dorin popa

povestea mea:
alia
avatar

– poeme –
2011
6
 Cuvânt înainte

Nu este deloc întâmplătoare frecvenţa

autoportretelor în poezia lui Dorin Popa. Poetul îşi
delimitează cu atenţie un spaţiu poetic singular, prin
proiecţia în oglinda sinelui a propriilor trăiri, obsesii şi
reprezentări, legitimând, astfel, un mod de a scrie de
certă autenticitate, prin care versul devine asumare,
limită şi prag al propriei structuri identitare.
„Autoportretul vine de la sine ca o sentinţă”, scrie Dorin
Popa, cel care, într-un scurt poem îşi defineşte condiţia
prin apelul la arhitectura posibilului, la registrul revelării
potenţialităţilor existenţei („tot ce aş putea atinge/ şi nu
ating// tot ce aş putea înţelege/ şi nu înţeleg// tot ce aş
putea fi/şi nu sunt”). Mărturii ale unui sine tulburat de
propria alcătuire, poemele lui Dorin Popa au, însă, un
relief ce exclude sau contrazice convulsiile, retorica
pasionalităţii sau reprezentările spectacularului.
Dimpotrivă, versurile sale se detaşează prin
sugestivitatea unei confesiuni liminare, prin tentaţia
relevantă a definirii de sine, ca loc geometric al
legitimării ontologice. Semnificative mi se par, în
această privinţă, versurile de început ale poemului
Luarea în posesie: „printre degetele-mi tremurând
neputincioase/ trec amestecat la întâmplare cu orbirile
clipei/ şi viclenii subterane solzoase ce-mi dictează de
sus./ clopoţelul memoriei sună/ dar are cine să-l audă?/
saltimbanci iscusiţi stăpânesc un imperiu de vată,/ cald,
izolator, insinuant/ destrămarea – geamănă mie – mă
sărută prelung duioasă/ gloanţele iluziei, protectoare, mă
ţin la distanţă/ de-o salvare in extremis/ …melancolii

7
halucinaţii fobii – ape radioactive, sigure!/ înfig cuţitul
în pântecul moale al reveriei/ şi măruntaiele ei stranii,
încâlcite/ întunecă totul în jur – n-am devenit mai
înţelept!/ am aflat doar că, nefiindu-mi aproape, clovnii
aproximaţiei/ şi-au făcut de cap amânându-mă ca pe-o
scandaloasă orgie/ fără necesitate şi fără sens”.
Cunoscând impecabil lecţiile şi experienţele
postmodernismului, Dorin Popa ştie că textul e, în
acelaşi timp, şi semnificat, şi semnificant şi referent, el
oglindindu-se în propriile lui structuri, într-o punere în
abis ce dezvăluie şi ascunde, revelează şi tăinuieşte în
aceeaşi măsură. Ştie că avântul spre înalt e utopic, ştie că
retranşarea în sine e iluzorie, că revelaţiile poeziei sunt
amăgitoare şi că derapajele Istoriei nu mai lasă loc
vreunei construcţii compensatorii a imaginarului.
Gândirea poetică, captivă în labirintul lumii, mizează pe
o luciditate deceptivă ce încercuieşte atentă adevărurile
lumii, conferindu-le prestanţa scepticismului şi prestigiul
„întors” al „neizbăvirii”. Un sentimental abulic, cu
frenezii amputate de nevoia de certitudini şi cu frustrări
retractile, Dorin Popa cunoaşte şi respectă regulile
jocului poetic, alcătuite din învăluiri melancolice şi din
ceremonialul livrescului, din refulări ale dramatismului
în catifelarea expresiei şi din reprezentări elegiace ale
unui eu abstras şi interogativ. Exerciţiile metafizice pe
care unele poeme le propun reunesc o serie de trăiri-
limită ce definesc exemplar condiţia omului
(post)modern, de la supliciul tragic al limitei, la
reverberaţiile absurdului sau la imposturile alienării:
„pretenţii absurde de atâtea ori am avut/ radar perfect
credeam că mi-e sufletul/ pentru paşii tăi pentru
respiraţia ta/ pentru plânsul tău// în pielea celuilalt cu
râvnă cu iubire/ am putea în sfârşit mântuitor ajunge/

8
dacă n-am descoperi cu dezamăgire/ că suntem
prizonierii epidermei noastre/ şi cântul tău şi plânsul tău,
privirea ta/ emoţiile, neasemănarea şi visele tale/ toate
sunt ale mele în veci de veci/ şi toate în veci îmi vor fi
străine/ printre lacrimi, hohotind, te strâng pierdut/ te
îmbrăţişez cum nu voi mai putea îmbrăţişa vreodată/
exişti în mine mai adânc decât în inima ta/ şi cutremurat
îţi şoptesc din depărtare :/ - nimeni n-a înţeles pe nimeni/
niciodată !”
Multe dintre poemele lui Dorin Popa îşi definesc
relieful expresiv prin apelul la tonul ceremonial, care
transcrie reperele impalpabile ale unei geografii a
mirajului îndrăgostirii, în care gestica capătă un contur
ritualic, iar amprenta melancoliei este tot mai sugestivă
(„sunt până în adâncuri/ îndrăgostit de tine/ şi de tine
vreau/ să mă îndrăgostesc// toate ale tale/ pe rând le-am
inventat/ amănunte sfioase/ în păr/ ţi-am împletit/ dar jur
că în clipa/ în care ai apărut/ nu ştiam nimic/ nimic/
despre tine// sunt încă în adâncuri/ îndrăgostit de tine/ şi
de tine vreau/ să mă îndrăgostesc”). Sfâşiat între
contrariile care desenează chipul lumii, poetul îşi asumă
reflexele evocării şi ale confesiunii din dorinţa de a-şi
asuma propriile versuri ca pe tot atâtea modalităţi de
autoscopie, într-o scriitură densă, dezinvoltă, riguros
articulată şi totuşi spontană, impersonală şi totuşi
implicată, mizând pe avatarurile iluziei şi mântuindu-se
prin adeziunea necondiţionată la relieful lumii, prin
tâlcurile etice pe care vocea sa le sugerează.
Un portret foarte sugestiv al poeziei lui Dorin
Popa întreprinde, cu peniţă sigură, Constantin Ciopraga:
„Rebel, instalându-se în grotesc, persiflând noimele
consacrate, confesându-se la modul teatral-ironic şi
contând pe paradox, performanţa rostitorului e de a

9
rămâne imprevizibil, halucinant sau lesne-pipăibil. Se va
spune ca Dorin Popa e un ludic, un non-conformist tipic;
în fapt, îndărătul măştilor lui (măşti – fiindcă el îşi
schimbă mereu chipul) e cineva grav, aproape un ascet
înduioşat, solidar cu «cei înfrânţi». (…) Dubii metafizice,
nonsensuri în trombă, viziuni apocaliptice, crispanta
conştiinţă a damnării – toate laolaltă circumscriu
absurdul inexorabil”.
Dimensiunile poeziei lui Dorin Popa circumscriu,
desigur, şi gravitatea, şi halucinările fanteziei, dar şi
tentaţia dedublării sau expresivitatea unor măşti care mai
mult revelează decât ascund. Dincolo de gravitate, stă
sensul ludic al vocii poetice, după cum dincolo de
claustrarea în propriul sine se află detenta spre
exterioritate, propensiunea spre bolgiile cotidianului.
Oglinzile interioare, cioburile însângerate, fragmentele
de iluzii, toate aceste conturează un spaţiu poetic
tensionat, în care neizbăvirea reprezintă timbrul etic al
unei lumi condamnată la surpare, la abulie, la
nedesăvârşire („miroase a toamnă/ încă din primăvară/
foşnesc durerile în alb-roz-verde-amărui/ şi copiii
aleargă printr-un tablou/ cunoscut, demodat/ – nu mai ai
unde/ să te ascunzi,/ nu te mai primeşte/ nimeni –/ mi-e
ruşine de toate/ câte am gândit despre tine,/ n-aş vrea să-
mi vezi acum chipul/ n-aş vrea să mă recunoşti!/ – nu
mai ai unde/ să te ascunzi,/ nu te mai primeşte nimeni –/
miroase a toamnă încă din primăvară/ aproape orb, redus
la instincte,/ cu ochii închişi hrănesc porumbeii,/ hrănesc
zborul lor/ în care nu mai cred” – din jurnalul
neizbăvirii). Poet ce răscumpără servituţile gravităţii prin
asumarea unui ceremonial ludic şi ironic, Dorin Popa
dovedeşte, prin versurile acestui volum, într-o epocă a

10
relativizării şi inconstanţei, o consecvenţă cu sine
remarcabilă, în dicţiune, în afecte şi în stil.

Iulian BOLDEA

11
12
UTOPIA POSESIUNII
Transcrieri disperate
(Iaşi, Editura Junimea, 1990)

Această carte este dedicată celor înfrânţi.

1982

13
 elegie

absenţele tale îmi stau mereu în preajmă

peste floarea scaietelui bântuie mila domnului
şi doar sufletul meu clandestin înfloreşte
numai eu cu rod inexistent
îmi hrănesc existenţa

apele mele tulburi neizbăvite

poartă trupurile care m-au purtat
memoria, tristă, aduce la ţărm
răni fragile vii
ce se îneacă în propria lor spaimă...

stau şi privesc neclintit

nu mă pot desprinde o clipă
o, de mi-aş putea întoarce
de la mine faţa!!

aproape îmi stau cele pierdute

şi doar pătate rupte ciuruite
hainele mele mă pot încape

o, de mi-aş putea întoarce

de la mine faţa

14
 pagină de jurnal

suveran absolut peste-ntinsul neliniştii mele

flori albe n-am atins flori albe n-am atins
îngerii ori poştaşii mă ocolesc, în apropiere iarba nu
creşte.

tot mai timid urc treptele casei

– alinare aiurea ades căutând –
iar sabia care-a tăiat semeaţă în carnea speranţei
mai desparte doar halucinaţiile de resturile trupului
meu…

şi totuşi zăresc fluturi urcând la ceruri

o, poate-aş fi trecut ca un abur fericit

de nu erai de nu eram de n-aş fi aflat
despre mine niciodată

15
 sudură

glasuri vinovăţii sfâşieri.....

încă un veac prin viaţa mea de m-aş târî
aceeaşi bătălie pierdută –
acelaşi semn de întrebare
acelaşi tărâm neatins
mi-aş fi......

amânările
mă apropie de-un cer nevăzut
dar mă împiedic
şi mi se face teamă
că acul balanţei ar putea
să încline o clipă,
din indiferenţă,
spre inima mea

o, nu mai trece, nu mai trece caravana

am pierdut biletul norocul tinereţea
şi de mult nu mai visez frumos
că-mi ridic zilele

16
 când sensul dispare

e un sfârşit întunecat, bănuit în tot locul

– sufletul nu mai poate înainta decât în sine –

numai Dumnezeu m-ar putea atinge cu folos.

şi soarele răsare doar să-mi amintească

: se apropie sorocul
(câte nu s-au apropiat de mine
să văd mai bine cât de departe-mi sunt)

deschise-au rămas porţile în urma furtunii,

târâim după noi toate câte ne-au încercat
– zăresc mereu o armată barbară
siluind pământul curat –

oriunde m-aş îndrepta

aceeaşi vină.

tu
nu-mi poţi da
iluzia că exist

17
 filă de jurnal

… oho, nu se mai opresc hergheliile întunericului,

nu se mai opresc…
astăzi l-am muşcat pe prosper de nas
apoi l-am privit vesel radios
– fără nas era atât de frumos –
repede cineva a tulburat apele
foarte adânc, foarte adânc
de nici nu mai poţi ieşi din casă
fără galoşi

dar eu am costum de scafandru autonom

şi mulţi licurici îmi luminează calea
– mi-e frică doar de vreo defecţie.
uneori las o suprafaţă limpede, curată
şi, brusc, nimeresc la întoarcere
într-un loc total schimbat, neverosimil
(de-aceea nici nu-l mai descriu)

... oho, nu se mai opresc hergheliile întunericului,

nu se mai opresc…

când se aprinde becul

sunt lovit în creştet cu o bâtă
care mă trimite pe un tărâm extrem de plăcut
acolo populaţia-i amabilă, bine crescută
şi sunt ascultat cu mare atenţie
ca un profet

18
(scribii chiar traduc rapid cuvintele mele
în mai multe limbi fără circulaţie – cu atât mai util)

oho, nu se mai opresc hergheliile întunericului,

nu se mai opresc…

pe bunul prosper nu l-am văzut

de tare multă vreme.

am minţit:
istoria cu muşcatul nasului
am inventat-o, aşa, pe loc, fără
premeditare.

nu ştiu ce mi-a venit.

19
 autoportret cu filele tăiate

îmi refuz lacrimile chiar de-mi brăzdează chipul

– pierzi o lacrimă – pierzi în greutate
(devii uşor ca surâsul unei reclame)
de la torace până la părul format scurt umoarea-i atât
de brutal distilată încât t.s. eliot însuşi, înduioşat,
mi-ar trimite-o bezea

în faţa tuturor citatelor păstrez o minimă rezervă

(încărcătură nucleară – oricând mă poate arunca
în casa nebuniei)
dar albiile ştiute niciodată nu dau în clocot

transpiraţia îneacă pe cel ce taie copacii

cum pe cel pornit la cosit buruieni

cad săgeţi lungi asupra-mi

şi ies prin vârful limbii ca nişte fulgi moi călduţi
(dresură, şiretlic?)
vine simbolul săgeţii cocoşat schilod subtil
şi limba-mi desenează funia săpunul etc.

mi-amintesc: proaspăt recrut înfăşat în ziare şi reviste

în şpalturile unor ediţii rare mă hrăneam cu zaţ proaspăt...
şi tata luându-mă cu landoul de la tipografie
circumspect tare circumspect cu un ochi uitându-se la mine
cu celălalt la certificatul lui de patru clase
când a-nceput să mă-ndrăgească mă alinta „oaia pestriţă”
şi o dată (cherchelit) : „na, mă, ţi-am adus straie noi

20
că umbli ferfeniţă” şi mi-a întins „mitrea cocor”
şi un volum de mihai beniuc ambele prefaţate de
roland barthes.

închid stiloul: în seara asta voi sta cu dinţii încleştaţi

linia dinţilor – ultima baricadă
de-o săptămână poştaşul a înnebunit: epistole zeci şi zeci
le-am aşezat în fotolii curtenitor distant
(exersasem figura în deşertul nevada)
tremurând în cele din urmă invit la dans – într-un voluptuos
blues al moralei – una din proeziile mele
(Dumnezeu mi le trimite în plicuri roz parfumate
otrăvite)

…gulerul – înţepenit – mă ridică de pe scaun

între mine şi bibliotecă distanţa creşte
stiloul sângerează puternic – cerneala mă aduce-n simţiri
plămânii trăiesc în beatitudine
zăresc un oraş de argint…

…………………………………………

mama

dezgropându-mă după şapte ani

mă găseşte intact
neatacat de viermi
dar nici de îngeri

cu file netăiate.

21
 frenetica existenţă a măgarului giusseppe (I)

amestecată amestecată sfiiciunea mea

săvârşeşte imperii de confuzii
teamă n-are de ce să-mi fie: paradisul meu
e-n spinarea măgarului ce-a băut din cupe de cristal

eh, măgarul ştie bine că-i ridicol

– introvertit cult politicos –
dar istoria se scrie cu sânge rece şi dantele
istoria fabrică lupi şi lupii dau în clocot
numai bine pentru frânghii şi defulări mascate cu fard gros

– sângele coboară în orbite

glasuri de scopiţi acostează femei ingenue
totul e pregătit pentru laurii ce au să vină
pentru modestele cavalcade
retrăite cu fast apoi –

ehe, măgarul iscăleşte piramide

în tandreţe-i cu dali
iar valéry este frate drept

de prisos orchestraţia:
din faşă glasul aromit diluat inventează truisme
(nopţi, nopţi de nesomn)
confuzia dintre mare şi uscat se sprijină pe vâsle

bineînţeles că semăn foarte puţin cu mine

şi-atunci doar în treacăt cât să pronunţi: a-ha!

22
iar câinele bătrân să-ţi sară în braţe
să-ţi lingă bâlbâielile (cum tramvaiul îneacă urmele
pietonului)

…câtă convenţie totuşi în alegoriile noastre

au zic: mi s-au înecat corăbiile
măgarul ceremonios traduce: domnul a deschis colivia
şi, iată, toţi porcii au zburat
încercându-şi râturile în statuia ecvestră…

dacă n-aş avea resentimente cu o mână sigură aş

prinde
coada măgarului dormind pe-ndelete până-n parnas
(toată măreţia mea anonimă trăieşte doar
evitând coada lui giusseppe)

deschis gura numai cât să mi se vadă manuscrisele

din fundul gâtului, o-nchid complice şi
toţi respiră vehement aureolaţi

demult mi-am înecat sentimentele ca pe nişte pisoi

ai unui motan gâtuit de real
învins îmi preumblu privirea peste un loc viran
unde doar cârtiţa – prudentă – primeşte lumina.
zac ascuns prin măcelării

măcelari iscusiţi aşteaptă să mă-mpuţesc

să mă eticheteze – sătui de câştig: „marfă stricată,
reveniţi mâine, doamnă”
cadavrul meu atârnă de conştiinţa fiecăruia:
am fost învins înainte de luptă, în culise, lupta a început!
mileniul îndelung moşit fermecat scandat

23
 avortat
abia aşteaptă să facă primul compromis

alături
printre fluturii artificiali ai artistului
o mână de sirenă a caligrafiat
incitând mulţimea de gură-cască:
„deflorarea prinţesei de argint
prinţului de bronz i-a produs uimire”

24
vinovăţia – bănuită, neprecisă, cumplită

de la floarea crescută brusc în faţa mea

îmi întorc privirea cu teamă
– nu sunt pregătit pentru această întâmplare…

şi-acum încă mă întreb „cine îmi poartă paşii?”

acum când faptele mele întâmpin cu supunere

– poate în locul altuia m-am înfăţişat

poate c-am venit în altă zodie decât a mea
poate că cineva, înnebunit, în fiece noapte mă strigă
şi cere semnele sale pe care cu tristeţe le strâng în
braţe
o, dacă pătimeşte un altul ce mie mi-e scris?

poate că cineva le-ncurcă pe toate

şi sângele meu plânge în vene străine
şi eu în trup străin, desperecheat, petrec
şi-ntreagă soarta mea
sub stele căzătoare se întâmplă…

o vină cumplită port în spinare

nimic nu există în afara ei

25
 autoportret pe rug

memoria mea analfabetă inadmisibilă de neînchipuit

un morman de înjurături îmi pune pe tavă
tocmai când prin lacrimile iubitei caut spre cer.
două plutoane de femei care mi-au întors spatele
n-au putut să mă convingă că dumnezeu nu există
n-au putut să mă convingă că bietele ciuperci
care-mi năpădesc sufletul cu graţii nu vor fi primite cândva

reptile ciudăţenii fixuri

obsesii dolofane bine hrănite
amante fără sâni
se preling într-un vacarm sfios
în tremurul meu
(nimic nu poate fi inventat
nimic nu poate fi uitat)

…cabotin artistul : în momentul avansării la gradul

de cenuşă
mai trece o dată cu privirea peste sine
ca peste-o oglindă reconstituită din cioburi sângerânde
aşază o buclă rebelă
îşi mai închipuie – cochetărie, vocaţie în prostie? –
că în aceste clipe i-ar reuşi cel mai teribil autoportret
niciodată niciodată artistul
nu poate fi muşcat de realitate atât de cumplit încât
să nu mai rămână nimic din el !!
(ce zeu n-ar vrea să-şi spună rembrandt van gogh sau dorin
popa?)

26
nimic nu poate fi inventat nimic nou
eu încă n-am învăţat să merg pe bicicletă
încă n-am făcut primul pas în tangou
ca o bunică o ţin într-un vals şi vals şi vals

trec pe deasupra-mi lumi preocupate

pe dedesubt trec lumi preocupate
autoportretul vine de la sine ca o sentinţă.

m-am trecut mai vârtos decât am trecut

responsabil cu punerea mea în scenă am fost
(se-nţelege) doar eu
când după marşuri forţate şi expansiuni refulate
dau să-nfulec porţia de salată verde pregătit cu
funii să mă prind straşnic de picioarele
reveriei ce va să vină
o anume apariţie
îmi încleştează dinţii îmi face ochii ţăndări
şi mă caut prin încăpere ca pe ochelarii
peste care a trecut un buldozer

am tot atâta nevoie de mine

cât are înecatul de apă
sau câtă nevoie are armata lui alexandru
de ultimul meu proem

aah gura plină de fluturi miroase a vin aah niciodată versul

să nu-ţi substituie sufletul
aah fanfara militară de-ar stropşi numai în urechea mea
zi şi noapte
poate că în câteva secole m-ar pune pe roate

27
dacă cineva repede repede
m-ar întreba unde mă îndrept
ştiu sigur c-aş scoate repede repede repede
o mie de mâini
(toate întinse în direcţie contrară)

dacă ar trebui neapărat

ceva în cele din urmă inventat
n-aş dori nimic altceva
decât o maşină să mă poată detecta
să se afle în sfârşit cine pe cine
din mine duce la rele
să se ştie cu minuţie faptele celor care mă locuiesc
să nu mai fie nimeni pedepsit în locul nimănui
să nu mai am sentimentul acut
de vinovăţie-nevinovăţie
senzaţia de adevăr fals de strâmb drept
poate aş mai păstra doar gustul dulce-amar al vieţii
fără de care totul mi-ar părea nesărat.

între iluziile mele

şi sfâşierile mele
nu încape măcar o virgulă.

28
 nu aprinde lumina

toate animalele ce-mi rod inima

s-ar ascunde, nu aprinde lumina!
suferinţa mea înecată-n ruşine
te-ar devora, n-aprinde lumina!
insomniile, fărădelegile mele
dezbinările, ar vrea atunci să le ştampilezi

lacrimile mele ţi-ar murdări obrazul

infirmităţile mele toate
ţi-ar sări în braţe să le aperi de mine

confuzia, murdăria, laşităţile,

inconştienţa, compromisurile, vinovăţia
mă găsesc pe întuneric

n-aprinde,

nu aprinde lumina!

29
 autoportret ieşit din minţi

cămaşa-mi tremură atinsă de-un curent nefiresc

cizmele groase din piele de diavol
se înălbesc de spaimă
biblioteca s-a retras neputincioasă
după o perdea de blană
în ochii mei, năuciţi de nesomn, potopul!...

un cor de greieri îmi cântă-n urechea stângă

o maşină de tocat îmi molfăie buzele
epiderma mi-e pradă furnicilor invizibile
vipera mă priveşte în ochi cu duioşie
dictatorul s-a ascuns fricos ca-ntotdeauna!

într-o secundă arunc în aer copilăria – infirmitatea

de care nu-s vinovat
(am venit pe lume cu ţigara aprinsă în colţul gurii)

pun la zid toate speranţele mamei,

toate clipele în care-am privit spre cer
aşez, alături, zâmbind, iubirile puţine
nu uit nici ziua în care-am aflat despre mine
şi, printre lacrimi, urlu: fooc!!

apoi intru în disperare

ca într-un stadion

30
 operaţiuni de salvare

nici dumnezeu nu mă poate salva

din ghearele mele.

privesc halucinanta mea înaintare

către ţărmuri pustii
fără curiozitate şi fără cochetării
cum aş privi o ceată de nemernici
ascunzându-se-n ceaţă

cândva îmi juram în fiecare seară:

„de mâine, de mâine chiar
cu mine însumi voi rupe-o despotic
definitiv!”

mi se umpleau de lacrimi ochii

inima-mi zvâcnea din copite
gata să făptuiască doar cele
sortite să mă spele de mine…

oho, nu bănuiam cât de puternic sunt

cât de adânc zăceam în mine

nici dumnezeu nu mă mai poate salva

din ghearele mele.

31
 luarea în posesie

printre degetele-mi tremurând neputincioase

trec amestecat la întâmplare cu orbirile clipei
şi viclenii subterane solzoase ce-mi dictează de sus.
clopoţelul memoriei sună
dar are cine să-l audă?
saltimbanci iscusiţi stăpânesc un imperiu de vată,
cald, izolator, insinuant
destrămarea – geamănă mie – mă sărută prelung duioasă
gloanţele iluziei, protectoare, mă ţin la distanţă
de-o salvare in extremis
…melancolii halucinaţii fobii – ape radioactive, sigure!

înfig cuţitul în pântecul moale al reveriei

şi măruntaiele ei stranii, încâlcite
întunecă totul în jur – n-am devenit mai înţelept!
am aflat doar că, nefiindu-mi aproape, clovnii aproximaţiei
şi-au făcut de cap amânându-mă ca pe-o scandaloasă orgie
fără necesitate şi fără sens.

împlântat printre nervi şi migrene

precum sămânţa în solul fertil: voi înflori, voi da roade
şi nebunia le va culege atentă, harnică

…nu m-am visat lipsit de dorinţe în faţa mea vin

………şi totuşi:
o spaimă cenuşie mă cuprinde
când, desperat şi orb vreau să mă ating
fără gândul ascuns al celui care nepăsător aruncă zarul

32
(când ciuma bântuie pe-aproape nu mai ai vreme
să te îmbraci în veşminte de purpură)

…viermele-n sânge în sămânţă în miez!

cum să alungi viermele ce te precede, ce ajunge
mereu înaintea ta, cum să i te împotriveşti?

faptele tale – copii orfani – te caută, te strigă pe nume

urgisite, înstrăinate, faptele tale se risipesc
în soarele indiferent al zilei
şi-un aer fardat, din recuzită,
se aşază leneş peste casa ta…
dar n-am aşteptat – un suflu vitreg, urlând, mă-mpingea –
m-am apropiat împleticit, nesigur, privind cu uimire
o pată străină informă căznindu-se să-mi semene:
nimic mai îndepărtat de mine însumi decât faptele mele !!

minţit ca o târfă, mâinile murdare în ochii-mi murdari

le voi trimite curând – să se adune că se aseamănă!
mâinile mele vor pipăi tulburătoare laşităţi,
beţia minciunii aromitoare…
…curat e parfumul adevăratelor flori ale minciunii,
curate nobilele lui înfăţişări…
: trupuri putrede mă îmbrăţişează şi mă supun
– detest încercările de limitare a dezastrului.
când sunt chemat să-mi identific, printre morţii zilei
cadavrul, nu mai tresar…

din când în când mai ascult cântecul acela vechi, drag mie
„înhamă-te la propria-ţi fire ca la căruţa raiului
şi ochii tăi n-or mai sta goi şi necruţători
vei pierde înclinarea de-a eticheta cu litere mari
înfăţişările neputinţei…”

33
aa, cântecul acesta l-ai auzit şi tu când ai venit
(atât de adânc te-am imaginat că-n cele din urmă ai apărut)
– te-am privit cu ură şi m-am oprit în faţa ta
ca-n faţa unui ospăţ netrebnic:
„nu mă pot înfrupta din iubirea ta ca din viţelul cel gras
ar fi ca şi cum privighetori jumulite ar umple văzduhul
iar îngerii ar viola fecioare-n plină stradă…”

cald ca aburii ce ies din pielea unui animal hăituit

mă îndrept către-o gură ce mereu bolboroseşte
că strâmb în fiinţa mea m-am aşezat, că…
şi foarte aproape, sub un şopron, cineva încearcă
să deprindă racul cu mersul, neabătut, înainte.

dacă nu mi-ar lipsi vocaţia de a traduce frumos, caligrafic

apa în care mă scald, m-aş putea înfiinţa înaintea somnului
ca un magazin nou-nouţ, plin de marfă.

rostesc un cuvânt – la-ntâmplare –

şi vântul mi-l suflă precum puful de păpădie
apoi – înstăpânit de eliberare – torn un cuvânt
veninul bine dospit, încrâncenările pierzaniei
moartea ce-mi vizitează răsadul timid de încredere…
dar cuvântul nu se mai desprinde,
vântul ocoleşte acum buzele mele arse:
– îmi beau propria otravă, înghit, pe bucăţi, moartea mea
iar pasul vaporos, neinhibat, este tot mai departe!

dintr-odată din sângele meu

o pasăre cu putere ţâşneşte
şi-atunci abia cerul zăresc
dar pasărea cade fără motiv
la doi paşi în faţa mea…

34
o lovesc descumpănit înverşunat cu piciorul de mai multe ori
– asta, asta se întâmplă cu cele
ce sporesc iluziile noastre!!

aah, aşteaptă demon al paraliziei aşteaptă aşteaptă

dintre otrăvuri şi falsuri să mă ridic, să ţintesc
prada mea scheletică respingătoare, cu gust amar…
(în clipele în care zac inert uitat printre ravagii
când pe mine nu se mai poate conta nici cât pe-un mort
o reţea clandestină de cinematografe mă foloseşte
drept ecran derulând milenii de filme de groază
invariabil prevăzute cu „happy end”: sunt decapitat)

oho, dac-aş putea planta câte un steguleţ

în obsesiile ce-mi taie respiraţia
decât inciziile zilei cu mult mai puternic!…
aşa, orbecăiesc prin blestemat sângele meu
cu priviri alcoolizante
prin aburii neînţeleşi ai părelnicei mele vieţi
– viaţa mea nebuloasă, nedesminţită, străină,
dintr-un maldăr de îndoieli chircită mă scuipă-n obraz
…de nedevelopat, de neelucidat inima mea
inima mea – nefericită întâmplare…

acum ştiu: de nimic nu te poţi elibera

ghilotina ce cade-i cordonul ombilical
între mine şi confuziile mele
…peste tot trădare:
câte se nasc din fiinţa mea
vin pe lume cu patima înnăscută de-a mă trăda
– ţie însuţi mai mult să nu crezi
decât împlinirilor hazardului!

35
privirile mele tulburate de propria lor nemişcare
au înregistrat, aiurea, întâmplări străine mie
de nezărit furişarea spaimelor în cuşca zeului…
(cine-ar putea îndrepta arătătorul
spre măduva demenţei fără să tremure?…)

tentativele eşuate – cât triumf, câtă dezordine…

fiece secundă se zvârcoleşte, se agaţă, falsifică
încât nesăbuinţa m-a închiriat pe veci tăvălindu-se excitată
printre neînţelegerile din casa mea, privindu-mă uneori
cu milă

(o armată de demoni n-ar şti să mă nimicească

mai cumplit decât eu însumi ştiu!)

odihnească-se nelegiuirea sub arbori exotici

şi piară înclinarea de-a trimite camere de filmat
în ape colcăitoare, blagoslovite

dizgraţiile turbările izolările condamnările

mă-nvelesc, mă apără de frig…
nebunia – balsamul ce rănile acoperă cu duioşii zguduitoare:
nici o şoaptă, nici o frunză, nici o respiraţie de aiurea
nu-ncap în tremurul meu – dacă m-ar strivi un automobil pe
stradă
ar fi o nemaipomenită confuzie
şi, poate, înşurubat orbeşte în propria-mi orbire
pe lângă chipul meu trec scuipându-l cu dispreţ.
întâlnirile ce pândesc marginile nepăzite uitate firave
cu dinţi strâmb crescuţi muşcă inflamaţiile orgoliului

sigură-i pe sine întâmplarea, gata să-ţi pună la dispoziţie

un şir frumos colorat de moţăieli – o neatenţie delicată

36
 şi este de-ajuns!

un ochi din altă lume rotesc deasupra capului

ca pe-o sabie de gheaţă, ochiul ucigaş al sinuciderilor mele
dar animalul cuprins de melancolie în bătaia puştii
sau diavolul deghizat în speranţă ciugulind din palmă
mă aruncă-n frumuseţe ca-n patul suspinelor:
extazul învăluindu-mă, purtându-mă înălţător
până-n albia de porci…

şi-nserarea şi plimbarea majestuoasă a sinelui

peste codrii seculari
şi-apropierea târâtoarelor voci ca nişte crampe stomacale
te silesc să-ţi zideşti casa – înjurând –
chiar în mijlocul deşertului

visele mele – o plantaţie de paralizie

dezmăţul neputinţei face ravagii
– în subteran o gloată de infirmi
ciuma atinge tot ce ating, otrăvite-s fântânile din care am băut
: fructele mele rămân sechestrate pe celălalt tărâm!

fără scrupul detaşarea ocoleşte rănile noroioase, vulgare

ale memoriei.
cu amintiri de hârtie creponată prietenul mă întâmpină
furiile mele deznădăjduite îi lasă un gust amar,
inestetic
şi-n urma lui privesc: niciodată nu-mi voi putea apropia
decât, proastă şi fidelă, umbra mea
umbra mea care nimic nu poate înţelege
care îmbracă numai hainele mele…
luarea în posesie – singura-mi izbăvire
luarea în posesie – jalnica-mi utopie!!!

37
 ……………………………….
dar, iată, porţi nebănuite se deschid
întinate pohte se-ofilesc, pe false valuri
pier corăbii false

se-aud prooroci blestemând înfăţişarea curată,

fără şovăieli, înfăţişarea mea blândă, nefirească
– cineva tremură, cineva dansează, cineva-şi muşcă inima,
cineva a orbit, cineva binecuvântează fără a crede,
cineva dă cu-n ban cu o singură faţă, cineva…votează…
– cine pe cine ar mai putea salva, cine ar mai putea ignora
cine în cine mai poate crede, cine pe cine precede/succede?
…eh, câtă sare pe cămaşa nopţii se adună:
o mică industrie ar putea, rentabil, funcţiona…
fără cauză mă vizitează înnebunitor puritatea!!!!
… o voce asurzitoare spumegă – iată-te, iată-te, în sfârşit
fardat
pomădat, pur şi nevinovat, agăţat de lacrimile ce-ţi curg
pe talpa iadului!

– aaah, lacrimile-mi sunt răstignite neîndurător

nici o oglindă nu-mi primeşte chipul
nici o oglindă nu mă poate privi…

o, dar eu…eu…eu sunt o fată mare, fără nevinovăţie,

pervertit dincolo de hotarele mele…
…eu…eu sunt asemeni fecioarei, neînţelegând, supunându-se
focului născător de dumnezeu.
chipul fecioarei privesc şi-mi pare că aud
izvoare neştiute clipocind suveran,
neiertător amintindu-mi coşmarul care-mi sunt.

asemeni fecioarei, în faţa chipului meu neştiut

38
neînţeles mă supun; eu prihănit fără prihană aflându-mă…
ochii mei două spitale – tot ce ating mă doare
carne din carnea mea împrejurul meu este!

nevăzând, bănuindu-mă
tremurând mă îndrept către mine
…fraţii mei mă aşteaptă…
privesc imaculatul
noul meu chip – acesta sunt?
(tandre şi dulci, aripile desfrâului m-au părăsit?)
cu teamă mă apropii de casa mea
– îngeri tonţi îmi aşază bale sfinţite pe faţă
un lan de făpturi inocente mă ridică-n slavă
(ochi apoşi, voci gângave, aripi neputincioase,
spinări ovale – paiaţe, paiaţe, fraţii mei!)
lipsiţi de miez aceşti fraţi prea cuminţi nu pot dărui
decât roade fără gust, cu voioşie, ca pe nişte bani falşi.

cu mine însumi
nu mai am nici un grad de rudenie
de tot străin îmi sunt
nu mă vreau
nu mă recunosc

un nod cât o inimă înjunghiată am în gât

aş fugi, brusc, ameţitor, dar spre nicăieri
nu am drum…

şi mă strâng în braţe cu ură,

mă sufoc
(sunt al meu!)
până ce curg ca o meduză-n soare…
……………………..

39
în urmă:
o băltoacă otrăvită
clătinându-se
printre ierburile
strălucitoare.

.
.

40
 FĂRĂ ÎNTOARCERE
– versuri –
(1983-1991)

(Iaşi, Editura Institutul European, 1992)

41
 autoportret

tot ce aş putea atinge

şi nu ating

tot ce aş putea înţelege

şi nu înţeleg

tot ce aş putea fi
şi nu sunt

42
 proem

... nimic nu pot păstra

pe rând se duc toate,
între mine şi lucruri
propria mea vinovăţie
între mine şi lucruri
o colcăială de viermi

– stai locului! – îmi zic –

tu eşti doar paznicul de noapte
al nebuniei
la naiba, la naiba cu plânsul hidos
de propria-i neputinţă strivit
stai locului
stai, dracului, locului,
fii cum în veci nu poţi fi !

între mine şi lume

o vacă de cauciuc
este mulsă
până la sânge

43
 solange

ea mi-a luminat calea

în vremea în care, cu ochii închişi,
căutam cu teamă un loc
în care să-mi adăpostesc lumina ochilor

tot ea mi-a spus

atunci când m-am întins cuminte
pe calea ferată
că abia după ce speranţele
mi-au fost otrăvite
pot începe să sper

ea îmi este mamă şi fiică

margine şi necuprins
ea încă nu mi s-a arătat

povestea ei n-o spune nimeni

povestea ei n-a scris-o nimeni
povestea ei o ştiam, întreagă,
încă înainte de a mă fi născut

44
tentativă de înfăţişare

când te apleci
asupra mea
asupra cui te apleci
şi când mă aştepţi
îndelung,
când mă aştepţi,
aşa,
cu un soi de pustiită speranţă,
pe cine aştepţi ?

45
camuflaj autumnal cu frisoane confuze

iată, şoarecele vorbeşte muntelui

şi, iată, desfigurat şi ciung, caut
cu neruşinare
spre frumuseţe ca spre un drept
al meu
şi sabia lui Damocles nu cade!

cum să plec împuţinat

după ce întreg am venit
cum am putut urâţi
ceea ce nu mi s-a dat definitiv,
cum am putut să nu înţeleg?

în scorbura aceea
de la marginea lumii
mă voi ascunde
voi continua, până la sfârşit,
să mă întreb:
mama oare m-ar mai naşte?

46
 despre înserare, cu încetineală

mă înjură tata ca întotdeauna

îmi spune că port o cruce
prea subţire în spinare

– puah!
eşti o cârpă
o cârpă din acelea
cu care se înfundă sobele
în casele săracilor
să nu bată vântul prea aspru

nu scot un cuvânt, dar tata

îmi plesneşte o palmă peste gură
şi-mi smulge copilul din braţe
zicându-mi că nu sunt în stare
să-l port prin lume

duc mâna la buze

şi mă bucur că sângele-mi curge,
că sângele meu este liber,
eliberat

apoi tata iese, iar uşa

în urma-i se sfarmă
şi nu mă mai satur
să ascult
paşii lui hotărâţi
izbind pământul

47
 sinuciderea de după sinucidere

cafeaua de după cafea

ţigara de după ţigară
nesomnul de după nesomn
şi încrederea după neîncrederi pitită
astea sunt alinările mele

dau la o parte perdele grele

şi-n faţă perdele nesfârşite
se întind

alb, alb, mult alb,

mult alb a înnegrit
nevoia mea de alb

cafeaua de după cafea

ţigara de după ţigară
şi încercarea de a nu zări
zdrenţuroasa haină a lumii

48
 naivitatea de a descoperi
ieşirea din labirint

trei zile ne-am bucurat,

trei zile am dănţuit îmbrăţişaţi
trei zile am fost zei
de care zeii, probabil, râdeau
în bărbile lor

acum privim cu neîncredere

orice mână întinsă,
orice zâmbet prietenesc
acum am ferecat bine
porţile noastre
la care nimeni
nu mai bate

49
 despre cum poţi să nu te simţi
bine o singură clipă, nicăieri

infinite culori din ochii mei

lipsesc
şi multe din cele pe care tu
mi le arăţi
nu le zăresc,
mă-ncearcă doar emoţia că
totuşi
ele ar putea să existe
înafara mea

în ochii tăi
frumuseţea lumii rodeşte,
în sufletul meu cad răstignite
drumuri posibile

oriunde aş fi
oricât aş privi de atent
o lume bănuită
plânge în mine,
o lume nenăscută
mă părăseşte !

50
 din poveştile oamenilor

“Numai unui mort nu-i mai este foame şi sete”

(Părintele GALERIU)

deşi ea acum mă priveşte vesel,

uşor dominator
în curând va plânge
mi se va arunca în braţe
şi va plânge
faţa ei va fi, peste un ceas,
buhăită şi plină de pistrui mari

da, ea-mi vorbeşte cu exuberanţă

ea despleteşte pentru mine o poveste
frumoasă şi tristă
din veşnicele poveşti ale oamenilor
ea nu pare a şti acum
nici măcar
că nu suntem de acelaşi sex

peste un ceas
mă va izbi cu pumnii în piept
va smulge cămaşa de pe mine
mă va săruta plânsă, pătată
cu disperare pentru întâia
pentru ultima dată

n-o ascult,
o privesc dintr-o parte, concentrat

51
– o doamnă distinsă, cu trăsături
delicate şi ferme –
dacă aş săruta-o acum
ca pe un imbecil
prins cu mâna în buzunar
m-ar pălmui

52
tocmai atunci m-a strigat nenorocul

în dimineaţa aceea
– ţin bine minte –
pornisem pe jos
încrezător şi hotărât
cum nu mi se mai întâmplase
până atunci

un vis frumos mă vizitase

mama parcă mă privea,
în sfârşit,
fără lacrimi în ochi,
hainele-mi păreau uşoare
iar în jur peste tot vedeam
doar semne bineprevestitoare

îmi spuneam că pe lume

fireşte
au şi minunile un loc
chiar dacă mie încă
nu mi s-au arătat

păşeam încrezător
în dimineaţa aceea
când cineva m-a strigat
pe nume
şi copilăria mea schilodită
imediat
mi-a sărit în spinare

53
 nebun după tine

pe melodia asta
aş putea înnebuni

tu mă aduci
atât de aproape de mine
încât mă sufoc
– cine m-ar privi în ochi
acum
orb ar rămâne –

pe melodia asta
îmi pari uriaşă
de neatins,
pe melodia asta
orice te-ar iubi

pe melodia asta
îmi fac semnul crucii
şi...

54
orbecăind şi toamna, ca întotdeauna

ca dintr-un tunel subteran am ieşit

când florile toamnei mi-au dat de veste
nu ştiu de ce, dar toamna îmi amintesc
de tine
şi paşii mei şovăitori par, dintr-odată,
să capete un sens

departe se aude un cântec

pe care, odată, l-am îngânat :
„toamnă, toamnă, de ce tulburi
atât de adânc
potecile robului tău…”

iată că, împăcat, devin încrezător

şi ridic şovăiala-mi la rang
de principiu ordonator al lumii

tu eşti alături,
mă ţii de mână,
chiar dacă nu ai glas,
chiar dacă nu exişti…

de ce tulburi atât de adânc

potecile
robului tău ?

55
 închid iarăşi fereastra

dacă în fiece clipă

oglinzile nu s-ar tulbura
şi încrâncenării mele
nu i-ar răspunde
cu încrâncenarea lor
încă aş mai aştepta

închid iarăşi fereastra

pe care niciodată n-am deschis-o.

56
 tot ce se pierde

tot mai încet

tot mai stins mă revolt
în fereastra mea nu se mai bate
decât cu resemnare

întind mâna
şi, dacă ating, ce ating ?!

privesc un copac uriaş

multă vreme
şi obosesc imens
fără să mişc nici un deget
iar în oglindă zăresc
răni proaspete

ca-ntr-o hipnoză neîndurătoare

ochiul meu stă neînchis
în lucruri
înfipt rămâne
ca un cuţit

57
la fiecare pas eşecul pândeşte duios

cu braţele ridicate
la ceruri,
fără cuvinte,
împietrit,
aştept prin venele mele
să curgă încet
un sânge străin,
izbăvitor

58
 hipertensiune

sângele curge cuminte în artere

şi stilul e limpede, foarte cuminte
nucul poartă nuci şi mărul mere
sângele curge caligrafic prin artere

dar – nemotivat? – pulsul o ia razna, bezmetic

peniţa arde, înjură şi minte
nucul poartă nuci şi mărul mere
aiurea, nonsens, pustiu, tăcere.

59
 nimic mai înalt sub soare

de la Napoleon, Stavroghin şi Mîşkin

în lume, nimeni nu s-a mai născut
noi, infirmi, avem cartea pe braţe
şi murdărim paginile
cu lacrimile noastre

hai, cântă-mi cântecul acela vechi

să uit slăbiciunea mea,
să uit gropile în care
am intrat cu smerenie
ca-n sfinte mănăstiri!

cântă-mi cântecul acela vechi

să uit fărădelegile mele,
să uit odată pentru totdeauna
că nu m-am născut !

60
 printre porniri contrare

dacă mâine m-ai găsi agăţat

de gardul din faţa casei noastre
(pe care o visăm demult),
dacă m-ai găsi, aşa, scorojit
printre amintiri delicate
cu o etichetă prinsă la pălăria
pe care n-am mai apucat
să mi-o cumpăr
ai spune că, da, înţelepciunea,
în sfârşit, m-a blagoslovit?

dacă mâine m-ai găsi agăţat,

nu-i aşa că ţi-ar părea cel mai firesc
lucru din lumea asta?

