Mulțumesc Pentru Că Te Iubesc" de Qnicolae Dabija

Nicolae DABIJA
MULȚUMESC
pentru că te iubesc
Versuri și Aforisme cu Ilustrațiile Autorului
Poeme alese de Nicolae Dabija și Ion Bargan
Chișinău • București
Editor: Ion Bargan
Lector: Rodica Roșca
Design copertă: Georgeta Vrabie
Ilustrații: Nicolae Dabija
Tehnoredactare: Georgeta Vrabie
© Nicolae Dabija
© Editura Bestseller
Descriere CIP a Camerei Naționale a Cărții

Dabija, Nicolae
Mulțumesc pentru că te iubesc: Versuri și Aforisme cu
Ilustrațiile Autorului/Nicolae Dabija; Coperta: Georgeta
Vrabie. - Chișinău; Bucureşti.
Editura Bestseller, 2020
(Tipografia Centrală) - 294 p.
ISBN 978-9975-3420-5-6
821.135.1(478)-8
D 11
Tipărit în Moldova
la Tipografia Centrală (tel: 078-879-915)
Comenzi:
+373 22-993-992
www.bestseller.md
www.bestseller.ro
Mulțumesc pentru că te iubesc
Un îndrăgostit e cel care va spune:

„Îți mulțumesc pentru că te iubesc.”
8
Cât de frumoasă e lumea

când știu că ești undeva.
10
Nicolae DABIJA
Clepsidra
Voiam să dobor secunda cu o săgeată.
Voiam să măsor cu o iubire vecia.
Mult prea multă-mi părea Poezia
și-a mea îmi era lumea toată…
Iarba creștea sub pașii mei,
teii scoteau flori pe ram
de mă gândeam la ei
pe când iubeam
ce tânăr
eram
o!
eram
ce tânăr
pe când iubeam
de mă gândeam la ei
teii scoteau flori pe ram
Iarba creștea sub pașii mei,
și-a mea îmi era lumea toată…
Mult prea multă-mi părea Poezia
Voiam să măsor cu o iubire vecia.
Voiam să dobor secunda cu o săgeată.
11
Ochiul al treilea
Îmi vine din ce în ce mai greu
să deosebesc primăvara de rai,
lacrimile de stropi −
amețitor, amețitor se-nvârt în jurul meu
lucrurile văzute cu al treilea ochi.
Tot mai greu mi-i,

nu pot distinge
urzica pictată − de urzică,
în ea văd o minge-n altă minge
și mingea cea mai mare e-n mingea cea
mai mică.
Plouă cu semințe, fără puteri

le măturăm și le ardem, pe câmpul arat...
Dar ce-am văzut cu ochiu-al-treilea ieri
va fi doar mâine cu adevărat.
12
Nicolae DABIJA
Ierbile, munții ne seamănă

nouă, norii, frunzele − la fel;
e parcă pace, parcă plouă
în viitorul spionat de el.
Toate lucrurile făcute cu ochii închiși

le duc la capăt cu el; un corb
bătrân, îl văd tânăr peste caiși
cu ochiul acesta, ochiul al treilea,
care nu-i orb…
De la un timp, din ce în ce mi-e mai greu

să deosebesc realul de vis, ceara din lună
de ceara din plopi −
amețitor, amețitor se-nvârt în jurul meu
lucrurile văzute cu al treilea ochi.
13
Sufletul are ochi.

Ochiul al treilea, care îi aparține,
nu se închide niciodată.
14
A spune cuiva „te iubesc”

este o invitație la veșnicie.
16
Poezia
Precum un cerc cu
precum o secundă,
precum un cer născocindu-și
18
Nicolae DABIJA
centrul în afara sa,

în care încape Vecia,
propria stea – poezia.
19
Testament
Copiii mei, își toarce steaua firul −
cu poezia nu aduni avere:
vă las ca moștenire trandafirul,
lumina lui de pace și durere.
Și spinii, ce văzduhurile ară:

să sângerați de ei,
în veșnicii,
mireasma care-n orice primăvară −
deșteaptă șerpii
îngropați de vii...
Mireasma să i-o smulgi e foarte greu,

nici nu i-o poți căra cu coviltirul,
sau în bucăți s-o-mparți c-un ferăstrău:
vă las ca moștenire trandafirul.
20
Nicolae DABIJA
Iar dacă-l veți iubi

cu adevărat −
în veci n-o să vi-l poată răpi nime
chiar de-i va smulge tufa vreun gealat,
un fir de rădăcină tot rămâne.
Mireasma lui scrie pe vânt poeme.

...Dar când se încâlcește-n rămi zefirul −
tufele scunde ard ca niște steme!
Vă las ca moștenire trandafirul.
21
Pe Eminescu
îl vor egala
doar cei care
îl vor întrece.
22
Eminescu
Când mă gândesc
cât de mult
ne iubise
izvoarele,
și codrii,
și doinele
ce au fost a-l cunoaște –
îmi vine să cred

că poeții mari
își aleg
popoarele
în mijlocul cărora
au
a se naște.
24
Nicolae DABIJA
De multe ori o mare dragoste începe cu

adevărat din clipa când ea se sfârșește.
25
Nicolae DABIJA
ȘI CĂRȚILE TOTUȘI...
Toate se trec sub bolți și pe lume,

stea ce naște și codru bătrân,
și tron, și oștire, și slavă, și nume....
Și totuși cărțile... ele rămân.
Lângă casa mea pășteau niște miele,

cu behăit angelic, nedefinit...
Pe câteva le-am pus în poemele mele...
Numai cele de acolo nu au murit.
Niște ninsori ce cădeau pe colnic,

însoțite de-al iernii fagot,
mă rugau să le-așez într-un vers cât de mic,
ca să nu se topească de tot...
Pe o femeie iubită-n junețele mele,

după ani o revăd, ea-mi râde crispată,
frumusețea i-a rămas toată-n poemele mele –
acolo ea nu va-îmbătrâni niciodată.
Planete se sting și seacă oceane,

altar creștin și templu păgân,
se trec imperii, munți, bastioane...
Și totuși cărțile... ele rămân.
Iar cărțile totuși, totuși rămân.
19 ianuarie 2020
27
Ca să reușești în viață, lucrul cel mai

important, de multe ori, nu este acela de
a crede în Dumnezeu, ci de a-l face pe
Dumnezeu să creadă în tine.
28
Nicolae DABIJA
VÂRSTA DE TRECERE
Am, Doamne, treizeci și trei de ani

și-s numai bun de răstignit,
și-s numai bun de pus pe crucea
poemului desăvârșit;
poemului care-ar putea

cu-o clipă iarna s-o amâne.
Sunt pedepsit azi pentru-o gafă
Pe care o voi face-o mâine.
Revolta sângelui din mine

se domolește în părinți.
Dar unde-i Iuda să mă vândă
pentru cei treizeci de arginți?!
Se-ntinde-amurgul peste ziduri

precum un mușchi trandafiriu,
când moartea-mi face blând cu ochiul,
eu mai învăț să fiu, să fiu....
29
Dacă ar fi să scoți din Biblie unele întâmplări,

niște psalmi, anumite file și pe unii proroci cu
profețiile lor, ea tot Biblie rămâne, dar dacă
scoți din ea Iubirea, aceasta devine o carte
oarecare...
30
Nicolae DABIJA
NĂDĂJDUIRI
Bucuros este sufletul meu,

ca o biserică în care a intrat Dumnezeu:
vâzdoagele au înflorit brusc în icoane
și-au înmugurit podele și obloane
și ușile, care se deschid, a Înviere,

mai înainte de a le apuca de mânere.
Privirile mele îndrăgostite

de lanuri, de păduri, de ape, de răchite,
te caută și te găsesc în toate:
în lujere și fulgere,
în arbori și cioate…
Învăluit îs, ca de-o respirare, de aburul minunii,

în care mă topesc și cu care mă confrunt.
Mă caut printre cuvintele rugăciunii:
să văd dacă mai sunt.
Frazele stânjenite îmi înfloresc pe buze,

vie mi-i nădejdea:
ca focul sub spuze…
Bucuros e sufletul meu:

ca o biserică în care a intrat Dumnezeu.
31
Omul în căutare de Dumnezeu seamănă cu

copilul rătăcit care merge prin mulțime și
întreabă trecătorii:
— Nu vă supărați, n-ați văzut cumva o mamă
fără de un copil?
32
Nicolae DABIJA
Psalm
Nu am, Doamne, nimic, și-s bogat.
Sunt, Doamne, cel mai bogat, că te am.
Cu fiece mugur ce iese din ram – Te-am aflat,
cu cerul ce-mi intră în casă prin geam!
Nu Te supăra, Doamne, că port roura-n gene,

că cel mai fericit am fost, fără să știu:
când sfâșiat eram de fiare în arene
Tu mă strângeai la pieptu-Ți, ca pe-un fiu...
Și ce ușoare-s lanțurile grele

și piatra de sub cap mi-e pernă moale –
în locul unde lacrimile mele
se întâlnesc cu râurile Tale!
12 septembrie 2005
35
De multe ori, dacă am avea două guri,

să putem spune „Da” și „Nu” în același timp,
am exprima cu exactitate ceea ce gândim,
ceea ce simțim, ceea ce credem.
36
— Care cuvânt e cel mai lung și

cel mai încăpător într-o limbă?
— „Noi”, atunci când include
noțiunile de „eu și tu”.
38
Cum e cu putință
să nu fiu fericit când
tu ești alături?!
40
Nicolae DABIJA
Sipica
De-atâta bine mi se face rău.
Și de atât curaj m-apucă frica.
Acum când înflorește, blând, sipica
e aici și pân’ la bunul Dumnezeu.
Și mi se face cald de-atâta frig.

Și trist devin – de atâta bucurie.
Mi-aud tăcerea doar atunci când strig.
Sau când poema singură se scrie.
Și trist sunt după orice biruință!

Și vesel – după fiece durere.
Învins fiind, mă umplu de putere,
Și înjurând, mă umplu de credință.
Și cânt, să nu se-audă că bocesc,
cum floarea umple lumea de prăpăd;
de-atâta dragoste încep să te urăsc,
de-atâta dor nu vreau să te mai văd.
În căutarea Sensului, cel greu,

poemu-l șlefuiesc, până se strică...
...De-atâta bine mi se face rău,
și de atât curaj, Doamne, mi-i frică...
41
Nicolae DABIJA
De dragoste
Zarea se-nnorează, cad de sus omături.
Dor îmi e de tine, chiar când ești alături.
Frunza se destramă. Ceruri cad pe ape.

Dor îmi e de tine, chiar când ești aproape.
Iar afară plouă, ceruri viscolesc –

să nu mă mai satur să te tot privesc.
Draga mea, iubito, floare-ngândurată –

a mea totdeauna, și-a mea niciodată.
Oare și atuncea, după ce-o să mor,

tot așa de tine o să-mi fie dor?!
43
Când iubește,
omul e gata să-i ierte
celui drag și crimele.
Când nu-l mai iubește,
nu-i poate ierta nici binele
pe care celălalt i l-a făcut.
44
Numai în Anglia a fost posibil ca un rege să

renunțe la tron pentru o femeie.
Alături de femeia dragă, pe care o vei face
să se creadă regină neîncoronată, te vei simți
rege și fără de tron.
46
IUBEȘTE-MĂ AȘA CUM SÂNT
Sunt rău. Sunt bun. Sunt nemilos. Sunt blând.

