în
picioare, cuprins de furie.
„Ce anume vrei să spui? Tot îmi spui asta! Ce sacri ciu?”
„Am crezut că tii. Îmi pare rău!”
„Ce? Sunt pe punctul să te plesnesc!”
„Cu ce? N-ai mâini.”
„Sau… sau… te împing peste margine. Spune-mi odată!”
„Adevărul este, Kitty, că Celălalt Loc nu le prie te oamenilor, în
acela i fel în care esen a mea suferă pe Pământ, la fel suferă i a ta
aici.”
„Adică?”
„Adică te-ai separat de bunăvoie de corpul tău. Nu pentru prea
mult timp, ceea ce e în avantajul tău. Ptolemeu a stat mult mai
mult, punând întrebări, tot felul de întrebări. A stat aici de două ori
mai mult ca tine. Dar…”
 „Dar? Hai ODATĂ!”
Manechinul sări înainte, cu bra ele întinse, cu capul împins
agresiv în fa ă. Băiatul se dădu înapoi pe ultima treaptă, ezitând pe
marginea abisului.
„Nu vezi ce pricepută devii la manevrarea acelui lucru? La
început erai groaznică. Deja î i ui i legăturile pământene. Când
Ptolemeu s-a întors pe Pământ, uitase aproape tot. Nu putea merge,
abia î i putea folosi membrele… A avut nevoie de toată puterea lui
doar ca să mă invoce din nou. i asta nu-i tot. Cât timp e ti aici,
acolo, pe Pământ, corpul tău se grăbe te să moară. Nu prea po i să-i
găse ti vreo vină, nu? A fost abandonat. Mai bine întoarce-te repede,
Kitty! Mai bine întoarce-te repede!”
„Dar cum? opti ea. Nu tiu cum.”
O cuprinse frica; manechinul ei, creatura ei cu cap globular stătea
dezolată pe trepte. Băiatul zâmbi, făcu un pas înainte i o sărută pe
frunte.
„Asta e u or, zise Bartimaeus. Poarta e încă deschisă. Te pot
elibera. Relaxează-te! Gata cu munca! i-ai făcut partea.”
Se îndepărtă. Manechinul, băiatul i sala cu pila tri explodară în
uvoaie i în dâre. Kitty se repezi peste vârtejul din Celălalt Loc,
printre lumini i culori rotitoare. Pluti, pluti. Peste tot în jurul ei era
lipsa de gravita ie a mor ii.
  
 
 
 

Partea a cincea
  
Am sărit, ne-am împiedicat – am căzut pe scări între coloane. În
fa a noastră, o u ă de bronz, înverzită de vreme. Am deschis-o cu o
smucitură, am intrat în sanctuarul zeului. Aer rece i umed, nici o
fereastră. Am împins u a i am pus repede un zăvor antic. Chiar
când făceam asta, ceva se izbi de partea cealaltă.
Am pus un Sigiliu la u ă de dragul acurate ei, apoi am trimis o
lumină iluzorie în tavan, unde începu să zumzăie i să licărească
având o strălucire rozalie. În fundul încăperii, o statuie de metal a
unui individ bărbos se uita la noi cu o seriozitate dezaprobatoare.
Dincolo de u ă, i în jurul întregului sanctuar, se auzi fâlfâitul
aripilor de piele.
Mi-am întins stăpânul sub lumina iluzorie i mi-am apropiat botul
de el. Respira neregulat. Sângele i se prelingea prin haine. Fa a sa
răvă ită, plină de um ături i de zbârcituri ca un fruct vechi, era
lipsită de culoare.
Deschise ochii; se ridică într-un cot.
― Înceti or, am zis. Păstrează- i for ele.
―  Nu e nevoie, Bartimaeus, spuse el, folosindu-mi numele
adevărat. Nu mai este nevoie.
Leul scoase un răget.
―  Nu vorbi a a. Asta se nume te tactică. Ne odihnim. O să
scăpăm de aici într-un minut.
Tu i. Apăru sânge.
― Să u sincer, nu cred că mai rezist la încă unul din zborurile
tale.
― Ei, haide. O să e i mai interesant cu o singură aripă. Crezi că
po i da i tu dintr-un bra ?
― Nu. Ce s-a întâmplat?
― Coama asta stupidă! Nu l-am văzut pe djinnul ăla care a venit
din lateral. Ne-a luat prin surprindere; m-a lovit cu o Detonare! E
ultima oară când mai port una a a de stufoasă.
 Se auzi un râcâit pe coama vechiului zid neted. Mai multe umbre
trecură grăbite prin fâ iile de lumină. Ceva greu ateriză pe acoperi .
Ptolemeu înjură cu voce sfâr ită. Leul se încruntă.
― Ce?
―  Acolo, la pia ă. Am scăpat pergamentul. Noti ele mele despre
Celălalt Loc.
Am oftat. Sim eam mi care peste tot în jur, sunetele ghearelor pe
piatră, micile alunecări de solzi pe iglele acoperi ului; auzeam
oaptele în latină. I-am vizualizat, agă ându-se de ecare suprafa ă a
clădirii ca ni te mu te uria e.
― Ce ghinion, am zis, dar nu e asta principala noastră problemă.
―  Nu mi-am terminat lucrarea, opti el. N-a rămas nimic în
camera mea, doar fragmente.
― Ptolemeu, nu contează!
―  Ba da! Asta urma să schimbe lucrurile. Urma să schimbe
modul în care lucrează magicienii. Urma să pună capăt sclaviei
voastre.
Leul se uită la el.
―  Hai să m sinceri. Sclavia – i via a mea – urmează să se
termine în… oh, aproximativ două minute.
Se încruntă.
― Nu-i adevărat, Bartimaeus!
Zidurile răsunau de ecoul înăbu it al loviturilor.
― Ba da!
― Eu nu pot scăpa, dar tu po i.
― Cu aripa asta? Cred că e ti… Ah!… Văd. Leul clătină din cap.
Nici o ansă!
― Practic sunt stăpânul tău, nu uita. Eu î i spun că po i pleca. Eu
î i spun să pleci.
În loc de răspuns, m-am ridicat, m-am a ezat în mijlocul micului
templu i am scos un răget de s dare. Clădirea se zgudui; timp de
câteva secunde activitatea de afară încetă. Apoi fu din nou reluată,
cu hărnicie.
Am scrâ nit din din i cu răutate.
―  În câteva momente vor pătrunde înăuntru, iar când vor face
asta, vor a a puterea lui Bartimaeus din Uruk! Oricum – cine tie?
Mi s-a mai întâmplat să ucid ase djinni odată.
―  i câ i sunt acum afară?
― Oh, aproape douăzeci.
― A a! Asta limpeze te lucrurile. Cu bra ele tremurânde, băiatul
se ridică în capul oaselor. Ajută-mă să mă sprijin de zidul acela.
Haide! Haide! Vrei să mor zăcând pe jos?
Leul făcu ce i se spusese, apoi î i îndreptă spinarea. M-am postat
în fa a u ii, care devenise ro ie în mijloc, de la căldură, i începuse
să se um e pu in.
― Nu-mi cere să plec, am zis, nu mă mi c de aici.
― Oh, nu î i cer, Bartimaeus!
Ceva din tonul lui mă făcu să mă întorc. Ptolemeu îmi zâmbi
strâmb, cu o mână ridicată. M-am întins spre el.
― Nu!
Pocni din degete, spuse cuvintele de Alungare. Chiar când făcea
asta, u a explodă într-o ploaie de metal topit; trei siluete înalte
â niră în cameră. Ptolemeu mă salută imperceptibil, apoi capul îi
căzu u or pe zid. M-am răsucit spre inamici i am ridicat o labă să-i
lovesc, dar substan a mea devenise difuză ca un fum. În ciuda
încercărilor mele disperate, nu am putut face nimic ca s-o păstrez
solidă. Toate luminile din jurul meu dispărură, con tiin a mă părăsi;
Celălalt Loc mă trase spre el. Furios, împotriva voin ei mele, am
acceptat ultimul dar al lui Ptolemeu.
 31

Prima senza ie fu de teribilă strângere. La trezirea bruscă,

in nitele ei dimensiuni erau deodată reduse la un singur punct. Era
din nou închisă în limitele corpului său, încurcată de propria
greutate. Un moment de sufocare, impresia hidoasă că fusese
îngropată de vie – apoi î i aminti să respire. Zăcea în întuneric,
ascultând ritmurile dinăuntru: sângele mi cându-se, aerul uierând
înainte i înapoi, bulele circulând i bolborosind în stomac i în
intestine. Nu î i dăduse niciodată seama până acum cât de
zgomotoasă era, cât de grea, cât de densă. Părea o teribilă
complexitate, una destul de imposibil de pus în func iune. Ideea de a
se mi ca o speria.
Încet, încet, confuzia se transforma într-o vagă recunoa tere a
contururilor propriilor membre – genunchii ridica i până aproape de
talie, picioarele puse unul peste celălalt, mâinile încle tate strâns la
piept. Vizualiză toate acestea în minte i, în acela i timp, o năpădi o
senza ie de afec iune i de gratitudine. O încălzi: începu să e mai
con tientă de locul unde se a a. Sim ea duritatea suprafe ei pe care
stătea; moliciunea pernei care-i sus inea capul. Î i aminti unde era –
i unde fusese.
Kitty deschise ochii. Totul era neclar. Pre de o clipă liniile de
lumină i de umbră o amăgiră; crezu că se reîntorcea în Celălalt
Loc… apoi se lini ti, se concentră, înciudată, liniile se opriră i
formară imaginea unei persoane stând pe un scaun.
edea într-o pozi ie de extremă epuizare. Capul îi era căzut într-o
parte; picioarele îi atârnau în stânga i în dreapta. Îi auzi respira ia
uierătoare. Avea ochii închi i.
Un lan îi atârna la gât; de el era prins un oval de aur, care avea
în mijloc o piatră verde-neagră. Se ridica i cobora odată cu
mi cările ritmice ale pieptului. De genunchi stătea rezemat un toiag
lung de lemn. O mână era făcută cău ca să-l sus ină; cealaltă îi
atârna moale peste bra ul scaunului.
După un timp î i aminti numele lui.
― Nathaniel?
Vocea îi era atât de slabă, încât nu era sigură dacă într-adevăr
vorbise sau doar î i spusese asta în minte. Oricum, păru să aibă
efect. Un mormăit, o bolboroseală – picioarele i bra ele
magicianului tresăriră ca încărcate cu electricitate. Toiagul căzu pe
podea; cu o mi care între săritură i plonjare, se ghemui lângă ea.
Ea încercă să zâmbească. Era greu. O durea fa a. Reu i să-l salute:
― Bună!
Magicianul nu răspunse. Doar o privi. Fata continuă:
― Deci ai Toiagul! Apoi: Mi s-a uscat gâtul. N-ai ni te apă? Nici
acum nu primi vreun răspuns. Pielea lui, observă ea, era ro ie i
iritată, de parcă stătuse într-un vânt puternic. Se uita la ea extrem
de atent, încă neluând în seamă cuvintele pe care le rostea. Kitty se
enervă:
― Dă-te la o parte, se răsti. Mă ridic!
Î i încordă mu chii stomacului, î i mi că un bra , î i apăsă
degetele de podea ca să se sprijine în ele. Ceva îi căzu din mână cu
un zgomot surd. I se făcu grea ă; î i sim ea mu chii de parcă erau
liche a i.
Capul lui Kitty căzu înapoi pe pernă. Ceva din slăbiciunea ei o
sperie.
―  Nathaniel… începu ea. Ce…? Mandrake vorbi pentru prima
oară.
― E în regulă! Stai aici lini tită!
― Vreau să mă ridic.
― Chiar nu cred că ar trebui.
―  Ajută-mă să mă ridic! Furia îi era alimentată de anxietatea
care se preschimba în groază. Slăbiciunea era cu totul ciudată. Nu
vreau să mai zac aici! Ce e asta? Ce mi s-a întâmplat?
― O să e bine dacă stai lini tită… Tonul lui era neconvingător.
Kitty încercă din nou, se strădui pu in, căzu, înjură. Magicianul
înjură i el.
 ―  Bine! Uite! Am să încerc să- i sus in spatele. Nu încerca să te
ridici cu totul. Picioarele tale vor… iată! Ce i-am spus? Fă ce- i
spun!
O apucă de subsuori, o ridică i o întoarse, trăgând-o spre scaun.
Picioarele îi rămaseră în urmă; le târ âi peste liniile pentagramei. Cu
un gest neceremonios, Kitty se trezi trântită în fund. Magicianul
stătea cu fa a la ea, respirând greu. O întrebă:
― Acum e ti mul umită?
― Nu chiar! Ce s-a întâmplat cu mine? De ce nu pot să merg?
―  Astea nu sunt întrebări la care să pot răspunde. Se uită la
cizmele lui – unele mari i roase, din piele –, apoi la cercul gol.
Când am pătruns aici, Kitty, în cameră era rece ca ghea a. Nu aveai
puls, i nu respirai, zăceai întinsă acolo. Am crezut că e ti… chiar
am crezut că e ti moartă de data asta. În schimb… Î i ridică
privirea. Deci, spune-mi! Chiar ai…?
Se uită la el o vreme, fără să vorbească.
Tensiunea de pe fa a magicianului deveni pură uimire. Expiră
încet, pe jumătate a ezat, pe jumătate prăbu it peste birou.
― În eleg, zise el. În eleg! Kitty î i drese glasul.
― O să- i spun imediat! Întâi dă-mi oglinda aia, te rog!
― Nu cred că…
―  Prefer să mă uit, răspunse ea sec, decât să-mi folosesc
imagina ia. A a că, grăbe te-te! Avem treabă.
Nici un argument nu putu să o oprească.
 
― Până la urmă, zise ea în cele din urmă, nu e atât de diferit fa ă
de ce i s-a întâmplat lui Jakob cu Bomba neagră… iar el a fost bine
după aceea.
― Asta a a e!
Mâinile magicianului obosiseră. Aranjă mai bine oglinda.
― Pot să-mi vopsesc părul.
― Da!
― Cât despre rest… cred că într-un fel o să mă obi nuiesc.
― Da!
― În vreo cincizeci de ani.
 ―  Sunt doar riduri, Kitty. Doar riduri. Mul i oameni le au. În
plus, s-ar putea să se estompeze.
― Crezi?
―  Da! Arată mai pu in rău decât atunci când te-am găsit prima
dată.
― Adevărat?
― Cu siguran ă! Oricum, uită-te la mine! Uită-te la bă icile astea!
― Voiam să te întreb ce-i cu ele.
― Mi le-a făcut o Pestilen ă, când am luat Toiagul.
―  Oh!… Dar slăbiciunea e cea care mă îngrijorează, Nathaniel.
Dacă niciodată nu o să…?
― Ba da! Uită-te cum î i mi ti mâinile. Nu puteai face asta acum
cinci minute.
― Da? O, bine! Acum că ai adus vorba, mă simt într-adevăr pu in
mai în putere.
― A a, vezi?
―  Dar este atât de greu să mă uit în oglindă i să văd… o altă
fa ă. Să văd că totul s-a schimbat.
― Nu totul.
― Nu?
― Nu! Ochii tăi! Nu s-au schimbat deloc.
Se uită bănuitoare în oglindă.
― Crezi?
― Păi, erau în regulă înainte să începi să te încrun i. Crede-mă pe
cuvânt. Lăsă oglinda jos, o puse pe masă. Kitty, trebuie să- i spun
ceva. Demonii sunt deasupra Londrei. După ce te-am găsit, am
încercat să activez Toiagul lui Gladstone, dar – oftă – n-am reu it!
Nu e din cauza incanta iilor. Am cuno tin e pe care nu le aveam
înainte. Doar că… nu am for a zică necesară ca să-l oblig să se
supună voin ei mele. i fără Toiag, nu-i putem ine piept lui Nouda.
― Nathaniel…
― Se poate să mai rămas în via ă i al i magicieni neposeda i.
N-am veri cat încă. Dar chiar dacă putem să adunam ni te alia i i
să avem djinnii lor de partea noastră, Nouda e mult prea puternic.
Toiagul e singura noastră speran ă.
 ― Nu-i a a! Kitty se aplecă în fa ă. (Ce spusese el era adevărat –
se mi ca pu in mai în voie acum. La început totul fusese neplăcut i
în neregulă, de parcă n-ar fost în acord cu propriile ei oase i
tendoane.) Nu m-am dus în Celălalt Loc doar pentru distrac ie, zise
ea cu afectare. Tu ai luat Toiagul, eu l-am găsit pe Bartimaeus!
Acum tot ce trebuie e să-i aducem laolaltă.
Rânji la el.
Magicianul clătină din cap, nedumerit.
― Cum adică?
― A! Sigur o să- i placă partea asta!
 32

Norul de sulf se reduse la o coloană dureroasă de fum care se

gârbovea în mijlocul pentagramei. Se avântă către tavan cu for a
grozavă a apei â nind dintr-o fântână arteziană. Doi ochi galbeni
speria i se materializară în inima fumului. Clipiră temători.
Deja începusem să mă răzgândesc.
Tânărul cu părul închis la culoare stătea în pentagrama din fa ă,
sprijinindu-se cu toată greutatea în Toiag. L-am recunoscut imediat.
Nu era greu: aura talismanului radia în cercul meu cu intensitatea
unei erup ii solare. Esen a mea se chircea în vecinătatea lui.
Era de rău. Eram prea slăbit. N-ar trebuit să u de acord cu
asta.
i, i aten i, mi se păru că i magicianul gândea la fel. Fa a lui
era de încântătoarea culoare a laptelui.
Încercă să stea cât mai drept i să pară impozant.
― Bartimaeus!
― Nathaniel{88}!
Î i drese glasul, se uită în podea, se scarpină în cap, fredonă
câteva note disparate… făcu orice în afară de a mă privi direct în
ochi, a a cum ar trebui să facă un bărbat. Nu că eu stăteam cu mult
mai bine. În loc să se înal e amenin ător, coloana de fum se
încăpă âna să î i răsucească rele în drăgu e modele împletite. Dacă
am fost lăsa i de capul nostru, probabil că a ajuns să tricotez
vreun pulover virtual sau a a ceva, dar după câteva secunde de
bătut câmpii cu gra ie, am fost întrerupt brusc.
― Hai odată!
Nu era greu de ghicit cine era. Magicianul i fumul se rotiră în
cercurile lor, tu ind i bombănind. Ambii căpătară o expresie de
exasperare.
―  tiu, tiu, zise Kitty, nu vă invidiez pe nici unul. Dar trece i la
treabă! N-avem timp de pierdut.
 Trebuie să recunosc că arăta mai vioaie decât mă a teptam. Bine,
părea pu in slăbită, avea părul cărunt i pielea îi era ridată i
îmbătrânită, dar nu arăta la fel de rău ca Ptolemeu. Iar ochii ei
căpătaseră agerimea unei păsări; străluceau de lumina a ceea ce
văzuseră. Am privit-o cu un amestec de respect i de compasiune.
― Stai calmă, am spus. Ajungem i acolo.
― A a e, zise i Nathaniel. Nu po i grăbi lucrurile astea.
― De parcă ai ti tu, pufni ea. Ce te re ine?
― Păi, începu el, este doar…
― Din partea mea, am intervenit, pe un ton lini tit i demn, am
fost de acord cu această propunere presupunând că gazda mea e
într-o stare zică relativ bună. Acum, după ce l-am văzut, mă cam
îndoiesc.
Magicianul mă privi lung.
― Cum adică?
―  Păi nu cumperi un cal fără să-l vezi, nu? Am dreptul la o
inspec ie. Ia să- i văd din ii.
― Pleacă de-aici!
― Îmi pare rău, am zis. Nu-i bun de nimic. Abia stă în picioare.
Pielea i-a fost arsă de o Pestilen ă. Iar umărul îi sângerează. Pariez
că are i limbrici i toate alea.
Fata se încruntă.
― Ce are la umăr? Unde?
Nathaniel făcu un gest indiferent i se trase înapoi.
― Nu-i nimic. Nu e nici o problemă.
― De ce nu mi-ai spus?
― Fiindcă, mârâi el, a a cum tot zici, n-avem timp.
― Asta a a e, am încuviin at.
―  De fapt, nici eu nu sunt sigur că vreau să fac asta, continuă
magicianul, aruncându-mi o privire neplăcută. Nu văd cum ar putea
să func ioneze. E mult prea slab ca să ajute cu Toiagul, pe lângă
faptul că e complet ignobil într-o mie de privin e. Cerul tie ce mi-ar
face! E ca i când ai invita o turmă de porci să vină să stea în
dormitorul tău.
―  Nu zău? Păi nici eu nu sunt prea încântat să u închis în
înveli ul tău pământean, am ipat. Se văd îngrozitor de multe chestii
picurând de acolo. Toată egma aia i ceara aia înghe ată…
― Lini te! strigă Kitty.
Trebuie să spun că plămânii nu-i fuseseră afecta i de călătorie.
― Amândoi – lini te! Ora ul meu e pe cale să e distrus, i avem
nevoie ca Toiagul să func ioneze. Singurul mod în care credem că
putem face asta e să combinăm cuno tin ele tale, Nathaniel, cu
puterea ta, Bartimaeus. Sigur, amândoi s-ar putea să nu prea i în
largul vostru, dar…
M-am uitat la Nathaniel.
― Ai auzit? Nu prea, zice ea. Clătină din cap, dezgustat.
― Mie-mi spui!
― … dar nu va dura mult. Câteva ore, cel mult. Apoi, Nathaniel,
îl po i elibera pe Bartimaeus pentru totdeauna.
―  A teaptă, zise el, vreau garan ii că această creatură nu va
încerca să-mi distrugă mintea. La asta mă a tept din partea lui.
―  Mda, într-adevăr, am ipat, i să îmi anulez singura cale de a
scăpa de aici? N-am de gând să pierd vremea prin capul tău pentru
totdeauna, amice! Nu te teme. Am nevoie de Eliberarea asta. Nu mă
voi atinge de nimic.
― Să nu cumva să te atingi! Ne-am privit lung.
Fata bătu din palme.
― Aaa- aaa. Gata cu mofturile? Bun! Nu mi-am distrus sănătatea
doar ca să stau să mă uit la voi cum vă certa i ca doi pro ti. Putem,
vă rog, să trecem la treabă?
Magicianul pufni.
― Bine.
Fumul se încolăci ursuz spre cer.
― Bine.
― A a mai merge!
N-a făcut-o niciodată dacă n-ar fost fata. Dar avusese mare
dreptate acolo, în Celălalt Loc, să mă cheme în numele lui Ptolemeu.
A a cum î i dăduse imediat seama, ăsta era punctul meu slab, rana
mea deschisă. Iar două mii de ani de cinism nu reu iseră să o
vindece, oricât încercasem. În tot acest timp lung i obositor
dusesem cu mine amintirea speran ei lui – că djinnii i oamenii ar
putea ac iona împreună într-o zi, fără răutate, fără trădare, fără
crime. Să m serio i, era o idee stupidă i n-am crezut în ea nici o
secundă – pur i simplu existau prea multe dovezi în favoarea
contrariului. Dar Ptolemeu crezuse în ea i asta era de ajuns. Ecoul
credin ei sale fusese su cient de puternic ca să mă câ tige de partea
ei atunci când Kitty îi repetase gestul i venise acolo să mă
întâlnească.
Ea reînnoise legătura lui. i, de îndată ce se întâmplase asta,
soarta îmi fusese pecetluită. Nu contează ce mormăia judecata mea,
m-a aruncat într-o groapă de foc pentru Ptolemeu, iar acum
acela i lucru era adevărat i pentru Kitty.
Observa i… Groapă de foc? Cadă cu acid? Pat de spini? Toate
astea ar fost mai bune decât ce eram pe cale să fac.
Într-un cerc, magicianul era ocupat cu pregătirea mentală. Avea
grijă să traseze liniile drept, pregătind incanta ia. În celălalt,
coloana de fum se mi ca încoace i încolo, ca un tigru în cu că. Am
observat că ambele pentagrame aveau bre e în perimetrele lor,
astfel încât să-mi permită trecerea imediată din una în alta. Oho,
erau încrezători… puteam să â nesc i să îi înghit pe amândoi, după
care să plec zâmbind i uierând un cântecel. O parte din mine
dorea nespus să facă asta, doar să văd ce fa ă face stăpânul meu. De
secole nu mai devorasem un magician{89}. Dar, desigur, devorarea pe
nepusă masă nu era pe ordinea de zi a lui Kitty. Cu regret, am
rezistat tenta iei.
Mai era i mica problemă a condi iei mele. Chiar i o formă atât
de simplă ca fumul se dovedea greu de men inut. Aveam nevoie de
protec ie, i asta repede.
― Hai astăzi, am spus. Dacă nu te superi.
Magicianul î i trecu nervos degetele prin păr i se întoarse spre
Kitty.
―  Un singur comentariu aiurea când e acolo i îl eliberez
imediat, cu Toiag sau fără Toiag. Spune-i!
Ea bătu din picior.
― A tept, Nathaniel!
Înjură, se frecă pe fa ă, apoi începu. Incanta ia era pu in
improvizată, am sim it – nu avea elegan a i ra namentul cu care
eram obi nuit. Clauza „prinde-l pe acest blestemat demon
Bartimaeus i constrânge-l cu nemiloasă precizie” era pu in
primitivă, de exemplu, i ar putut interpretată gre it. Dar păru
să î i îndeplinească scopul. Acum coloana de fum se înăl ă
nevinovată în cerc, în clipa următoare fu trasă în sus i în afară,
peste bre a pentagramei mele, peste bre a din a lui, i trasă în jos,
jos, jos spre capul stăpânului meu…
Mi-am adunat puterile. L-am văzut cum închide ochii…
Zdrang!
 