61
printre gratii, zăresc delicata scurgere a
destinului

nici n-a venit bine iarna

că primăvara a şi trecut

nici n-am apucat

să mă apropii de tine
că te-ai şi îndepărtat
definitiv

şi numai de când moartea

m-a luat duios de mână
parcă am început să trăiesc

62
 scrisoare în bătaia vânturilor pe-o vreme
amorţită

să fug, să rup lanţurile

să sfărâm moartea
care m-a cuprins atât de bine
să răzbesc până la tine
prinţesa mea, prinţesa mea

încă priveam în depărtare

încă mai credeam că toate
îmi aparţin
încă îmi umflam pieptul
fericit să te întâlnesc
fericit să te ating
când, deja, am auzit
cum caii mei nechează
pe lumea cealaltă

încă mă pregăteam să te întâmpin

încă fluturam atârnat de oglinda veche
când mi s-a spus că ai plecat

să răzbesc, acum, până la tine

acum, când ai plecat, să te pot îmbrăţişa!
cu lanţuri moartea m-a cuprins atât de bine
că până şi să plâng mi-e ruşine
prinţesa mea, prinţesa mea

63
 mai bine că tu eşti departe

e bine că tu eşti departe

nu ţi-am scris şi nu-ţi voi scrie
vreodată

medicamentele ce mi le-ai trimis

imediat le-am dat pe-o ţigară de foi,

uneori mi-amintesc despre tine

în cele mai năstruşnice situaţii
uneori, da, râd singur pe stradă
uneori aş putea chiar să te ating

e bine că tu eşti departe

e bine că nu mai am
cui face confesiuni
– începuse, oricum, să mă irite
că-ţi povesteam totul –

despre tine uneori cred

puhoaie de lucruri contrarii
despre tine toate îmi amintesc
despre tine am orice amintire vreau
şi tot mai ades
mi-e ruşine de tine

da, da, e bine că m-ai părăsit

încă de când m-am născut

64
 fără întoarcere

dulci şi încăpătoare sunt toate

cât încă nu ţi-au sărit
în spinare,
plină e ţâţa atâta vreme
cât o vezi plină
şi de argint sunt cărările
cât încă nu ai făcut
primul pas

dulci şi încăpătoare sunt toate

cât crezi
că te mai poţi întoarce

65
 pregătiri febrile de călătorie

azi, bine ferecat în mine însumi,

s-ar putea să pornesc într-o călătorie
profundă

multe îmi mai trebuiesc,

dar întâi să închid fereastra
cu mare atenţie
să închid sertarele, muzica
şi încet să închid ochii

astăzi cred că voi pleca departe,

departe,
dinspre amintiri
bate un vânt prielnic

66
 lacrimile tale de atunci

schimonosite, dezordonate
amintirile îmbracă straie noi
în fiecare anotimp

dar, cu trecerea anilor,

îmi amintesc totul
mult mai clar

acum aş putea atinge

lacrimile tale de atunci

67
 singur cu marea, în pragul serii, toamna

primeşte-mă, primeşte-mă, primeşte-mă,

cu nelegiuirile mele cu tot!

nimic nu-mi mai stă aproape

nimic nu mă mai poate scăpa
nicăierea nu aflu, nicăieri, locul meu –
casa mea

cu păcat m-am apropiat eu de lucruri

cu ochii închişi, spumegând, m-am apropiat
Doamne, Doamne, serile mele
sfâşierile, morţile, repulsiile
m-au înstrăinat de carnea mea
cu păcat

pe aproape, cineva plânge încet, în tihnă,

un suflet ciuruit, respingător, de amintiri
se agaţă
nimic nu îmi mai stă aproape
nimic nu mă mai poate scăpa
primeşte-mă, primeşte-mă, primeşte-mă,
facă-se voia Ta!

68
 pierdut pe cale

numai puţin mai slab de-aş fi fost

aş fi reuşit în toate

numai puţin mai tare de-aş fi fost

demult n-aş mai fi fost

numai întâlnindu-te
am început să mă-ndoiesc
de existenţa ta

69
 coroana de spini

iubesc fisurile sufletului meu

împotriva cărora atât mă revolt

pe o melodie neauzită vreodată

pe viaţă şi pe moarte
cu patimă dansez

70
 viaţa mea

viaţa mea e un şir lung de încăperi

ce nu mai vor, brusc, să comunice
între ele

viaţa mea – un ceasornic

întors cândva
de-o colegă de bancă

viaţa mea – un tren care se târăşte,

fără întoarcere,
pe aceeaşi linie veche...

viaţa mea – o haină de mire,

zdrenţuită în sălile de aşteptare

.................................................

viaţa mea – tentativă nesfârşită

de a recupera
ceea ce nicicând n-am posedat
gustul acesta
paralizant
de cenuşă
e viaţa mea

71
 sunt prigoniri ce-n veci nu contenesc

mănuşa aceea
demult aruncată
în fiecare zi
o ridic

72
 pentru totdeauna, pentru niciodată

oricând vei veni,

voi fi al Tău,
oricât vei veni de târziu

şi chiar de mă vei găsi

amorţit,
înţepenit,
uscat,
al Tău voi fi
al Tău voi fi

al Tău sunt
doar al Tău
căci nimeni
altcineva
de mine
nu are nevoie

73
74
MOARTEA MEA – VIAŢA MEA

(Iaşi, Editura Apollonia, 1997)

75
elogiu vieţii şi viselor care o însoţesc până la
capăt

am intrat în descompunere
şi încă mai fac
planuri de viitor

76
 şi eu sunt Emma Bovary

n-aş fi îndrăznit niciodată

să te întâmpin
dacă m-aş fi văzut
aşa cum sunt

77
 poveste de iubire
(mereu te aleg)

când mă prăbuşeam, credeam că mă înalţ

bolnav eram, vrăjit eram de hotarele mele
o voce din mine – străină mie – bolborosea
că înăuntru-i afară, iar afară se află
mult, mult înăuntru

apoi, te-am zărit pentru întâia oară,

cu mult după ce-n braţe adânc te-am strâns
memoria mea te-a ales şi eu mereu te aleg
în fiece clipă viu mă descopăr în tine, dar
mă voi îndepărta, pentru nu te pierde.

78
 confesiune în decembrie

am cerut mereu celuilalt, cu asprime,

să privească lucrurile în faţă,
dar eu nu le-am privit

condamnările mele toate

au stat în faţa mea ani de zile,
dar n-am ştiut să le urmez
n-am ştiut să le urmez
n-am ştiut să le înţeleg
n-am putut să le descifrez
până la capăt

niciodată,
nimic n-am ştiut să duc
până la capăt

numai tinereţea trece,

numai bucuria trece,
numai viaţa trece,
singură, vinovăţia mea întreagă rămâne

niciodată,
nimic n-am ştiut să duc
până la capăt

întotdeauna am cerut cu asprime celuilalt

să privească lucrurile în faţă,

79
dar eu am întors faţa

şi acum când nimic nu mai aştept

speranţa mea
e mai puternică
decât oricând

80
 scâncetele mele de copil

mă apropii de bătrâneţe şi tot ascund

sub haină
scâncetele de copil

Doamne, în urma tuturora mereu rămân!

melancolia şi golul
îmi sprijină
prea-plinul,
piedicile şi nehotărârea
în locul meu
hotărăsc,
deodată cu spaima
speranţa mă vizitează

un secol încă de-aş mai trăi

nu mi-ar ajunge vremea
să-mi plâng pe pământ,
până la capăt,
viaţa aceasta pe care
tocmai o pierd

81
 surpare neîncetată

atât de străin îmi sunt uneori

încât străine îmi par
cele ce există,
atunci vreau să pun la poştă
poezii lungi, melodioase
pe o adresă
inexistentă

atât de străin îmi sunt uneori

încât văd cum
pe oasele mele
creşte iarba

82
 ansiedad

picioarele tale nesigure, cu forme imprecise,

şovăielnice
coloane sfidătoare în mine au zidit…

la braţul unui bărbat străin

te îndrepţi tu către mine
şi nopţile voastre de dragoste
nopţile mele sunt
ca-n visele-mi încâlcite,
atât de profund,
nimeni nu te-a atins

când te-am zărit întâia oară

purtai semnul pe care-l aşteptam,
purtai cu mirare semnul acela
prin care, cândva, mă unisem cu tine

tu, iritată, mă ţintuiai la stâlpul infamiei

dar ochii tăi, înlăcrămaţi, clandestin mă chemau,
duios şi amalgamat mi-au vorbit
şi-am tresărit înfiorat când am aflat
că, dintr-odată, cineva din mine te refuză,
cineva înfuriat, speriat, deposedat…

şi tot în acea seară am văzut

că mâna care te respingea se sprijinea pe tine
iar gura care te blestema tânjea să te guste

83
mai târziu, cu mult mai târziu,
în braţele tale
de tine
mă voi ascunde

84
 ce mai aştept

ce mai aştept acum

când nimic nu mai aştept?!

mi-am numărat cu atenţie

toate malformaţiile
neputinţele toate
şi nenorocul întreg,
cu suflet uşor,
în sufletul meu
l-am adunat
ce mai aştept?

pustiirile, singurătăţile,
rămăşiţele zdrenţăroase
şi păienjenite ale nedumeririi,
infecţiile, noroiul, zgura, confuzia
m-au încălzit, m-au sufocat
m-au vestejit
şi totuşi…

şi totuşi
acum
când nimic nu mai aştept
ce mai aştept??

85
 când voi ajunge la tine?

prin atâtea porţi am trecut

perdele grele am dat la o parte
nopţi şi zile pe genunchi am suit
dar nu am ajuns la tine

acum stăm alături

te ţin strâns de mână
îţi privesc ochii înlăcrimaţi
şi mă întreb:
când voi ajunge la tine?

86
 întrebări de noiembrie

cât oare trebuie să mai aştept

ca să aflu care-s ale mele ?

cât mă mai pot prăbuşi în gol

fără întoarcere, fără scăpare ?

de unde vin în sufletul meu

atâtea spaime, atâta risipire ?

care-s hotarele şi care-i partea

care-i puterea şi care-i slăbiciunea?

unde cad lacrimile lumii toate

şi sfâşierile unde se duc?

de ce se înserează devreme acum

de ce oamenii toţi se ascund ?

87
 aripile tale întunecau şi luminau

atât de bogat ca acum

n-am fost, n-am fost niciodată
astăzi, pe o melodie de Vivaldi,
am îndrăznit să te aproximez

fantastice aripe aveai,

aripile tale planau peste lume
aripile tale întunecau şi luminau
totul în jur,
majestuoase, puternice, aripile tale
împlineau, iarăşi, Universul
pentru o clipă, vieţuitoarele
au avut o lungă tresărire !

în jurul tău se ofiliseră împotrivirile

în jurul tău – învăpăiate rostogoliri
în abis,
frunzele uscate se agăţau rugător de copaci,
nimic din cele ştiute nu se mai putea petrece

nici nu ştiu de ce mi-a fost îngăduit

atâta de limpede să te văd, să te reţin
n-am fost, n-am fost niciodată
atât de bogat ca acum

88
 masacru inocent

dimineaţa ucide
seara ghilotinează
dintre maluri
unde să mă retrag?

florile toamnei
mă întâmpină iar
presimţirile brusc
iau foc

dimineaţa ucide
seara ucide
într-un târziu
adorm
în picioare

89
 poveste neîncepută şi nesfârşită

mereu îmi amintesc de tine cu precizie

cum într-o zi voi şti să te întâmpin
cum într-o zi voi şti să stau în faţa ta

chiar zilele trecute, în centrul Iaşului

într-o lungă repetiţie am întârziat
mereu fac exerciţii de adaptare
la imaginea ta

aşa te văd, aşa îmi amintesc de tine:

într-o zi voi şti să te întâmpin
într-o zi voi pleca chiar
în căutarea ta

90
 doar în visul tău am existat

uneori îmi spun resemnat

să oricând aş pleca
e bine

nimic în plus, nimic mai mult

în veci
nu voi fi

numai visul tău m-a făcut

să visez
că exist

oricând aş pleca este bine

numai tu vei plânge
numai tu vei şti

liliacul nostru ca altădată

la fel
va înflori

oricând aş pleca e bine

roua dimineţii
mă va întâlni

de tine doar mi-e ruşine

că m-ai visat
cum n-am putut fi

91
 scrisoare dintr-o zi suportabilă

încet, subtil tot mai multe dispar

nu mai încerc disperat să le reţin
cu vremea, căderile ne ţin de cald
absenţa ta s-a împrietenit de mult
cu lucrurile mele

e un decembrie crud în Iaşi acum

strigătul aleargă prin complicate
culoare
şi, iată, nu mai zăresc nimic nimic
mă opresc – unde să înaintez, de ce?

de câteva zile, aştept precipitat un semn

o emoţie nouă mă bântuie ciudat
în prima hazna voi nimeri
de oriunde se poate zbura curat ?

prăbuşiri nesfârşite cald mă sprijină

şi înaintez de parcă aş avea o ţintă

92
 moartea mea – viaţa mea

dacă lucrurile nu m-ar fi izbit

cu atâta furie
poate nu le-aş fi văzut
poate n-aş fi dat seamă de ele
niciodată
tristeţea mea – bucuria mea

îmi e îngăduit câteodată să văd

cum se îngemănează răul cu binele
cum din sudura lor se ivesc
toate câte există
moartea mea – viaţa mea

n-aş fi găsit în veci calea spre tine

dacă n-aş fi rătăcit adânc aiurea
dacă nu m-ar fi orbit atâtea nopţi
dacă pustiirile nu m-ar fi
mângâiat

uneori în mijlocul furtunii

o pace adâncă mă cuprinde
şi-n vreme ce-s izbit, zdrenţuit, sfârtecat
pot zări liniştit
cum moartea mea hrăneşte
viaţa mea

93
printre gratii, nebuloasă şi umedă, impostura

ştiu, tu nu-ţi mai aduci aminte,

deşi în aceeaşi călătorie am fost,
lucruri diferite ne-au străpuns privirile

motive de bucurie
tu peste tot, mereu, întâlneai
şi lumina-ţi cădea în valuri pe chip,
încrezător şi falnic,
te indurai de toate,
te risipeai în toate,
toate-ţi râdeau
şi toate, în urma ta,
neatinse rămâneau

eu şi acum mai port încă sub unghii

urmele gropilor peste care tu
pluteai uşor ca o metaforă,
peste tot descopeream oglinzi potrivnice
şi neasemănarea ta îmi brăzda faţa
în şuvoaie adânci, nimicitoare

ca pe trofee preţioase,
fotografiile în triumf le-ai purtat,
eu n-am avut cu ce să mă înfăţişez

degeaba îţi arăt pumnalul

cu care am voit să-ţi ridic zilele, degeaba
tu pluteşti uşor ca o metaforă

94
 femeia frumoasă din ochii oligofrenului

de multe ori am privit cu smerenie

femeia frumoasă din ochii oligofrenului,
în ochii lui albaştri lumea se învârte
cu o nebănuită precizie, adevărată

de multe ori m-am rugat în rătăcirile mele

să nu mă înghită victoriile, să nu câştig
înainte de a ajunge pe câmpul de bătălie,
înainte de a învăţa, sfârşit, să pierd
cu încrâncenare, cu emoţie, cu bucurie apoi

de multe ori tu m-ai împins înspre mine

un altul de care voiam să scap.
şi-n respiraţia nostalgică, înceţoşată
cel mai adesea, cu scârbă, mă regăsesc
oare mă regăsesc ?

ani lungi, ani azurii, m-am pregătit să aştept

plin de credinţă, am aruncat peste bord întreg lestul
ani lungi, ani rubinii am aşteptat, am pândit
clipa în care, obosită, frumuseţea va copleşi lumea
doar pentru asta sunt pregătit!

la ore anume, simt cum se revarsă feminitatea

peste vieţile noastre ca o spornică apă
şi tot mai ades cu spaimă privesc
femeia frumoasă din ochii oligofrenului

95
 tu mă împingi departe de casa mea

tu mă tulburi întotdeauna
întotdeauna mă tulburi
când te aşezi, aşa, pieziş
în faţa mea
şi-ncepi să mă depeni cu înfrigurare
ca pe-o poveste veche
nescrisă încă

vorbele tale mă ating dureros

şi nu îndrăznesc să îngaim
cea mai palidă scuză
nu pot să-ţi contrazic
presupunerile
chiar daca mă împingi departe
de casa în care locuiesc

tu mă tulburi întotdeauna
tu întotdeauna mă dinamizezi
fără împotrivire te primesc
şi primesc fără împotrivire
desenele pe care mi le faci
deşi nimeni nu mă recunoaşte în ele.

uneori târziu în noapte

când nimic nu mă poate sprijini
şi tot ce-i al meu se îndepărtează
mă gândesc, brusc, la tine
ca la îngerul meu păzitor

96
 când sensul dispare şi viaţa e deşartă

acum, existenţa este o ironie nemeritată

peste chipuri zăresc parcă măşti hidoase
care încet pustiesc orice adiere de vânt
şi nimic nu mai este posibil până hăt departe

tu nu mă mai poţi înţelege fără cuvinte

lucrurile se ating cu zgomote surde, scrâşnite
suspiciunea se furişează în jocul copiilor
şi nu mai poţi îmbrăţişa decât cadavre
nu mai poţi primi şi nici dărui nimic

pe stradă se repetă stupidităţi până la epuizare

ultimul om inteligent a fost demult îngropat
toţi şiu totul despre toată lumea în exces
nu mai este posibil un singur gest delicat
femeile frumoase se ascund sub zdrenţe
pentru cine ar mai veni acum potopul ?

în oraşul nostru, oricine poate fi mulţumit

că a prezis cu exactitate orice se petrece
şi, cu adevărat, nici o întâmplare de acum
nu depăşeşte înălţimea oligofrenului
ci toate se petrec în a descreşte
şi în a putrezi cu satisfacţie

ieri, în faţa teatrului,

un înger
a îndrăznit să se arate

97
şi după un moment de derută,
a fost ucis cu pietre, de mai multe ori,
în vreme ce se striga apăsat, vârtos :
aşa ceva nu există !

98
 cu ploaia în suflet

mama îmi spunea că din prima clipă

am fost îndărătnic şi ursuz,
că refuzam, că amânam să mă nasc

şi acum în fiecare dimineaţă

mi-e greu să cobor, mi-e greu să intru
în viaţa asta confuză
în apa asta mocirloasă
într-un surghiun dureros
fiecare dimineaţă mă trimite

cu spaimă adâncă am venit pe lume

bănuiam că dispariţia pândeşte
din clipa aceea zilele mele
iar naşterea îmi fura pentru totdeauna
şi libertatea şi veşnicia şi restul

o, nu e pe lume cruzime mai sfâşietoare

decât naşterea care aduce bucurie!!

la ore anume pe care eu nu le ştiu

îmi amintesc despre sufletul meu
din vremea în care sufletul meu nu exista
de când era nemuritor, străin, ubicuu
de când, plângând, se pregătea să mă anime

o, eram fericit într-o vreme fără să fiu,

când m-am întrupat mi s-au luat toate

99
şi toate, neîntrebat, mi s-au dat pentru scurt timp

şi de puţină vreme plouă în sufletul meu

numai de când m-am născut

100
 la o cafea cu tine, în botoşani

e un început de noiembrie înşelător

parcă aş fi primit o veste tristă
într-un plic roz-parfumat
parcă începe şi sfârşeşte o poveste
de dragoste, rusească
e-o veşnicie de când n-am ştiut să vin
înaintea ta – de când am ezitat să te întâmpin

acum ştiu ceea ce atunci am bănuit

ceea ce am aşteptat mereu cu nepăsare
nu ştiu dacă-s vinovat în faţa ta şi nici dacă
lumina toamnei tocmai pentru asta
e mai înaltă

stau lângă tine, cu bucurie, la o cafea în Botoşani

nu spui nimic şi-ai gesturi delicate
e-o clipă în care nu-mi mai doresc să fiu
niciunde în altă parte, e-o clipă rară în care
fiinţa ta-i atât de preţioasă şi de adâncă…
…e un început înşelător de noiembrie
şi îmi aduc aminte că în toate călătoriile
am naufragiat

101
 privirea ta profundă risipită

căderile tale îmi arată

perfecţiunea care eşti
în veci

o barcă sunt, o coajă de nucă,

pe oceanul respiraţiei tale
întretăiate, emoţionate
şi tu, abia ştiind că exist,
fără să ştii, îmi dictezi hipnotic
ce să visez, ce să miros,
ce să nu ating…
privirea ta risipitoare, aiurită, profundă
e calea pe care păşesc smerit
cu încredere
privirea ta înlăcrimată, adâncă
e realitatea cea mai preţioasă
în acest sfârşit de octombrie pustiitor

privirea ta hoinărind
pe toate drumurile deodată
mi-a întors faţa de la tabloul
descompunerii lumii
şi paşii tăi delicaţi, sfâşietori
vor scrie parcă o istorie nouă

căderile tale îmi arată

perfecţiunea care eşti
în veci

102
 despărţire târzie precipitată interzisă

niciodată nu eşti atât de lovit

ca să nu mai poţi primi o nouă lovitură

toamna eşecurile parcă sporesc

de peste tot sosesc veşti negre
aflu din nou că-n zadar mă petrec
şi spulberate-s toate ale mele
până departe, mult prea departe

dintr-odată nimic nu mă mai apără

nimic nu mă-nveleşte protector
după vagi pereţi de aer mă ascundeam
risipite-s acum aripile cuvintele
nici amintirile n mai vor să se apropie

mult mai sărac decât întâia oară

nu îndrăznesc să mai întind mâna
am aflat, iată, că multe îmi sunt interzise
că nimic nu mai am voie să ating nepedepsit
că într-un gol imens păşeam de multă vreme

nu mai încerc să evadez – unde să evadez?

în faţa surpării amorţite stau sedus
un câine latră la frunzele ce stau fericite
şi nu-mi amintesc ceva care să mă apere
nu văd decât vinovăţia mea acoperindu-mă

oricât de jos am fost căzut, azi am aflat

că încă pot cădea – adânc precum cerul e sufletul

103
 tocmai mă pregăteam să ies din casă

şi dintr-odată, implacabil,
s-au închis uşile toate hermetic
tocmai când mă pregăteam
să ies din casa asta
din viaţa asta,
din moartea asta.

oho, atâtea sunt de făcut

când nimic nu mai este
de făcut,
dar m-a obosit enorm credinţa
că, în sfârşit,
vei veni!!!

şi dacă vii
şi dacă nu vii,
sunt în zadar corăbiile mele
pe care mâine dimineaţă
încep să le ridic

tocmai mă pregăteam să ies

din casa asta
din viaţa asta
când un glas tremurat a îngânat
că puţinii mei talanţi
sunt ultimii talanţi ai lumii

104
 mai bine te-ai întoarce din drum

nu toate drumurile trebuiesc bătute

tu ai intrat în joacă pe un teren mocirlos
şi acum ţi-e ruşine să dai înapoi

o groapă cheamă alături o altă groapă

luminile pe care le zăreşti nu dau lumină
apa pe care o bei nu-ţi va potoli setea

în curând vei începe să cauţi un sprijin

chiar în cele care ţi-au întors pe dos ochii
în curând orice explicaţie îţi va fi pe plac

te vei împăca încet cu toate amputările

îţi va păsa tot mai puţin, nu-ţi va mai păsa,
cinismul te va culege literă cu literă

105
 după lungi hăituieli

uneori nu mă mai pot ascunde

şi sunt pus în faţa faptelor mele
cu brutalitate

ţigara nu-mi mai ajută

visarea nu-mi mai ajută
doar frunzele toamnei
par hotărâte
să nu mă părăsească

uneori, după lungi hăituieli,

sunt prins, deconspirat, umilit
nimic nu mă salvează
nimic nu mai vrea
să-mi stea aproape
peste tot mă întâmpină
ziduri inclemente
peste tot dau, brusc,
de mine însumi

106
 adesea mi-e ruşine

n-am mai trecut prin parcul nostru

nu ştiu de ce, dar ceva mă opreşte
n-am nici puterea să-mi amintesc
nu vreau să mă apropii de frumuseţe iar,
mi-e ruşine

astăzi, pe stradă, mi s-a părut

că toate femeile seamănă cu tine,
dar nici una n-avea privirea ta pierdută,
şi parcă fiecare mă recunoştea pieziş,
le eram suspect

brusc, m-am hotărât să trec din nou

prin parcul nostru, prin povestea noastră,
mâine îmi voi lua inima în dinţi şi
îmi voi privi melancolia cu dispreţ

astăzi, pe stradă, adânc m-am tulburat

mâine voi trece iar prin parcul nostru

107
 poveste fără sfârşit

târziu am învăţat să te iubesc

– te-am iubit dintodeauna!
târziu m-am apropiat de tine
– lângă tine fusesem ani lungi!

te strângeam în braţe înflăcărat

mă însoţeai în tot locul spornic
pe radare apărea inima mea pulsând
însă fiinţa ta secretă se ofilea

se ofilea zâmbetul tău diafan

blândeţea ta-mi părea, brusc, revoltă
am învăţat să te iubesc târziu
târziu m-am apropiat eu de tine!

108
NIEMAND VERSTEHT NIEMANDEN
*
PERSONNE NE COMPREND
PERSONNE
*
NIMENI NU ÎNŢELEGE PE NIMENI

(Iaşi, Editura Polirom, 1998)

109
 nimeni nu înţelege pe nimeni

pretenţii absurde de atâtea ori am avut

radar perfect credeam că mi-e sufletul
pentru paşii tăi pentru respiraţia ta
pentru plânsul tău

în pielea celuilalt cu râvnă cu iubire

am putea în sfârşit mântuitor ajunge
dacă n-am descoperi cu dezamăgire
că suntem prizonierii epidermei noastre

şi cântul tău şi plânsul tău, privirea ta

emoţiile, neasemănarea şi visele tale
toate sunt ale mele în veci de veci
şi toate în veci îmi vor fi străine

printre lacrimi, hohotind, te strâng pierdut

te îmbrăţişez cum nu voi mai putea îmbrăţişa
vreodată
exişti în mine mai adânc decât în inima ta
şi cutremurat îţi şoptesc din depărtare :
nimeni n-a înţeles pe nimeni
niciodată !

110
 CE ŢI-E SCRIS
*
YOUR DESTINY

(Iaşi, Editura Institutul European, 1998)

111
înşurubarea la o comandă secretă, nebănuită

dintotdeauna am fost vrăjit

de clipa în care oamenii îşi pierd aripioarele,
de clipa în care încep să se înşurubeze lent
în vieţile lor
cu-n soi de frenezie

dintotdeauna, cu aceeaşi uimire,

am privit intrigat cum se afundă semenii mei
în vieţile acestea ale lor cu nepăsare,
cu nepăsare şi oboseală,
cu o sfârşeală dulce şi tristă – pietrificată

tăcuţi, pe furiş, prietenii s-au înşurubat

unii ca într-o glumă, uşor, cu zâmbete discrete,
alţii cu hotărâre, îndârjiţi, s-au scuturat
devreme de fulgi şi tulee –
şi degeaba strig către ei, degeaba urlu disperat
şi-i trag de picioare înapoi…
ei au intrat până la brâu, până la urechi
în vieţile lor

ei nu mai vor, o, nu mai vor deloc

să audă altceva decât sunetul hrănitor
al înfiletării lor în lumea asta, în viaţa asta,
în moartea asta

oho, prietenii mei au dispărut complet

înghiţiţi de vieţile lor serbede, flămânde, maron-disperate
iar eu, straniu şi imatur, văd cum posibilul se îngustează

112
cum s-a chircit într-o pată, într-o dâră

apoi, în adierea părelnică a unei amintiri

despre care nimeni nu poate mărturisi
nimic

113
 nesfârşită-i surparea

mi-a fost ruşine

şi niciodată nu ţi-am scris
niciodată n-am crezut
că te-aş putea atinge

unele semne te prevesteau

şi te ascundeau

înafara mea
încotro să păşesc?

numai pe potecile mele

zdrenţuite, însângerate,
numai în pasul nesigur, şovăielnic,
numai în gestul nehotărât,
numai în zâmbetul crispat şi fugos
numai în tremur, numai în şoaptă
mă simt acasă
la fel de trist
la sfârşit de mileniu
ca la facerea lumii

114
 ce ţi-e scris

mă desfac, împleticit, din mrejele tale

şi în mrejele tale fericit nimeresc

din faţa mării mă retrag încet pas cu pas

dar o mare-n furtună mi-e sufletul acum

cât de greu m-am desprins de iluzii şi vise

ca să plâng, apoi, răvăşit, ades toamna

şi-n orice întâlnire speranţele cântau

cu acorduri moi şi triste de despărţire

o dezordine clară mă împinge mereu

să veghez până la capătul haosului întreg

iar din molozul acesta curat de zbateri

aleg întotdeauna o groapă cu noroi

zdrobit şi descompus de viaţa aceasta a mea

în viaţa mea caut cu scârbă un adăpost

să fug, să scap de amânări, de aşteptare,

de urât vreau, dar peste amânări nimeresc

mă desfac, fericit, din mrejele tale

şi în mrejele tale împleticit nimeresc

115
116
CÂND O FEMEIE VINE CĂTRE TINE

(Iaşi, Editura Fides, 2001)

117
 neizbăvitele-mi dorinţi pe care
le voi strînge la piept şi în mormînt

să pot cuprinde
tot ce mă cuprinde

să pot iubi
tot ce nu mă iubeşte

să pot atinge
tot ce mă atinge

să pot fi
deodată
toţi aceia
care am fost,
care
încă
mai sînt

să pot simţi
o clipă măcar
gustul fericirii

118
 scap, în sfîrşit, de tinereţea mea

o, Doamne, cu cîtă bucurie

am privit
cum se scurg anii tinereţii mele!

nu ştiam ce să mai fac

spre a goni repede
anii tinereţii la vale,
nimic nu-mi părea mai bun
nimic nu-mi era mai plăcut
decît să văd
cum trece iute
viaţa mea

orice îmi era de folos

dacă-mi putea ajuta
să scap
repede – repede – repede,
într-o clipită,
de tinereţea mea

plămînii mă împiedicau în mers

inima era ca un zid în faţa mea
ochii mei, mereu insuportabili,
mă orbeau dureros
o, Doamne, cu cîtă bucurie am privit
cum se scurg anii tinereţii mele!

119
 cu atîta emoţie

mai întîi
lucrurile
mă îmbată profund

apoi, cînd vreau să le văd,

se amestecă toate
indefinit
şi dispar
pentru
totdeauna

doar emoţia
mea
le însoţeşte
pînă la capătul
tuturor
lumilor
posibile

120
 e prea tîrziu, iubito, ca să mă mai grăbesc

atât de bătrân ca astăzi

nu voi mai fi, poate, niciodată

mi s-a pus, brusc, în faţă

o veche oglindă în care
m-am zărit descompus,
amputat, umilit

acum, stau neclintit

sub brazii ninşi din Copou
dar înăuntru toate ale mele
se clintesc iute
cu mare stinghereală,
asist, nemişcat,
la un talmeş - balmeş
îngrozitor

e prea târziu, iubito,

ca să mă mai grăbesc
de peste tot primesc
doar veşti alarmante
şi îmi pun toate speranţele
în iarna aceasta

121
 versuri uitate printre
butoaiele vechi

îmi era atâta de ruşine

că te iubesc
încât mă ascundeam
în pivniţe adânci
după câte un butoi vechi
scâncind încet
să nu audă nimeni
să nu afle nimeni
despre vraja
care mă izbise din senin,
fără ca eu să am vreme
să îmi ţin respiraţia
măcar

acum, după ce, împleticit,

am trecut prin viaţa mea
fără să o înţeleg,
acum îţi pot întinde
scrisorile nescrise atunci,
acum pot, în oglinzile nostalgiei,
să te privesc
drept în faţă

122
 coup de foudre

cu o precizie ameţitoare
ai venit către mine,
cu ochii închişi
cu ochii închişi cu grijă
mi s-a părut
că ai venit către mine

apoi, mângâierile tale dulci

nelumeşti
şi infinita supunere
parcă se dăruiau
cuiva
din spatele meu

şi într-o zi
în ochii tăi delicaţi
uimitor de profunzi
am zărit imaginea zeului
care demult m-a traversat
pentru o clipă
întâmplător

123
 zi fericită

ieri a fost
o zi hărăzită
întreagă
ieri am uitat
de sinucidere

124
 numai cât eşti viu

după aceea,
puţine
mai poţi schimba

toate nedreptele-ţi gânduri

nedrepte rămân
şi bucuria ta
încet
se va vindeca

numai cât eşti viu

te mai poate vizita
dragostea
pe care niciodată
nu ai ştiut
să o întâmpini

125
 stare de linişte în Bucureşti

am patruzeci de ani
şi pentru întîia oară
stau drept
fără să mă clatin
în bătaia vîntului
pustiitor
de octombrie

un văl mi s-a ridicat

astăzi
de pe ochi
dar alte văluri mii
apasă
ceaţa
văzului meu

stau drept
şi nu mă mai clatin
în vreme ce sîngele
curge cu limpezime
prin venele mele
pentru întîia oară

din toate părţile îngeri suavi

se apropie de mine
doar trecătorii mă ocolesc
de parcă aş fi ciumat

126
cu fiecare clipă, pierderi uriaşe suport

tot mai încet, tot mai stins

mă revolt
resemnarea se apropie,
mă mîngîie
chiar dacă
încă
o privesc pieziş

resemnarea e o încăpere dulce

în care îmi place
uneori
să mă retrag,
o încăpere de la fereastra căreia
lumea poate fi privită
cu un suportabil nesaţ

întind mîna
şi mi-e silă
că întind mîna
întind mîna şi mă întreb:
cine-mi întinde mîna?
……………………………..
pierd în fiecare clipă
averi fabuloase despre care
aflu că există doar în momentul în care
le pierd

127
 cînd lumea are sens?

cînd ai puterea secretă

de a-ţi număra deziluziile
cu bucurie

cînd mort ai fost

şi-ai înviat,
cînd nu mai cauţi
nicăieri
alinare

128
 când femeia ta
te părăseşte

oriunde s-ar duce

crezi că rămâi ascuns
definitiv
printre lucrurile ei

suflete, îndreaptă-ţi genunchii,

opreşte căderea,
decăderea,
opreşte nisipul,
apa,
viaţa!

oriunde s-ar duce

tu nu mai contezi
nici cât negru sub unghie,
oriunde s-ar duce
tu nu rămâi
niciunde

naşterea ta a fost
o aberaţie,
o imitaţie,
o negaţie
oriunde s-ar duce,
tu nu mai ai unde să te duci
Amin!
când o femeie pleacă

129
un zgomot îngrozitor
îţi vizitează tâmplele
şi broaşte râioase
îţi urcă pe trup
cu viteză

nu, nu, nu,

nu cred nimic
din ceea ce mi se întâmplă
e un roman prost, un film ieftin,
o melodie calpă,
nimic, nimic
nu e adevărat!

când pleacă o femeie,

când femeia ta pleacă,
pentru totdeauna,
ai vrea să nu mai fii,
să nu te fi născut
nicăieri,
niciodată,
nicidecum

130
 cel văzut în ochii tăi

e un chip ciudat
în ochii tăi
un chip bănuit, neştiut încă

degeaba încerc
să-i prind conturul
degeaba încerc
să-i descopăr faţa
degeaba încerc
să-i desluşesc
aripile

mi-e teamă
acum
să nu închizi ochii
în joacă
mi-e teamă
acum
că pământul
se va umple
brusc
de sinucideri

131
 undeva, cândva

sunt până în adâncuri

îndrăgostit de tine
şi de tine vreau
să mă îndrăgostesc

toate ale tale

pe rând
le-am inventat
amănunte sfioase
în păr
ţi-am împletit
dar jur că în clipa
în care ai apărut
nu ştiam nimic
nimic
despre tine

sunt încă în adâncuri

îndrăgostit de tine
şi de tine vreau
să mă îndrăgostesc

132
 sub privirea ta

ale mele toate

se clatină
înspăimântate
şi toate
cu sfială
mai ale mele
devin

133
 fac figuraţie în propria
mea existenţă

chiar dacă te-am strâns în braţe

cu mult mai adânc să te strâng
aş fi vrut
chiar dacă mi s-au arătat
semnele,
puţine am văzut
şi mult mai puţine
am înţeles

acum
nu ştiu de ce mi-e frică
şi nu ştiu de ce nu îndrăznesc
să deschid
încet
în tihnă
filele cărţii
care sunt

134
 plimbare în Copou
pe 15 ianuarie 1999

cumplit de greu
mi-a fost
greu, greu, greu
să-mi asum
cea mai mică fisură
a sufletului meu

greu, tare greu îmi este

să-mi pot apropia
neasemănarea cu lumea
asemănarea cu lumea
şi inima mea

astăzi pentru mine Copoul

e centrul Universului,
păşesc sfios şi cu încredere
ca în Rai
sunt în întregime chiar
în mine însumi
cum, odinioară, şi tu erai

astăzi este ziua

lui Mihai Eminescu
- el n-a mai împlinit
patruzeci de ani -
în ultima vreme îl simt
din ce în ce mai aproape
parcă-l pricep bine

135
şi parcă nu-l mai pricep

greu, tare greu îmi este

să-mi pot apropia
neasemănarea cu lumea
asemănarea cu lumea
şi inima mea
păşesc prin Copoul proaspăt
adânc şi curat
sunt chiar în întregime
în mine însumi
şi am mai mult decât vreodată
mi s-a dat

cumplit de greu
mi-a fost
greu, greu, greu
să-mi asum cu smerenie
plânsul mocnit, întregul plâns
al sufletului meu

136
 la femei nu se mai duce

cu viclenie, l-am pândit în ultima vreme

de câteva luni e muncit, apucat,
zdrenţuit de ceva nevăzut
la mâncare nu ia seama
cana cu vin a vărsat-o
de mai multe ori
cu ţigara se împacă mai bine
dar nici ţigara nu pare să aibă
vreun gust

uneori îşi zăreşte ficatul înălţându-se

la cer
alteori fierea pare a-i fi
în dreptul Soarelui,

la femei nu se mai duce,

parcă, într-un fel, le ocoleşte,
ba chiar fuge de femei cu teamă
şi ruşine
se îndreaptă uneori spre casa iubitei
dar, de fapt, rătăceşte pe coclauri aiurea
şi, dacă-l privesc mai atent,
parcă se ascunde
de toate care sunt
ale lumii acesteia

ocoleşte orice ar putea să-l reţină

şi o spaimă adâncă pare a se ridica

137
dintre umerii săi,
iar în nopţile de decembrie
îl îneacă plânsul,
îl sfâşie remuşcarea
că a zăbovit aiurea ades
departe de odaia sa

tot mai neliniştit,

trecând prin toate de-a buşilea,
tremurând,
străin şi stingher,
cu scârbă şi cu plăcere,
ia o coală de hârtie
furată parcă
şi notează cu litere deslânate,
tremurânde:
“cu viclenie, l-am pândit în
ultima vreme
de câteva luni e muncit,
apucat,
zdrenţuit de ceva nevăzut
la mâncare nu ia seama
cana cu vin a vărsat-o
de mai multe ori…”

138
 când ai alunecat

încet – încet, pufos şi argintiu

sau brusc, fără şovăire,
poţi aluneca

şi toate se întâmplă
ca şi cum nimic
nu s-ar fi întâmplat
iar vecinii
încă
te mai salută

numai darurile
pe care le faci
nu au farmec
şi culoare,
nu mai dau bucurie
nimănui
iar lucrurile tale toate,
deşi le izbeşti cu furie,
nu le mai
poţi atinge

abia de mai observă

cineva
că faci şi tu
umbră pământului

139
 mâine voi fi tânăr

la 25 de ani spuneam
plin de mâhnire, disperat:
sunt încă tânăr
şi n-am fost niciodată tânăr

la 40 de ani
plin de mâhnire, disperat
văd
pe harta omenirii
că nu mai sunt tânăr

astăzi,
tremurând,
din mici pietricele
din bucăţele vechi
de hârtie
din iluzorii mucuri
de ţigară
din amânate iubiri
pierdute, încerc
milimetru cu milimetru
să-mi construiesc tinereţea

astăzi
sunt doar epava
iluziilor mele,
de mâine însă
voi fi tânăr
aşa cum n-am fost niciodată

140
 despre înfrîngerea
care te întăreşte

încă nu am aflat
la ce pot folosi
victoriile,
încă nu am privit
învingătorii,
ochii mei alunecă
devotaţi
doar către
zîmbetul
celui învins

doar cel învins

poate fi alesul
doar cel învins
poate suna
deşteptarea
doar de la cel învins
poţi aştepta
adevăratele victorii?

e atîta tristeţe în jur

şi atîta bucurie neîncepută
încît am vreme să măsor
în tihnă
întreaga mea nelinişte
zadarnică

141
 într-un octombrie devastator
te-am întâlnit

în absenţa semnelor
bineprevestitoare
puterea de a mă înfiora
mă susţine

binecuvântată
în veci de veci
fie clipa
în care mi te-ai arătat

cu adevărat
mare este mila Domnului
dacă mi te-a dat
dacă mi te-a redat
după ce
în sufletul meu încâlcit
m-am întâlnit
cu tine

într-un octombrie devastator

te-am întâlnit
într-un octombrie devastator
m-ai părăsit
binecuvântată în veci de veci
fie clipa
în care
mi te-ai arătat

142
 dincolo

dincolo de tot ce ştiu

dincolo de tot ce am
dincolo de tot ce întâlnesc
dincolo de toate
pe care le visez

dincolo de lumina delicată

a ochilor tăi
dincolo de fiii mei
David şi Andrei
dincolo de imaginea tatălui
dincolo de infatuata realitate
şi dincolo de tot
ce se poate spune

143
 ultima redută

din îmbrăţişarea ta
întotdeauna
mă desfac
speriat

nu mai am unde
să mă ascund

144
 octombrie numai în Iaşi

cu o forţă nemaiavută
beau cu nesaţ
până la fund
paharul desnădejdii

acum
am puterea
de a îngenunchea
în faţa ta,
după ce
cu atâta precizie
ai dorit
să mă ucizi

o, nu,
minciuni de octombrie
mint când spun adevărul,
n-ai vrut să mă ucizi
ci doar
ca pe o rufă murdară
m-ai aruncat la coş

pentru prima oară

sunt solidar cu mine
şi îţi cer iertare
că m-am născut

145
 cînd o femeie pleacă

un zgomot îngrozitor
îţi vizitează tîmplele
şi broaşte rîioase
îţi urcă pe trup
cu viteză

nu, nu, nu,

nu cred nimic
din ceea ce mi se întîmplă
e un roman prost, un film ieftin,
o melodie calpă,
nimic, nimic
nu e adevărat!

cînd pleacă o femeie,

cînd femeia ta pleacă,
pentru totdeauna,
ai vrea să nu mai fii,
să nu te fi născut
nicăieri,
niciodată,
nicidecum

146
 prezenţa ta

nimic mai mult

nu-mi pot imagina
decît prezenţa ta

pretutindeni te regăsesc
difuz risipită
spornic risipită
în lucrurile nesigure
ale zilei de azi

tu-ţi risipeşti surîsul

trecutul, viitorul
tu risipeşti cu sfială
ani lungi de aşteptare
întru salvarea mea.

147
 cu tine pleacă viaţa mea, cu tine

nici astăzi
nu pot crede
nici astăzi
nu am curajul
să privesc lucrurile în faţă

poate fi ceva mai adevărat

decât moartea?

unde s-a dus fata

alături de care
mi-am înfruntat destinul,
unde te-ai dus,
unde te duci?

orgolii – neputinţe, inflamări – şovăieli

pe pământ, probabil,
nu voi afla niciodată mai mult

cu un fir de mătase
m-ai despicat
dar viaţa mea
nu mai atârnă
de un fir de mătase
măcar

ce-ai făcut
din viaţa asta a mea?

148
 iubita mea m-a părăsit
şi vine toamna

de acum încolo
nu voi mai trece
pe străzile de aur
ale încrederii

ce drumuri oare
mai pot să-mi poarte paşii?

astăzi
nicăieri
nu mai zăresc
florile pe care atâta
le-am iubit,
nu mai sunt flori
pe lume,
de astăzi
doar nesfârşite porţi
care se-nchid
în faţa mea

iubita mea
m-a părăsit
şi vine toamna

şi parcă văd
fulgi de zăpadă
nimerind jucăuş
pe mormântul meu

149
 după plecarea ta

încerc să iau în posesie

nimicurile care
mi-au mai rămas

încerc doar
să nu abdic
să stau în picioare
smerit
până la capăt

până la capătul
imaginii tale,
până la capătul
vieţii mele

ce ţie ţi-e scris

mie mi-e scris

150
cînd nu ai vreun rost şi deasupra
planează doar pescăruşii morţii

înstrăinat, pustiit
mă scufund între maluri nesigure,
valuri arămii mă poartă
fără cruţare
şi noaptea nu mai revine
la dimensiuni rezonabile

vîntul moale al morţii

îmi aduce pe buze
stropi de viaţă

iubito, iubito,
cum ai putut
să înaintezi
atîta de departe?

cum ai putut, iubito,

să-mi înfigi pumnalul
de mii de ori
cu atîta precizie
drept în inimă?

151
 conversaţie la telefon
de Moş Nicolae

tu vii dintr-o cu totul

altă lume
decît lumea în care-mi petrec
viaţa de toate zilele

pînă acum, te ştiam doar

din intuiţiile mele
şi din generozitatea ta
în a te înfăţişa
fără fard ori cochetărie

tu deschizi uşi
pe care eu mă sfiesc
să intru
tu-mi deschizi mie
dreptul de a fi
mai mult decît sînt

tu crezi că eu pot
mai mult
şi asta mă încarcă
definitiv
de-o stranie
dorinţă
de-a nu te contrazice

152
 femeia sigură, brunetă,
tratabil – intratabilă

fluenţa ei plăcut-neplăcută,
persuasivă,
mă face dornic
să mă îndepărtez

şi totuşi ceva
mă atrage la ea

aş vrea să-i pun pe umeri

o floare orange
o floare orange
i-ar putea
modifica
discursul
starea
zîmbetul

dacă fiecare zi
i-ar aduce o floare orange
în faţă
femeia aceasta brunetă, sigură
ar începe
încet
să se întrebe
ar începe
să zîmbească

153
 dacă tu ai veni

dacă tu ai veni
s-ar prăbuşi
nenorocirea
peste mine

nimic din ce-i al meu

nu te-ar mai recunoaşte

de ce-ar mai veni

primăvara
în Infern?