Dar tu iubește-mă așa cum sânt.
De-aș fi doar blând și bun, cum mă dorești,
ar fi ușor de tot să mă iubești.
Atuncea lumea toată, câtă e, m-ar adora —

și-ar mai avea același preț iubirea ta?!
48
Nicolae DABIJA
Sclava
Când i-am strivit, cu tot cu tron,
pe regii-zei din Babilon –
toți s-au întors cu-averi, cu slavă,
eu n-am venit decât cu-o sclavă.
Era frumoasă: când zâmbea

pomii-nfloreau după perdea
și iedere urcau pe ziduri –
privirea ei îmi lăsa riduri.
Eu îi eram stăpân și domn:

mă mângâia, tăcut, prin somn;
din vis, când îi ceream hangerul –
cu pleata-i și ștergea mânerul...
Îi sărutam glezna cerească,

și-i porunceam să mă iubească
mai mult decât pe Dumnezeu,
căci: „EU ÎȚI SUNT STĂPÂNUL TĂU!“
Iar ea zâmbea prin lacrimi mută,

cu toate bolțile-n derută,
cu frunza delirând în tei,
ea, sclava mea; eu, sclavul ei...
49
„Te iubesc” – cele două cuvinte

pe care se sprijină tot Universul.
50
DOUĂ CUVINTE
Până în ziua când noi doi ne-am întâlnit –

ce noroc! – ,
toate planetele stăteau pe loc
și-abia când ne-am văzut,
ne-am vorbit,
ne-am îndrăgostit –
acestea, cu scrâșnet greoi,
cu foșnet mut,
au pornit.
Planete stinse,
pietre tăcute,
meteoriți mari cât grădinile,
deasupra noastră brusc și-au aprins luminile,
încât oameni,
cum ne țineam de mâini,
spuneau deseori:
„Ei sunt luminați de alte constelații,
de alți sori...”
Când te-am sărutat prima oară –

se-amestecară dimineață cu seară,
lucrurile se-încâlciseră rău:
ziua ieșea luna și noaptea – soarele,
inima mea bătea-n pieptul tău.
52
Nicolae DABIJA
Totul a-nceput într-un ceas pământesc,

când ne-am rostit unul altuia:
„Te iubesc!”
Lumea iscată ca și cum din aceste două cuvinte
nu mai era nici ea ca-nainte.
Ne-așteptau celelalte cuvinte nespuse,

sub planeți ce se nasc,
sub bolți presupuse
ca fiecărei secunde trăite de noi, fiecărui
minut –
să le născocim un nou început.
Ce minune s-auzi pe planete

gândite de tine
cum foșnesc păduri,
cum înfloresc grădine
și să știi – sub stele ce-și rânduie mersul –
cum
pe două cuvinte
se sprijină tot Universul.
53
La omul care iubește

și care e iubit
totdeauna bucuria
e geamănă.
54
L-am văzut pe Dumnezeu într-o femeie.

Zâmbea.
Și de la zâmbetul ei s-a înseninat dintr-odată.
Și livada a înflorit.
56
Nicolae DABIJA
DOUĂ VIEȚI ÎNTR-O VIAȚĂ
Am lipit urechea de pieptul tău

și am auzit inima mea
cum bate
la tine în piept.
Ce bucurie nețărmurită
să știi
că ai două
inimi!
E ca și cum ai trăi
două zile
într-o singură zi.
E ca și cum ai trăi
două vieți
într-o singură viață.
57
Nicolae DABIJA
EA ERA AȘA FRUMOASĂ…
Ea era așa frumoasă,

că se lumina în casă.
Și atât de lin dansa,

c-afară se-nsenina.
Acolo, lângă fereastră,

că-nflorea țărâna-n glastră.
Parcă-avea văzduh în oase:

ora cinci se făcea șase;
pasul ei îl respiram.
O, -ncă atunci nu știam
c-aveam cu noi a purta

mirul acela, seara cea
până dincolo de moarte.

Ori poate și mai departe.
59
Învingători într-o dragoste

vor fi mereu cei care se vor lăsa
învinși de ea.
60
Nicolae DABIJA
DOR DE EA
Sunt dependent de Dânsa ca

de-un drog,
încât, în plină zi și, trist,
sub stea
Celui de Sus stau zilnic să
mă rog:
fă, Doamne, să nu-mi fie
dor de ea.
Fă, Doamne, să nu-mi fie de ea

dor,
de cea de care sete mi-i,
și foame –
îngenuncheat mă rog lângă icoane
de parcă L-aș ruga pe El –
să mor.
Și parcă-aud din ceruri o dojană:

„…Această dragoste,
cu sorții la răscruce –
ți-am dat-o să o porți ca pe
o cruce,
dar tu o vrei doar ca pe o
coroană…”
61
Cele care se întâmplă,

nefiind trecute în graiul cuvintelor –
ca și cum nici nu se întâmplă.
O dragoste nepovestită lui Dumnezeu
e ca și cum nici n-a fost.
62
Sunt convins că Paradisul lui Adam,
în lipsa Evei, nu era unul complet.
Omul nu poate fi fericit de unul
singur, chiar locuind într-o
grădină a Raiului.
Nicolae DABIJA
CA ȘI CUM
Ca și cum ai deschide geamul cu respirarea.

Ca și cum rugul ar plânge cu fum
Și ramul cu floarea.
Ca și cum.
Ca și cum ar ninge cu fluturi

peste ruguri și-acestea s-ar stinge.
Ca și cum n-ai putea să te bucuri
decât atunci când ai plânge.
Ca și cum steaua ce-abia se mai ține

ar evapora marea în care ar cădea.
Ca și cum ți-ar fi dor de mine
abia după ce m-ai uita.
Ca si cum cele bucoavne ar fi

pline cu triste gângănii,
și pe cer, ca și cum, ai citi
urme de reni și de sănii.
Ca și cum zările, toate, ar foșni

și ploaia s-ar umple cu fum.
Ca și cum m-ai iubi,
ca și cum te-aș iubi.
Ca și cum, ca și cum...
65
ELEGIA TRISTEȚII
DIN PREA MULTĂ IUBIRE
Vai, zic, ce naltă și ce sfântă seară!

Vai, firul ierbii cum se roagă, drept!
Și inima-ți cum prinde să mă doară,
de parcă s-ar afla la mine-n piept.
Și vai, mai zic, atâta depărtare

se-așterne între mine, cel de azi
și cel ce căuta, mai ieri, îmi pare,
să dezlipească cerul prins de brazi.
Se sălciază apa-ntr-o fântână,

pacea atârnă de-un cuvânt pripit
și steaua tot mai grea e de țărână –
și mi-e rușine că sunt fericit.
De ce atâta te iubesc, de ce
tu, cea mai dragă, ai a-mi fi iubită,
în lumea asta când încă mai e
atâta dragoste ne-mpărtășită?
Vai, iarba se retrage în sămânță,

poemul se retrage în cuvânt.
Când fericirea mi-i ca o căință
c-a mea e lumea, că iubesc, că sânt.
66
Nicolae DABIJA
De nu te-aș fi iubit așa fierbinte

din clipa sfântă-n care te văzum –
m-aș fi retras, prea poate, -ntre cuvinte
să mă îmbăt cu vechiul lor parfum.
Cum prinți se retrăgeau la mănăstire

și, tunși monahi, sub ceruri fumegate –
notau, în nopți, pe margini de psaltire
poeme de iubire, împăgânate.
Vai, surdă-i fraza și-i cuvântul mut

și-mi pare că aceasta-i poezia:
o pasăre captivă ce-a crescut
încât n-o mai încape colivia.
Izvoarele se-mpuținează-n lume,

cuvintele abia pot încheia o pace;
pe bolți ghilite vântul mână spume
și ca o bubă liniștea se coace.
Trec, vai, pe sub salcâmii dați în floare,

de dânșii și de stele sunt iubit,
și de o fată cu gura de sare –
și mi-i rușine că sunt fericit.
67
Cu tine –
un an
de duminici.
68
Dragostea nu există. Ea e un miraj, îmi spune

un actor. Îl contrazic, deși cred că pentru a
te îndrăgosti ai nevoie de imaginație, iar
persoanele fără imaginație nu sunt capabile
de o dragoste mare.
Și atunci i-am vorbit interlocutorului meu
despre un șofer căruia pe o șosea din deșert
i s-a arătat un miraj; știind că nu e decât un
miraj, acesta a încercat să-l traverseze, dar
izbindu-se de el, impactul a fost atât de
puternic încât mașina i s-a făcut țândări.
Trebuie să ținem cont de faptul că de multe ori
mirajele, inclusiv cele ale dragostei, capătă
materialitate.
70
Nicolae DABIJA
Ea trece...
Ea trece de-a lung de poiene
călcând pe iarbă fără sandale:
de parcă ar scrie poeme
cu tălpile goale.
71
În preajma unei femei pe care o iubești

timpul nu există. Și-atunci, la ce bun
toate ceasurile din lume?!
72
Nicolae DABIJA
DRAGOSTEA DINTÂI
Rămâi, rămâi,
de-a pururi dragostea dintâi.
În gând, în vis, în amintire —
rămâi, întâia mea iubire.
Când pomii sângeră, pe deal,

când luna trece pe sub val,
și brazii toți se fac tămâi,
rămâi, iubirea mea, rămâi.
Când pomului, în primăvară,

preamulta floare i-i povară
și-amurgul pare un lămâi —
rămâi, rămâi...
Când se trezeşte-n mine-un cânt,

dar să-l rostesc mă înspăimânt
când piatra și mai mută îi -
rămâi!
73
Iubim o singură dată în viață:

prima oară.
Celelalte iubiri vor veni
ca o completare
a celei dintâi.
74
Numai Dumnezeu știe ce gândim,

diavolul ghicește.
76
Nicolae DABIJA
ȚARA-N CARE NE-AM IUBIT
N-aveam nici timp, n-aveam nici vreme

să ne croim altfel de sorți,
retrași în imnuri şi poeme
eram, ca dincolo de morți...
Şi doar poemele acele

de dragoste și dor cumplit -
opreau oștirile să intre
în țara-n care ne-am iubit.
77
Dragostea
e ca spada lui Ahile,
care rănește și vindecă
cu același tăiș.
78
Nicolae DABIJA
Elena din Troia

Departe de cetatea din care a plecat
și de bărbații pe care i-a iubit,
Elena încă nu a aflat
că Războiul Troian s-a sfârșit.
Doar o veste a ajuns pân’ la dânsa, prolix,

sub cerul poltron, sub luceferii lași,
că o luntre s-ar fi scufundat în Styx
cu tot cu luntrași.
Cetatea-i pustie, cât cu ochii cuprinzi,

Elena-i de mult mutată la zei
și numai, neasemuită, frumusețea ei
a rămas în oglinzi.
79
Ce e iadul?
A nu putea iubi.
80
Dragostea e o încătușare,
dar numai cu acest fel de
cătușe o ființă are deplina
libertate, cea de care are
nevoie pentru a se simți, în
condiția sa de om, zeu.
82
Nicolae DABIJA
Lorelai
Treceam cu barca peste hău,
iar tu pe stâncă sus erai
și semănai cu Dumnezeu,
cu pleata-n vânturi, Lorelai.
Eu mă uitam ca alte dăți

numai în sus fără de grai,
spre-altarul cel de frumuseți:
o fată-n ceruri, Lorelai…
Când luntrea s-a lovit de stânca

pe care îți plăcea să stai
și apa m-a sorbit, adânca,
cu tot cu doru-mi, Lorelai;
și când am zis: „Doamne, mă iartă…”,

atunci când am ajuns în rai,
tu ai rămas pe-aceeași piatră
s-aștepți vâslași alți, Lorelai…
83
Nicolae DABIJA
SINGUR...
Singur. Singur la porți.

Numai eu mai sunt viu.
Toți zeii sunt morți.
Şi-i târziu.
Plopul murmură trist

sub un cer fumuriu.
Am murit? Mai exist?
Nu mai știu.
Nu-i nici noapte, nici zi.

Nu mi-i rău, și nici bine.
Nu pot trăi, nici muri.
Fără tine.
85
Al cincilea anotimp
Lui George Bacovia
Steaua cea nouă

În vânturi se stinge.
Şi ninge, și plouă.
Şi plouă, și ninge.
Un cer se prelinge
În altele două.
Aş râde... și-aş plânge...
Veche-i lumea... şi nouă...

De-un fulger se frânge
Bolta – în două...
Focul se stinge...
Mi-s ochii în rouă.
86
Nicolae DABIJA
Orice om
e o carte în devenire.
87
Nicolae DABIJA
Iubirea îți dăruiește aripi. Atât.