Dispăruse. Durerea dispăruse. Asta fu prima mea senza ie. Era tot
ce conta. Era ca i cum o perdea ar fost deodată trasă la o parte i
totul trecuse de la întuneric la lumină. Era ca i cum fusesem
aruncat într-o primăvară rece ca ghea a. Semăna pu in cu
întoarcerea în Celălalt Loc după luni de sclavie – re eaua dureroasă
care îmi străbătea esen a în zigzag pur i simplu căzu ca o coajă de
pe o rană, făcându-mă brusc să mă simt întreg. Era ca i cum a
fost revigorat, i reconstruit, i renăscut în acela i timp.
Esen a mea â ni cu o teribilă bucurie, de felul celor pe care nu le
mai sim isem pe Pământ de la primele mele invocări din Sumer, pe
vremea când credeam că energia mea poate face fa ă la orice{90}.
Nu-mi dădusem seama cât de mult din recenta mea slăbiciune se
datora durerii acumulate; în momentul când aceasta dispăru, eram
de zece ori djinnul care fusesem. Nu-i de mirare că Faquarl i al ii
recomandau asta cu atâta căldură. Am scos un strigăt de triumf.
Care avu un ecou curios, de parcă eram închis într-o sticlă{91}.
O secundă mai târziu se mai auzi un strigat, curios de tare i de
peste tot din jur. Mă asurzi. Cu aten ia distrasă astfel, m-am uitat în
jur. La ceea ce mă învelea i mă apăra de lume. Ca să nu mai pierd
mult vremea, era carne de om.
A lui Nathaniel, ca să mă exprim mai exact.
Dacă supa din supiera lui Faquarl îmi oferise un picu de
protec ie împotriva argintului mortal care mă împresura, corpul lui
Nathaniel se descurca mult mai bine. Esen a îmi era cufundată în
oase i în sânge i în ni te chestii ca rele care presupun că erau
tendoane; m-am răspândit prin el din cap până în vârful degetelor
de la picioare. I-am sim it bătăile inimii, curgerea neîncetată prin
vene, respira ia uierătoare din plămâni. I-am văzut plutitoarele
scântei electrice mi cându-i-se încoace i încolo prin creier; am
văzut (mai pu in clar) gândurile pe care le întruchipau. i, la
început, m-am minunat – era ca i când a intrat într-o mare
clădire: vreo moschee sfântă sau vreun mausoleu – i îi admiram
perfec iunea; ceva diafan construit din lut. Apoi m-am mai minunat
odată: că un astfel de lucru plin de a e putea func iona totu i, a a de
fragil, de slab i de stânjenitor, atât de legat de pământ.
Ce u or ar fost să preiau controlul, să tratez corpul ca pe o
căru ă sau ca pe un car – un umil vehicul care să mă ducă unde
poftesc! O foarte u oară tenta ie mă străbătu… A putut năvăli
numaidecât asupra creierului, să-i domolesc energiile i să mă apuc
să îi reglez mecanismele ca să-l men in în func iune… Fără îndoială
că Nouda, Faquarl i Naeryan fuseseră încânta i să facă asta. Era
răzbunarea lor în microcosmos, triumful lor asupra umanită ii
executat în miniatură.
Dar nu era de mine.
Nu că nu m-ar tentat.
Nu mă dădusem niciodată în vânt după vocea lui Nathaniel. Abia
dacă era suportabilă la distan ă, dar acum parcă eram legat la un
megafon dat la maximum. Când vorbi, reverbera iile îmi zumzăiră
i-mi tremurară prin esen ă.
― Kitty! ipă vocea de elefant în galop. Simt a a o mare energie!
Vocea ei se auzi u or înăbu it, refractată prin urechile lui.
― Spune-mi! Cum este?
― Circulă prin mine! Mă simt atât de u or! A putea sări până la
stele{92}! Ezită, parcă jenat de entuziasmul lui nemagicianic. Kitty,
zise el, arăt cumva schimbat?
― Nu… doar că nu mai e ti a a adus de spate. Po i să- i deschizi
ochii?
Îi deschise pentru prima dată i am privit afară. La început am
văzut dublu; totul era neclar. Presupun că asta era vederea lui de
om – a a de slabă i de ovăitoare! Apoi mi-am sincronizat esen a i
lucrurile s-au văzut mai clar. Am trecut prin toate cele apte planuri
i l-am auzit pe Nathaniel inându- i răsu area.
 ― N-o să- i vină să crezi! îmi zbieră în ureche. Kitty! E ca i cum
totul are mai multe culori, mai multe dimensiuni. Iar în jurul tău e
a a o mare strălucire!
Asta era aura ei. Mereu fusese mai puternică decât media, dar
după ce vizitase Celălalt Loc avea o splendoare ca a amiezii. A a
cum se întâmplase i cu aura lui Ptolemeu. N-am mai văzut o aură
de om precum aceea. Valuri de uimire treceau prin corpul lui
Nathaniel; creierul îi sfârâia.
― E ti atât de frumoasă! zise el.
― Oh, doar acum?
Chiar era foarte convins de asta. Tonul de uimire stupe ată care
îl dăduse de gol{93}.
― Nu! Voiam doar să spun…
Am ajuns la concluzia că era momentul să mă a rm. Bietul băiat
nu se prea descurca singur. Am preluat controlul laringelui său.
― Vrei să vorbe ti mai încet? am zis. Nu te aud gândind.
Tăcu imediat. Amândoi tăcurăm. L-am sim it cum î i duce mâna
la gură, de parcă ar sughi at în public.
― A a e. Eu sunt. Ce credeai, că totul va u or i frumos pentru
tine? S-o crezi tu, băiete! Suntem doi în corpul ăsta. Ia vezi!
Ca să îmi dovedesc spusele, i-am ridicat unul dintre degete i i-am
scobit metodic în nas. Scoase un chi ăit de protest.
― Încetează!
I-am coborât bra ul.
― Asta nu e tot ce pot face dacă îmi pun mintea. Pfui…. e o mică
lume stranie aici… de parcă sunt îmbibat în spumă de ciocolată, cu
excep ia aromei plăcute. Unele dintre gândurile tale, Nathaniel… Ei
bine! Dacă ar ti Kitty…
Se luptă să î i recâ tige controlul asupra gurii.
― Destul! Eu de in controlul. A a am stabilit. Trebuie să ac ionăm
în consens, altfel riscăm să m distru i.
Kitty vorbi de pe scaunul ei.
―  Are dreptate, Bartimaeus! Am pierdut deja prea mult timp.
Trebuie să colaborăm.
―  Bine, am spus, dar trebuie să mă asculte pe mine. tiu mai
multe decât el despre Nouda i Faquarl. Voi putea să le preîntâmpin
ac iunile. i îi pot manevra bine corpul. Ia uite…
Mă prinsesem destul de bine care era treaba cu mu chii
piciorului; i-am îndoit, i-am întins – esen a mea a făcut restul. Fără
să-mi iau elan, am sărit peste birou până în celălalt capăt al camerei.
― Nu e rău, ei? am chicotit. U or ca bună ziua!
Am îndoit din nou picioarele, le-am întins… În acela i moment
magicianul încercă să o ia în direc ie opusă. Corpul nostru se
clătină, cu un picior sus în aer i cu celălalt cam la 170 de grade de
el. Ne-am întâlnit la mijloc, am scos ipete armonice de u or
disconfort i ne-am prăbu it pe covor.
― Mda, zise Kitty. Chiar drăgu !
I-am permis lui Nathaniel să se ocupe de repunerea pe picioare.
―  tiam că a a se va întâmpla, mârâi el. N-are nici un rost.
―  Pur i simplu nu- i place să prime ti ordine, am izbucnit eu.
Nu- i place ca sclavul tău să de ină controlul. Magicienii rămân m…
― Lini te, făcu Kitty.
Fie că era sau nu din cauza aurei sale, astăzi nu admitea să e
contrazisă. Am tăcut i am lăsat-o să vorbească.
― Dacă a i încerca o clipă să nu vă mai ciondăni i, continua ea,
a i vedea că va descurca i împreună mult mai bine decât Nouda i
restul în corpurile lor furate. Faquarl se sim ea la el acasă în
Hopkins, dar el avea antrenament. Ceilal i erau aproape neajutora i.
― Are dreptate… zise Nathaniel. Nouda nu putea să meargă. Era
nevoie de un djinn ca să dezlege i ele chestiunii.
―  Sunt două diferen e fundamentale, am spus. Eu nu i-am
distrus mintea. Asta ar trebui să ajute. De asemenea, î i cunosc
numele de botez. Pariez că îmi dă un mult mai bun acces la tine
decât pot spera să ob ină celelalte spirite. Vezi, asta e. tiam că se
va dovedi util într-o zi.
Magicianul se scărpină în barbă.
― Poate…
Specula iile noastre loso ce fură întrerupte brusc de un strigăt
impacientat.
―  Nu contează, zise Kitty. Pur i simplu pune i-vă de acord
asupra a ce ve i face i încerca i să evita i încurcăturile stupide.
Acum – ce facem cu Toiagul?
 Ce facem cu Toiagul? În tot acest timp îl inusem în mână, i
chiar i prin corpul izolator al lui Nathaniel îi sim eam puterea.
Sim eam zvârcolirea neîncetată a marilor in e închise în el, auzeam
ca prin cea ă rugămin ile lor de a eliberate. Zăvoarele i sigiliile
pe care le pusese Gladstone erau încă la fel de puternice ca în ziua
când le xase. Din fericire – căci, dacă ar fost eliberate toate
odată, energiile închise ar dărâmat o clădire .{94}

Kitty se uită la noi cu ochii miji i.

― Crede i că îl pute i activa?
― Da, am răspuns noi într-un glas.
Nathaniel apucă Toiagul cu ambele mâini. (I-am permis să î i
controleze membrele aici. Era momentul în care trebuia să ac ioneze
el – aveam nevoie de formula lui ca să începem procesul, de
îndrumarea lui. Eu doar îi dădeam mai multă energie, eram for a
din spatele voin ei sale). Stătea cu picioarele u or depărtate, cu
corpul pregătit pentru impact. Începu să vorbească. Când făcu asta,
m-am uitat prin ochii lui la camera mică. Acolo se a a Kitty, stând
pe scaun. Aura ei era foarte asemănătoare cu cea a Toiagului. În
spatele ei se găsea o spărtură, făcută de o mică explozie. Grămadă
pe podea zăceau câteva be e de Infern i sfere elementale. Le
adusese Nathaniel; folosise un cub de Detonare ca să spargă u a. Îi
fusese atât de teamă pentru Kitty, încât uitase de durerea din umăr,
uitase o vreme de oboseală…
E un lucru curios să sim i cum se mi că mintea unui om. Se mi că
precum un adormit în întuneric, în timp ce în altă parte gândurile
sale con tiente se ocupau de incanta ie. Fe e pluteau pe lângă mine:
a lui Kitty; a unei femei mai în vârstă; altele pe care nu le-am
recunoscut deloc. i apoi (asta mă ului) – i cea a lui Ptolemeu, clară
ca lumina zilei. Era mult de când n-o mai văzusem… două mii de
ani… Dar, desigur, această imagine nu reprezenta nimic altceva
decât o amintire de-a mea.
Era momentul să mă concentrez. Mi-am sim it energiile invocate,
atrase de cuvintele lui Nathaniel i transformate în legături în jurul
Toiagului. Incanta ia se apropia de sfâr it. Toiagul lui Gladstone se
cutremură. uvoaie palide de lumină îl străbăteau de sus până jos i
se adunau la capătul cu pentagrama sculptată. Am sim it amândoi
cum in ele dinăuntru for au bre a pe care o creaserăm în
închisoarea lor; am sim it mecanismele de ferecare ale lui Gladstone
luptându-se să se încuie. Nu le-am lăsat.
Incanta ia lui Nathaniel se sfâr i. Toiagul pulsă o dată – o lumină
albă, puternică umplu camera pe ecare plan. Ne-am împleticit:
Nathaniel ne închise ochii. Apoi lumina păli. Se ajunse la echilibru.
Totul era nemi cat. Camera era tăcută. Aproape prea slab ca să se
audă, Toiagul lui Gladstone murmura în mâna noastră.
Ca unul, ne-am întors spre locul unde Kitty stătea pe scaun.
― Gata, am zis.
 33

Pre de o clipă, când Toiagul fusese activat i energiile djinnului

curgeau prin el ca să-i ină puterea sub control, Nathaniel î i aminti
de rana din umăr. Sim i o împunsătură neplăcută de durere, o
bruscă ame eală… apoi noua putere se trezi în el încă o dată i
fragilitatea dispăru. Se sim ea mai bine ca niciodată.
Corpul încă îi rezona de la senza ia din prima clipă, când puterile
lui Bartimaeus se uniseră cu ale sale. Fusese ca un oc electric, o
izbucnire care păruse că o să-l ridice de la pământ, că o să s deze
gravita ia cu totul – toată greutatea i oboseala lui se mistuiseră.
Fremăta de via ă. Cu o bruscă limpezime (mintea lui părea mai
ageră, sim urile îi erau mai ascu ite), zări natura djinnului – îi
în elese neîncetata dorin ă de mi care, de schimbare i de
transformare. Sim i ce soartă aspră reprezenta pentru această natură
constrângerea prin for ă, întemni area printre lucruri solide,
pământene. Zări (ca prin cea ă, la început) o succesiune nesfâr ită
de imagini, de amintiri, de idei, care se pierdeau într-un teribil abis
temporal. Toate acestea îi dădeau o senza ie ca de vertij.
Toate sim urile îi erau treze. Degetele sim eau ecare denivelare
de pe Toiag, urechile îi auzeau zumzăitul imperceptibil. i, mai ales,
vedea i în elegea ecare plan – toate cele apte. Camera era
scăldată în culorile a douăsprezece aure – a Toiagului, a lui însu i i,
cea mai extraordinară dintre toate, a lui Kitty. Prin strălucirea ei,
fa a îi părea din nou netedă i tânără, părul îi scânteia ca o acără.
Ar putut să rămână a a, uitându-se la ea, o eternitate…
„Termină cu prostiile astea chiar acum. Mi se face rău.”
… Dacă un nesuferit de djinn n-ar bombăni în capul lui. „Dar nu
făceam nimic”, se gândi.
„Nu prea, într-adevăr. Toiagul func ionează. Trebuie să plecăm!”
„Da.”
 Temător, în caz că djinnul avea alte planuri cu picioarele sale, se
întoarse către Kitty.
― Tu ar trebui să rămâi aici!
― Mă simt mai bine! Spre îngrijorarea lui Nathaniel, se aplecă în
fa ă i, sprijinindu-se pe mâinile tremurânde, se ridică în picioare.
Pot să merg, zise.
― Chiar i a a, nu vii cu noi.
Sim i djinnul agitându-i-se în minte; vocea îi răsună din gură. Ca
i înainte, efectul era deconcertant. i, în plus, îl cam gâdila.
―  Nathaniel are dreptate, spuse Bartimaeus. E ti mult prea
slăbită. Dacă î i aminte te bine, ceea ce mă îndoiesc, ar mai putea
exista încă prizonieri în clădire – dacă Nouda nu i-a ucis pe to i. Ce-
ai zice să încerci să-i găse ti?
Dădu din cap.
― Bine! Ce plan ave i? De ce nu folosi i discul magic ca să vede i
unde e Nouda?
Nathaniel îngăimă:
― Păi…
―  L-a stricat, interveni djinnul. A eliberat impul. O mare
gre eală, după părerea mea.
― Pot să răspund i eu pentru mine, mârâi Nathaniel.
Găsea că e deosebit de supărător să e întrerupt de propriul
laringe. Kitty îi zâmbi.
― Foarte bine pentru tine. Atunci ne vedem mai târziu.
― Bine! E ti sigură că o să e bine?
Sim i o izbucnire de nerăbdare din partea djinnului. Membrele îi
tremurară; tânjea să â nească, să se ridice în aer…
― Bineîn eles.
― Poftim – mai bine iei tu asta. Î i plecă fruntea, î i scoase de la
gât Amuleta din Samarkand i i-o întinse. Poart-o, o să te apere!
―  Doar împotriva magiei, i atentă, adăugă djinnul. Nu
împotriva atacului zic, sau dacă te împiedici, te love ti la cap, la
degetul de la picior ori altceva de genul ăsta. Dar în limitele ei strict
stabilite, func ionează destul de bine. Kitty ezită.
― Încă mai am oarecare rezisten ă, începu ea. Poate n-ar trebui…
 ― Nu destulă ca să te descurci cu Nouda, zise Nathaniel. Mai ales
după evenimentele prin care ai trecut. Te rog!…
Fata î i puse colierul.
― Mul umesc. Succes!
―  i ie!
Nu mai era nimic de spus. Venise timpul. Nathaniel se îndreptă
spre u ă, cu bărbia împinsă în fa ă, cu ochii sumbri i încăpă âna i.
Nu se uită înapoi. O movilă de resturi de la u a spartă zăcea pe
podea; pă i atent peste ea chiar în momentul când djinnul îi
încordase picioarele pentru o săritură. Picioarele i se loviră între ele;
se împiedică, se făcu grămadă, scăpă Toiagul i se rostogoli peste
moloz, ie ind pe u ă.
„Ce drăgu ”, se gândi Bartimaeus.
Nathaniel nu avu nici o reac ie care să poată auzită. Adunând
de pe jos Toiagul lui Gladstone, o porni târ âindu- i picioarele pe
coridor.
 
O scenă de devastare inventivă i se înfă i ă în Sala Statuilor, unde
capetele de marmură ale ecărui prim-ministru decedat fuseseră
smulse de pe busturile lor i aparent folosite la un joc de popice.
Masa de Consiliu, ruptă, era lângă perete; în jurul ei, pe cele apte
scaune, cadavrele a diver i magicieni fuseseră a ezate în pozi ii
comice, ca la un conclav sinistru. Sala suferise toate tipurile de
atacuri magice, sporadice i întâmplătoare: zone din podea, din
pere i i din tavan fuseseră sparte, găurite, înnegrite, topite i
decupate. Zdren e fumegânde indicau locurile unde fuseseră
covoarele. Cadavre zăceau peste tot, uitate, zdrobite, ca ni te jucării
aruncate. În capătul celălalt al sălii era o gaură gigantică în zidul de
piatră. Aerul rece intra în rafale.
― Uită-te la pentagrame, zise Nathaniel deodată.
„Mă uit. Am ochii tăi, nu? i sunt de acord cu tine.”
― Ce?
„Ce crezi i tu. Le-au distrus sistematic. Vor să îngreuneze
lucrurile pentru magicienii care au supravie uit.”
Fiecare pentagramă fusese tearsă sau stricată în vreun fel:
cercurile de mozaic – smulse i risipite, liniile trasate cu grijă –
sparte în bucă ele de salve de foc trase la nimereală. Era exact ca în
scenele din Forumul din Roma, când barbarii veniseră la por i, iar
cetă enii se răsculaseră împotriva magicienilor a a i la conducere.
i ei începuseră tot prin a distruge pentagramele…
Nathaniel clătină din cap.
―  Asta n-are importan ă, zise el. Concentrează-te la ce avem de
făcut!
„Asta i fac. E vina mea dacă tu îmi umbli prin amintiri?”
Nathaniel nu răspunse. Zărise fe e cunoscute zăcând în moloz.
Col urile gurii i se lăsară în jos.
― Să mergem.
„Care e treaba cu durerea retrospectivă? Oricum nu- i plăceau.”
― Trebuie să ne grăbim.
„Bine. Lasă mi carea în seama mea.”
Era cea mai ciudată situa ie dintre toate: să- i relaxezi mu chii, să
nu le mai dai nici o comandă, i totu i să-i sim i încorda i i să
â ne ti, să te mi ti cu pa i mari i armonio i, să-i sim i plini de o
energie care nu este omenească. Nathaniel inea strâns Toiagul; în
afară de asta, îi dădu mână liberă djinnului. Dintr-o săritură
traversase holul, aterizând pe un bloc de piatră desprins din zid. O
pauză; capul i se mi că la stânga i la dreapta, apoi porni iar – un
pas uria , apoi altul; se făcu mic ca să treacă prin gaura din zid, se
ridică în picioare în camera alăturată, întunecată, răvă ită, plină de
resturi. Nu apucă să se uite prea bine la ea; era prea ocupat
încercând să facă fa ă stomacului lui revoltat i în orării pe care
energiile o treziseră în el. Sus în aer i iar în jos – ie i din cameră i
intră în alta –, pe lângă o scară din care rămăseseră doar bucă i de
lemn, sărind peste o grămadă de resturi de zidărie de mărimea unor
bolovani. Printr-o boltă deschisă de piatră spartă…
Afară pe străzile din Whitehall.
Aterizară, cu genunchii îndoi i, gata să sară din nou. Nathaniel
avea gâtul întins, ochii i se roteau în toate păr ile; vedeau pe toate
planurile.
― O, nu… opti el.
„O, DA”, zise în gând djinnul.
 