154
 o portocală pe asfaltul umed

sunt clipe în care

e greu să afli
unde sfârşeşte
realitatea

uneori
lucrurile
brusc
nu mai vor
să-ţi vorbească
la fel
ca înainte

155
 în ghicitură

“în parte cunoaştem

în parte prorocim”
(1 Corinteni 13,9)

şi-n vreme ce în braţe

te strângeam
veşti contradictorii îmi vuiau
în urechi
bănuieli dureroase
îmi tăiau respiraţia
o armată potrivnică pornea
înspre noi de tine chemată

în vacarmul acela neclar şi impur

am băut până la fund paharul îndoielii

parcă ştiam bine ce-avea să se întâmple,

în vreme ce neştiutor căutam în tot locul
un semn ori un sprijin

acum nu pot să-ţi spun un limpede cuvânt

căci nu mai ştiu nimic
din ceea ce ştiam nu înţeleg nimic
din ceea ce înţelegeam

iar frica mea se îndeseşte

cu fiecare clipă
care mă ia în pază

156
 bilet expediat în grabă,
într-o stare de nelinişte

cu cât eşti mai slab

cu atâta mai frică
îmi este de tine

157
 gelozie în decembrie

tu îmi ocoleşti privirea

pari mereu preocupată
parcă ţi-e teamă
să nu te întreb

părul tău blond

cade sublim
pe rochia neagră,
fugoasă
şi-mi vine să strig

mă aşez pe un scaun
şi zâmbesc prosteşte, neputincios,
mi-e frică de cei din jur
mă înfierbântă spaima
că prietenii cu care petrecem
mi-ar putea zări
dintr-o dată
sufletul întreg, zbuciumat

părul tău blond

cade sublim
pe rochia neagră
fugoasă
şi parcă aud
un strigăt
în depărtare

158
 vraişte

este Ajunul Crăciunului

şi iarăşi simt, consimt,
că nu sunt pe cale,
iar mă doare sufletul
că nu-s mai bun,
că nu-s mai liniştit,
că nu sunt mai curat,
că tu m-ai părăsit

va veni, iată,
Iisus Hristos
şi mă va găsi vraişte
neînceput,
neîmpăcat,
neserios,
părăsit,
părăsit şi de mine însumi

iartă-mă, Doamne,
că nu mai ştiu să Te întâmpin
(cine să Te întâmpine ?)
şi învredniceşte-mă
ca de Înviere
să pot intra
în rugăciune
limpede
limpezit

159
 despre existenţa poeziei
pe lumea asta

uneori pot zări limpede

cum poezia ne însoţeşte
peste tot,
în toate respiraţiile noastre
- e o mare, cumplită ruşine
să scrii poezii

uneori e de ajuns o privire

un gest, o mirare
ca să nu mă mai pot
apropia
de pagina albă
luni de zile,
alteori nici buldozerele
ori tunurile
nu m-ar putea opri
să exist întru poezie
- e o mare
cumplită ruşine
să scrii poezii

cât de poetic
locuieşti tu în lume
chiar dacă nu te-a interesat
nicicând versul

160
şi cât de lipsiţi de poezie
sunt poeţii adesea
- e o mare
cumplită ruşine
să scrii poezii

stau şi privesc neclintit

cum pogoară poezia
peste lumea noastră
şi-s tulburat şi-s fericit
că-mi duc zilele
într-un veac
plin de inteligenţă
şi delicateţe
un veac în care
chiar tu
te-ai îndurat
să exişti
- e o mare
cumplită ruşine
să scrii poezii

161
 dacă femeile frumoase
ar scrie poezii

nimic mai încântător,

nimic mai frumos
n-ar fi

aş putea privi, astfel,

apele învolburate
ale frumuseţii,
fie şi în treacăt
fie şi în halucinaţii
dar femeile frumoase
nu scriu poezii,
femeile frumoase –
femeile astrale
mă domină
mă dor
şi nu visează la mine

o, dacă ar visa la mine

dacă ar visa numai
la mine…

femeile frumoase nu scriu

poezii
de aceea în chinuri groaznice
lumea va sfârşi

162
 piedică îndârjită, continuă

viaţa aceasta a mea

cu îndârjire
mă împiedică
să-mi trăiesc
viaţa

tu m-ai îndepărtat
de la iubirea
cu care veneam
către tine
m-ai îndepărtat
liniştit şi dureros

şi nu-i în lumea asta

nici un loc
în care să mă ascund
în care să mor liniştit
în care să respir
nestingherit

viaţa aceasta a mea

cu îndârjire
mă împiedică
să-mi trăiesc
viaţa

163
 am adunat imense
cantităţi de realitate şi de vis

iar acum
încerc să le dizolv
în sufletul meu

dar ele reuşesc

să mă dizolve
cu o blândă persuasiune
împotriva căreia
nu se mai poate lupta

nu există nici un temei

- aş fi ridicol –
să-mi mai fac
planuri de viitor

întreg viitorul meu

este clipa aceasta
doar,
în care încerc
să adorm,
încerc să putrezesc

164
 iarna, femeile sunt
mai frumoase

în mantourile lor lungi

cu părul despletit
peste gulere fine,
toate îmi par prinţese
inabordabile,
de neatins

de neatins îmi par

siluetele lor delicate,
de neatins îmi par
coapsele lor infinite
abia ghicite sub stofele
scumpe

iar sufletele lor

- o, sufletele lor ! -
plutesc nealterate
pline de candoare
şi prospeţime
către sufletul
meu

iarna, femeile sunt prinţese astrale,

infinite
de neatins

165
 viaţa începe la 40 de ani,
viaţa începe în fiecare zi

pur şi simplu,
am amânat mereu
să trăiesc

viaţa mea a fost

doar
o teribilă aşteptare

ce-am aşteptat ?
un gând limpede
curat
care să mă înalţe
până în albastrul
existenţei mele
cele adevărate

în zadar
am tot aşteptat,
în zadar aştept
acum, când nu mai am
nimic de pierdut
căci am pierdut deja
totul
nu vreau decât să pătrund,
prin efracţie măcar
în viaţa mea, în moartea mea
în inima aceasta demult stinsă

166
 oră tîrzie
în noapte

cînd frînturi,
cioburi,
fărîme
din tine
mi se arată,
mă izbesc
de mine însumi
ca de cea
mai ciudată
întîmplare

167
 de ce-ai plecat ?

tu ai bunătatea infinită
de a-mi spune limpede, curat
de ce-ai plecat

te ascult cu sfinţenie
şi fiecare vorbă a ta
plină îmi pare
fiecare vorbă a ta
mă pustieşte
şi mă doare

şi tot ce-mi spui

aievea îmi apare
totul e cristalin, adevărat
te aprob în toate
apoi întreb
de ce-ai plecat ?

168
 avatar
alia

(2008-2011)

169
 avatar - alia

până la tine,
nu știu cine m-a purtat,
cum am ajuns,
de ce
și
nici
cum s-a făcut
că nu m-am dezintegrat....
când ....m-ai atins

nu știu de unde vii

și
de ce ai ales
tocmai planeta aceasta pe care eu locuiam
de-a valma cu vrăjmașii, iubindu-i,
sfârtecându-i și suferind în locul lor

acum, când lumi nevisate

mă vizitează, împreună cu tine, de parcă aș fi
de-al lor
cu greu, cu foarte mare greutate
îmi amintesc
cine eram,
cine poate mai sunt,
dacă TU
ai pleca...
.............................
...................
...................

170
dacă aș supraviețui trupului acestuia care
mă împinge în sus și în jos,
dacă mi s-ar mai da, asemeni ție,
alte și alte nemeritate și nevisate întruchipări,
mult, tare mult aș vrea să văd
unde te duci TU, Alia,
Alia, unde te vei duce,
după ce potecile mele vor fi zidite...
.........................
....................................................
..............................................................
cred că Tu, Alia, nu poți pleca,
pentru că Tu deja ești.....
..............................
Tu ești !
nici nu am mai numărat anii în care existența ta mi se părea
neverosimilă
și încă
.....mi se mai pare....
Tu ești, exiști,
................
...................................................
................................................................
Tu ești minunea lui Dumnezeu,
singura minune despre care pot
da seamă,
pot depune mărturie...
................................
............................................
pot depune mărturie, sunt Martorul
și în vreme ce îmi spun povestea
mă întreb senin :
Tu, Alia, ești ?

171
 în fiecare zi, miracolul
că ești îmi taie respirația

pentru că ţi-am scris doar aşa cum nu sunt,

pentru că ţi-am scris numai atunci
când eram adevărat
ai rămas
şi-ai plecat

e-o floare albastră miracolul

că te-ai născut, brusc, imperial,
sub privirea mea tulburată
superficială
înceată şi leneşă,
privire îndesată cu certitudini de duzină,
privire pitică, încovoiată de multele-i laşităţi
şi aproximaţii în exces.....

cui să povestesc despre tine,

cine ar înţelege ceva,
cine te-ar pricepe,
cine ar accepta că exişti,
chiar dacă ţi-am făcut mii de fotografii
pe toate continentele ?

Paolo Coelho ar spune că te-am visat,

Eminescu ar lăcrima poate
în norul său din care
nu-i lăsat să coboare,

172
Caragiale mi-ar pune o mie de întrebări,
ducându-şi mâna la inimă (căldură mare, mon cher!)
şi promiţând
că nu va mai scrie nicicând,
Balzac ar rescrie harnic pasaje lungi
din condiţia/comedia umană, împreună cu Albert Camus
şi Tolstoi, Vladimir Tostoi, pe care l-ai cunoscut în avion
spre Valencia,
m-a invitat la Iasnaia Poliana, unde-i ghidul frământărilor
bunicului său....
minunându-se încă, de exact 7 ani, că exişti,
dar neîndrăznind să recunoască până la capăt
propria mirare....

Nicolae Breban, după ce i-am povestit nopţi întregi despre

tine,
şi după ce te-a întâlnit de trei ori,
m-a asigurat că mă iubeşti (doar pe mine, a subliniat
academicianul)
şi că Nichita nu ar fi putut să te vadă, dacă mai era pe aici...
Petre Ţuţea s-ar fi bucurat şi te-ar fi asemănat cu socialismul,
Părintele Cleopa ne-ar fi binecuvântat,
Părintele profesor Constantin Galeriu mi-a spus că-s om ales,
dacă te-am întâlnit !

Florin Piersic a părut să facă un efort consistent,

în imensa lui bunătate ... de sine,
dar a început să-şi amintească femeile pe care şi le-a dorit
(m-am liniştit, modelul tău nu şi-l imaginase...)
iar Mircea, Cărtărescu Mircea, m-a rugat, nu am înţeles de ce,
să nu-l sperii pe T. Băsescu şi cu alte imagini feminine
decât acelea ştiute deja...să nu-i ofer prilejul de a fi
complex, mai psihopomp decât.....

173
Faulkner te-ar transforma într-un ţinut
indo-norvegiano-japonez, niţel australian,
pe care l-ar survola din avion, călare pe un mânz italian,
dăruit de Luchino Visconti,
Fellini le-ar convoca pe Claudia Cardinale, Monica Vitti,
Ornela Mutti, Valeria Seciu, Jane Fonda, Brigitte Bardot,
Monica Belluci,
Andreea Marin, Ruslana, Gina Lolobrigida, Tamara
Creţulescu, Marilyn Monroe, Jennifer Rush, Beyonce
şi chiar pe...şi chiar pe ... chiar pe Giulieta Massina
în încercarea de a-ţi prinde privirea pe o peliculă nouă,
tocmai primită din State
(curios, pe Sofia Loren a exclus-o încă de la primul casting,
privindu-mă doar o miime de secundă, în vreme ce aruncam
chiştocul de Carpaţi)
Scorsese te-ar distribui într-un rol efemer, picat la montaj,
Jack London, din prietenie pentru adolescentul care l-a iubit
atâta,
te-ar muta într-un suflet nobil de câine,
cum numai lui i-a fost hărăzit să întâlnească,
iar Elias Canetti ţi-ar sfida inteligenţa,
opintindu-se, uriaş, să descrie prostia umană,
lucru care nu i-a reuşit decât bravului evreu sefard.

Cel mai simplu mi-ar fi cu de tot neînţelesul

Feodor Mihailovici Dostoievski
(chiar dacă francezii îi dedică anual zeci de studii
în institute create doar pentru petersburghezul în veci
întrebător
dacă sufletul omului nu ar trebui niţelus amputat, cu
foarfecele).

174
Dostoievski, profund şi simplu, te-ar cere de soţie,
în vreme ce eu l-aş privi
ca pe Jupiter
sau ca pe o libelulă,
ca pe Tatăl ceresc sau ca pe Vaca Domnului,
în vreme ce m-aş topi doar de bucuria de a-L revedea.....

dar cine poate spune, fără să (se) (cu)tremure,

ce-ar face & spune indicibilul Feodor Mihailovici...?
Cine ?

pentru aceasta reîntâlnire cu Feodor Mihailovici

îţi mulţumesc din întreg sufletul meu,
atâta cît mai există,
cât nu palpită gâfâind de emoţie,
de bucurie, de tandreţe şi gingăşie

Dar dacă Marcel Proust........?

Marcel Proust...
Proust....
Da, Proust !

Iţi multumesc, Alia,

Iţi mulţumesc,
Iţi mulţumesc !

..................................................

e-o floare albastră miracolul

că te-ai născut, brusc, imperial,
nefinit
sub privirea mea pitică,
superficială

175
înceată şi leneşă.....
........................................................
............................................................................

pentru că ţi-am scris doar aşa cum nu sunt,

pentru că ţi-am scris numai atunci
când eram adevărat
Feodor Mihailovici te-ar cere de soție

176
 uite-o pe Codrina

cu cismuliţele ei norvegiene păşeşte

prin faţa Teatrului "Alecsandri",
ca orice trecător (ca orice trecător ?)

care nu atinge decât amintirile,

nu surâde decât imaginaţiei mele
şi nimeni nu o pedepseşte....

Da, da, o populaţie românească bizară,

extrem de civilizată,
cultă şi diafană, delicată până la împietrire,
sfioasă şi demnă precum concertul nr. 1 al lui Paganini
sau precum o arie de Ceaikovski ori Brahms,
pretoriană asemeni privirii migdalate a lui
Luciano Pavarotti
şi
visător-obosită ca genele imensului poet român/evreu Paul
Celan
din Cernăuţi, sinucis la Paris, mai celebru în Latin-America
decât Che Guevara
şi
nesilabisit în România......

ce gând besmetic,
cine să o pedepsească pe Briena,
cine o poate privi în faţă,
cine îi poate sesiza surâsul de parfum japonez,
când Mozart, Bach, Pacino, De Niro şi Beckham au atâtea
probleme

177
 şi când Luchino Visconti ori Fellini s-au retras veseli şi
neînduplecaţi?

nu poate fi
decât
adevărata Briena,
adevărata Codrina,
Penelopa, Elena,
adevărata Euridice,
Laura sau Alia,
neasemuita Alia,
da, ea ar putea fi,
cea căreia, cândva, i-am murmurat o melodie,
pe care numai ea spune că a auzit-o,
numai ea mărturiseşte
şi pe care nu mi-am amintit-o niciodată...
- mă încercă uneori doar câte o tresărire, privind la zâmbetul
ei nelumesc...
..devastator, bun şi inocent...-

ea este, chiar ea !
probabil, aproape sigur, ea a inventat melodia pe care,
cu generozitate,
mi-o atribuie (comportament de româncă,
chiar dacă vă miră, iubiţi cititori !)

în urmă cu 11 de ani,
cu mişcări de reptilă orgolioasă şi demnă,
de Alia
m-am apropiat

cu un zâmbet, a înţeles

178
 şi...m-a îngăduit
de parcă favoruri imense (şi ofrande aşijderea)
îi despleteam fir cu fir
pe un covor imaginat, fireşte, de ea

m-am supus ca într-o glumă, ca într-o joacă,

aşteptând mereu, din clipă în clipă,
să înceteze şi vraja şi impostura prinţului căzut
pe care mă învredniceam să-l întrupez
cu frica ştiută
că nicicând nu voi mai fi chemat
într-un joc atât de minunat (şi atât de pe placul zeilor)

Alia nu pleacă, Alia tot nu pleacă...

cine să mai înţeleagă ceva ?

Dumneata, cititorule obosit,
în măsura în care chiar exişti,
înţelegi ?
Ce înţelegi ?
- Explică-mi şi mie, ca unui frate viclean, ros de impostură,
de neputinţă şi de orgoliu, dar frate !

acum, dezinvoltă,
imperială,
ciudată,
gingaşă,
cu cismuliţe nordice mulate
pe pulpele-i diafane, zvelte
şi chinuitoare,
păşeşte prin Copou,
chiar înaintea mea

179
 şi
aş putea să o strig,
aş putea să o opresc
măcar o clipă
din mersul ei triumfal şi sălbatec
prin viaţa mea...

dar....care-i viaţa mea?

a cui este viaţa aceasta pe care prietenii mi-o trântesc în

braţe,
mi-o îndeasă în buzunare,
spunând că-mi aparţine?

şi, mai ales, Cititorule,

de ce are trebuinţă Alia de mine,
pentru ce ?

pentru Cine ?

180
 de câte ori ne schimbăm într-o viață

de câte ori ne schimbăm într-o viață?

niciodată, răspunde mulțimea,
în fiecare zi, răspund oamenii

tu ce crezi:
rămâi neschimbat,
când totul se schimbă în jurul tău,
când în fiecare zi te schimbi
sau te schimbi neîncetat, în fiecare zi,
deși aceiași rămân părinții tăi,
rudele tale, casa ta
și copilăria ta neschimbată rămâne?

astăzi am întâlnit un nou chip al tău

dar nu pot afla dacă îl știam de multă vreme
sau chiar dacă nu l-am inventat, pe loc,
după ce nu mi-ai răspuns la mai multe e-mailuri
și la câteva mesaje pe skype
(SMS-uri nu ți-am trimis)

cine se schimbă: tu sau eu, un altul sau tu ?

mi-e teama că, în curând, nu te voi recunoaște

că, în curând, nu te voi mai întâlni
că, în curând, nu voi mai avea pe cine să-ntreb:
de câte ori ne schimbăm într-o viață?

de câte ori?

181
 a venit toamna și suntem tot împreună

de ce în fiecare toamnă te iubesc mai mult ?

cum faci, ce-mi dai, ce îmi aduci mereu,

cu ce sporești necontenit lumea,
cum faci că în fiecare dimineață
mă îndepărtezi de sinucidere?

acum 10 ani mi se părea aproape imposibil de

ocolit
pe atunci sinuciderea era singurul meu tovarăș,
singurul fir de pai prin care mai reușeam
să respir în lumea aceasta....

acum, toamna m-a găsit pregătit,

în toamna aceasta îți pot trimite scrisorile
pe care nu am îndrăznit să le scriu până acum ...
oare de ce?

este ultima noastră toamnă?

e prima toamnă în care nu-mi mai este rușine
să-ți scriu?

de ce acum îmi asum

pentru întâia oară
cuvintele ?

ce toamnă miraculoasă, ciudată,

182
înaltă,
ca o
binecuvântare

și nici nu mai merg la liceu, nici la

facultate,
doar studiez până la lacrimi forma sufletului tău
despre care am scris cu mult înainte de a te
întâlni

forma sufletului tău - ce poveste, ce har,

ce amintire din vremuri pe care
nu le-am mai prins....amintire...

forma sufletului tău mă îmbracă, mă învelește,

mă apără de
frig,
dar nu o pot descrie,
nu o pot aminti/devoala celorlalți,
care nici măcar nu și-o vor imagina
vreodată

în lumea sufletului,
e tot mai sărac
tot mai pustiu...

te-ai mai naște, ai mai veni,

merită frumusețea să facă
umbră pământului?

183
 o zi obișnuită de vară – toamnă – primăvară

e parcă prea devreme să simt că vara s-a dus, prăbușit,

întomnat
și tot prea devreme îmi pare că toamna mă însoțește

cât de mult te admir -

cu veselia aceasta a ta mereu sporitoare
și cât de multă teamă simt dinspre ea

anul trecut, pe 7 septembrie, erai la fel de tandră,

de bună și de angelică
și, iată, nimic rău nu ni s-a întâmplat între timp....
în zadar am așteptat

oare toamna aceasta,

care începe să ne mângâie parfumat
are ceva, oricât de puțin, din toamna trecută,
din toamnele lui Dostoievski?

da, tu, numai tu ai putea, Feodor Mihailovici,

să spui ce face toamna, mai ales toamna !
.....................................

tu ai putea
să ne alini
pe toți

184
 slugă verticală și infailibilă mi-am dorit să
devin

stăpân luminat și plin de vanități absente

am visat să ajung
- sluga perfectă, stăpân delicat și infinit prevenitor -
locurile mele calde,
adăposturile mele din cele mai tragice zile.

într-o zi, într-un ciob uitat,

am zărit un chip desfigurat de slugă-stăpân
și de stăpân-slugă
(a fost ultimul spectacol grotesc,
înfiorător,
pe care l-am contemplate…)

undeva, aproape, dar de neatins,

o doamnă cu glas de catifea frumos mirositoare
îmi vorbea cu o dicție rară pe un ton mângâios și
atât de lipsit de vanitate
încât
am adormit
și nu vreau să mă mai trezesc în ruptul capului…
... nici măcar cu tinerețe fără bătrânețe !

glasul incredibil de adevărat

cu miros de catifea cerească
ar putea dispărea pentru totdeauna,

185
după confuza mea trezire

slugă verticală, stăpân delicat...

în vocea aceea trăiesc de minune
ca-ntr-o poezie scrisă de Nero

Nero chiar luna trecută s-a rătăcit

într-o măcelarie din Nicolina
și cred că, deja, a murit înfometat

186
 și vine o zi

și vine o zi când totul se clatină,

când nu mai înțelegi nimic
din ce se întâmplă
din ce ți se întâmplă

cine ți-a însoțit pașii până acum?

ce vedeai, ce înțelegeai?

de ce nimic nu mai stă în picioare,

unde a dispărut chiar dușumeaua?

de ce vecinii nu te mai văd,

nu te mai salută,
nu-ți mai răspund,
chiar dacă ești un bun vecin,
de ce prietenii au mereu, acum,
telefonul închis ?

în State, băncile au început să se trezească,

în EU abia de se prăbușesc

în State oare vecinii ar fi mai amabili,

în State aș putea investi în prietenie?

cine i-a spus lui dostoievski că în secolul 21

poți cădea, decădea mai adânc
decât în veacul19,
de unde-a știut?

187
cât există lumea în jurul tău
și cât există în imaginația ta?

împotriva cui te revolți acum:

împotriva lumii din viață
sau împotriva lumilor tale?

188
 mai poți răspunde provocărilor?

din State, delia îmi trimite

e-mailuri seci, grăbite,
precipitându-se către seară

din Argentina, poetese trupeșe

îmi umplu cutia poștală
cu versuri de corazon,
parcă mereu aceleași,
pe care le descoperă uluite

celia, din Puerto Rico,

e calmă în exprimare
și mai puțin emfatică

din Mexic și Columbia,

scrisorile sunt parcă topite
într-un roșu febril, discordant și utopic

din Bolivia, sunt chemat la luptă, la arme,

pentru aceleași cauze despre care
am învățat la istorie, în liceu

din Rusia, primesc doar mesaje publicitare,

abramburite,
în limba lui Dostoievski

din Arad, aflu că traian ștef a fost demis,

în Timișoara, george șerban este încă prieten
cu bazil popovici

189
și, în Chișinău, amicul iurie roșca se va salva?

prietenul din Paris nu-mi mai scrie,

iar dorel în Toronto este cogeamitea șomerul
- a schimbat șomajul din Londra cu cel din Toronto-
(în liceu, cuvântul șomer îmi părea plin de noblețe,
la noi, fiind exclus din dicționare)

așa se scrie istoria lumii?

din Atlanta, câțiva colegi îmi spun că le e teamă

de intrarea în Istorie a lui Barack Obama,
fiind emigranți, fără cetățenie, se tem că vor fi expulzați

în București, andrei locuiește

într-un bloc imens, cu bulină,
bulina obsedându-mă acum...
..............................

190
 când nu te mai așteptam, ai venit

mare noroc am avut

că, la început, nu te vedeam prea bine,
aproape deloc

acum, prezența ta mă face să mă întreb

dacă Iisus Christos n-a fost femeie

oare toată viața mea nu s-a petrecut

decât în așteptarea ta,
nu am făcut decât să mă pregătesc
pentru întâlnirea cu tine
și
în toate îmbrățișările mă ascundeam
doar pentru a putea primi
îmbrățișarea ta?

de ce nu te mai așteptam,
de ce nu te-am visat măcar?

de la Bruxelles, îmi trimiți sms-uri

și mă gândesc trist că Mihai Eminescu
nu avea mobil și că oricum ar fi scris
articole lungi
împotriva Internetului,
pe care Bacovia nu le-ar fi observat

191
oare fricile, frustrările mele
au guvernat lumea
și altceva nu mai puteam vedea,
nu am mai văzut?

credeam că Andrei și David

sunt ultimele sosiri în viața mea,
că-s bătrân, risipit,
amestecat cu multele-mi confuzii,
expirat...

tu m-ai luat atât de încet de mână

ignorând prăpăstiile din jurul meu,
în vreme ce Delia îmi scria din State
e-mailuri de îmbărbătare

ca pe Lazăr m-ai ridicat din mormânt

și-ai turnat duh neștiut sub genele-mi posace,
nedumerite

Iisus Christos putea fi El femeie ?

192
 războiul fiecărui om cu lumea

până la urmă, vine un moment

în care nu mai suntem de acord cu lumea noastră

dorim să protestăm,
să dăm cărțile pe față,
dorim să arătăm întreg adevărul
care se vede din partea noastră

poate ca în momentul acela suntem cei mai curați

și
mai aproape de dumnezeire

echilibrul dispare,
echilibrul reapare
și războiul nostru cu lumea
se pierde
în ceață

priveam coroanele de pe sicriul lui

ștefan iordache
și mă așteptam în fiecare clipă
să-l zăresc pe actor asistând obosit,
franc și trist,
la propria-i înmormântare

când se va încheia
războiul lui ștefan iordache cu lumea?

193
împreună cu florin piersic,
priveam coroanele de pe sicriul lui
ștefan iordache.....

gheorghe dinică plângea fără lacrimi,

adrian păduraru se instalase în tulburare
cu o înțelegere secretă a lumii
pe care i-o bănuiam,
florin piersic semăna uimitor cu ștefan iordache
cel din urmă cu un an,
în ultimul rol, și părea mut...

toți trei, inițiați, întrebau:

când se încheie războiul omului
cu lumea asta?

194
 o toamnă ciudată, pentru amândoi

ieri, mi-ai arătat frunzele sfârșitului de noiembrie

care nu mai vor să plece din copaci

- n-am mai pomenit o astfel de toamnă, mi te confesezi

și
parcă
întreaga lume se lăfăie în toleranța ta,
împreună cu mine

Iașul respiră printr-un nou Carrefour, mai mare decât

îndrăgitul tău mall,
un nou Kaufland (e al treilea, al patrulea ?), vreo zece
reprezentanțe de mașini
visate cândva
și un ciot de autostradă de vreo 2 km
care te face să visezi, bucuroasă, fericită....

ai uitat, pentru o clipă, că vechiul computer, din facultate,

ne întristează în fiece zi
și te bucuri, imediat, dacă găsești
cel mai mic semn de vreme bună

mâine, pleci la Piatra Neamț, cu teodora,

cu vechea mașină Peugeot,
vei trece pe lângă noul Carrefour
și-ți vei reaminti
că toamna aceasta este cea mai ciudată
dintre toamnele noastre

195
oare dacă am avea prieteni, Alia,
am simți toamna aceasta mai cu putere,
oare prietenii ne-ar ajuta
în complicata noastră relație cu anotimpurile?

cât ai fost profesoară în Galați

și mergeam atât de des
pe la Târgu Bujorului
era cu totul altceva,
iar toamna părea a fi numai de partea noastră...

acum,
cine ne mai apără?

196
 tu veneai către mine

tu veneai către mine

și lacrimi cât oul de crocodil bengalez îmi astupau gâtlejul

tu veneai către mine atât de diafan că foarte târziu

mi-am dat seama că am pierdut și șansa de a mă topi…

tu veneai către mine și-mi luai pe veci bucuria de a-mi ține

prietenii de mână,
de a-i venera și prețui,
de a fi cu ei, de-al lor,
de a trăda, de a fura, de a mă ascunde în rumegușul
scrâșnitului din dinți a neputință...

197
 poveste din era noastră, cu Alia-Hachi,
miracol continuu

când ai venit către mine,

pentru prima dată am zărit moartea :
erai preafrumoasă...

dintr-odată, moartea,
care se adăpostea mereu în altă parte,
odată cu tine
mi s-a arătat

Alia, singura moarte

pe care am datoria să o trăiesc
până la capăt,
moartea mea,
bucuria mea.

198
 după ce ai spart vaza

asemeni prințului Mîșchin,

am fost avertizat,
multă lume m-a dăscălit
cum să mă îndepărtez în vârful picioarelor
și să nu sparg vaza

în lupta cu dorința
de a-i asculta,
altcineva a câștigat

după ce am spart vaza,

tuturor le-am părut suspect,
în zadar a fost căința mea,
în zadar de fapte virtuoase
m-am apropiat...

toate celelalte
mi-au fost uitate,
dar nimeni nu a uitat
și nimeni nu uită seara în care,
dorind să o apăr de oricine ar fi putut să o atingă,
am spulberat-o

de atunci, în fiecare zi, aceeași vază,

mereu aceeași
cade răpusă
de dorința mea de a o proteja

199
 vinovat

sunt vinovat pentru toate păcatele omenirii

pe mine judecați-mă pentru tot
pe mine condamnați-mă pentru o bătălie pierdută
si pentru lumea pe care nu am creat-o
deși pot.

200
 Alia-Hachi

încă nu am plecat
tu mă aștepți deja

201
202
dialoguri (s)elective

203
 „Aşa stau lucrurile în cazul meu”
- interviu cu Dorin Popa-

Val CONDURACHE1: Mi-am propus să facem împreună

o carte de dialoguri. La început, ai stabilit şi un termen:
peste trei ani. Atunci, spuneai tu, vei ajunge la echilibrul
pe care îl cauţi. Mai apoi mi-ai spus că vremea cărţii a şi
venit, după care ai dat înapoi, sub semnul zodiei tale şi m-
ai invitat, diplomatic, la cîteva diloguri preliminare. Am
înţeles că te-ai săturat să pui întrebări şi că te-ai umplut
de răspunsuri şi pentru că tu ai fost acela care a venit
spre mine cînd aveam nevoie să mă deschid, mă ofer, în
semn de reciprocitate, nevoii tale de a te rosti. Drept care
te întreb frontal: trăieşti cu sentimentul că la serviciile pe
care le-ai adus altora ajutîndu-i să se clarifice nu s-a
răspuns cu aceeaşi monedă?
Dorin POPA: Nu cred că mă voi „sătura” vreodată să pun
întrebări. De fapt, întrebările - cele mai multe dintre ele,
acelea la care ţin mai mult- mi le pun, întîi, mie însumi. Ca
să-ţi spun drept, pe urmele unei linii culturale ilustre, eu
consider că o întrebare bună, plină de libertate şi elan, este
mult mai importantă decît un răspuns, oricît de strălucitor ar
fi acesta. Deci, e limpede, voi continua să (îmi) pun întrebări
pînă la sfîrşitul zilelor mele, iar de răspunsuri sînt departe de
a mă fi „umplut”. Iată că, întrebînd, eu mă rostesc şi un
partener de dialog este cu atît mai preţios pentru mine cu cît
îmi adînceşte întrebările, mi le rafinează şi mi le sporeşte.
Partenerul ideal este chiar acela în prezenţa căruia întrebările
sporesc, se multiplică ameţitor şi alături de care calitatea
interogaţiei cîştigă fabulos, după ce a venit lîngă tine, după ce
1
Director al Teatrului Național „Vasile Alecsandri”, Iași

204
s-a îndurat de tine şi după ce l-ai întîlnit pe fondul unei
prealabile găsiri. Poate ai observat şi tu că fără o pregătire
iniţială, fără a trece înainte, prin cîteva aşa-zise vămi, nu poţi
accede la dialog. Cu persoane întîlnite întîmplător - oricît de
inteligente, de şarmante, de spumoase sau instruite – nu poţi
intra în dialog, ci rămîi, fatalmente, în zona conversaţiei, a
discuţiei, a schimbului aproape trivial de biete opinii. Pentru
dialog, trebuie să te pregăteşti dinainte, nu se poate altfel,
trebuie să faci chiar o vreme post de vorbe, să taci adică, să
meditezi, să încerci să te aşezi, dacă se poate, într-o stare de
ascultare atentă, să nu ramîi blocat în zgomotul de fond, să
poţi emite şi capta cele mai delicate interogaţii.
Eu nu trăiesc, nici pe departe, cu sentimentul că nu mi s-a
răspuns cu aceeaşi monedă. Dacă încerci să fii foarte cinstit
cu tine însuţi, afli un adevăr aproape elementar: întotdeauna
ţi se răspunde cel puţin cu aceeaşi monedă. Eu mai bine
mă îndoiesc de calitatea monezii proprii, decît să suspectez
drept inechitabil răspunsul celuilalt. Şi astea nu-s simple
vorbe. Tu ştii, într-un fel, că aşa stau lucrurile în cazul meu,
de vreme ce, într-un moment de nedumerire şi de criză a
releţiei noastre, m-ai întrebat dacă nu cumva eu îmi
îmbrăţişez cu iubire călăii. Întotdeauna cu iubire! Dacă mă
gîndesc bine, eu nu pot să acuz, sunt incapabil de asta. Nu pot
fi decît un avocat al apărării pntru oricare dintre oameni.
Chiar şi pentru cei mai „neoameni”. Pot mult mai uşor să-i
justific pe ceilalţi, decît să-i acuz. Iată că, vorba ta, mă
rostesc chiar.
Ca să-ţi răspund mai clar la întrebare, îţi spun că eu n-am
avut dezamăgiri din partea oamenilor pe care-i iubesc/
preţuiesc. Şi asta pentru că relaţiile mele de iubire, de
admiraţie, de prietenie se nasc greu şi au întotdeauna o
temeinică întîlnire. Nu pot întreţine relaţii superficiale, nu pot.

205
Nu pot încă. Au şi superficiile savoarea lor, pe care o
bănuiesc, dar pe care, deocamdată, nu mi-o pot apropia.
Ca să revin, cum m-ar putea cineva dezamăgi atît de
tare încît să uit de dezamăgirea care îmi sunt mie însumi
continuu?! Mi-ar conveni, vezi bine, să fiu dezamăgit de
ceilalţi, pentru a putea scăpa, fie şi parţial, de obsesia
dezamăgirii care-mi sunt mie însumi! Cinstit, am o singură
mare dezamăgire continuă şi dureroasă – eu însumi. De asta
nu pot face abstracţie nicicînd.
Dacă îi ajut pe unii să se clarifice, asta nu poate fi
decît benefic lumii în care trăim, aducînd un plus de
limpezime, un strop de ordine în oceanul de confuzie
romînească. Sufăr doar atunci cînd unii parteneri nu se pot
abate o clipă măcar de la problematica lor – interesată,
desigur! – pentru a se deschide. Ei nu răspund, ci doar rostesc
propoziţii, indiferenţi la natura interlocutorului. Din păcate,
asta mi s-a întîmplat cu mare duhovnici ortodocşi
Sunt convins că dorinţa ta ascunsă nu este aceea
de a fi martori, prin dialog, la viaţa literaturii romîne.
Visezi şi tu să întri în panteonul literaturii romîne.
Modelele de care te apropii te inhibă, te alarmează, te
îndîrjesc. Tu dai de fapt ocolul unei imagini pe care-ai
vrea s-o ai despre tine. Şi lucrezi la ea, ai o strategie clară,
chiar dacă impresia pe care o laşi e, mai degrabă,
dezordonată. Apropiindu-te de oamenii pe care îi admiri
ţi se întîmplă şi ţie să ai decepţii. Opera nu are nici o
legătură cu omul, îţi vine să strigi, dar taci, pentru că nu e
momentul s-o spui. De cîte ori ţi s-a întîmplat una ca asta?
Calitatea de martor are şi ea o încărcătură uriaşă pe
care puţini o bănuiesc. Nu putem fi toţi vedete, nu putem sta
toţi în centru, sunt necesari şi însoţitorii şi martorii. Eu nu-l
dispreţuiesc pe un Pilade şi-l ţin la mare preţ pe Eckerman.
Despre Platon s-a spus multă vreme că a fost doar „scribul”

206
lui Socrate. Eu nu visez să intru în panteonul literaturii
romîne, ci, mai simplu, cred că voi intra, dacă Dumnezeu mă
mai lasă cîţiva ani în viaţă! Chiar dacă toate vocile literare
romîneşti par acum a fi intrat într-un vacarm copleşitor şi
într-o indistincţie năucitoare, ceea ce scriu eu va fi încet-încet
perceput tot mai limpede. Totu-i să ne scriem cu credinţă
cărţile, să nu ne precipităm, să nu ne grăbim de dragul unei
glorii părelnice, să fim atenţi la ce se întîmplă cu noi înşine
pe lumea asta care nu-i mai rea decît alte lumi posibile.
Faptul că sunt în graţiile criticii literare nu mă înspăimîntă,
ci-mi creează inconfortul necesar, poate, înaintării. Iată, Ioan
Holban – un critic mai degrabă rezervat, îndeobşte – a scris
despre ultima mea carte, Tentativă de spovedanie, că este
una dintre cele mai frumoase cărţi de poezie apărute în
ultimele decenii în Romînia. Dacă are dreptate?
Eu sunt obsedat de teama căderii în fals, în nesănătos,
în netemeinicie, în ignorabil, mi-e frică de degradare. Sînt
mai interesat de modul în care se obţine o victorie decît de
victoria în sine. Nu sînt dispus să plătesc oricît, să dau orice
nici pentru cea mai răsunătoare dintre victorii. Pentru mine,
important este să fii pe calea proprie, să-ţi ţii locul. Şi e uşor
să-ţi afli calea şi locul? E uşor să nu aluneci, să nu porneşti în
bătălii care nu sunt ale tale? Toate acestea se află teribil de
greu şi dispar, dacă nu eşti atent, foarte repede. Îţi trebuie o
uriaşă atenţie pentru a nu te aproxima greşit, pentru a nu
alege lucruri străine ţie crezînd că ale tale sînt. Cum le
sporeşti pe cele bune – căci este scris că trebuie să le sporeşti!
– şi cum le ucizi pe cele rele? Dacă, atent la deşărtăciunea
vieţii, le încurci? Sigur că, destul de nesigur, dau ocol unei
imagini pe care aş vrea s-o am despre mine, întrebîndu-mă
mereu dacă ea acoperă, cu adevărat, o realitatea necesară şi
sporitoare. E cumplit să iei decizii atunci cînd şi Platon şi
Adevărul îţi sînt la fel de dragi. Strategia mea este, cum spui,

207
extrem de clară (nu şi uşoară): să fiu cinstit cu mine însumi.
Tu cred că ştii, Val, că acesta e poate cel mai dificil şi mai
delicat lucru din lume, pentru că suntem „populaţi” de extrem
de multe minciuni: istorice, sociologice, psihologice, erotice,
filosofice etc. La tot pasul sîntem pîndiţi de minciuni, dacă
vrem să fim cinstiţi! Niciodată, însă, nu mi s-a întîmplat să
cred că opera nu are nici o legătură cu omul care o creează,
niciodată! Mă mir că un om inteligent poate să creadă asta.
Pentru mine, e invers: omul şi opera nu pot fi separaţi. Între
om şi operă nu se află decît Dumnezeu.
Eşti un mare admirator a lui Breban. Ţi-am
recunoscut-o şi eu: după mine, Breban este cel mai
important romancier al nostru, în perioada de după al
doilea război mondial. Aici suntem de acord. Nu te
deranjează, totuşi, faptul că, mai în glumă, mai în serios,
se zice despre tine că eşti trimisul lui Breban pe pămînt?
Oricîtă admiraţie aş avea pentru un om şi pentru opera
lui, mie mi-ar displace să stau în umbra lui.
E treaba ta. Uneori umbra poate lumina extrem de
puternic. Poate fi şi o carenţă faptul că-ţi displace umbra
cuiva. Relaţia mea cu Nicolae Breban este cu mult mai
complexă decît o sugerează întrebarea ta. Valorile mele de
căpătîi sînt iubirea, prietenia şi literatura şi sunt capabil de
sacrificii uriaşe pentru ele. Eu n-am alte bucurii în afara
acestora. Nu petrec, nu joc şah sau table, nu colecţionez
timbre, nu-s băutor de alcool, nu pescuiesc, nu călătoresc, nu
merg în vizite, nu mă zbat pentru funcţii etc. Tot ce fac, tot
timpul meu îl consacru doar iubirii, prieteniei şi literaturii.
Nimic altceva nu ma interesează. Iar Breban este la fel. Între
Breban şi opera sa nu am constatat nici o disjuncţie. Eu
cunosc, însă, e adevărat, şi un alt Breban, unul mai greu de
imaginat, cu lipsa noastră de putere de a vedea lucrurile asa
cum sînt, fără prejudecăţi, false legende şi fără partipri.

