Raluca Vițu

Medeea

2018

21
La 20 de ani, viața nu are de ce să se țină de șotii.
La 20 de ani, zilele au mai multe ore. Întunericul nopților este dulce și reconfortant ca
miezul de pepene. Lacrimile sunt doar născociri ale actorilor, pentru a-și atrage un public
constant. Durerea fizică este, exact la fel ca în adolescență și copilărie, o încăpățânare
nejustificată a cărnii de a nu-și depăși limitele.
Iernile, la 20 de ani, sunt comode și îmbietoare; verile par fire de eternitate confiate în
lumină. Lumea dimprejur este o continuitate a stării personale de spirit - schimbătoare,
spontană, greu de înteles, imposibil de acceptat!

Ce ar trebui să însemne 20 de ani într-o existență caracterizată prin voință, conștiință și

rațiune? În ce formă geometrică ar trebui să se încadreze? De ce bucată a soarelui au ei
dreptul să se agațe?

La două decenii dupe ce s-a trezit în fața faptului împlinit - de a se fi născut din te miri ce
nevoie de prelungire a firii -, Medeea a deschis, pentru prima oară, în totalitate, ochii.
Ochi mari, sclipitor de pofticioși, ochi hapsân de curioși, dureros de limpezi, ochi brăzdați
viu, verde, apoteotic de seva ancestrală.
Senzația neobișnuită de răcoare și usturime care i-a învăluit întreaga suprafață a globului
ocular ieșit, de data aceasta, mult prea natural de sub pleoape i-a provocat un disconfort
insuportabil. Amețitor. A mai văzut cerul-umbrelă - acum, părea înecăcios; mai călcase pe
pietre fierbinți - de ce nu le mai simțea cruzimea?; mai fusese strâns ă în brațe - cum de nu-
și mai simțea sensul pielii?
- Med, haide odată. Stinge-o, vine profu'!
Cu un automatism plictisitor, Medeea aruncă țigara abia începută, își luă mapa care în
curtea facultății avea rol de taburet și o luă la fugă spre amfiteatrul Odobescu unde urma
cursul de Istoria Limbii Române Literare. Apoi încetini brusc.
Deși le cunoștea pe de rost, culoarele lungi și reci al Facultății de Litere o fascinau la
fiecare pas cu aceași exaltare. Nu-i stătea în fire să întârzie, ea, o punctuală fără cusur, dar
când trebuia să ajungă în sala de curs, timpul ei era mereu distorsionat. Holurile acelea o
întorceau în timp. Ce pași vibranți împodobeau culoarele nemărginite ale vremii literare
mereu proaspete! Ce înfumurați stăteau pereții în așteptarea viitoarelor nume de geniu! Ei
știau tot! Ei aveau dovada nemuririi omenești. Duhneau a povești nerostite decât de
fostele constelații deghizate-n oameni nefirești meniți să le arate tinerilor studenți cum
poți zbura cu o singură aripă. Gândul obsedant că titani ai literelor precum Iorga, Cioran,
Maiorescu, Gusti, Călinescu,Vianu, Densușianu, Lovinescu, Piru, Cartojan, Rădulescu-

3
Motru și mulți, mulți alții, multe alte ecouri emerite ale epocilor în care culorile se purtau
numai pe înterior, au pășit cândva pe marmura înnegrită de cerneală și aburi de tutun
răgușit pe care calcă și ea acum, o făcea să-și uite direcția mersului, să-și piardă cursul
ființei. Își imagina cum le aude glasul solemn, tulburător: "Omul se naște cu un apendice
imaterial, situat în partea superioară a spatelui, pe linia coloanei vertebrale, care capătă
proporții odată cu trecerea unui timp avid de cunoaștere. Acest lucru ne diferențiază de
regnul animal, de regnul vegetal, de pietre! Este ceea ce ne permite să avem o ținută
verticală, înălțătoare. Și dumneata, și dumneaei, și dumnealor, aveți cu toții o aripă care
vă poate ridica de la sol, deasupra norilor, și mai sus, deasupra stelelor, numai și numai
dacă binevoiți să pricepeți tainele aerului și reușiti să stingeți indiscreta sete a spiriului!"