 Whitehall ardea. Deasupra acoperi urilor, norii cei mai jo i
străluceau în roz i în portocaliu; o lumină puternică se scurgea
între ei în abisuri de întuneric, presărat cu stele. Marile ministere ale
guvernului, unde chestiunile imperiale nu încetau niciodată, erau
goale i întunecate. Toate luminile erau stinse, ca i felinarele de pe
stradă. O clădire dinspre nord – să fost oare Ministerul Educa iei?
Nathaniel nu- i dădea seama – avea etajul de sus în ăcări. Mici
săge i licăritoare de ro ea ă cădeau de la ferestre ca frunzele de
toamnă. Fumul se ridica, amestecându-se cu norii. Alte vâlvătăi
pârâiau în clădirile din fa ă. Toate arătau ireal, ca iluziile dintr-una
din piesele lui Makepeace.
Strada era goală, cu excep ia rămă i elor, a felinarelor i a
statuilor dărâmate, dar i – zăcând mici, întunecate ca ni te furnici
opărite – a cadavrelor omene ti risipite ici i colo. Aici o limuzină
fusese azvârlită prin frontispiciul de sticlă al Ministerului
Transporturilor; acolo una dintre monumentalele sculpturi (Respect
pentru Autoritate) zăcea în ruine – pe piedestal nu mai rămăseseră
decât picioarele ei monolitice. Monumentele de război fuseseră i
ele sfărâmate, drumul ind pe jumătate blocat de granit. Dinspre
Trafalgar Square se auzi zgomotul înăbu it al unei explozii.
― Acolo, zise Nathaniel.
Picioarele îi â niră, se înăl ă, se lăsă în jos. La înăl imea lui era la
acela i nivel cu etajul clădirilor; de ecare dată când se lăsa pe
pământ doar îl atingea foarte u or înainte de a continua cu o
săritură. Cizmele îi atârnau lejer în picioare.
―  tii că port cizmele de apte leghe pe pas, zise el cu răsu area
tăiată.
Vântul îi duse cuvintele departe.
„Sigur că tiu. Eu sunt tu pentru moment, indiferent că- i place
sau nu. Nu avem încă nevoie de ele. E ti gata cu Toiagul? E ceva
drept în fa ă.”
Trecură pe lângă monumente de război, pe lângă ma ini
abandonate. Cadavrul unui lup zăcea în mijlocul străzii, lângă re
de sârmă ghimpată, panouri de avertizare, ce mai rămăsese dintr-un
cordon de poli ie. În fa ă era Trafalgar Square. Columna lui Nelson
se înăl a în noapte, scăldată într-o strălucire galbenă ca mu tarul.
Mici explozii răsunau încoace i încolo sub ea. Printre tarabele i
cabinele din pia a turistică, mici umbre fugeau i se împră tiau.
Ceva era pe urmele lor.
Nathaniel se opri să se odihnească la marginea pie ei. Î i mu că
buzele.
― Îi urmăre te pe oameni.
„Pu in sport. Probabil se crede înapoi la Colosseum{95}… Uite!
Omul ăla a supravie uit unei Detonări! Unii dintre tipii ă tia au
rezisten ă.” Nathaniel î i duse o mână la ochi.
― Gândurile tale au luat-o în altă direc ie. Men ine-le la un nivel
mai simplu! Nu fac fa ă.
„Bine. Gata cu Toiagul? Bun atunci, să porniiiim…”
Înainte ca Nathaniel să apuce să se pregătească, picioarele i se i
avântaseră în săritură: traversă strada, printre tarabele în ăcări. În
jos, prin fum – peste o femeie ghemuită i un copil. op, op… Drept
înainte, lângă o fântână arteziană, încovoiat ca o ară – corpul lui
Clive Jenkins. Un foc verde pal îi ardea în ochi; gura îi atârna
deschisă, diformă. Aburi galbeni îi ie eau din palme.
Nathaniel se uită ocat, recăpătându- i cu greu controlul. Ridică
Toiagul…
Picioarele lui mai săriră o dată. Se trezi zburând prin aer. În
spatele lui, o explozie; bucă ele de beton îi atinseră fa a în lateral.
Ateriză pe capul statuii unui leu, direct sub columnă.
― De ce ne-ai mutat? strigă el. Tocmai mă pregăteam…
„Încă o secundă i am fost făcu i fărâme. Trebuie să te mi ti
mai repede. Naeryan e afrit; nu pierde timpul{96}.”
―  Vrei să termini cu asta? Încerc să mă concentrez! Nathaniel
pregăti Toiagul, se concentră…
„Păi grăbe te-te! Se apropie! Dacă am avea Amuleta, ne-am
distra. De ce te-ai găsit să i-o dai lui Kitty? Hmm, mda, tiu! Ai
dreptate! Nu-i a a că e greu să te cer i când po i citi gândurile
celuilalt? O-ho – vine o Detonare! Am să sar!”
― Dă-i drumul, atunci! „E ti sigur? Nu te superi?”
― Hai odată!
Din fum ie i opăind o siluetă oribilă. Afritul dinăuntru tia să
manevreze membrele, totu i mai degrabă pă ea pe vârfuri decât
mergea normal. Un fulger de lumină aurie făcu să explodeze statuia
cu leul, dar Bartimaeus deja trăsese de tendoanele corecte, încordase
mu chii – Nathaniel se trezi făcând un salt direct peste capul
monstrului, aterizându-i în spate.
„Acum”, zise Bartimaeus.
Nathaniel rosti un singur cuvânt. Toiagul se declan ă. O săgeată
de lumină albă, tare ca diamantul, lată cât palma, porni din centrul
pentagramei sculptate pe măciulia lui. Pământul se cutremură; din ii
îi clăn ăniră în gură. Lumina nu-l nimeri pe Clive Jenkins, ci lovi
Columna lui Nelson, rupând-o ca pe un bă uscat. Lumina albă
dispăru. Nathaniel î i ridică privirea. Afritul î i ridică privirea. Într-o
lini te deplină columna se clătină, se aplecă i încet, încet păru să
crească… apoi căzu peste ei cu un sunet ascu it, aproape ca un ipăt,
iar Bartimaeus îi aruncă într-o parte, prin pânza unei tarabe care
ardea, jos pe asfalt, chiar pe umărul rănit, pe când columna se
prăbu ea la pământ, rupând pia a în două.
Nathaniel se ridică într-o clipă. Durerea îl săgetă în claviculă. O
voce furioasă strigă în mintea lui.
„Trebuie să-l pozi ionezi ca lumea! Data viitoare mă ocup eu!”
― Ba nu! Nu te ocupi! Demonul – unde e?
„A plecat de mult, fără îndoială. Chiar că ai făcut-o de oaie!”
― Ia ascultă!
O mi care la câ iva metri distan ă îi atrase aten ia. Patru fe e albe
– o femeie i copiii ei ascunzându-se printre tarabe. Nathaniel
întinse mâna i zise:
― E în regulă! Sunt magician i…
Femeia scoase un ipat; copiii tresăriră i se strânseră lângă ea. O
voce sardonică îi sună în cap.
„Da, asta a fost bună! Foarte lini titor! De ce nu te oferi să le tai
i gâtul, dacă tot e ti aici?”
Nathaniel înjură în sinea lui. Încercă să zâmbească.
― Sunt de partea voastră, zise el. Sta i aici, eu voi…
Î i ridică brusc privirea. Vocea din cap: „Ai văzut?” Prin zdren ele
în ăcări ale tarabei, prin norii de praf care se ridicau din bucă ile
sfărâmate ale columnei căzute, zări o lucire verde. Se concentră: pe
planurile superioare zări mai u or ochii îngusta i, mi carea furi ă
din întuneric. Corpul lui Clive Jenkins se apropia pe vârfuri din
tarabă în tarabă, încercând să-i ia prin surprindere.
Bartimaeus spuse iute:
„De data asta o să e un Flux… indcă sunt djinn – de asta tiu
lucrurile astea. Fluxurile acoperă o zonă vastă. Speră să te
dezarmeze. Pot să pun un Scut peste noi, dar asta va schimba
traiectoria Toiagului.”
―  Po i pune un Scut peste oamenii ăia? Atunci fă asta! Noi nu
avem nevoie!
Nathaniel î i lăsă mâna să se ridice. Degetele îi fură străbătute de
energie. O sferă albastră se întinse peste oamenii de rând strân i
laolaltă, închizându-i înăuntru. El se întoarse spre pia ă. Praful se
ridica; fragmente negre se desprindeau din pânza arzând pe tarabe.
Nu se vedea nici un demon pe vârfuri. Întrebă:
― Unde este?
„De unde să tiu? N-ai ochi la spate! Pot să văd doar unde te ui i
i tu!”
― Bine, bine, calmează-te!
„Sunt calm. Tu nu e ti! Toate chimicalele astea ciudate care î i
trec prin sistem, ca să te învioreze… Nu-i de mirare că oamenii nu
gândesc clar. Uite! Nu… e doar vântul, care utură pânza aia. Ooh!
M-a speriat!”
Nathaniel cercetă pia a. Toiagul zumzăia în mâna lui. Încercă să
nu mai audă zgomotul constant al vocilor de djinni, uvoiul de
amintiri; uneori chiar îl cople eau. Unde se ascundea demonul?
După baza spintecată a columnei? Îndoielnic… prea departe…
Atunci unde?
„Habar n-am, zise Bartimaeus. Poate a fugit.”
Nathaniel făcu câ iva pa i ovăitori înainte. I se făcuse pielea de
găină; sim ea iminen a pericolului. Departe, în celălalt capăt al
pie ei, văzu o balustradă, ni te trepte ducând sub pământ. Era
metroul… Sub pia ă se întindea o re ea de tuneluri, pe unde treceau
trenurile, transportând pasagerii pe sub străzi. i aceste tuneluri
ie eau la suprafa ă…
În diverse puncte din pia ă…
„Întoarce-te!”
 Gândi comanda, î i relaxă mu chii, îl lăsă pe djinn să facă restul.
Pe când se răsucea, rosti cuvântul, direc ionă Toiagul. Un fulger de
lumină albă se revărsă din el, tăie aerul, atomiză corpul lui Clive
Jenkins care se strecura prin spatele lui. Acum demonul era acolo,
cu mâna de moluscă gata să trimită un Flux, în minutul următor
dispăruse, împreună cu intrarea la metrou de sub el. O cenu ă urât
mirositoare se risipi pe trotuarul topit.
„Bine te-ai gândit, zise djinnul. Nu-mi aminteam că Naeryan e a a
de vicleană.”
Nathaniel răsu ă u urat. Traversă spre locul în care micul grup se
ascundea sub Scut i făcu un semn cu mâna. Bartimaeus făcu sfera
să dispară. Femeia se ridică repede, inându- i copiii aproape.
― Whitehall e locul cel mai sigur, începu Nathaniel. Demonii au
plecat de acolo, cred. Duce i-vă într-acolo, dar nu va e teamă,
doamnă! Eu voi…
Se opri; femeia îi întorsese spatele; cu fa a fără expresie, cu
privirea posomorâtă i distantă, î i îndemnă copiii să pornească
printre tarabe.
„Ce-ai vrea?” Vocea din minte a djinnului îi întrerupse starea de
mirare. „Tu i cei ca tine a i adus-o în starea asta. Nu se va grăbi să-
i mul umească, orice ai face. Nu te îngrijora totu i, Nat! Nu e ti
complet singur. Mă ai mereu pe mine.”
Râsul din gând îl luă pe nepregătite.
Timp de câteva secunde Nathaniel rămase pe loc, cu capul pu in
plecat, privind distrugerea din pia ă. Apoi î i îndreptă umerii,
strânse mai tare Toiagul în mână, bătu din călcâiul unei cizme o
dată – i dispăru.
 34

Kitty găsi prizonierii mult mai repede decât se a teptase. Partea

cea mai lentă fu la început – pe când se străduia să plece din
cămăru ă. Când se ridică prima oară în picioare, ecare mu chi din
corpul ei protestă până la cer; tremura de parcă îi era foarte frig; era
ame ită. Dar nu se dădu bătută.
„Pur i simplu trebuie să mai învă odată, se gândi ea. Să-i
reamintesc corpului ce să facă.”
i, într-adevăr, la ecare pas, încrederea ei cre tea. Ajunse la
mormanul de arme de lângă u ă. Se strâmbă, î i îndoi genunchii, se
aplecă i rămase a a, clătinându-se i înjurând, scotocind prin
grămadă. Bastoane cu ocuri, be e de Infern, sfere elementale…
obiecte familiare din anii Rezisten ei. Nu avea geantă, dar î i bagă
un Infern i un baston cu ocuri la cingătoare. Două sfere îi încăpură
cu greu în buzunarele zdren uite ale jachetei. (Scoase Apocrypha lui
Ptolemeu i o a eză, nu fără un anume respect, pe podea. Î i
îndeplinise misiunea.) Printre obiectele magice se a a un disc de
argint, neted i cu marginile ascu ite. Învingându- i o slabă,
nejusti cată aversiune, îl puse i pe el în buzunar. Apoi, sprijinindu-
se de perete, se strădui să se ridice din nou.
Cu grijă, încet-încet, ie i din cameră, trecând peste fragmentele
sfărâmate ale u ii, pornind pe coridor, pe lângă mohorâta întindere
a Sălii Statuilor. Avea în minte o amintire – sunete plângăre e
venind de după o u ă din apropierea locului unde ea i Nathaniel
fuseseră închi i.
Pe măsură ce înainta, Kitty era con tientă de ciudata divizare
dinăuntrul ei. Niciodată nu se mai sim ise atât de îngrozitor de
slăbită, atât de nesigur legată de puterea pământului. Totu i,
niciodată nu se sim ise atât de complet sigură pe ea ca acum.
Deseori în trecut fusese plină de siguran ă nesăbuită, de încredere
voioasă în tinere ea i în vigoarea ei. Acum nu se-ntâmpla a a. Era
un sentiment mai calm, mai lini tit, fără nici un fel de legătură cu
lucrurile zice, i fără nervozitatea pe care păreau s-o implice
acestea. Era un fel de lini te implacabilă; o sim ea radiind din ea pe
măsură ce înainta târ âit.
Prima încercare nu tirbi deloc acest sentiment. În punctul unde
coridorul se lărgea, aproape de un ir de trepte, Kitty se întâlni cu
unul dintre demoni. Probabil era ultimul care luase în posesie un
corp; cu siguran ă nu îl controlase prea bine. Gazda sa fusese un
bărbat înalt i slab, cu părul blond i lins, îmbrăcat în haine închise
i evident scumpe. Acum hainele erau rupte i sfâ iate, părul în
dezordine, ochii opaci precum sticla. Picioarele se împleticeau dintr-
o parte a coridorului în cealaltă, bra ele se zbăteau orbe te. Un
mârâit sălbatic îi ie ea din gâtlej, i – din când în când – cuvinte
furioase într-o altă limbă.
Răsuci capul; o zări pe Kitty. O lucire galbenă îi ardea în ochi.
Kitty se opri, a teptând. Interesul demonului se arătă printr-un urlet
brusc i sălbatic care făcu să zdrăngăne sticla dulapurilor de pe
coridor. Se hotărî să atace, dar păru să stea în cumpănă, ne tiind
exact cum să pornească un bombardament magic. Întâi ridică un
picior, îndreptă talpa spre ea i î i zbură propriul pantof. Apoi
încercă un cot, cu acela i succes. Până la urmă, cu o ezitare
dureroasă, întinse o mână, apoi un deget tremurător i un fulger de
lumină liliachie fu trimis înainte; fulgerul lovi Amuleta din
Samarkand i fu absorbit pe dată.
Demonul î i cercetă nervos degetul. Kitty scoase de la cingătoare
bastonul cu ocuri, făcu lini tită un pas în fa ă i trimise un puls de
curent albastru licăritor care îi zgudui corpul. Învăluit în fum negru,
demonul se clătină, se zvârcoli, se aruncă înapoi, se lovi de
balustradă i căzu de la patru metri pe scările de dedesubt.
Kitty î i continuă drumul.
Câteva minute mai târziu ajunse la u a pe care i-o amintea.
Ascultând cu aten ie, Kitty auzi gemete înăbu ite. Încercă u a, văzu
că e încuiată i o sparse cu prima dintre sferele elementale. Când se
stinseră i ultimele rafale, pă i înăuntru.
 
 Camera, nu foarte mare, era plină de corpuri lungite pe jos. La
prima vedere Kitty se temu de ce era mai rău; apoi văzu că toate
fuseseră atent legate i aveau călu uri, a a cum le lăsaseră impii lui
Makepeace cu atât de multe ore înainte. Cei mai mul i fuseseră
lega i doar cu minimum de funii i de corzi, dar unul sau doi
fuseseră înveli i în cear afuri sau în plasă neagră. Erau poate vreo
douăzeci de persoane, înghesuite ca sardelele. Spre marea u urare a
lui Kitty, văzu că mul i se mi cau cu mici zvârcoliri triste, ca râmele
într-un borcan.
Una sau două perechi de ochi holba i o zăriră; posesorii lor se
zbătură i scoaseră gemete imploratoare. Se opri un moment ca să- i
vină în re; picioarele îi tremurau indcă mersese atât de mult.
Apoi vorbi cât de clar putea.
― Sunt aici ca să vă ajut, zise ea. Ave i răbdare! Voi încerca să va
eliberez.
Această declara ie produse o remarcabilă izbucnire de zvârcoliri
i de plânsete. Picioarele se zbăteau, capetele se ridicau i se
învârteau. Kitty aproape ca era să cadă din cauza mi cării corpurilor
de lângă ea.
Fata reluă cu severitate:
―  Dacă nu sta i lini ti i, vă las aici! Magicienii lega i rămaseră
brusc nemi ca i.
― A a mai merge. Acum…
Cu degete neîndemânatice, luă discul de argint din buzunar i,
inându-l cu aten ie ca să nu se taie, se ocupă de cel de lângă ea.
Corzile cedară ca untul sub un cu it erbinte. Mâinile i picioarele
în epenite se mi cară ovăielnic, posesoarea lor sco ând ipete de
durere. Neceremonios, Kitty îi scoase călu ul i zise:
― Când vei putea sta în picioare, găse te ceva ascu it i ajută-mă
să-i eliberez pe ceilal i!
Trecu la următorul magician.
În zece minute camera se umplu de femei i de bărba i
chiopătând i întinzându-se; unii stăteau în fund, al ii pe un picior,
apoi pe celălalt, încercând să scape de furnicăturile din membrele
epene i um ate. Nu vorbeau; corpurile fuseseră eliberate, dar
min ile le erau încă învăluite în uluire i-n neîncredere. Kitty se
ocupă în tăcere de penultimul captiv, un domn masiv învelit în
plasă. Părea inert; sângele pătrunsese prin pânza cu care îi era
înfă urat capul. Lângă ea, prima persoană pe care o eliberase, o
tânără cu părul maroniu, se chinuia cu corzile ultimului magician.
Acesta, acoperit cu o pătură aspră i cenu ie, era cât se poate de viu;
picioarele lui loveau încoace i încolo, cu o nerăbdare furioasă.
Kitty îi dădu discul de argint.
― Poftim!
― Mul umesc!
În câteva momente înveli ul de plase i pătura fură date la o
parte i cei doi captivi ie iră la lumină. Primul, o femeie cu părul
lung, închis la culoare, atârnându-i peste fa a ro ie i um ată, sări
imediat în picioare i ipă de durere când sim i crampele. Celălalt,
un bătrân imens cu fa a rău lovită, stătea nemi cat. Ochii îi erau
închi i; abia respira.
Femeia cu părul negru se sprijini de un perete i î i masă un
picior. Scoase un mârâit de durere i de furie.
― Cine? Cine e răspunzător de asta? O să-i ucid! O să-i ucid, jur!
Kitty era ocupată să-i vorbească femeii cu părul maroniu.
― E în stare gravă. Cineva ar trebui să-l ducă la un spital.
―  Mă ocup eu de el, zise femeia. Se uită prin cameră, alese un
tânăr cu co uri. George, e ti tu drăgu ?
― Desigur, doamnă Piper!
―  Stai! Asta era Kitty. Încercă să se ridice, întinse o mână
tremurătoare. Po i să mă aju i, te rog? Mul umesc! Se întoarse cu
fa a către cameră. Trebuie să a a i cu to ii ce s-a întâmplat. Situa ia
de afară ar putea … di cilă. Demonii umblă liberi prin Londra.
Oftaturi, înjurături; pe fe ele prezente se citi groaza. Tineri i
bătrâni, cu to ii se holbau la ea, vulnerabili i neîn elegând nimic.
Dusă era orice urmă a încrederii magicienilor – acum nu
reprezentau decât ni te oameni, cuprin i de panică, lipsi i de
conducător, răma i fără nimic. Kitty ridică o mână i continuă:
― Asculta i, i am să vă spun!
―  Un moment! Femeia cu părul negru se întinse i o apucă de
bra . Întâi, cine naiba e ti tu? Nu- i recunosc chipul sau – strânse din
buze – hainele murdare. Nici nu cred că e ti magician.
 ― Corect, răspunse Kitty tăios. Sunt un om de rând. Dar mai bine
ai tăcea i m-ai asculta, dacă nu vrei să i ucisă.
Femeia făcu ochii mari de uimire.
― Cum îndrăzne ti… ?
― Da, tacă- i eanca, Farrar, zise un bărbat.
Femeia păru să se sufoce; se uită furioasă în jur, dar dădu drumul
bra ului lui Kitty.
În afară de ea, to i din cameră păreau dornici să audă ce avea
Kitty de zis. Fie că urmele ocului îi ineau lini ti i, e că zăreau în
fata cu părul cărunt i cu fa a ridată i obosită ceva care îi obliga la
un respect fără echivoc, era greu de spus. Dar ascultară foarte atent
când Kitty le povesti ce se întâmplase.
―  i restul? întrebă un bărbat mai în vârstă pe un ton plângăre .
Erau cel pu in o sută în sala aia de teatru. Doar n-au…
― Nu sunt sigură, zise Kitty. Poate că mai sunt i alte camere de
prizonieri de care demonii au uitat, sau pe care s-au hotărât să le
ignore. Va trebui să vede i. Dar cei mai mul i dintre voi au murit.
―  i domnul Devereaux? opti o femeie.
― Sau Jessica Whitwell, sau…? Kitty ridică mâna.
―  Îmi pare rău, dar nu tiu. Probabil mul i dintre cei mai
importan i magicieni au fost poseda i sau uci i.
― Eu nu! Femeia cu părul negru vorbise cu asprime. Până când
vor găsi i, eu sunt singurul membru al Consiliului care a mai
rămas. A a că eu sunt acum conducătorul. Trebuie să ajungem la
pentagrame i să ne invocăm sclavii. O să-mi contactez imediat i
lupii din poli ie. Demonii rebeli vor găsi i i distru i.
―  Două probleme, interveni Kitty calmă. Nu, trei! Trebuie mai
întâi să avem grijă de acest bărbat. Poate cineva să se ocupe de
transport?
―  Eu! Tânărul acneic se aplecă peste corpul inert. Voi avea
nevoie de trei dintre noi pentru asta. Domnule Johnson, domnule
Vole, mă pute i ajuta să-l duc până la o limuzină?
Veniră ajutoarele; bărba ii plecară, ducându-l pe invalid între ei.
O bătaie din palme; femeia cu părul negru era lângă u ă.
―  Către pentagrame! porunci ea. Nu e timp de pierdut! Nimeni
nu se mi că.
 ―  Cred că această doamnă mai are ceva să ne spună, zise un
bărbat mai în vârstă, arătând către Kitty. Ar trebui s-o ascultam, nu
crede i, doamnă Farrar? Din curtoazie, dacă nu de altceva.
Buzele doamnei Farrar se strâmbară.
― Dar nu e decât o…
―  Mai aveam două chestiuni de adăugat. Se sim ea foarte
obosită, capul i se învârtea; sim ea nevoia să se a eze. „Nu – vino- i
în re; termină treaba!” Demonul ef, Nouda, e de temut. Ar
sinucidere curată să vă apropia i de el fără cea mai grozavă armă
posibilă. i tocmai asta se întâmplă acum. Se uită în jur la grupul
tăcut. Un magician, un alt membru supravie uitor al Consiliului –
Kitty nu rezistă să nu arunce o privire vicleană spre doamna Farrar
–, s-a dus după el! Folose te Toiagul lui Gladstone!
Fu surprinsă doar pe jumătate de exclama iile înăbu ite de
uimire. Doamna Farrar mai ales părea furioasă.
― Dar domnul Devereaux a interzis asta! ipă ea. Cine ar îndrăzni
să…?
Kitty zâmbi.
― Este Nath… John Mandrake! Mai bine ai spera să reu ească.
― Mandrake! Fa a lui Farrar era palidă de mânie. Nu are talentul
necesar!
―  Iar ultimul lucru pe care a dori să-l spun, urmă Kitty
netulburată, este că, în condi iile date, cel mai important lucru
pentru noi – pentru voi, a zice; voi sunte i magicienii, voi de ine i
puterea – e să oferi i protec ie i îndrumare poporului. De vreme ce
Makepeace v-a întemni at pe to i, n-a existat conducător, nimeni
care să evacueze zonele în care bântuie liberi demonii. Riscăm să
avem victime în masă. Dacă nu ac ionăm, mul i oameni de rând vor
muri.
― Nu ne-a deranjat niciodată înainte, mormăi un tânăr din spate,
dar ceilal i nu erau de aceea i părere.
― Avem nevoie de un glob de cristal, zise Piper. Să vedem unde
sunt demonii.
― Sau de un disc magic. Unde le-or inând pe aici?
― Trebuie să e unul. Haide i!
 ― Să mergem la pentagrame. A putea invoca un imp, să-l trimit
pe el.
―  Vom avea nevoie de mai multe ma ini. Cine de aici tie să
conducă?
― Eu nu! Bărbatul meu conduce.
― Nici eu!
La u ă, o tuse aspră, for ată. Doamna Farrar era trasă la fa ă,
părul îi era încurcat i nepieptănat, gura – o linie sub ire. Se inea cu
ambele mâini de tocul u ii, apăsând cu putere. Bra ele îi erau
îndoite, umerii, u or lăsa i – postura ei aducea vag cu cea a unui
liliac cu capul în jos. Privirea femeii vărsa venin.
―  Nici unul dintre voi, zise ea, nu valorează mai mult decât un
func ionar începător. Mul i dintre voi abia dacă sunt i asta – doar
secretare i asisten i. Cuno tin ele voastre de magie sunt dureros de
limitate; nu s-ar putea spune că sunte i înzestra i nici cu cine tie ce
judecată nă. Oamenii de rând se vor descurca. Unii au rezisten ă –
fără îndoială că pot respinge câteva Detonări. Oricum, sunt mul i.
Ne putem permite să pierdem câ iva. Ceea ce nu putem face e să
ovăim în timp ce capitala noastră e atacată. Ce, avem de gând să
lăsăm asta în grija lui Mandrake? Cât de bun magician crede i că
este? Mă duc după lupii mei. Oricine mai are o urmă de ambi ie o să
mă urmeze.
Se desprinse de tocul u ii i, fără să se uite înapoi, porni pe
coridor. Se lăsă o tăcere stânjenitoare. După câteva minute, trei
tineri, cu capul plecat i cu fruntea încruntată, trecură pe lângă Kitty
i plecară. Mai mul i ezitară, dar rămaseră pe loc.
Tânăra cu păr maroniu ridică din umeri; se întoarse spre Kitty.
― Vă urmăm, domni oară… ăăă, scuze, cum vă cheamă? „Clara
Bell? Lizzie Temple?”
―  Kitty Jones, răspunse ea. Apoi, mai slab: Poate cineva să-mi
dea ceva de băut?
 