208
Cunosc (şi) un Breban foarte naiv, bleg, visător, ridicul, slab,
înduioşător chiar, fericit de compania unui prieten, bucuros
de a fi protejat de un altul mai tînăr decît el, dar întotdeauna
obsedat de literatură. Breban e născut în 1934, în acelaşi an
cu tatăl meu, Costache Popa. Breban mi-e deseori frate mai
mare, rareori frate mai mic, iar uneori mi-e chiar frate
geamăn. Sigur, mai sunt şi clipele cînd Breban mi-e frate
vitreg. Nu şi eu lui. Literatura romînească nu cred că poate fi
concepută în absenţa lui Nicolae Breban. Toate romanele lui
stau în picioare şi chiar tu, Val, acum cîţiva ani, mi-ai spus că
eşti uimit că romanul lui de debut, Francisca, este încă atît
de proaspăt.
Sintagma „trimisul lui Breban pe pămînt” aparţine lui
Liviu Antonesei, pe care de vreo 20 de ani încerc să mă supăr.
Liviu a lansat această şarjă la Casa Pogor, în decembrie
1992, cînd Breban şi Ţepeneag conferenţiau acolo şi cînd
întîrziind, am apărut destul de tîrziu. Poate tu vezi doar tenta
ridiculizantă, dar mie mi-a placut formula asta. Şi, apoi, Liviu
Antonesei este poate singurul care a fost în stare să laude o
carte în care el era calomniat. Te poţi supăra pe L.A. ? În
multe nu ne (mai) întîlnim, dar nu-l pot concepe rău
intenţionat pe L.A. A fost, atunci, la Pogor, chiar un moment
plăcut, Lucian Vasiliu a sunat din talangă cînd am intrat, iar
Liviu Antonesei a rostit, iată, propoziţia de care ţi-ai amintit.
Şi-apoi, Val, cu vîrsta nu mai suntem atît de obsedaţi de
ridicol. Ce poate fi mai frumos decît să suport ironii din
cauza prieteniei mele cu Breban? Nu merită prietenia să
suferi niţeluş pentru ea?
Tu ai un fel special de insistenţă: dai buzna peste
om, îi cauţi simpatia, reclami din partea lui mai mult
decît atît, îl vrei aproape de modul „feminin”, posesiv.
Eşti provocator, uneori iritant, preferi să fii dizgraţiat
decît să laşi în urmă indiferenţă. Eşti în stare de mari

209
concesii, numai ca să cîştigi bunăvoinţa, o bunăvoinţă de
care în cele din urmă nici măcar nu te foloseşti. O pui
într-o casetă, ca pe o bijuterie de familie. M-ar interesa,
însă, altceva. În dialogurile pe care le porţi obţii, în ciuda
bramburelii aparente, răspunsuri de o relevanţă
neobişnuită din partea interlocutorilor. Te insinuezi într-
o intimitate care altora se refuză. Cine vorbeşte prin gura
ta: un înger sau un diavol schiop?
Un înger (şi) un diavol şchiop şi, desigur, mulţi alţii.
Eu sunt în stare de mari concesii nu (doar) ca să obţin
bunăvoinţa, ci, mai ales, ca să înţeleg, dacă se poate, pînă la
capăt o situaţie, o idee sau / şi un om. Da, ai dreptate, cu
adevărat cred că bunăvoinţa cuiva nu poate fi folosită, ci doar
păstrată, iubită. Combustia mea s-ar evapora dacă aş încerca
să dobîndesc ceva de pe urma bunăvoinţei cuiva. Eu nu pot
trăi oricum. Nu pot. Mă termin. Ai să rîzi, dar, în vreme ce
stăteam de vorbă cu miniştri, mă gîndeam ce să le ofer, ce să
le dau, necum ce să cer. Eu nu pot trăi în absenţa frumuseţii
sau în absenţa frumuseţii pe care mi-o imaginez. E adevărat,
primarului din Iaşi, la insistenţa familiei, i-am cerut un
apartament cu trei camere în centru, dîndu-i în schimb, unul
cu patru camere în Păcurari. Ştiam că nu-mi va da, dar i-am
cerut. Din păcate, am avut dreptate. Acum mă voi muta la
două camere (dînd în schimb patru) ca să scap de Rediu-
Tătar, ultimul bloc din Iaşi.
Cum obţin răspunsuri de o relevanţă neobişnuită?
Uite, să luăm un exemplu! Dialogul cu Sorin Dumitrescu din
cartea „Convorbiri euharistice” l-am făcut pe la 2-3 noaptea
în hotelul Traian. Toată ziua l-am însoţit pe Sorin, la masă, la
Pogor, în plimbări, la hotel. Dialogul era plănuit şi el aştepta
să deschid reportofonul. După ce am stat de vorbă aproape
toată ziua, după ce Sorin a obosit, s-a golit (de efemer) şi
după ce Lucian Vasiliu a adormit de oboseală, am dat drumul

210
la aparat. Nu mai rămăsese din Sorin, pe la 2-3 noaptea, după
o zi plină, decît ceea ce-mi trebuia mie – sinceritate si zbor
deasupra efemerului. Cu părintele Galeriu, la Bucureşti, tot
aşa, aşteptam să adoarmă doamna preoteasă Cristina şi pe la
1 noaptea conversam. Cu Breban, la fel, stăm de vorbă pînă
la 5-6 dimineaţa. Altfel vezi lumea noaptea, uiţi de toate
convenienţele, nu?
Poezia te defineşte mai bine decît publicistica:
acolo este spaţiul mărturisirii de care ai nevoie. Prezenţa
ta, în tine, pare o vină care nu se poate ierta şi toată
poezia e-o lungă spovedanie la care nu inviţi pe nimeni. Ai
vrea să se petreacă în cea mai secretă intimitate, iar
faptul că o faci publică te mai împovărează cu un reproş.
Dacă nu ai avea în faţă mitul, incert, al celebrităţii,
probabil că ai scrie şi ai arde ce ai scris. Nu te lasă inima
s-o faci: ai vrea să arzi opera, însă numai după ce a fost
citită.
Deşi e greu de crezut poate, nu nevoia celebrităţii mă
„mînă în luptă”. Scriu poezie pentru că altfel nu pot. În orice
condiţii, n-as arde ce-am scris, pentru că, altfel, nu am cum să
dau samă. Nu scriu pentru mine însumi, ci, bineînţeles,
pentru cei cîţiva pe care îi interesează poezia mea. Nu devii
celebru scriind poezii. Deci, nici poveste, nu pentru asta scriu.
De altfel, în 1992, am fost invitat să lucrez ca redactor la
TVR, în Bucureşti. Am refuzat. Unde poţi deveni mai repede
celebru decît la TVR? De asemenea, multe invitaţii de a
apărea la TV le-am refuzat. Dl. Iosif Sava m-a invitat mereu,
din 1991, la o serata TV şi, abia în 1994, întîlnindu-ne
întîmplător la mare, într-o companie onorabilă, am aceptat să
fiu prezent. Nu dispreţuiesc întîmplarea şi clipa. La Iaşi, la fe,
destule invitaţii au trecut pe lîngă mine. Nu, după opinia mea,
celebritatea nu face bine scrisului, te falsifică, te despoaie, te
pune să porţi corvezi inutile, te deformează – ceea ce-i foarte

211
grav! Nu-i bine nici să fii, poate, total necunoscut, tocmai
pentru a-ţi asuma din ce în ce mai mult rolul pentru care ai
fost creat.
Nu ţi-ai ales niciodată interlocutorii la întîmplare.
Selecţia lor are în ea o premeditare teribilă, foarte
asemănătoare cu admiraţia: e geamănă cu ea. La mijloc e
mai mult decît meseria de jurnalist: felul în care-i
adulmeci pe oameni, uneori împotriva curentului de
opinie, conţine un risc pe care ţi-l asumi cu voluptate.
Asta nu mă scuteşte să-ţi spun că ai ceva din cîinele de
vînătoare: el îşi miroase prada de departe şi, prefăcîndu-
se supus, sfîşie victima pe care nici măcar vînătorul n-a
fost în stare s-o ucidă. La tine, obiectul admiraţiei e un
vînat, poate nu-ţi dai seama de asta. Penajul te atrage,
vrei sa-l ai între dinţi.
Este seducătoare ipoteza ta şi foarte tentantă, însă te
voi dezamăgi din nou spunîndu-ţi că nu mă recunosc în ea,
nici măcar parţial. Eu, cu destulă greutate şi trudă împiedicată,
sînt un constructor. Eu îmi susţin interlocutorul, nu-i dau
brînci. Bine, sînt şi oameni – pe care nu pot să-i evit, deşi aş
vrea – care-şi pun singuri piedică şi pe care nu ai cum să-i
ajuţi. Poate de aici vine impresia ta, din acele convorbiri
întîmplătoare, de serviciu, care nu intră în sfera dialogului.
Sunt oameni, naivi şi limitaţi, care se definesc prin ceea ce
ascund, care nu au deschidere şi nu pot intra într-o
conversaţie naturală, pentru că fals conversează cu ei înşişi.
Aceştia sunt înduioşători. De cele mai multe ori, aşa cum
spui, dialoghez cu oamenii pe care îi admir, cărora încerc să
le fac dreptate, aducîndu-i în prim plan. Dacă mi se întîmplă
să admir un om, atunci sigur că nu mă interesează bursa lui
oficială sau de piaţă, nu! Nu mă interesează nici dacă voi fi
prizat, cu acel prilej, de diverse cercuri. Nu, importantă e
legea morală care nu mă părăseşte şi care mă ajută să nu fiu

212
atent la conjuncturi, parole, inerţii, bîrfe, cote, opinii etc. . Eu,
să ştii, nu caut riscul, nu-i meseria mea! Nu-mi place să fac
nici pe placul şi nici împotriva cuiva, nu! Eu nu mă abat de la
legea mea, atît! Legea aceasta, care era în mine, dar la care
am ajuns cu chin şi cu efort, mă ajută să ţin cumpăna dreaptă
şi să nu intru în toate clişeele pe care mi le oferă existenţa. În
plus, ştiu să aştept, nu mă grăbesc deloc. Şi dacă aş şti că mor
mîine, nu m-aş grăbi, pentru că eu cred în destinul meu. Dacă
nu aş crede în destin, aş fi pustiu şi sterp, inform, n-aş avea
aer. De aceea, pot sta pe loc atunci cînd toţi se înghesuie şi
pot să mă agit cînd totul e aparent calm.
Capriciile pe care ţi le permiţi în judecăţile de
valoare nu ţin cont, în cronica teatrală pe care o practici
intermitent2, de „bursa zilei”. Libertatea de a fi subiectiv
nu şi-o îngăduie decît tiranii şi bufonii. Te urmăresc de
cînd sînt director de teatru şi încă nu mi-am dat seama
cînd esti tiran şi cînd eşti bufon cu actorii.
Cel mai adesea, sunt un tiran pentru bufonul din mine.
Pe mine actorii mă emoţionează. Eu chiar iubesc actorii. E o
iubire tîrzie a mea, i-am descoperit greu. Mă induioşează, în
special, actorii lipsiţi de glorie, nu şi de talent! În cronica
teatrală, încerc să fiu corect, dar nu pot fi insensibil. Actoria
înseamnă imensa generozitate şi disponibilitate. Sunt
emoţionat pînă şi la ideea că există actori pe lume. Actorii
sunt un dar nepreţuit pentru noi, muritorii. Ei, săracii, sunt cei
mai expuşi, cum spunea chiar Schopenhauer, bolilor psihice.
Nu cred că-mi permit capricii în discutarea actului teatral, ci
doar încerc să vin cu un plus de înţelegere. Poate că nu
coincid opiniile noastre şi de aceea mă vezi un pic arbitrar.
Merg, în special la spectacolele care nu mi-au plăcut, de cîte

2
cronici teatrale publicate în anii '90 în Monitorul (azi, Ziarul de Iași) și
Contemporanul

213
3-4 şi chiar de 5 ori, tocmai ca să nu risc să fiu nedrept. Mi-e
greu să dărîm munca li credinţa unor oameni care fac eforturi
extrem de mari. Eu nu pot fi ipocrit şi deci nu încerc să dau
aparenţa opiniei obiective. Eu îmi asum doar, la vedere,
subiectivismul pe care toţi îl încălzim la sîn. Să ştii însă că
din ce în ce mai mulţi oameni de teatru sunt mulţumiţi de
cronicile mele.
Pentru ca dialogul nostru este „preliminar”, nu-i
vom pune punct, aşa cum se cuvine. Ca să-ţi fiu pe plac,
aşa cum mi-ai fost şi tu mie, te invit la un masacru: spune
tot ce gîndeşti mai rău despre tine. Ce te incomodează în
firea ta, cu ce nu te împaci? Ce calităţi te încurcă şi care
dintre ele îţi plac? Ce te ajută să fii şi să scrii şi ce anume
din tine îţi pun beţe în roate? Să nu-mi răspunzi că de aici
în colo ar trebui să urmeze un alt dialog.
Nu mă împac, după atîţia ani de convieţuire, cu
propria mea prostie. Si cu naivitatea mea. Închipuieşte-ţi că
sunt atît de naiv încît încă mai cred că voi scăpa într-o zi de
prostie. Am o mare curiozitate pe care niciodată nu mi-o voi
satisface: cum este cînd eşti mereu deştept?! Mă ajută să fiu
şi să scriu ideea că răul este trecător, iar bunătatea şi
frumuseţea sunt eterne.
De asemenea, fără prietenie nu aş putea trăi. Mă
bucur că îmbătrînesc şi că scap de tinereţea pe care atît o
regret! Beţe în roate îmi pune mereu teama (şi dubiul
continuu) că nu am dreptul să fac umbră Pămîntului. Şi tot
beţe în roate îmi pune nevoia acută şi continuă de a avea
destulă justificare morală. Detest murdăria, oriunde s-ar afla
ea. De cele mai multe ori, îmi pierd prea uşor tonusul, intru
prea uşor în criză, în dispută cu mine însumi, prea ajung uşor
să mă îndoiesc de toate ale mele. Apoi, pentru un bărbat înalt
şi voinic sunt mult prea uşor impresionabil. Mă poate urmări

214
zile în şir o imagine pe lîngă care majoritatea trece
nonşalantă. Prea uşor las de multe ori viaţa asta să-mi dicteze.

Un interviu de Val CONDURACHE

Iaşi, octombrie 1994

(publicat în TIMPUL, nr. 4, aprilie 1995)

215
Interviul „Cronicii”
Dorin POPA: „Fiindcă există Dostoievski, mi-
e uşor să înţeleg existenţa lui Dumnezeu”

Magda Alexiu: - Domunule Dorin Popa, sînteţi

cunoscut şi recunoscut, astăzi, ca poet. Cînd aţi început să
scrieţi şi să publicaţi?
Dorin Popa: - Cele două momente, bineînţeles, nu coincid.
Am început să scriu în 1966, pe cînd aveam 11 ani şi cînd m-
am despărţit de bunicul meu Gheorghe Aramă din satul
Ştiubieni, judeţul Botoşani. Părinţii mei locuind în Iaşi, deja,
m-au mai lăsat o vreme – cîţiva ani – cu bunicul de la
Ştiubieni, de care am fost crescut pînă la 11 ani. Acest
Gheorghe Aramă avea 45 de ani cînd m-am născut eu, era
înalt, voinic, blond şi cu ochii verzi. Nu ducea paharul la
ureche şi era extrem de duios. Prin tată, se trăgea din neamul
ruşilor – era născut la Mitoc. Blîndeţea, duioşia şi imensa lui
toleranţă umană înăscută m-au făcut să-l iubesc atît de mult
încît şi acum, la 18 ani de la moartea sa, mi-l amintesc mereu
şi port zilnic discuţii cu el. Bunicul mai putea să trăiască şi
astăzi, era născut în 1910, dar n-am avut eu norocul acesta.
De mic, din scutece, bunicul m-a luat să stau numai cu el, să
dorm cu el, să pasc vitele cu el, să lucrăm la vie împreună.
Via noastră era aproape de sat, la cîţiva kilometri, aşa că, de
prin luna august, stăteam numai la vie, în cîmp, noi doi
singuri, acompaniaţi de un cîine şi de cîte un miel. La 11 ani,
cînd a trebuit să mă despart de Gheorghe Aramă, omul pe
care şi azi îl iubesc cel mai mult, s-a produs în mine un
cutremur care nu se va opri probabil decît odată cu inima mea.
Eram la Iaşi, în clasa a IV-a, şi plîngeam mereu după
bunicul. Aşteptam să vină seara şi, sub pătură, boceam ore în

216
şir după Gheorghe Aramă. Bineînţeles că îi scriam foarte des
şi cînd am mers în prima vacanţă, bunicul mi-a arătat
scrisorile care erau versificate. Cînd le scrisesem, eu nu
sesizasem acest fapt. Erau scrisorile pline de jale ale unui mic
om despărţit cu sila de marea sa iubire – bunicul său. Deci, la
11 ani am început să scriu şi am debutat şapte ani mai tîrziu,
ca elev de liceu, în revista „Convorbiri literare”. M-a debutat
poetul Ioanid Romanescu, în 1973.
Magda Alexiu: - Cu ce aţi continuat?
Dorin Popa: - Am scris mereu poezii. Cu poezii am
continuat. Dar n-am reuşit să debutez editorial decît în 1990.
Am fost respins de Mircea Iorgulescu şi de Andrieş Andi –
un anonim ajuns director de editură, din poet stalinist. Dacă
îmi permiteţi, aş vrea să vă spun că dacă bunicul avea sînge
rusesc, bunica mea, Ana era femeia unui neamţ. Deci, în
mine ruşii şi nemţii încă se războiesc, încă nu se împacă.
Magda Alexiu: - Aveţi lucrări publicate şi în străinătate?
Dorin Popa: - Da, am publicat în reviste literare din Franţa,
Suedia, S.U.A., Luxemburg, Italia şi Germania. În Canada
am fost prezent în prima antologie de poezie romînească, în
1992, apărută la Montreal, iar în Germania am apărut, în
1994, tot într-o antologie. În Germania, la Editura Dionysos,
mi s-a publicat şi un volum bilingv, în 1993, Poesis, care a
avut un oarecare ecou – atît în Romînia, cît şi în Germania.
Din păcate, neştiind limba germană, nu vă pot spune cu
exactitate ce s-a scris în Germania despre această carte a mea,
editorii trimițîndu-mi extrase din presa de acolo, dar fără să
mi le traducă. Cam atît. A, să nu uit, am mai apărut şi în
Iugoslavia, dar în reviste româneşti de acolo.
Magda Alexiu: - Iubiţi foarte mult literatura? Care lucrări
v-au inspirat creaţia şi care este idolul dumneavoastră vivant?
Dorin Popa: - Sigur că iubesc literatura şi se pare că asta nu-
mi va trece prea uşor. Idolul meu vivant este Feodor

217
Dostoievski! Fără Dostoievski lumea mi s-ar părea pustie şi
searbădă. Cînd citesc o pagină a acestui scriitor unic, sufletul
mi se umple de frumuseţe şi de multe ori îmi dau lacrimile.
Dacă n-ar fi existat Dostoievski, m-aş fi simţit singur şi aş fi
trăit cu spaimă printre oameni. Poate m-aş fi crezut chiar
nebun. Fiindcă există Dostoievski, mi-e uşor să înţeleg
existenţa lui Dumnezeu! Îi admir pe Marcel Proust, Albert
Camus, Lev Tolstoi, Faurebart, Kafka, Baudelaire, E.A.Poe,
Thomas Mann, Faulkner, Shakespeare, Nietzsche, Freud,
Jung, Platon, Heidegger, Mihail Bulgakov, N.V. Gogol,
Berdiaev, Sestov, Cehov, Giuseppe Tomasi di Lampedusa,
Balzac, Stendhal, Eco, Soloviov, Evdochimov, Vladimir
Lossky, Bahtin, Barthes, Goethe. Dintre scriitorii români, mă
atrag: Mateiu Caragiale, Camil Petrescu, Bacovia – cu 7-8
poezii – Cioran, Noica, Virgil Nemoianu, Matei Călinescu,
Liiceanu, Nicolae Breban, Lucian Raicu, Alexandru George,
Andrei Pleşu, Al. Călinescu, Liviu Antonesei, Sorin
Alexandrescu. Cred, de exemplu, că ultima carte a lui Gabriel
Liiceanu, Despre limită, este genială, cum genială mi se pare
şi Minima moralia a lui Andrei Pleșu.
Noi nu ne dăm seama acum, dar cu Pleşu şi Liiceanu cultura
românească trece în altă vîrstă a ei. Ei doi, alături de Nicolae
Breban, sînt marii scriitori ai României de acum! De Nicolae
Breban, însă, mă leagă o veche prietenie de o frumuseţe care
mă copleşeşte. Pe Breban îl admir de vreo 20 de ani. I-am
citit toate cărţile de mai multe ori. Cred că este cel mai
important romancier român. Are nouă (9) romane groase şi
nici unul nu trebuie ocolit. Toate rezistă la proba timpului,
cred, şi cel puţin trei dintre ele sînt capodopere. Breban
adînceşte mult problematica romanului român, care cu
program încearcă să dialogheze necomplexat cu Europa
culturală. Marile teme europene – care nu trec precum moda
– sînt prezente în scrisul lui Breban, dar nu la un nivel

218
epigonic. Breban, în ultimii 40 de ani, a fost unul din puţinii
scriitori români care au gîndit european, care şi-a asumat
nediletant Occidentul. Şi pentru că ştiu, domnişoară Magda
Alexiu, că la Breban făceaţi referire atunci cînd m-aţi întrebat
care-i „idolul meu vivant”, voi mai spune cîteva cuvinte,
dacă-mi permiteţi, despre acest mare creator. Prietenia mea
cu (şi pentru) Nicolae Breban este de notorietate. Nu am
făcut nicodată un secret din iubirea imensă pe care o port
acestui scriitor. Mulţi mi-au spus că ar trebui să am mîndria
de a mă despărţi de Breban, că ar trebui să fiu mai orgolios în
privinţa lui, mai ales că Breban este foarte personal în tot
ceea ce face, prezenţa lui fiind copleşitoare, strivitoare chiar.
Breban nu cultivă prieteniile somnolente, lîncede, obeze. El
este un om inteligent, rapid, profund, civilizat, dur, extrem de
exigent, devorator, tenace, nebun, tolerant şi intratabil. Şi
multe s-ar mai putea spune despre el. Prietenia cu Nicolae
Breban nu este, cum vă puteţi da seama, un lucru simplu,
lejer, călduţ. Nu. Prietenia este o formă severă de existenţă,
iar Breban are cultul prieteniei în cel mai înalt grad pe care l-
am întîlnit. Lîngă Breban, puţini au rezistat! El a fost prieten,
în tinereţe, cu Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Nicolae
Manolescu, Al. Ivasiuc, Cezar Baltag, L. Raicu, Matei
Călinescu. Apoi, mai tîrziu, au stat lîngă el Dorin Tudoran,
Stelian Tănase, Bujor Nedelcovici, Mircea Săndulescu. De
aproape toţi a fost părăsit şi mulţi dintre ei l-au atacat dur.
Mai ales cei mai tineri decît el. Ani întregi, fiecare întîlnire a
mea cu Breban se termina cu o ceartă. Marele grafician
Mircea Dumitrescu mi-a spus, la un moment dat, că nu l-a
văzut niciodată pe Breban atît de furios ca în prezenţa mea.
Pentru mine era, aşa, o uimire continuă faptul că nu reuşeam
decît să mă cert cu scriitorul pe care-l citisem fascinat în liceu,
cu scriitorul pe care-l preţuiam imens, pe care-l iubeam chiar.
Era fascinant, - nu-i aşa?- ca invariabil să se termine

219
conversaţiile noastre cu neînţelegeri. Ţin minte că mă
duceam la Bucureşti plin de căldură, de emoţie să mă
întîlnesc cu Nicolae Breban şi toată iubirea mea se
transforma într-un cumplit ricoşeu. La început, prietenia
noastră era asemeni Mitului lui Sisif, iar acum, în mare, cam
tot aşa este. Adică vie. Multe nopţi, sute de ore, am avut
privilegiul să stau de vorbă cu acest spirit cu adevărat
superior. Cred că forţa mea stă şi-n faptul că mereu mă
gîndesc doar cum să mă apropii mai mult de Breban, cum sa-
l captez mai bine, cum să-l provoc mai adînc şi cum să-l
sprijin mai subtil şi mai eficient. Este, simt asta, marele meu
examen, această prietenie uneori sîngeroasă, absurdă,
vehementă, necomplezentă şi unică. Nu mă gîndesc, aşa cum
mă sfătuiesc unii, să mă despart de Nicolae Breban, ci cum să
mă apropii mai mult de el! Azi, ca şi întotdeauna, prietenia
este o formă superioară de existenţă, extrem de rară, de
capricioasă, care cere încontinuu efort, un suiş continuu,
generozitate, dăruire de sine, inteligenţă. Mai toţi cei care mă
cunosc privesc oarecum amuzaţi, uşor ironic, prietenia mea
cu Nicolae Breban. Este un lucru teribil de greu prietenia.
Trebuie să te pregăteşti continuu, să fii treaz mereu, sa vii în
întîmpinarea celuilalt cu toate ale tale în mod sporitor şi
tenace. Dar nu vreau să continui, să nu vă obosesc sau să vă
plictisesc. Pot să vă spun doar că mai am foarte multe de
învăţat despre prietenie, că sînt pe cale, nedispus să depun
armele, că acumulez şi mă antrenez pentru asta asemeni
samurailor, că pot să înfrunt, în continuare, zîmbetele ironice,
că pot să fac mari sacrificii pentru prietenie. Din ce în ce mai
mari. Pe lîngă prietenia cu Nicolae Breban, o altă prietenie
mă copleşeste, mă motivează, mă obligă şi mă înnobilează –
prietenia cu soţia mea, Doina-Mihaela Sava. De 15 ani,
devenim tot mai buni prieteni şi sîntem tot mai cuceriţi de
relaţia noastră. Aceste două prietenii nu numai că mă ţin,

220
fizic, grav, în viaţă, dar mă sporesc necontenit, mă zidesc mai
cu putere în mine însumi. Dar să mă opresc aici!
Magda Alexiu: - Aş vrea să vorbim acum despre generaţia
optzeciştilor din care faceţi parte. Este Mircea Cărtărescu
liderul acestei generaţii?
Dorin Popa: - Prin vîrstă, dar nu şi prin momentul lansării
editoriale, fac parte din Generaţia ‟80. Ţin mult la unii
reprezentanţi ai acestul val, dar nu cred că am foarte multe în
comun cu ei. Unii, puţini, sînt talentaţi, sinceri, curaţi, suitori,
dar alţii s-au pocit de multă vreme. Pe aceştia din umă şi
talentul, bineînţeles, i-a părăsit. Deşi sînt contraexemple
destule, eu nu pot concepe creaţia în lipsa moralităţii,
principiilor şi chiar absenţa generozităţii. Dacă m-aş crede
iremediabil rău, n-aş putea scrie un rînd. În măsura în care
există Generaţia ‟80, Mircea Cărtărescu este liderul ei.
Mircea este, cu adevărat, un mare talent, scrie frumos. Mie
îmi place, dar nu foarte mult. Tocmai talentul este o piedică
pentru scriitorii romîni, atît de dăruiţi cu har, de altfel.
Talentul, de cele mai multe ori, împiedică scriitorii români să
aibă destin. Ei rămîn la un nivel mai uşor de atins, cei mai
mulţi sînt pîndiţi de superficialitate. Vocaţia şi destinul sînt
cu totul altceva decît talentul, care nu-i decît dexteritatea de a
face mai bine şi mai repede ceea ce ar putea să facă mulţi.
Despre mine cred că scriu împotriva lipsei mele de talent. Şi
asta oarecum mă linişteşte. Mircea Cărtărescu este un
Minulescu, un Topîrceanu al vremurilor noastre, are un
traseu asemănător. Este simpatizat de toată lumea. Eu mă
simt mai aproape de Bacovia, marginal neluat foarte în serios.
Magda Alexiu: - Cum vă explicaţi că mulţi dintre
colegii dvs., scriitorii, nu mai publică astăzi?
Dorin Popa: - Din cauza „talentului” lor, cum vă spuneam
înainte, unii scriitori s-au desumflat mai ușor, după ‟89. Eu n-
am publicat volume înainte de 89. N-am putut. Nu mi s-a

221
permis! De ce? Nici acum nu știu, nu mi-a explicat nimeni de
ce nu m-a publicat. Eu sînt mirat de asta, pentru că n-am uzat
de „şopîrle”, „fitile”, limbaj esopic etc.. Nu. Eu scriam
înainte ceea ce scriu şi acum. N-am luat foarte în serios
regimul lui Ceauşescu, aşa cum nu iau foarte în serios
regimul lui Iliescu. Sigur, scriu articole, mă revolt, dar în
straturile de adîncime sînt plin de alte probleme. Nu pot sta
numai la hotarele fiinţei, cu ochii pe televizor. Mai trebuie să
plonjezi în adîncurile proprii, să te confrunţi cu marile
probleme, să te şi înfrunţi de multe ori. Cei care nu mai scriu
acum, după ce înainte au scris, cred că plătesc un tribut greu
prea marii lor adaptări. Ei au scos cărţi, au scris, într-o
realitate dură pe care, într-un fel sau altul, s-au silit să o
accepte, să o integreze, dureros, fiinţei proprii. Au făcut
eforturi prea mari pentru a reuşi să publice, pentru a se adapta
unei situaţii sfîşietoare. Într-un fel, ei s-au consumat atunci.
Nu cred că-i poate cineva învinovăţi pentru asta. Asta-i misia
scriitorului: să scrie şi să publice, dacă se poate, indiferent de
condiţii. Scriitorii la care vă referiţi cred că s-au adaptat prea
bine situaţiei triste din Romînia din vremea lui Ceauşescu.
Scriitorul, după opinia mea, nu trebuie să se adapteze la
nimic prea bine, trebuie să se ferească de adaptare. Prea
multă adaptare nu-i propice scrisului. Mai sînt pe de altă
parte, scriitori care ard repede zestrea cu care au fost dăruiţi.
Aici ar trebui discutate, nuanţat, cazuri particulare. Lucrurile
aici se complică infinit, sînt foarte subtile. Oricum, talentul
este mai uşor de găsit decît vocaţia. De destine scriitoriceşti
putem vorbi şi încă mai puţin. Cînd vorbeam mai înainte de
nebunia lui Breban, mă gîndeam, în primul rînd, la vocaţia sa
obsedantă şi la foamea lui de destin. Nebunia lui Breban este
o nebunie estetică. La Breban, în unul din puţinele fericite
cazuri, se poate vorbi de destin. Breban, Liiceanu şi Pleşu

222
sînt singurii scriitori romîni de azi, în opinia mea, care pot fi
luaţi ca modele. Dar întrebarea asta nu mi-aţi pus-o!
Magda Alexiu: - Încotro se îndreaptă poezia
românească contemporană? Care este locul ei în societate?
Este competitivă pe plan internaţional?
Dorin Popa: Poezia românească de azi este destul de timidă,
deși unii îi trîmbiţează poate prea deşănţat valoarea. Ca mulţi
alţii din generaţia mea, l-am cunoscut pe Nichita Stănescu.
Poezia lui nu m-a ameţit niciodată, iar modul de viaţă în care
se complăcea – spun asta cu toată responsabilitatea şi cu toată
părerea de rău – mai mult m-a îndepărtat decît m-a atras. Nu
l-am mai vizitat pe Nichita Stănescu pentru că am simţit că
nu are nimic să-mi dea şi, mult mai grav, pentru că mi s-a
părut că nici nu poate primi nimic de la mine. Cred că în
ultimii ani din viaţă falsul plutea peste viaţa lui Nichita şi nu
mai putea da nimic şi nu mai putea primi nimic, din păcate.
M-am îndepărtat de el în vîrful picioarelor plin de tristeţe. Mă
gîndesc, iată, că poate datorită şi faptului că nu am găsit
niciun mare poet român pe care să-l pot considera maestru,
pe lîngă care să ucenicesc, m-am apropiat de romancierul
Nicolae Breban, considerîndu-l un stîlp literar necesar şi
important. Locul poeziei este acelaşi în societatea
românească de azi, ca şi în cea de dinainte, ba chiar mai
apăsat la margine. Nici n-ar putea sta poezia în centrul
societăţii, nu mi-ar plăcea. Poezia este, în schimb, în centrul
Lumii, în miezul fierbinte al Fiinţei. Ideea de competivitate a
poeziei romîneşti în contextul poeziei europene mi se pare o
formulare riscantă.
Magda Alexiu: - O altă ipostază în care vă cunoaşte
lumea este aceea de jurnalist. Unde aţi debutat?
Dorin Popa: - Nici nu mai ştiu unde. Cred că la Dialogul
Universităţii „Al.I.Cuza”, în studenţie. Important este că – vă
spun cu toată seriozitatea şi sinceritatea – mă simt un

223
debutant în fiecare zi. Am o mare emoţie de cîte ori semnez o
simplă ştire în ziarul MONITORUL sau în revista
CONTEMPORANUL.
Magda Alexiu: - Ca jurnalist, sînteţi admirat în
special pentru interviurile pe care le publicaţi în
„Monitorul” şi în periodicele „Contemporanului”. Puteţi să
vă motivaţi flexibilitatea cu care mînuiţi întrebările? Este un
har?
Dorin Popa: - Nici nu visam eu înainte de ‟89 că voi sta de
vorbă cu unii pe îndelete, cu personalităţi ca Nicolae Breban,
A. Pleşu, Petre Ţuţea, Arșavir Acterian, G. Liiceanu, Al.
Paleologu, Părintele Cleopa, N. Manolescu, Al. Zub,
Părintele Galeriu, Părintele Arsenie Papacioc şi mulţi allţii.
Eu mă duc înspre cei cu care dialoghez cu toată bunăcredinţa,
cu dorinţa de a descoperi lucruri noi, de a mă descoperi pe
mine şi, bineînţeles, pe celălalt. Dialogurile mele vin din
dorinţa întîlnirii după o prealabilă găsire cum spunea Const.
Noica. Numai aparent bruschez uneori, bruschez, forţez
realitatea să se limpezească, dar nu bruschez omul cu care
stau de vorbă. Discut cu bucuria de a afla şi de a fi surprins,
dar şi mai mul tmă bucur cînd celălalt se simte sporit în urma
acestei goliri de vorbe. Da, cu toată lipsa de modestie, cred că
vocaţia dialogului este un har! Cred că toate cărţile mari ale
lumii au în străfunduri, ca resort generator, dialogul sau
nevoia de dialog.
Magda Alexiu: - Faceţi politică? Ce orientare aveţi?
Dorin Popa: - Da, consider că orice om face şi trebuie să
facă politică! Eu sînt de Opoziţie, creştin-democrat.
Magda Alexiu: - V-aţi gîndit vreodată să scrieţi şi
altceva în afară de poezie şi publicistică?
Dorin Popa: - Da, cred că voi publica în curînd eseuri şi
cărți de teorie a comunicării.

224
 Magda Alexiu: - Ca formaţie sînteţi profesor de fizică.
Cum se împacă poezia şi jurnalistica cu ştiinţele exacte?
Dorin Popa: - Nu se împacă şi eu nu le confund, nu le
apropii în mod artificial, dacă ele nu se apropie. Formaţia
ştiinţifică, însă, mă ajută mult să îmi ştiu lungul nasului, să
nu mă întind mai mult decît mi-e plapuma şi să-mi adecvez
dorinţele cu posibilităţile.
Magda Alexiu: - Şi pentru ca să revenim la poezie, v-
aş ruga să-mi spuneţi de ce transpare atît de des introspecţia
în poeziile dv. Vă preocupă propria persoană?
Dorin Popa: - Este evident la mine acest fapt. Mi-e o teamă
cumplită să nu deraiez, să nu o iau razna, să nu mă vîntur pe
acolo pe unde nu-mi fierbe. Şi e greu de aflat, cu precizie, în
fiecare moment al existenţei, ce trebuie, ce mai poate fi făcut.
Temeinic. Da, vedeţi, domnişoară, primul om cu care
dialoghez continuu sînt eu însumi! De foarte multe ori, însă,
acest dialog degenerează în ceartă, în negare-autonegare. Mă
preocupă, da, propria persoană, dar de multe ori am fost pe
punctul de a renunţa la această persoană care mă preocupă.
M-a salvat faptul că bunicul meu mă ducea, cînd eram copil,
la biserică şi-am aflat care-s păcatele mari. Dar faptul că-s
preocupat de mine însumi mă apropie mult de celălalt. Este
cealaltă parte a monedei.
Magda Alexiu: - V-aţi visat vreodată în postura de şef?
Aveţi valeităţi de conducător?
Dorin Popa: - Da, cînd eram mai tînăr, ca tot omul, mă
doream, mă visam şef. Am aflat însă că nu-s bun de şef şi, în
consecinţă, am refuzat, deja, cîteva posturi de director.
Magda Alexiu: - Poetul Dorin Popa se simte bătrîn?
Dorin Popa: - Mă simt, adesea, foarte bătrîn. Mă şi mir,
uneori, că mă mai pot mişca sau că, rar, mai am şi dorinţe
profund omeneşti. Alteori, însă, mă simt proaspăt şi inocent.
Atunci, mi se pare că abia pun început vieţii mele, lucrării

225
mele. Scriu de aproape treizeci de ani și, cu siguranţă, abia
acum, la 39 de ani simt că încep să fiu talentat. Toamna
aceasta, cînd am definitivat un volum de versuri – sper,
tulburător – am simţit pentru întîia oară că am talent. Nu mai
credeam că mi se va întampla un asemenea lucru uluitor. Şi
tot în vremea din urmă am simţit că descopăr ceea ce este
iubirea şi că pot, cu adevărat, iubi! Este poate cel mai
miraculos lucru care mi s-a întîmplat în preajma vîrstei de 40
de ani. Şi care mi se întîmplă încă!

A consemnat: Magda ALEXIU

(publicat în Cronica, nr. 3, 1-15 februarie 1995, pag. 2)

226
 “Prin Breban, Dostoievski se plimbă
prin lumea noastră”
Geoge Bădărău: - Ce înseamnă poezia pentru Dorin Popa
și care este misiunea poetului?
Dorin Popa: - Poezia este, pentru mine, singurul spațiu în
care pot respira cu toată ființa mea. Înafara ei mă simt infirm,
umilit, nesigur, temător, șovăielnic. Însă ce este poezia și
unde se află ea cu adevărat, sper să nu aflu nicicând,
niciodată, nicăieri. În nici un chip, însă, nu aș vrea să
înțelegeți (ferească Dumnezeu!) că Poezia e pentru mine un
refugiu, un subterfugiu sau vreo supapă. Nu. Poezia este
înaintea tuturor în viața mea, ca și în urma lor, sau în mijlocul
lor. Poetul are o singură misiune sfântă: să existe! Să existe
întru Dumnezeu!
- Care sunt poeții preferați?
- Skakespeare, Baudelaire, Bacovia, Dostoievski, Brumaru,
Ursachi și Breban.
- Ce se întâmplă, în ultima vreme, în șantierul
dumneavoastră de creație?
- Mă pregătesc (aștept) să scriu sau să fiu scris de cea mai
frumoasă poezie din lume. De însăși Poezia.
Lucrez la o carte de convorbiri cu romancierul meu preferat,
Nicolae Breban. Bineînțeles că mi-ar fi plăcut să fac (și) o
carte de dialoguri cu Dostoievski, dar am impresia că prin
Nicolae Breban se plimbă Dostoievski în lumea noastră. Apoi,
mă pregătesc pentru un volum de convorbiri (euharistice) cu
Părintele Galeriu – cartea va apare la Institutul European din
Iași sub redacția lui Alex Dan Ciochină și Silviu Lupescu, doi
dintre puținii redactori de editură din România pe care se
poate conta. Am în lucru la Editura Junimea volumul de

227
poezii Prea târziu. În curând sper să definitivez o altă carte
de versuri, pe care am intitulat-o Pierdut pe cale...

Interviu de George BĂDĂRĂU

(publicat în Cronica, v. 28, nr. 13, iulie 1-15, 1993, pag. 9)

228
„Fiecare promoție îmi oferă șansa uriașă de a
deveni un profesor bun”
- Dacă nu poți primi lecții de la studenții tăi, lecția ta nu
va fi însușită sau nu va rezista în timp -
- dialog cu profesorul Dorin Popa -

P.S. Cartea Scriitorii și politica a luat naștere dintr-o serie

de conversații realizate pe mail cu scriitorul Liviu
Antonesei. Considerați că este o metodă de a scrie o carte
în pas cu tehnologia?
D.P. Sigur, mai ales că am folosit și microfoanele pe care le
avem amândoi instalate pe computere. De aceea, de câteva
ori, l-am rugat pe Liviu să "lase" muzica mai încet, nu să o
înlocuiască, deoarece iubim cam același gen de muzică.
Uneori, aveam și televizoarele deschise pe aceeași emisiune
și comentam chiar în momentul în care apăreau știrile sau
informațiile care ne interesau. Dupa cum ați văzut, urmăream
împreună, deși în birouri diferite, în zone diferite ale Iașului,
emisiunile lui Emil Hurezeanu, vechi prieten al nostru încă
din studenție, Turcescu, CTP, Andrei Pleșu, Stelian Tănase -
de asemenea vechi prieten al amândurora.
Cuprinsul a atins numeroase probleme actuale, însă
credeți că și-a atins și scopul în ceea ce privește cititorul?
Mai mulți studenți inteligenți, chiar și din anul I, au remarcat
că, de fapt, demersul meu și al profesorului Liviu Antonesei
este acela de a pune în ordine relația adecvată dintre
societatea românească și universitate, relație filtrată de media,
în toate cele trei capitole. Liviu este un profesor dăruit cu har
pedagagic și interesat de problematica educației de când îl
știu. Poate vom continua dialogul nostru punând mai explicit
problemele universității în prim-planul discuției, mai ales că

229
avem, pe aceasta pistă, foarte multe sugestii venite chiar de la
studenții noștri.
De cine credeți că a fost cartea citită mai mult, de
oamenii mai maturi sau de studenți?
Am publicat această carte cu gândul la studenți. Dacă și alte
generații au fost/sunt interesate, ne onorează și rămânem
deschiși dialogului. Au scris destul de entuziast despre carte
câțiva condeieri pricepuți, de vârste diferite, majoritatea
universitari, din Timișoara, Cluj, Iași, Constanța, Suceava.
Tânărul profesor Codrin Liviu Cuțitaru, de la universitatea
noastră, a publicat în Dilemateca un articol extrem de
comprehensiv și cel puțin amabil. La fel, excelentul analist și
profesor Florea Ioncioaia în Ziarul de Iași.
Am observat la o primă lectură că textul se rupe un pic la
nivel de discurs tocmai din cauza faptului că întrebarea a
fost pusă la un moment dat, iar răspunsul a venit mai
târziu. Credeți că scriitorul Liviu Antonesei a dat
răspunsuri mult prea gândite, aranjate în așa fel încât să
sune bine?
Nu, Liviu este un spontan și un cordial, răspundea atât de
repede la întrebări încât trebuia să îmi "grăbesc" intervențiile.
Dacă ați avut această percepție este, probabil, și din pricina
faptului că mai trebuia să ne și oprim, să mai dormim sau să
mergem la ore. Oricum, un pic de meditație este un dar, într-
o lume care are foarte multe răspunsuri, dar care uită să-și
mai adreseze și întrebări. Mirarea curată în fața lumii nu
trebuie să ne părăsească nicicând.
Nu este mai degrabă un mega-interviu întreaga carte?
Dacă doriți să numiți astfel convorbirile noastre amicale și
lipsite de orice morgă sau farafistic, nu mă opun.
Care este primul gând la începutul fiecărei generații de
studenți la jurnalism de la Universitatea „Al.I.Cuza” din
Iași?

230
Deși există suficiente voci care clamează contrariul, mie
studenții îmi par tot mai buni, mai civilizați și mai atenți la
ceea ce le poate stimula anvergura intelectuală. Fiecare
promoție îmi oferă șansa uriașă de a deveni un profesor bun.
Deci, este în primul rând prilejul meu de a ajunge acel
profesor pe care l-am visat încă din studenție, cu fiecare
promoție nouă. Dacă nu poți primi lecții de la studenții tăi,
dacă fugi din fața acestor momente, mi-e dificil să cred că
lecția ta va fi însușită și că va rezista în timp.
Deși sunt împotriva favoritismelor, favorizez talentul și buna
igienă intelectuală. Sunt mereu atent la acestea. Păstrez o
distanță respectuoasă față de egalitarismul demagogic, ca și
față de elitism, ambele contrare vieții intelectuale. De aceea,
studenții nu au numai 10 sau numai 5, ci întreaga "gamă" a
notelor șccolare. Încurajez și notez efortul, drumul, calea și
nu doar rezultatul unui anume moment (de pildă, examenul).
Criza actuală nu este numai efectul inflației (monetare), ci
poate și un rezultat al inflației notelor școlare. Inflația notelor
mari a invadat universitățile din toată lumea civilizată.
Așa cum vă spuneam de multe ori și la cursuri ori seminarii,
dorința mea este să fiu de folos, oricât de puțin. Dacă nu pot,
atunci măcar să nu stric nimic din alcătuirea unei persoane.
Adesea îi numiți pe studenți prietenii dumneavoastră.
Când încetează un student să vă mai fie prieten?
Niciodată. Pentru mine, întâlnirea cu fiecare student este un
dar pe care nu vreau să-l pierd nicicum. Nu mă pot supăra pe
studenți și ei se bucură de încrederea mea oricâte greșeli ar
face. Din păcate, am fost nevoit să-mi iert multe în tinerețe,
astfel încât mi-e foarte ușor să-i privesc încrezător, orice ar
face. Au chiar și rătăcirile rolul lor benefic în viață. Poate că
aș putea să mă supăr pe un fost student, dar până acum nu a
fost cazul.
Are "Testul prietenesc de etapă" o istorie a lui?

231
Nu, anul acesta s-a numit simplu Parțial, doar în anul dvs. a
purtat acel nume. Nu reiau mai niciodată lucrurile și îmi
place să ofer fiecărui student atenția mea în mod diferit. Cum
studenții sunt irepetabili, încerc și reușesc să nu repet nimic.
Aveați un proiect în care doreați tipărirea unei cărți
împreună cu studenții. S-a mai realizat?
Da, sigur, am publicat un volum intitulat De nota 10. Licență
jurnalism 2006. Anul viitor este în planul Editurii Institutul
European apariția unei cărți cu cele mai interesante lucrări de
licență îndrumate în anii 2007, 2008 și 2009. Cu studenții din
anul I, dar și cu un doctorand și un postdoctorand, am început
să lucrăm la un studiu, care va avea mai multe capitole
privitoare la efectele crizei în plan mediatic, tot în vederea
tipăririi.
În ce direcție anticipați că se îndreaptă studenții care
termină anul acesta facultatea, ținând cont de faptul că în
mass- media nu se mai fac angajări, cel puțin nu în Iași?
Dar nici până în acest an studenții noștri nu se angajau în
marea lor majoritate în presă. La Jurnalism vin oameni
inteligenți, care se pot plia, apoi, în multe alte domenii:
publicitate, PR, edituri, institute culturale, administrație,
campanii electorale, marketing. Nu țin legătura cu toți
absolvenții, dar, până în prezent, nu am auzit să fie vreunul
care să nu-și fi găsit un job.

A consemnat: Paula Scânteianu, masterand, Jurnalistică,

2009
(interviu pentru site-ul studenților din anul al III-lea,
http://jurnalistica.ning.com/)

232
(p)referințe critice

233
academician Constantin CIOPRAGA

Dorin Popa – Măştile poetului

Necontenit în căutarea altora şi în perpetuă căutare de

sine, expansiv şi retractil, liric şi excedat de gânduri –
profilul lui Dorin Popa, un complicat, se diferenţiază prin ne-
stare; fervorile sale (adesea la rece) amintesc de marii
neîmpăcaţi ai tuturor timpurilor. Neliniştile sale, deşi cu
aluviuni străvechi, sunt ale unui modern ultralucid la care
sentimentul timpului are tangenţe cu dolorismul unui
Ungaretti ori cu timbrul elegiacului Pierre Emmanuel; titlul
unui volum al acestuia, Poésie – raison ardente, rezumă
parcă însăşi practica estetică a poetului ieşean. „Îmi refuz
lacrimile chiar de-mi brăzdează chipul” – declară Dorin Popa
într-un Autoportret cu filele tăiate. Rebel, instalându-se în
grotesc, persiflând noimele consacrate, confesându-se la
modul teatral-ironic şi contând pe paradox, performanţa
rostitorului e de a rămâne imprevizibil, halucinant sau lesne-
pipăibil. Se va spune ca Dorin Popa e un ludic, un non-
conformist tipic; în fapt, îndărătul măştilor lui (măşti –
fiindcă el îşi schimbă mereu chipul) e cineva grav, aproape
un ascet înduioşat, solidar cu „cei înfrânţi”, cărora, la prima
apariţie editorială, în 1990 – le dedica Utopia posesiunii –
transcrieri disperate. Din astfel de transcrieri, câteva, de o
apăsătoare tristeţe, se înscriu într-o elegie plurală; la
întâmplare, titluri relevante: Amânări, contorsiuni, amânări,
Autoportret pe rug, Autoportret ieşit din minţi, Aceleaşi
patimi – aceleaşi neputinţi, Naufragiat în mine însumi, Cu
sfială şi resemnare. Acestea şi altele, similare, configurând

234
un Suflet răvăşit, punctează frustrările unui dilematic, la care
Eul în derivă, agresat de realităţi ostile, devine expresia
centralizată a condiţiei umane tragice. Nici o ieşire din impas!
– „Între iluziile mele/şi sfâşierile mele/ nu încape măcar o
virgulă…” Dubii metafizice, nonsensuri în trombă, viziuni
apocaliptice, crispanta conştiinţă a damnării – toate laolaltă
circumscriu absurdul inexorabil.