Zborul deja depinde tine.
— Când sunt cu tine – eu sunt tu;

când sunt tu – abia atunci sunt eu.
89
CĂPRIANA
Haidem, iubito, iar la Căpriana,

acuma când salcâmii înfloresc,
iar cerurile par și mai albastre —
și-acolo să îți spun cât te iubesc.
Clopotnița pe deal miroase-a fulger,

puieții cresc, în mai, cu desperare,
și ciocârlia, cu un fir de cântec,
tăriile le leagă de ogoare.
Sunt ore când aude-ntregul sat

cum ierbile dau piatra la o parte —
de la copiii ce se nasc, acum,
pân’ la bătrânii care stau pe moarte.
Apa-ntr-un jgheab scânteile-şi adună,

salcâmii se cojesc de străinie,
aici eşti tânăr — prunc de nici o lună —
și tot aici ai ani peste o mie.
Un clopote de lemn cu buza ruptă

din vremuri vechi deasupra porții îi…
Tătarii, odată, când intrau în țară,
de Căpriana se izbeau, întâi.
90
Nicolae DABIJA
Aici, într-o lumină-mpuținată,

întru a face-al vremilor însemn,
Eftimie muia — ca-n veşnicie —
pana în călimarul lui de lemn.
În nopți, când cerul e zdrumicăcios

și peste Căpriana se fărâmă —
planeții lunecă atât de jos,
că turlele în iarbă le dărâmă.
Şi vietăți din codrul de alături

se furişează printr-o gaură-n pridvor;
iar dimineața-n praful de pe jos
urme de jderi poți sloveni uşor.
Şi-un lup, se spune, înnoptează-n schit,

când uşa o deschide-n zori curentul,
este zărit, ades, tâșnind afară,
cu coada măturând evenimentul.
E Căpriana o legendă-adevărată,
cu o corabie aduce-n dimineți,
în iarba primăverii îngropată
și îmbrăcată-n iederele verzi.
91
Zidul asudă ca un ofticos;

teamă îmi este c-am să uit v e c i a
cum viețuia cu noi, sfios,
și noi, nebunii, îi râvneam fetia.
...Mi-i dor să vin odată de la pol,

cu-o sanie să mă aducă renii,
și-n timp ce eu voi admira pictura,
ei de pe muri să pască toți lichenii.
Şi să se facă, dintr-odată, cald

pe-acele văi domoale, și coline,
încât cireşii înghețați și ninși
flori să sloboadă, jos, la rădăcine.
...E iarăși luna mai și, iarăşi, pomii

până departe-n ceruri înfloresc.
Haidem, iubito, iar la Căpriana,
acolo să îți spun cât te iubesc!
Căpriana, mai 1983
92
Poezia
se face mai întâi din iubire,
apoi din cuvinte.
94
Nicolae DABIJA
Chemare
Cheamă-L pe Dumnezeu
cu, fără de lacrimi, plânsu-ți –
să te apere nu de dușmani,
ci de tine însuți.
Nu să despartă
întuneric de bezne,
nemila de rău,
ci pe tine, iubito,
de sângele meu;
cheamă-L, să
mă
ajute să uit –
rănile tale
cât de mult
m-au du-r-ut!
95
— Am o rugăminte: să te
gândești la mine mai des.
— N-am să pot.
— De ce?
— Asta ar însemna să mă
gândesc la tine mai puțin,
pentru că eu mă gândesc
la tine tot timpul.
96
— Când o despărțire devine cea mai

dureroasă?
— Atunci când amintirile țin loc de visuri.
— Acestea sunt visurile care dor?
— Da.
— De ce ar durea?
— Pentru că ar fi putut să se întâmple într-un
timp ce nu va mai veni niciodată...
98
Nicolae DABIJA
POEM SCRIS ÎN DOI
Poemele noastre
cu miros de cer și pământ,
cu miros de viață și moarte,
sunt, cu toatele, scrise;
nu mai încape în ele niciun cuvânt.
A rămas unul singur nescris,

pe care-l vom compune în doi:
eu voi nota un cuvânt,
tu – alt cuvânt
eu unul – miercuri,
tu altul – joi.
Ce ar alcătui împreună
o singură noapte
și-o singură zi,
care de noi să-și aducă aminte
atunci când nu vom mai fi.
99
Nicolae DABIJA
DESPRE OMAGIILE ÎNTÂRZIATE, ADUSE,

CA O SCUZĂ, DISTINŞILOR NOȘTRI RAPSOZI
ION ŞI DOINA ALDEA-TEODOROVICI
O, biet popor, o, neam nepriceput,

În care nu-i nimic de două ori;
unde ades — pentru a fi văzut —
urmează mai întâi să mori.
101
Nicolae DABIJA
Fără visuri,
fără fiori,
fără dor
a mai trecut încă o primăvară.
Numai umerii mă dor

în locul unde aripile
urmau să răsară.
103
Maria și Mihai sunt numai răni, își au hainele sfâșiate de

câini, îi dor urmele loviturilor de la bocancii și pumnii
soldaților, între care înaintează legați cu funii unul de
celălalt.
La un moment dat, Mihai Ulmu se oprește locului, își
șterge cu dosul palmei urmele uscate de sânge de
pe gură, se uită în ochii ei limpezi ca cerul și, parcă
amintindu-și de un lucru foarte important, îi șoptește
astfel ca să audă numai ea:
— Maria! Vreau să-ți spun ceva…
— Spune…
— Te iubesc!
Ea se lipește toată de el, îl privește recunoscătoare,
ochii i se umezesc și buzele ei prind să freamăte:
— Știi…
— Da.
— Vreau să-ți spun și eu ceva…
— Spune, iubito!..
— Mihai Ulmu, în aceste clipe, îmi vine să urlu de fericire!
Romanul „Tema pentru acasă” de Nicolae Dabija
104
Nicolae DABIJA
ȘI POMII IUBESC
Și pomii iubesc.
Sunt martor
și-adeveresc:
un ulm
s-a-ndrăgostit
de-o fată cu ochi de cicoare
și-a înflorit
odată cu prima ninsoare.
105
Nicolae DABIJA
DE-A MIJATCA VIEȚII
Te-ai ascuns
în munți
și te-am găsit.
Te-ai ascuns
în codri,
și te-am găsit.
Te-ai ascuns
în mulțime,
și tot te-am găsit.
Te-ai ascuns
în mine.
Și nu te-am mai găsit.
107
Există răni care dor

și după ce nu le mai ai.
108
Nicolae DABIJA
CARE IUBIRE-I DE LA DUMNEZEU?
Acea iubire-i de la Dumnezeu
ce peste vremuri fi-va să se vadă
cum a trecut peste destinul tău –

ca grindina peste-o livadă.
109
Ce bine-a fost...
Ce bine-a fost când a fost rău:
muream
pe-atunci
de dorul tău;
era un timp, care-a-ncăput
viața și moartea-ntr-un sărut!
Totul
pe-atunci
părea nespus,
și frunzele cădeau în sus;
și timpul,
blând,
curgea-napoi,
iar Dumnezeu ținea cu noi.
Atunci,
în veacul celălalt:
când te-am iubit cât n-ai visat,
și când din căni –
cu tot alaiul –
noi cerul îl sorbeam cu paiul.
110
Nicolae DABIJA
Apoi când ai plecat cu trenul

lăsând părăginit edenul –
n-am mai știut ce-aș putea face
după război, cu-atâta pace...
Ce rău e azi când este bine:

când nu mai mor de dor de tine,
nu zic cântări și nici suspine...
Dac-am greșit, Tu, Doamne, zi-ne!
Azi totul e așa firesc:

nu mai urăsc, nu mai iubesc,
nu mai bocesc, nici nu mi-i dor,
nici nu trăiesc
și nici nu mor.
Azi nu mă sting de dorul tău,

și sunt bătrân ca Dumnezeu
gândind l-acele vremi divine...
Ce bine-a fost când n-a fost bine!...
111
A venit primăvara,
ca și cum n-a venit.
Zăpada din suflet
încă nu s-a topit.
112
Toate ființele pot să zboare
atunci când iubesc,
chiar și melcul...
Suferința din dragoste

e cea care purifică.
114
Nicolae DABIJA
DOUĂ PĂSĂRI...
Noi suntem două păsări,

fiecare
cu câte-o singură
aripă –
cum ne-a plăcut să zburăm
pe timp
de ploi aprigi
și pe furtună,
aripile-perechi ne-au fost retezate
în bolți
de lame
de fulgere –
Și-acum nu putem zbura
decât atunci
când suntem
împreună...
117
Când doi oameni se iubesc,

fac transfer de visuri.
118
Nicolae DABIJA
Invers
Plouă invers, dinspre pământ spre cer.
Curg arborii spre nouri, înfrăgezind departe.
Ce-aș mai putea, o, Doamne, de-acum să-ți mai cer,
când mi-ai trimis iubirea aceasta
ca pe-o moarte?!
Și uruitul ierbii răzbate în odăi,

tot mai matern,
mai blând,
mai auster;
cu gura mea când caut, setos, buzele ei:
ca un spion fiola cusută la rever.
121
Dragostea e un dar.
Ea răscumpără suferința.
Trecută sau viitoare.
122
Nicolae DABIJA
Blestem
Te blestem să rămâi cea mai
frumoasă –
cum e gelos pe mine Dumnezeu
că știu când ieși și știu
când intri-n casă –
și numai eu să te iubesc...
Doar eu!
Gelos pe iarbă și gelos pe vânt,

gelos pe raza ce se scutură din stea
și leagă cerurile de pământ –
te blestem să rămâi n u m a i
a mea.
Și-n vremea care trece, care vine

pe tine cea cum alta nu-i sub
soare
să mă iubești – t e b l e s t e m –
doar pe mine
și de acest blestem să n-ai
scăpare.
123
— Mă iubești? mă întreabă ea sub clar de lună.

— Da.
— Mult de tot?
— Mult de tot.
— Și ai putea face totul pentru mine?
— Aș putea, afirm cu încredere.
— Dacă mă iubești mult de tot și zici că ai putea face
totul pentru mine, atunci, te rog, să nu mă mai iubești.
— ...
Romanul „Te bestem să te îndrăgostești de mine”

de Nicolae Dabija
124
Nicolae DABIJA
CEAȚĂ OARBĂ
Mi-i ceața oarbă adăpost,

cu ochii iar te voi petrece,
ca un soldat ce stă la post
păzind ca râul să nu sece.
Voi mai zări, prin zile, mut

cum, sub un cer de nouri greu,
ceața prin care ai trecut
îți mai păstrează chipul tău.
125
Nu dorurile sunt ale mele.

Eu sunt al lor.
126
Nicolae DABIJA
DESPĂRȚIRI IMPOSIBILE
După ce ne-am despărțit –

de doru-mi să nu mai depinzi –
te întâlnesc pretutindeni:
în parcuri, în cărți, în oglinzi.
Cum de reușești să fii peste tot –

în codrul de frunze, pe șesul cu nea –
tu, cea iubită, care nu exiști
decât în imaginația mea?!
127
Dragostea, multă sau puțină, e în noi

și nu ne-o poate dărui nimeni dacă
n-o avem. Nici nu o putem da nimănui
dacă nu ne ajunge măcar nouă.
128
Nicolae DABIJA
Plic
După toate cuvintele spuse
doar tăcerile mai sunt de iubire,
când într-o dragoste nu se
poate-întâmpla decât despărțire.
Bolțile toate-s pustii:

ca o casă călcată de hoți.
Drumurile, pe care le știi,
stau înfășurate pe roți.
De-acum nu mă tem de nimic,

de când bolnav sunt de tine
după ce am primit moartea prin plic
să-mi spui că fără mine ți-e bine.
131
Sinceritatea excesivă
devine suspectă,
ca o minciună.
132
Doruri Interzise
A venit din nou primăvara. Și iarăși
tristețea e multă.
Și inima-n piept, iată, nu te mai ascultă.
Și ți-e dor. Și ți-e silă. Și ți-i a
trăi. Și a muri.
Și iarăși confunzi: bucurii cu tristeți,
și noapte – cu zi.
Mergi pe-aceleași alei bătătorite azi

de alți pași.
Alți oameni sunt fericiți în această
primăvară, ca niște lași.
Cad sori printre frunze, că-ntr-un divin
autodafé.
Și-ai boci. Și ai râde. De-ai avea
pentru ce.
134
Nicolae DABIJA
Ca un iepure ce-aleargă pe șosea

printre faruri,
sentimentele tale ies în întâmpinarea
acestui câmp de hardaluri –
aici, în fața acestui cer galben așternut
pe pământ,
îngânai fericit altădată: „Atât cât iubesc –
încă sunt!”
E din nou primăvară. În cer. Pe țărâni.