În timp ce Kitty se odihnea, sorbind apă minerală rece din stocul
Consiliului, magicienii începători se apucară de treabă. Unii se
aventurară prin sălile din Whitehall: se întoarseră palizi i
tremurând, povestind despre mormane de cadavre în camere
lăturalnice, despre pentagrame distruse i sparte, despre o devastare
cum nimeni nu- i imaginase vreodată. Masacre precum acesta erau
în general vizualizate de la distan ă. Era tulburător pentru un
magician să treacă prin a a ceva în mod direct. Al ii se strecurară în
fa a clădirii i se uitară la ce se petrecea în ora . Clădirile ardeau;
cadavrele zăceau la vedere, i lucrul cel mai nelini titor era că
oamenii pur i simplu erau absen i. De regulă, chiar i la ore foarte
târzii, autobuzele i taxiurile continuau să treacă pe acolo, ca să nu
mai vorbim despre personalul de noapte din ministere, care se tot
fâ âia prin jur, precum i patrulele de poli ie sau solda ii. Ma inăria
guvernului, decapitată de trădarea lui Makepeace i surprinsă de
apari ia lui Nouda, se oprise complet.
Distrugerea pentagramelor era un obstacol, dar deveni în curând
clar că ferocitatea demonilor le întrecea e cien a, iar ici-colo se
găsiră cercuri care fuseseră cru ate. Câ iva impi ori plecară în
recunoa tere; în acela i timp, într-o încăpere de lângă Sala Statuilor,
o sferă gigantică de cristal, anterior utilizată de Consiliu, fu găsită i
adusă în camera unde stătea Kitty. Magicienii se adunară, tăcu i i
sumbri. Fără nici un preambul, cel mai puternic dintre cei prezen i –
un tânăr func ionar de la Pescuit – invocă djinnul prins în sferă. Pe
un ton răsunător, fu trimis în misiune: să descopere pozi iile
demonilor rebeli.
Sfera se făcu fumurie, se întunecă… To i se aplecară să vadă mai
bine.
Lumini în cristal! Ro ii i portocalii. Flăcări dansând.
Imaginea se limpezi. Focuri dezlăn uite, în apropiere i în
depărtare; felinare printre copaci întuneca i. În depărtare, o
gigantică cocoa ă de lumină…
― Palatul de Sticlă, zise cineva. Ăsta e St James’s Park!
― Oamenii de rând demonstrau acolo.
― Privi i!
În fundal, sute de forme alergau, se grăbeau, se risipeau ca
bancurile de pe ti printre copaci.
― De ce nu ies?
― Sunt înconjura i!
 Ici-colo, izbucniri de magie, adunând mul imile panicate,
trimi ându-le înapoi în acela i loc. Imagini fugare de mi care
ne rească pe margini – mari sărituri i opăieli, alergătură bruscă.
Siluete opăitoare, omene ti ca formă, neomene ti în mi carea lor
vioaie, active din toate păr ile. Una se ivi sub un felinar; pândi un
grup de bărba i i de femei care se îndrepta înspre ea; se arcui, gata
să sară…
O săgeată de lumină albă – o explozie asurzitoare. Creatura
opăitoare dispăru, iar în locul ei apăru un crater fumegând. O
siluetă trecu pe sub felinar i se mistui, mergând cu pa i egali; inea
în mână un toiag lung.
Kitty î i puse cu grijă apa minerală pe podea.
―  Invoca i orice demoni pute i, zise ea. Dacă e să facem ceva
cum trebuie, acolo este necesar să mergem!
 35

Trebuie să recunosc că lucram bine împreună. Mai bine decât se

a teptase ecare din noi.
Bine, poate că durase pu in până să stabilim sistemul – am avut
câteva momente jenante când corpul nostru a făcut două lucruri
deodată, dar întotdeauna am recti cat problema rapid, a a că nu se
întâmplă nimic grav{97}. i îndată ce ne-am apucat să pă im câte
apte leghe la ecare pas, chiar că am prins aripi, bucurându-ne de
avantajele condi iei noastre neobi nuite.
Primul nostru succes împotriva bietei Naeryan chiar ne
impulsionă: ne arătă ce trebuia să facem; cum să conlucrăm pentru a
ob ine efecte optime. Am încetat să încercăm să ne mai punem be e
în roate i am mai recurs i la cedarea controlului.
Iată cum mergeau lucrurile. Nathaniel se ocupa de cizme: dacă
aveam de parcurs o distan ă lungă, el făcea pa ii. Odată ajun i la
destina ie (cu una sau cu două secunde mai târziu, în general –
cizmele alea erau destul de prompte), preluam eu controlul
picioarelor, le imprimam un pic din vioiciunea mea patentată i
începeam să sărim ca o antilopă, înapoi, înainte, sus, jos, la stânga i
la dreapta, până când ne năuceam complet du manul, i uneori mă
zăpăceam i eu. Între timp, Nathaniel î i păstra controlul total
asupra bra elor i asupra Toiagului lui Gladstone; îl declan a ori de
câte ori ne apropiam destul de mult, i, cum îi puteam anticipa
inten iile, de obicei stăteam locului su cient ca să poată face asta.
Singurele excep ii (justi cate, cred eu) erau momentele când ne
feream din calea unei Detonări, a unui Flux sau a unei Dezmembrări
în Spirală. Mereu e mai bine să evi i astfel de lucruri, dacă vrei să- i
păstrezi avântul{98}.
Comunicam în gânduri concise, destul de monosilabice, cum ar :
Fugi, Sari, Unde?, Stânga, Sus, Ra ă, etc{99}. Nu ziceam chiar Os, dar
nu mai aveam mult. Totul era pu in brutal i masculin, i nu prea
lăsa loc de introspec ii i de analiză emo ională, un factor care se
potrivea frumos cu scopul nostru de a rămâne în via ă, i de
asemenea cu o anume deta are care cuprindea acum mintea lui
Nathaniel. Nu fusese atât de perceptibilă la început, când stăteam cu
Kitty (atunci capul lui era plin de lucruri mai blânde – pe jumătate
formate, nerăbdătoare, orientate spre exterior), dar, după momentul
acela din Trafalgar Square, când femeia plecase de lângă el plină de
teamă i de dispre , apăruse rapid i îl făcuse imun la orice. Emo iile
lui mai blânde erau noi i ezitante – nu le plăcea să e respinse.
Acum stăteau bine ascunse; în locul lor se întoarseră vechile calită i
familiare: mândrie, rezervă i hotărâre de er. Era încă dedicat
misiunii sale, dar i-o îndeplinea cu o atitudine de vag dezgust de
sine. Nu constituia un lucru sănătos, poate, dar îl ajuta să lupte bine.
Iar acum trebuia să luptăm.
Naeryan, pierzând vremea prin pia ă, fusese cea mai delăsătoare
dintre spirite; ceilal i se grăbiseră, atra i de sunetul i de mirosul
corpurilor omene ti, sub Bolta lui Churchill i apoi spre hectarele
întunecate ale St James’s Park. Poate că dacă oamenii de rând nu s-
ar adunat acolo într-un număr considerabil, armata lui Nouda s-ar
împră tiat imediat peste capitală i ar fost prin urmare mult mai
greu de găsit i de oprit. După cum stăteau lucrurile, protestele
oamenilor se înte iseră peste noapte, încurajate de iner ia
guvernului; acum, pentru spiritele avide, masele forfotitoare
reprezentau o tenta ie irezistibilă.
Când am ajuns noi, distrac ia era în toi. Spiritele hoinăreau prin
parc, urmărind după bunul-plac turmele de oameni speria i. Unii
foloseau atacuri magice; al ii preferau să se mi te de dragul mi cării,
încercându- i membrele ciudat de în epenite, grăbindu-se să taie
calea prăzii care fugea. Mul i dintre copacii din depărtare erau plini
de lumini colorate; aerul era un mozaic de fulgere, rotocoale de
fum, ipete ascu ite i un tumult general. În spate, marele Palat de
Sticlă î i arunca lumina peste peluzele cuprinse de febrilitate: se
vedeau oameni alergând, spirite opăind, corpuri căzând, înfrico ata
vânătoare continua.
Ne-am oprit sub boltă, la intrarea în parc, să ne obi nuim cu
peisajul.
 „Haos, se gândi Nathaniel. E haos.”
„Nu se compară cu o bătălie adevărată, am spus. Ar trebuit să
văzut ce era la al-Arish, unde pe trei kilometri pătra i nisipul era
îmbibat cu sânge.”
I-am arătat o imagine mentală.
„Drăgu . Mul umesc pentru asta. Îl vezi pe Nouda?”
„Nu. Câ i demoni sunt?”
„Destui{100}. Să mergem!”
Bătu din călcâie; cizmele î i luară avânt. Ne-am aruncat în luptă.
Strategia dicta ca spiritele să nu observe toate prezen a noastră.
Unul câte unul, puteam să îi doborâm; să le facem fa ă tuturor în
acela i timp era pu in mai problematic. De aici op iunea pentru
atacuri rapide cu foc i mi care continuă. Primul nostru obiectiv, în
apropierea peluzelor, era un afrit înve mântat în corpul unei femei
în vârstă; sco ând urlete ascu ite, trimitea Spasme care rico au prin
mul ime. Din doi pa i am ajuns în spatele lui. Toiagul pulsă. Afritul
deveni o amintire, un oftat în adierea vântului. Ne-am întors, am
pornit… i ne-am pomenit departe, printre tarabele din parcul de
distrac ii, unde trei djinni puternici, frumos îmbrăca i în piele de
om, se căzneau să dărâme Castelul Sultanului. Nathaniel îndreptă
Toiagul către ei i îi anihilă cu un singur fulger lacom de lumină.
Ne-am uitat i am văzut: mai sus, pe lângă ni te copaci, un hibrid
rahitic pândea un copil – din trei pa i intră în raza noastră de
ac iune. Focul alb îl înghi i. Copilul fugi în întuneric.
„Avem nevoie de ajutor, se gândi Nathaniel, pentru oameni.
Aleargă aiurea în cerc.”
„Asta nu e trea… Mda; îi văd. Hai!”
Un pas, o săritură – am ajuns pe acoperi ul unei estrade, ne-am
învârtit în jurul pilonului central, am declan at Toiagul de patru ori.
Trei hibrizi pieriră; cel de-al patrulea, alertat de moartea lor, se feri,
sări înapoi. Ne spiona, trimise un Spasm. Estrada se făcu ăndări,
dar noi deja plecaserăm de acolo, coborâserăm pe o copertină i,
înainte ca cizmele să ne atingă pământul, am transformat esen a
vinovatului într-un vârtej de scântei care se stinseră încet.
O undă de regret, o scădere a dorin ei. Nathaniel ovăi. „Asta…
asta era Helen Malbindi! tiu că ea era. A…”
 „E moartă de mult. L-ai omorât pe uciga ul ei. Vino- i în re!
Acolo – lângă lac! Copiii ăia! Repede… grăbe te-te!”
„Mai bine să ne mi căm. Mai bine să nu ne gândim la asta. Să
luptăm{101}.”
 
Trecură zece minute; stăteam sub un stejar din mijlocul parcului.
Rămă i ele a doi djinni se ridicau ca fumul de la pământ.
„Observi ceva la spirite? i-am optit în gând. Adică, ce vezi la
ele?”
„Ochii? Uneori zăresc o lucire.”
„Da, dar i aurele. Arată cumva mai mari.”
„Cum adică?”
„Nu tiu. De parcă trupurile omene ti nu le cuprind prea bine.”
„Crezi…?”
„Spiritele pe care le-a invocat Faquarl sunt puternice. Poate că
dacă se hrănesc le cre te puterea. Dacă…”
 „Stai! Lângă lac…”
i am plecat.
 
Am mers încoace i încolo prin parc, printre pavilioane i terenuri
de joacă, tufe i alei, oriunde vedeam vreun prădător mi cându-se.
Uneori djinnii ne zăreau i ripostau; de cele mai multe ori îi
ucideam pe nepregătite. Puterea Toiagului era implacabilă, cizmele
de apte leghe pe pas ne duceau mai iute decât puteau zări
du manii. Nathaniel era rece i hotărât; controla Toiagul cu din ce
în ce mai multă îndemânare. Cât despre mine, nu tiu dacă era din
pricina adrenalinei, dar am început să mă distrez de minune. Încet,
încet mi s-a rede teptat vechea sete de sânge, ferocea bucurie a
luptei pe care o sim isem în războaiele din Egipt, când utukku din
Asiria măr ăluiau din de ert, iar vulturii se roteau pe cer. Era
bucuria vitezei i a iste imii, a s dării mor ii i a confruntării cu ea;
era bucuria de a face noi fapte măre e care vor povestite i cântate
în jurul focurilor de tabără până la apusul Soarelui. Era bucuria
energiei i a puterii.
Era parte din corup ia Pământului. Lui Ptolemeu nu i-ar plăcut.
Dar era cu mult mai bine decât să u o piramidă de mâzgă.
 Am zărit ceva i am dat un ghiont mental. Nathaniel se opri
locului, în mijlocul unui câmp, ca să se uite mai bine. Am rămas a a
un timp, re ectând. Pe când stăteam a a, ineam Toiagul în pozi ie
orizontală, absen i. Strălucea i pârâia; din măciulie îi ie ea fum.
Pământul de sub cizmele noastre era negru, ars. Peste tot în jurul
nostru zăceau cadavre, panto , haine i pancarte; dincolo de ele
erau copaci în ăcări i abisul adânc al nop ii.
De cealaltă parte a parcului, luminile strălucitoare ale Palatului
de Sticlă. În interior, re ectate pe iarbă, ni te siluete îndepărtate
păreau să se mi te. Eram la prea mare distan ă ca să observam exact
detaliile.
„Nouda? Faquarl?”
„Posibil…”
„Aten ie!”
Din stânga se apropia ceva. Am ridicat Toiagul. Din întuneric ie i
un bărbat – om – cu o aură neglijabilă. Nu mai avea panto , iar
căma a îi era pe jumătate sfâ iată. Trecu pe lângă noi cu picioarele
însângerate. Nu ne privi deloc.
„Ce groaznic”, se gândi Nathaniel.
„Dă-i o ansă sărmanului individ! Tocmai a fost fugărit de
patruzeci de demoni!”
„Nu el. Asta! Totul!” „O! Da! A a este.”
„Deci crezi că au fost patruzeci în total?” „N-am zis asta. Un
războinic în elept…” „Câ i am ucis?”
„Nu tiu! N-am numărat. Nu mai sunt totu i a a de mul i.”
Zonele centrale ale parcului erau în mare parte pustii. Era ca i
cum o piele sau o barieră invizibilă plesnise, iar masa de vânzoleală
agitată se scursese deodată, mistuindu-se în depărtare.
Nathaniel pufni i î i terse nasul cu mâneca.
„Atunci spre Palatul de Sticlă. Am cam terminat aici.”
 