Odată identificate, semne inhibitorii ca acestea sunt

aduse mereu într-un prim-plan obsesiv; orice tentaţie de
evaziune pare utopică, irezonabilă. Copleşeşte acea
conscience malheureuse invocată de romantici,
identificabilă, de asemenea, la Dostoievski, la existenţialişti
(inclusiv la postmoderni), ca frecventă patologie a spiritului.
Nici vorbă de posesiunea Sinelui asimetric, flancat de
primejdii, torturat de întrebări.
Inchietudini, în continuare, profilează în Fără
întoarcere (1992), în Tentativă de spovedanie (1994) şi în
alte apariţii; din nou, Eul şi Tu-ul, forme ale Fiinţei, nu se
regăsesc în lume şi nici în propria lor temporalitate. Repere
cosmice fugitive, fulgurante, vizează, prin retorsiune,
genurile universului interior: – „Peste surparea mea stau
ceruri nesfârşite”; – „Cine mă-mpinge să pierd mereu calea
spre cer?” (De parcă în noapte m-am născut). Destin pieziş:
confesivul trăieşte cvasi-exclusiv în el însuşi; nu în natură, nu
printre oameni, nu în transcendent; frapează la Dorin Popa o
egoitate imoderată, acerbă, neîntreruptă. Nici măcar erosul,
atâta cât este, nu vindecă de singurătate. Basculat între Da şi
Nu, osândit la ireconciliere eternă, pulsaţiile mărturisitorului
ilustrează dualismul fiinţei umane zbătându-se între „margine
şi necuprins”. Antinomiile se ţin lanţ: – „Viaţa mea e un şir
lung de încăperi/ ce nu mai vor, brusc, să comunice/ între ele
(…). Viaţa mea – tentativă nesfârşită/ de a recupera/ ceea ce

235
nicicând n-am posedat…” O aeriană Solange, nălucă fără
sânge, devine simbolizare a nostalgiei de altceva: –
„Povestea ei n-a scris-o nimeni/ povestea ei o ştiam,
întreagă,/ încă înainte de a mă fi născut”. Tentaţia ubicuităţii
evoluează în pas cu nostalgia eternităţii: – „Nu sunt prezent
nicăieri/ şi de nicăieri nu lipsesc// n-am fost condamnat
nicăieri/ dar nicăieri nu am scăpare” (Nicăieri). Rezumată în
două cuvinte, starea de incompletitudine existenţială se
confundă cu o lungă aşteptare, aceasta combinată cu
„pregătiri febrile” pentru o „călătorie profundă” spre
himericul là-bas baudelairean din L’Invitation au voyage.
Dar Baudelaire ajunsese la un relativ calm, la pace; pe Dorin
Popa îl împresoară nelinişti ireductibile.

Câţiva termeni cu reflexe biblice, culpă, nelegiuire şi

păcat, alternând cu surpare, patimă şi cădere, cu
„rostogoliri în abis”, cu smerenie şi candoare, conturează
totuşi o dimensiune existenţială aspirând spre suavităţi, vădit
creştină. Părând un proscris fără speranţe, în fapt poetul
reacţionează în modul spăşit al unui practicant, afirmându-şi
„nevoia de puritate”. În Psalmii lui David atrag luarea-aminte
versete ca următorul: „Aproape este Domnul de cei umiliţi la
inimă şi pe cei smeriţi cu duhul îi va mântui” (Psalmul 33).
Smerindu-se, lăcrimând, un Dorin Popa patetic îşi pune pe
creştet „coroană de spini”. Iată-l, bunăoară, Singur cu marea,
în pragul serii, toamnei; auto-acuzările nu contenesc: –
„Primeşte-mă, primeşte-mă, primeşte-mă/ cu nelegiuirile
mele cu tot!// Cu păcat m-am apropiat eu de lucruri/ cu ochii
închişi, spumegând, m-am apropiat/ Doamne, Doamne, serile
mele/ sfâşierile, morţile, repulsiile/ m-au înstrăinat de carnea
mea/ cu păcat”. (Umilităţi de genul acesta se află la Arghezi,
la Voiculescu, la alţii.) Spectrul morţii fâlfâie peste tot, peste
lume; ca revers, totuşi, „infinite vieţi pe-aproape forfotesc”.

236
Greu de acceptat calificativul de pesimism total; tragicul, în
cazul lui Dorin Popa, stare de abandon (cu multiple anexe),
comportă rectificări, nuanţe moderatoare. În cel mai
substanţial volum al lui, Moartea mea – viaţa mea (1997),
ideea de substituţie e clară: viaţa e moarte şi moartea e viaţă;
„În somn, cineva/ în adâncul meu plânge/ pentru cine, de ce/
pentru ce?” (Mă ascund, indecis, cu supunere). Şi iarăşi
lamento ontologic, în ton depresiv: – „O piatră port în suflet
de dinainte de Hristos” (De parcă în moarte m-am născut).
Un text contând desigur pe efecte de surpriză, pe revelaţii
oximoronice, se numeşte Ansiedad. Lipsită de puncte de
sprijin în umanitatea gânditoare, „existenţa este o ironie
nemeritată”, o „fundătură”, o realitate fără sens; – „Toţi ştiu
totul despre toată lumea, în exces” (Când sensul dispare şi
viaţa e deşartă). Inserţiile metafizice cad în gol: „Nimic nu
mă salvează”. O sintagmă bacoviană – În ţara asta plină de
humor – devine În ţara asta plină de confuzii. Bacovian sună,
de altfel, şi senzaţia de „surghiun dureros”, de claustrare în
spaţii „mocirloase” potenţând solitudinea: – „Peste tot mă
întâmpină ziduri inclemente/ peste tot dau, brusc,/ de mine
însumi” (După lungi hăituieli).
Prea multă insistenţă în tragic, prea multe jocuri
contrastante! Un titlu ca Moartea mea – viaţa mea ilustrează,
stilistic vorbind, un procedeu supravalorificat riscând căderea
în automanierism. O despovărare e de observat în volumele
mai noi; se produce, în acelaşi timp, o schimbare în registru
moral: – „Zboară liber frumuseţea lumii/ ce va veni (…)//
ultima veste a mucegăit deja/ pereţii îndoielii s-au subţiat/ şi
bucuria mă încearcă…” (Ultima veste). În ipostază
gânditoare, poetul se raportează la nume celebre: la
parmenide şi Michelangelo, la Sartre şi Simone de Beauvoir,
la Şestov, la Eugène Ionesco şi Noica, la Cioran şi Bacovia,
la alţii. Contactele cu aceştia au lăsat urme.

237
 Câte o pată luminiscentă, ca în Soţia prietenului meu,
mai insistent în alte litanii, estompează tenebrele, reactivând
„nostalgia frumuseţii”. Splendid, în parte, e un volum recent:
Când o femeie vine către tine; textul liminar, Neizbăvitele-mi
dorinţe pe care le voi strânge la piept şi în mormânt, e un fel
de decalog liric profan, profund uman:

„să pot cuprinde

tot ce mă cuprinde
să pot iubi
tot ce nu mă iubeşte
să pot atinge
tot ce mă atinge
să pot fi
deodată
toţi aceia
care am fost
care
încă
mai sunt
să pot simţi
o clipă măcar
gustul fericirii”.

Sobrul Dorin Popa e poet de certă personalitate,

dezinvolt, aspru şi tandru totodată, cu o remarcabilă forţă de
ideatizare. Două atitudini se confruntă: de o parte cea a
dezabuzatului în exces (mazochist? autoflagelant?); de alta
ridicarea într-o melancolie graţios-ingenuă. Balans existenţial
cu resurse poetice inepuizabile.

(Convorbiri literare, nr. 10, oct. 2002)

238
Romanița CONSTANTINESCU

Tentativă de seducere
Pe premiantul de anul acesta al Uniunii Scriitorilor
din Iaşi, poetul Dorin Popa, îl acuzăm părinteşte,
înduioşaţi şi degrabă clemenţi de tentativă de seducere a
criticii. Ne-a trântit uşile de pereţi cu o mână sfioasă şi
candidă de parcă timid abia le-ar fi întredeschis, ne-a făcut
să ascultăm confesiuni poetice, personale şi "nesăbuite",
la care fără o retorică impecabilă şi un discurs liric fără
cusur n-am fi consimţit să fim martori în ruptul capului.
Miza acestor poezii (eminamente de dragoste) e foarte
mare - ea pretinde capitularea necondiţionată şi nici măcar
nu ţine seama de prejudecăţile, de parti pris-urile noastre
faţă de armele pe care le aruncă în joc. În mare, poezia lui
Dorin Popa sună a romanţă; melodrama, agasată de o
cumplită hărţuială, care n-o lasă nici să scape în prim-plan,
nici să ne refuze deliciile cu totul, pândeşte cerşetoare pe
la colţuri, iar banalitatea tronează ca o regină momentan
dezburghezită. Pericolele pasc la tot pasul o asemenea
poezie care are curajul simplităţii şi voluptatea perversă a
superficialității și e bine să ne facă pentru început reticenţi
şi circumspecţi.
Poeziile lui Dorin Popa îşi seduc obiectul, adică
iubita, care se mişcă cu o revoltătoare indiferenţă în
cuprinsul lor înfierbântat, de aceea o roagă, o provoacă, o
conjură, o înjură, i se jură cu o lipsă de măsură favorabilă
dezvoltărilor, improvizațiilor şi invenţiilor retorice
surprinzătoare – iată numai această contrazicere, luare în
răspăr, provocare și promisiune: “când te apleci/ asupra

239
mea/ asupra cui te apleci/ și când mă aștepți/ așa/ cu un
soi de speranță,/ pe cine aștepți?”. Stările de speranță și
de teamă sunt făcute să urce mereu la cotele maxime –
speranța la asigurare, la certitudine (și poetul e mare
creator de scenarii de dragoste pentru viitor, încredințat
fiind că se vor produce grație descântecelor lui suave) și
teama la disperare, pentru că același iluzionist al dragostei
face ce face și iar ajunge pe cale ferată, de unde măreț și
însângerat cântă ultima arie a șantajului amoros. Cum
iubita tot nu se înduplecă și poezia tot adresată către un
“tu” rămâne, ne surprindem noi emoționați, ba chiar
seduși de un discurs străin și gata să facem de la marea
dinstanță la care ne aflăm binevoitoare, consolatoare și
poate chiar cochete fluturări cu mâna. Căci sinceritatea
asta cu adresă s-a transformat într-o nesinceritate foarte
profitabilă literar vorbind, într-un calcul al efectelor foarte
departe de vibrația emotivă vulgară, iar dacă ne-am
apropia să ascultăm pulsul inimii afectate și suferinde din
poeme am fi surprinși și plăcut impresionați să
descoperim că acolo bate, vorba poetului, o inimă de
cauciuc, artificială, literară, intertextuală. Și e bătător la
ochi că oricât se tânguie suprimat de suferință și “bușit de
plâns” personajul îndrăgostit care este autorul tot ațintește
cu un ochi viclean și pânditor realitatea inclementă și,
peste ea, publicul admirator. Așa că pe parcursul unui
poem se întîmplă să se mângâie și să se împace – pe cât e
de emoționat de sine însuși și de generos cu izvorul
suferinței, pe atât e de sensibil la frumusețea și înălțimea
morală a victimizării sale. Ca orice poet respectabil în
materie de dragoste literară Dorin Popa are orgoliul
victimei, al umilinței și suferinței penitente.
Individul liric din aceste poeme se află într-o relație de
inamiciție temporară cu lumea, care, bineînțeles, nu e

240
decât o ființă feminină ceva mai mare din fața căreia
practic ar lua-o la goană dacă nu s-ar opri la ordin (“stai
locului/ stai dracului, locului”). E în divorț cu lucrurile
care devin obiectul unei priviri în gol pentru că la
momentul fatal al despărțirii de ființa iubită fie le-a văzut
pe unele prin ochii ei, ceea ce e sinonim cu
înfrumusețarea, fie a luat cunoștință de existența
nevăzutelor care iată că au dispărut definitiv (“privirea
ta îmi aprinde țigara,/ îmi face temele de control/
privirea ta mă izbește de mine însumi/ ca de un trecător
necunoscut// privirea ta îmi trimite/ părinții în spital/
privirea ta:/ absența trupului meu/ din oricare casă a
lumii// privirea ta încă nu știe”). Și iată-l dintr-o dată
preocupat de frumusețea și completitudinea lumii,
amândouă grav prejudiciate. Cum cuplul om-lume e spre
deosebire de celălalt chiar obligatoriu și cum lumea nu
se lasă convertită la furmusețea omului, atunci omul
trebuie să se echivaleze demonstrativ și protestatar
urâciunii ei (“dacă mâine m-ai găsi agățat,/ nu-i așa că
ți-ar părea cel mai firesc/ lucru din lumea asta?”). O
altă cale, de data aceasta a sublimării absenței iubitei, e
transformarea femeii în principiu îngeresc, în
dumnezeire chiar, care pretinde credința în cele ce nu se
arată. Ipostaza de mucenic intră și ea în rol și acoperă
ultima treaptă de desăvârșir, singura fericire, după eșecul
fericirii individualizate și a celei socializate.
Fericită natură discursivă Dorin Popa, care-și permite
să ne sperie din când în când și cu câte-o naivitate de
proporții, cu câte un patetism rigid, mimetic ori șăgalnic-
sprințar pentru care închidem ochii ca în fața unor blânde
copilării.
(România literară, nr. 40, 9-15 dec. 1992)

241
prof.univ.dr. Liviu LEONTE

Un poet cu o personalitate distinctă

- consecvent cu stilul care-l definește și-l singularizează -

După ce a debutat în 1973 în revista „Convorbiri

literare”, Dorin Popa a trebuit să aștepte șaptesprezece ani
pînă la publicarea primului volum. Nu întîmplător, debutul
editorial a avut loc în anul 1990, după care au urmat,
recuperatoriu, volume de poezii și de convorbiri cu
personalități ale culturii și literaturii, un volum de versuri
publicat în Franța, numeroase poezii apărute în antologii și
periodice din străinătate, premii acordate în țară și peste
hotare. Deși antrenat în publicistica social-politică și
culturală, Dorin Popa nu și-a uitat prima vocație, cum o
atestă prezentul volum datorat Editurii Apollonia, două cărți
de dialoguri (cu Nicolae Breban și, respectiv, părintele
Galeriu) așteptînd să iasă de sub teasc, iar Marele premiu al
Concursului de la Clermond-Ferrand fiindu-i deja atribuit în
luna mai a aceluiași an de grație 1997.
Este greu a fixa fizionomia liricii lui Dorin Popa
apelînd la criteriul generațiilor, al promoțiilor, nu numai
fiindcă debutul îl fixează în contemporaneitate cu
„șaptezeciștii”, iar primul său volum îl aduce alături de
„nouăzeciști”. Poezia, aşa cum o recomandă volumul de faţă,
se defineşte printr-un lirism “stăpânit şi rece”, cum preconiza
un artist al sonetului, dacă nu chiar printr-un refuz al
lirismului. Nu este o negare violentă de tip expresionist, nici
o subminare a discursului prin ironie sarcastică sau amară -
cînd se manifestă, ironia este subtil cenzurată, aproape
imperceptibilă -, ci un mod sever al introspecţiei care îşi
interzice efuziunile, declaraţiile patetice. Confesiunea curge

242
pe un ton neutru şi atunci cînd eul liric e asediat de forţe
malefice, situaţie deloc singulară, podoabele stilistice sînt
aruncate, preferîndu-se un stil concentrat, cîteodată aforistic,
oricum detaşat de reacţiile subiective. Poetul se priveşte ca pe
un străin sau de pe poziţia unui străin, postura privilegiată a
observaţiei care exclude implicarea sau numai adeziunea
sentimentală. Imposibilitatea de a te cunoaşte, iluzia
autoscopiei, determinismul care sufocă liberatea individului
sînt consemnate în versuri expurgate de afect, pînă şi spaima
e scrutată din unghiul lucidităţii: „plin de spaimă descopăr în
tot locul urmele mele/ în zadar încerc să mă aflu pe unde n-
am umblat/ nu ajungi niciodată atît de aproape de chipul
tău/ ca să-l poți fotografia netulburat, pe îndelete// lucrează-
n tine aspru cînd nimic nu lucrează/ cu toate ale tale te dai
legat, cînd liber te crezi,/ lucrează în tine mai adînc decît tine,
te acoperă,/ înfățișarea ți-o dictează, nu ai de ce te agăța”.
Poezia se cheamă „Nu pot schimba nimic” și în
același mod explicativ sînt formulate și alte titluri, „Cînd
sensul dispare și viața e deșartă”, consemnare a disoluției
sacrului în profan, „Viața mea – încăpătoare fundătură”,
„Cît ai un dușman totul e suportabil”.
În aceste versuri elaborate sub regimul sobrietăţii, fără
suişuri şi coborîşuri, indiferent de calitatea materiei, calmă,
agitată sau terifiantă, singurul joc pe care şi-l permite poetul
anticalofil, cum ar fi zis Camil Petrescu, este cel al
construcţiilor oximoronice care diversifică, fertilizează textul,
sporindu-i expresivitatea: „o, nu e pe lume cruzime mai
sfîșietoare/ decît nașterea care aduce bucurie!!”; „ce mai
aștept acum cînd nimic nu mai aștept?”; „și unde-mi aflam
locul cînd loc nu-mi aflam?”; „și bucuria mă încearcă/ de
parcă sînt zece ani/ de cînd am murit”. În astfel de „ziceri”,
categoriile „departelui” (cultivate cu predilecție) și
„aproapelui” ajung să se întrepătrundă, să-și împrumute,

243
paradoxal, însușirile, dezvăluindu-se în lumini noi,
neașteptate.
Lirica erotică pendulează între aceleași categorii,
depărtarea accentuează, ca și la Arghezi, intensitatea
sentimentului: „absența ta s-a împrietenit de mult/ cu
lucrurile mele”. Apropierea ne aduce împlinirea, ea
„ascunde”, distanțarea în spațiu și în timp este preferabilă,
„imaginea”, nu ființa trebuie căutată, întîlnită. Nerenunțînd la
rigoarea asumată a expresiei, versurile sînt apte de a
transmite inefabilul și de a celebra puritatea erosului văzut ca
o geneză: „în toate parcă te arăți și din multe/ ca un regret
dispari, fără să spui nimănui, visele cele mai treze nimeresc
uneori pe culoare halucinante, între planete,/ forma
sufletului său și... / ... și uneori plouă ca din senin cu stropi/
curați,/ albaștri,/ iar pentru vreme/porțile toate se deschid”.
Dorin Popa este un poet cu o personalitate distinctă,
iar volumul „MOARTEA MEA – VIAȚA MEA” ilustrează
consecvența cu stilul care-l definește și-l singularizează.

(prefaţă la volumul Moartea mea –

viaţa mea, 1997)

244
prof.univ.dr. Iulian BOLDEA

Elegii aproximative

Volumele de poeme ale lui Dorin Popa (Utopia

posesiunii, 1990; Tentativă de spovedanie, 1994; Ce mai
aştept, 1996; Moartea mea viaţa mea, 1997; Nimeni nu
înţelege pe nimeni, 1998; Când o femeie pleacă, 2005)
atestă o voce poetică de incontestabilă pregnanţă, cu
timbru elegiac, în inflexiunile căreia melancolia are
rezonanţele grave ale meditaţiei, dar şi concentrarea
expresivă a notaţiei. Circumscriind lirica lui Dorin Popa
din perspectiva unei poetici autoreflexive, autoscopice,
Liviu Antonesei notează că „lirismul lui Dorin Popa [...]
se revendică de la o poetică a interiorităţii, în care
autoflagelările şi autoscopiile efectuate cu o precizie şi o
violenţă aproape chirurgicale se transfigurează într-o
scriitură turbionară, cuvintele învolburându-se ca într-un
maelstrom“. Sentimentul „enorm“ de sine trădează un
poet neliniştit şi interogativ, „veşnic pândit de un
naufragiu“, care „îşi trăieşte sfâşierile ca pe o
damnaţiune“ şi îşi tranşează autoscopic pariul
„supravieţuirilor“, cum observă Florin Faifer. Pe de altă
parte, Octavian Soviany relevă şi o altă dimensiune a
acestei lirici, gravă, asumat ceremonialică, nu lipsită de o
anume tonalitate oraculară:
Articulându-se într-o viziune care ia act de absenţa
Binelui, ne comunică deocamdată ce nu este Binele,
poemele din Utopia posesiunii reprezintă, privite în
ansamblul lor, replica în plan moral a aşa-zisei „căi

245
negative“ din teologie. Fluxul poetic este subordonat aici
unei gândiri ce se nutreşte din dilematic, descoperind
precaritatea ontologică dar mai ales morală a fiinţei
umane, o gândire care – lucru fără doar şi poate esenţial
– îşi are modelul în cunoaşterea de tip teologic… Nu e
mai puţin adevărat că toate „conţinuturile“ implicate aici
de actul poetic se înscriu în perspectiva unei
reteologizări a gândirii (poetice dar şi conceptuale) prin
care se încearcă distanţarea de anumite tendinţe
demoniace subiacente modernismului şi post-
modernismului.
Un poem ca Nesfârşită-i surparea frapează tocmai prin
tonul său melancolic şi grav-ceremonial, prin decuparea
unor detalii intermitente sau prin reflexul evocator din
care desenul cotidianului nu este cu totul abstras: „mi-a
fost ruşine/ şi niciodată nu ţi-am scris/ niciodată n-am
crezut/ că te-aş putea atinge// unele semne te prevesteau/
şi te ascundeau// în afara mea// încotro să păşesc?//numai
pe potecile mele/ zdrenţuite, însângerate,/ numai în/
pasul nesigur, şovăielnic,/ numai în gestul nehotărât,/
numai în zâmbetul crispat şi fugos/ numai în tremur,
numai în şoaptă/ mă simt acasă/ la fel de trist/ la sfârşit
de mileniu/ ca la facerea lumii“.
Senzaţia dominantă pe care unele poeme o oferă e aceea
de elegie a absurdului, de tânguire înstrăinată de sine, a
unui eu „înşurubat“ într-o existenţă alienantă, ce
favorizează trădări şi trăiri la limită, sfâşieri şi crize
ontologice, aproximând, în acelaşi timp, statura ontică a
conştiinţei poetice, precum în nimeni nu înţelege pe
nimeni: „pretenţii absurde de atâtea ori am avut/ radar
perfect credeam că mi-e sufletul/ pentru paşii tăi pentru
respiraţia ta/ pentru plânsul tău// în pielea celuilalt cu
râvnă cu iubire/ am putea în sfârşit mântuitor ajunge/

246
dacă n-am descoperi cu dezamăgire/ că suntem
prizonierii epidermei noastre/ şi cântul tău şi plânsul tău,
privirea ta/ emoţiile, neasemănarea şi visele tale/ toate
sunt ale mele în veci de veci/ şi toate în veci îmi vor fi
străine/ printre lacrimi, hohotind, te strâng pierdut/ te
îmbrăţişez cum nu voi mai putea îmbrăţişa vreodată/
exişti în mine mai adânc decât în inima ta/ şi cutremurat
îţi şoptesc din depărtare :/ – nimeni n-a înţeles pe
nimeni/ niciodată!“
Poemele lui Dorin Popa au, nu puţine dintre ele, şi o
tăietură metafizică, mai mult sau mai puţin accentuată,
transformându-se în exerciţii gnoseologice pe tema
condiţiei fiinţei umane care, pierzându-şi „aripioarele“,
accede la existenţa sa cotidiană alcătuită din nepăsare,
oboseală, plictis sau orgoliu, ca în poemul înşurubarea la
o comandă secretă, nebănuită: „dintotdeauna am fost
vrăjit/ de clipa în care oamenii îşi pierd aripioarele,/ de
clipa în care încep să se înşurubeze lent/ în vieţile lor/
cu-n soi de frenezie// dintotdeauna, cu aceeaşi
uimire,/am privit intrigat cum se afundă semenii mei/ în
vieţile acestea ale lor cu nepăsare,/ cu nepăsare şi
oboseală,/ cu o sfârşeală dulce şi tristă pietrificată// tăcuţi,
pe furiş, prietenii s-au înşurubat – unii ca într-o glumă,
uşor, cu zâmbete discrete,/ alţii cu hotărâre, îndârjiţi, s-
au scuturat/ devreme de fulgi şi tulee şi degeaba strig
către ei, degeaba urlu disperat/ şi-i trag de picioare
înapoi ei au intrat până la brâu, până la urechi/ în vieţile
lor// ei nu mai vor, o, nu mai vor deloc/ să audă altceva
decât sunetul hrănitor/ al înfiletării lor în lumea asta, în
viaţa asta,/ în moartea asta// oho, prietenii mei au
dispărut complet/ înghiţiţi de vieţile lor serbede,
flămânde, maron-disperate/ iar eu, straniu şi imatur, văd
cum posibilul se îngustează/ cum s-a chircit într-o pată,

247
într-o dâră/ apoi, în adierea părelnică a unei amintiri/
despre care nimeni nu poate mărturisi/ nimic“.
Poemele de dragoste, în care amprenta senzualităţii e
difuză, iar rumoarea evocării reverberează elegiac în
memoria eului, au o sintaxă a imaginarului în care
fantezia e incitată de gesturi şi scenarii existenţiale
revolute, militând pentru o scriitură melancolică şi
discretă („sunt până în adâncuri/ îndrăgostit de tine/ şi de
tine vreau/ să mă îndrăgostesc// toate ale tale/ pe rând le-
am inventat/ amănunte sfioase/ în păr/ ţi-am împletit/ dar
jur că în clipa/ în care ai apărut/ nu ştiam nimic/ nimic/
despre tine// sunt încă în adâncuri/ îndrăgostit de tine/ şi
de tine vreau/ să mă îndrăgostesc“). Registrul erosului nu
este însă întru totul exilat în geografia imponderabilă a
rememorării; alături de reveria evocatoare, regăsim în
astfel de poeme şi apelul la geografia cotidianului, cu
gesturi şi trăiri abulice, ce glisează în notaţii acute spre
empirie, cu insesizabile deschideri spre iluzia metafizică,
precum în poemul ce ţi-e scris, superbă consemnare a
fatalităţii iubirii: „mă desfac, împleticit, din mrejele tale/
şi în mrejele tale fericit nimeresc// din faţa mării mă
retrag încet pas cu pas/ dar o mare-n furtună mi-e
sufletul acum/ /cât de greu m-am desprins de iluzii şi
vise/ ca să plâng, apoi, răvăşit, ades toamna// şi-n orice
întâlnire speranţele cântau/ cu acorduri moi şi triste de
despărţire// o dezordine clară mă împinge mereu/ să
veghez până la capătul haosului întreg// iar din molozul
acesta curat de zbateri/aleg întotdeauna o groapă cu
noroi// zdrobit şi descompus de viaţa aceasta a mea/ în
viaţa mea caut cu scârbă un adăpost// să fug, să scap de
amânări, de aşteptare,/ de urât vreau, dar peste amânări
nimeresc// mă desfac, fericit, din mrejele tale/ şi în
mrejele tale împleticit nimeresc“.

248
Poet ce-şi construieşte viziunile cu minuţie, Dorin Popa
se impune, cum scria Liviu Leonte, prin „gravitatea
calmă, amară şi candidă“ a versurilor, prin structura
elegiacă a discursului, din care nu lipsesc accentele de
solemnitate, un anume retorism al dicţiunii ori
ceremonialul evocator al unei iubiri ce trece dincolo de
„mode şi timp“.

(Apostrof, anul XXII, nr. 10/257, 2011)

249
prof.univ.dr. Codrin Liviu CUȚITARU

Egocentric și autopunitiv,
o natură paradoxală, pregnantă
Am spus în mai multe cronici asupra volumelor de
poezie ale lui Dorin Popa că, pentru a evalua estetic scriitorul,
trebuie să cunoști sau măcar să-ți apropii psihologic omul,
altfel demersul exegetic are de suferit. Desigur, afirmația a
putut părea exagerată, mai ales datorită potențialelor devieri
de interpretare implicate: tendenționism și determinism în
artă, lipsă de autonomie a actului estetic etc.
În realitate, motivația acelei ipoteze de lucru era foarte
simplă și, astăzi, recitind versurile poetului, ea mi se pare mai
valabilă ca oricînd. Intenția fusese de a sublinia că un individ
cu o personalitate extrem de pronunțată, devenit personaj
inconfundabil al existenței social-cultural-literare, oricît de
talentat, nu poate face literatură fără a cădea în narcisism. Nu
vreau să spun că fenomenul ar fi excesiv dăunător.
Dimpotrivă, el are deja tradiție, fundamentîndu-se pe o
galerie întreagă de victime celebre ale egocentrismului
artistic. Aș fi dorit la vremea respectivă, în schimb, să
menționez că, odată cunoscut, faptul nu mai poate fi trecut cu
vederea, măcar de critica literară contemporană poetului,
obligată la o dublă estimare: psihologică și estetică. În plus,
nu doar critica se află într-un complicat proces de radiografie,
receptînd opera prin mijlocirea unei tipologii, ci poetul însuși
care pare tot mai mult anexat propriei personalități, scriindu-
și cărțile prin intermediul unei tipologii.
Nu mă îndoiesc că multă lume îl cunoaște pe Dorin Popa și,
de aceea, se va putea înțelege relativ ușor sensul exact al

250
acestor idei. El a ajuns o figură publică pe care nu o uiți ușor.
Nu mă gîndesc neapărat la fizic, deși statura omului e
impunătoare, ci în primul rînd la felul de a fi. Dorin Popa e
inteligent, neobișnuit de spontan, zeflemitor. Cu toate acestea,
el are imprevizibile momente de tăcere, bonomie
moldovenească și căderi în prostrație. Dorin Popa e adesea
dur, necontrolat și inspiră teamă. Cu toate acestea, la fel de
des, el este prea timid, sensibil, discret, calculat și cuminte.
Nu rareori el suferă de egocentrism manifest, pentru ca
altădată să intre, autopunitiv, sub incidența unei smerenii
absolute. În fine, omul pare optimist, deși știi că e pesimist, e
răzbătător, deși vrea să crezi că-i indolent, se vede apt să
schimbe totul din temelii, deși e în esență un contemplativ.
Pe scurt, Dorin Popa e o natură paradoxală și, de aceea,
pregnantă, reținînd atenția nu doar celor din jur, ci și lui
însuși. El devine fascinat de propria personalitate dilatată
uriaș din antinomiile sale și o supune, prin urmare,
examenului estetic. Întreaga lui poezie e un astfel de examen
estetic al eului contradictoriu, al sinelui iregular și dihotomic.
Se înțelege astfel că tehnica lirică de bază a poetului rămîne
autoreferențialitatea, când nu chiar biografismul pur,
nedisimulat. Acest lucru îl leagă pe poet de generația optzeci
și de mentalitatea postmodernă. Singura variantă de
generalizare a meditației în poezia sa e autoscopică și
autoreferențială. Prin introspecție, autorul poate ajunge și la
proiecții cosmice, iar uneori chiar la expansiuni tragice, pline
de semnificații. Imaginea din oglindă evidențiază întotdeauna
contradicții de substanță care dau culoare conviețuirii
psihologicului cu esteticul: „tot ce aș putea atinge/ și nu
ating// tot ce aș putea înțelege și nu înțeleg// tot ce aș putea fi
și nu sînt” (Autoportret).
Deși optzecist prin formație și valoare, Dorin Popa are
particularități tematice și biografice care-l disting de

251
postmoderniștii români. Autoreferențialitatea sa nu se
revendică din intelectualismul subțire, erudit al unui
Cărtărescu și nici din intertextualizările fine, academiste pe
alocuri, ale altor tineri poeți din București. Provincial prin loc
de naștere, atitudine și bonomie, sănătos prin profesie (Dorin
Popa este unul dintre profesorii de fizică cei mai buni și
apreciați ai Iașului anilor optzeci), poetul devine introspectiv
mai curînd din impuls atavic decît din experiment intelectual,
fiind în bună măsură un tradițional. De asemenea, altfel decît
colegii săi de generație care, de bine de rău, mai cu un volum
colectiv, mai cu unul „subțire” individual, au debutat în anii
optzeci, Dorin Popa, deși cunoscut în țară ca redactor-șef al
celei mai bune reviste studențești de cultură din România,
Dialog-ul ieșean, și autor (adesea premiat) de numeroase
grupaje lirice în diverse jurnale literare, a trebuit să aștepte
pînă în anul 1990 ca primul său volum, Utopia posesiunii, să
fie în cele din urmă publicat. În câțiva ani, el pare să fi
recuperat, însă, din timpul pierdut, scoțînd mai multe cărți
foarte bine primite de critica literară și fiind parțial tradus în
mai multe țări, ultima dintre ele S.U.A. Cred că ne aflăm în
fața unui caz tipic de „generație” amînată în care valoarea,
rămasă nealterată, este o dată în plus confirmată.

(Dacia literară, nr. 9, 1993)

252
acad. Alexandru ZUB

Căutatea insistentă a adevărului

Cine vrea să-l cunoască în adevăr pe Dorin Popa se

poate înşela pornind de la personajul care se mişcă printre noi.
Poet şi publicist, dascăl de la un timp şi om al cetăţii, când
retractil şi tăcut, când agresiv şi dezinvolt, el trebuie abordat
mai ales prin cărţile sale, fie acestea de poezie autentică,
repede impusă în peisajul nostru literar, de convorbiri cu
personalităţi ale timpului sau de comentarii politice şi
culturale. Nota lor comună, cea mai frapantă, e căutarea
insistentă a adevărului, oricât de dureros în spaţiul social ca şi
în cel lăuntric. Noul volum, Iartă-mă, nu face decît să
întărească o asemenea impresie, consonantă de altfel cu
oricare din cărțile ce i-au asigurat déjà notorietatea.
Utopia posesiunii (1990), Fără întoarcere (1992),
Tentativă de spovedanie (1994), Ce mai aștept (1996),
Moartea mea – viața mea (1997) sînt volume care marchează
o prezență poetică și un ritm.
Figură dilematică, plină de anxietăți și de o neistovită
sete de adevăr, autorul ne mai aruncă o provocare, născută
din alchimia indefinibilă a spiritului său.

(Prefață la volumul Perdoname/ Iartă-mă,

Editura Moldova, Iași, 1999)

253
Traian T. COȘOVEI

Cronică literară – UTOPIA POSESIUNII

Cele cinci cicluri ale volumului lui Dorin Popa

(Pagini de jurnal, Tentativă de spovedanie, Operaţiuni de
salvare, Naufragiat în mine însumi şi Luarea in posesie)
sunt unitare în ansamblu, delimitarea venind probabil dintr-o
dorinţă de rigoare în arhitectura cărţii. Paginile de jurnal nu
sunt decât nişte exerciţii ironice pe o falsă temă a însingurării:
“scribii chiar traduc cuvintele mele/ în mai multe limbi fără
circulaţie - cu atât mai util” (filă de jurnal) şi “...flori albe n-
am atins/ îngerii ori poştaşii mă ocolesc, în apropiere iarba nu
creşte” (pagină de jurnal).
Tentativele de spovedanie cuprind poeme ample, de o
discursivitate bine ţinută în lesa construcţiei textuale, uşor
dezabuzate, trădând o disperare calmă, împăcată cu lumea
din jur, dar nu resemnată: “ca-n pântecul mamei/ în pântecul
tristeţii mă aciuez... cumplit m-au încolţit" (fisuri). Există aici
un fir de elegie ce subminează “virilitatea” versului, o
amânare a confruntării cu lumea dezlănţuită, o fină surdină
livrescă a celui ce se contemplă în oglinda propriei conştiinţe:
“glasuri vinovăţii sfâşieri....spre inima mea” (sudura).
Poetul este un sentimental ce cochetează fin cu ironia
din existentă, fără a-i deconspira însă mecanismele şi fără a-
şi asmuţi câinii sarcasmului; aici, Dorin Popa este un preot al
răbdării sau, mai bine spus, al îndurării: “îmi refuz
lacrimile...mi-ar trimite-o bezea” (autoportret cu filele tăiate).
Nu este mai puţin adevărat că ironia lui Dorin Popa este una
prudentă, retractilă în faţa precedentului cultural: “în faţa
tuturor citatelor” (ibid.), poetul rămânând un temperat de

254
raţiune şi un încrezător în forţa literaturii, în puterea
cuvântului scris: “aceste ultime rânduri.... în cerneală”
(tentativă de spovedanie). Este, în fapt, semnul respectării
convenţiei literaturii: un joc al reflectării şi o joacă a
autocontemplaţiei: “cabotin artistul... nimic din el!”
(autoportret pe rug).
...Dorin Popa se mişcă într-un univers “tapetat” cu
manuscrise, într-un labirint borgesian, dar desenat cu o
cerneală simpatică, colocvială, fapt ce-i răpeşte din tensiune,
dar îi conferă autenticitatea căutării înverşunate a propriei
identităţi: “deschid gura...zac ascuns prin măcelării”
(frenetica existenţă a măgarului giusseppe) ori în registrul
îndelung exersat al damnării: “sunt condamnat...nu puteam
afla” (sunt condamnat).
Ceea ce îl individualizează pe Dorin Popa într-o
generaţie ce a “probat” aproape toate modalităţile de expresie
este o acută nevoie de autodefinire; obstinata căutare a unui
“autoportret” sensibil care nu este decât o formă de provocare
a autenticului devine una dintre “temele” poeziei sale: “eu
sunt un lac liniştit/ în care demonii se scaldă în voie”
(naufragiat în mine însumi) sau “din ceea ce sunt nimic nu
voi înţelege vreodată” (suflet răvăşit), ori: “poate în locul
altuia m-am înfăţişat/ poate c-am venit în altă zodie decât a
mea” (vinovăţia - bănuită...), toate aceste tentative de aflare a
unei identităţi găsindu-şi o excelentă expresie în poemul final
“luarea în posesie”, indiscutabil una din piesele de rezistenţă
ale volumului.
Dorin Popa este un poet autentic care reuşeşte să
găsească expresia lirică, emoţională a propriilor sale
nehotărâri şi incertitudini. Cu acest volum autentic și
tulburător, poezia lui Dorin Popa capătă destin.

(Contemporanul, nr. 20, 17 mai 1991)

255
Florin FAIFER

Născut pentru a suferi

Singuratic, dar căutând cu febrilitate un partener de

destăinuiri, care să-i înţeleagă neliniştea şi disperările,
retractil ca un Rac, iar alteori buznatec, Dorin Popa poate
surprinde, în “poemele” lui, (nu numai) pe cei care se
ciocnesc de prezenţa lui diurnă. De fapt, ieşirile sale în
contingent sunt tentative de a evada dintr-o restrişte, dintr-o
interioritate bântuită.
Cu un enorm sentiment de sine, însă veşnic pândit de
un naufragiu, poetul îşi trăieşte sfâşierile ca pe o damnaţiune,
într-o Oximoronie unde suverane sunt semnele absenţei.
Absenţa Frumuseţii, ca utopie doldora de absolut, absenţa
Iubirii ca miracol al unei contopiri mântuitoare şi, halucinant
paradox, propria absenţă. Într-un spaţiu concentric în care
drumurile vin de nicăieri şi tind spre neunde, un Sine
hipertrofic îşi contemplă... imaginea răsfrântă în “cioburi
sângerânde”de “oglinzi interioare” aburite de un “frig real”.
Printre ţăndările iluziei, învăluit de o ceţoasă lumină de
amurg, întrezărim chipul răvăşit al unui torturat care, păşind
ca pe un fir subţire deasupra unui hău, scrutează iar şi iarăşi,
cu fascinaţie şi încrâncenare, ceremonialul propriei
răstigniri…
Când eul narcisist şi dezesperat intră în criză,
resimţind intens simptomele inadaptării, reflexul este unul
caracteristic zodiei în care însinguratul nostru s-a ivit pe lume:
“în scorbura mea/ de la marginea lumii/ mă voi
retrage”…Pariul “supravieţuirilor” lui se tranşează în regim
autoscopic: “intre mine şi mine”. Cum altfel, doar răzleţul e

256
un condamnat la sine însuşi ! Nici o scăpare: “nici dumnezeu
nu mă poate salva din ghearele mele”. Trufie nemăsurată şi
obstinantă sfâşiere, într-un continuum al pătimirii.

(fragment de cronică, Timpul, nr.2, feb. 1997, pag. 5)

257
Octavian SOVIANY

Poezie şi exorcism

Poemele lui Dorin Popa (adunate în volumul

antologic Tentativă de spovedanie, Ed. DAB, 1994)
gravitează aproape întotdeauna în jurul marilor probleme de
viaţă morală, născându-se din dorinţa de a regăsi o anumită
dimensiune etică, implicit sau explicit prezentă în actul
poetizării şi, totodată, din refuzul deliberat al tuturor
prejudecăţilor textualiste. Ridicată astfel la coeficientul de
canon al “raţiunii practice”, această poezie va încerca într-o
primă fază a ei – aşa cum cu pertinenţă subliniază părintele
Galeriu – să elucideze “misterul răului” ce “stă în
egocentrism”. Articulându-se într-o viziune care ia act de
absenţa Binelui, ne comunică deocamdată ce nu este Binele,
poemele din Utopia posesiunii reprezintă, privite în
ansamblul lor, replica în plan moral a aşa-zisei “căi negative”
din teologie. Fluxul poetic este subordonat aici unei gândiri
ce se nutreşte din dilematic, descoperind precaritatea
ontologică dar mai ales morală a fiinţei umane, o gândire care
– lucru fără doar şi poate esenţial – îşi are modelul în
cunoaşterea de tip teologic... Nu e mai puţin adevărat că toate
“conţinuturile” implicate aici de actul poetic se înscriu în
perspectiva unei reteologizări a gândirii (poetice dar şi
conceptuale) prin care se încearcă distanţarea de anumite
tendinţe demoniace subiacente modernismului şi post-
modernismului. Căci încă din volumul său de debut (Utopia
posesiunii, Ed. Junimea, 1990) autorul configurează o lume
de esenţă morală unde tâlcul etic al existenţei dobândeşte
substanţă prin raport cu o umanitate pentru care “a avea” i s-a
substituit lui “a fi”.