Erau toți acolo. Erau imenși, înăbușitori, prezenți printr-o nevoie bolnăvicioasă de infinit.
Era aglomerat, nu puteai trece de ei în grabă. Încremeneai! Era imposibil de ajuns de la o
sală la alta în asemenea condiții! Te opreai, îi admirai, îi măsurai, îi respectai, îi respirai,
încercai să le auzi vorbele, te străduiai să nu îi deranjezi, făceai tot posibilul să le atragi
atenția, să le furi o privire, să le împrumuți un sfert de secundă istorică doar pentru tine.
Din egoism, toată esența lor trebuia să îți umezească tiparul liniilor epidermice de pe
vârful degetelor, să-ți dezmierde creștetul capului pe interior, indiferent de urmări! Din
nesiguranță, din deshidratare cerebrală, din demineralizare cosmică, era necesar să-i
trăiești! Te aflai între umbre nemărginite, între obsesii incurabile. De ce să te grăbești?
Până și ușa de la intarea în amfiteatru te punea pe gânduri. Te urca în gânduri. Te chema
în gânduri... Te ruga se te întorci printre ei, să nu cazi în plasa prezentului aparent. Deși
doar așa ai fi putut să le urmezi învățăturile. Dar mirosul condiției lor umane era mult mai
atrăgător. Crea dependență!
După ce trecuse, din nou, prin eternitatea holulilor reci, Medeea bătu de două ori frugal în
ușa înaltă până la tălpile cerului, apăsă clanța uriașă și se strecură pe lângă perete spre
bancile cele mai din spate. Unde erau și colegii de grupă. Și unde nu trebuia să o sesizeze
nimeni. În 15 minute, cursul avea să ia sfârșit - atât de mult timp petrecuse pe holuri cu
toate umbrele trecutului. Dar nu avea nimic, găsea notițele subiectului dezbătut acolo la
vreo colegă mai sârguincioasă. Ea nu se putea speria de lipsa materialelor din timpul
cursurilor nici măcar când se apropiau examenele. Se găseau mereu portițe de trecere la
examen, fofilări, mai erau și profesori ușor de emoționat prin priviri neputincioase, erau și
colege binevoitoare, ușor de impresionat cu scuze banale, acel soi de fete venite din
provincie, chitite să schimbe lumea prin corectitudine, muncă cinstită și supunere oarbă în
fața îndrumătorilor cărturari, fete cu semne de carte pe burtă, care notau până și frecvența
strănuturilor profesorilor, care știau grupa sangvină și preferințele culinare ale acestora și
care citau din cărțile scrise de aceștia cu fiecare ocazie, fete mereu mândre s ă dea o mână
de ajutor celor mai 'amărâți' dintre studenți, celor 'incapabili' să ajungă la timp la toate
materiile. Și dacă nu găsea soluții, Medeea avea puterea de a deveni invizibilă în sala de

4
examen. Ea știa cel mai bine cum să facă acest lucru. Învățase de la o vârstă fragedă că nu
îți trebuie atenția nimănui ca să supraviețuiești. Cât timp inspiri și expiri de unul singur,
viața se întâmplă de la sine, așa că absența din presupusa ordine a normalității nu ar fi
putut să-i dăuneze în vreun fel.

- Ce mai avem? Avangardă sau Slavă veche...? se auzi întrebarea nelipsită din decursul
unei zile firești când, chiar dacă îți cunoști orarul, trebuie să ai această nedumerire care
atrage după sine, mereu, multiple posibilități de a găsi răspunsul favorabil întregului grup.
- Avem o masă liberă în Club A. Haideți! zise Oana, una dintre tipele adepte ale teoriei
invizibilității prin cunoaștere.
- Permiteți-mi să mă retrag - zise Medeea cu un aer posomorât, nemulțumită parcă de
propunerea lipsită de spectaculos a Oanei - trebuie să ajung undeva până în ora 15. Apoi
se facu nevăzută pe străduțele sălbatice ale curții din spatele facultății.
Ca de multe alte ori, sustragerea din ieșirile în haită la bere era făcută fără un temei real.
Aceleași povești distorsionate de țipetele sticlelor golite pe ner ăsuflate, gândi ea. I se
părea absurd să stai ore în șir într-un loc și să privești cum se prostituează bietele sticle
inverzite de silă, etichetate sumar, sticle de 2 lei, ce se lasă golite de-a valma, mereu,
mereu fără pic de considerație, ce se lasă atinse de mâini și buze străine, de gânduri
pofticioase, casante; niște sclave firave ale omului setos de uitare, care stau mereu cu
teama de a nu sfârși trântite și fărâmate pe podea sau pereți.
Pentru ce alegeau toți amicii ei să își petreacă timpul în schimonoseala frământărilor
dictate de iluzii lichefiate cu gust amarui și culoare nesănătoasă?! De ce? Când cele trei
grimase ale timpului trecut-prezent-viitor se îmbină atât de armonios pe chipul celor care
îndrăznesc să vadă lumea prin urechea unui ac de gămălie care le-a auzit pe toate.
Drumul spre Piața Romană a fost reconfortant. După-amiaza, oamenii par proaspeți,
joviali, par palpabili.
Medeea se opri dintr-o dată, fără să își dea seama de ce, în fața unei vitrine în care erau
expuse bucăți ronțăite de timp. Ah, ce dantură trebuie să aibă vremea! Și cât de
încăpățânată trebuie să fie să tragă cu dinții de simboluri periodice până la exaltarea
aspectului fizic!
Intră atrasă de o forță ciudată în micul magazin cu vechituri ce purta, probabil, numele
proprietarului - 'Nechifor Negustor'. Un clopoțel alintat se scutură din toate încheieturile la
deranjul provocat de deschiderea ușii. Lumina difuză din încăpere, ce se scurgea din
jgheabul lampadarului, picătură cu picătură, peste istoveala aerului greoi, părea o invitație
atipică în iluzia prematură a necunoscutului. Ce culori, ce forme, ce mirosuri! În ce bulă
de timp indelebil pătrunse?! Nu apucă să facă trei pași că simți cum i se agățase cracul
exagerat de evazat al pantalonilor în ceva ascuțit. Privi uimită în jos, împrejur, să găsească
sursa piedicii. Un soldățel din bronz, nu mai înalt ca o pisică ce stă în două labe, cu o
lance ascuțită, îndreptată amenințător spre ușă, îi ciupise materialul pantalonilor în semn