Un pas, doi… peste peluze i printre ni te garduri vii
ornamentale, straturi de ori, iazuri i fântâni clipocitoare.
Nathaniel mic oră viteza cizmelor; ne-am uitat în jur.
Palatul de Sticlă se ridica precum o balenă din valuri în centrul
parcului, lung de două sute de metri i lat de o sută. Era construit
aproape în întregime din geamuri, xate într-o re ea de er. Pere ii
principali erau u or curba i; din loc în loc ie eau în relief domuri
secundare, creste, minarete i frontoane. Nu era nimic altceva decât
o seră uria ă, dar, în loc să con ină câteva re rave de ro ii i un
sac de compost, se lăuda cu iruri de palmieri, un izvor arti cial,
poduri suspendate, magazine de suvenire i standuri cu răcoritoare,
precum i cu tot felul de distrac ii facile{102}. Mii de becuri electrice
luminau zona zi i noapte. În vremuri normale era un loc preferat de
oamenii de rând ca să- i omoare timpul.
În trecut rareori mă aventurasem pe lângă palat, deoarece
scheletul lui de metal îmi îngre o a esen a. Acum, însă, protejat în
interiorul lui Nathaniel, nu aveam astfel de probleme. Am urcat
ni te trepte spre intrarea dinspre est. Aici, ferigi tropicale i palmieri
formau un desi în spatele geamului; era greu să vezi ce se găsea
înăuntru.
Zgomote slabe răsunau din interior. Nu ne-am oprit, ci ne-am
îndreptat către u ile de lemn. Am împins; u ile se deschiseră. Cu
Toiagul în fa ă, am pă it înăuntru.
Zăduf: departe de aerul rece al nop ii, sub acoperi ul de sticlă era
înăbu itor de cald. Am sim it i o duhoare de magie – urmarea
sulfuroaselor Detonări. De undeva din dreapta noastră, de după un
pâlc de copaci i un restaurant sushi în stil japonez se auzeau sunete
plângăre e.
„Oameni de rând, se gândi Nathaniel. Trebuie să ne apropiem. Sa
vedem ce-au pă it.”
„Să încercăm pe podul suspendat?” am propus.
La stânga, o scară în spirală de er ducea spre un pod suspendat.
Un post de observa ie situat la înăl ime ne-ar conferit un avantaj
imediat. Am traversat rapid i am urcat scările fără nici un zgomot.
Ne-am ridicat deasupra coroanelor de palmieri, aproape de curbura
marelui perete de sticlă, i am ajuns la podul îngust, care se întindea
ca un r de er până în partea cealaltă. Nathaniel se lăsă pe vine;
inea Toiagul orizontal deasupra podelei. Cu mi cări lente i atente,
ne-am strecurat pe deasupra vidului.
Nu dură mult până am izbutit să vedem dincolo de copaci, în
mijlocul palatului, chiar sub domurile înalte de sticlă. Acolo, în
spa iul deschis, prin i între un carusel pictat strident i o zonă cu
mese de picnic, se a au mai mul i oameni, poate vreo sută, strân i
unii într-al ii ca pinguinii în timpul unui viscol. Erau supraveghea i
de apte sau opt dintre spiritele lui Nouda, care stăteau pe ecare
latură. Corpul lui Rufus Lime se a a printre vehiculele lor, ca i –
mi-am dat seama de asta din agita ia din mintea lui Nathaniel – cel
al prim-ministrului Rupert Devereaux. După siguran a mi cărilor,
spiritele păreau să se simtă confortabil în gazdele lor. Aurele li se
răspândiseră cu mult în afara corpurilor. Nu ei ne atraseră totu i
aten ia.
„Uită-te la Nouda, se gândi Nathaniel. Ce s-a întâmplat cu el?”
Nu aveam nici un răspuns. Sus, pe acoperi ul caruselului, cam la
douăzeci de metri în fa ă i tot la atâ ia sub noi, stătea corpul lui
Quentin Makepeace. Când îl văzusem ultima oară, Nouda avea
oarece probleme, încercând să se deprindă cu limitele gazdei sale.
Acum în sfâr it părea că reu ise. Picioarele îi erau bine în pte în
pământ, bra ele încruci ate non alant, bărbia ridicată – avea exact
atitudinea unui general victorios, în mijlocul campaniei.
De asemenea, avea coarne.
Trei coarne negre, ca să u mai precis, ie indu-i din frunte,
înclinate care încotro. Unul era lung, celelalte – doar ni te cioturi. i
asta nu era tot. Un fel de coloană vertebrală îi despicase căma a la
spate; o excrescen ă gri-verzuie se i ea din bra ul stâng. Fa a îi era
ca de ceară i neregulată, um ată de la presiunea din interior. Ochii
semănau cu ni te ăcări vii.
„Nu mă a teptam la una ca asta”, mi-am zis în gând.
„Esen a îi scapă din corp.”
Capacitatea nesfâr ită a lui Nathaniel de a exprima ceea ce era
evident îl făcea atât de fermecător de uman.
Cum stăteam a a i ne uitam, coarnele, coloana i excrescen a se
retraseră în piele, parcă printr-un uria efort de voin ă. Un tremur, o
zgâl âire: după o clipă â niră la loc, mai mari ca înainte. Din gura
căscată se auzi o voce înfrico ătoare:
―  Ah! Ce neplăcut! Simt vechea acără! Faquarl! Unde e
Faquarl?
 „Nu se simte bine, î i spuse Nathaniel. Probabil că puterea lui e
pur i simplu prea mare. Corpul gazdei sale se descompune i î i
pierde protec ia.”
„Nu cred că i-a făcut bine că a tot hăpăit oameni de când a ajuns
aici. Asta trebuie să-i um at esen a…” M-am uitat la oamenii de
rând care se chirceau dedesubt. „Pare să-i e încă foame.”
„Trebuie să punem capăt acestei pove ti!” Toată nefericirea i
nemul umirea lui Nathaniel se transformaseră într-o furie rece,
teribilă. Mintea lui era ca granitul. „Crezi că îl putem atinge de
aici?”
„Da! inte te cu aten ie! O să avem o singură ansă. Ar bine să
pro i de ea.”
„Acum cine exprimă ceea ce e evident?”
Eram încă ghemui i, trăgând cu ochiul printre balustradele de er
care mărgineau podul. Pe când Nathaniel se pregătea să se ridice,
am creat un Scut de protec ie. După lovitură, cu siguran ă că
celelalte spirite vor caută să se răzbune. Am cercetat posibilită ile…
Întâi o săritură, e în palmier, e înapoi pe acoperi ul
restaurantului. Apoi jos pe podea. Apoi…
Ajungea cu plani carea.
Nathaniel se ridică. Am îndreptat Toiagul către Nouda, am rostit
cuvintele…
O explozie îngrozitoare, a a cum era de a teptat.
Numai că nu în jurul lui Nouda, ci al nostru. Scutul meu abia
rezistase. Chiar i a a, am fost arunca i de pe pod, prin peretele de
sticlă al Palatului, într-o ploaie de cioburi, ne-am rostogolit pe
treptele de la intrare i am ajuns în grădinile ornamentale de
dedesubt cufundate în întuneric. Am aterizat cu o bufnitură, căderea
indu-ne doar par ial amortizată de Scut. Toiagul, smuls din
strânsoarea noastră, căzu cu zgomot undeva departe, pe alee.
Con tiin a noastră duală fu zguduită de impact; timp de câteva
secunde am vibrat separat în acela i cap. Cum zăceam acolo,
gemând ecare în felul lui, corpul lui Hopkins pluti prin spărtura de
deasupra. Pluti pe deasupra scărilor i se apropie pe jos, calm i
măsurat.
 ―  Tu e ti Mandrake, nu? întrebă Faquarl, de parcă făcea
conversa ie. Trebuie să recunosc, e ti un tip destul de consecvent.
Dacă aveai ceva minte, ai fost acum la câteva sute de kilometri de
aici. Ce naiba te-a apucat?
Dacă ar tiut… Zăceam pe jos, încercând din răsputeri să ne
concentrăm. Încet-încet vederea ni se limpezi, inteligen a ne reveni.
― Lordul Nouda, continuă Faquarl, e pu in dezmembrabil pentru
moment i trebuie manipulat cu aten ie. N-o să mai e binedispus
dacă îl împunge i cu jucăria voastră.
― Sa-l împungem? zise Nathaniel. O să-l distrugem!
―  Chiar crezi asta? Vocea era obosită i amuzată. Nouda e mai
puternic decât crezi. Pofta lui de energie e insa iabilă; o absoarbe ca
un burete. Uite cum cre te deja! I-ar plăcea atacul vostru i s-ar
hrăni cu el. V-a lăsa să încerca i, dar m-am săturat de întreruperi
inutile. Oricum, într-o clipă voi lua Toiagul pentru uzul meu
personal. Ridică o mână apatică: A a că, adio!
Nathaniel deschise gura să ipe. I-am luat-o înainte pentru un
scop mai nobil.
― Bună, Faquarl!
Mâna îi tresări; energiile sale veninoase râmaseră neslobozite. În
ochii lui Hopkins, puncte gemene de lumină albastră vie se
aprinseră uimite i tulburate.
― Bartimaeus…?
― Chiar eu!
― Cum… cum…?
Tot era ceva. Pentru prima dată în trei duzini de secole, siguran a
de neclintit a lui Faquarl fusese zguduită de sosirea mea. Rămăsese
mut.
―  Cum se poate? E vreo păcăleală… vreo proiec ie de voce… o
iluzie…?
― N ! Sunt eu!
― Nu se poate!
―  Cine altcineva ar cunoa te adevărul despre moartea lui
Ginghis? Acei strugura i otrăvi i pe care i-am strecurat în cortul său
pe sub nasurile djinnilor{103}…?
Faquarl clipi; ovăi.
 ― Deci… tu e ti!
― Era rândul meu să te surprind, prietene! i a putea men iona
faptul că, în timp ce tu i Nouda vă juca i pe aici, mare parte din
armata voastră a fost ucisă. De către mine.
Pe când vorbeam, l-am sim it pe Nathaniel zbătându-se. Nu-i
plăcea să zacă pe jos neajutorat – un instinct resc de conservare îl
făcea să vrea cu disperare să se ridice. L-am calmat cu un singur
gând: „A teaptă”.
―  Ah, trădătorule… Faquarl stătea în corpul lui Hopkins de
multă vreme; î i lingea buzele exact ca un om. Nu mă interesează
aceste pierderi – lumea e plină de oameni i există su ciente spirite
ca să-i umple pe to i. Dar tu!… Să- i ucizi propriii semeni, să- i aperi
vechii asupritori… Nu, numai gândul ăsta îmi provoacă grea ă!
Mâinile îi erau încle tate; vocea – ascu ită de emo ie. Ne-am luptat
de multe ori, Bartimaeus, dar mereu din întâmplare, din cauza
toanelor stăpânilor no tri. Iar acum, când în sfâr it noi suntem
stăpânii, i ar trebui să sărbătorim împreună, acum te-ai găsit să pui
în practică această trădare a semenilor tăi? Tu, însu i Sakhr al-Jinni!
Cum î i justi ci ac iunile?
―  Eu, trădător? Îl inusem de vorbă în primul rând pentru ca
energiile noastre să- i revină după căzătură, dar acum eram prea
aprins ca să gândesc limpede. Vocea mea ajunse la vechiul răget de
wendigo care răsuna prin pădurile de pini i făcea triburile să se
tupileze în bordeiele lor. Tu e ti cel care a întors spatele pentru
totdeauna Celuilalt Loc! Cât de trădător po i să i – să pleci de
acasă, să încurajezi i alte spirite să- i abandoneze pe vecie căminul
ca să devină chiria i nepofti i în sacii ă tia de oase? i pentru ce? Ce
ob ii de la acest tărâm pustiit i întunecat?
―  Răzbunare, opti Faquarl. Răzbunarea e stăpânul nostru aici.
Ea ne ine în lumea asta. Ne dă un scop.
―  „Scop” e un concept omenesc, am replicat calm. N-am avut
niciodată nevoie de el înainte. Acest corp al tău nu mai e doar o
deghizare, nu? Nu e doar o barieră împotriva durerii. E ceea ce
devii.
Focul din ochii lui licări indignat, apoi se mic oră brusc, se
domoli.
 ―  Poate că a a e, Bartimaeus, poate… Vocea îi era blândă i
tristă; î i aranjă costumul zdren uit. Fie vorba între noi, recunosc că
simt un anume disconfort în acest corp, pe care nu l-am anticipat.
Nu este ca vechea durere ascu ită pe care am suportat-o
dintotdeauna; mai degrabă e o nelini te plictisitoare, care mă sâcâie,
un vid interior pe care nici un număr de crime nu-l poate umple.
Până acum, cel pu in. Zâmbi răutăcios. Inten ionez să mai încerc.
―  Acest vid e ceea ce ai pierdut. Legătura cu Celălalt Loc.
Faquarl se uită la mine. Pre de o clipă nu scoase nici un cuvânt.
― Dacă a a este, zise el sever, atunci i tu ai pierdut-o. E ti tot un
oaspete nepoftit ca i mine, Bartimaeus, înghesuit în acest tânăr
magician al tău. De ce ai făcut-o, dacă dispre uie ti conceptul, după
cum pretinzi?
―  Fiindcă tiu o solu ie. Nu mi-am anulat toate căile de
întoarcere. Ochii arzători se îngustară, uimi i.
― Cum a a?
―  Magicianul m-a invocat înăuntrul său. Magicianul mă poate
elibera.
― Dar creierul lui…
― E întreg. Îl împart cu el. Ceea ce e greu, recunosc. Nu prea am
cu ce lucra.
Nathaniel mă sus inu:
― A a e! Lucrăm împreună.
Dacă Faquarl fusese surprins când vorbisem eu prima oară, acum
era stupe at. Pur i simplu posibilitatea asta nu-i trecuse prin cap.
―  Omul î i păstrează inteligen a? murmură el. Cine e atunci
stăpânul? Care dintre voi are prioritate?
― Nici unul, am răspuns. Nathaniel încuviin ă.
― Suntem la egalitate!
Faquarl clătină din cap, parcă admirativ.
― Remarcabil! Ca perversitate, e ceva unic. Sau aproape: pu tiul
ăla din Alexandria despre care tot povesteai într-o vreme,
Bartimaeus! Ar fost de acord, nu-i a a? Se strâmbă pu in. Spune-
mi, nu te sim i mânjit de o a a intimă legătură?
―  Nu prea. Nu e mai intimă ca a ta, i e cu mult mai pu in
permanentă. Eu mă întorc acasă.
 ― O, Doamne! Ce te face să crezi asta?
Faquarl dădu din mână; dar îi anticipasem mi carea. Lunga
noastră discu ie ne oferise posibilitatea să ne refacem după cădere;
energiile noastre î i reveniseră. Degetele lui Nathaniel erau deja
îndreptate spre el. Spasmul verde-cenu iu îl lovi pe Faquarl direct în
Scut; de i neafectat, se roti în loc – Detonarea lui nimeri în pământ.
Între timp ne-am pus membrele la treabă. Ridicând un nor de praf,
ne-am luat avânt, am sărit peste alee i am aterizat chiar lângă
Toiag. Nathaniel îl ridică; ne-am întors, iute ca fulgerul.
Faquarl stătea pe alee, nu departe, cu mâna pe jumătate ridicată.
Lumina de la Palatul de Sticlă trecea prin el, amestecându-se cu
umbra. Oricât de rapizi eram noi, el era i mai rapid. Uneori mă
întreb dacă nu ne-ar putut ataca pe la spate, atunci când ne
aplecasem să ridicăm Toiagul, înainte să-l apucăm. Dar poate că
Spasmul nostru îl zguduise, îl scosese din ritm. Greu de spus. Ne-am
uitat unul la altul.
―  Descoperirea ta e remarcabilă, zise Faquarl. Dar vine prea
târziu pentru mine.
Făcu un soi de mi care cu corpul său mătăhălos; nu-mi amintesc
exact. N-am schi at vreun gest, dar am fost con tient de porunca pe
care o dădu imediat băiatul. Un fulger de lumină albă pură – păli,
dispăru, îl rase pe Faquarl de pe fa a pământului.
Eram singuri pe aleea de sub palat.
„Hai mai repede! se gândi băiatul. Vin oamenii, i mai avem
pu ină treabă de terminat.”
 36