258
 ... Reflex al lecţiilor textualiste, poemele lui Dorin
Popa devin oglindiri narcisiace ale textului însuşi; ele nu vor
întârzia să descopere partea pur mecanică implicată în
producerea discursului liric, care, ca simplă dexteritate, ca
tehne, e ucigaşă de suflet: “am atâta nevoie de mine...să nu-ţi
substituie sufletul” (autoportret pe rug).
... Odată cu volumul Fără întoarcere (Ed. Institutul
European, 1992), lirica lui Dorin Popa îşi va pierde în mare
măsură aerul de ingenuitate. Renunţând la maniera discursivă
din Utopia posesiunii autorul e predispus de data aceasta spre
concentrare şi uscăciune, iar poetizările sale se vor nutri din
sentimentul eşecului, al culpei ontologice asociate cu
pierderea inocenţei paradisiace. Caracteristică pentru eroul
liric este de astă dată starea de “neizbăvire”, căderea:
“miroase a toamnă... în care nu mai cred” (din jurnalul
neizbăvirii). Lumea poartă, la rândul său, semnele
deconcertante ale absenţei divine, s-a transformat în “lumea
aceasta” tutelată de legile oarbe ale necesităţii: “în afara ta...
bine legată de şaua calului/ în afara ta” (în afara ta). Poemele
lui Dorin Popa vor căpăta astfel cel mai ades aspectul vorbirii
cu îngerul (ca în poezia intitulată Solange), sondând
substanţa vieţii morale sau măsurând distanţa până la absolut.
... Memorabile prin puritatea rostirii elegiace,
versurile poetului ieşean vor atinge acum, în momentele lor
supreme de graţie, ceva din tonalitatea cu totul particulară a
rugăciunii: “primeşte-mă... facă-se voia Ta” (singur cu marea,
în pragul serii, toamna). Dând astfel întreaga măsură a unei
personalităţi artistice pentru care – aşa cum scria Ioan Holban
– “arta nu mai e o formulă ci un mod de (supra)vieţuire.
(Contemporanul, nr. 6, 1995)

259
prof.univ.dr. Al. CISTELECAN

Dorin POPA
Dorin Popa ar fi putut fi un optzecist cu toate actele aprobate
(şi, fireşte, chiar e) dacă n-ar fi început printr-o dizidenţă
neştiută şi nu s-ar fi dat cu poezia de incizii existenţiale
abrupte şi cu stilistica viziunii catastrofice ori doar panicate.
Dar el a început cu turmentul de angoasă şi cu vertijul de
neant, practicînd expresionist o disperare furioasă, abia
scutită de patetism prin incerte arabescuri ironice (şi mai ales
autoironice). Scriitura de pornire e densă, convulsionată,
turbionară, ca şi cum poetul ar depune din inferne şi despre
infernale. E o substanţă bacoviană asumată dar prelucrată
fără spaimă de emfaze: „dimineţi sugrumate sub cămaşa albă
a disperării/ mă apropie de spaima că nimic nu se mai poate
întîmpla/ pe o traiectorie cheală” etc. Desenul existenţial e
din cele traumatice, de victimaj deopotrivă metafizic şi social.
Ca victimă „metafizică” poetul n-are cum reacţiona, decît
făcînd reportaje de agonie – pe care imaginaţia le incită cît
poate; dar ca victimă civilă nu depune armele şi răspunde
printr-o poezie „morală” (nu şi moralistă). Istoriei care vrea
să-l strivească îi ripostează cu replici care deviază în
suprarealism de apostrofă: „dar istoria se scrie cu sînge rece
şi dantele/ istoria fabrică lupi şi lupii dau în clocot/ numai
bine pentru frînghii şi defulări mascate cu fard gros”.
Începutul anunţă o poezie reactivă la agresivitatea imediată,
cotidiană, chiar dacă strict elegiacă faţă cu agresivitatea de
sus. E o poezie de retorică inflamată, predispusă la bătaie, cu
ceva din nervozitatea tinerilor furioşi şi care-şi exaltă

260
imaginaţia şi notaţiile cînd cu intensitate expresionistă, cînd
cu tupeu suprarealist.
Lucrurile se calmează însă retoric de la al doilea volum,
deşi în substanţă ele nu se schimbă, căci cota de agresivitate
nu scade şi nici regimul de victimă nu se schimbă; scade, în
schimb, temperatura retorică iar versurile se reciclează pe
notaţia concisă şi pe epura existenţială: „dimineaţa ucide/
seara ucide/ într-un tîrziu/ adorm/ în picioare”. Vituperanţele
se resorb în melancolie, impetuozităţile se sting în seninătate,
dar pactul existenţial e unul strict melancolic, definind fiinţa
ca absenţă, ca negativitate, ca în acest autopotret hieratic:
„tot ce aş putea atinge/ şi nu ating// tot ce aş putea înţelege/ şi
nu înţeleg// tot ce aş putea fi/ şi nu sunt”. Dorin Popa a trecut
la o formulă de sublimări austere, la o confesiune din notaţii
aparent „obiective”, împletite cu detaşare şi într-un ethos al
consolării, al abandonului. El se contemplă ca-ntr-un studiu
de caz şi recită despre sine cu o străină gură: „te vei împăca
încet cu toate amputările/ îţi va păsa tot mai puţin, nu-ţi va
mai păsa/ cinismul te va culege literă cu literă”. Poemele sînt
acum reportaje de condiţie iar orizontul existenţial e tot mai
îngust şi mai repulsiv: „zdrobit şi descompus de viaţa aceasta
a mea/ în viaţa mea caut cu scîrbă un adăpost”. Nu numai
substanţa, dar şi retorica se bacovianizează parcă iremediabil,
profilată pe stenografia entropiei.
Cine ştie unde ar fi dus această poezie deceptivă cu
sobrietate şi autoscopică la modul cinic relaxat; căci din
reveria inutilităţii şi a vidului existenţial poetul e trezit brusc
de o alarmă erotică, de o revelaţie amoroasă. De atunci
poezia lui s-a specializat în madrigalul ca iluminare, în cîntări
şi bocete de amant. Bocetele proporţionează eficient
melodramatismul cu ironia, aşa încît spectacolul de jale virilă
să rămînă şi spontan şi prefăcut: „cînd o femeie pleacă// un
zgomot îngrozitor/ îţi vizitează tîmplele/ şi broaşte rîioase/ îţi

261
urcă pe trup/ cu viteză”. Senzaţiile acestea acute, ca
gramatică abruptă a sentimentului, sînt deopotrivă concrete şi
ludice. E chimia la care recurge cu sistem Dorin Popa,
contopind jocul cu sentimentalismul, într-un soi de euforie
confesivă ce exaltă sentimentul de adoraţie: „sunt încă în
adîncuri/ îndrăgostit de tine/ şi de tine vreau/ să mă
îndrăgostesc”. Dragostea ca boală, ca patimă incurabilă
revine – cu toate riscurile asumate - şi în poezia lui, una care
face din dependenţă o suită de madrigale ce-şi joacă
patetismul cu nonşalanţă: „bolnav de tine/ nu mai pot atinge
nimic/ care să nu-mi pară/ că tu eşti”. Devot pasionat şi
pasional, Dorin Popa nu se sfieşte să iubească disperat şi
radical, făcînd declaraţii efervescente şi inducînd iubirea în
febră psaltică. Nu există îndrăgostiţi mai făţişi şi mai
predispuşi la sacralizarea iubitei, fie că-i prezentă, fie că-i
ingrată. Dragostea e, la Dorin Popa, febră religioasă, iar
poezia – spovedanie euforică; euforică şi cînd se plînge şi
cînd se extaziază. Ultimele poezii exaltă această euforie pînă
la vervă dezlănţuită şi livresc şi senzual.

octombrie 2011, Tg. Mureș

262
Ioan HOLBAN

Poezia ca o rană deschisă – Dorin Popa

Silit să locuiască vreme de aproape un deceniu în
camera obscură a literaturii române contemporane – acolo
unde s-au adunat, de-a valma, scriitori plecați în exil, unii
aflați sub interdicție de semnătură la un momnt dat, texte
trunchiate, sumedenie de cărți amânate – Dorin Popa (re)intră
în spațiul literar cu patru volume, trei de poezie – Utopia
posesiunii (Editura Junimea, 1990), Fără întoarcere (Editura
Institutului European, 1992) și, iată (deja!) cu o carte
antologie, Tentativă de spovedanie -, precum și unul de
publicistică – Convorbiri euharistice (Editura Institutului
European, 1992) -, domeniu în care poetul s-a ilustrat, după
1989, adesea cu asupra de măsură. Deocamdată, aceste cărți
ale lui Dorin Popa s-au bucurat de numeroase ecouri în presa
scrisă, datorită atât momentului apariției (Utopia posesiunii
era printre primele apariții fără corecturi de conținut în
România post-totalitară), interesului pentru «subiect» și
«mesaj» (cartea de interviuri, reunind «convorbiri
euharistice» cu Petre Țuțea, Neagu Djuvara, Sorin
Dumitrescu, Andrei Pleșu, deschidea o «pârtie» a dialogului
și înțelegerii unor fenomene sociale, politice și culturale din
tranziția spre nu-se-știe-unde a societății noastre), cât și
recunoașterii lui Dorin Popa în diverse medii intelectuale, de
la ziariști la omeni de știință și de la poeți la oameni politici.
S-ar putea spune că volumele sale, în pofida configurației
generale a peisajului editorial românesc de azi, au reprezentat
«obiecte de cosum». Dar, nu mă îndoiesc, continuând să
publice poezie, Dorin Popa va intra în zona «luxului», a
lucrurilor scumpe pe care și le va permite doar o elită,

263
dispusă, poate, să plătească pe o carte prețul unui pachet de
țigări «bune», al unei «doze» de cafea, dublul unei paste
«Axion», al detergentului «Bona Matic» și al pastei de dinți
«Colgate». Dar care va fi componența socială a acelei «elite»
și cum îți va forma gustul estetic? Cum va răspunde (dar va
răspunde?) scriitorul comenzii pe care o va implica oferta de
preț a cumpărătoului «de lux»? Aici se deschide un șir de
întrebări de ale căror răspunsuri, ce nu se pot acum decât
aproxima, depind, practic, strategiile literare ale viitorului
apropiat, soarta scriitorului și a pieței bunurilor simbolice.
Atfel, viața cărților a fost și în vremuri de restriște pasionantă,
acaparantă, înlocuind pentru mulți dintre noi umila și cenușia
existență cotidiană; printre cărți se petreceau - și pentru mine
se petrec încă – evenimentele, adevăratele fapte.
Cărțile, adică «faptele» lui Dorin Popa, se înscriu într-un
capitol de istorie literară, acela al scrisului generației '80, care
își așteaptă încă exegeții... Mai mult decât poezia
«optzeciștilor», poezia lor a constituit obiectul unor dispute
adesea aprinse în jurul conceptului de postmodernism, căruia
revista (altădată de referință!) «Caiete critice» i-a consacrat
un interesant și incitant număr. Numele cel mai des citat în
legătură cu această nouă «vârstă» a poeziei noastre a fost
Mircea Cărtărescu pe care Radu Enescu, într-un eseu foarte
instructiv, întitulat Despre postmodernism DUPĂ sau
DINCOLO («Familia», 1/1988), îl consideră postmodernist
«în stare pură». Oricum, dincolo de termenul ca atare, nu
tocmai potrivit, construit după modelul celui ce funcționează
în economie («post-industrial»), cert este faptul că lirica
generației '80 schimbă în multe locuri radical unghiul de
percepere a realului (înlocuind, deci, «realitatea» cu «realul»),
recuperând un teritoriu (cotidianul) ce părea prea puțin
«liric» și exprimând o altă sensibilitate, tinzând chiar către o
paradigmă nouă a acesteia. În fapt, dacă e să vorbim de o

264
noutate în lirica noastră de după 1980, aceasta nu ar fi de
găsit nici la Mircea Cărtărescu, nici la Traian T. Coșovei,
Florin Iaru, Al. Mușina, Elena Ștefoi, Bogdan Ghiu sau
Mariana Marin; sau, mai exact, nu doar în structurile unui
lirism care s-a revendicat, aproape mereu și în chip fals-
obositor-trenant, din «textualism». Deși nu la fel de «pur»
postmodernistă, lângă această structură a liricii noastre
actuale a crescut o alta, mult mai robustă, deși mai puțin
finalizată prin cărți (nu știu de ce amânate de cenzura
regimului totalitar care «prefera» volumele «textualiștilor»!),
dar mult mai aproape de «orizontul de așteptare» al cititorului
contemporan: Ion Mureșan, Aurel Dumitrașcu, Aurel Pantea,
Nichita Danilov, Adrian Alui Gheorghe, Lucian Vasiliu,
Mariana Codruț și, iată, Dorin Popa vin în poezie cu un nou
romantism care pune accentul pe semnul de egalitate (și de
cauzalitate) dintre tensiunile existențiale și cele ale
semnificării prin text, afirmând intenția «reîncarnării» cu
sens a unor termeni desemantizați, în primul rând, de lirica
ironică, așa-zis «textualistă», a colegilor de generație. Ei vor
să repună în drepturile registrului grav de expresie lirică
cuvinte precum dragoste, fericire, inimă, suflet, singurătate,
vis, bibliotecă, pesimism etc. Poezia lor, și a lui Dorin Popa
în mod special, este una a spațiilor albe umplute cu sentiment,
cu acel feeling atât de specific (și atât de necesar!) omului
acestui timp: «mi-a fost rușine/ și niciodată nu ți-am scris/
niciodată n-am crezut/ că te-aș putea atinge/ unele semne te
prevesteau/ și te ascundeau/ în afara mea/ încotro să
pășesc?/ numai pe potecile mele/ zdrențuite, însângerate,/
numai în pasul nesigur, șovăielnic,/ numai în gestul
nehotărât,/ numai în zâmbetul crispat și fugos/ numai în
tremur, numai în șoaptă/ mă simt ca acasă/ la fel de trist/ la
sfârșit de mileniu/ ca la Facerea lumii» (nesfârșită-i
surparea). Sau: «oricând vei veni,/ voi fi al tău,/ oricât vei

265
veni de târziu/ și chiar de mă vei găsi amorțit,/ înțepenit,/
uscat,/ al tău voi fi/ al tău voi fi/ al tău sunt/ doar al tău/ căci
nimeni/ altcineva/ de mine/ nu are nevoie» (pentru totdeauna,
pentru niciodată).
Dincolo de acest «discurs îndrăgostit», specifică poeziei lui
Dorin Popa este ceea ce aș numi tensiunea de semnificare.
Ea marchează, la un prim nivel, montajul referințelor
culturale care trimit, toate, la realitatea interioară a unei
poezii a feeling-ului; William James («Ungherele sufletului,
straturile mai întunecate, mai obscure ale firii sunt singurele
locuri din lume în care putem surprinde realul în faptul
constituirii sale»), Eminescu («Știm de nu trăim pe-o lume
ce pe nesimțite cade?»), Michelangelo («Trăiesc din moartea
mea»), Parmenide («Ori de unde se începe, substratul comun
este ființa; căci tot acolo voi reveni întotdeauna»), Levy-
Bruhl, J.C. Powys, N. Stenihardt, Berdiaev, Dostoievski,
Nicolae Breban sunt alte «ipostaze» ale unui eu poetic ce se
vede pe sine ca pe un «erou liric»: omul de hârtie, s-ar zice.
Dorin Popa însă radicalizează perspectiva acestei legături
dintre cel-care-trăiește-scriind și propriul text, diversifică
înțelesurile sintagmei, îndreptându-le spre alte orizonturi:
omul de hârtie este în scrisul lui Dorin Popa un om de hârtie
a cărui existență se desfășoară în chiar textura paginii, între
filele scrise, între cele albe, circulând de la un text la altul.
Această modificare a perspectivei implică numeroase
schimbări atât în privința calității filtrului de percepere și
prelucrare a realului, cât și în aceea a sensului unor cuvinte
ce definesc, în noile accepții, o poetică originală. Astfel,
sintaxa poate fi în primul rând ea, nu este aici doar un
concept lingvistic; sintaxa e ființa, textul dobândind
corporalitate, în vreme ce pronumele atât de des întâlnite în
poezie devin, la Dorin Popa, cuvinte care se cheamă într-un
discurs îndrăgostit: «să fug, să rup lanțurile/ să sfărâm

266
moartea/ care m-a cuprins atât de bine/ să răzbesc până la
tine/ prințesa mea, prințesa mea/ încă priveam în depărtare/
încă mai credeam că toate/ îmi aparțin/ încă îmi umflam
pieptul/ fericit să te-ntâlnesc/ fericit să te ating/ când, deja,
am auzit/ cum caii mei nechează/ pe lumea cealaltă/ încă mă
pregăteam să te întâmpin/ încă fluturam atârnat de oglinda
veche/ când mi s-a spus că ai plecat/ să răzbesc, acum, până
la tine/ acum, când ai plecat, să te pot îmbrățișa/ cu lanțuri
moartea m-a cuprins atât de bine/ că până și să plâng mi-e
rușine/ prințesa mea, prințesa mea» (scrisoare în bătaia
vânturilor pe-o vreme amorțită): două entități care se nasc pe
măsură ce textul se naște. Acesta este modul în care Dorin
Popa, ca și alți câțiva colegi de generație, creează ceea ce se
cheamă o lume, un univers liric: nu e un «dat», nu e o sumă
de imagini care să se așeze în vers dinspre real spre
«ficțiunea» paginii, ci un proces, o continuă devenire,
imprevizibilă, în perpetuă modificare de la un text la altul, de
la o carte la alta; de la modurile rezistenței, în Utopia
posesiunii, la condiționalul din Fără întoarcere, care aruncă
ființa între extremele tragicului, între este și ar (putea) fi
(«tot ce aș putea atinge/ și nu ating/ tot ce aș putea înțelege/
și nu înțeleg/ tot ce aș putea fi/ și nu sunt» - Autoportret),
structurând o probabilitate niciodată împlinită. Sunt aici două
alternative care circumscriu două poetici diferite, rezumând,
în fapt, istoria poeziei: între construcție (prezentul afirmativ)
și deconstrucție (care începe cu «șovăiala» condiționalului)
s-a scris poezia, între eforturile constituirii unei ficțiuni în
cadrele realului și tentativa de a desface acel real. A trăi în
timpul cuvintelor înseamnă, în noua poezie, a se pulveriza
într-un mozaic a cărui regulă de organizare scapă
determinărilor cunoscute din poeticile tradiționale: autorul
deconstruiește o realitate în infinitatea componentelor ei,
contestând «istoricitatea», axa paradigmatică și optând pentru

267
simultaneitatea actului trăirii cu acela al scrierii. În această
subtilă deplasare de perspectivă se găsește și mult căutata
«diferență specifică» dintre modernism și postmodernism;
figura celui-care-scrie-trăind, afirmată pe parcusrul atâtor
experiențe poetice, de la romantism la expresionism și de la
simbolism la mișcările de avangardă, se transformă în
postmodernitate, se remodelează în figura celui-care-
trăiește-scriind. În aparență, acest mod de a concepe poezia
este unul datat, asemănător până la identificare cu acela al
poeților din jurul anilor '30 ai secolului nostru: nu scria Geo
Bogza lui Ion Vinea în 1926 că «pentru mine arta nouă nu
este o simplă formulă de viață, avântându-mă în ea nu mă
mai sufoc»? Pentru tânărul Bogza, ca și pentru, iată!, Dorin
Popa, arta nu mai e o formulă, ci un mod de (supra)viețuire,
singurul, mai exact. Între poezia «penetrantistă» a autorului
Jurnalului de sex, care își propunea să reformeze realul prin
contestarea violentă a alcătuirii sale («să zgârii viața», asta
voiau Bogza și colegii lui de generație) și poezia care caută
inima cuvintelor, explorând misteriosul lor feeling, se scrie
poate segmentul cel mai important din istoria liricii noastre.

(Contemporanul - ideea europeană, nr. 39, oct. 1993, pag. 5)

268
prof.univ.dr. Virgil CUȚITARU

Obiectivarea subiectivității
Poezia de pînă acum cuprinsă în cărțile lui Dorin Popa
gravitează în jurul unor sfîșieri lăuntrice extreme: pe de o
parte banalul strangulant al realității și de pe alta aspirația
către înalt, întru purificare, a eului. Este, altfel spus, eternul
contrast dintre sublim și mizerabil, dintre extazul
contemplării și sentimentul acut al zădărniciei universale.
Dispoziția sufletească a poetului pare să fie aceea de
încordată răzvrătire muiată în durerea surdă a imposibilului:
„Acum existența este o ironie nenorocită / peste ziduri zăresc
măști hidoase / Care încet pustiesc orice adiere de vînt / Și
nimic nu mai este posibil pînă hăt departe” („Cînd sensul
dispare și viața e deșartă”, din vol. Moartea mea, Viața mea,
1997). Indiferent parcă în fața capriciilor existenței, Poetul
crede doar în sine și în raționalitatea ordinei cosmice: „Cu
încredere / pășesc / Și mîinile-mi sunt pline / De miezul tare /
Al celor întrevăzute” („Definitiv”, din vol. Ce mai aștept,
1996). Uneori, tabloul degradării este alcătuit din imagini
ironic luminoase, etalînd halucinația domoală a relațiilor
imposibile, ori perspectiva idealului erodat de sine însuși.
Utopia conveniențelor e, deopotrivă, dureroasă și calmantă,
pentru că violența răzbate din aparențele inocente spre a face
loc distrugerii, încorporată în însăși mecanica vieții: „Încă nu
am deslușit înfățișările lumii / Sunt gata, sunt gata de moarte
/ Și luna, înceată, n-a apucat încă să mă povățuiască / Să
mergem, să mergem fără alte cuvinte” („Să mergem, sunt
gata”, din vol. Ce mai aștept). Poezia lui Dorin Popa se
manifestă deschis, transparent și vaporos, viziunea doar

269
împlinindu-se, ciudat, în sintagme de opacifiere, distrucție și,
uneori, de-a dreptul funebre. Este, în fond, o variantă cinică,
prizată poetic și aplicată ca procedeu întru lărgirea
sentimentului omniprezent al contrastelor ireductibile.
Suavizarea grotescului, îmblînzirea dizarmoniei și mîntuirea
orfică a suferinței închid cercul, lăsînd loc adierilor
prerafaelite să lunece peste recuzita dezastrului: „Astăzi, pe
stradă, mi s-a părut / că toate femeile seamănă cu tine, / dar
nici una n-avea privirea ta pierdută / Și parcă fiecare mă
recunoștea pieziș / le eram suspect / brusc, m-am hotărît să
trec din nou / prin parcul nostru, prin povestea noastră, /
mîine îmi voi lua inima-n dinți și / îmi voi privi melancolia cu
dispreț” („Adesea mi-e rușine”, din vol. Moartea mea, Viața
mea, 1997). O geologie dură, colțuroasă domină universul de
teme, obsesii și incantații verbale subsumate liricii lui Dorin
Popa. Este ipostaza virilă în care poetul se edifică pe el însuși,
distanțat (dacă nu cumva rupt iremediabil) de moliciunea
informă a tradiției. Înseși suferințele, îndoielile, rupturile,
germinate în materia obiectivă a realului, sînt asimilate
cerebral în poemele sale, inteligența autorului fixîndu-le în
contururi nete, ireversibile. Și cînd nu e vorba de slăbiciunile
altora, ori de maladiile generale, de ansamblu, ale spiritului
(v. vol. Utopia posesiunii), poetul adoptă aerul distant și rece
al medicului depersonalizat – el însuși – în fața unui
diagnostic fatal. Este rezultatul percepției lumii, atît la nivel
fizic, cît și meta-fizic, unde se poate spune că anxietățile
menționate liminar în titlurile poemelor sînt întemeiate.
Pierzîndu-și centralitatea în inimitabilul joc al substituțiilor,
orice structură (individ, fenomen, sistem) se depersonalizează,
intrînd în circuitul unui cod tipologic arhetipal specific. Or,
din acest punct de vedere, poezia lui Dorin Popa oferă un
amplu și lucid spectacol etic, în substanța căruia fluxul vital
blajin, expresiv și ezitant al autorului plutește, topit, în realul

270
visului: „Un secol încă de-aș mai trăi / nu mi-ar ajunge
vremea / să-mi plîng pe pămînt, / pînă la capăt, / viața
aceasta pe care / tocmai o pierd”. Sau: „În Iași, pe străduțe
dosnice cuminți / încerc să-mi țin pasul cu nălucirile mele /
prăbușiri nesfîrșite cald mă sprijină / și înaintez de parcă aș
avea o țintă” („Scrisoare dintr-o zi suportabilă”, din vol.
Moartea mea, Viața mea, 1997).
Dacă nu esențial tragică, poezia lui Dorin Popa
implică o suferință care înlătură orice urmă de frivolitate.
Leopold Ziegler observa cu justețe că „omul tragic” se află
față de destin în același raport ca „omul religios” față de
Dumnezeu. Și dacă, uneori, rîsul hieratic și gluma benefică se
încrucișează în vreunul din versurile sale, ele își pierd radical
adevărata lor natură crispîndu-se într-un sarcasm dureros.
17 august 1998
***
Am în față filele / manuscris ale celei mai proaspete
cărți de poezie semnată de Dorin Popa. Le parcurg halucinat,
gîtuit și soncopat de lungi pauze mute. Circumscrisă
orizontului cunoscut al poetului, prospețimea acestor texte
nu vine din faptul că ele nu au fost (încă) propuse tiparului
(motiv pentru care mă consider un privilegiat, cuprins în
Taina ce dă aureolă creației în clipele de dinainte ca ochiul
indiscret și, adesea, profanator al gloatei s-o atingă), ci din
structura însăși a dispunerii lor în volum, marcînd începutul
pustiirii fără happyend al iubirii. Este o poezie în arhitectura
căreia nu intră nici un stil și nici o vocabulă de calificare
adjectivală, totul consumîndu-se sub incidența comunicării
ideilor revelatorii, care nu atîrnă de nici o conexiune
lingvistică. Acest tip de exprimare relevă semnificațiile (reale
sau imaginare) ascunse în conflictele dure, de aspect dramatic
și, nu rareori, tragic. Elegia intitulată (liminar ca și în alte
cazuri) „Cînd femeia ta te părăsește” este edificatoare în acest

271
sens: „Oriunde s-ar duce / crezi că rămîi ascuns / definitiv /
în lucrurile ei / Suflete îndreaptă-ți genunchii, / oprește
căderea / decăderea, / oprește nisipul, / apa, / viața! /
Oriunde s-ar duce / tu nu mai contezi / nici cît negru sub
unghie, / Oriunde s-ar duce / tu nu rămîi / nici unde /
Nașterea ta a fost / o aberație, / o imitație, / o negație /
oriunde s-ar duce, / tu nu mai ai unde să te duci / Amin!” (vol.
Cînd o femeie vine către tine). Am citat în întregime textul
elegiei, pentru că aici durerea tragică a personajului liric,
părăsit de ființa iubită, încearcă să se autoînăbușe, încorsetat
de o ciudată opreliște („Tu rămîi ascuns / definitiv / între
lucrurile ei”). Evitînd să-și descopere sentimentele prin
expresii directe, Poetul circumscrie totul spațiului
revelatoriu al ideii. Modul ocolit, aparent detașat și puțin
distant al mărturisirii, nu reduce, cum ne-ar lăsa să înțelegem,
contemplarea pustiirii și a morții interpuse între destinele,
despărțirile acum, ale cuplului de odinioară, ci, dimpotrivă,
amplifică golul rămas după plecarea iubitei. În poemul
(extrem de concis) „Tresăriri în decembrie” prezența femeii
iubite este pierdută pentru totdeauna („Îmi pare că n-a mai
rămas / nici un loc în care să te mai aștept”), nu însă și
motivul ei, iubirea, care există ca ceva integrator, situat
deasupra oricărei îndoieli. Ultimele trei versuri ale textului
depășesc nivelul exploziv al durerii și se contopesc cu
singurătatea de gheață a partenerului, revelînd, prin aceasta,
starea lui existențială, indecisă în viitor. Remușcarea, rod al
neșansei (dar înțeleasă și ca implacabilă predestinatare),
capătă pentru eul nefericit o importanță funcțională. În
„Străina mea”, combustia dezolantă și la fel de pietrificată a
durerii izbește printr-o, aparent, inexplicabilă stare de
prostrație și fatalism („Te ating / și nu te mai pot atinge / în
veci”), din care deslușesc aceeași ruptură dintre fuziunea
lăuntrică a eului poetic și proiectarea în exterior a celui mai

272
profund dintre sentimentele umane – iubirea. Atît de
copleșitor apasă tragismul unui astfel de „noroc”, încît
altitudinea siguranței de sine și a demnității forțelor proprii
dispar, pierzîndu-și consistența într-o subită imprecație a
autonegării: „Iubita mea m-a părăsit / și vine toamna / și
parcă văd / fulgi de zăpadă / nimerind jucăuș / pe mormîntul
meu” („Iubita mea m-a părăsit și vine toamna”).
E aici un proces sufletesc care se apropie izbitor de
unele stări halucinatorii. Sub incidența emoțiilor dominante
ale despărțirii, dar poate și sub impulsul obiectiv al creației în
sine (Dorin Popa este înainte de orice Poet) – se face
prezentă în această carte germinația unor noi forme de
exprimare lirică și interpretare a existenței. Una dintre
acestea este, fără-ndoială, vocația eternității, dobîndită, în
toate cazurile poeziei mari, prin sentimentul provizoriu al
morții, singurul în stare să determine aspirația la întemeiri
durabile. Or, dacă din cărțile de pînă acum semnate de Dorin
Popa se desprinde filonul degradărilor materiei și al
perisabilității ei, Culegerea de față, intitulată, neutru, Cînd o
femeie vine către tine implică, dincolo de expresia
mărturisirii directe, combustia, mult mai înaltă, a neclintitelor
temelii ale lumii. Este obiectivarea demiterii din
subiectivitate sub imperiul obsedant al unei acute neliniști
morale: „Cum ai putut iubito, / să-mi înfigi pumnalul / de mii
de ori / cu atîta precizie / drept în inimă?”. Țintind absolutul
în iubire, Dorin Popa are, prin această carte, șansa rară de a
contempla rece, nu și fără-nțelegere însă, intrarea femeii în
condiția ei firească, aceea de a fi supusă legilor nescrise ale
erosului.
15 februarie 1999

(Contemporanul - ideea europeană, nr. 24, iun. 2002)

273
lect.univ.dr. Emanuela ILIE

RAFTUL CĂRȚILOR DE POEZIE:

Cînd o femeie pleacă sau
Despre imposibila iubire
Dorit – și citit – ca o prelungire, în aceeași cheie
ideatică, a volumului Cînd o femeie vine către tine (Ed.
Fides, Iași, 2001), noul op al lui Dorin Popa revine, în forță,
asupra erosului devastator, căci contaminat de același
pesimism congenital. „În absența semnelor/
bineprevestitoare”, între întîlnirea și despărțirea continuă, ca
într-un veșnic octombrie – sau, în alte texte, decembrie – care
îi apasă ființa și așa torturată, poetul binecuvîntează, totuși,
apariția femeii. Căci femeia, chiar convertită uneori într-un
ciudat obiect al interdicției, alteori într-o Străină veșnic
visată, „dulcea mea ucigașă”, rămîne aceeași fascinantă forță,
dorită, deși înstrăinată, oricum niciodată posedată cu
adevărat. Cea mai mare parte a poemelor din volum
detaliază, amar, istoria unui coup de foudre transformat în
poveste de iubire (mereu te aleg), în care bărbatul optează,
iar și iar, din varii motive, pentru aceeași unică femeie și
relevat, în fine, ca un teribil, îngrozitor IERI (suspiciune,
gelozie, sperantă, dezgust și confuzie). Texte ca nesfîrșită-i
surparea, e prea tîrziu, iubito, ca să mă mai grăbesc, iubita
mea m-a părăsit, cînd femeia ta te părăsește sau mîinile unui
străin pe umerii tăi configurează o poetică a despărțirii
perpetue, a sîngerării unui eu căruia i se confirmă, mereu,
întîlnirea eșuată cu alteritatea. O alteritate care i se refuză cu
obstinație, refuzînd comunicarea, ca în nimeni nu înțelege pe
nimeni, astfel cufundînd subiectul liric într-un abis al
conștiinței, în care se amestecă straniu, foarte viu, senzații în

274
fond monocorde: culpa, tendința de maculare, îndoiala,
angoasa, groaza de a sfîrși „pustiit, rănit”, într-o singurătate
tardivă, niciodată intuită. Ferfeniță, părăsit, aruncat la coș,
eul liric se zvîrcoleste într-un teritoriu al suferinței atroce, în
care, doar uneori, ce-i drept, singură „poezia ne însoțește
peste tot/ în toate respirațiile noastre”. Cu Dorin Popa, poezia
bună s-a însoțit, cu siguranță…

(Poezia, nr. 3, 2006, pag. 227-228;

http://www.poezia.3x.ro/ILIE2to6.html)

275
Vasile SPIRIDON

Sentimentul poetic al ființei

Întemeietor al existenței prin cuvânt și hermeneut al
acesteia, poetul are o misiune-magică, profund reală și nu
rareori dramatică – ce coincide de fapt cu aceea de a trăi
existența existenței: o dată prin viață și încă o dată prin
logosul întrupat în conștiința sa menită socializării. Un poet
devine cu atât mai mult el însuși cu cât suferă, în instanțe
diferite, sau aparent identice, mai multe scindări ale eului,
acestea, fiecare pe rând și împreună, nefiind altceva decât
ipostaze valorizante, care în pofida deosebirii dintre ele, se
constituie într-o unică axiologie. Lucruri foarte bine știute, de
altfel, de către debutantul întârziat Dorin Popa Utopia
posesiunii (Ed. Junimea, 1990), însă nu cred că spusa lui La
Bruyère, “Tout est dit, et l'on vient tard”, se aplică în cazul
său. Alienarea omului modern se infuzează în sensibilitatea
poetului ieșean, durerile mundane îi percutează simțurile, dar
el le domină și le decantează în expresie artistică, brodată pe
angoasa conștiinței tragice-miez inanalizabil al ființei-de-aici
(Dasein), cum spune Heidegger – care peregrinează, parcă
fără sens, într-un univers ostil și închis: “acolo, în spaimele –
adânci/ unde lumina ia forme hidoase/ acolo, în întunericul
violent colorat/ unde-n oglindă apar chipuri/ de pe tărâmul
celălalt/ acolo zăresc uneori chipul meu răvășit/ viața mea se
destramă/ sub privirile mele vrăjite” (sub dărâmături).
Poezia din volumul Utopia posesiunii este o dificilă piruetă
dialectică, o sfidare aruncată mărginirii, ce tremolează
oglinzile stătute ale ființei, un neașteptat mod de a fonda al
eului elastic, ce nu lasă îngrădit într-un rol pecetluit (“aceasta

276
mi-e vocația:/ scafandru/ în apele tulburi/ fierbinți/ ale
halucinației” - în apele tulburi). Poetul lansează o provocare
împotriva a ceea ce Sartre a numit “le visqueux”, într-o dublă
accepție, fizică și ontologică, a “eului în sine”, debordant,
care este de prisos (“de trop”) și amenință să obstrucționeze
mobilitatea acelui “pentru sine”. Privită din perspectivă
existențialistă, poezia lui Dorin Popa este un gest retoric al
existenței în fața înstrăinării, cu pregnanța reverberațiilor
ideii de existent veșnic, unic și irepetabil care poate fi
pătrunsă numai prin rațiune (nu unicul încremenit al filosofiei
eleate, ci acela supus tensiunilor interne, deschise devenirii).
Ființa finită se detașează de sine inevitabil și își dezvăluie
astfel această despărțire anterioară gândului ce a consacrat-o
(“departe-i rodul acesta/ de sămânța în care mi-am pus
nădejdea” - amîmări, contorsiuni, amînări). Ea este și a fost
dintotdeauna despărțită de sine (sau împărțită), deoarece
hotarul care păstrează ființa “dincoace” de ea relevă un
“dincolo” al ființei, “dincolo” al unei alte și deosebite ființe:
“cărările ce nu duc nicăieri – ale mele sînt/ ale mele sînt
neîmpăcările toate/ și triburi barbare îmi umblă prin sânge/ și
tot ce-i neîntrupat mă strigă pe nume/ și-ntreaga răzvrătire
din fructul necopt mi-e geamănă” (fisuri). Sângele este
sacerdotul ce propovăduiește din rădăcinile vieții, subteran, o
religie turbionară, o idolatrie confuză; în simbolistica
elementului sanguin, imaginea ființei se asociază cu lichidul
vital. Ființa conturată în acest volum suferă înstrăinarea de
sângele propriu și intrarea în alteritate. Atât sângele cât și
gândul, ca însemne ale corporalității, respectiv spiritualității,
sunt, deci substituite, dar nu cu acel sânge ori alt gând în
descendență nervaliană sau rimbaldiană, ci cu o substanță a
nimănui. Nu Altul, ci Nimeni este fundamental altcineva.
Spectrul acestui neant al eului, acest Nimeni ce se iscă din
confuzia tuturor “triburilor barbare” ale existențelor, bântuie

277
versurile lui Dorin Popa. Lipsa principiului individuației
înseriază; individul nu este doar parte din tot: în el totul este
fragmentar, este parte. Șovăirea ontică își află expresia în
numeroase versuri indicând un motiv poetic recurent, acela al
pendulării între ființă și neființă
Între a fi și a nu fi distanța tinde mereu să se reducă la zero
și ființa basculează în neființă. Existența nu are în sine un
temei ferm, identitatea cu sine a celui ce există bazându-se pe
o supoziție, o circumstanță prielnică, dacă nu pe o eroare. În
identificarea cu sine, poetul descoperă o rană existențială.
Identitatea – sub orice formă – îi evocă de fiecare dată un fel
de stigmat originar: “ca-n pântecul mamei/ în pântecul
tristeții mă aciuez/ - de nu m-ar mai arunca în veșnicele mele
confuzii - ”(fisuri) sau “aaah, Dumnezeu m-a privit cu ochi
tăioși/ plini de ură: din pântecul mamei am fost dus/ direct la
ospiciu// n-am cunoscut decât nopțile tulburi/ în ele-am înotat
încrezător” (confuz și liniștit, privindu-mă). Ființa devenită
încearcă să strălucească, întocmai astrului solar pe ecranul
întunecat al ființei-nefiinde, conturându-se și luând o anume
formă. Numai de la înălțimea ființei devenite ne putem da
seama de “neantul” ființei originare, fiindcă doar raza de
lumină a ființei devenite se desparte, pentru prima dată,
hotărât, de nașterea fără formă și fond a nimicniciei. Dar,
“clipele, nopțile fără sens/ cumplit m-au încolțit/ …/ deasupra
mea soarele/ se sinucide repetat/ fără milă” (fisuri). Astrul
diurn, care ar fi trebuit să strălucească pe cerul ființării,
agonizează iterativ, întrucât facerea ființei este infinită.
“Soarele nu numai că e în fiecare zi nou, spunea Heraclit, dar
e mereu nou” iar “logosul propriu al sufletului se sporește pe
sine însuși”.
Cu fiecare nouă devenire. Spațiul și durata ființeise
redimensionează, expansiv ea încercând să se întoarcă cât
mai ferm spre începuturi pentru a se regăsi tot mai aproape și

278
mai intens în și prin propria-i ființă (ce pare a fi urmat-o
mereu, ca o îndepărtată și nebănuită umbră). Una din marile
tensiuni existențialiste reflectă împresurarea, invazia ființei
de către alteritate, spaima alienării, asumarea de către ceilalți,
“le visqueux” de care aminteam, de unde și angoasa, spaima
de investire. Himerele închipurii sunt cele care violentează
existența ce le-a zămislit; creatorul este pândit, asediat de
imaginar când dorește să anihileze aceste proiecțiice și-au
pierdut pentru el aparența benignă, arătându-se dintr-o dată
ca monștri ai terorii: “pentru o clipă am găsit chipul meu
maltratat/ de propriile-mi obsesii – fiare perfide,
cancerigene:/ cineva mă apăsa pe stern/ cineva cerul gurii îmi
apăsa/ cineva picioarele-mi tăia” (patimi arzânde la căpătâi).
Ființa se rănește, simte durerea atroce a despărțirii de unul
din fragmentele ei, însă această durere este semnul doveditor
al întregului ce se multiplică în părți, al dicosciației ce
desparte ființa de propria-i parte. Dar ea atestă totodată faptul
că ființa încă supraviețuiește, că nu s-a spulberat iremediabil
în fărâme, că ființează în continuare.
Ființa solicitară se deface în chiar clipa când mulțimea
elementelor virtuale dimprejur scapă contradicției și se
rediferențiază. Mișcarea destrămării reflectă parcă în oglindă
mișcarea facerii: semnul facerii e pozitiv, acela al defacerii e
negativ. Moartea începe în imperiul luminat al ființei
devenite și sfârșește în tenebrele neființei contradictorii, spre
deosebire de facere, care izvorăște din bezna neființei
contradictorii și sfârșește cu și în lumina biruitoare a ființei
devenite. Amurgul morții se deosebește, astfel, de răsăritul
devenirii: printr-un sens al mișcării fundamental opus: “e un
sfârșit întunecat, bănuit în tot locul/ - sufletul nu mai poate
înainta decât în sine-// numai Dumnezeu m-ar putea atinge cu
folos. // și soarele răsarea doar ca să îmi reamintească/ :se

279
apropie sorocul/ (câte nu s-au apropiat de mine/ să văd mai
bine cât de departe-mi sînt)” (cînd sensul dispare).
Poetul resimte neputința ruperii de sine și starea de
neîmplinire obiectivată, întrucât ulima șansă, adaptarea la
real, se dovedește a fi utopică. Relevatoriu nu este atât
traiectul intim al trăirilor, cât și atitudinea eului liric față de
sine. Prin gestul poetic, crepusculul, tenebrele, obsesiile și
moartea sunt evaluate cu demnitatea gravă a celui care s-a
salvat o clipă de la prăbușire. Fiind stăpân în imperiul
halucinatoriu al imaginației frenetice, poetul dobândește
conștiința adevăratei dăinuiri, numai fiindcă și-a asumat
riscul revelației ultime a devoalării sinelui. Luarea în posesie,
ciudata tramă finală care sintetizează dorințele și eșecurile,
înălțările și căderile, este un cânt dramatic al tribulațiilor
eului poetic. El se rostește cu forța amărăciunii celui frustrat
și prăbușit, iar teama este spusă ca o poveste, angoasa este
silabisită ca o întrebare aproape naivă.
Debut întârziat? Poezia, surprinsă în esența ei, nu are vârstă.
Timp calendaristic poate avea doar mâna care datează scrisa.

(Familia, v. 27, nr. 4, aprilie 1991, pag. 5)

280
Victoria LUȚĂ

Lecturi la zi. Caligrafii poetice

Pe cît de angajat-dinamice îi sînt interviurile lui Dorin
Popa, pe atît de caligrafică și de grațioasă îi este poezia.
Versurile de factură modernistă din ultimul său volum,
bilingvul Ce ți-e scris/ Your Destiny, departe de a ajunge
viciate de vreun tezism otrăvitor, își găsesc un nucleu ideatic
- după cum o mărturisește și titlul - în senzația fatalității și a
inexorabilului. Eșecul ori deposedarea (de un sine fericit, de
un celălalt necesar, de Dumnezeu), ipostaze ale unui destin
neprielnic, sînt contemplate cu tristețe, resemnare, angoasă și
doar rareori cu o revoltă abia suflată printre rînduri.
Poetul iesean își afirmă apartenența la marea familie a
melancolicilor. Dar la acea familie de melancolici vii, care
convertesc în literatură fizionomia de proscriși cu care trec
prin viață, reușind să își contemple chiar și năruirile cu
plăcere de esteți: "și-n vreme ce-s izbit, zdrențuit, sfîrtecat/
pot zări liniștit/ cum moartea mea/ hrănește/ viata mea"
(Moartea mea – viața mea). Sau care ajung la un ton extrem
de uman tocmai grație contactului sensibil cu durerea
pretutindeni observată: "căderile tale îmi arată/ perfecțiunea
care ești în veci" (Privirea ta profundă risipită). Chiar și în
spatele enunțurilor cu aer de postulate amare străbătîndu-i
ritmic poemele se întrevede nu concizia ușor sterilă, rezultată
din frecventarea zonelor reci ale abstracțiilor, ci un trecut de
gesturi febrile filtrate discret în prezentul versului: "sîntem
prizonierii epidermei noastre", "nimeni n-a înțeles pe nimeni
niciodată!" (Nimeni nu înțelege pe nimeni): "niciodată nu

281
ești atît de trist/ ca să nu mai poți primi o nouă lovitură"
(Despărțire tîrzie precipitată interzisă): "peste tot mă
întîmpină/ ziduri inclemente/ peste tot dau, brusc,/ de mine
însumi" (După lungi hăituieli).
Structura interioară neiertată de tumultul contradicțiilor -
întotdeauna profitabilă pentru scris - și sentimentalismul
asumat în actul de a face apel la experiențe personale,
introspecția epurată pînă la a ajunge o simplă imagine poetică
suavă, meditația asertivă și micile nuclee evocatoare apropie
stilul lui Dorin Popa - un "optzecist" prin vîrstă - de
patetismul liricii hispane. Un patetism suportabil și tulburător
tocmai pentru că nu este altceva decît rezultatul unei
pasionalități sublimate artistic. Cu Federico Garcia Lorca,
Pedro Salinas ori un Cèsar Vallejo cel ce spune "eu" în aceste
pagini are în comun o întreagă trenă de tristeți delicate. Iată
cît de "hispan" sună un poem purtînd un moto din C. Noica
("Este un vierme ascuns în Cosmos"), în care este suficientă
o vagă, foarte îndepărtată tristețe spre a sugera o jelanie
pentru stingerea frumuseții și degradarea universală: "chiar
dacă lucrurile sînt pătate/ cu uimire văd:/ se pătează încă//
nimeni nu se oprește,/ nu înaintează nimeni// cîndva/ pe
aproape a trecut/ un sunet curat/ cei ce încă îl mai aud/ se
grăbesc să-l uite" (Praful și pulberea). Alteori, dintr-o
răfuială cu destinul, hîrtia nu reține, calmă, decît reverberația
unei metafore concise: "mănușa aceea/ demult aruncată/ în
fiecare zi/ o ridic" (Sînt prigoniri ce-n veci nu contenesc).
Găsim astfel în cartea lui Dorin Popa cultivarea confesiunii
discrete, atenția pentru un ton și un lexic "înalte", care să
acopere adecvat temele mari, neclătinate de vreo intenție
ironică, și un discurs supravegheat să genereze expresivități
din sfera sublimului: "parfumul tău dansa cu călcîiele goale
pe pieptul meu" (Abia tîrziu prin orașul pustiu): "mama de
mult în lacrimile ei/ mă îngropase" (Oțelul inclement al

282
utopiei): "acum iubesc numai apusul/ lumina lui în care ne
topim ca două lumînări de geamănă ceară" (Povestea cea
mai simplă). Sînt componentele unei nobleți niciodată
dezmințite. Păstrînd ceva dintr-un menestrel nostalgic, care
nu ezită să-i spună tandru unui "tu" feminin chiar și "prințesa
mea", pentru eul liric ce ni se dezvăluie aici nu fără ezitări
frumusețea și onoarea atîrnă la fel de greu și sînt de
nedespărțit. În plus, cele mai multe versuri ni-l arată
concentrat să înțeleagă un anumit tip de eroism - ascuns,
tăcut - necesar supraviețuirii demne. Ipostaza cavalerească îi
vine ca turnată.
Acesta este farmecul, dar totodată și slăbiciunea
poeziei lui Dorin Popa. Prea multă grație, netulburată de vreo
asperitate convingătoare și vie tocmai printr-o stridență
necesară, ajunge ternă și pe alocuri sună desuet. Prezintă
uneori pericolul de a fi prea puțin deosebită de tenacitatea
egală și în fond cuminte cu care adolescenții își verbalizează
liric spasmele. Dezmierdarea prea potolită a temelor
dramatice le ratează tensiunea, eșuînd într-un (firește)
involuntar mioritism. Deși atrăgător pentru mulți, acest tip de
poezie riscă să respingă un lector care nu răspunde prompt
imperativului de a-și face linisșe în intelect înainte de a
deschide volumul sau care nu își va fi luat, în prealabil,
răgazul pedant de a-și netezi ținuta, spre a onora întîlnirea cu
Poezia (înțeleasă doar așa, cu majusculă).