5
de avertisment! Își rearanjase tivul rupt al pantalonilor și începu să pășească atentă și
curioasă prin bizarul magazin.
O masă lungă, de la un capăt la altul al peretelui paralel cu ușa de la intrare stătea
împodobită cu fel de fel de lucruri mângâiate de trecerea anilor. Părea un altar amenajat
în memoria timpului răposat. Și-n rest, rafturi. Rafturi mici, mari, înguste, rafturi strâmbe,
drepte, zeci de rafturi, din podea până-n tavan, ca niște ferestre ale sufletelor dezbrăcate de
trup, ticsite obositor de ordonat cu amintiri și șoapte dornice să se facă auzite.
În fața mesei lungi, Medeea încercă să deslușească sensul obiectelor așezate cu tâlc pe un
șervet mare cu motive florale. O linguriță cu mâner lung, din lemn, de culoare roșie, cu
inserții asimetrice din chihlimbar auriu - foarte straniu, gândi ea, o linguriță exact la fel
avea și ea când era mică - era rezemată de coperta jerpelită a unei cărți de bucate, ce părea
scrisă de mână - "Rețetarul gospodinei robace". Trei oglinzi ovale, cu stativ argintiu,
stăteau în jurul unei lămpi cu gaz ce mocnea în liniște, trimițânu-și una alteia, pe furiș,
replici tăioase de lumini și umbre codificate. Ce dezbateri sclipioare!
Spre colțul mesei, o batistă albă, cusută stângaci de mâini neechilibrate emoțional,
acoperea cu nesăț un maldăr de telegrame și vederi vechi, probabil, de sute de ani,
mâzgălite cu cerneluri indescifrabile. Nu era ceva să nu poți găsi în locul acela. Și totul,
absolut totul - fie o bucată din piatră ascuțită ce servea ca intrument de tăiat, fie un garou
din Primul Război Mondial, fie o cupă din aur, împopoțonată cu pietre prețioase din care
și-a băut cine știe ce principe licoarea amețitoare, articole vestimentare ciudate, c ărți,
reviste și manuscrise - totul, toate aveau acolo un loc concret, coerent; orice ajungea acolo,
își găsea liniștea și cinstea binemeritată.
O tăviță sculptată dintr-o felie de salcâm tânăr plină ochi cu penițe de stilou uzate îi
captase atenția Medeei, când, dintr-o dată, un curent de aer rece îi învălui spinarea.
- Nu trebuie să atingi exponatele, - se auzi o voce calmă, poruncitoare, răgușită - cu
fiecare atingere îndepărtezi definitiv memoria foștilor posesori ai tuturor lucrurilor pe care
le vezi aici!
Medeea tresări speriată, puse tăvița la locul ei, se dădu brusc într-o parte și rămase
înmărmurită, ca un copil care tocmai a spart vaza de cristal a bunicii și așteapt ă resemnat
mustrările. Un bătrân micuț, slab, cu mustață stufoasă și părul lung, de un alb orbitor,
strâns în coadă apăru dintr-o dată în încăpere. “De unde o fi ieșit?”, gândi nedumerită
tânăra, în timp ce căuta cu privirea o ușă lăturalnică pe care ar fi putut intra.
Cu pași apăsați și mersul ușor îngreunat de povara anilor care îi încorsetaseră trupul,
bătrânul se apropie de masă și începu să rearanjeze, la milimetru, toate obiectele pe care le
privise fata. Din locul de unde îl urmărea Medeea, mâinile sale păreau uriașe, butucănoase,
trudite parcă în munci neomenești. Cum reușea să miște atât de gentil toate lucrurșoarele
acelea mărunte și firave cu astfel de mâini fără să le distrugă?
- Sunteți domnul Nechifor?
Bătrânul confirmă printr-o plecăciune rapidă a pleoapelor.