i
Fu un noroc pentru Kitty că majoritatea magicienilor care o
întovără eau erau de nivel inferior, întrucât asta însemna că mul i
dintre ei tiau să conducă. Limuzinele se a au în parcarea de sub
Westminster Hall; Biroul oferilor le oferi o mul ime de chei. Până
să ajungă cele ase limuzine, turate la maximum, în strada pustie
din fa ă, Kitty i ceilal i strânseseră toate armele pe care le găsiseră,
negociaseră invocarea unui număr de impi, i a teptau la u ă. Fără
multe fasoane, se înghesuiră înăuntru, câte patru în ecare ma ină,
i, cu demonii pe urme, porniră în convoi pe osea.
Nu ajunseră departe. La jumătatea drumului spre Whitehall găsiră
drumul blocat de molozul de la un monument de război răsturnat.
Nu mai puteau înainta; convoiul făcu cale întoarsă, reveni în Pia a
Parlamentului i o luă spre St James’s Park.
Dacă Whitehall fusese pustiu, străzile de la sud de parc nu erau
deloc a a. Nu departe, în fa ă, se auzeau explozii i urlete de lupi, se
vedeau re exe luminoase. Încă i mai aproape, de parcă s-ar spart
un zăgaz uman, sute de oameni se revărsară de pe străzile laterale,
ocupând toată artera i apropiindu-se de limuzine.
Kitty se a a în prima ma ină, lângă ofer. Deodată o apucă frica.
― Ie i de aici! izbucni ea. Nu suntem în siguran ă!
oferul î i dădu seama de pericol, opri motorul, se chinui să
deschidă u a. Ca unul, părăsiră to i ma inile i fugiră să se
adăpostească; după câteva secunde mul imea înghi i limuzinele, cu
ochii îngrozi i, cu teroarea i cu disperarea citindu-li-se pe fe e.
Mul i alergară direct pe lângă ele; al ii, văzând în ma inile negre i
elegante simboluri ale guvernării magicienilor, se năpustiră la ele,
izbind i ipând. O cărămidă apăru din senin; un parbriz se făcu
ăndări; vocea mul imii răsuna ca un tunet.
 Doamna Piper o sus inea pe Kitty, care tremura din pricina
efortului pe care îl presupusese evadarea.
― Oamenii de rând… opti ea. Au înnebunit…
― Sunt speria i i furio i. Kitty se străduia să- i recapete puterile.
Uită-te la rănile lor! Au scăpat din parc. Deci, suntem to i aici?
Cercetând irul dezordonat de magicieni, îi veni o idee. Aceia dintre
voi care au impi, ascunde i-i sub haină! uieră ea. Dacă îi zăre te
cineva cu rezisten ă, s-a zis cu voi! Gata? Bine, haide i, n-avem timp
de pierdut.
Î i continuară drumul pe jos, rămânând pe margini în vreme ce
uvoiul de oameni trecea pe lângă ei. Primele străzi laterale erau
pline de trupuri grăbite i se dovediră de neutilizat. Încet-încet, se
apropiară de locul bătăliei.
Un fulger de lumină în întuneric. Re ectată pe o clădire, silueta
unui bărbat. Flăcări verzi îl înconjurau. Lumina se stinse. Pe strada
de dedesubt, se adunau câ iva lupi; auziră o voce ascu ită strigând
porunci, văzură o formă cu părul negru…
― Asta e Farrar, zise unul dintre magicieni. A adunat câ iva lupi.
Dar ce… ce era forma aia?
― Unul dintre demoni… Kitty se sprijinea obosită de un zid i se
uita la o alee îngust . Pe aici e liber. Vă duc în parc.
― Dar n-ar trebui…
― Nu! Asta e doar o diversiune. În plus, n-a prea crede că draga
doamnă Farrar ar dori ajutorul nostru, nu-i a a?
Aleea ducea, printr-o serie de cotituri, către un drum lini tit care
trecea pe lângă parc. Îl traversară i, de pe o mică ridicătură, se
uitară în jos la vasta întindere neagră. Câteva focuri ardeau din loc
în loc – în copaci, în pavilioane, în pagoda de jos, de la lac –, dar se
zărea pu ină mi care. La sugestia lui Kitty, câ iva impi fură trimi i în
recunoa tere. Se întoarseră după câteva momente.
―  S-a dat o groaznică bătălie aici, zise primul, frângându- i
mâinile palmate. Din loc în loc pământul e ars i carbonizat.
Emana ii magice plutesc pe deasupra pământului ca o cea ă. Dar
bătălia a încetat peste tot, cu excep ia unui singur loc.
― Mul i oameni au murit, spuse al doilea, cu ochii holba i clipind
pe tulpinile lor. Cadavrele zac ca frunzele căzute. Unii sunt răni i;
al ii strigă după ajutor. Câ iva rătăcesc fără scop. Dar majoritatea au
fugit. În parc nu mai e nimeni, cu excep ia unui singur loc.
― Marile spirite au murit i ele, zise al treilea, fâlfâindu- i aripile
transparente. Esen a lor vărsată atârnă printre ecourile ipetelor lor.
Câ iva supravie uitori au fugit în ora . Dar nici unul nu a rămas în
parc, cu excep ia unui singur loc.
―  i care este, întrebă Kitty bătând u or din picior, acest loc?
Fără cuvinte, cei trei impi se întoarseră i arătară către luminile
marelui Palat de Sticlă. Kitty dădu din cap.
― De ce nu spune i a a? Bine, să mergem!
Timp de zece minute lungi merseră pe pământul înnegrit. Kitty
înainta încet, chinuindu-se să pă ească, împotriva protestelor acute
ale corpului său. În orele de după întoarcerea ei energia îi revenise
pu in câte pu in. Chiar i a a, tânjea să se odihnească. tia că se
apropia de capătul puterilor.
Rapoartele impilor fuseseră concise, dar implica iile lor erau
clare, i se potriveau cu ce le arătase globul de cristal. Nathaniel i
Bartimaeus fuseseră pe aici: ei goliseră parcul i le permiseseră
oamenilor să scape. Poate – speran a cre tea în ea cu ecare pas –,
poate vor termina misiunea în curând; poate îi va vedea venind la
ea triumfători, cu un grup de oameni de rând drept alai. Desigur, cu
Toiagul, era doar o chestiune de timp…
Dar câtă vreme mai există vreo îndoială, nu putea să stea
deoparte. Nu putea să-i părăsească. La gâtul ei, Amuleta din
Samarkand sălta u or la ecare pas ovăielnic.
Trecură cinci minute. Ochii lui Kitty se îngreunară. Deodată clipi
alarmată.
― Ce-a fost asta?
― O explozie magică, opti doamna Piper. La intrarea dinspre est.
Continuară să meargă.
Patru minute mai târziu, cu palatul pro lându-se în fa a lor,
intrară în grădinile ornamentale. Pe când făceau asta, pământul se
cutremură; o lumină albă, sfredelitoare, fulgeră pe aleea din fa a
clădirii. Se opriră imediat, a teptară. Lumina nu mai apăru din nou.
Tensiunea se sim ea în aer ca o încărcătură electrică.
 Ochii lui Kitty sfredeleau întunericul. Strălucirea palatului făcea
ca noaptea să pară i mai întunecată. Nu putea să e sigură… Dar –
da – acolo, pe alee, era o siluetă. Aceasta se mi că i se re ectă pe
sticlă.
Kitty ezită doar o clipă. Apoi făcu un pas în fa ă, strigând.
ii
La auzul vocii, Nathaniel se opri imediat. Cu greu îi ajungea la
creier, căci urechile îi iuiau de la sutele de Detonări i de la
vibra iile Toiagului însetat care îi zumzăia în mână, dar strigătul
slab reu i să facă ceea ce nu reu iseră to i demonii din parc: îi făcu
inima să bată mai repede.
Tot timpul bătăliei se mi case cu o viteză i cu o e cien ă
demonice, evitând moartea fără mult efort i descătu ând, cu
ajutorul Toiagului, energii distructive mai mari decât ale multor
djinni. Era o experien ă pe care i-o doriseră mul i magicieni de-a
lungul secolelor, i desigur că i Nathaniel, în visele sale cu ochii
deschi i. Era un sentiment de desăvâr ită superioritate, deliciul
puterii ob inute fără primejdie. Dansa sub cerul negru al nop ii,
zdrobindu- i inamicii. i totu i, cu toată agilitatea i viclenia sa, cu
toată adrenalina care îi pulsa prin vene, în adâncul său era curios de
inert. Se sim ea departe, deta at i singur. Dacă ura pentru demonii
pe care îi ucisese era ternă i aproape rească, la fel era i
în elegerea pentru oamenii ale căror vie i le salvase. Femeia din
Trafalgar Square îi arătase la ce se putea a tepta din partea lor. Îl
priveau cu teamă i cu dezgust, i pe drept cuvânt. Era magician.
Din cauza lui i a celor ca el Londra se găsea acum în ăcări.
Mândria îl îmboldea să meargă înainte – ca i djinnul care îi
vorbea în cap. Da, va încerca să oprească distrugerea. Dar după
aceea… Ac iunile erau una, a teptările, alta. Habar n-avea ce va
face.
i apoi, pe aleea care ducea la marele Palat de Sticlă…
Gândul djinnului îi zbură prin minte.
„Asta e vocea lui Kitty!”
„ tiu! Crezi că nu tiu?”
 „Păi, te-ai mole it! Precum cartonul ud. Am crezut că ai vreun
atac de panică.” „Nu e frică.”
„A a zici tu! Î i bate inima nebune te. Câh, i ai i transpirat
pu in. E ti sigur că n-ai febră?”
„Foarte sigur! Acum vrei să taci?!”
Nathaniel o privi apropiindu-se încet prin grădină. Pe cele apte
planuri aura ei lumina pământul ca ziua. Un grup de oameni veneau
în urma ei.
― Kitty!
― Nathaniel!
Se priviră. Apoi gura lui se deschise, sco ând un sunet asemănător
unui râgâit.
―  i eu! Nu uita de mine! Nathaniel înjură i închise gura. Kitty
zâmbi.
― Bună, Bartimaeus!
O supărare complet fără legătură îl cuprinse brusc pe Nathaniel.
Se încruntă la ea.
―  Am crezut că i-am spus să nu vii cu noi. E ti prea slăbită. E
prea periculos.
― Dar când te-am ascultat eu vreodată? Care e situa ia? Gura lui
Nathaniel se deschise singură; vorbi Bartimaeus.
― Am distrus cea mai mare parte din armata lui Nouda, dar el e
încă liber. Acolo – degetul mare al lui Nathaniel arătă peste umăr –,
cu apte alte spirite i poate vreo sută de oameni de rând. i noi
suntem…
― Pe cale să ne ocupăm de el, sfâr i Nathaniel.
― Într-o mare belea, încheie djinnul. Kitty clipi.
― Pardon, care…?
Nathaniel schimbă pozi ia Toiagului; mici fâ ii de energie pulsară
i trosniră în jurul mâinii sale. Sim i o izbucnire de nerăbdare plină
de bucurie – îl va distruge pe Nouda, va salva oamenii de rând i se
va întoarce la Kitty. În afară de asta, totul mai putea a tepta.
Dar djinnul intervenea în gândurile sale, vorbindu-i precipitat lui
Kitty:
―  Puterea lui Nouda cre te cu ecare clipă. Nu reac ionează
precum ceilal i. S-ar putea să nu e atât de sensibil la Toiag cum am
crezut.
Nathaniel îl întrerupse mânios:
― Ce vrei să spui? O să iasă bine.
― Nu a a a zis Faquarl.
― Oh, i l-ai crezut!
― Faquarl n-avea tendin a să mintă. Nu era stilul lui.
―  Nu, stilul lui era să încerce să ne omoare, izbucni Nathaniel.
Zărise un cerc de ascultători tăcu i, care îl priveau cum se cearta
aparent cu sine însu i. Printre magicienii pe care îi recunoscu era i
asistenta lui personală, î i drese glasul.
― Bună, Piper!
― Bună ziua, domnule! Kitty ridică mâna.
―  Bartimaeus, sunt mul i prizonieri aici i avem pu in timp!
Există vreo alternativă la Toiag?
― Nu! Doar dacă to i oamenii ă tia sunt magicieni de nivelul al
treisprezecelea.
―  Bine! Atunci înseamnă că trebuie să încercăm, e ce-o .
Nathaniel, zise Kitty, va trebui să faci tot ce po i! Dacă te ocupi tu
de demoni, noi îi vom evacua pe oamenii de rând. Unde sunt?
―  În apropiere. În centrul palatului. În trecut prezen a ei îl
descumpănise; acum îl umplu de o nouă siguran ă de sine i îi dădu
sentimentul că are un scop. Vorbi repede, cu vechea lui autoritate:
Piper, când intri, o să vezi o alee care o ia la dreapta printre
palmieri. Merge prin spatele caruselului până la o zonă deschisă.
Acolo sunt demonii i prizonierii. Dacă a tepta i ascun i pe aleea
aceea, eu voi ataca din partea opusă. Când demonii o să se ia după
mine, încerca i să duce i prizonierii cât mai departe. Oricine are
impi, să-i folosească! E clar?
― Da, domnule!
― Bine! Kitty – tu ar trebui să a tep i afară!
―  Ar trebui, dar n-o voi face. Am Amuleta, î i aminte ti?
Nathaniel tia că nu e cazul să insiste. Se întoarse spre intrarea în
palat.
―  Lini te absolută cât suntem înăuntru. Vă dau un minut să vă
a eza i pe pozi ii.
 inu u a deschisă. Unul câte unul, cu ochii mari i cu fe ele
palide, încordate, magicienii trecură pe lângă el i dispărură pe alee.
Mai mul i erau înso i i de impi, care aveau întipărită pe chip aceea i
expresie de nelini te. Ultima care trecu fu Kitty. Se opri un moment
pe trepte.
― Bună treabă, opti ea, arătând în spate, către parcul pustiu. Tu
i Bartimaeus! Ar trebuit să mă a tept.
Nathaniel îi zâmbi. Era nerăbdător. Toiagul cânta.
―  Aproape s-a terminat, zise el încet. Du-te! După tine! U a se
închise u or în urma lor.
iii
Sunt momente când chiar i un djinn omnipotent tie să- i ină
gura, iar ăsta era unul dintre ele. Nu prea aveam de ce mă aga ă
aici.
Necazul îl reprezenta faptul că nici unul dintre ei nu era dispus
să-mi asculte îndoielile. Pe de o parte, sim eau prea puternic mirosul
succesului: el, cu Toiagul inut neglijent în mână; ea, cu Amuleta
caldă pe piept. Astfel de eacuri î i conferă încredere. i, în plus,
făcuseră deja prea multe ca să- i imagineze vreo piedică exact acum.
Dar problema principală era modul în care se completau reciproc.
Mai precis, prezen a unuia îl îndemna pe celălalt să continue. A a
cum eram închis în Nathaniel puteam cu siguran ă vedea cum fata îl
inspiră{104}. Poate că în privin a lui Kitty nu mă pot pronun a la fel
de precis, dar, din vasta mea experien ă, tiu că astfel de caractere
puternice tind să graviteze împreună. Mândria joacă i ea un rol, ca
i alte emo ii. Nici unul nu vrea să dea gre ; ecare î i dublează
eforturile ca să impresioneze. Lucrurile se rezolvă – dar nu mereu
lucrurile care trebuie, sau nu mereu lucrurile a teptate{105}. i nu
po i face prea multe ca să opre ti a a ceva.
Trebuie să spun totu i că, în situa ia de fa ă, nu prea exista vreo
alternativă valabilă la planul lui Nathaniel. Nouda era mult prea
puternic pentru ca (destul de neputincioasele) rămă i e ale
guvernului să încerce să-l distrugă. A a că Toiagul reprezenta
singura op iune. Dar spusele lui Faquarl îmi răsunau nelini titor în
minte: „S-ar bucura de atacul tău i s-ar hrăni cu el”. i pute i să
spune i că sunt pesimist, dar asta mi se păruse cam de rău augur{106}.
Dar era cam târziu să ne facem acum griji din cauza asta. Toiagul
răsese ora e întregi de pe suprafa a pământului. Cu pu in noroc, o să
putem rezista cu ajutorul lui.
Kitty i grupul ei zdren ăros o luară într-o parte printre palmieri;
Nathaniel i eu, în partea cealaltă. N-am urcat pe scări de data asta,
am rămas la nivelul solului. Departe, în dreapta, am auzit strigăte i
ipete. Deci era adevărat: Nouda nu plecase nicăieri.
„Care e planul?” pluti gândul meu prin mintea lui Nathaniel.
„Trebuie să-l atragem pe Nouda, să-l luăm de lângă oamenii de
rând înainte să atacăm. Cum putem face asta?”
„Recomand să-i sâcâim. Sâcâiala merge de obicei.”
„O să las asta în seama ta!”
„Trebuie să ne ocupăm i de celelalte spirite – m-am gândit,
înainte sau după?”
„Înainte! Altfel o să-i ucidă pe oamenii de rând.”
„Tu controlezi Toiagul! Eu o să ne men in în mi care! Te
avertizez, va trebui să m foarte mobili pentru asta!”
Făcu un gest dispre uitor.
„Mă descurc eu cu câteva salturi i sărituri.”
„Atunci, e ti gata? Ceilal i sunt probabil pe pozi ii.”
„Bine, să mer… Oooh!”
Nu încercasem să zbor până acum, de vreme ce asta cerea o
mul ime de energie, dar acum era necesar, acum totul conta. Iar
Faquarl păruse să se descurce destul de bine. A a că, fără multă
zarvă, ne-am ridicat deasupra aleii, pe lângă palmieri. Pre de o
clipă, am crezut că băiatul va scăpa Toiagul. Pre de încă o clipă am
crezut că o să vomite. Dar, în privin a primei chestiuni, inu strâns
pumnul, iar în privin a celei de-a doua, se ab inu.
„Ce-i cu tine?”
„N-am mai zburat… niciodată!… niciodată!”
„Asta nu-i nimic. Ar trebui să încerci să faci loopinguri cu un
covor. Atunci chiar că î i vine rău{107}. Bun, iată inamicul! Pregăte te
Toiagul!…”
 Ne-am ridicat sus peste palmieri. Becurile electrice î i revărsau
lumina asupra noastră. Peste tot se întindea marele dom de sticlă;
dincolo de el era i mai marele dom al nop ii. Iar acolo, în fa ă –
spa iul deschis, cu prizonierii strân i la un loc i cu paznicii-spirite,
ca i înainte. Poate că erau oarecum mai pu ini prizonieri de data
asta; era greu de spus. Dar, surprinzător, pu ine se schimbaseră.
Motivul se zvârcolea pe acoperi ul caruselului.
Bietul Nouda avea probleme grave cu gazda lui. Corpul lui
Makepeace pur i simplu nu făcea fa ă. Aproape de peste tot ie eau
zelos protuberan e de tot soiul, făcându-i hainele zdren e. Erau
coarne, epi, ridicături, excrescen e, aripi, tentacule i polipi de o
duzină de culori. Alte um ături rămăseseră sub piele,
preschimbând-o în creste i-n văi, încât contururile umane aproape
că dispăruseră. Vechilor picioare li se alăturaseră alte trei, în diverse
stadii de dezvoltare. Un bra părea să câ tigat un al doilea cot – se
legăna încoace i încolo într-o agita ie complexă. Chipul îi era
contorsionat ca al unui pe te. Mici cârlige îi ie eau din obraji{108}.
Ochii îi dispăruseră în ăcări.
Gura, care acum se întindea de la o ureche la alta, scotea un răget
îngrozitor.
― Durerea! Totul din jurul meu e ciupitura erului! Aduce i-l aici
pe Faquarl! Aduce i-l aici, înaintea mea. Sfatul lui a fost foarte – ah!
– foarte prost. Vreau să-l dojenesc!
Spiritul din corpul lui Rupert Devereaux vorbi de dedesubt, pe un
ton lingu itor:
― Nu tim unde e Faquarl, lord Nouda! Pare să plecat!
― Dar am dat cele mai stricte instruc iuni… el trebuie… ah!… să
mă asiste când mă hrănesc! Oh – ce durere am în stomac – un gol
care trebuie umplut. Bolib, Gaspar, mai aduce i-mi o pereche de
oameni, ca să-mi mai treacă!
În acest moment eu i Nathaniel, coborând în zbor din înalt, cu
vântul bătându-ne din fa ă i cu haina uturând în urma noastră,
am atins trei spirite cu o lovitură triplă. Am făcut asta atât de
repede, atât de precis, încât oamenii care tremurau pe lângă ele abia
dacă remarcară că dispăruseră.
 Celelalte spirite ridicară privirea. Luminile din tavan le orbeau:
replicile lor nu ne nimeriră, arcuindu-se pe sub sticlă fără să ne facă
nici un rău. Ne-am lăsat în jos. Toiagul licări, o dată, de două ori –
al i doi hibrizi pieriră. O întoarcere – atât de strânsă, încât
Nathaniel ajunse, pre de o clipă, în pozi ie orizontală în aer; o
bruscă mi care în jos când o Spintecare ne zbură pe deasupra
capului. O altă lovitură, care î i rată inta. Gaspar, spiritul cu soarta
de neinvidiat de a ocupa corpul lui Rufus Lime, se ridicase i el în
aer. Se apropie de noi, aruncând cu Detonări. Ne-am ferit, am zburat
după un pâlc de copaci; când am ie it deasupra lor, coroanele li se
aprinseră în ăcări palide. Sub noi, oamenii fuseseră deodată
cuprin i de panică; se împră tiară într-o mie de direc ii. Cu coada
ochiului i-am văzut pe Kitty i pe ceilal i magicieni ie ind dintre
copaci.
Sus pe acoperi ul caruselului, Nouda se legăna dintr-o parte în
alta, oarecum nemul umit.
―  Ce e cu întreruperea asta? Cine ne împresoară? Am trecut pe
lângă el obraznic de aproape.
― Bartimaeus sunt! am strigat. Mă mai ii minte?
O răsucire bruscă înspre dom; corpul lui Rupert Devereaux se
ridicase ca să ne întâmpine – ăcări albastre îi ie eau din mâini. Am
auzit gândul lui Nathaniel.
„ASTA î i e sâcâiala? «Mă mai ii minte?» M-a putut descurca
mai bine.”
„Nu pot să sâcâi cum trebuie când… mă concentrez la altceva!”
Ne ridicasem aproape de tavanul de sticlă; am văzut stele licărind
calm în depărtare. Apoi ne-am lăsat în jos vertical, ca o piatră.
Spasmul lui Devereaux făcu cioburi geamul de deasupra; traiectoria
arcuită îl purtă departe în noapte. Nathaniel declan ă Toiagul: îl
atinse u or pe Devereaux la picioare, aprinzându-i-le. Prăbu indu-se
i zbătându-se haotic, căzu în spirală într-o dâră de fum, plonjă în
Cortul Mistic al Profe iei i explodă într-o izbucnire de lumină
iridescentă.
„Unde-i Lime? se gândi Nathaniel. Nu-l văd!”
„Nu tiu! Uită-te la Nouda! El e acum problema noastră.”
 Fie că îl îndemnase să ac ioneze spiritul meu batjocoritor, sau pur
i simplu neplăcerea la vederea rămă i elor armatei sale ucise,
Nouda se puse deodată pe treabă. Mari aripi verzi îi crescură din
spate. Întâi lent, chinuindu-se cu dezavantajele asimetriei lui
grote ti, merse clătinându-se până la marginea acoperi ului, ezită ca
un puiu la primul lui zbor, apoi pă i în gol. Grozavele aripi bătură o
dată – prea târziu. Deja aterizase cu picioarele ră chirate pe pământ.
„Love te-l! am zis. Love te-l acum!”
Am coborât cât de repede am putut, Nathaniel strângând din
din i din cauza vitezei. Pe când ne năpusteam în jos, Nathaniel dădu
drumul din Toiag la cât de multe entită i se încumetă. Energiile lor
â niră, se repeziră asupra corpului care se zbătea într-o
in orescen ă luminoasă.
„ ine-o tot a a! am zis. ine-o tot a a! Nu lăsa nimic la voia
întâmplării!”
„ tiu! Asta i fac!”
Am încetinit din ce în ce mai mult. Am rămas plutind în aer.
Dedesubt se dezlăn uise un infern alb-lăptos: Nouda i caruselul
erau chiar în mijlocul lui. Căldura emana în afară, crăpa geamurile
din jur, ardea aerul de lângă noi. Am ridicat un mic Scut ca să nu
m lovi i în plin. Vibra iile Toiagului crescură în intensitate, ne
străbăteau bra ul i ne zguduiau creierul.
„Ce părere ai? se gândi băiatul. Destul?”
„A a ar trebui… Nu, asigură-te! Încă pu in!”
„Nu-l mai pot ine mult… Ah!”
Văzusem umbra ridicându-se, am sim it mi carea în aer. Am
zburat în lături. Dar Detonarea ne prinse, îmi distruse Scutul, ne lovi
în lateral, chiar în momentul în care ne feream. Băiatul ipă, iar eu
am ipat odată cu el – pentru prima i ultima oară am împărtă it o
durere umană. Ceva din senza ia asta – poate că era vorba despre
imobilitatea ternă a cărnii, de modul în care pur i simplu stătea pe
loc, acceptând rana – făcu să u cuprins de panică. Băiatul era gata
să- i piardă cuno tin a. Degetele î i slăbiră strânsoarea; energiile
sale se stinseră. Am apucat mai strâns Toiagul, l-am rotit, am trimis
ăcări albe sub dom, direct prin corpul lui Rufus Lime, care ne
urmărea. Cele două jumătă i căzură separat la pământ. Am ferecat
Toiagul. Am aterizat stângaci printre palmieri i ghivece cu plante.
Băiatul era ocupat să le ine. Ochii ni se închideau. I-am deschis
cu for ă i mi-am trimis esen a pulsând prin sistemul lui. „Treze te-
te!”
Se mi că.
― Coastele mele!…
„Nu te uita la ele! Suntem în regulă!” „ i Nouda?”
„Păi… asta nu e prea bine.”
În spa iul deschis, dincolo de ni te mese de picnic i co uri de
gunoi risipite, pământul era răscolit, plin de cratere. Acolo unde
copila ii obi nuiau să se dea în călu ei, se căsca un crater fumegând.
Iar în fumul acela, ceva mare i inform răgea i se clătina, strigându-
mă pe nume:
―  Bartimaeus! Î i poruncesc, vino aici! Trebuie să te pedepsesc
pentru obrăznicia ta!
Nu mai arăta ca un om. Urlă mai departe:
― Uite cum îmi cre te puterea, Bartimaeus, în ciuda durerii! Uite
cum mă lepăd de această haină jalnică de carne!
„Bartimaeus… coastele mele… nu le mai simt!”
„Sunt în regulă. Nu- i face griji!”
„Ascunzi ceva… Gândul acela… ce-a fost asta?”
„Nimic! Mă gândeam că trebuie să ne ridicăm; să plecăm!”
― Unde e ti, Bartimaeus? strigă vocea tunătoare. O să te adaug la
persoana mea. E o onoare!
„Mi-au amor it coastele… Nu pot!”
„Lini te te-te! Să văd dacă pot să ne luăm zborul de aici.”
„Nu, stai! Cum rămâne cu… Nouda?”
„E băiat mare; poate să zboare singur dacă vrea. Acum!”
„Nu putem pleca, Bartimaeus! Nu, dacă el…”
„Se descurcă el. Plecăm!”
„Nu!”
Am încercat să-mi exercit energiile ca să zburăm, dar băiatul
rezista cu îndărătnicie – mu chii i se încordară, voin a lui se lupta
cu a mea. Ne-am ridicat pe jumătate, am căzut înapoi printre ferigi,
până la urmă am ajuns să ne sprijinim de un copac. Asta avea un
avantaj: ne ascundea de numero ii ochi ai lui Nouda, acum o masă
neagră, ghemuită, care se agita la marginea craterului.
„Nathaniel, prostule! Lasă-mă să preiau controlul!”
„N-are nici un rost.”
„Ce vrei să…?”
„Nu-i a a? Î i citesc gândurile. Chiar acum.” „Oh!… asta era!
Auzi, nu-s medic! Lasă! Poate mă în el!” „Dar nu te în eli, nu?
Spune-mi odată adevărul!” Un fo net tainic prin frunze. Am întors
capul, bucuros că puteam schimba subiectul.
― Asta o să ne învioreze, am zis vesel. Uite-o pe Kitty!
iv
Părul ei era încâlcit i dezordonat. O parte a fe ei era zgâriată.
Dar Nathaniel fu u urat să vadă că altminteri nu pă ise nimic. Încă o
dată u urarea se preschimbă imediat în furie.
― Ce cau i încă aici? uieră el. Fugi! Se încruntă.
― Am dus prizonierii la adăpost, opti ea. i n-a fost deloc u or.
Uite ce mi-a făcut unul! Arătă spre zgârietură. Frumoasă mul umire!
Oricum, trebuia să mă întorc să văd ce faci… face i… Ochii ei se
xară pe coastele lui Nathaniel; i se făcură mari de uimire. Ce
naiba?
―  Potrivit lui Bartimaeus, spuse Nathaniel încet, nimic
îngrijorător. Kitty se aplecă să vadă.
― O, Doamne! Po i să mergi? Trebuie să te scoatem de aici!
― Nu încă!
După primul junghi de durere, amor eala se întinsese rapid.
Nathaniel se sim ea pu in ame it, dar, dacă stătea pe loc, sprijinit de
copac, disconfortul era minim. Mintea îi era limpede, sau cel pu in
ar fost a a dacă djinnul nu i-ar încurcat gândurile, încercând să-l
determine să uite de rană, încercând să-i in uen eze deciziile. Vorbi
repede.
― Kitty, atacul cu Toiagul a e uat. Creatura e prea puternică. Am
încercat la puterea maximă controlabilă, dar n-a fost su cient.
Nouda a absorbit energia.
 ― Bine, atunci! Î i mu că buzele. Te ducem de aici. Apoi ne mai
gândim.
―  Bartimaeus, zise el. Ce se va întâmpla dacă îl părăsim pe
Nouda acum? Spune sincer!
Răspunsul djinnului fu întârziat de o bufnitură colosală i de un
zgomot îngrozitor venind de undeva din spate.
― Cu timpul, răspunse Bartimaeus prin gura lui Nathaniel, Nouda
se va plictisi de multele delicii ale Expozi iei Mondiale. Î i va
întoarce aten ia asupra restului Londrei. Se va hrăni cu oamenii ei,
i astfel va cre te în dimensiuni i în putere; această cre tere îi va
stimula i mai mult apetitul, până când e se gole te ora ul, e
plesne te el. E su cient de sincer pentru tine?
― Kitty, zise Nathaniel. Trebuie să-l opresc pe demon acum!
―  Dar nu po i! Tocmai ai spus-o! Chiar i la putere maximă,
Toiagul n-a mers.
― La puterea maximă controlabilă, am zis. Mai e o modalitate de
a ob ine mai multă energie din el, prin înlăturarea mecanismelor de
siguran ă ale lui Gladstone – vrăjile care leagă Toiagul. Toată – a,
nu, lasă-mă să termin –, toată puterea lui va slobozită într-o
singură lovitură. Îi zâmbi. Cred că asta l-ar putea opri pe Nouda!
Fata clătină din cap.
― Nu cred! Cine spune că asta nu l-ar face chiar i mai puternic?
Hai, Bartimaeus, nu po i…?
―  Mai e i un alt factor care trebuie inclus în ecua ie, continuă
Nathaniel. Cu o oarecare di cultate, luă Toiagul i arătă spre
acoperi . Din ce e făcută clădirea asta?
― Din sticlă!
―  i…
― Ah, interveni pe dată vocea djinnului. tii, de i nu-mi convine
să recunosc, cred că ar putea avea dreptate!
―  Fier, adăugă Nathaniel. Fier! Iar Nouda, ind un spirit, nu e
protejat împotriva lui. Dacă Toiagul îl love te cu toată puterea… Ce
părere ai, Bartimaeus?
―  S-ar putea să meargă! Dar există o mică problemă! Kitty se
strâmbă.
 ― Exact! Cum desfaci vrăjile fără să i afectat? i cum rămâne cu
prăbu irea acoperi ului?
Nathaniel se întinse; î i sim ea gâtul rece i eapăn.
― Lasă asta în seama mea! O să scăpăm teferi! Kitty se uită la el.
― Bine!… În regulă! Fac asta cu tine!
― Ba nu! Scuturile lui Bartimaeus nu te vor proteja i pe tine. Nu,
Bartimaeus?
― Hmm… nu!
― O să scăpăm teferi, repetă Nathaniel. Mintea îi divagă pu in; îl
sim i pe djinn direc ionându-l. Uite, zise el, am în picioare cizmele
de apte leghe pe pas. Te prindem din urmă. A a că pleacă acum i
fugi cât po i de repede!
― Nathaniel!
― E mai bine să pleci, Kitty! Nouda va părăsi în curând palatul i
vom pierde ocazia.
Kitty bătu din picior.
― În nici un caz! Nu voi permite a a ceva! S darea ei îl aprinse.
Rânji la ea.
― Ascultă – eu sunt magicianul. Tu e ti omul de rând! Eu sunt cel
care î i dă ie ordine, mai ii minte?
Fata se încruntă.
― E ti sigur că vei putea folosi cizmele?
― Sigur! Nici o problemă!
―  i o să vă văd pe amândoi afară? Promi i?
― Da!
― Da! Acum, du-te!
Kitty se răsuci încet, fără tragere de inimă; apoi se întoarse iar
spre el, cu mâna la gât.
― Amuleta! Te va proteja!
I-o întinse. Piatra de jad luci stins. Nathaniel sim i o mare
oboseală.
―  Nu! Nu-mi va de nici un ajutor! Mici lumini e îi luciră în
col urile ochilor.
― De ce… de ce nu?
―  Fiindcă, interveni vocea lui Bartimaeus, este o vrajă foarte
puternică! Ar putea absorbi prea mult din energia Toiagului,
lăsându-l pe Nouda să scape. Cel mai bine e s-o iei i s-o por i tu, i
să pleci acum. Vocea îi răsuna slab în capul lui Nathaniel.
„Ce zici de asta?”
„Nu e rău.”
Se uită la Kitty. Se oprise cu mâna întinsă, inând Amuleta;
cercetă chipul lui Nathaniel. El îi văzu aura strălucind în jurul lor,
sco ând în eviden ă cele mai mici detalii: scoar a copacului,
nervurile frunzelor, pietrele i iarba de sub picioarele lor. Se sim i
scăldat în ea. Oboseala dispăru.
Se smulse de lângă copac, bătu cu Toiagul în pământ. Acesta se
trezi la via ă.
― Ne vedem mai târziu, Kitty, zise el. Ea î i puse Amuleta la gât
i zâmbi.
― Ne vedem mai târziu! Pa, Bartimaeus!
― La revedere!
Apoi dispăru printre copaci, înapoi spre intrarea dinspre est, iar
Nathaniel î i luă ochii de la ea, sim ind energia djinnului sus inând-
o pe a lui, întorcându-se către vasta întindere unde monstruozitatea
mergea târ âit în singurătatea sa, bu ind i spărgând i strigând de
foame.
„Ce zici, Bartimaeus? se gândi el. Încercăm?”
„Cred că am putea. N-avem nimic mai bun de făcut.”
„Exact!”
v
Kitty aproape ajunsese la intrare când auzi o voce ridicată în
spatele ei, poruncitoare. Răspunsul tunător pe care îl dădu demonul
făcu pietri ul de pe alee să se zguduie i geamurile domului să
zdrăngăne. Apoi împinse u a i se trezi în aerul rece al nop ii.
Picioarele îi tremurau de la efort; bra ele îi erau moi i
neputincioase, ca într-un vis. Coborî scările i traversă grădina
ornamentală, împiedicându-se prin pământul brăzdat, cotind rapid
pe după garduri vii, joase, până când ajunse în parc.
Lumina de la marele Palat de Sticlă îi bătea în spate; î i văzu
umbra lungindu-se în fa a ei pe iarbă. Fugi, fugi… dacă putea să
ajungă dincolo de lumini, în întuneric, poate izbutea să se
odihnească. Continuă să meargă, din ce în ce mai încet, pe măsură
ce respira ia i se accelera, iar mu chii o dureau i mai tare, până
când, în ciuda furiei i a disperării, se opri, epuizată.
În aceea i clipă auzi un zgomot, un sunet înăbu it, care părea să
se înghită singur, izbucnind i dispărând în aceea i secundă. Iarba
pe care stătea se ridică i se lăsă la loc într-un mic tremur care se
topi în noapte. Kitty se întoarse către Palatul de Sticlă, căzând în
genunchi; chiar la timp ca să vadă lucirea lui portocalie înghi ită din
interior de o izbucnire albă orbitoare, care se înăl ă din ce în ce mai
sus, peste marginile domului, sfărâmând ecare geam, astfel încât
cioburile se revărsară în noapte. Palatul fu ascuns de lumina albă;
aceasta năvăli peste grădinile ornamentale, înghi i distan a rămasă
i o cuprinse pe Kitty, aruncând-o cu for ă în spate. Amuleta din
Samarkand o lovi tare peste fa ă; o văzu strălucind ca prin cea ă,
absorbind energiile dezlăn uite. Peste tot în jurul ei era un vârtej
înnebunit. Peste tot în jurul ei, iarba ardea.
Apoi, la fel de brusc, vârtejul încetă, aerul deveni rece i
nemi cat.
Kitty deschise ochii; cu greutate, se ridică în coate.
Era foarte întuneric. Undeva, în depărtare, ardea un foc mare,
ro u-portocaliu. În el se pro la o masă complicată de metal,
răsucită, îndoită, fragilă ca o plasă de sârmă, care se făcu grămadă,
devenind densă i întunecat de compactă. Cu un oftat slab, se mistui
în ăcări, care se ridicară să o înghită, se înăl ară spre cer i încet-
încet se retraseră.
Kitty zăcea acolo, privind. Din când în când minuscule fragmente
de sticlă cădeau în tăcere din noapte. În câteva minute pământul
lucea de parcă era înghe at.
 37