(România literară, nr. 31, 1999)

283
 *
* *

Spovedanie întru iertarea unor păcate, fie și iluzorii

Dorin Popa, aflat într-o lirică şi permanentă

spovedanie întru iertarea unor păcate, fie şi iluzorii, plecat în
căutarea euharistiei, este un poet al marilor interogaţii, cu o
viaţă precum un şir lung de încăperi/ care nu mai vor, brusc,
să comunice/ între ele.
Deşi are îndoieli că mîntuirea îl are printre aleşi, îşi
vede vinovăţia ca pe o floare crescută brusc în faţa lui, o
vinovăţie – bănuită, neprecisă, cumplită – una în umbra
păcatului originar.
Şi totuşi, salvarea îi stă aproape, printre pinii aceia ai
încrederii/ printre tufele de mărăcini ai speranţei/ şi printre
spaimele tale adînc prevestitoare...
Poet, Dorin Popa este dintre acei, cum spune şi singur,
de care te bucuri că există.
Cassian Maria SPIRIDON,
redactor-șef Convorbiri literare, Președintele Filialei Iași a
Uniunii Scriitorilor din România, 10 iunie 2011, Iași

Pentru a da expresie fragilității

Domnule Dorin Popa, cred că slăbiciunea

dumneavoastră este numai o poveste, pentru că trebuie să fii
cu adevărat puternic pentru a da expresie fragilităţii.
Valeria SECIU, actriță, București

284
Volumul Fără întoarcere m-a uluit

În UTOPIA POSESIUNII am găsit lucruri care s-au potrivit

cu gândirea mea. Ceva de acolo se potriveşte cu gândirea
mea! Dorin Popa a înţeles ce am înţeles şi eu: misterul răului.
Misterul răului - cauza răului, de fapt, - stă în egocentrism.
Dorin Popa a înţeles asta şi a sesizat tocmai autenticitatea
noastră acolo. De aceea ne-am întâlnit în gândire. Apoi,
volumul FĂRĂ ÎNTOARCERE m-a şocat de-a dreptul, m-a
uluit! Cu adevărat, m-a uluit. Da, este om ales domnul Dorin
Popa.
Părinte prof.univ.dr. Constantin GALERIU, 1992

O poetică a interiorității

Lirismul lui Dorin Popa de aici, şi desigur, din volumele sale

viitoare se revendică de la o poetică a interiorităţii, în care
autoflagelările şi autoscopiile efectuate cu o precizie şi o
violenţă aproape chirurgicale se transfigurează într-o scriitură
turbionară, cuvintele învolburându-se ca într-un maelstrom.
prof.univ.dr. Liviu ANTONESEI,
(prefață la volumul Utopia posesiunii, 1990)

Gravitate calmă, amară și candidă

Gravitatea calmă, amară şi candida a poeziei lui Dorin Popa

seamănă, cred eu, cu imaginea acelei fântâni de la intrarea în
cetate, în jurul căreia se odihnesc o clipă călătorii atât de
pitoreşti, care-şi aruncă de pe umeri povara mătăsoasă a
deşertului, în seara unui basm arab.
acad. Nicolae BREBAN

285
Substanța unui poet autentic

Cît de elocvent mai e un CV? Dorin Popa este

profesor de jurnalism la prestigioasa universitate ieșeană
„Al.I.Cuza”, e membru în mai multe organisme științifice,
face parte din diferite comisii academice de evaluare, în fine,
este director al unui proiect de studii post-doctorale și a
publicat mai multe cărți științifice, dar toate acestea, relevînd
o dimensiune publică, par să umbrească dimensiunea
interioară pe care o relevă poetul. E ca și cum, în lumea de
astăzi, mai ales în cea academică, ești obligat să-ți ascunzi
adevărata față, vocea interioară, de parcă discursul intim,
privat, ar fi alienant. Or, lucrurile stau exact invers.
Tocmai de aceea, sper ca volumul de acum să repună
în lumină substanța unui poet autentic, sustras disputelor
generaționiste, despre care criticul și profesorul Const.
Ciopraga vorbea la un moment dat cu entuziasm. Un poet al
neliniștilor, dar cu o expresie luminoasă.
Sper ca poezia de azi a lui Dorin Popa să reconfirme o
voce sigură din Iașul literar, pe nedrept uitată sau ignorată.
prof. univ. dr. Mircea A. DIACONU,
Univ. "Ștefan cel Mare" din Suceava, 7 iulie 2011

O cale aparte față de cea a congenerilor

Îl știu pe Dorin Popa de acum trei decenii, pe când era

redactor-șef la revista Dialog și se afirma în frenezia
generației optzeciste. Până la urmă, lirica sa a urmat o cale
aparte față de cea a congenerilor. El excelează în poeme de
dragoste fără pic de cinism și de vehemență, în care
petrarchizează elegant și cu o abia simțită „aducere la zi”;
donna angelicata, după canon, își păstrează ireproșabil

286
condiția și continuă să-l fascineze, după separarea
implacabilă, pe poetul ce se autoflagelează melancolic.
conf.univ.dr. Viorel MARINEASA, 28 iunie 2011,
Timișoara

Dialog – numele publicației primelor sale succese

Dorin Popa este, înainte de toate, un scriitor cu o

vocaţie specială a dialogului. Dialoguri fericite a realizat
jurnalistul şi poetul cu unii dintre cei mai importanţi cărturari
ai culturii române; cu unele dintre numele de seamă ale
momentului spritual românesc. Sensibilitatea poetului a fost
modelată de neobişnuitele întâlniri, poezia sa a propus
vibraţii rafinate, sub semnul unui discurs limpede, în care
emoţia nu era suprimată reducţiile postmodernismului
ofensiv al generaţiei sale. Versiunile în limbi străine ale
poeziei lui Dorin Popa – numeroase, plauzibile -, participările
la întâlniri internaţionale importante, definesc un har al
relaţiei pe care puţini scriitori (încă) tineri îl au. Poetul şi
jurnalistul au transformat în emblemă numele publicaţiei
primelor sale succese: Dialog.
prof.univ.dr. Cornel UNGUREANU,
5 iulie 2011, Timișoara

Întrebările lui Dorin. Poeziile lui Dorin

Sunt între cele mai surprinzătoare întrebări pe care le-

am auzit vreodată, căutând în adâncul evidenţelor, între cele
mai acute întrebări asupra destinelor, între cele mai riscante
întrebări despre el însuşi.
Unice.
Pentru că ştiu să asculte.

287
Au răbdare. Aşteaptă, nu te grăbesc. Au timp.
Ascultă.
Revin.
Aşteaptă. Ascultă. Revin.
Greu să nu răspunzi, imposibil să nu răspunzi serios. Pentru
că întrebările lui Dorin sunt serioase. Şi răspunsurile în
glumă primesc întrebări serioase. Nu întrebările primesc
răspuns, ci răspunsurile nasc întrebări.
Toate răspunsurile din lume pot avea la Dorin întrebări. Care
caută înţelesuri şi le ţin minte. Nu uită nimic.
Întrebările lui Dorin au memorie.
Păstrează răspunsul şi, atunci când revin, îl poartă cu ele
obligându-te la ceva mai adânc, pe care iarăşi îl păstreză şi
tot aşa mai departe. Nu! şi tot aşa mai aproape. De adevăr, de
esenţă, de nepalpabil. De poezie.
Întrebările surprinzătoare, acute, riscante, unice.
Poeziile lui Dorin.
Adrian PĂDURARU, actor,
17 iunie 2011, București

Unul dintre cei mai importanţi poeţi din generaţia ’80

Dorin Popa, unul din cei mai importanţi poeţi din

generaţia ‟80, porneşte în căutarea frumuseţii de undeva din
mijlocul unor lumi tulburate. Omul încolţit de neliniştea
destrămării este personajul lui preferat.
Până acum, am semnalat două căi ale izbăvirii sale
estetice. Ori clădeşte o natură coerentă a fiinţelor răzvrătite, a
căror energie nimicitoare ajunge la suprafaţă să mângâie
formele fragilităţii obişnuite, ori, pornind de unde a ajuns,
caută să capteze, din locurile celei mai dulci umanităţi,
fraternităţi, compasiuni, candori, catene, de fapt, ale unei

288
structuri în care monștrii primi fascinează prin limpezimea
înlănţuirii lor.
Constantin IFTIME, jurnalist și scriitor,
11 iunie 2011, București

O colocvialitate aparentă, sfâșiată de vulnerabilitate

Aflat aproape mereu între incursiunea obsesivă în abisul

memoriei și o colocvialitate aparentă, sfâșiată de o intensă
vulnerabilitate, Dorin Popa își dezvăluie
prin „avangarda” lui textuală profilul tot mai deslușit al unei
„ariegarde”, care constituie în fond miezul tendințelor sale
dintotdeauna. Un miez în jurul căruia își înscrie spiralele
tatonărilor sale lăuntrice. Textele sale, care nu se tem nici de
locurile comune, nici de evocările celebre, nici de un soi de
apel ingenuu la o posibilă comuniune cu un cititor – mereu
insinuat -, dezvăluie în fond contradicția contemporană,
tragică dintre sacru și superficial. Acest lucru presupune
firește și o afiliere a poetului la ceea ce numeam într-un eseu
poezia transpersonală, în care umbrele egoului sunt treptat
asumate și spulberate în favoarea sinelui, căci nu este oare
însăși bezna o lumină amânată? Și nu este oare tot ce există,
precum și orice gest firesc, eliberat de gratuități și
artificialități, sacru?
Andrei ZANCA, scriitor, Germania, 2011

Poeziile lui Dorin Popa – când eul este demn de ură

Poeziile lui Dorin Popa ne trimit cu gîndul la arta

parfumierului. Sunt esențe distilate dintr-un număr mare de
experiențe sociale, intime și profesionale și experientele
acestea sunt, de regulă, triste. Ele au un decorum metaforic
redus la minimum, dar sunt expresive printr-un fel de

289
stupefacție în fața realității, nu atît a celei din afară, cît a
celei lăuntrice, sursă de revelații surprinzătoare și dureroase
despre înstrăinarea de sine: „mereu, mereu altceva / e mai
important / decât viaţa mea / neîntâlnirile cu mine însumi /
tot atâtea regrete / tot atâtea euforii îmi sunt / și, cu moartea
în braţe, / departe moartea mea / cred că se află / mereu
altceva mă fură, / mă împăienjeneşte, mă pierde / mereu în
altceva mă petrec / ce-i mai adânc în lumea asta / din altă
lume parcă vine” (Mereu altceva). Alteori versurile sunt
realmente maxime, cu o existență autonomă în raport cu
contextul în care totuși își au rădăcinile: „o, nu e pe lume
cruzime mai sfâşietoare decât naşterea care aduce bucurie!!"
(Cu ploaia în suflet) ; „nimeni n-a înţeles pe nimeni /
niciodată !" (Nimeni nu înțelege pe nimeni); „viața mea se
petrece / pe o străduță / paralelă cu realitatea” (Să pot
sparge delirul în care trăiesc); „niciodată artistul nu poate fi
muşcat de realitate atât de cumplit încât să nu mai rămână
nimic din el !!” (Autoportret pe rug), „niciodată nu eşti atât
de lovit / ca să nu mai poţi primi o nouă lovitură” (despărţire
târzie precipitată interzisă).
Poeziile lui Dorin Popa vorbesc de vinovăție, îndoială
de sine, iubiri nefericite sau destrămate, zădărnicie,
îmbătrînire, moarte, tinerețe fără tinerețe, sinucidere,
însingurare. Personajul liric are uneori sentimentul
baudelairian al infamiei proprii (Nu aprinde lumina), dar și
atunci el este fragil, torturat de sine și ros de o vinovăție
obscură și inexpiabilă. El își pune la îndoială chiar
și identitatea („poate în locul altuia m-am înfăţişat / poate c-
am venit în altă zodie decât a mea /.../ o, dacă pătimeşte un
altul ce mie mi-e scris?”). Inaptitudinea lui pentru fericirea
calmă, senină și banală din pricina destrămării interioare este
aceeași din Meseria de a trăi a lui Pavese, așa cum
autoflagelarea, suspiciunea față de sine, dublată de un orgoliu

290
extrem, le întâlnim la două dintre heteronimele lui Fernando
Pessoa, la Bernardo Soares (Eu nu sunt nimeni, în Cartea
Neliniștii) și Alvaro de Campos (în Tutungeria). Și
pretutindeni plutește în clamările personajului neîndurător cu
propriile-i trăiri, grevate de eșec și înfrîngere, umbra
aforismului pascalian „eul este demn de ură”.
Pe de altă parte, există însă și luminișuri, cînd
personajul acesta trist și cu o impresie mizerabilă despre sine
cunoaște privilegiul unor rare momente de ieșire din
marasmul interior (La o cafea cu tine, în Botoșani, Privirea
ta profundă risipită). Versurile dobîndesc un aer de
convalescență jubilatorie și doar vag se mai simte o boare de
amărăciune, ca o amintire sau ca o presimțire tristă și
resemnată că trecutul se va repeta: „stau lângă tine, cu
bucurie, la o cafea în Botoşani / nu spui nimic şi-ai gesturi
delicate / e-o clipă în care nu-mi mai doresc să fiu / niciunde
în altă parte, e-o clipă rară în care / fiinţa ta-i atât de
preţioasă şi de adâncă…/…e un început înşelător de
noiembrie / şi îmi aduc aminte că în toate călătoriile / am
naufragiat” (La o cafea cu tine în Botoșani).
Mircea GHEORGHE, scriitor,
29 septembrie 2011, Canada

Dorin Popa, împăcat cu sine

Iaşul excelează prin poeţii de excepţie, cu un destin pe

măsură, sucit – unul dintre ei e Dorin Popa, absolvent de
Fizică, azi universitar la Litere (partea de jurnalism). De o
seninătate debordantă în viaţa de zi cu zi, te miri să ghiceşti
în versurile lui o anumită disperare existenţială, de
profunzime (aşa e normal, e meritul contrariilor). „Nesfârşită-
i surparea”, scria el la sfârşitul de mileniu trecut:
înafara mea

291
 încotro să păşesc?

numai pe potecile mele

zdrenţuite, însângerate,
numai în pasul nesigur, şovăielnic,
numai în gestul nehotărât,
numai în zâmbetul crispat şi fugos
numai în tremur, numai în şoaptă
mă simt acasă
la fel de trist
la sfârşit de mileniu
ca la facerea lumii
La început de mileniu, presentimentele triste îl ţin în priză
(deşi publică rar, în momentele de orgoliu), nu o dată
necazurile din viaţa particulară au luat-o înaintea operei.
Luciditatea (trasă de la „omul pozitiv” din el) îi mai joacă
feste la masa de scris. Predispoziţiile sufleteşti îi pun la
încercare răbdarea. Pare a fi împăcat cu legile firii, are în el
un fel de mesianism moldovenesc fatalist care îi blochează,
aparent, ascensiunea pe plan literar-estetic. E de aşteptat să-şi
ia revanşa de aici înainte.
Liviu Ioan STOICIU, scriitor,
31 mai 2011, Bucureşti

Întrebarea - cel mai prolific animal din lumea

gândului

Universul creat de poetul Dorin Popa este foarte

personal. Trăirile lui sunt adesea percepute organic, își strigă
esența într-o manieră care creează senzații fizice, nu doar
impresii și gânduri.
Universul interior este un mușuroi de trăiri și ezitări,
închis ermetic și separat brutal de tăcerea neclintită a lumii.

292
Sau banalitatea ei. Ego-ul său și toate entitățile asimilate lui,
durabil sau tranzient, sunt desprinse de coordonatele spațio
temporale ale cotidianului.
Tema iubirii semineîmplinite se regăsește perpetuu,
fără a-și pierde însă din relevanță sau impact. Poetul pare să-
și piardă identitatea prin iubire. Aceasta îl definește,
pierderea ei îl destramă. Iubirea este imaginată, anticipată
aproape tangibil însă acțiunile nu prind niciodată contur și se
sfărâmă în așteptare. Regăsim veșnic poetul în punctul de
tranziție dintre a schimba activ situația, pe sine și însăși viața
lui, și paralizia anticipării visului neîmplinit. El rămâne
încătușat într-o lume a unei false resemnări, un soi de
purgatoriu al expectativei, care colcăie de întrebări.
Întrebarea este cel mai prolific animal din lumea gândului.
Mereu fără de răspuns.
prof.univ.dr. Tudor LUCHIAN,
Universitatea „Al.I.Cuza”, Facultatea de Fizică, iulie 2011

O tentativă de a transcende răul

Asemenea unei viziuni care se circumscrie epocii sale,

poeziile construite din gânduri (poetice) realiste pe alocuri,
dar imaginate dincolo de marginile sufletului, rândurile de
poezie se circumscriu unui personaj elegiac, însingurat, dar
nepărăsit de speranţa că paşii, poate cândva pierduţi, vor fi
regăsiţi. Citind Poezia, ne căutăm în viziunile construite sau
încercăm să ne imaginăm cum ajunge în acele puncte ale
călătoriei sale interioare, un gând, o străfulgerare cu tonuri
triste şi ascuţite. Dure de multe ori, sentimentele locuiesc în
poezia lui Dorin Popa precum în inima unui vizionar. Între
bine şi rău, între viaţă şi moarte, între a spera şi a ceda în faţa
nepăsării celorlalţi, se desfăşoară în faţa sufletelor noastre o
tentativă de a transcende răul din lume, din suflete sau măcar

293
din sufletele celor apropiaţi : „am cerut mereu celuilalt, cu
asprime,/ să privească lucrurile în faţă,/ dar eu nu le-am
privit// condamnările mele toate/ au stat în faţa mea ani de
zile,/ dar n-am ştiut să le urmez/ n-am ştiut să le urmez/ n-am
ştiut să le înţeleg/ n-am putut să le descifrez/ până la capăt
niciodată”.
Imaginile poetice şi identitatea universului poetic se
conturează pe o puternică antiteză care se dezvoltă
nestigherit în colţurile aspre ale ideilor. Simţim în
permanenţă o prezenţă parcă tristă, parcă optimistă, parcă
pierdută şi regăsită prin /în altcineva. Întotdeauna
însinguratul Dorin Popa se oglindeşte în cineva pe care îl
consideră mai bun. Acel cineva nu este întruchipat de mai
mulţi în acelaşi timp. Impresia pe care o lasă este aceea că
aşteaptă de la Cineva o salvare a sufletului, dar are imboldul
de a se considera nevrednic pentru acel cineva care
întodeauna este mai bun. Construcţia personajelor (deşi
suntem în poezie şi versurile sunt la persoana întâi de cele
mai multe ori) se face prin antiteză: descoperim un Eu
puternic, marcat de fiecare dată fie de prezenţa unui alt Eu,
fie de absenţa amară a unui Eu, plecat, negăsit, nepotrivit :
„apoi, te-am zărit pentru întâia oară,/ cu mult după ce-n
braţe adânc te-am strâns/ memoria mea te-a ales şi eu mereu
te aleg/ în fiece clipă viu mă descopăr în tine,/ dar mă voi
îndepărta, pentru nu te pierde.”
Un gând, o impresie, o senzaţie, o zbatere par a se
contura fulgerător în câteva versuri care vin ca o ghilotină
deasupra capului şi-ţi imprimă starea lor de reverie sau de
realitate crudă. O pendulare permanentă, o căutare, o
construcţie de sine pare a fi poezia profesorului Dorin Popa.
Iată o autodefinire: „dac-ar veni un înger sau un demon/ fără
sfială să-mi poruncească : eşti alb sau negru !,/ singur n-aş
mai fi singur/ lăsat n-aş mai fi să mă zbat/ între aproximaţii

294
sângeroase devastat de obsesii/ traversând cutremurat/
copilării pe care nu le-am avut/ iubiri neatinse/ mereu
nesfârşit întrebându-mă «acesta, acesta sunt»?”.
drd. Delia GAVRILIU, Universitatea „Al.I.Cuza”, Iași,
iunie 2011, Galați

Revelaţia întâlnirii creaţiei de valoare

Poeziile profesorului Dorin Popa au fost pentru mine

o revelaţie. Revelaţia pe care o ai când te întâlneşti cu creaţia
de mare valoare. Este genul de scriere verticală, care are ca
axă timpul – inalterabilă, inepuizabilă, mereu proaspătă,
mereu nouă - din ce în ce mai rară în zilele noastre, în care
privilegiată pare să fie scrierea orizontală, cantitativă,
obscură, lipsită de spirit, deci de finalitate.
O asemenea poezie ar trebui să circule şi să ajungă la
oameni, pentru că este ca aurul pur: poate produce
transmutări rapide, chiar instantanee în conştiinţa cuiva.
Dotat cu un simţ natural al limbii, poemele sale au
calitatea de a fi traductibile în orice limbă sau idiom fără să-şi
piardă valoarea din original. Acest lucru poate să le confere,
dincolo de valoarea estetică şi morală, o universalitate pe
care şi-o doresc mulţi şi pe care o obţin, până la urmă, foarte
puţini.
Ioana TRICĂ, poet, 19 iunie 2011

Poezii de citit acum şi de înţeles în atemporalitate

,,O tentativă de înfăţişare” încerc să creionez, după

rânduri citite pe muchie de viaţă şi de alter-ego, de viaţă a
alter-egoului. Nu mă gândesc la mai mult de o plimbare în
Copou, pe al cărei trotuar prăfuit poetul Dorin Popa a găsit

295
un lirism ,,cumplit de greu” şi totuşi poros, transparent
aproape, care ţine în versuri albe ,,asemănarea cu lumea şi
inima mea” sau eul şi vidul paradoxal familiar. Dacă e mai
mult de un homo duplex în poeziile profesorului Dorin Popa
şi dacă ,,nesfârşită-i surparea”, probabil numai un alt Cioran
ar putea să mă lămurească. Cert este că puterea de a coborî
treaptă cu treaptă în negura fiinţei şi a fiinţării, de a crea o
catabasă fără ajutorul lui Dante, de a patina
concentric ,,numai pe potecile mele, însângerate” a însemnat
o hiper luciditate restrictivă, coercitivă, împunsă de
limite.,,Nimeni nu înţelege pe nimeni” sau, altfel spus, eul
poetic înţelege tot dar ,,cu teamă/ acum/ să nu închizi ochii/
în joacă”. Nu vreau să spun decât că doza de enigmă, de
ocultare, de abscons a poeziilor şi chiar gravitatea spuselor
care înăduşeşte prin adevăr vin din ,,scântecele mele de
copil”. Rotindu-se ca într-o ontologie premeditată, poetul
Dorin Popa îşi dă şansa copilăriei, dar şi a bătrâneţii, a
începutului, dar şi a sfârşitului, cu un curaj bovaric :,,viaţa
aceasta pe care/ tocmai o pierd”.
Şi tema iubirii poartă acelaşi antagonism câştigător ca
o mască a lui Ianus: „e prea tîrziu, iubito, ca să mă mai
grăbesc”. Mai mult din ,,proem” …
Domnul profesor Dorin Popa poetizează căutarea,
nemărginirea, derizoriul şi imposibilitatea umană care se
împletesc cu firul roşu al iubirii în cel mai sincer exerciţiu
artistic. Versul e unul al procedeului, al fabricării, al derulării,
al caruselului de sentimente, şi nu un rezultat servit cititorului,
fără nicio explicaţie.
Urmărind poeziile domnului profesor Dorin Popa
părea că scriu şi eu, ca cititor, odată cu poetul.
Adelina FULGA, student, anul I, Universitatea „Al.I.Cuza”,,
Dept. de Jurnalism și Științele Comunicării, 24 iunie 2011

296
Dorin Popa, colegul meu

Poetul, profesorul Dorin Popa mi-a fost coleg în anii

formării sale (noastre) ca adulți, în anii de liceu. În acele
vremuri aș fi crezut că firea sa directă îl va îndrepta pe
drumul cu asperități al inginerilor și chiar așa și-a și început
cariera, ca profesor de fizică. Dar poetul sensibil și delicat ce
stătea ascuns sub armura științelor a apărut până la urmă și
ne-a încântat cu versuri ce plutesc spre sufletul nostru. S-a
dovedit astfel că asprimea observațiilor sale asupra lumii
exprimau de fapt tristețea poetului ce nu își găsea locul între
nedreptățile ce ne înconjoară.
În primii ani ai afirmării sale ca poet scria (într-o
creație intitulată „Viața mea”): „viața mea e un șir lung de
încăperi/ ce nu mai vor, brusc, să comunice/ între ele // viata
mea – un ceasornic/ întors cândva/ de-o colegă de bancă //
(...) viata mea – tentativă nesfârșită/ de a recupera/ ceea ce
nicicând n-am posedat (...)”. Cred că Dorin Popa scriitorul,
poetul și-a recuperat talantul primit de la Dumnezeu reușind
să urce pe scara desăvârșirii în sensibilitate literară, ce și-a
netezit treptele pentru a-l primi și pe cel ce și-a început
cariera ca... profesor de fizică.
prof. Adriana PĂDURARU, 5 iunie 2011, Iași
(colegă de liceu, acum profesor de matematică)

Demn, mereu în căutarea dreptății

… noiembrie 1972. Părea o zi ca oricare alta. Un

tânăr îmbrăcat (încă) în uniformă de liceu militar îşi face
apariţia pe holul Liceului „Al. I. Cuza”, venind parcă pentru a
„tulbura” pacea liceului. Caută o fată. Din auzite, se ştiu de
mult. Cunoştinţa însă le-a fost refuzată mereu. A găsit-o –
părea că-l aşteaptă.

297
 Tânărul, care de a doua zi avea să devină elevul
liceului nostru, era Dorin (un nume atât de sonor şi de frumos
pe care numai sora sa, Rita, pare a şti „să-l rostească” corect).
Ne-am împrietenit imediat. Aveam prieteni comuni,
dar, mai ales, o pasiune comună: literatura. Inteligenţa vie,
talentul pentru literatură i-au fost recunoscute doar de
doamna profesor de limba română Aurelia STOLERIU
(Dumnezeu s-o odihnească!) şi ... de mine. Dacă au existat
discuţii în contradictoriu între noi (şi au existat destule!),
acestea au fost întotdeauna pe teme de literatură.
Am avut întotdeauna o admiraţie fără margini pentru
profunzimea gândirii lui, pentru modul de interpretare a
fenomenului literar. Discuţiile cu el mi-au provocat de fiecare
dată teamă (ai ştiut, Dorine?) că nu mă voi ridica la nivelul
viziunii lui, că ar fi posibil să-mi scape ceva (deşi eram
olimpică la limba română).
La vremea aceea, după Baudelaire și Bacovia, aprecia
în mod deosebit poeziile lui Goga, căci regăsea în ele
atmosfera satului Ştiubieni – leagănul copilăriei lui. Ore în şir
am discutat pe această temă. Era atât de convingător, încât,
de fiecare dată, ieşea învingător.
La o vreme, drumurile ni s-au despărţit, căci
inteligenţa sa, setea de dreptate au deranjat pe mulţi – colegi
şi profesori. Prietenia noastră rămăsese, însă, aceeaşi –
simţeam de fiecare dată că ne puteam bizui unul pe celălalt.
Am fost extrem de surprinsă când am aflat că Dorin a
devenit profesor de ... fizică (el, care îşi dorea atât de mult
Litere!), dar şi mândră pe măsură, căci era foarte apreciat şi
iubit de elevi.
A rămas, peste ani, acelaşi: un mare timid (contrar
aparenţelor), de o sensibilitate şi o modestie demne de
invidiat. M-am bucurat cu toată inima, asemeni copilului de

298
odinioară, pentru fiecare succes al său, m-am întristat de
fiecare dată când viaţa a fost nedreaptă cu el.
Dorin Popa a rămas acelaşi, nealterat de scurgerea
timpului, de mizeria vieţii comune: demn, mereu în căutarea
dreptăţii, urând minciuna şi ipocrizia, păstrând mereu vie
flacăra prieteniei. Cât voi fi, cât va fi, mă voi mândri mereu
cu marele meu prieten, Dorin Popa.
Elena CHIRIAC, colegă de liceu
( acum profesor de limba română, 17 iunie 2011, Iași)

Poetul clasei H
„Voi lumina mai clar ca becul acesta!... şi înrămurind vă voi
umbri” (posibil Dorin Popa)
Avea o figură de derbedeu blajin, cu dinţii ferestruiţi
şi două cicori în loc de ochi, şi am ştiut de la început că-i
place poezia. Adică îi place normal, cum îmi plăceau mie
prunele brumate toamna, în zorii zilei. Noi, cei din promoţia
respectivă a liecului militar, eram de fapt o companie de
nebuni, o amestecătură de epigramişti, poeţi, clerici, atleţi,
fotbalişti, adunaţi într-un aşa-zis tot, sub comanda directă a
marelui Pluto, un adjutant care se făcu pentru prima oară
remarcat în faţa noastră prin raportul la comandantul de
companie: „o mână criminală a dat cu piciorul şi a spart uşa
de la WC”. Eram cinci plutoane, fiecare având câte un „poet
al clasei”, printre altele. El era Poetul clasei H. În ceea ce mă
priveşte, eu debutasem cu o povestire haiducească „În pădure
la Guranda”, o imprudenţă, de altfel, fiindcă de fapt pâram pe
cineva drag sufletului meu, apărută printr-o întâmplare a
sorţii sub numele real al eroului. Pentru aceasta și pe baza
altor chichişbuţuri, colegii m-au botezat „poetul clasei E” şi
se bucurau mai mult ca mine la orice apreciere pe care o
primeam fie de la vreun profesor, fie de la vreo revistă la care
îmi trimiteam încercările încă firave. Dar noi, între noi,

299
„poeţii claselor”, ne resimţeam şi ne alăturam firesc în mici
grupuleţe de experimente literare sau de viaţă, cu exuberanţa
aceea juvenilă pe care ne-o plângem unii pe la hanuri, alţii pe
la limanuri, ca să-l parafrazez pe Kayam, o exuberanţă
agresată de rigorile regimului cazon.
La Dorin Popa (aşa îi spuneam) nu mă impresionau
neapărat versurile diafane, cu metafore uneori preţioase
pentru mine - un fiu de ţăran culbec care făcuse o săritură de
gazelă de la o şcoală de ţară, fără profesori calificaţi, la un
liceu de o excepţională calitate -, cât senzaţia că am de a face
cu un tip deosebit, ca lume şi imagine, un tip care mustea el
însuşi a poezie, inclusiv prin limbile de la pantofi mereu
legate anapoda, pantofii emanând parcă un miros asemănător
mirtului, cum îl recuperam eu olfactiv din poemele lui Pindar,
un miros despre care mă miram că nu ştiam de unde venea.
Uniforma, care îi stătea cam strâmb, era peticită cu bucăţi
crepusculare decolorate.
Prima dată l-am remarcat când a fost scos la raportul
companiei pentru ceva chichirezuri legate de disciplină. Pe
măsură ce „comandirul” deşira lista cu atentatele
antiregulamentare ale elevului Dorin Popa (şi totuşi aşa îl
numea), acesta, din faţa careului, începu să mimeze din tot
corpul o mare părere de rău pentru toate păcatele sale,
scobâlţâindu-se de râs, şi, deşi în sine faza nu avea nimic
hazliu, ne molipsirăm cu toţii ca la o mare panaramă şi
începurăm să ne scobâlţâim şi noi şi să râdem solidari, drept
care se pare că ne-am ales şi cu o porţie de „drepţi soldat/c-a
sosit căprarul beat”.
Apoi, în altă zi: Dorin Popa luă hotărârea să se radă
pe cap şi când intră la sala de mese cu capul strălucind, ieşind
în evidenţă de la înălţimea sa, ne anunţă cu voce tare, valabilă
per tuti capi, că filamentul lui personal e mai mare decât al
becului din tavan şi, ca atare, preia el sarcina de iluminare a

300
sălii de mese. Meteahnă de viitor absolvent de fizică, cine
ştie...
Când a venit vremea şi s-a retras din liceul militar,
prin clasa a XI-a, într-o tristă minişedinţă la care participam
eu, poetul clasei G, Teofil Ciobotaru şi, bineînţeles, poetul
clasei H, Dorin Popa, acesta îşi luă la revedere de la noi şi ne
aruncă ritos următoarea ameninţare: „Voi creşte ca un copac
cu ramurile mari şi vă voi umbri pe voi toţi”. Era o
ameninţere, o atenţionare, o chestie de teribilism sau altceva,
dar am resimţit pe sub frunzişiul meu fiorul de inorog ce-i
străbătea fiinţa şi m-am înstelat amar prin toate calcarurile
dedesubturilor mele... Deci el îmi comunica că trebuie să
păstrez legătura cu lumina, cu riscul de a-mi rade capul şi de
a-mi reteza singur ramurile.
Şi aveam şi eu să părăsesc prematur armata, ca
locotenet, cu capul ras şi crengile tăiate, devenind în 1979
student al politehnicii ieşene. M-am încorporat rapid în
colectivul de redacţie al revistei „Viaţa Politehnicii”,
concurând şi urmărind de la distanţă evoluţia revistei
„Dialog”, unde Dorin Popa era redactor şef. Dar încă nu ne
reîntâlniserăm, şi avea să vină cumva şi această întâmplare.
Eram în aşteptare după nişte cursuri în staţia de tramvai din
faţa Universităţii „Al.I. Cuza”. La un moment dat se apropie
de mine Dorin Popa, cu o gogoaşă aburindă în mână, şi, când
se apropie, îmi zise sec, pe tonul actualelor reclame la berea
Albrau: „Salut”, „Salut, salut”, răspunse vocea mea interioară.
„Bine că înfuleci ca un conţopist”. Vocea mea interioară
aveam senzaţia că ţine locul lui Teofil, poetul clasei G.
„Salut”, am răspuns și eu, ca să nu las lucrurile nelămurite.
Rupse o gură din gogoaşă şi continuă la fel de sec (vorbea
doar cu mine). „Mă mai cunoşti?”. Vocea mea interioară:
„Eşti acelaşi căpcăun”. Pauză. Eu: „Da”. El: „Şi te bucuri?”.
Vocea mea interioară: „Asta poate fi numită Întrebare?” Eu,

301
pacifist: „Da”. El: „Bine, ce mai citeşti ?”. Adică, nu unde
locuieşti, cu cine, de ce, cu câţi, ci ce mai citeşti. Vocea mea
interioară: „Tot ce se poate citi în nişte condiţii date”. Eu:
„De toate”. El: „Ai auzit de Borges?”. Vocea interioară se
abţinu. Eu: „Da”. Îi părui neconvingător. „Şi l-ai citit?”
Vocea mea interioară: „Fîsss! Tu, dacă ai avea un tată infirm
cu un spirit şi o cultură ca a lui, ai pune mâna pe vreun
scriitor infirm?”. Eu, mincinos: „Nu, trebuia?”. El, didactic:
„Cine nu-l citeşte pe Borges nu este om de cultură”. Eu: „Dar
ce, tu citeşti ce citesc eu?”. El: „Dar ce citeşti tu?”. Eu:
„Diverse” . Şi am întrerupt, plecând la vale. Mirosul de
poezie se transformase în flori de măceş, dar cuvintele aveau
un gust amar de spin. Ceva rămânea în urmă şi nu înţelegeam
ce.
Sandu VIZITIU, 6 iunie 2011, Dumasca, jud. Iași

Între ironie dulce-amăruie și sinceritate dezarmantă

L-am cunoscut pe Dorin Popa într-o dimineaţă

friguroasă de sfârşit de februarie, în timp ce aşteptam o cursă
spre Galaţi care părea pierdută în întunericul matinal. Pe
trotuar, eram doar noi doi, nedumeriţi, dar determinaţi să
călătorim spre oraşul de la malul Dunării. Din motive pe care
nu le-am putut afla nici atunci, nici mai târziu, cursa nu a mai
venit. La invitaţia unui conducător auto insistent, am plecat
până la Vaslui, unde puteam prinde o cursă spre Bucureşti
până la Tecuci. Abia pe acest ultim tronson am început să
vorbim despre cum vom proceda pentru a ajunge la destinaţie.
La Tecuci, am fost nevoiţi să tropăim prin zăpadă între
intersecţia spre Bucureşti, unde am coborât şi locul de unde
plecau curse auto spre Galaţi. Îmi amintesc că nu aveam
bagaj – urma să particip doar la o reuniune familială intimă;
oricum, obişnuiesc să merg foarte repede, adeseori fără să-mi

302
dau seama că supun unui efort mare pe cel sau cei de alături.
La un moment dat, deşi ţinea pasul cu mine în ciuda
bagajului pe care îl schimba dintr-o mână într-alta, m-a
întrebat dacă merg atât de repede de obicei; mi-am cerut
scuze şi am intrat într-un ritm mai lent. Pe drum, am vorbit
mai mult, descoperind dincolo de activităţile noastre cu
studenţii şi pasiunea noastră pentru călătorii dincolo de
graniţele ţării. Ne-am despărţit făcând schimb de cărţi de
vizită, eu coborând într-o staţie unde se adună florari ca să
pot cumpăra flori pentru mama şi de unde am luat un taxi
spre cartierul copilăriei mele.
La câteva zile după revenirea acasă, în prima
săptămână din luna martie, am primit pe calea internetului un
mărţişor surpriză – un mesaj care cuprindea un volum de
poezii scrise de Dorin Popa...
Alăturare miraculoasă de litere, cuvântul are menirea
de a comunica. Cândva, între momentul croirii primelor
cuvinte şi cel trăit astăzi de noi, omul a pierdut dorinţa şi
bucuria comunicării, învăţând să se ascundă în spatele
cuvintelor mai bine decât în tăcere.
Într-o vreme când oamenii oscilează între agresiune verbală
şi pălăvrăgeală, când sentimentele şi neliniştile se topesc în
vacarmul tehnologiilor, iar însingurarea devine norma lumii
contemporane, cine mai îndrăzneşte să-şi glăsuiască trăirile?
Poetul…
Poezia rămâne un exerciţiu individual, desăvârşit cu
ochii larg deschişi către lumea dinlăuntrul şi din afara
poetului. Uneori, ivită din insomnii şi angoase iscate de
gânduri şi întâmplări ce frământă sufletul, alteori din
preaplinul bucuriilor şi uimirilor mai mari sau mai mici ce
zidesc existenţa cotidiană. Acuitatea percepţiilor este
determinată de sensibilitatea fiecărui individ, modelată de
experienţele traversate şi întâlnirile cumulate.

303
 Citind poeziile domnului Dorin Popa, te opreşti
asupra unor emoţii pe care îţi aminteşti să le fi trăit uneori
fără să te fi oprit asupra tâlcului lor mai adânc. Te izbesc
constatări pe care obişnuieşti să le ignori.
„ne petrecem atât de grăbiţi
de parcă ceva mai important
am avea de făcut,

trecem preocupaţi prin viaţa noastră,

prin slăbiciunea noastră şi prin
dulceaţa gândului că într-o zi,
cândva, chiar vom fi.”

Sentimente mărturisite sau întreţesute între rânduri

care par a vorbi despre întâmplări obişnuite – Dorin Popa îşi
asumă bucuriile şi spaimele, se apleacă asupra lor, se lasă
absorbit de ele. Distilate cu luciditate, pendulând între ironie
dulce-amăruie şi sinceritate dezarmantă, pentru a fi dăruite
cititorilor.
conf.univ.dr. Carmen GACHE,
Universitatea „Al.I.Cuza”, Facultatea de Biologie, iunie 2011

304
Curriculum Vitae

305
 Născut la 5 iulie 1955 în localitatea Ştiubieni, judeţul Botoşani.
Conferenţiar în cadrul Departamentului de Jurnalistică şi Ştiinţele
Comunicării, Facultatea de Litere, Universitatea „Al.I.Cuza”, Iași. Doctor
în Ştiinţe Umaniste, specialitatea Filologie. Master în Jurnalistică.
Licenţiat al Facultăţii de Fizică. Membru al Uniunii Scriitorilor din 1993.
Redactor, secretar general de redacţie, redactor-şef adjunct şi
redactor-şef la revista Dialog a Universităţii ieşene „Al. I. Cuza” (1979-
1983). Redactor la Editura Universităţii „Al. I. Cuza” (1990-1992).
Redactor principal (publicist comentator) la revista Contemporanul,
Bucureşti, a Ministerului Culturii din România (1991-1999). Şef
departament cultural la ziarul Monitorul (astăzi, Ziarul de Iaşi) (1992-
1997). Realizator al emisiunii Exerciţii de înţelegere – talk-show, Radio
Nord-Est, Iaşi (1998-2000). Realizator de emisiuni TV la posturile
Europa Nova și Tele M (1992-19967). A colaborat și la: Cotidianul
(redactor, 1991-1994), Ultimul cuvânt (redactor, 1993), Timpul (redactor-
șef adjunct, 1990), Unirea – publicație a PNȚCD Iași (redactor-șef, 1990),
Acum, Vatra, România literară.
Expert-evaluator al Agenţiei Române de Asigurare a Calităţii în
Învăţământul Superior (ARACIS), domeniul Ştiinţe ale Comunicării.
Expert-evaluator al Consiliului Naţional al Cercetării Ştiinţifice din
Învăţământul Superior (CNCSIS), Comisia de Ştiinţe Socio-Umane şi
Economice. Coordonator al colecțiilor Jurnalism și Societate &
Publicistică ale Editurii Institutul European, Iași.

A. Opera
I. Cărți
1. Volume de poezie:
Utopia posesiunii: transcrieri disperate, Editura Junimea, Iaşi, 1990, 83
pag., ISBN 973-37-0096-7;
Fără întoarcere, Editura Institutul European, Iaşi, 1992, 87 pag., ISBN
973-95671-6-9; copertă de acad. Sorin DUMITRESCU (volum distins cu
Premiul atribuit de revista de poezie „Poesis” pe anul 1992 şi căruia
„România literară”, principalul hebdomadar literar al acelor ani, îi dedică
două cronici succesive, prin R. Constantinescu şi R. Voinescu);
Poesis/ Elf lyrische Miniaturen, ediţie bilingvă româno-germană
(traducători: Simone Reicherts-Schenk şi Christian W. Schenk), Editura
Dionysos Verlag, Kastellaun, Germania, 1993; reeditat în 1996;
Tentativă de spovedanie, cu o postfaţă de Ioan Holban, Editura DAB,
Iaşi, 1994, 115 pag., ISBN 973-96099-2-9; (volumul primeşte Premiul

306
 Uniunii Scriitorilor, filiala Iaşi);
Poèmes (poezii în limba franceză), Editura La Maison Internationale de
Poésie, condusă de Dodik Jegou, Saint-Malo, Franţa, 1995;
Ce mai aştept, Editura Helicon, Timişoara, 1996, 126 pag., ISBN 973-
574-233-2; reeditat în 1997;
Moartea mea – viaţa mea, cu o prefaţă de prof. univ. dr. Liviu Leonte,
Editura Apollonia, Iaşi, 1997;
Niemand versteht niemanden/Personne ne comprend personne/Nimeni
nu înţelege pe nimeni, ediţie trilingvă germană, franceză, română
(traducători: Simone Reicherts, Gabriela Linde şi Christian W. Schenk -
germană, Doina Mihaela Sava şi Marie Thérèse Sart - franceză), Editura
Polirom, Iaşi, 1998, 160 pag., ISBN 973-683-059-4;
Ce ţi-e scris / Your destiny, volum bilingv româno-englez (traducători:
Laura Ioana Cuţitaru, Eugenia Ionescu, Eileen McFarren), cu o postfaţă
de Codrin Liviu Cuţitaru, Editura Institutul European, Iaşi, 1998;
Perdoname, ediţie bilingvă româno-spaniolă (traducători: Dana Diaconu
şi Rafael Pisot), cu o prefaţă de acad. Alexandru Zub, Editura Moldova,
Iaşi, 1999;
Când o femeie vine către tine, Editura Fides, Iaşi, 2001, 120 pag., ISBN
973-9384-54-4;
For ever for never (traducere în limba engleză de Ştefan Colibaba, Laura
Ioana Cuţitaru Leon, Eileen McFarren şi Simona Chiper), Editura Fides,
Iaşi, 2001, 112 pag., ISBN 973-9384-55-2;
My Death – My Life, Editura stand@rt, Iaşi, 2004;
Când o femeie pleacă, Editura Axa, Botoşani, 2005.
2. Volume de specialitate:
Introducere în studiul şi istoria mass-media (curs universitar), Iaşi,
Editura Universităţii „Al.I.Cuza”, 2002, 392 pag.;
Textul jurnalistic (curs universitar), Iaşi, Editura Universităţii „Al. I.
Cuza”, 2002, 264 pag.;
Mass media, astăzi, Iaşi, Editura Institutul European, 2002, 246 pag.,
ISBN 973-611-229-2;
Genuri si specii ale textului jurnalistic (curs universitar), Galaţi, Editura
Fundaţiei Universitare “Dunărea de Jos”, 2003;
Tehnici de colectare a informaţiei, Galaţi, Editura Fundaţiei Universitare
“Dunărea de Jos”, 2004, 170 pag., ISBN 973-627-133-1;
Comunicare şi publicitate, Bucureşti, Editura Tritonic, 2005, 112 pag.,
ISBN 973-733-025-0;

307
Aspecte ale receptării mesajului mediatic, Editura Fundaţiei Universitare
„Dunărea de Jos”, Galaţi, 2005;
Jurnalistul Camil Petrescu, Iaşi, Editura Institutul European, 2007, 158
pag., ISBN 973-611-354-X;
(coord.) De nota 10. Licenţă Jurnalism 2006, Iaşi, Editura Pim, 2006, 200
pag., ISBN 973-716-416-4/ 978-9-737164-16-2.