6
- Doar pe tăvița cu penițe am pus mâna, - încercă să se scuze tânăra - nu am atins nimic
altceva! Numai cât am privit...
Uitătura senină, dar tăioasă a bătrânului se îndreptase către ea. Niște ochi de un negru
hipnotizant o măsurau, încet, din cap până-n picioare.
- Te așteptam! Vino cu mine.
Bătrânul se duse lângă soldățelul din bronz de lângă ușă, ridică ușor de lance, o poziționă
către stânga și o trapă lată, acoperită cu un preș din rafie verzui, se ridică la vreo 10 cm de
nivelul podelei. Un țipăt scurt al balamalelor trezite brusc din somn a confirmat
deschiderea trapei spre - ce se vedea de sus a fi - un beci neobișnuit de luminos.
Bătrânul îi făcu un semn Medeei să îl urmeze și coborâră împreună sașe trepte înalte,
săpate în pământ. Cu fiecare treaptă coborâtă, Medeei i se părea cum i se exaltează fiecare
simț în parte.
La prima, simți un gust ciudat, extrem de acru, în gură - bătăile sarcastice ale inimii o
trimseseră pe ulița copilăriei, unde mâncatul corcodușelor verzi, ca sufletele copiilor, pe
nerăsuflate era exasperant de firesc. A doua îi oferi vedenii incredibile, fulgerătoare și
fiori insuportabil de reci pe spinare - rude de mult decedate i se perindau acum prin fa ța
ochilor ca niște arătări ciudate ale trecutului prăfuit de dor. A treia treaptă o sperie zdravăn
când începu să simtă înțepături adânci în piele - nu mai trăise astfel de dureri ascuțite de
când era doar o fetiță dornică să ia contact cu toate lighioanele lumii și se strecura printre
tufele de trandafir ale bunicului pentru a prinde rădăști, gărgărițe și alte creaturi micuțe ale
pământului. Cea de-a patra treaptă o întâmpină cu un amalgam de strigăte disperate de
ajutor - voci cunoscute, gândi ea străduindu-se să deslușească aparținătorii glasurilor
agitate. Când puse talpa piciorului pe cea de-a cincea treaptă, un miros dulceag, leșinător
de levănțică îi învălui întreaga fire - era aroma preferată a mamei, își aminti ea cu lacrimi
în ochii ce nu mai dăduseră de chipul dulce al celei care i-a dat viață, de ani în șir. Ultima
treaptă avea să îi confirme identitatea celui de-al șaselea simț când bătrânul din magazinul
bizar disparu și în fața ei stătea dintr-o dată un tânăr cu părul lung, blond și privirea
însetată de aerul viu al femeii.
Pentru bătrânelul cu mâini uriașe, coborârea fiecărei trepte în parte era o ascensiune
zecimală în favoarea timpului său organic. Cu 60 de ani mai tânăr, Nechifor a ajuns
primul pe carpeta roșie care acoperea podeaua pietruit ă a beciului și la capătul căreia se
afla o ușă micuță, rotundă. Bărbatul deschise ușa și o invită pe Medeea să se apropie și să
pătrundă în locul acela luminat de un soare roșiatic ce se mișca în lung și-n latul unui cer
opac, lipsit de vitalitate. În partea stângă a ciudatului loc, câteva movile uriașe de pământ,
ce semănau cu gramăjoarele de glie rascolită care acopera mormintele proaspete
împânzeau tot orizontul. Spre dreapta, movilele se înălțau gradual schimbându-și forma
iregulată de franzele uriașe pământii, pentru a căpăta treptat-treptat, la intervale de 10-15
metri, contururi de trupuri omenești, de marimi diferite, ce păreau statui uitate într-un
univers iregulat. În surdină, răsuna un amalgam de note muzicale ritmate, tonalități