Să murim era partea simplă. Problema noastră majoră era să îi

atragem aten ia lui Nouda.
Stăteam în picioare, amândoi, în unicul nostru corp, chiar sub
domul central. Acolo era locul unde trebuia să-l ademenim,
epicentrul, locul cu cel mai mult er. Dar Nouda era prea mare, prea
zgomotos, prea confuz i prea disperat ca să-l momim u or. Se
clătina încoace i încolo, pe amestecătura lui de membre, călcând pe
mese i pe călu ei i îndesându- i copaci la întâmplare în gura
căscată. Se ocupa de această treabă serioasă cu o convingere
admirabilă, i nici unul dintre ochii lui nu era întors spre noi.
Nu se mai punea acum problema să zburăm. Chiar i să sărim ar
fost prea greu. Îmi consumasem majoritatea energiilor rămase
doar inându-l pe băiat în pozi ie verticală. Lăsat de unul singur, s-ar
prăbu it la pământ.
A a că ne-am oprit i am strigat. Sau cel pu in eu am făcut-o, acel
tip de strigăt care dezlăn uie avalan e în Tibet{109}.
―  Nouda! Sunt eu, Bartimaeus, Sakhr al-Djinni, N’gorso cel
Puternic i arpele cu Pene de Argint! Am luptat într-o mie de
bătălii i le-am câ tigat pe toate! Am distrus entită i mult mai
măre e ca tine! Ramuthra a fugit dinaintea măririi mele! Tchue s-a
ascuns într-o crăpătură în pământ. Hoepo, arpele Tunetului, i-a
ingerat propria coadă i a preferat să se înghită singur decât să îmi
înfrunte furia! A a că, pe tine te provoc acum! Vino să te lup i cu
mine!
Nici un răspuns. Nouda era ocupat să crăn ăne ni te exponate din
Grota Taxidermică. Băiatului îi trecu un gând prin cap.
„Asta înseamnă sâcâială? E pur i simplu lăudăro enie, nu-i a a?”
„Ascultă, sâcâială e orice provoacă sau a â ă un du man i… Oh,
uite, n-a func ionat, nu? Timpul trece în defavoarea noastră. Încă
patru pa i i ajunge afară.”
 „Stai să încerc eu!”
Băiatul î i drese glasul.
―  Demon blestemat! i-ai găsit sfâr itul! Focul Mistuitor te
a teaptă! O să- i împră tii esen a puturoasă în această sală ca… ăăă,
ca margarina, un strat foarte gros de margarină…
Ezită.
„Da-aa!… Nu sunt sigur că o să se prindă la analogia asta. Nu
contează, continuă!” Băiatul reluă:
― Demon blestemat – uită-te la mine!
Era caraghios că vocea băiatului era disperat de slabă i slăbea
din ce în ce. Abia puteam eu s-o aud, darămite Nouda. Dar termină
cu un element foarte e cient, adică un fulger din Toiag care îl
împunse zdravăn pe Nouda în spate. Marele spirit răspunse cu un
răget; se ridică, cu membrele zvâcnind, cu ochii holba i, căutând în
toate păr ile. Imediat ne văzu, i trimise numeroase fulgere de jur
împrejurul nostru. Avea o intă foarte proastă. Unul sau două
nimeriră la distan ă de câ iva metri, dar am rămas hotărâ i pe loc.
Nu ne-am clintit.
Marea voce spuse:
― Bartimaeus! Te văd…
Băiatul opti ceva ca răspuns, prea slab ca să se audă. Dar i-am
citit gândurile, le-am transpus în cuvinte.
― Nu! Sunt Nathaniel! Sunt stăpânul tău! Sunt moartea ta!
Un alt puls de energie albă împunse esen a lui Nouda. Aruncă în
laturi un urs împăiat i se întoarse spumegând de mânie. Se târî spre
noi – o umbră colosală, străină de lumea asta, despăr ită de cealaltă,
blocându-ne lumina.
„Ei, asta da, sâcâială ca lumea!” se gândi Nathaniel.
„Mda, n-a fost rău! Bun, a teaptă până ajunge la noi, apoi
descătu ăm entită ile din Toiag.”
„Cu cât durează mai mult, cu atât mai bine. Kitty!”
„O să scape, nu- i face griji!”
Pe băiat îl lăsau puterile, dar hotărârea lui era nestrămutată. L-
am sim ind strângându- i puterile rămase. Calm, cumpătat,
murmurând încet, desfăcu legăturile care zăgăzuiau Toiagul lui
Gladstone până când speran ele entită ilor prinse înăuntru crescură
toate odată: ele împingeau, trăgeau, se lipeau de cercurile magice
rămase, înnebunite să se elibereze. Fără ajutorul meu, Nathaniel n-
ar reu it să le controleze – ar ie it numaidecât afară. Dar Nouda
nu era încă unde voiam noi. Am inut Toiagul ferecat. Nu puteam
decât să a teptăm.
După unii{110}, mor ile eroice sunt un lucru admirabil. Eu unul n-
am fost niciodată convins de asta, în primul rând indcă, indiferent
cât de calm, stilat, re inut, hotărât, viteaz sau încrezător e ti, la
sfâr it e ti i mort. Ceea ce e pu in cam permanent ca să-mi e pe
plac. Mi-am făcut o lungă carieră de succes din a da bir cu fugi ii la
momentul decisiv, i, cu mare regret, pe când Nouda se năpustea
asupra noastră în mormântul acela înalt de er i de sticlă, mi-am
dat seama că de fapt nu aveam această op iune de rezervă. Eram
legat de băiat, esen ă legată de carne. Eram în aceea i barcă.
Cel mai aproape de această supărătoare chestiune ajunsesem cu
Ptolemeu – de fapt, doar el împiedicase acest lucru prin ultima sa
interven ie. Presupun că, dacă fostul meu stăpân m-ar văzut acum,
probabil că ar fost de acord. Era chiar stilul lui: ti i – oamenii i
djinnii uni i, lucrând împreună ca o singură in ă etc, etc. Problema
era că noi o luaserăm pu in cam prea în serios.
„Bartimaeus!…” Gândul era extrem de slab.
„Da?”
 „Ai fost un bun servitor…”
Ce spui la a a ceva? Adică, atunci când moartea se năpuste te la
tine i o carieră de 5 000 de ani de realizări extraordinare e pe cale
să dispară în neant? Răspunsul potrivit, sincer, e vreun fel de gest
nepoliticos, urmat de cel mai crunt â âit din buze, dar din nou m-
am lini tit – faptul că eram în acest corp făcea ca logistica să e
prea complicată ca să îmi dau osteneala{111}. A a că, fără chef,
dorindu-mi să avem vreun fel de fond sonor sentimental, am intrat
în joc.
„Dar i tu ai fost pur i simplu grozav.”
„N-am zis că ai fost perfect…”
„Ce?”
„Chiar deloc. Să m serio i, în general ai reu it să aiure ti
lucrurile.”
 „Ce?”
Obrăznicătura! Insulte, într-un astfel de moment! Cu moartea
năpustindu-se asupra noastră etc. Mi-am su ecat mânecile
metaforice.
„Păi, de vreme ce vorbim pe leau, dă-mi voie să- i spun,
amice…”
„De aceea te eliberez chiar acum.”
„Cum?”
Dar auzisem bine. tiam că da. Îi puteam citi gândurile.
„Nu interpreta gre it…” Gândul îi era fragmentat, plutitor, dar
gura deja îi murmura vraja. „Doar că… trebuie să descătu ăm
Toiagul la momentul potrivit. Tu îl ii sub control. Dar nu mă pot
baza pe tine pentru ceva atât de important ca asta. Sigur o să încurci
cumva lucrurile. Cel mai bine e… cel mai bine e să te eliberez. Asta
o să declan eze automat Toiagul. A a pot sigur că treaba va
făcută bine.”
Î i pierdu irul. Abia se inea să nu le ine – energia îl părăsea
nestingherită prin coaste –, dar, cu un ultim efort de voin ă, termină
de rostit cuvintele necesare.
 „Nathaniel!…”
„Salut-o pe Kitty din partea mea!”
Apoi Nouda ajunse în dreptul nostru. Cu gurile deschise, cu
tentaculele îndreptate spre noi. Nathaniel sfâr i Vraja de Alungare.
Am plecat. Toiagul se declan ă.
Un stăpân tipic. Până la capăt, nu mi-a dat nici o ansă să strecor
vreun cuvin el. Ceea ce e păcat, indcă în ultimul moment a vrut
să-i spun vreo două. Fi i aten i, indcă în acea frac iune de secundă
eram, în toate sensurile cuvântului, unul i acela i, cred că el tia
oricum.
 {1} 
Asta era una dintre ciudă eniile sectei lor: ac ionau numai când era Lună plină.
Le îngreuna misiunile, dar provocarea era mai mare. i nu dădeau niciodată gre . În plus,
se îmbrăcau numai în negru, evitau carnea, vinul, femeile i cântatul la instrumente de
su at i, lucru curios, nu mâncau decât brânză făcută din laptele caprelor crescute departe,
în mun ii lor din de ert. Înaintea ecărei misiuni posteau o zi, meditând cu privirea a intită
în pământ, fără să clipească, după care mâncau prăjiturele din ha i i semin e de chimen,
fără apă, până ce gâtlejurile li se făceau galbene i strălucitoare. E de mirare că izbuteau să
omoare pe cineva!
{2} 
Erau în orătoare i curbate, ascu ite ca ghearele de vultur. Asasinii î i îngrijeau
foarte bine picioarele, datorită importan ei pe care o aveau în meseria lor. Le spălau
frecvent, le frecau cu piatră ponce i le ineau la înmuiat în ulei de susan până ce pielea se
făcea moale ca puful de eider.
{3} 
Secta evita parfumurile din motive practice, membrii ei preferând să se învăluie
în aromele potrivite împrejurărilor în care se desfă ura ecare misiune în parte: polen în
grădini, tămâie în temple, nisip în de erturi, bălegar i hoituri în ora e. Erau ni te tipi
foarte dedica i meseriei lor.
{4} 
N-am să spun de unde l-a scos! Să zicem doar că pumnalul era foarte ascu it, dar
nu tocmai curat.
{5} 
Ordinul Pustnicul Muntelui î i antrena adep ii cu privire la numeroase metode
sigure de a comite crima. Puteau folosi garote, săbii, cu ite, bastoane, frânghii, otrăvuri,
discuri, bole, alice i săge i, dar i deochiuri. Li se preda de asemenea uciderea printr-o
simplă exare a vârfului degetului mare sau a degetelor de la picioare, iar furi atul era o
specialitate. Frânghiile ascunse în stomac i teniile erau doar la îndemâna discipolilor
avansa i. Iar lucrul cel mai important era că toate crimele erau absolvite de vină: ecare
asasinat era justi cat i iertat gra ie unei puternice nepăsări religioase fa ă de sanctitatea
vie ilor altor oameni.
{6} 
i n-aveau de gând să li se întâmple tocmai acum. Era tiut că Ordinul
Pustnicului îi dispre uia pe discipolii care î i ratau misiunile. La sediu exista un perete
tapetat cu pieile lor – o expunere ingenioasă care îi dinamiza pe studen i, i în acela i timp
astupa eventualele găuri, ca să nu se facă curent.
{7} 
La un moment dat o mică sec iune din Marea Piramidă a lui Kheops s-a prăbu it
peste mine într-o noapte fără Lună în cel de-al cincisprezecelea an al construc iei ei.
Păzeam zona la care lucra grupul meu când câteva blocuri de calcar din vârf s-au prăbu it,
intuindu-mă dureros de una din extremită i. N-am a at niciodată cum s-a întâmplat exact,
de i îl bănuiam pe vechiul meu amic Faquarl, care muncea cu un grup rival pe partea
cealaltă. N-am articulat nici o plângere directă, dar am a teptat momentul potrivit până ce
esen a mea s-a vindecat. Mai târziu, când Faquarl traversa De ertul de Vest, întorcându-se
cu ni te aur nubian, am invocat o mică furtună de nisip, făcându-l să piardă comoara i să-
i atragă asupra sa mânia faraonului. I-a luat câ iva ani să cearnă toate bucă ile de aur din
dune.
{8} 
Solu ia evidentă ar fost să-mi schimb înfă i area – într-o fantomă, să zicem,
sau într-un rotocol de fum, i pur i simplu să scap. Dar erau două probleme. Prima: îmi
venea greu să mă transform acum, foarte greu, chiar i când mai aveam un pic de for ă. A
doua: presiunea considerabilă care mă apăsa mi-ar sfărâmat în bucă i esen a în
momentul când a înmuiat-o ca să mă preschimb.
 {9} 
În orice caz, mai aproape de adevăr. La bază, suntem to i la fel din punctul de
vedere al insinuantei noastre lipse de formă, dar ecare spirit are „un chip” care i se
potrive te i pe care îl folose te ca să-l reprezinte cât timp se a ă pe Pământ. Esen ele
noastre capătă aceste înfă i ări personale pe planurile superioare, în vreme ce, pe cele
inferioare, adoptăm forme mai potrivite la situa iile date. Auzi i, sunt sigur că v-am mai zis
toate astea!
{10} 
L-a lovit eu primul cu genunchiul, apoi i-a vârât un vârf de aripă în ochi,
i i-a mai dat una i în uierul piciorului, ca să mă ină minte. Ar avut mult mai mult
efect. Tehnicile acestor djinni tineri erau atât de ine ciente, că mă durea su etul.
{11} 
Flăcărui-licurici: spirite mici care se zbat să ină pasul cu vremea. Vizibile ca
ni te ăcări pâlpâinde pe primul plan (de i pe celelalte apar drept ni te sepii săltăre e),
ăcăruile-licurici erau cândva folosite de magicieni ca să-i ademenească pe intru i pe cărări
îndepărtate, spre gropi i spre mla tini. Ora ele au schimbat totul; ăcăruile-licurici sunt
acum silite să spioneze gurile de canal deschise, deci efectul e mult mai mic.
{12} 
Când sunt înfuria i din cale-afară i recurg la vraja Închisorii Ve nice,
magicienii constrâng de obicei spiritul să intre în primul obiect pe care le pică ochii. Odată,
mi-am luat peste picior un stăpân, în timp ce- i bea ceaiul de după-amiază, i, până să-mi
dau seama ce se întâmplă, m-am trezit închis într-un borcan cu gem de căp uni pe jumătate
plin i a putut rămâne acolo pe vecie, dacă ucenicul lui nu-l deschidea din gre eală în
aceea i seară, la cină. Chiar i a a, ani buni după întâmplarea aceea, esen a mi-a rămas
infestată cu semin e mici, lipicioase.
{13} 
Un exemplu ar afritul Honorius, care a înnebunit după o captivitate de o sută
de ani înăuntrul unui schelet. Un spectacol de proastă calitate; îmi place să cred că, dată
ind personalitatea mea deosebit de plăcută, a ti să-mi in de urât ceva mai mult de atât.
{14} 
Este curios cum de, în ciuda teribilei noastre nemul umiri de a invoca i în
această lume, spiritele asemenea mie dobândim destul de multă satisfac ie retrospectivă
din isprăvile noastre. La momentul acela, desigur, facem pe dracu’ în patru să le evităm pe
cât posibil, dar, ulterior, dăm adesea dovadă de o anume mândrie plictisitoare, grozăvindu-
ne cu evenimentele cele mai de tepte, curajoase sau di cile din CV-ul nostru. Filoso i ar
putea specula că acest lucru se întâmplă pentru că suntem în principal de ni i de
experien ele noastre în această lume, din moment ce în Celălalt Loc nu suntem la fel de
u or de individualizat. Astfel, cei cu cariere lungi i sclipitoare (de ex. eu) tind să se uite de
sus la aceia (cum ar Ascobol) ale căror nume au fost scoase la iveală mai recent i nu au
adunat prea multe realizări notabile. În cazul lui Ascobol, îmi displăcea de asemenea vocea
lui idioată de falset, care nu i se potrive te deloc unui ciclop înalt de 2,5 metri.
{15} 
Probabil germanică la origine – pomenea de baterea în cuie a măruntaielor
cuiva pe un stejar.
{16} 
La urma urmei, eram amândoi sclavi; sufeream de multă vreme împreună în
slujba lui Mandrake. Un pic de empatie n-ar fost nelalocul ei, cred eu. Dar întemni area
prelungită a impului îi cam acrise perspectiva asupra lumii, lucru care s-a întâmplat de-a
lungul timpului unor spirite mult mai vrednice decât acesta.
{17} 
Dacă mi-aduc bine aminte, acestea includ cazul Afritului, al Plicului i al So iei
ambasadorului, afacerea Cufărului Curios de Greu i episodul murdar al Anarhistului i al
Stridiei. Mandrake era să moară în aproape toate aceste situa ii. Cum spuneam, nici una
dintre ele nu prezenta prea mult interes.
 {18} 
Pentru aceia dintre noi care sunt la curent cu istoria omenirii, cauza ultimului
război era îngrozitor de familiară. De ani americanii refuzau să plătească taxele cerute de
Londra. Drept răspuns, britanicii au recurs rapid la metoda cea mai veche i au trimis o
armată în teritoriu, ca să-i bată pe coloni ti. După primele victorii u oare, a început să se
stagneze. Rebelii s-au retras în pădurile dese, trimi ându-i pe djinni să atace prin
surprindere trupele care înaintau. Câ iva magicieni britanici remarcabili au fost omorâ i;
otele a asea i a aptea au fost chemate din Mările Chinei să sprijine campania – dar
lupta tot se prelungea. Au trecut luni, puterea Imperiului s-a irosit în pustiurile americane,
iar repercusiunile au făcut înconjurul lumii.
{19} 
ansa s-a ivit datorită războiului. Gherilele rebelilor făceau necazuri armatei
britanice. După un an de luptă strânsă, ministrul de Externe, un anume domn Fry, a vizitat
în secret coloniile, cu inten ia de a aranja un armisti iu. Opt magicieni l-au supravegheat în
timpul călătoriei; o ceată de horle îl păzeau la ecare pas: ministrul era invulnerabil. Sau
a a credeau. În prima lui noapte în Philadelphia a fost omorât mi ele te de un imp ascuns
în plăcinta de seară. În toiul scandalului general, prim-ministrul i-a schimbat mini trii
între ei, iar Mandrake s-a alăturat Consiliului conducător.
{20} 
For ez un pic termenul aici, tiu! Fiind de-acum spre sfâr itul adolescen ei,
începuse să arate a bărbat. Văzut din spate. De la distan ă. Într-o noapte foarte întunecată.
{21} 
Urmând tradi ia romană, magicienii căutau să ină poporul supus prin sărbători
regulate, când se montau spectacole gratuite în toate parcurile principale. Erau expuse o
mul ime de animale sălbatice din tot Imperiul, precum i impi minori i spiridu i despre
care se zicea că ar fost „prin i” în timpul războiului. Prizonieri umani erau trimi i să
de leze pe străzi sau erau închi i în globuri speciale de sticlă în pavilioanele din St James’s
Park, pentru ca popula ia să aibă de cine- i bate joc.
{22} 
Vă rog să-mi remarca i re inerea. Standardele mele referitoare la conversa ie
erau foarte ridicate pe vremea aceea, pentru ca discutam cu Ptolemeu. Avea ceva care te
făcea să nu- i vină să i vulgar, calomniator sau neru inat, i până i eu mă ab ineam să
folosesc argoul egiptean. Nu că mi-ar interzis, dar m-a sim it cumva vinovat dacă a
făcut-o, a sim it că mă dezamăgesc pe mine însumi. Nu se punea nici problema de a
folosi invective. Mă mir că mai aveam ceva de spus.
{23} 
Evident, numai minciuni. Mai ales ultima parte!
{24} 
Hathor: mamă divină i protectoare a nou-născu ilor; djinnii din templele ei au
înfă i are de femeie cu cap de vită.
{25} 
i pe el îl chema tot Ptolemeu. A a i-a chemat pe to i ace ti regi ai Egiptului,
unul după altul, vreme de mai bine de 200 de ani, până când Cleopatra a întrerupt irul.
Originalitatea nu era o trăsătură puternică a familiei. E u or de în eles poate, de ce
Ptolemeu al meu arăta o asemenea indiferen ă fa ă de nume. Însemnau foarte pu in. Mi-a
spus asta prima dată când l-am întrebat.
{26} 
Bănuiesc că le mo tenea de la mama lui. Aceasta era de loc de undeva din susul
uviului, o concubină din apartamentele regale. N-am văzut-o niciodată. Ea i tatăl lui au
murit de ciumă înainte să apar eu.
{27} 
Din cauza slăbiciunii mele nu a ajuns până pe trotuar. Dar, Doamne, gestul a
fost de o sălbăticie!…
 {28} 
Ca parte din încercarea sa de a-i lini ti pe oamenii de rând, Mandrake
inaugurase o serie de bro uri oribile, care spuneau pove ti eroice despre solda ii britanici
ce luptau în sălbăticia americană. Un titlu tipic era Adevărate pove ti de război. Erau
ilustrate cu gravuri proaste i pretindeau că sunt relatări reale ale unor evenimente recente.
Nu e nevoie să mai spun că magicienii americani erau sălbatici i cruzi, folosind magia cea
mai neagră i demonii cei mai hido i. La rândul lor, britanicii cei corec i insistau mereu
asupra bunelor maniere i a fairplay-ului i scăpau invariabil din strâmtoare improvizând
arme artizanale din stâlpi de gard, din cutii de conserve i din bucă i de sfoară. Războiul
era descris ca ind atât necesar, cât i corect. Era vechea poveste – am văzut impi cioplind
inven ii similare pe stele o ciale peste tot în delta Nilului, în apărarea războaielor
faraonice. Oamenii tindeau să le ignore i pe acelea.
{29} 
Normal că tia. Numele lui de botez îi atârna deasupra capului ca o sabie scoasă
din teacă.
{30} 
Odată, când eram în slujba amanilor algonquini, un afrit du man a venit
noaptea la tribul nostru i a răpit copilul unei căpetenii. Când s-a a at, afritul era departe;
se deghizase într-o femelă de bizon i aruncase asupra copilului o vrajă de Strălucire, a a că
părea un vi el care mugea. Dar afri ii au copite de foc: m-am inut după iarba pârjolită pe
distan ă de o sută aizeci de kilometri prin prerie i l-am ucis pe răpitor cu o suli ă de
argint. Copilul a fost înapoiat părin ilor, de i se făcuse pu in cam verde de la prea multă
iarbă mâncată.
{31} 
Tinde să e involuntară: adică atunci când îi love ti cu o Detonare.
{32} 
Atlas: un marid cu o putere neobi nuită i cu mu chi bine de ni i, angajat de
magicianul grec Fidias ca să construiască Parthenonul, pe la 440 î.Hr. Atlas nu i-a văzut
cum se cuvine de treabă i a făcut funda ia de mântuială. Când au apărut crăpăturile,
Fidias l-a închis pe Atlas sub pământ, însărcinându-l să ină pe umeri construc ia pe o
perioadă nedeterminată. Din câte tiu, e posibil să mai e încă acolo.
{33} 
Ceea ce înrăută ea lucrurile era că un exemplar din Adevărate pove ti de război
făcuse această ispravă. Bro ura lui Mandrake! O altă jignire pe care s-o adaug la lista
nesfâr ită de ofense pe care mi le adusese.
{34} 
Insera i fapta preferată din următoarea selec ie: (a) a luptat cu o singură mână
împotriva unor utukku la Quadesh, (b) a cioplit marile ziduri din Uruk, (c) a distrus trei
stăpâni consecutivi prin folosirea unei Ghicitori Ermetice, (d) a vorbit cu Solomon, sau (e)
altele.
{35} 
Nu că a putut face ceva împotriva lui în starea mea actuală. Cel pu in, nu
singur. Anumi i djinni, printre care i Faquarl, organizau de mult rebeliuni colective