3. Volume de dialoguri şi interviuri:

Convorbiri euharistice (dialoguri cu Petre Ţuţea, Neagu Djuvara, Sorin
Dumitrescu şi Andrei Pleşu), Iaşi, Editura Institutul European, 1992, 176
pag., ISBN 973-95671-0-X (volum distins cu premiul pentru publicistică
al revistei „Cronica”);
Cu Părintele Galeriu – între Geneză şi Apocalipsă, convorbiri, Bucureşti,
Editura Harisma, 2002, 412 pag., ISBN 973-8482-01-1;
Scriitorii şi politica. 1990-2007. Dialog cu Liviu Antonesei, Iaşi, Editura
Institutul European, 2007, 252 pag, ISBN 978-973-611-507-3.
4. Antologii:
11 poeţi – placheta Oglinzi interioare (16 pag.), Editura Junimea, Iaşi,
1981;
Caietul debutanţilor 1982, Editura Albatros, Bucureşti, 1984;
Incertitudes, prefaţă de Axel Maugey, Editura Humanitas, Montréal,
Québec, Canada, 1992;
Se apropia sfârşitul secolului, antologia colocviilor de poezie de la Piatra
Neamţ, I, Editura Biblioteca Antiteze, Piatra Neamţ, 1992;
Mircea Muthu, La ce bun poeții....: confesiuni „Poesis”, Piatra Neamț,
Editura Panteon, 1994, 151 pag., ISN 973-96213-3-3;
Christian W. Schenk (coord.), Streiflicht, Editura Dionysos, Kastellaun,
Germania, 1994;
Adam J. Sorkin (editor şi traducător), City of Dreams and Whispers,
Editura The Center for Romanian Studies, Oxford, Portland, România,
Anglia, SUA, 1998;
Vasile Muste (editor), Un sfert de veac de poezie. Sighetul Marmaţiei,
antologie cu o prefaţă de Laurenţiu Ulici, Editura Fundaţia Luceafărul,
1998;
A Violin Before the Open Window, an anthology of poems by the Ján
Smrek Prize competition participants, Bratislava-Slovacia, Grafiq Studio,
1998;
Caiete internaţionale de poezie / International Notebook of Poetry,
Editura LiterArt XXI, nr.3/2002;

308
Angelica Lambru (trad.), El Muro del silencio. Antología de Poesía
Rumana Contemporánea / Zidul tăcerii. Antologie de poezie română
contemporană, autori antologaţi: Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei,
Florin Iaru, Alexandru Muşina, Dorin Popa, Emil Brumaru, Liviu
Antonesei, Bogdan Ghiu, Matei Vişniec, Călin Vlasie, Huerga y Fierro
Editores, Spania, 2007, 190 pag., ISBN 978-84-8374-633-2;
Noaptea condeierilor. O antologie a poeziei ieșene contemporane, ediție
îngrijită de Valeriu Stancu, Iași, Editura Cronica, 2008, ISBN 978-973-
743-085-4;
Poemele Iașilor, ediție îngrijită de Nicolae Panaite, cu o prefață de
Constantin Ciopraga, Iași, Editura Alfa, 2008, ISBN 978-973-8953-66-6.

II. 1. Articole
„Sentimentul încrederii”, rubrica: Planeta de tînăr, Dialog, nov.-dec.
1979, nr. 71-72, p. 3;
„Cercetarea interdisciplinară”, Dialog, ian.-febr. 1980, nr. 73-74, pag. 2;
„În prim plan: fizica”, Dialog, ian.-febr. 1980, nr. 73-74, p. 3;
„La mulți ani, Don Juan!”, Cronica, 1 febr. 1991, nr. 5, p. 2;
„Romancierul Nicolae Breban din nou la Iași”, Cronica, 1-15 oct. 1991,
nr. 27, p. 15;
„Iași: Bolile istoriografiei comuniste. 9 octombrie 1991”, dezbatere la
care au participat Ioan Caproșu, Nicolae Breban, Dorin Popa, Florin
Sicoie, Ion Toderașcu, Octavian Bounegru, Victor Spinei, Vasile Cristian,
Ioan Ciupercă, Attila Laszlo, Mihail Vasilescu, Contemporanul - ideea
europeană, 8 nov., 15 nov. 1991, nr. 45, 46, p. 4-5; 5;
„Un poet din diaspora”, Timpul, aug. 1994, nr. 8, pag. 22;
„Politologia – provocare continuă”, Contemporanul – ideea europeană, 1
aug. 1996, nr. 31, p. 1, 10;
„Diagnostice superficiale”, Contemporanul - ideea europeană, 8 aug.
1996, nr. 32, p. 1,11;
„Al. Paleologu – un om necesar”, Contemporanul - ideea europeană, 15
aug. 1996, nr. 33, p. 16;
„Impactul politologiei. 3. Proiecte iluzorii – forme fără fond”,
Contemporanul - ideea europeană, 15 aug. 1996, nr. 33, p. 7;
„În căutarea modelului democratic adecvat”, în Contemporanul - ideea
europeană, 29 aug. 1996, nr. 35, p. 1, 10;
„Camil Petrescu, publicist (I) şi „Camil Petrescu, publicist (II)”, în
Contemporanul - ideea europeană, 12 sept. 1996, nr. 37 şi nr. 38, p. 1, 10;

309
„Politology in Romania”, în vol. Journal of the American Romanian
Academy of Arts and Sciences, Chicago, A.R.A., 1997;
„A fost Revoluţie”, Monitorul (azi, Ziarul de Iaşi), dec. 1999;
„Arta de a se duce”, Monitorul (azi, Ziarul de Iaşi), ian. 2000;
„Încrederea, un solid capital”, Monitorul (azi, Ziarul de Iaşi), joi, 17 febr.
2000
„Prezența Părintelui Galeriu. Un balsam pentru sufletele românilor”,
Contemporanul - ideea europeană, ian. 2003, nr. 1-4, p. 20-21;
„Părintele Galeriu”, Ziarul de Iași, 12 aug. 2003;
„Repere culturale europene în publicistica lui Camil Petrescu”, în Actele
Colocviului Internaţional Circulaţia modelelor culturale în spaţiul
euroregiunilor, pag. 154-169, Galaţi, 2005, Editura Fundaţiei
Universitare „Dunărea de Jos”, ISBN 973-627317-2/ 978-973-627-317-9.

*** Prefaţă la volumul semnat de Iosif Sava, Simfonia destinului,

Bucureşti, Editura Integral, 1996.

2. Interviuri:
„Sufletul meu nu a părăsit niciodată Iașii”, dialog cu poetul Mihai
Ursachi, Timpul, 7 apr. 1990, nr. 13, p. 1,8;
„Ori schimbăm cursul în România ori pierim!” (I,II), interviu cu Liviu
Antonesei, Cronica, 10 oct. 1990, nr. 41-42, p. 5;
„O realitate care provoacă decepție”, interviu cu Alexandru Călinescu,
Cronica, 26 oct. 1990, nr. 43, p. 4-5;
„Vom ajunge iarăși să ne urâm?”, convorbire cu scriitorul Nicolae
Manolescu, Cronica, 18 ian. 1991, nr. 3, p. 1,3;
„Critica trăiește din poziție, din opoziție, din atitudine”, convorbire cu
Nicolae Manolescu, Cronica, 25 ian. 1991, nr. 4, p. 1,3;
„La noi, publicul se teme de partide”, dialog cu poetul Florin Iaru,
Cronica, 8 febr. 1991, nr. 6, p. 5;
„Dinozaurii s-ar putea să moară, că e schimbare de climă...” (I, II), dialog
cu Mircea Dinescu, Cronica, 15-29 mart. 1991, nr. 11, 13, p. 3;
„Memoria ne va împiedica, sper, să cădem în altă dictatură”, interviu cu
Nicolae Breban, Cronica, 15 mar. 1991, nr. 11, p. 3;
„La comuniști, dacă le găsești o soluție care îi întinerește, ți-o refuză”,
interviu cu Petre Țuțea, Cronica, 19 apr. 1991, p. 7;
„Politica, neapărat politica!”, dialog cu Ștefan Agopian, Contemporanul -
ideea europeană, 16 aug. 1991, nr. 33, p. 7;

310
„Dorința mea este să mă retrag”, dialog cu Andrei Pleșu, ministrul
culturii, Contemporanul - ideea europeană, 6 sept. 1991, nr. 36, p. 5,6;
„Interviu”, dialog cu Liviu Antonesei, Contemporanul - ideea europeană,
4 oct. 1991, nr. 40, p. 6;
„Partidul Alianței Civice reprezintă noile clase care se nasc acuma,
reprezintă, de fapt, tineretul și clasa competentă”, dialog cu Stelian
Tănase, Contemporanul - ideea europeană, 11 oct. 1991, nr. 41, p. 7;
„Dacă ăsta e socialismul, ferească Dumnezeu!”, interviu cu Marco
Cugno, Contemporanul - ideea europeană, 25 oct. 1991, nr. 43, p. 7;
„Prestigiul scriitorului e în scădere”, dialog cu Val Condurache,
Contemporanul - ideea europeană, 1-8 nov. 1991, nr. 44-45, p. 7; 2;
„Am fost atacat timp de 20 de ani în toată presa românească”, dialog cu
Nicolae Breban, România literară, 7 nov 1991, nr. 45, p. 12-13;
„Este inacceptabil să ajungem să nu mai avem încredere în absolut nici un
fel de calitate umană”, interviu cu Andrei Pleșu, Cronica, 1-15 nov. 1991,
p. 3;
„Nu văd mari oameni de stat azi în România, ci numai oameni de stat
jos”, dialog cu Petre Țuțea, Contemporanul - ideea europeană, nov. 1991,
nr. 47-48, p. 7;
„Interviu cu Ioan Holban”, Contemporanul - ideea europeană, 3 ian.
1992, nr. 1, p. 7;
„Am înțeles că numai anticomunismul activ ne poate izbăvi”, dialog cu
Gabriel Dimisianu, Cronica, 15-31 ian. 1992, nr. 2, p. 9;
„Pe vremea aceea mie nu mi-a plăcut limbajul epic”, dialog cu Angela
Marinescu, Contemporanul - ideea europeană, 27 martie 1992, nr. 13, p.
6;
„Sublimul mîndru, deznădăjduit și lipsit de biruință este semnul
Diavolului” (I, II), interviu cu Sorin Dumitrescu, România literară, mar.
1992, nr. 8,9; p. 12-15; 14;
„Există o dezarmare a omului în fața fanatismelor și a dictaturii”, interviu
cu Mihail Nasta, Cronica, 15-30 apr. 1992, nr. 8, p. 3;
„Parcă am fi la cheremul unor draci preocupați să încurce lucrurile”,
interviu cu scriitorul Arșavir Acterian, România literară, 30 apr.-6 mai
1992, p. 12-13;
„Este cu neputință să reconstruim o lume fără să ne punem probleme de
ordin spiritual”, interviu cu N. Manolescu, Cronica, 1-15 mai 1992, nr. 9,
p. 4;

311
„I-am avut mereu în vedere pe marii bolnavi, pe Van Gogh, pe Proust”,
dialog cu Val Gheorghiu, Contemporanul - ideea europeană, 8 mai 1992,
nr. 19, p. 7;
„În România sunt prea puțini regizori valizi”, interviu cu Cristian
Hadjiculea, Cronica, 1-15 iun. 1992, nr. 11, p. 3;
„Istoria va condamna formele agresive ale conștiinței naționale”, dialog
cu Șerban Papacostea, directorul Institutului de Istorie N. Iorga,
București, Contemporanul - ideea europeană, 19 iun. 1992, nr. 25, p. 1;
„Dialog cu Manfred Putz”, Contemporanul - ideea europeană, 26 iun.
1992, nr. 26, p. 7;
„Interviu cu Cristian Hadjiculea”, Contemporanul - ideea europeană, 7
aug. 1992, nr. 32, p. 1;
„Mă voi întoarce la literatură”, interviu cu Ana Blandiana,
Contemporanul - ideea europeană, 18 sept. 1992, nr. 38, p. 1;
„Cum să fiu radios într-o lume atît de hidoasă?”, interviu cu Val
Gheorgiu, Cronica, 15-30 nov. 1992, nr. 22, p. 3;
„Știrile bizare din «Evenimentul zilei» exprimă o societate bolnavă”,
interviu cu Ion Cristoiu, Cronica, 15-31 dec. 1992, nr. 24, p. 3;
„Dialog cu Ion Cristoiu”, Contemporanul - ideea europeană, 24 dec.
1992-8 ian. 1993, nr. 49-20, p. 1,8; 7;
„«Poesis» este un sentiment”, interviu cu George Vulturescu, Cronica,1-
15 mar. 1993, nr. 5, p. 3;
„O pleiadă de mari personalități au onorat catedrele ieșene”, interviu cu
George Popa, Cronica, 1-15 iul. 1993, nr. 13, p. 3;
„Scriu în marea noapte a sufletului”, micro-interviu, prin fax, cu Horia
Zilieru, Cronica, 16-28 aug. 1993, nr. 16, p. 2;
„ Am avut norocul, la botezul meu, sa fiu tinut in brate de Nicolae Labis”,
dialog cu Grigore Ilisei, Contemporanul - ideea europeană, 12 nov 1993,
nr. 45, p. 1, 10;
„Nu mă liniștește foarte mult faptul că-mi pot explica toate metehnele”,
interviu cu Radu G. Țeposu, Contemporanul - ideea europeană, 19 nov.
1993, nr. 46, p. 1,10;
„Cît de ușor poate fi rescrisă istoria”, interviu cu Andrei Corbea, Vatra,
iul. 1996, p. 59-63;
„Interviu cu actrița Oana Pellea”, Contemporanul - ideea europeană, 1
aug. 1996, nr. 31, p. 16;
„Ungaretti mi-a încurajat debutul”, dialog cu Biagia Marniti, Italia,
Contemporanul - ideea europeană, 22 aug. 1996, nr. 34, p. 1,6;

312
„În Statele Unite sunt peste 100 de profesori universitari români de
matematică”, dialog cu academicianul Constantin Corduneanu,
Contemporanul - ideea europeană, 5 sept. 1996, nr. 36, p. 1,10;
„Mergem constant și ne spovedim în spațiul cultural înălțat de
Kogălniceanu”, dialog cu Lucian Vasiliu, directorul Muzeului Literaturii
din Iași, Contemporanul - ideea europeană, 12 dec. 1996, nr. 50, p. 1,10;
„Încă nu am ajuns la certitudini în artă”, dialog cu pictorul Mihai Tarași,
Contemporanul - ideea europeană, 16-23 ian. 1997, nr. 4, p. 1,10;
„Interviu”, dialog cu pictorul ieșean Bogdan Bîrleanu, Contemporanul -
ideea europeană, 6 febr. 1997, nr. 5, p. 1,11;
„Dialog cu pictorul italian Lorenzo Cascio”, Contemporanul - ideea
europeană, 27 nov. 1997, nr. 48, p. 1,10;
„Dialog cu pictorul italian Guglielmo Meltzeid”, Contemporanul - ideea
europeană, 4 dec. 1997, nr. 49, p. 1,11;
„Dialog cu poetul Jacques-Francois Dussottier, vice-președintele
Societății Poeților Francezi”, Contemporanul - ideea europeană, 11 nov.
1999, nr. 43, p. 9;
„Lui Ion Cristoiu «i-au crescut nicușori în obrăjori», vorba lui Dinescu”,
dialog cu Liviu Antonesei, Timpul, dec. 2006, nr. 12, p. 4,5.

A publicat poeme în „Dialog” (seria Călinescu – Hoişie), „Opinia

studenţească” (seria L. Antonesei), „Echinox” (seria Papahagi, Vartic,
Pop), „Vatra” (seria Moraru – Cistelecan), „Apostrof”, „Orizont” (seria
Mircea Mihăieş), „Viaţa românească” (seria Cezar Baltag), „România
literară” (seria Nicolae Manolescu), „Amfiteatru”, „Contemporanul”
(seria Nicolae Breban), „Convorbiri literare”, „Offcourse” (Albany, SUA),
„NEuropa” (Luxemburg), „Southeastern Europe/L‟Europe de Sud-Est”
(Arizona, SUA), „ARA Journal” (SUA – Canada), „Skylark” (Aligarh –
India, Morden – Anglia) ș.a.

B. Referinţe critice (selectiv):

1. În volume:
Ioan Holban, Salonul refuzaților, Iași, Editura Moldova, 1994;
Nicolae Busuioc, [articol bio-bibliografic] Scriitori şi publicişti ieşeni
contemporani. Dicţionar (1945 – 2002), Iaşi, Editura Junimea, 1997, pag.
310-312, ISBN 973-37-0267-6;
Florin Faifer, Faldurile Mnemosynei, Iași, Editura Junimea, 1999, p. 111-
113;

313
Romulus Bucur, Poeți optzeciști, Pitești, Editua Paralela 45, 2000, p. 178-
181;
Al. Cistelecan, Top Ten, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2000, p. 90-92;
Silvia Lazarovici, [articol bio-bibliografic] Dicționarul scriitorilor
botoșăneni. 1945-2000, Botoșani, Editura Geea, 2000, p. 8, 166-168,
ISBN 973-99383-3-7;
Manoranjan Das, Philosophical Search on Ten Poetry-Genius of the
World, Kolkata-India, The Future Publications, 2003;
Dominique-Luisa Sorohan, When a Woman Comes Towards You and
Other Poems by Dorin Popa / Când o femeie vine către tine şi alte poeme
de Dorin Popa, disertaţie masterat, coordonator ştiinţific James Brown,
susținută la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, Centrul de
Traducere şi Interpretare a Textului Contemporan (CTITC), Universitatea
Bucureşti; în curs de apariţie la CTITC în cadrul colecţiei „Text în
Context” coordonată de Lidia Vianu (director CTITC), 2007;
Academia Română, [articol bio-bibliografic] Dicționarul general al
literaturii române, vol. P/R, București, Editura Univers Enciclopedic,
2006, p. 318-319, ISBN 978-973-637-138-7;
Aurel Sasu, [articol bio-bibliografic] Dicționarul biografic al literaturii
române, vol. II (M-Z), Pitești, Editura Paralela 45, 2006, p. 392-393,
ISBN 978-973-697-760-2;
Literatură, arte, idei în Alma Mater/Dialog, 1969-1990. Indice
bibliografic, coord. Aurelia Stoica, Editura Universității „Al.I. Cuza”, Iași,
2005; ISBN 973-709-114-8.
2. În periodice [despre activitatea profesională]
Codrin Liviu Cuţitaru, „Teoria şi istoria jurnalismului”, în Observator
cultural, 12-18 nov. 2002, nr. 142, p. 7;
Liviu Antonesei, „Dorin Popa, «Introducere în studiul şi istoria mass
media» şi «Textul jurnalistic»”, în Timpul, noiembrie 2002;
Florea Ioncioaia, „Cartea albă a comunicării”, în Ziarul de Iaşi, vineri, 19
aprilie 2002, p. 6.
Andreea Mingiuc, „Radiografia timpului nostru” („Scriitorii și politica.
Dorin Popa în dialog cu Liviu Antonesei”, 2007), Timpul, mai 2007, nr. 5,
p. 21;
Codrin Liviu Cuțitaru, „Scriitorii și birourile ovale”, Dilemateca, mai
2008, nr. 24, p. 26;
Carletta Elena Brebu, „Comunicarea «O nouă religie»” („Comunicare și
publicitate”, 2005), Ateneu, ian. 2008, nr. 1, p. 4.
3. În periodice [despre activitatea literară]

314
Camil Cezar Coțovanu, „Un poet”, Dialog, mai-iun. 1981, nr. 3-4 (81-82),
p. 4;
Laurențiu Ulici, „Oglinzi interioare”, România literară, 19 aug. 1982, nr.
34, p. 11;
D. Vieru, „Oglinzi interioare”, Convorbiri literare, dec. 1982, nr. 34, p.
14;
Ioan Holban, „Hergheliile întunericului”, Cronica, 11 mai 1990, nr. 19, p.
6;
Horia Gârbea, „Utopia posesiunii”, Luceafărul, 30 mai 1990, nr. 18, p. 6;
M. Moga, „Utopia posesiunii”, Luceafărul, 27 iun. 1990, nr. 22, p. 6;
Nicolae Diaconescu, „Utopia posesiunii”, Ramuri, iul. 1990, nr. 7, p. 10;
Romulus Bucur, „Utopica eliberare (D. Popa, Utopia posesiunii)”, Arca,
1990, nr.6, p. 5;
Sorin Preda, „Cronică” (Utopia posesiunii), Amfiteatru, dec. 1990;
Vasile Spiridon, „Sentimentul poetic al ființei” (D. Popa, Utopia
Posesiunii), Familia, apr. 1991, nr. 4, p. 5;
Vasile Spiridon, „Elegia sudurii fisurate”, Luceafărul, 3 apr. 1991, nr. 14,
p. 7;
Gheorghe Mocuţa, „Arta conversaţiei (D. Popa, Convorbiri euharistice)”,
Arca, 1992, nr. 7-8, p.10;
Romanița Constantinescu, „Tentativa de seducere”, România literară, 9-
15 dec. 1992, nr. 40, p. 9;
Mihai Iacob, „Actualitate și euharistie”, România literară, 1992, nr. 34, p.
9;
Virgil Podoabă, „Între mine și mine. Eseu despre poezia lui Dorin Popa”,
Vatra, 1992, nr. 10, p. 7;
Traian T. Coșovei, „Despre actualitatea rinocerilor” (D. Popa, Fără
întoarcere, 1992), Contemporanul – ideea europeană, 12 febr. 1993, nr. v
6, p.3;
Ioan Holban, „Poezia ca o rană deschisă – D. Popa”, Contemporanul -
ideea europeană, 1 oct. 1993, nr. 39, p. 5;
Romulus Bucur, „Vină şi (speranţă de) salvare” (recenzie despre D. Popa,
Fără întoarcere), Arca, 1993, nr. 7-8-9, p.7;
Codrin Liviu Cuțitaru, „Dorin Popa: Fără întoarcere”, Dacia literară,
1993, nr. 9, p. 25;
Robert Voinescu, „Totuși poetic...”, România literară, 12-18 ian. 1993, nr.
1, p. 9;
Virgil Mihaiu, „Când sunt atinse limitele” (D. Popa, Poesis, Ed. Dionysos
din Germania), Steaua, martie 1994, nr. 3, p. 31;

315
T. Georgescu, „Salvarea prin iubire”, Timpul, mai 1994, nr. 3, p. 9;
Teodor George, „Poesis. Elf lyrische Miniaturen: 11 miniaturi lirice”,
Contemporanul, 30 iun. 1994, nr. 10-11-12, p. 5;
Alexandru Cistelecan, „O tentativă de antologie” (Tentativă de
spovedanie, 1994), Luceafărul, 18 ian. 1995, nr. 2, p. 15;
Cristian Tamaș, „...pe viață și pe moarte, cu patimă dansez...”, Dacia
literară, 1994, nr. 14, p. 56;
George Bădărău, „Lirismul coșmăresc”, Timpul, iun. 1995, nr. 6, p. 8;
Gynella Parfenie, „La un concurs internațional de poezie, ieșeanul Dorin
Popa a câștigat premiul I”, Monitorul, 23 aug. 1995, nr. 199, p. 2;
Octavian Soviany, „Poezie și exorcism”, Contemporanul, 9 febr. 1995, nr.
6, p. 5;
Ingrid Gal, „Teatru de poezie la Iaşi într-un spectacol de Dorin Popa”,
Contemporanul, 6 sept. 1995, nr. 14;
Ioan Holban, „Cronică”, Contemporanul, 15 aug. 1996, nr. 32, p. 7;
Nicolae Turtureanu, „Un poet laureat: Dorin Popa”, Cronica, iul. 1996, nr.
13-14, p.8;
Ioan Holban, „Dorin Popa – Poèmes/ La maison des Poètes et des
Ecrivains, Saint-Malo, 1996”, Contemporanul - ideea europeană, 8 aug.
1996, nr. 32, p. 7;
Mircea Popa, „O mică bijuterie lirică (D. Popa, Poesis. Elf lyrische
Miniaturen)”, Arca, 1996, nr. 1-2-3, p. 114;
Ioan Holban, „Tradus și traducători”, Symposium, 28 aug. 1996, nr. 15, p.
7;
Florin Faifer, „Născut pentru a suferi”, Timpul, feb. 1997, nr. 2;
Ioan Holban, „Scrisori în bătaia vânturilor pe-o vreme amorțită” (Ce mai
aștept, 1996), Adevărul literar și artistic, 23 mar. 1997, nr. 361, p. 5;
C.D., „Maîinile tale – aripile ude”, Colloquium, ian. 1998, nr. 1, p. 2;
Mihai Chiper, „Edituri ieșene la Târgul internațional de carte de la
Leipzig”, Monitorul, 25 mart. 1998;
G. Modoranu, „Dorin Popa: Moartea mea – viața mea”, Dacia literară,
1998, nr. 28 (1), p. 60;
Ion Roșioru, „Moartea mea, viața mea”, Tomis, oct. 1998, nr. 10, p. 6;
Victoria Luță, „Caligrafii poetice” (Ce ți-e scris/Your destiny, 1999),
România literară, 4 aug. 1999, nr. 31, p. 6;
Olimpia Iacob, „Sub semnul autenticității” (For Ever, For Never, 2001),
Convorbiri literare, iun. 2002, nr. 6, p. 64-66;
Virgil Cuțitaru, „Obiectivitatea subiectivității”, Contemporanul - ideea
europeană, 13 iun. 2002, nr. 24, p. 7;

316
Constantin Ciopraga, „Dorin Popa – Măștile poetului”, Convorbiri
literare, oct. 2002, nr. 10;
Emanuela Ilie, „Când o femeie pleacă sau Despre imposibila iubire”
(Când o femeie pleacă, 2005), Poezia, 2006, nr. 3, p. 227-228;
Cristina Spătărelu și Bianca Burtă-Cernat (realizatori anchetă), „Bursa
debuturilor 1990-1999”, Bucureștiul Cultural/ Suplimentul Revistei 22,
nov. 2007, nr. 12;
Traian T. Coșovei, „Vin artiștii, pleacă căpșunarii”, Adevărul literar și
artistic, 30 mai 2007;
4. Interviuri acordate:
George Bădărău, „Prin Breban, Dostoievski se plimbă prin lumea
noastră”, Cronica, 1-15 iul. 1993, nr. 13, p. 9;
Val Condurache, „Așa stau lucrurile în cazuș meu”, Timpul, nr. 4, aprilie
1995;
Magda Alexiu, „Fiindcă există Dostoievski mi-e mai ușor să înțeleg
existența lui Dumnezeu”, Cronica, 1-15 febr. 1995, nr. 3, p. 2;
Interviuri la radio: Radio Trinitas, la emisiunile: „Gânduri creştine”
(17 sept. 1998, 7 dec. 2002, 16 aprilie 2003, 11 aug. 2003 - despre
moartea Părintelui Galeriu şi despre volumul de dialoguri cu Părintele);
„Limba noastră” (21 mai 1999, 12 nov. 2002 - despre învăţământ şi
despre volumele Introducere în studiul şi istoria mass media şi Textul
jurnalistic); Radio Iaşi: la emisiunea culturală „Convorbiri literare” (6
nov. 2002); „Studioul de poezie” (realizată de Valentin Teodosiu, 14 dec.
2002); Radio România Internaţional (1 nov. 2002);
Interviuri televizate: ConySat (mai 1999); TeleM (1 iunie 1999);
MBitt, la emisiunea „Vizibil – invizibil” realizată de Liviu Antonesei (22
dec. 2000 - despre învăţământul universitar şi Departamentul de
jurnalistică, 12 aprilie 2001, 20 iul. 2001, 30 oct. 2002, 20 dec. 2002);
TVR Iaşi (29 iulie 2001, 25 oct. 2002).

C. Granturi, burse, distincții profesionale:

2010-2013: manager proiect „Reţea transnaţională de management
integrat al cercetării postdoctorale în domeniul Comunicarea științei.
Construcţie instituțională (școală postdoctorală) și program de burse
(CommScie)"-POSDRU/89/1.5/S/63663, finanțat în cadrul POS-DRU,
Axa 1.5 – Programe postdoctorale, buget: 3.500.000 euro;
2009-2013: director de proiect/membru în Management Committee al
grantului european COST Action IS0804 - Language impairment in a
multilingual society: Linguistic patterns and the road to assessment ;

317
2009-2012: director de proiect, Negocierea identității – Retorica
diferentei. Reprezentari ale minoritatilor romanesti din strainatate in
mass media. Studiu comparativ: Romania – Rep. Moldova – Elvetia –
Italia – Spania, Universitatea Al.I.Cuza, Iasi, CNCSIS, PN II /
IDEI_1211, buget: 1.000.000 RON;
2007: titlul de „Profesor Bologna” acordat la prima ediție a Galei
Profesorilor Bologna de către ANOSR, Sibiu, România;
2002-2006: coordonator pentru bursele Erasmus în cadrul
Departamentului de Jurnalism și Științele Comunicării, Universitatea
Al.I.Cuza, Iași;
2006: finanţare din partea Autorităţii Naţionale pentru Cercetare
Ştiinţifică în vederea publicării volumului Jurnalistul Camil Petrescu,
Editura Institutul European, Iaşi;
2005: subvenţie din partea Ministerului Culturii din România pentru
publicarea volumului Când o femeie pleacă, Editura Axa, Botoşani;
2002: Honorary Doctorate of Literature, titlu acordat de către World
Academy of Arts and Culture, cu sediul în Los Angeles, California, USA;
1996: bursă de studiu pentru Limbă şi cultură italiană oferită de
Provincia Liguria, Genova, Italia.
1992: Premiul pentru Publicistică al revistei Cronica pentru volumul
Convorbiri euharistice. Dialoguri cu Petre Ţuţea, Neagu Djuvara, Sorin
Dumitrescu şi Andrei Pleşu, Iaşi, Editura Institutul European.

Premii literare – în ţară şi străinătate.

 Premiul I pentru Poezie la Concursul Naţional de creaţie studenţească;
 Primeşte premiul pentru Debut al Asociaţiei Scriitorilor din Moldova
pentru volumul Utopia posesiunii (1990), 1990;
 Premiul anului 1992, atribuit de singura revistă de poezie din
România: POESIS pentru volumul Fără întoarcere (1992);
 Premiul Uniunii Scriitorilor, filiala Iaşi, pentru volumul Tentativă de
spovedanie (1994), 1994;
 Premiul I la Concursul Literar Internaţional “Jean MONNET”, ediţia
a IV-a, Genova, ITALIA, la care au participat 12 ţări europene,
august 1995;
 Premiul II la Grand Prix International, Marsilia, Franţa, mai 1996;
 Diploma de onoare la “Muses d‟Or”, Franţa, iunie 1996;
 Diploma de onoare la concursul “La plume d‟Or”, Franţa, octombrie
1996;
 Premiul juriului al oraşului Marsilia, Franţa, 1997;

318
 Prima menţiune a Concursului de Poezie organizat de al XVIII-lea
Congres Mondial al Poeţilor, Bratislava, 1998;
 Marele premiu al Concursului de Poezie organizat de IFLAC, Haifa,
Israel, 1999;
 World Hangchon Culture Prize, acordat de Hangchon Culture
Association of Korea, 2002.

D. Participări la conferințe și simpozioane

 În ţară:
2009, noiembrie: conferința internațională Post-Communism and the New
European Identity, Oradea, Universitatea din Oradea; titlul lucrării:
Despre deconstrucția identitară prin mass media - când identitatea ucide.
Cercetare cu privire la imaginea românilor din străinătate în mass media
românești și în cele din Italia;
2008, aprilie: key-speaker în cadrul workshopului Language, Concepts,
Communication (LCC), finanţat prin grant CNCSIS PN II – Idei; titlul
conferinţei: Knowledge through mass-media – between popularization,
vulgarization and information. Scientific journalism in post-communist
Romania;
2007, iunie: sesiunea de comunicări ştiinţifice a Facultăţii de Jurnalism şi
Ştiinţele Comunicării, Universitatea Bucureşti; titlul lucrării:
Comunicarea ştiinţei. Reînvestirea discursului ştiinţific ca discurs social
prin mass-media;
2007, martie: co-organizator al work-shop-ului Nano – O nouă
dimensiune în ştiinţa contemporană. Nanoştiinţe şi Nanotehnologii
(realizat în colaborare cu Facultatea de Fizică, prof. univ.dr. Liliana
Mitoşeriu), unde a conferenţiat despre Jurnalismul ştiinţific – o necesitate
în mass media româneşti, o direcţie de studii postuniversitare, o posibilă
carieră?;
2006, iunie: sesiunea de comunicări ştiinţifice Valori, idealuri şi norme
europene în comunicare, organizată de către Facultatea de Jurnalism şi
Ştiinţele Comunicării, Universitatea Bucureşti; titlul lucrării: „Publicitate
şi globalizare: adaptarea discursului publicitar la formulele culturale ale
globalizării”;
2006, mai: participă la colocviul internaţional Circulaţia modelelor
culturale în spaţiul euroregiunilor, organizat de către Universitatea
„Dunărea de Jos”, Galaţi, cu lucrarea „Repere culturale europene în
publicistica lui Camil Petrescu”;

319
2005, noiembrie: simpozionul naţional cu participare internaţională Presa
românească – Trecut, prezent şi perspective, Universitatea Babeş-Bolyai,
Cluj-Napoca; titlul lucrării: Etape ale evoluţiei presei româneşti;
2000: panelist la simpozionul 10 Years of Journalism Training in Central
& Eastern Europe, Universitatea Bucureşti, Bucureşti.

În străinătate:
2010, iunie: „Reconciliation of identity hetero-stereotypes and auto-
stereotypes portrayed by the media”, lucrare acceptată la Exeter Centre
for Ethno-Political Studies‟ Inaugural Conference -“Ethno-Politics in a
Globalized World”, University of Exeter;
2007, februarie: invitat la Zilele Internaţionale ale Universităţii Volda,
Norvegia, unde a conferenţiat despre jurnalismul românesc;
2005, august: vice-preşedinte al celei de-a V-a Conferinţe IFLAC
(International Forum for Literature, Arts and Culture), Los Angeles,
Statele Unite, unde a conferenţiat despre Literatură şi jurnalism;
2005, iunie: invitat la cel de-al XXV-lea Festival Internaţional de Poezie
de la Medellin, Columbia, unde a vorbit despre „Terorism şi reflectarea
acestuia în mass media”;
2002, aprilie: participant la Valdigna Forum for the Mediterranean,
Valencia, Spania, organizat de către UNESCO, Uniunea Europeană şi
administraţia regiunii Valencia, secţiunea: „Los Medios de Comunicación
y la Fractura Digital en el Mediterráneo”, titlul lucrării: „Mass Media
Effects and Globalization”;
2002, martie: prezintă lucrarea „Do Mass Media Want a Better World
Indeed?” în cadrul celei de-a III-a Conferinţe IFLAC, Londra, Marea
Brtanie;
1998, august: susţine lucrarea „The Influence of American Media on the
Romanian Media System”/ „Influenţa mass media americane asupra
celor româneşti” în cadrul celui de-al XXIII-lea Congress al Academiei
Româno-Americane (ARA), Universitatea Rochester, New York, Statele
Unite;
1996, septembrie: participă la cel de-al XXI-lea congres al ARA cu
lucrarea „Civic Culture in Post-Communist Romania”/ „Cultura civică în
Romania post-decembristă”, Universitatea Victoria, British-Colombia,
Canada.
E. Apartenenţa la organizaţii profesionale:
AROSS – Asociaţia Română de Studii Semiotice, membru-fondator,
Bacău, 2005;

320
AFJC – Asociaţia Formatorilor din Jurnalism şi Comunicare, Bucureşti,
2007;
USR – Uniunea Scriitorilor din România;
PEN Club;
Junimea „90 – Iaşi;
World Academy of Arts and Culture (aprobată de către UNESCO), Los
Angeles, California, Statele Unite.

http://dorinpopa.wordpress.com/
http://www.postdoc.commscie.uaic.ro/

www.romanianvoice.com/poezii/poeti/popa.php
www.uniuneascriitoriloriasi.ro/view.php?id=134
www.agonia.ro/index.php/author/0013662/index.html
www.versuri-si-creatii.ro/poezii/p/dorin-popa-7zudchs/cind-femeia-ta-te-
paraseste-7zudnns.html
www.poezii.itbox.ro/dorin-popa/nesfarsita-i-surparea.html
http://es.wikipedia.org/wiki/Dorin_Popa
http://www.festivaldepoesiademedellin.org/pub.php/es/Revista/ultimas_ediciones/
71_72/popa.html
http://www.poetasdelmundo.com/verInfo_europa.asp?ID=1790
http://www.artepoetica.net/Dorin_Popa.htm
http://video.aol.com/video-detail/mi-muerte-mi-vida-dorin-popa-
rumania/3554609131
www.poetrymagazine.com/archives/2002/April2002/popa.htm (English)
www.poesia-inter.net/pcdarpop.htm

321
322
 CUPRINS

Cuvânt înainte – Iulian BOLDEA ....................................... 7

UTOPIA POSESIUNII ....................................................... 13
elegie ..................................................................................... 14
pagină de jurnal ..................................................................... 15
sudură .................................................................................... 16
când sensul dispare ............................................................... 17
filă de jurnal .......................................................................... 18
autoportret cu filele tăiate ..................................................... 20
frenetica existenţă a măgarului giusseppe (I) ........................ 22
vinovăţia – bănuită, neprecisă, cumplită ............................... 25
autoportret pe rug .................................................................. 26
nu aprinde lumina ................................................................. 29
autoportret ieşit din minţi ...................................................... 30
operaţiuni de salvare ............................................................. 31
luarea în posesie .................................................................... 32
FĂRĂ ÎNTOARCERE ....................................................... 41
autoportret ............................................................................. 42
proem .................................................................................... 43
solange .................................................................................. 44
tentativă de înfăţişare ............................................................ 45
camuflaj autumnal cu frisoane confuze ................................ 46
despre înserare, cu încetineală .............................................. 47
sinuciderea de după sinucidere ............................................. 48
naivitatea de a descoperi ieşirea din labirint ........................ 49
despre cum poţi să nu te simţi bine o singură clipă, nicăieri 50
din poveştile oamenilor ......................................................... 51
tocmai atunci m-a strigat nenorocul ...................................... 53
nebun după tine ..................................................................... 54
orbecăind şi toamna, ca întotdeauna ..................................... 55
închid iarăşi fereastra ............................................................ 56
tot ce se pierde ...................................................................... 57
la fiecare pas eşecul pândeşte duios ...................................... 58
hipertensiune ......................................................................... 59

323
nimic mai înalt sub soare ...................................................... 60
printre porniri contrare .......................................................... 61
printre gratii, zăresc delicata scurgere a destinului ............... 62
scrisoare în bătaia vânturilor pe-o vreme amorţită................ 63
mai bine că tu eşti departe ..................................................... 64
fără întoarcere ....................................................................... 65
pregătiri febrile de călătorie .................................................. 66
lacrimile tale de atunci .......................................................... 67
singur cu marea, în pragul serii, toamna ............................... 68
pierdut pe cale ....................................................................... 69
coroana de spini .................................................................... 70
viaţa mea ............................................................................... 71
sunt prigoniri ce-n veci nu contenesc .................................... 72
pentru totdeauna, pentru niciodată ........................................ 73
MOARTEA MEA – VIAŢA MEA .................................... 75
elogiu vieţii şi viselor care o însoţesc până la capăt............. 76
poveste de iubire (mereu te aleg) ......................................... 78
confesiune în decembrie ....................................................... 79
scâncetele mele de copil........................................................ 81
surpare neîncetată.................................................................. 82
ansiedad ................................................................................ 83
ce mai aştept.......................................................................... 85
când voi ajunge la tine?......................................................... 86
întrebări de noiembrie ........................................................... 87
aripile tale întunecau şi luminau ........................................... 88
masacru inocent .................................................................... 89
poveste neîncepută şi nesfârşită ............................................ 90
doar în visul tău am existat ................................................... 91
scrisoare dintr-o zi suportabilă .............................................. 92
moartea mea – viaţa mea....................................................... 93
printre gratii, nebuloasă şi umedă, impostura ....................... 94
femeia frumoasă din ochii oligofrenului ............................... 95
tu mă împingi departe de casa mea ....................................... 96
când sensul dispare şi viaţa e deşartă .................................... 97
cu ploaia în suflet .................................................................. 99
la o cafea cu tine, în botoşani .............................................. 101

324
privirea ta profundă risipită ................................................. 102
despărţire târzie precipitată interzisă................................... 103
tocmai mă pregăteam să ies din casă .................................. 104
mai bine te-ai întoarce din drum ......................................... 105
după lungi hăituieli ............................................................. 106
adesea mi-e ruşine ............................................................... 107
poveste fără sfârşit .............................................................. 108
NIMENI NU ÎNŢELEGE PE NIMENI .......................... 109
nimeni nu înţelege pe nimeni .............................................. 110
CE ŢI-E SCRIS ................................................................. 111
înşurubarea la o comandă secretă, nebănuită ...................... 112
nesfârşită-i surparea ............................................................ 114
ce ţi-e scris .......................................................................... 115
CÂND O FEMEIE VINE CĂTRE TINE ....................... 117
neizbăvitele-mi dorinţi ........................................................ 118
scap, în sfîrşit, de tinereţea mea .......................................... 119
cu atîta emoţie ..................................................................... 120
e prea tîrziu, iubito, ca să mă mai grăbesc .......................... 121
versuri uitate printre butoaiele vechi ................................... 122
coup de foudre..................................................................... 123
zi fericită ............................................................................. 124
numai cât eşti viu ................................................................ 125
stare de linişte în Bucureşti ................................................. 126
cu fiecare clipă, pierderi uriaşe suport ................................ 127
cînd lumea are sens? ........................................................... 128
când femeia ta te părăseşte ................................................. 129
cel văzut în ochii tăi ............................................................ 131
undeva, cândva.................................................................... 132
sub privirea ta...................................................................... 133
fac figuraţie în propria mea existenţă ................................. 134
plimbare în Copou pe 15 ianuarie 1999 ............................. 135
la femei nu se mai duce ....................................................... 137
când ai alunecat ................................................................... 139
mâine voi fi tânăr ................................................................ 140
despre înfrîngerea care te întărește...................................... 141
într-un octombrie devastator te-am întâlnit ........................ 142

325
dincolo ................................................................................ 143
ultima redută ....................................................................... 144
octombrie numai în Iaşi ...................................................... 145
cînd o femeie pleacă............................................................ 146
prezenţa ta ........................................................................... 147
cu tine pleacă viaţa mea, cu tine ......................................... 148
iubita mea m-a părăsit şi vine toamna ................................ 149
după plecarea ta................................................................... 150
cînd nu ai vreun rost şi deasupra planează doar pescărușii . 151
conversaţie la telefon de Moș Nicolae ................................ 152
femeia sigură, brunetă, tratabil - intratabilă ........................ 153
dacă tu ai veni ..................................................................... 154
o portocală pe asfaltul umed ............................................... 155
în ghicitură .......................................................................... 156
bilet expediat în grabă, într-o stare de nelinişte ................. 157
gelozie în decembrie ........................................................... 158
vraişte .................................................................................. 159
despre existenţa poeziei pe lumea asta ............................... 160
dacă femeile frumoase ar scrie poezii ................................ 162
piedică îndârjită, continuă ................................................... 163
am adunat imense cantităţi de realitate şi de vis ................ 164
iarna, femeile sunt mai frumoase ....................................... 165
viaţa începe la 40 de ani, viaţa începe în fiecare zi ............ 166
oră tîrzie în noapte .............................................................. 167
de ce-ai plecat ?................................................................... 168
AVATAR ALIA ................................................................ 169
avatar - alia.......................................................................... 170
în fiecare zi, miracolul că ești îmi taie respirația ................ 172
uite-o pe Codrina................................................................. 177
de câte ori ne schimbăm într-o viață ................................... 181
a venit toamna și suntem tot împreună................................ 182
o zi obișnuită de vară – toamnă – primăvară ...................... 184
slugă verticală și infailibilă mi-am dorit să devin ............... 185
și vine o zi ........................................................................... 187
mai poți răspunde provocărilor? ......................................... 189
când nu te mai așteptam, ai venit ........................................ 191

326
războiul fiecărui om cu lumea ............................................. 193
o toamnă ciudată, pentru amândoi ...................................... 195
tu veneai către mine ............................................................ 197
poveste din era noastră, cu Alia-Hachi, .............................. 198
după ce ai spart vaza ........................................................... 199
vinovat ................................................................................ 200
Alia-Hachi ........................................................................... 201
DIALOGURI (S)ELECTIVE........................................... 203
„Aşa stau lucrurile în cazul meu” ....................................... 204
„Fiindcă există Dostoievski, mi-e uşor să înţeleg existenţa lui
Dumnezeu” ......................................................................... 216
“Prin Breban, Dostoievski se plimbă prin lumea noastră” .. 227
„Fiecare promoție îmi oferă șansa uriașă de a deveni un profesor
bun” ..................................................................................... 229
(P)REFERINȚE CRITICE .............................................. 233
Constantin CIOPRAGA ...................................................... 234
Romanița CONSTANTINESCU ........................................ 239
Liviu LEONTE ................................................................... 242
Iulian BOLDEA .................................................................. 245
Codrin Liviu CUȚITARU................................................... 250
Alexandru ZUB ................................................................... 253
Traian T. COȘOVEI ........................................................... 254
Florin FAIFER .................................................................... 256
Octavian SOVIANY ........................................................... 258
Al. CISTELECAN .............................................................. 260
Ioan HOLBAN .................................................................... 263
Virgil CUȚITARU .............................................................. 269
Emanuela ILIE .................................................................... 274
Vasile SPIRIDON ............................................................... 276
Victoria LUȚĂ .................................................................... 281
Cassian Maria SPIRIDON .................................................. 284
Valeria SECIU .................................................................... 284
Constantin GALERIU ......................................................... 285
Liviu ANTONESEI ............................................................ 285
Nicolae BREBAN ............................................................... 285
Mircea A. DIACONU ......................................................... 286

327
Viorel MARINEASA.......................................................... 287
Cornel UNGUREANU ....................................................... 287
Adrian PĂDURARU .......................................................... 288
Constantin IFTIME ............................................................. 289
Andrei ZANCA ................................................................... 289
Mircea GHEORGHE .......................................................... 291
Liviu Ioan STOICIU ........................................................... 292
Tudor LUCHIAN ................................................................ 293
Delia GAVRILIU................................................................ 295
Ioana TRICĂ ....................................................................... 295
Adelina FULGA.................................................................. 296
Adriana PĂDURARU ......................................................... 297
Elena CHIRIAC .................................................................. 299
Sandu VIZITIU ................................................................... 302
Carmen GACHE ................................................................. 304
CURRICULUM VITAE ................................................... 305

328