Și pe lacuri.
Și ție ți-e dor de aceeași femeie,
ca și-acum pentru veacuri.
Te plimbi pe lângă-aceleași râuri în care-nfloresc
aceiași lotuși.
Și totuși și totuși și totuși.
135
Fiecare om se naște de două ori.

A doua oară se naște atunci când
se îndrăgostește pentru întâia oară.
136
Nicolae DABIJA
DEZARIPĂRI
Nu știam că o dragoste poate

să-ți dăruiască
aripi.
Oameni răi
mi le-au retezat
din umăr,
ca să uit ce este zborul.
...Iar eu zbor
și cu aripile tăiate,
ca să dovedesc lumii
că zborul
nu depinde de aripi.
137
Dragostea e ca o pasăre
ale cărei două aripi
sunt bărbatul și femeia.
Având doar o singură aripă,
pasărea poate cel mult cădea lent,
nicidecum să se înalțe spre cer.
138
Nicolae DABIJA
SUPĂRĂRI
Cu o privire dai jos

pasărea ce trece preste grădine –
și tu vrei să nu tresar
când te uiți supărată spre mine.
139
Nicolae DABIJA
PASĂRE RĂNITĂ
Pasărea
rănită
de gloanțe
cădea
cum cade
l
a
c
r
i
m
a
de sus –
în jos,
din nor –
pe țărână:
ca un portret picat din ramă,
ca cerul
prăvălit
în
fântână,
rănită,
se zbătea în iarba
acoperită de prima zăpadă,
când Dumnezeu
a trecut pe lângă ea
fără s-o vadă.
141
Nicolae DABIJA
Izgonirea din Rai

E iarăși martie și e, iar, primăvară:
oști de muguri pe ramuri se zbat,
și tu, iubita mea, m-ai uitat...
Cum uiți un bagaj într-o gară.
În astă primăvară, atât de hapsână

care amurgu-l înnoadă cu zorii,
cine, iubita mea, te ține de mână
ca să-ți arate cum zboară cocorii?!
...E iarăși martie, și asfaltul e-nvins

de iarba ce iese, năvalnic, în stradă;
patru sori ies pe cerul încins
și numai eu mă-ncălzesc cu zăpadă...
143
Licuriciul
nu luminează totdeauna,
ci numai atunci când e îndrăgostit.
144
Iubirea nu pune condiții niciodată.

Cel care iubește
nu-și condiționează dragostea.
În dragoste fraza
„Te iubesc, dacă...” e absurdă.
146
Nicolae DABIJA
Ninsori
Între frunze și muguri
ninsoarea îngână apocalipse pe vânt
ca spionii care vorbesc prin somn
limbi uitate de mult pe pământ.
Degrabă cerul se va cutremura

s-acopere lumea cu fulgi enormi,
dacă vrei să nu se-ntâmple nimic
închide ochii și prefă-te că dormi.
147
Inima din care a plecat dragostea

nu încălzește: ea e ca
un calorifer stricat care
nu reține decât frigul.
148
Nicolae DABIJA
Nu credeam
Iarba foșnea ca părul unei femei.
Ecoul se rătăcise în munți.
Pomii erau de roură grei.
Începeam să te uit. Începeai să mă uiți.
Peștii se zbăteau să învingă curentul.

Iedera-și făcea vânt să se agațe de nori.
Începeam să te uit. Cu sentimentul
că așa se învață să mori.
151
Când iubim suntem zei,

când iubirea ne trece,
redevenim oameni.
152
Nicolae DABIJA
ELEGIA NEÎNTÂMPLAȚILOR MIRI
Cuvintele mele, obosite, bătrâne,

vin să se-așeze în vers:
ca niște soldați prăfuiți
mărșăluind pe un șes.
Uu-u-uu! urlu cu lupii

ce-n zăpezi se dau peste cap, –
oare câte dezamăgiri
între două paranteze (...) încap?
Și câte visuri vor bate la ușile

nemaiîntâmplaților miri,
ca să-și ceară scuze de la noi amândoi
că n-au devenit amintiri?!
153
Numai cei care au cunoscut Dragostea pot

aprecia ce înseamnă Prietenia. O Dragoste
fără Prietenie nu există. Prietenia e semnul
sigur că două ființe care se iubesc acum se
vor iubi totdeauna, chiar și atunci când focul
care le-a încălzit inimile s-a stins de mult.
154
Eu mă comportam cu tine
precum cu o zeiță,
tu te comporți cu mine
ca o muritoare.
156
Nicolae DABIJA
Sărmane suflete naiv,

mereu ești trist fără motiv,
zburând, nemaiștiind că zbori,
murind, nemaiștiind că mori.
Sărmane suflete naiv,

la bunătate coroziv,
fiind, nemaiștiind că ești,
iubind, c-atât de mult iubești.
Aceste suflete ciudate,

atât de neajutorate,
cum știu mereu să se tot piardă,
ca focul basmelor să ardă.
157
De iubire nu poți scăpa cu fuga.

Cum ai fugi de tine însuți?!
158
ВОСЕТ PENTRU
MEȘTERUL MANOLE
Ană, Ană
soarele pe cer e-o rană.
Mănăstire
de iubire
vrui să-nalț, spre pomenire.
Dar ce-nalț ziua, cu fală,
peste noapte se sprăvală.
Ană, Ană,
lacrimă zidită-n strană.
Clopotele greu asud,

bat și nu se mai aud.
Ană, Ană,
soare-ascuns într-o broboană.
Unde eşti?
Sub care piatră?
Să te pot zidi-nc-o dată.
160
Nicolae DABIJA
Lumea asta
nu se ține:
parcă nu-i clădită bine.
Se clatină-n vânt orfană.
Ană.
Ană
picată din icoană.
...Eu, când văd că ea nu vine,

prind să mă zidesc pe mine.
Cerul țipă-ntre cupole:
— Maanole,
Manoole!
161
Nicolae DABIJA
AȘTEPTARE
Mă odihnesc pe ce e
și pe ce nu e
asemenea fachirului pe cuie.
Parcă aș fi mort –
nici rău nu mi-e, nici bine –
iar ulmii înfloresc visând la tine.
Fără de tine
sunt pustiu ca lutul,
secunda mi-i mai mare ca minutul,
minutul mi-i mai mare decât ora
și dorul meu –
mai mult ca-al tuturora.
Și-n timp ce mi-a părut

că-aștepți în prag
și alerg să-întâmpin chipul tău
cel drag –
îmi intră în casa mea acum pe ușă
dealul cu ulmi și
cerul de cenușă.
163
Lumea cealaltă – o lume cu multe

intrări și cu nicio ieșire.
164
Nicolae DABIJA
DE DRAGOSTE NU SCAPI
NICI DUPĂ MOARTE
De dragoste nu scapi nici după moarte,

o zic naivilor care-au băut cucută
sau au fugit de ea, plecând departe:
de dragoste nu scapi nici după moarte.
De dragoste nu scapi nici în mormânt.

Zadarnic cerci de ea a te ascunde,
căci a fugi de tine nu ai unde.
De dragoste nu scapi nici în mormânt.
Iubirea are gust de nemurire

și cerul ei se vălură imens.
Cum toate le cunoaștem prin iubire,
prin dânsa toate capătă un sens.
De dragoste nu scapi nici după moarte,

(doru-i etern, iar moartea — o minută),
o zic naivilor care-au băut cucută
ori au fugit de ea, plecând departe:
de dragoste nu scapi nici după moarte.
165
MELODIE FĂRĂ SFÂRȘIT
De-acum când trecui de moarte

mi-a fost dor de tine foarte.
I-am zis morții, moarte hai,

cât n-am fost ajuns în rai
sau la Belzebut zălog,
lasă-mă s-o văd, te rog,
măcar cu un ochi cumva —
că mi-i tare dor de EA.
Moartea-mi zise, surâzând:

– O să treacă, și – curând...
Trece-o zi și-o săptămână –

moartea mă poartă de mână
și, ca pe-un prunc, mă dezvață
de lumine și de viață.
– Lasă-mă doar o clipită

s-o mai văd pe cea iubită,
teamă mi-i – de-această pară –
c-am să mor a doua oară.
Starostea-mi cuvântă, blând:

– O să treacă, și curând...
166
Nicolae DABIJA
Trec de iad și trec de rai:

– Lasă-mă, mortiță, hai
pe cea binecuvântată
s-o mai văd măcar o dată...
Ea-mi răspunde, îngânând:

– O să treacă, și curând!
Trece-un an și înc-o sută:

tânga mea e și mai multă.
Și-nc-un secol a trecut –
dorul meu e și mai mult.
– Ardere-ai, moarte, să arzi –

cum ard fulgerele-n brazi,
să te aibă lutul rece,
că dorul meu nu mai trece.
Hodoroaga-mi zice, -ncet:

– O să treacă...
– Nu te cred!!! –
strig, din somn morții trezind.
Domnu-n rugăciune stând
Îl aud din cer oftând:
– Nu mai trece-așa curând.
Nu mai trece-așa curând.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
De-acum când trecui de moarte
mi-a fost dor de tine foarte.
167
Nicolae DABIJA
Memoriu
„Stimate director general
de la uzina de produs poeme,
scuzați că Vă răpesc din vreme,
eu, al
D-voastră zilier, cu umilință
aș vrea să vă aduc la cunoștință:
nu e de vină poezia
că pe planetă s-a scumpit hârtia,
și nici poeții nu-s de vină
dacă cerneală-i mai puțină,
nu pentru versul lor prelung
pe-alocuri pixuri nu ajung...
Nevindecați de poezie,
Îmbolnăviți de veșnicie −
cu ochii la cea mai tânără stea −
noi, sancio-panzii
și don-quijoții,
cei ce sperăm c-un poem c-am putea
să distragem atenția morții,
V-am ruga să eliberați chitanțe
și pentru speranțe.
Mai sunteți, totodată, rugați,
dacă se poate, să confirmați
cu semnătură și ștampilă
că-n veacul nostru ura-i inutilă,
că e nevoie încă de poezie
pe globu-acesta.
Să se știe.
Cu toată dragostea și grija,
al D-voastră,
N. DABIJA”
169
OMAGIU LUI BRÂNCUȘI
O
OO
OOO
OO OO
OOOOOO
OOOOOOOU
C O S M I C Ă
P I R A M I D Ă
170
Nicolae DABIJA
TOAMNĂ DEVREME
Lumina zilei către apus

ca o frunză tremură-n vânt.
Am prea multe de spus
și — nici un cuvânt.
171
Poezia a devenit inutilă,

dar fără ea lumea se sufocă.
172
UN PUMN DE LUT
„...ci nu voi fi un lut obișnuit”
...arheologi din viitor −

săpând pământul chinuit,
mirați găsi-vor sub ogor
un pumn de lut îndrăgostit;
și căruia, și-atuncea încă,
dup-un mileniu și mai bine
ce-or măcina izvor și stâncă,
o să-i mai fie dor de tine;
o, ei vedea-vor prima oară −
amestecându-l cu cazmale −
un pumn de lut cum se-nfioară
l-atingerea țărânei tale...
174
Nicolae DABIJA
MAȘINA VIITORULUI
Nu va trece prea mult timp

și oamenii vor descoperi
mașini extrem de utile
care vor iubi în locul nostru;
de atunci înainte semenii
nu vor mai umbla lunatici,
nu se vor mai arunca în prăpăstii
și nu vor mai râde
când le va veni a plânge –
nimeni nu va mai suferi din iubire,
nu va cunoaște ce-i durerea din dragoste
și nici nu se va lăsa biruit de angoase;
atunci oamenii
vor fi fericiți, fericiți, fericiți:
va fi necesar doar
să apese butonul
de la telecomandă.
6 ianuarie 2017
175
O BEZNĂ FLĂMÂNDĂ MĂ CAUTĂ...
O beznă flămândă mă caută, sire,

și mările toate-s de ceață.
și-am să mor de prea multă iubire
de viață.
Ca de-un vin mi-este inima beată

de-acest cer lunecând peste brazi.
Și-ncă eu n-am iubit niciodată
ca azi.
Simt acum — aplecat pe vreo carte —

cum (promițător, neștiut)
viitorul m-așteaptă departe
viitorul m-așteaptă departe
176
Nicolae DABIJA
viitorul m-așteaptă departe-n

trecut.
Cât iubim mai suntem fiecare,
dar — zice iarba, răzbind peste tot, —
există-o iubire din care se moare
de tot.
O beznă flămândă mă caută, sire,

și mările toate-s de ceață.
de viață.
177
Odată, la o recreație, atunci când sunase de

lecții și elevii de toate clasele se buluceau să
intre în clase, m-am atins întâmplător de mâna
ei. Am avut impresia că m-a electrocutat.
Atingerea mă scuturase, de parcă mă atinsese
cu fire electrice.
178
ELEGIE NAIVĂ DE TOT
Cât de mult te-am iubit!