7
nemaiauzite de omul comun. Medeea înlemnise de necunoscutul priveliștii și își îndrept ă
capul spre megafonul imens de unde ieșeau sunetele zglobii spre a înțelege sensul
zgomotului. Parcă se afla la un concert apocaliptic ce se ținea într-un cimitir ciudat, atipic,
fantastic.
- Maternitatea pământului! zise scurt, cu un zâmbet ștrengăresc pe chip, Nichifor. Nu mai
ții minte, dar și tu ai luat viață aici. Aici prind contur viu oamenii! Eu le pun muzica
preferată, iar ei capătă viață, rând pe rând, ordonat, la auzul ariilor pe care le înșiră
povestea ce urmează să o trăiască. Uite, aici, de exemplu, - zise batranul arătand spre patru
copilași pământii ce își așteptau trezirea - minunea se va întâmpla pentru ei, exact în trei
ore, la apusul soarelui.
Încercând să spună ceva, tânăra simți o înăbușeală cumplită ce nu-i permitea să articuleze
niciun cuvânt.
- Nu, nu! Nu poți vorbi aici! Aici nu trebuie să pătrundă sunete străine, din lumea de sus.
Doar vocea mea și muzica le pot modela în înfăptuire trupurile acestor palme de pământ,
spuse Nichifor cu glasul grav pentru a grăbi ieșirea Medeei din Maternitatea fabuloasă.
Apoi închise cu multă atenție ușa noduroasă, din lemn îmbâcsit de atingeri umane, și se
așeză pe băncuța metalică de lângă treptele năstrușnice. Tânăra rămase în fața ușii, cu
mintea rătăcită printre zeci de gânduri mirate.
- Ce se întâmplă la trezire? șopti, apoi, după ce își reveni în fire. Cum se...
Nu apucă să-și termine întrebarea, că bătrânul se ridică dintr-o date și dispăru iute pe scari,
în sus. Medeea o luă în grabă după el, de teamă că ar putea rămâne captivă în acel beci
extraordinar, în calvarul fabricii aceleia de oameni și speranțe. Treptele care îi oferiser ă
acele senzații ciudate la coborâre păreau acum mai înalte. Păreau instabile, căpătaseră un
soi de strălucire aparte, vie, cum vezi într-un ochi de apă brăzdat de franjuri stelare din
gând de lună plină. Sub apăsarea pașilor tinerei, numărul treptelor creștea și creștea, și
creștea fără încetare, spre înaltul nicăieri al timpului incomensurabil.
Med urca, și urca, și urca, continua să urce din ce în ce mai repede. Nu mai poate fi mult -
gândi ea, uitându-se absorbită la iluzia unei uși care îi părea atât de aproape -, haide, încă
puțin, nu mai e mult - se îmbărbăta tânăra. Bătăile inimii începură să îi sfredelească
pieptul. O frică apăsătoare părea că i se cațără amenințător pe gambe în sus, pe pulpe, pe
spinare și în încorsetă întregu-i trup epuizat de fuga inutilă spre ieșire. Furtuna violentă
din ființa ei plăpândă îi provoca dureri crecânde, cumplite. Urca, tot continuă să urce, fără
să se mai poată opri de acum, nici măcar cât să-și tragă sufletul dezertor care se lua la
întrecere cu sensul ei carnal. Picioarele nu o mai ascultau, plămânii stăteau să explodeze
dintr-o clipă în alta, iar timpanele îi vesteau încruntările grotești ale unui puls incapabil să-
și mai mențină controlul. O senzație stranie de clocot al pielii, al cărnii, al oaselor o
cuprinsese complet, până la epuizare, până la negru.

8
- Med, trezește-te, trebuie să ieșim. E târziu! se auzi glasul unei fetițe care abia a gustat
din dulceața primelor cuvinte rostite vreodată.
- Med, sus, haide sus! Dați-vă la o parte, lăsați-o să-și revină! spuse un băiețel ce nu putea
pronunța corect "r"-ul niciunui cuvânt rostit.
O tresărire mai târziu, doi ochi mijiți își cereau dreptul de a fi lăsați să sclipească verde,
viu, de sub pleoapele zăbavnice ale timpului prezent.
- Greu, greu cu leneșii ăștia! rosti chichotind o altă fetiță zglobie.
Cei trei începură apoi să o dezvelească pe codașă de pântecul uscat, îndepărtând cu
pumnișorii ultimele resturi de pământ arămiu. Printre valurile de praf răsuna încet, în
acorduri de pian radiant, dorința dimineții de a se ivi.
- Repede, nu mai e timp! Să nu ne prindă liniștea aici! spuse băiețelul în timp ce o prinse
pe Medeea de mână pentru a ieși iute, alături de celelalte fetițe, la lumina zilei.