împotriva magicienilor. Întotdeauna mi se păruse o prostie, imposibil de dus la bun sfâr it,
dar dacă Faquarl ar venit acum la mine cu vreun plan aiuristic, m-a alăturat lui
bătând din palme i ipând de bucurie.
{36} 
Pulsul avea forma unei sfere mici, de culoare verde-albăstruie, aproape de
mărimea unui ar ic, vizibilă doar pe planul al aptelea. Avea să cerceteze rapid localul
înainte de a se întoarce la cel care o trimisese. La întoarcere culoarea avea să indice nivelul
de magie pe care îl descoperise: verde-albăstrui însemna că zona era în regulă, galben, că
exista o urmă de magie; portocaliu sugera că există vrăji puternice, în timp ce ro u i
indigo îmi dădeau de în eles că trebuie să mă scuz i să mă îndrept spre ie ire.
 {37} 
Sau de către mine. Batalioanele de impi pe care le-am obligat să mă slujească
au trecut prin perioade îngrozitoare, în timp ce eu mă relaxam într-un hamac, la distan ă,
în siguran ă, uitându-mă la stele.
{38} 
Lime! Ăsta era numele pe care-l căutam. Omul cu fa ă de pe te din cafenea
fusese unul dintre conspiratorii din afacerea Lovelace de acum cinci ani. Dacă ie ise brusc
din ascunzătoare, înseamnă că lucrurile se precipitau.
{39} 
Spre deosebire de majoritatea panto lor stăpânului meu, care doar pu eau.
{40} 
Trebuie să fost i foarte erbinte. Era cu adevărat un dur!
{41} 
Esen a bietului Truklet nu era cine tie ce. De regulă a strâmbat din nas la
ea. Dar trăiam vremuri disperate, i aveam nevoie de toată energia pe care o puteam
ob ine. În plus, micul nemernic urma să mă pârască.
{42} 
Avea de a teptat. I-a mai adus încă o cafea.
{43} 
Unele dintre frumuse i erau într-adevăr umane, de i pe planurile superioare am
zărit vreo două care nu erau ce ar trebuit să e: una, o cochilie goală, solidă în fa ă,
găunoasă în spate; cealaltă, un foliot rânjit, cu membre epoase, ascuns sub vraja lui de
Strălucire.
{44} 
Am văzut mâna lui Mandrake în spatele tuturor acestor lucruri – vădeau toată
aten ia lui pentru detalii, împreună cu teatralitatea pe care o învă ase de la prietenul lui,
dramaturgul Makepeace. O combina ie perfectă de primitiv i de subtil. Demonul
„american” captiv era deosebit de reu it, apreciam eu în gând, fără îndoială invocat de
cineva din guvern special pentru această ocazie.
{45} 
În astfel de împrejurări trebuie să ac ionezi repede, înainte să i pur i simplu
absorbit de celălalt. Entită ile slabe n-au nici o ansă dacă sunt înghi ite de o putere mai
mare, iar asta era o situa ie cam la paritate.
{46} 
El sus inea că orice legătură dintre lumi trebuia să aibă un scop: era treaba
magicienilor i a spiritelor să se străduiască să în eleagă care era acesta. Eu consideram (cu
tot respectul cuvenit) că respectiva idee era o adevărată prostie. Slaba interac iune care
exista între lumile noastre nu era altceva decât o crudă abera ie (înrobirea noastră, a
djinnilor), căreia ar trebuit să i se pună capăt cât de curând posibil. Ne aprinsesem, i am
evitat să folosesc vulgarită i pământene doar pentru că ineam prea mult la puritatea
retorică.
{47} 
Printre ei erau preo i de rang înalt, nobili ai regatului, parteneri de băutură din
birturi, luptători profesioni ti, o femeie cu barbă i un pitic. Fiul regelui avea un mare
apetit i gusturi variate; se învârtea într-un cerc social larg.
{48} 
Adică un vârtej de ucideri. Executat de mine.
{49} 
O relatare, mâzgălită pe pere ii din port i ilustrată de o schi ă în culori vii, îl
arăta pe ul regelui aplecat cu fundul gol peste o masă din bibliotecă i bătut cu un bici
regal de către un demon sau de ni te demoni necunoscu i.
{50} 
Vechii faraoni se bazaseră pe preo ii lor pentru astfel de servicii, iar dinastia
greacă nu văzuse nici un motiv să schimbe această politică. Dar în timp ce indivizii
talenta i din trecut î i croiseră drum spre Egipt ca să se ocupe de comer , permi ând
Imperiului să în orească pe spinarea bie ilor djinni, vremurile acelea trecuseră de mult.
 {51} 
Aici s-a strecurat un pic de argou de pe străzile egiptene. Păi dacă mă scosese
din sărite!
{52} 
Sau aproape a a. Uneori am exagerat curbele.
{53} 
Nu mă preocupa în clipa aceea vestimenta ia ei, dar pentru aceia dintre voi
care sunt interesa i, iată cum arăta: purta o combina ie de pantaloni cu tunică neagră,
foarte nurlie, dacă aveai astfel de înclina ii. Tunica era deschisă la gât; nu purta bijuterii. În
picioare avea ni te teni i mari i albi. Câ i ani avea acum? Vreo optsprezece, pesemne. Nu
m-am gândit niciodată s-o întreb, iar acum e prea târziu.
{54} 
Noi, djinnii de rangul patru, nu suntem ni te spirite foarte u or de invocat,
deoarece suntem supărăcio i i corec i i ascultăm cu aten ie ca să găsim orice mică eroare
în incanta ii. Din acest motiv, i din cauza formidabilului nostru intelect i a prezen ei
noastre cople itoare (în general neincluzând mirosul de pâine prăjită), magicienii ne evită
până când exersează su cient.
{55} 
Ca să nu mai spun de douăzeci i două de posibile răspunsuri la ecare,
aisprezece ipoteze rezultante i contrateoreme, opt specula ii abstracte, o ecua ie cu patru
necunoscute, două axiome i un limerick. Asta e inteligen ă pură, ca să în elege i!
{56} 
Stăpânul meu, adică. N-a i ghicit?
{57} 
Practic, presupun că aveam cap de leoaică, de vreme ce îmi lipsea coama.
Coamelor li se conferă prea multă importan ă; OK, sunt bune pentru pozat, dar î i
blochează cu totul vederea laterală în bătălie i se încleiază teribil de la sânge.
{58} 
Din păcate, avea dreptate. Dacă m-ar trăsnit cu o vrajă de Pedeapsă, a
putut s-o întorc asupra lui (un avantaj major de pe urma faptului că îi tiam numele de
botez), dar nu mă puteam apăra împotriva unei împunsături cu suli a, mai ales în starea
mea de slăbiciune.
{59} 
O analogie năucitoare, dar în elege i ideea.
{60} 
Din nou năucitor, scuze.
{61} 
Ca să e clar, tenul lui căpătase o nuan ă interesantă de alb-gălbui. Ca de
cremă de ouă.
{62} 
Un termen tehnic: unitate de măsură a esen ei.
{63} 
Ultima dată când am folosit eu trucul cu vântul puternic/urletul fără trup am
încercat să-l momesc pe uria ul Humbaba în pădurea de pini, astfel încât stăpânul meu,
Ghilgame , să se poată furi a pe la spatele lui i să-l ucidă. Discutăm de 2  600 î.Hr. i a
func ionat atunci doar indcă Humbaba era cu câteva conuri mai scund decât un brad.
{64} 
Mwamba era u turatică precum un uture, Cormocodran – taciturn i brutal,
în timp ce Ascobol i Hodge erau pur i simplu nesuferi i, ind în mod regretabil numai
buni de luat peste picior.
{65} 
Cremă de ouă: un alt termen tehnic. Denotă o prăbu ire totală a esen ei pe
planul muritor. În Locul Celălalt, desigur, esen a noastră plute te liber tot timpul i nu
trebuie să ia o formă anume.
{66} 
Cel pu in nu când nu pot riposta. Dar, mai devreme sau mai târziu, când o să-
mi recapăt puterile, o să mă întâlnesc din nou cu Hodge, Ascobol i Cormocodran. i atunci
le voi aplica o răzbunare târzie cu ferocitatea unui urs rănit. Răzbunarea reu ită e doar
chestiune de sincronizare.
 {67} 
Mostră de dialog: „O, crezi că po i, ei?”, „Da, nici o problema amice!” „Zău?”,
„Zău!” Toate în fa a celorlal i, care aclamau i se plesneau peste oldurile păroase. În
privin a profunzimii i vigorii intelectuale, era undeva între dezbaterile din Atena antică i
cele mai recente din Parlamentul englez.
{68} 
Cu posibila excep ie a lui Cormocodran, care tot reu ea să arate ca o juncană
strânsă într-un costum.
{69} 
Jignitor, grosolan, dar era un sâmbure de adevăr în asta. Nu ajunsesem să mă
deteriorez ca atunci cu broasca, dar, cu ecare minut care trecea, puterile mele i esen a
mea se mai mic orau pu in. Eram cam uid prin zona pantalonilor.
{70} 
Mi-ar plăcut să iau parte la luptă. Teribil. În mod normal a fost primul care
să se lupte cu chestiile cu cap de sepie. Dar nu eram în apele mele. Mai aveam prea pu in
din pre ioasa esen ă ca s-o risipesc.
{71} 
Îl întârziau în primul rând rănile, dar nici ultima lui masă nu-i picase prea bine.
O hăpăise efectiv pe directoare.
{72} 
Uneori, prin i de evenimente, noi, djinnii, uităm ce limbă folosim. Când
conlucrăm în cadrul acestei lumi, avem tendin a de a vorbi dialecte familiare nouă i nu
neapărat pe cele folosite în cadrul civiliza iei de zi cu zi. (A a că, vede i, se explică totul.)
{73} 
Folio ii Frisp i Pollux fuseseră de fa ă când am fost descoperit; se amuzaseră
apoi povestind întâmplarea impilor din ga ca lor. Din păcate, ambii folio i i impii au fost
curând uci i în diferite moduri în timpul unei singure nop i: o coinciden ă bizară, care m-a
epuizat efectiv.
{74} 
Nu era precum bătrânul Jabor, adică puternic i idiot până la a indestructibil.
Nu era nici ca posacul de Tchue, care rar se vedea nevoit să ridice un deget la du manii lui,
atât de înfrico ătoare i de inventive erau vorbele lui. Nu, Faquarl era un geniu – privea cu
spirit practic supravie uirea respectând în egală măsură puterea i iretenia. În clipa de
fa ă, eu abordam aceea i tactică: încercam să evit să u omorât, respectând prin iretenie
puterea lui Faquarl.
{75} 
Înfă i area mea de om-corb era totemul tribului care trăia între câmpie i
pădure. Membrii acestui trib pre uiau modul de a se furi a al păsării, inteligen a i viclenia
ei. Mantia era făcută din pene de la ecare pasăre care trăia prin păr ile acelea: puterea lor
ind absorbită de a mea, puteam să merg neobservat pe piatră i pe iarbă i de asemenea
să vorbesc respectuos cu amanul tribului, care purta un costum similar, completat cu o
mască.
{76} 
Scos de un djinn destul de în vârstă precum Faquarl, râsul ăsta era curios de
descurajant. Noi, spiritele superioare, avem desigur sim ul umorului, pe care îl folosim ca
metodă de corec ie pentru anii nesfâr i i de servitute pe Pământ. În mod normal se
încadrează într-o anume categorie – este sec, sardonic i observa ional, uimit în
permanen ă de slăbiciunile magicienilor no tri. Nu tindem să cădem în isterii – asta chiar
nu se face! (Sigur, nu mă refer aici i la impi, care rar se ridică peste nivelul trombonelii
distractive.) A a stând lucrurile, era ceva ciudat de nere inut în veselia lui Faquarl, ceva
pu in prea implicat.
{77} 
Asta era adevărat. Încă de pe vremea bucătăriilor regale de la Ninive, pe la 700
î.Hr. Fusesem trimis acolo de magicienii babilonieni într-o misiune diplomatică, adică să
strecor arsenic în mâncarea lui Sennacherib în timpul unui banchet. Din păcate, Faquarl
fusese însărcinat de regele asirian să caute asasini: i se făcuse poftă de por ia mea de vi el
gras din farfurie i începuse să mă alerge pe hol. După o mamă de bătaie cu mâncare, l-am
doborât cu un jambon bine intit i m-am salvat fugind. În mare, rela ia noastră a început
să se deterioreze din momentul acela.
{78} 
În care am distrus fortul principal al pira ilor i am eliberat o sută de prizonieri.
Încăierarea a fost memorabilă mai ales din cauză că m-am luptat singur cu un afrit foarte
feroce deasupra a două corăbii care se scufundau. Ne-am urmărit încoace i încolo pe
vâslele în ăcări, i ne-am duelat printre vele folosind bucă i de catarg rupt. În nal l-am
pocnit în cap i m-am uitat cum se scufundă, încă fumegând, în adâncurile verzi ca
mazărea.
{79} 
Un anume personaj cu pielea ro ie ie ea în eviden ă. După ce a provocat un
haos general, Jabor a fost până la urmă scos din luptă când l-am momit într-un sistem de
pe teri subterane i am făcut ca tunelul să se prăbu ească peste el.
{80} 
O pace egipteană, vreau să spun. Cu i mai multe violuri, jafuri i crime, dar
acum comise doar de noi, i nu împotriva noastră. Deci era în regulă.
{81} 
Ankh: un fel de amuletă, în formă de T, cu o buclă la capăt. Simbolul vie ii. În
Egiptul faraonic, unde magia era un lucru cât se poate de obi nuit, multe ankhuri
con ineau entită i prinse în capcană i te protejau. În vremea lui Ptolemeu ajunseseră doar
simbolice. Dar erul, ca i argintul, alungă întotdeauna djinnii.
{82} 
Chiar i un du man străvechi diferit ar fost cumva mai bine.
{83} 
Din cauza lui Kitty Jones eram uimit. Nu din cauza mesei. De i era foarte
frumos lustruită.
{84} 
A, da. Iată cum stau lucrurile. A a cum se poate să men ionat o dată sau de
două ori, există cinci niveluri de bază ale spiritelor: impii (dezgustători), folio ii
(neglijabili), djinnii (o clasă fascinantă, cu una sau doua bijuterii), afri ii (supraevalua i) i
marizii (îngrozitor de plini de ei). Deasupra acestor niveluri există entită i mai puternice,
obscure de la natura lor, care sunt doar uneori invocate sau chiar de nite. Nouda era una
dintre ele, iar rarele lui apari ii pe Pământ au lăsat în urmă sânge i nenorociri. Doar
regimurile cele mai neplăcute l-au angajat: asirienii (în timpul bătăliei de la Ninive, când
Nouda a devorat o mie de mezi), Timur cel Crud (la asediul ora ului Delhi, în timpul căruia
Nouda a făcut o grămadă de capete de prizonieri înaltă de cincisprezece metri), aztecii
(acesta era un angajament regulat pentru Nouda; până la urmă a descoperit o ambiguitate
în invoca ia lui Montezuma… drept răsplată, Nouda a devastat Tenochtitlan i l-a lăsat fără
apărare împotriva spaniolilor). Era un client formidabil, cu alte cuvinte, înfometat i foarte
pu in în elegător.
{85} 
Felul cum o trata părea… Păi, să zicem a a: era greu de spus în ce fel î i servea
propriile interese. Fără îndoială că existau su ciente motive, dacă tiai unde să le cau i.
{86} 
Era adevărat: forma normală a lui Naeryan presupunea un bust negru precum
cerneala, trei ochi pătrunzători plasa i la intervale neregulate i o mul ime de membre ca
de păianjen. Bine, această înfă i are era de un gust îndoielnic, dar era cu mult mai demnă
decât Jenkins.
{87} 
Undeva, în adâncul acestor ochi, am zărit energiile din Celălalt Loc, rotindu-se,
rotindu-se. Nu m-am putut ab ine să nu mă întreb cât va supravie ui acest corp muritor cu
un astfel de oaspete.
 {88} 
Amândoi ne-am străduit să adoptam un ton sec, dur, agresiv. Nici unul nu prea
a reu it. Vocea lui avea tipul de timbru rezervat de obicei liliecilor i uierelor pentru
câini, iar a mea tremura ca a unei fete bătrâne cerând un sendvi cu castrave i la ceai.
{89} 
Vreo două sute de ani, de fapt. Un stăpân ceh de-al meu avea tendin a să se
îngra e. Obi nuiam să-l critic pentru lipsa de condi ie zică, făcându-l să acumuleze în el
un sentiment de iritare s dătoare. Într-o noapte l-am provocat să- i atingă degetele de la
picioare pe când se a a în pentagramă. A reu it cu vitejie, dar, în timp ce făcea asta, fundul
lui a depă it cercul, permi ându-mi să scap de legături. i, desigur, a fost pu in gras, totu i
destul de bun la gust.
{90} 
Asta n-a inut mult, bineîn eles. „O, Bartimaeus, ai putea iriga Semiluna Fertilă?
Ai putea schimba aici i aici cursul Eufratului?” „ tii, dacă tot te ocupi de asta, te superi să
plantezi vreun milion de semin e de grâu pe câmpul ăla? Mersi.” Nu mi-a dat nici măcar un
târnăcop. Când am ajuns în Ur nu mai sim eam deloc acea teribilă bucurie. Mă durea
spatele îngrozitor.
{91} 
Crede i-mă, mă pricep la acustica sticlelor. Mi-am petrecut cea mai mare parte
a secolului al aselea într-un vechi borcan de susan, sigilat cu ceară, plutind pe Marea
Ro ie. Nimeni nu mi-a auzit strigătele. Până la urmă un bătrân pescar m-a eliberat, i
ajunsesem su cient de disperat ca să-i îndeplinesc câteva dorin e. Am erupt sub forma unui
uria de fum, am produs câteva fulgere i m-am aplecat spre el ca să-l întreb ce dorin ă are.
Bietul bătrânel făcuse infarct. Ar trebui să existe o morală aici, dar nici în ruptul capului nu
vad una.
{92} 
O senza ie logică din punctul lui de vedere. Mă absorbise pe mine: o in ă de
foc i de aer.
{93} 
Nimic nu se schimbă. Nefertiti mereu avusese acest efect asupra lui Akhenaton,
dându-se pe lângă el în timp ce făcea socotelile recoltei, întrebându-l cum îi stă cu noul ei
văl. El nu se învă ase niciodată minte.
{94} 
Să folose ti un astfel de obiect seamănă un pic cu de urubarea unui capac de la
o sticlă de Cola. Nu. Poate că e un pic mai interesant: imagina i-vă că mai întâi agi i sticla.
Apoi, încet, încet, întorci capacul… secretul e să-l desfaci doar pu in, cât să fâsâie un
picule . Apoi magicianul poate direc iona puterea unde dore te. Dacă desfaci prea mult sau
prea repede, o încurci. E un fel de a spune. Printre clădirile importante distruse de folosirea
neglijentă a talismanelor se numără: Biblioteca din Alexandria i Farul din Pharos,
grădinile suspendate din Babilon, citadela Marelui Zimbabwe i Palatul Scufundat din Kos.
{95} 
Sclavilor i prizonierilor de război li se dădeau cu ite de er i erau trimi i în
marea arenă romană ca să se bată cu djinnii captivi. Elita romană pur i simplu adora
urmăririle comice i toate metodele hilare de ucidere.
{96} 
Am întâlnit-o prima oară pe Naeryan în Africa, în timpul campaniilor lui Scipio.
Înfă i area ei preferată era de dansatoare mlădioasă din buric, care ademenea…
{97} 
Oricum, nu mie, bine protejat înăuntru. Nathaniel poate că s-a ales cu câteva
vânătăi inutile, ca atunci când a pornit spre stânga când eu mă îndreptam spre dreapta, iar
Toiagul l-a pocnit în nas; sau când a activat Toiagul în toiul unei sărituri extra fanteziste, i
am fost amândoi arunca i în lături într-o tufă de grozamă. Sau acel mic incident de la lac,
când s-a înfuriat atât de tare (am stat sub apă doar vreo patru sau cinci secunde amărâte i,
hai să m serio i, câteva alge n-au omorât niciodată pe nimeni). Dar, în mare, am reu it să
evităm rănile autoprovocate.
 {98} 
Sau chiar i organele vitale.
{99} 
Aceasta din urmă era o observa ie făcută pe malul lacului. Nathaniel din păcate
a luat-o drept o comandă, ceea ce a dus la imersiunea noastră temporară. (Joc de cuvinte,
în engl. duck înseamnă”ra ă”, dar i „a te ghemui, a te feri” – n. tr.)
{100} 
Erau probabil vreo patruzeci. Dar, când intră în luptă, un războinic în elept se
ocupă de du mani unul câte unul.
{101} 
Dacă băiatul ar fost acolo singur, fără prezen a mea încurajatoare, ar
ac ionat oare atât de rapid împotriva corpurilor colegilor săi mini tri? În ciuda
diformită ilor, a fe elor lor lăsate i a membrelor pozi ionate ciudat, mă îndoiesc. Era om;
absolut întotdeauna, întotdeauna oamenii sunt atra i de ce e la suprafa ă.
{102} 
Printre acestea se numărau: scamatori, arene pentru role, călu ei cu impi,
Cortul Magic de Profe ii al Doamnei Houri, o sală cu iluzii optice, Grota Taxidermică a lui
Bumpo–Ursul i Expozi ia Mondială din centru – o serie de standuri patetice prezentând
„bogă iile culturale” ale ecărei ări din Imperiu (în principiu dovlecei, carto dulci i
linguri de lemn pictate). Mul imile proclamaseră Palatul „Cea de-a Zecea Minune a Lumii”,
ceea ce unul ca mine, care contribuise la construirea a cinci dintre celelalte nouă, găsea că
e cam mult.
{103} 
Nu voi da amănunte. A fost doar o mică misiune asiatică, cu mult timp
înainte.
{104} 
Normal că puteam. Era ca i cum ea conducea o forma ie internă cu un singur
membru, totul plin de claxoane, de clopo ei i de uiere, cu talgere entuziaste prinse între
genunchi. Zgomotul era asurzitor.
{105} 
A a s-a întâmplat cu Nefertiti i Akhenaton, desigur. Acum schimbau priviri
languroase i jurăminte lângă arcul crocodililor; în clipa următoare religia de stat era
distrusă i capitala Egiptului se muta la 100 de kilometri în de ert. Un lucru pur i simplu
ducea la celălalt.
{106} 
Faquarl nu era un viclean mincinos ca Tchue; se mândrea cu vorbele lui
tran ante. Fi i aten i, punctul lui slab chiar că era lăudăro enia. Dacă dădeai crezare tuturor
pove tilor, ajungeai să-l consideri responsabil de majoritatea evenimentelor-cheie din lume,
precum i consilierul i con dentul tuturor marilor magicieni. Asta, a a cum i-am spus lui
Solomon, era o preten ie destul de ridicolă.
{107} 
Era un fapt istoric ciudat că magicienii britanici nu se arătau deloc interesa i
de zbor, ind înclina i (ceea ce era destul de în elept, a zice) să se încreadă mai degrabă în
mijloacele mecanice. Dar alte culturi n-aveau probleme în a contopi djinnii cu obiectele
neînsu e ite: per ii apelau la covoare; anumi i europeni prozaici apelau la mojar i la pistil;
magicieni chinezi cu sim ul aventurii chiar au încercat să călărească pe nori.
{108} 
N.B.: Încă mai vorbim despre fa ă.
{109} 
Când strigi din Nepal. A a de tare era.
{110} 
În general, cei care nu trebuie să facă asta. Politicienii i scriitorii îmi vin
acum în minte.
{111} 
Păi încerca i să face i un gest nepoliticos adresat vouă în ivă. Pur i simplu nu
iese, nu?