Într-o școală, -n ogradă cu
romaniță,
în clasa a noua „a“,
pe când erai școlăriță.
Și-atâtea flori în bancă ți-am pus,

intrând dis-de-dimineață în clasă;
pe atunci eu eram ce naiv
și tu erai ce frumoasă!
Tu ai făcut despre mine

să se spună mirat, fericit:
„Priviți-l! Uitați-vă,
băiatul acesta e-ndrăgostit...“
În orașul acela mic

serile le mai știu, negrăite,
și zilele pure – le văd –
ca printr-o lacrimă privite.
Sâmbăta, plecam acasă –

într-un sat de pădure: -n ogrăzi
cresc ierburi sălbatice, vulpi
se strecoară-n amiază pe străzi.
180
Nicolae DABIJA
Să te iau de mână, visam,

pe cărări sub iarbă pitite,
unde lumina pictează jderi
și frunzele par nesfârșite.
Să ne pierdem în codrul
fără-nceput, fără sfârșit –
rătăciți să umblăm zile-n șir...
Ce e mult de când te-am iubit!
Nesărutată iubită,
cu părul de iarbă și ochii de fum, –
te-aș mai putea iubi oare astăzi,
cu sufletul meu de acum?!
Dar de frunzele vechi, și de luna –

galben fum peste șes –
de salcâmii aceia, adu-ți aminte,
dacă citești acum acest vers.
181
Să-ți faci din zilele tale bune rezerve de

fericire (de dragoste, de sănătate, de
bunătate, de rugăciune, de prietenii) pentru
zile mai puțin însorite sau pline de griji:
precum exploratorii în drumul lor către Polul
Nord sau Polul Sud, care lasă rezerve de
hrană și combustibil pe traseul de întoarcere,
care să-i ajute să-și supraviețuiască victoria
(!) sau decepția, când forțele de orice fel ar
putea să fie pe sfârșite.
182
Nicolae DABIJA
Haide, iubito...
Haide, iubito, să fim iar copii,
de mână să umblăm, din nou, prin școală;
iar după lecții – ca odinioară –
eu să câștig, în bumbi, împărății.
Să ne-mproșcăm cu cocoloașe de hârtie,

ori să tocim cel imn al lui Corneanu
„Tirișpolei“;
să plângem amândoi, în dosul școlii,
că tu-ai luat un „trei“ la geografie.
Să-i înșirăm, ca mai demult, pe taburetă

un pumn de pioneze lui Crăciun
și-acesta iar (bătrân de altfel bun)
să lase clasa toată repetentă.
Să stăm iar într-o bancă, și albine

să urmărim la geam izbind în gol,
să scriem iar „Lucrare de control“
și eu să cópii tema de la tine.
S-albim cu cretă gardurile școlii,

directorul să-i cheme pe părinți;
că ne iubim – să creadă profesorii,
iar noi să fim doar doi copii cuminți...
183
Doi oameni care trăiesc mai mult timp împreună,

încep a semăna nu numai la gesturi, obișnuințe,
fel de a fi, de a gândi, de a vorbi, dar și la chip:
urmăriți bătrânii și, pe lângă faptul că o să-i
descoperiți pe unul în celălalt, o să constatați
că seamănă mult între ei. Sunt semnele sigure
ale unei iubiri, ce a lăsat urme, care le-a rămas
scrisă nu doar în inimi, dar și pe chip.
184
Nicolae DABIJA
ÎNDRĂGOSTIȚI
De așteptare,
de nădejde
și dor,
atât de
bătrâni
și atât
de copii:
e iubirea
care
se-aprinde
în sufletul lor –
ca un chibrit
cu
două măciulii.
185
O definiție a Dragostei?
Să ai totul neavând nimic.
Și să nu ai nimic având totul.
186
NU TE GRĂBI, COPILO...
Doinei, la împlinirea vârstei de 16 ani
Nu te grăbi, copilo, să iubești:

e ca și cum te-ai grăbi să-mbătrânești
sau ai dori să scapi de frumusețe –
acest dar.
Dragostea adevărată o întâlnești
o dată-n viață, sau – și mai rar.
Vai de cei care și-au dat viața

pentru un sărut,
pentru un sărut prefăcut,
sau au crezut că și „Nu!” – înseamnă „Da!”
Fericiți cei ce-au văzut (iubirea)
și nu li s-a părut
sau au putut muri pentru ea.
188
Nicolae DABIJA
Precum străvechii corăbieri – tu învață

a deosebi ce-i „Pământ!!!“ –
de miraje și ceață,
Iubirea ta Mare – de văpaia de-o zi,
în care, ca pe-un arhipelag apt pentru viață,
te-ai putea naște
și-ai putea trăi,
și muri.
Poemul este dedicat fiicei Doina

și a fost cioplit în piatră pe o placă în orașul
Cervara di Roma, Italia, în semn de omagiu
poetului Nicolae Dabija pentru contribuția
însemnată la înnoirea poeziei universale.
189
Femeile sunt mai rezistente ca bărbații,

pentru că bărbatul (Adam) e făcut din lut,
iar femeia (Eva) – din os.
190
Femeile
Femeilor, capodopere ale lui Dumnezeu,
frumuseți care sunt ca niște închipuiri, ireale;
dacă pe bărbați El i-a făcut după chipul Său,
pe voi v-a făcut după chipul visărilor Sale.
Împrăștie bezna lumina de voi emanată.

Cu mânia voastră nu se compară furtuna.
Cât de urâte sunteți câteodată!
Și cât de frumoase sunteți totdeauna!
Că ne însemnați toată bucuria și toată nevoia

nu v-am spus-o niciodată îndeajuns.
Una dintre voi a făcut războiul din Troia.
Și una dintre voi L-a născut pe Iisus.
Adesea, precum marea se-ascunde sub spume,

vă ascundeți după un zâmbet, după-un cuvânt;
atunci uităm că noi, bărbații, suntem pe lume
numai de-atât că voi sunteți pe pământ.
Să ne iubiți, ce merit neîndoios!

Să ne îndrăgostim de voi, ce tortură!
Nu există pe lume nimic mai frumos
decât Femeia cu burta la gură!
192
Nicolae DABIJA
Spun cărți vechi cu slove din semințe de tei:

cândva pe pământ trăiseră numai bărbați
și-ați venit de pe-o stea locuită de zei –
după niște războaie absurde, ca să-i salvați.
După ce-ați făcut ordine-n casele și mințile lor

și i-ați învățat cum să răsădească flori și idei,
fiindu-vă milă de răgușitul lor cor,
nu v-ați mai întors, ci-ați rămas printre ei.
Și-n timp ce temutul popor de bărbați

pleca să vâneze oameni sau fiare să-nvingă –
voi ați fost cele care-ați știut să păstrați
focul în vatră, să nu se stingă.
Pământul pe care-l călcați – îl sfințiți,

deasupra-vă și bolta e mai albastră.
Vă rugăm să ne iertați atunci când greșiți,
pentru că greșiți mereu doar din cauza noastră.
De la voi învață să fie frumoase flori și zăpezi,

pentru voi se face noapte și zi…
Cât de frumoasă e viața, că voi sunteți!
Cât de urâtă ar fi, dacă voi ați lipsi!
Prezente în toate rugile și jurămintele,

ca să concentrez pojarurile lumii într-o scânteie
cu un singur cuvânt numesc toate cuvintele
și acest unic cuvânt e: FEMEIE.
1 martie 2014
193
Dragostea e unica avere

din care cu cât mai mult dai
cu atât mai mult îți rămâne.
194
Nicolae DABIJA
ORA DE MATEMATICĂ
Ca și privirea ta, bolta se face albastră,

secundele curg înapoi,
iar în dragostea noastră
1+1=2.
Stoluri de fluturi se-așază pe lună,

zgârie bolta cu vârfu-i gorunul,
iar în iubirea noastră nebună
1+1=1.
După-nsoțirea cerească, de mireasă și mire,

trăim din veșnicie un crâmpei
și aflăm bucuroși că, într-o iubire,
1+1=3.
Acum când cerul după nori stă ascuns,

ne-ntreabă iarba și crinul, și prunul –
și noi nu avem niciun răspuns:
de ce 2 nu e 1+1?
195
Orice femeie
cu un prunc în brațe
seamănă cu Maica Domnului.
196
FEMEIA GRAVIDĂ
Frumoasă e femeia voinică

și femeia sfioasă,
femeia rumenă,
și femeia lividă;
dar cea mai frumoasă,
cea mai frumoasă
este femeia gravidă.
Cea născătoare de prunci,

dătătoare de viață,
care cu respirația ei
sprijină întreg Universul –
când deschide ea ochii
se face brusc dimineață
și timpul oprit
își continuă mersul.
198
Nicolae DABIJA
Va fi mereu amânată
Judecata de Apoi
și, oricât s-ar căzni Irozii
prunci să ucidă,
învingători vom ieși
din orice război
cât va mai fi pe pământ
o femeie gravidă.
199
— Are dreptul la fericire o femeie care iubește fără a

fi iubită?
— Desigur. Nu totdeauna dragostea e reciprocă și de
multe ori trebuie să aleagă între a fi cu cel pe care-l
iubește și a fi cu cel care o iubește.
— Și cum ar urma să procedeze?
— E o situație ingrată. Fetele care aleg să fie cu
persoana pe care o iubesc sunt, de regulă, cele
ce-și înving destinul. Dar între egoistul a iubi și la fel
de egoistul a fi iubit, ultimul, se pare, îți acordă în
viață ceva mai multe șanse de a fi fericit.
— Și atunci ce sfat le-ați da?
— Fetelor, să nu-i iubiți decât pe cei care vă iubesc!
Restul e pierdere de timp și multă suferință.
200
Nicolae DABIJA
Lupoaica
„Bade Ioane, se întreabă cu jale
mai înainte ca licoarea să-și beie,
tu care-ai domesticit animale
de ce nu poți domestici o femeie?!”
Lacrima-i cade – pic! – în paharul cu bere:

„Așa e mai bună…, râde cu fața-n pufoaică:
„La viața mea, am crezut că iubesc o muiere,
dar, domnii mei, am iubit o lupoaică…”
„Împărțisem cu ea patul, fereastra, cutia poștală…”,

povestea, sorbind din pahar licăr de lună,
ca să-și trezească mesenii din piroteală:
„E greu să iubești femeie și lup împreună…”
Și-apoi, când toată lumea uita de dânsul, zicea

târziu de tot, cu vocea lui suferindă:
„Chiar și-acum ea mușcă din inima mea,
când cine știe prin care coclauri colindă…”
201
Nicolae DABIJA
Zidul
Desenez o fereastră în zid,
în zidul surd, ca o moarte,
și mă prefac c-o deschid
și privesc pân’ departe.
Doamne, ce sfinte peisaje

dat mi-i să văd uneori:
ce arbori cresc pe blindaje,
sau pe tranșee — ce flori!
După ce de aceasta mă-mbăt,

cum de ore nu mai țin cont,
închid ochii atuncea: să văd
ce e dincolo de orizont.
Soarele șade în ierbi încâlcit,

pământu-i de spice mai greu;
și aproape că sunt fericit
în fața peretelui meu.
...Desenez o fereastră-n zid, și

se cască-o spărtură: în ea
m-aș teme să cad — de n-aș fi
legat cu un lanț de podea.
1980
203
Cel care arde

în urma sa toate punțile
trebuie să învețe să înoate și pe uscat.
204
Nicolae DABIJA
CONFERINȚĂ DE PRESĂ
A MARELUI INVENTATOR
Visez să inventez – dacă se poate

spune astfel – încă din anii de școală,
un burete care-ar absorbi toate
prostiile lumii. (Rumoare în sală).
Mai lucrez de-o viață
la un manual
de zbor pentru fluturi și-n pauze
elaborez un fel de dicționar
al graiului crinilor. (Aplauze).
Mă mai străduiesc să pricep oamenii.
Mă mir cum se aseamănă: uri
și iubiri, sfinții și famenii.
(Replici din sală. Fluierături).
În rest, sap grădina, sădesc crizanteme,
plivesc pătrunjelul, cultiv mușcate,
mai și mor din vreme în vreme...
(Aplauze vii și îndelungate).
205
Între a ucide pentru a trăi și a muri pentru a

nu ucide, un creștin va alege mereu cea de-a
doua opțiune.
206
Nicolae DABIJA
INSCRIPȚIE
pe o filă arsă de manuscris
În timp ce scriu de Dumnezeu —

pătrund barbarii în cetate:
răstoarnă totu-n jurul meu,
eu tac, și cópii mai departe.
Stând aplecat pe file, scriu:
privindu-i fără de cuvânt
învăț, ce-aș fi putut să fiu
de n-aș fi fost ceea ce sânt.
Cu tot cu hronic mă așază
pe rug apoi: să ard de viu;
și-n timp ce flacăra dansează
eu, Doamne, tot de Tine scriu...
Tot cu cuvintele-mi sărace,
mai scriu de Tine, Doamne, până
brațul cenușă mi se face,
și ei îmi smulg cartea din (...)
207
Crezi că-ți visezi dragostea,

când ea te visează pe tine.
Crezi că-ți aștepți dragostea,
când ea te așteaptă pe tine.
208
VÂRSTĂ PERICULOASĂ
În așteptarea primei iubiri,

a primei ei mari iubiri,
pe care-o poartă în sine,
mistuitoare,
nemărginită,
cerească —
o fată la 18 ani
se poate îndrăgosti
și de-un stâlp,
făcându-l după aceea să-nfrunzească...
De multe ori,
de cele mai multe ori
iubește pe cine n-ar trebui să iubească.
Trecutul și Viitorul întreg
îi încap în Ziua de Azi.
Un munte pe care-l mângâie
(mai mult cu privirea)
poate porni pe urmele ei,
cu tot cu nouri şi brazi.
210
Nicolae DABIJA
Inventează-un bărbat
pentru care să sufere cu adevărat,
de multe ori face
dintr-un laş un erou
sau dintr-un faun - un Făt-Frumos.
O simt, o aud, o zăresc
pe cea înarmată
c-un zâmbet malițios
cum lunecă - pe lângă decepții,
pe lângă regrete
spre alte vârste, în jos.
Cu un singur surâs
eclipsează generații de doamne,
fără să-i pese de pacea cuvintelor
sau de-al legendelor vaier,
în timp ce viața trece pe-alături,
absent și nătâng,
ca malurile pe lângă un aisberg
topindu-se-n aer.
211
Câtă vreme un om iubește,

el nu poate fi învins.
212
Nicolae DABIJA
RUGĂCIUNEA
Călugării tăiați în rugăciune

tresar acum în stratul de cărbune,
se răsucesc în vorbele străbune,
parcă ar vrea, prin noi, să se răzbune
călugării tăiați în rugăciune.
Și-acea neterminată rugăciune

parcă nu noi, ci ea pe noi ne spune;
o îngânăm: și prinde-n cer să tune
și miezul să se adauge-n alune.
...Acea neterminată rugăciune.
Și iată că se-ntâmplă o minune:

niște cuvinte pot să ne adune –
pe-acei de-aici, pe-acei plecați în lume –
ca să ne dea la toți un singur nume:
o țară spune-aceeași rugăciune...
213
Sunt lucruri pe care le

poți cunoaște cu mintea,
dar – infinit mai multe pe
care le cunoști cu inima.
214
Nicolae DABIJA
A DOUA VENIRE
lisus a venit.
Dar fără interviuri,
fără microfoane,
fără reflectoare,
a mai urcat o dată pe cruce.
Așteptam să-l vedem
la „Buletinul de știri”
murind
și înviind,
fără cascadorii credinței
în preajmă..
Şi mai așteptam să vină somnul
ca să ne trezim.
215
Veșnicia
e o neîntreruptă vremelnicie.
216
Dacă te abați de la drumul pe care merg toți,

ai cele mai multe șanse să rătăcești, dar ai și
șansa să lași o urmă, a ta, care pe viitor poate
deveni drum.
218
Abia atunci...
Când toate, dintr-odată, vor deveni
atât de clare:
cine te-a iubit sau — doar s-a prefăcut,
ce-a existat cu adevărat sau — numai
în imaginația
ta,
și cât i-a costat pe unii pomi
să-nflorească-n
septembrie
doar ca să te bucure
pe tine;
abia atunci mă vei înțelege cu

adevărat:
ce mult te-am iubit pe tine
cea greu de iubit,
și de ce acum stau izolat într-o
cârciumă
și-mi torn singur, urându-mi:
„Să fii sănătoasă, iubito!”
18 august 2002
220
Nicolae DABIJA
DESPĂRȚIRI NEANUNȚATE
Mergeam prin ploaie,

îți beam lacrima ta,
erai neîngăduit de frumoasă
sub pomii de lacrimi.
Atunci totul avea sens,

toate aveau importanță.
Vorbeam cu cuvinte
despre cele nespuse.
Vorbeam despre despărțire

ca despre moarte,
care se poate întâmpla doar cu alții.
De ce nu mi-ai spus
că venise iarna,
iar eu așteptam
să înflorească copacii?!
14 septembrie 2002
221
ICOANĂ
N-am să uit – pe-un șes podit cu pai –

câte zile-or fi să-mi mai rămână:
O căruță trasă de doi cai
și în ea – o femeie bătrână.
Carul scârțâia din osii, sfânt,

și-nlemnii, văzând, lângă-o răscruce,
că bătrâna duce – sau aduce! –
o căruță plină cu pământ.
Ea stătea deasupra, -ngenuncheată,

parcă se ruga, cu ochii duși;
prinse-atunci, blând, lanul să se zbată
și lumina prinsă în țăruși.
Ea stătea ca-n strană, cuvioasă,

și privea tot timpul înainte:
poate-și aducea strămoșii-acasă,
poate-și avea carul cu morminte?!
Numai drumul dacă-l mai vedea,

ochii ei alunecau departe:
parcă țara o ducea cu ea,
parcă o muta în altă parte...
222
Nicolae DABIJA
Și am vrut să-i strig o întrebare:

spune, unde duci acel pământ?
E țărână scoasă de vânzare?!
Sau e de la propriu-ți mormânt?!
Pentru pomi îl duci sau pentru oale?!

Ori, poate, -i pământ răscumpărat
de la străbuneii dumitale
care îl vândură altui sat?!
Dar bătrâna n-auzea, se pare,

parcă semăna cu o statuie,
parcă semăna cu-o lumânare
mai mocnind un fir de flăcăruie...
Doar pe chip i le citeai pe toate:

parcă nu avea dreptul să moară
până nu va face o dreptate
poate sie,
nouă, bunăoară.
Și o urmării, fără de grai,

până zarea o-nghiți, -ntr-un fel,
ori – pân’ se topi cu tot cu cai
în țărâna șesului acel...
...Cea icoană o mai văd și-acum

fără-asemănare-n univers:
o femeie și doi cai, pe drum,
și-o căruță, îmbătrânind din mers...
223
Când Dumnezeu e cu el,

omul n-ar trebuie să fie dezamăgit.
Deznădejdea vine cu adevărat atunci când
Dumnezeu îl părăsește și nu-l mai observă,
oricâte semne disperate i-ar face.
224
Nicolae DABIJA
Psalm
Sunt, Doamne, atât de trist și singur:
precum un rug în care ninge,
ce ba învie, ba se stinge...
Sunt, Doamne,-atât de trist și singur...
Precum de rouă – niște crânguri,

mi-s zilele de lacrimi pline.
Se vede, Doamne, de la Tine

cât sunt de trist,
cât sunt de singur?!
De orice rază ce m-atinge

mă simt rănit până la sânge...
Sunt, Doamne, atât de trist și singur:

precum un rug în care ninge.
22 iulie 2007,
Spitalul Republican de Urgență
225
A iubi este egal cu a înțelege.

A înțelege vine din latinescul intus-legere,
ce înseamnă a vedea în întuneric.
226
Nicolae DABIJA
GLOSĂ
(fragment)
Timpul scade, clipa urcă-n cer pe scări,

soarele își cere dreptul lui de nor;
nu de răni pe cruce sângeri – de trădări,
cuiele din brațe de mult nu mai dor...
.................................................................
Cuiele din brațe de mult nu mai dor,
nu de răni pe cruce sângeri – de trădări,
soarele își cere dreptul lui de nor,
timpul scade, clipa urcă-n cer pe scări...
227
Infernul e un loc al uitării.

Acolo nu există trecut și nici viitor.
Ci doar un prezent perpetuu,
pe care trebuie să-l suporți.
228
Nicolae DABIJA
Iisus murea pe cruce și spera că moartea îl va izbăvi

de toate suferințele după chinurile Sale pământești.
Era așteptat de Tatăl Lui, care să-L conducă în
grădinile Raiului unde se va odihni și bucura de viața
veșnică.
Dar și-a amintit de tine. S-a întrebat: „Cum se va
descurca fără dragostea Mea?” Și a înviat, ca să
poată să revină și să fie cu tine.
Apoi, când ți-a fost bine, ai crezut că poți să te
descurci și fără El. Pe urmă ai uitat binele făcut. Chiar
ai avut și reproșuri: „M-a ajutat, ca să mă umilească.
Să nu uit că sunt om și cât sunt de neputincios.”
De multe ori, când suferă de răni care nu se văd, parcă
îl auzi pe Fiul Celui de Sus cum îngână: „Unii dintre
oameni nu mă iubesc, dar nu sunt supărat, pentru că
eu îi iubesc.”
Oamenii L-au bătut în cuie, L-au umilit, L-au făcut să
sufere și El îi înțelege: „Iartă-i, Doamne, că nu știu ce
fac!”, dar pe El, care le răsplătește ura cu iubire, cine
să-L înțeleagă?
231
DOINĂ
„Nu credeam să-nvăț a muri vreodată…”

M. Eminescu, Odă în metru antic
Fost-am, Doamne, tânăr foarte

și nu mă gândeam la moarte,
și nu mă gândeam la moarte,
că-mi părea așa departe.
Când râdea cu gura tristă

și-mi făcea semn din batistă,
îmi ziceam că nu există,
îmi ziceam: ea nu există.
…Râu-și poartă valul lin,

și-aștept zile cu senin,
și-aștept zile cu pelin,
le aștept și nu mai vin.
Da-n acele vremi cu soare

nu știam că-atunci când moare
singur, Doamne, -i fiecare.
Ce-i de singur fiecare!
232
Nicolae DABIJA
Copiii plâng cu lacrimi mari,

ca și cum izvorul lacrimilor
e abia destupat; bătrânii
plâng cu lacrimi mici, ca și
cum izvorul lacrimilor e pe
sfârșite.
233
Un actor joacă textele, un

actor bun joacă subtextele.
Un actor dă viață cuvintelor,
un actor bun – și tăcerilor
dintre ele.
234
MOARTEA ÎN SCENĂ
Actorii în scenă se prefăceau că mor

(Era o înscenare după un mit,
cu zei, măscărici, decor),
când unul dintre actori chiar a și murit.
Atunci când au ieșit din scenă, pe-o poartă,

(ori s-au retras în mit
cum avea să scrie un critic de artă)
unul dintr-înșii n-a mai ieșit.
„Ce e cu el? E beat? Sau – tâmpit?”

(regizorul – nu zadarnic e artist emerit –
știe mai bine când și cine să moară!)
„Scoateți-l dracului din scenă afară!”
Spectatorii au râs zgomotos

(cum alți actori îl trăgeau de picioare,
culegând câte-o floare căzută pe jos):
Domnilor, ăștia habar nu au cum se moare!
Era ca un înger bătrân, cu o față frumoasă –

(a jucat numai în roluri secundare
sau figurant – în scene de masă) –
prima dată interpretase un om care moare.
236
Nicolae DABIJA
Spectatorii n-auziseră de dânsul, prea poate,

(răsplătind cu aplauze înflăcărate
moartea actorului, fără s-o știe)
actori ca aceștia sunt, desigur, o mie...
Mai apoi tot orașul de incident a vorbit

(că: „Pe scena Teatrului Cutare
un actor s-a ținut de cuvânt, și-a murit!”)
Și-a fost un scandal, ehe!, din cel foarte mare.
Regizorul-prim, desigur, a protestat

(„La noi e teatru adevărat,
la noi pe scenă, domnii mei, nu se moare!”)
la conferințele de presă ulterioare.
Deși fusese o banală întâmplare cu un actor

(Era o înscenare ordinară, după un mit,
cu zei, măscărici, decor)
când unul dintre actori chiar a și murit.
În timp ce marii actori se prefăceau doar
că mor.
237
Revin mereu la aceleași cărți. Citite a doua, a treia

sau a zecea oară, el sunt altele. În funcție de vârsta
și de înțelegerea mea. Viața te învață să citești. Mai
întâi într-un fel, apoi – și în alte feluri: de la a vedea
cuvintele la a vedea sensurile, de la a vedea textele
la a vedea subtextele.
Una dintre bucuriile lecturii – să te redescoperi pe
tine, mereu altul, în aceleași cărți, la care nu te rușinezi
sau nu te lenevești să revii.
238
ȘI CĂRȚILE AU SUFLET...
Și cărțile au suflet:
uneori
le și auzi, în preajmă, cum respiră,
cum plâng, cum râd cu tine, cum se miră
și-ți fac din zile moarte – sărbători.
Sunt cărți ce te urâră și iubiră

și cărți care te-au învățat să zbori
sau, la dueluri, când te-ai dus să mori,
ca niște secundanți, te însoțiră.
Cărți vii pe care, când le ai în față,

și, ca pe niște vietăți, când le mângâi:
le simți cum te resping sau te răsfață...
Cărți care te îndeamnă să rămâi –

să poți trăi, cu ele, înc-o viață:
iubirea de pe urmă, iubirea cea dintâi...
240
Nicolae DABIJA
Perfecțiunea lumii începe de la fiecare dintre

noi. Dacă fiecare va tinde să fie mai bun – lumea
va fi mai bună. Cum este și scris: salvează-te
pe tine însuți și mulți în jurul tău se vor salva.
241
O lucrare îți reușește în măsura în care

rezervi în ea și partea lui Dumnezeu.
242
Nicolae DABIJA
ÎN APĂRAREA SONETULUI
„În postmodernitate sonetul ar trebui
să se descotorosească de muzică.”
E.
Să scrii sonetul fără rimă

și fără de cadență
nu e deloc o crimă –
e o neglijență.
Lasă-l nescris, ca pe-o carență

dacă nimica nu te-animă.
El armoniei-i, excelență!
E ca floreta într-o scrimă.
Unii au ars ca o făclie

pentru-un sonet cu ritm și rimă
și pentru muzica-i sublimă.
Alți-au murit în pribegie

sonetul – să îl poată scrie...
Am vrut să știi... Atât. Cu stimă...
243
E una să știi prețul unui lucru și alta e

să știi valoarea lui.
244
Nicolae DABIJA
CER DĂRUIT
Cu tine-n vorbe și cu tine-n gând,

purificat de vini și de păcate,
iubeam cum nimeni n-a iubit nicicând
și parcă tot iubeam pe jumătate.
Şi m-am temut să te iubesc mai mult,

când nu știam „mai multul” de există...
Tăcerea învățasem să-ți ascult:
ştiam când ea e veselă sau tristă.
Treceam prin acel secol mohorât,

și nu simțeam nici arşița, nici gerul –
mirat că am putut iubi atât, încât
deasupra ta să înflorească cerul.
2 mai 2003
247
De mult nu l-am visat

pe EMINESCU
Poetul N. mi-a mărturisit că nu l-a
visat niciodată pe Eminescu...
Sunt oameni ce nu-l pot visa pe Eminescu.

oricât s-ar strădui, și-ar vrea să-i vadă
măcar sandaua într-un vis, sau pleata
-n care
decembre plouă-n două cu zăpadă...
Numai celor copii la suflet

li se-arată
și atuncea – scurt de tot – de parcă fix
peste-un minut
ar trebui să fie-n altă parte:
să i se-arate altui om în vis...
248
Nicolae DABIJA
De mult nu l-am visat pe Eminescu:

ce-o fi făcând?! Mai desluşeşte oare
sara pe deal cum buciumul jeleşte,
sau cum luceafărul se mistuie în zare?!
De-aflați cumva – visându-l – careva,

vă rog să dați istui popor de știre:
poate că-i este foame și i-e sete,
și n-are o haină întru primenire...
Azi, când în orice dor este și dor de-al lui,

și norii curg ca-n versurile Sale,
și eminescieni sunt codrii, și izvorul,
și seara asta cu lumină moale,
prin care trece-acest copil, zâmbind,

din somn trezit acum – în verde şes – cu
privirile atâta de curate
de parcă l-a visat pe Eminescu...
249
Rugăciunea are surplus de sens

atunci când pui lacrimi în loc de cuvinte.
250
Nu totdeauna oamenii depind de cei în

anturajul cărora se află. Ce anturaj select a
avut Iuda, de exemplu!
252
Nu există boli,
există doar bolnavi.
254
Nicolae DABIJA
EXPOZIȚIE DE ICOANE
Icoane pictate peste alte icoane mai vechi:

rugile tale abia mai ajung la sfinții dintâi
cu vopsea peste ochi,
cu vopsea în urechi,
șchiopătând de vopselele de pe călcâi.
Ochii lor închiși pe dinăuntru deschiși

văd – ce nu zăresc sfinții din față –
l a c r i m a,
cea de care obrajii ți-s scriși,
în care nu se știe
cât este foc
și cât este gheață.
255
PRIVIGHETORI ÎMPĂIATE
Cunoscusem pe cineva, colecționar de lucruri
ciudate,
un fost caporal, care se lăuda că scrisese,
la viața-i, și poezii:
acesta-și avea casa plină cu privighetori
împăiate
pe care ți le-arăta, încântat: „Numai
privește-le! Parcă-s vii!”
„Mai lipsesc câteva exemplare...”, îți mărturisea,

pe un ton visător,
în timp ce se plimba printre ele cu pas
militar:
„Păcat doar că n-am putut împăia și
cântecul lor,
care a fost, și dânsul,
ex-
tra-
or-
di-
nar!”
256
Nicolae DABIJA
CHIȘINĂU
O, tu oraș de farmacii,
în care tot mai bine mi-i,
în care-mi place să amân
să fiu bolnav, să fiu bătrân.
În care-mi place să mă plimb –

ca Dumnezeu fără de nimb
printr-un spital mahalagesc –
și să mă fac că nu tușesc.
Oraș cu mii de farmacii

unde stau visele-n cutii,
dar nu găsești un leac defel:
cum să nu-ți fie dor de el.
Cum să nu fii de el bolnav

când teii înfloresc suav,
iar cerul intră-n florării…
O, tu oraș de farmacii…
257
IARNĂ FĂRĂ NINSORI
A mai sosit o iarnă fără ninsori,

îmbătrâniților schiori.
În fața iubirii și a morții
suntem egali cu toții.
Oraşul în bolți se prelinge.

Fără tine, iubito, nu ninge.
Ca întru a-mi îngâna scuzele —
vreau s-ating cerul cu buzele.
De când te-am iubit,

de când te-am uitat:
nişte mări au secat,
nişte munți s-au tocit.
Şi mai visăm la cerbii, care

i-am înhăma la o ninsoare —
cu ei, în zarea fulguioasă,
am fi putut fugi de-acasă,
258
Nicolae DABIJA
lar atunci ningea cu fulgi grei

numai la un semn tainic al ei
(duminici inventate de mica mea stăpână
la mijloc de săptămână).
De când te-am iubit,

de când te-am uitat:
nişte mări au secat,
nişte munți s-au tocit.
Mâine va cădea, pe şes și pe lac,

ultima ninsoare din acest veac.
În fața iubirii, ca și-a morții,
suntem egali cu toții.
259
Frumusețea e în ochii celuia care privește.

Frumusețea o vede doar cel care o poartă în el.
260
Nicolae DABIJA
COLEGA DE CLASĂ
Ne-am întâlnit lângă fântână, pe-nserate,

erai cu gâța prinsă într-o spelcă;
te-ai ruşinat de mâinile crăpate
și le-ai ascuns în grabă sub pestelcă.
În timp ce prunul floarea-şi scutura

în ale tale plete cărunții –
te-am întrebat de sănătatea ta
și tu mi-ai spus – de-a celor opt copii.
Cu ochii-n jos, mi-ai povestit de toate,

de dealul care vi s-a ponorât,
că la tutun e greu din noapte-n noapte,
că pân’ la pensie n-a mai rămas atât.
Țărancă sfântă, timpul te-a arat

și ți-a lăsat pe chip atâtea cute...
Cum viața să zâmbeşti te-a dezvățat
și te-a-nvățat să suferi pe tăcute!
261
Urmele lui Dumnezeu

Pădurea din jurul satului meu –
prin ea s-a plimbat Dumnezeu.
Ce vezi nu-s: izme albe, cicori albăstrui –
sunt urmele încălțărilor lui.
Undeva pe-aici, pe-o costișă de plai,

s-a oprit. Și-a privit către rai.
Frunza pioasă,
floarea plăpândă –
parcă îi mai păstrează respirația blândă.
Îngăduie-un pic. Privește înainte.

Frunza aici nu conspiră. Nici izvorul
nu minte.
Vântul din iarbă,
și stânca,
și ulmii –
totul este la fel de la facerea lumii.
Cărările le măsori cu bătaia inimii,

nu cu pasul.
Nici timpul aici nu se măsoară cu
ceasul.
Te oprești lângă-un izvor bâlbâit și tehui
să-ți speli sufletul. Ori — rănile lui.
262
Nicolae DABIJA
E plină de metafizică aici fiece

floare.
Citești fraze din Ecleziast
pe nori
și
izvoare.
Și te vezi, te crezi, te simți
într-un colț de zăvoi
ca un soldat uitat de război.
Te bucuri: de-o floare,

de-un murmur,
de-un cântec al nimănui –
parcă ai fi dat de urmele Lui...
...Pădurea din jurul satului meu –

prin ea s-a plimbat Dumnezeu.
263
Paradisul
se află acolo
unde e omul tău drag.
264
Nicolae DABIJA
CONJUGAREA VERBELOR
Înainte conjugam bolovănoasele

verbe
la timpul prezent, viitor și trecut.
De la vreme, dar de la o vreme
le conjug doar la timpul pierdut.
N-am sperat, nu mai sper, n-oi spera —

să te văd, trecutul meu viitor.
Uitarea este boala cea mai grea.
De boala asta n-aş fi vrut să mor.
Arsura gurii tale o mai port -

tu-mi erai catargul, pe-o mare de
piatră,
ce-așteptam să mă ducă-ntr-un port
care există numai pe hartă.
Sub a lunii încercănată efigie -

seamănă dragostea noastră, acuma
când nu-i,
c-un zeu trecut la o altă religie,
dezamăgit de credincioșii lui.
265
Nicolae DABIJA
O femeie e cea mai frumoasă

când este iubită.
267
BĂTRÂNUL OSTAȘ
− Ce faci, frate, la râu?

l-am întrebat
pe bătrânul ostaș.
− Îmi spăl păcatele.
− Ce faci pe câmpul
de luptă
după ce ai învins?
− Mă înving
pe mine
însumi.
− Ce faci
între leproși?
− Mă înalț
prin umilință.
− De ce te temi
cel mai mult?
− Să mor
ca și cum încă
nu m-am născut.
268
Nicolae DABIJA
Cum trebuie să fie un om la diferite vârste?

La 20 de ani – să fie iubit.
La 30 de ani – să fie admirat.
La 40 de ani – să fie apreciat.
La 50 de ani – să fie invidiat.
La 60 de ani – să fie stimat.
La 70 de ani – să fie îngăduitor.
La 80 de ani – să fie îngăduit.
Toate vârstele se bazează pe relația cu ceilalți, în
care omul se reflectă, cu toate calitățile și defectele
lui, ca într-o oglindă.
269
Poem
Lui Nichita Stānescu
Aud cum un poem își inventează poetul

ca – mai înainte de-a fi rostit – să nu moară.
Aud cum o iarnă își inventează omătul
încă hăt de cu vară.
Poetul nu se are cu moartea de bine,

urăşte neadevărul – acest actor
care-și poartă pretutindeni sufleorul cu sine
ca să-i spună dacă s-a plictisit
sau i-i dor...
Poetul e ca o lacrimă dusă pe râu,

pe un râu cu mâl şi ape vâscoase,
el este ca lanul din bobul de grâu,
ca o lumină care odihneşte pe coase.
Mai întâi în poemele lui se face zi,

apoi de pe lucruri se-mprăștie ceața.
În cămașă albă-mbrăcat ar trebui
să scrii, și numai dimineața!
270
Nicolae DABIJA
Când cerul vrea să se-ntoarcă-napoi pe pământ

să devină ce-a fost:
cυνânt
cu un cu totul și cu totul alt rost.
Când ora-i cea mai prielnică versului

și poezia pluteşte-n văzduh ca o ploaie –
o vei îmblânzi, cu carnea ta proprie,
să se așeze pe foaie!
El este atunci (spuzite i-s de-un

cuvânt negăsit, ca de-o sete amarnică, buzele)
precum un copac în surghiun
care-și născoceşte, pe rând, toate frunzele.
după ce i se rup toate hărpile –

din întâmplare, de-i calci pe mormânt,
țărâna îți frige tălpile:
parcă-ar fi acolo o stea îngropată-n pământ.
271
SĂRACĂ ȚARĂ BOGATĂ
Frunză verde foaie lată

săraca țară bogată!
Neam pribeag, nu undeva —
emigrant în țara ta!
Tot ai zis c-aşa ți-i scris:

să fii liber doar închis!
Necăjitul meu popor,
că-ți mai arde de umor!
Of, sătulule flămând

lângă ape însetând!
Cum cerșim cu gura mută
pâinea tot de noi crescută.
Țara mea de oameni trişti,

mult mă mir că mai exiști,
ciopârțită în bucăți
că te mai găsesc pe hărți.
272
Nicolae DABIJA
Tot mai tristă te apuc

de când orbii te conduc
și te duc şontâc! - de zor
spre Mărețul Viitor.
Săracă țară bogată,

vine vântul să te bată,
vine cerul să te ningă
și toți morții să te plângă.
N-o să mori de două ori:

larg ți-a fost în închisori
și cald ți-a fost în siberii,
țară prinsă-ntre imperii.
Fii cu Dumnezeu atentă:

te prefaci in-de-pen-den-tă,
te prefaci c-ai fi stăpână –
cu cătușele pe mână!
Şi iar verde foaie lată,

săracă țară bogată,
săracă țară furată,
mai și cânți, trasă pe roată…
273
Scrii o carte bună

și după aceea faci totul
ca să o meriți.
274
Nicolae DABIJA
MI-I TEAMĂ DE O CARTE
Mi-i teamă de o carte (o văd ades și-n vis),

pe care aș deschide-o-nfrigurat
și-n paginile ei aș da − deodat’ –
de toate versurile ce încă nu le-am scris.
De care sufletul mi-i însă îmbibat:

precum de apă un burete; și solie –
din partea lor − mi-i orice vis curat,
și mi-i devreme ora cea târzie.
Parcă mă văd citind − în acea carte

doar pân’ la mijloc orice poezie,
știind ce-i scris, deodată, mai departe,
cum dintr-un rând poemu-ntreg învie.
Și ochii-ar luneca, pustii de gânduri –

ca peste un destin ce se amână –
peste acele, dragi și sfinte, rânduri,
precum transcrise de-o străină mână.
Nescrise foi se vor sălbătici-n sertare;

și în amurguri vechi, cu iz amar, −
eu cartea ceea-aș răsfoi-o, arare:
ca osânditul propriul dosar.
275
Suntem ca îndrăgostiții care

împart între ei gripa.
276
TĂCERI ASURZITOARE
Tăcerile sunt pline de cuvinte:

ele au colți,
sunt colorate,
și prezic;
dânsele pot p r e a m u l t u l a-l cuprinde
cum vorbele, ades, nu spun nimic.
Tăcerile sunt pline de cuvinte,

cu fulgerări și prăvăliri de stâncă.
Au mai rămas pe lume lucruri sfinte
neprofanate de cuvinte încă.
Tăcerile sunt pline de cuvinte...

Învață să le-asculți. Și să le-auzi.
Să poți vorbi cu morții din morminte,
cu cariul ce lucrează în aguzi...
Tăcerile sunt pline de cuvinte.

Iară în urma ultimei plecări —
numai tăcerea te va ține minte...
Și poate-o carte, plină de t ă c e r i.
278
Nicolae DABIJA
Am putea vorbi de o memorie a inimii, una selectivă,

care ține minte doar ceea ce trece prin ea, ca printr-o
sită de vânturat aurul: se reține numai ceea ce merită
din punctul ei de vedere a se reține și nu se reține
nimic din ceea ce a trecut pe alături, chiar dacă pe
acolo a lunecat viața însăși.
279
Dacă într-o căsătorie numai unul e fericit,

atunci ambii sunt nefericiţi…
280
Nicolae DABIJA
Lapsus
N-am uitat să scriu câteva cărți
de poeme,
n-am uitat să iubesc o femeie
și câteva poiene
în viața asta scurtă,
cât un scăpărat de
chibrit…
…Am uitat doar să fiu fericit.
281
Ar trebui să deplângem
doar lucrurile pe care încă
nu le-am pierdut.
282
Nicolae DABIJA
Post Scriptum
–
la „Arta iubirii“ de Ovidiu
Când nu rămaseră din cea iubire

decât poemele,
care și ele mă uitară,
eram praful ridicat de-o oștire
mărșăluind pe-un drum de țară.
Cea, căreia i-au fost

rege și sclav –
în ochii celei oști biruitoare,
era și ea un nor de praf
ce mai iubea-n continuare.
Iar încă peste alte veacuri –

ah!
oștirea cea mărșăluind pe șesuri
era și ea un strat de praf,
depus peste
acele
versuri...
283
Alături de iubire,
dintre toate harurile dumnezeieşti,
Apostolul Pavel punea răbdarea.
Să avem răbdare să ne iubim semenii,
chiar pe cei care o merită mai puţin.
284
Nicolae DABIJA
Noi nu suntem numai fiii părinților

noștri, ci și fii ai Neamului nostru.
Când acesta suferă, ne doare
la fel de mult ca și atunci când
mama sau tata se îmbolnăvesc.
285
BALADĂ
Cât trăim pe-acest pământ

Mai avem un lucru sfânt:
O câmpie, un sat natal,
O clopotniță pe deal.
Cât avem o țară sfântă

Și un nai care mai cântă,
Cât părinții vii ne sânt —
Mai există ceva sfânt.
Cât pădurile ne dor

Și avem un viitor,
Cât trecutu-l ținem minte —
Mai există lucruri sfinte.
286
Nicolae DABIJA
Cât Luceafărul răsare

Și în cer e sărbătoare,
Și e pace pe pământ —
Mai există ceva sfânt.
Cât avem un sat, departe,

Și un grai ce n-are moarte,
Cât ai cui zice „părinte!“ —
Mai există lucruri sfinte.
Cât durea-ne-vor izvoare

Ori un cântec ce dispare,
Cât mai avem ceva sfânt —
Vom trăi pe-acest pământ.
287
Când mă rog
devin contemporan cu Iisus.
288
Nicolae DABIJA
Fotograful de fulgere
Eu fotografiez fulgere
despicând bezne,
ceruri,
sau brazi;
pe dealurile cele mai înalte,
pe blocurile cele mai suple,
lângă arborii bătrâni și însingurați
le momesc;
periculoasă profesie,
aproape la fel de periculoasă
ca viața însăși –
să fotografiezi fulgere.
și-n timp ce unele lovesc în mine –
mai reușesc să le scapăr.
Vă las ca amintire acest fulger

care am
fost.
289
ÎMPLINIRI
Toate ninsorile care trebuiau să ningă

au nins.
Toate cuvintele ce trebuiau spuse
s-au rostit.
Toate lacrimile pe care aveam a le plânge
le-am plâns.
Tot ce trebuia să iubesc
am iubit.
Tot ce trebuia să se întâmple
s-a întâmplat.
Toate poemele pe care urma să le scriu
le-am și scris.
290
Nicolae DABIJA
M-au găsit evenimentele toate

care m-au căutat.
Şi mi s-a-mplinit aproape fiece
vis.
Frunzele cad, grele de rouă, ca nişte
păcate
Şi umbrele serii împrăștie-n inimi
lumine,
acum când îmi vin amintiri atât de
ciudate
dintr-un timp care nu se știe dacă
mai vine.
291
Nicolae DABIJA
ULTIMA FILĂ
Ai ajuns la ultima filă de carte.
Lumina-te-vor stelele toate

abia după ce se vor
stinge.
E parcă aproape, parcă departe.

Parcă e arșiță, și
parcă ninge.
Cu așchii mărunte de stele-n priviri

închizi tomul cel greu de
iluzii.
Auzi iedera urcând pe zidiri
și vântul cum pleacă aguzii.
293

Mulțumesc Pentru Că Te Iubesc" de Qnicolae Dabija

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Mulțumesc Pentru Că Te Iubesc" de Qnicolae Dabija

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Nicolae DABIJA

Descriere CIP a Camerei Naționale a Cărții

Un îndrăgostit e cel care va spune:

Cât de frumoasă e lumea

Tot mai greu mi-i,

Plouă cu semințe, fără puteri

Ierbile, munții ne seamănă

Toate lucrurile făcute cu ochii închiși

De la un timp, din ce în ce mi-e mai greu

Sufletul are ochi.

A spune cuiva „te iubesc”

centrul în afara sa,

Și spinii, ce văzduhurile ară:

Mireasma să i-o smulgi e foarte greu,

Iar dacă-l veți iubi

Mireasma lui scrie pe vânt poeme.

Vă las ca moștenire trandafirul.

îmi vine să cred

De multe ori o mare dragoste începe cu

Toate se trec sub bolți și pe lume,

Lângă casa mea pășteau niște miele,

Niște ninsori ce cădeau pe colnic,

Pe o femeie iubită-n junețele mele,

Planete se sting și seacă oceane,

Iar cărțile totuși, totuși rămân.

Ca să reușești în viață, lucrul cel mai

Am, Doamne, treizeci și trei de ani

poemului care-ar putea

Revolta sângelui din mine

Se-ntinde-amurgul peste ziduri

Dacă ar fi să scoți din Biblie unele întâmplări,

Bucuros este sufletul meu,

și ușile, care se deschid, a Înviere,

Privirile mele îndrăgostite

Învăluit îs, ca de-o respirare, de aburul minunii,

Frazele stânjenite îmi înfloresc pe buze,

Bucuros e sufletul meu:

Omul în căutare de Dumnezeu seamănă cu

Nu Te supăra, Doamne, că port roura-n gene,

Și ce ușoare-s lanțurile grele

De multe ori, dacă am avea două guri,

— Care cuvânt e cel mai lung și

Și mi se face cald de-atâta frig.

Și trist sunt după orice biruință!

În căutarea Sensului, cel greu,

Frunza se destramă. Ceruri cad pe ape.

Iar afară plouă, ceruri viscolesc –

Draga mea, iubito, floare-ngândurată –

Oare și atuncea, după ce-o să mor,

Numai în Anglia a fost posibil ca un rege să

IUBEȘTE-MĂ AȘA CUM SÂNT

Sunt rău. Sunt bun. Sunt nemilos. Sunt blând.

Atuncea lumea toată, câtă e, m-ar adora —

Era frumoasă: când zâmbea

Eu îi eram stăpân și domn:

Îi sărutam glezna cerească,

Iar ea zâmbea prin lacrimi mută,

„Te iubesc” – cele două cuvinte

Până în ziua când noi doi ne-am întâlnit –

Când te-am sărutat prima oară –

Totul a-nceput într-un ceas pământesc,

Ne-așteptau celelalte cuvinte nespuse,

Ce minune s-auzi pe planete