Din lumea celor care nu vorbesc (III) – Am 15 ani și sînt îndrăgostită

– Recapitulăm puțin, da? Le scriu eu la tablă, e simplu, le-ați mai făcut în clasa a
șasea, ca să trecem mai departe. Deci „relația de...

... egalitate. Proprietăți. Nicio problemă, nici n-ar trebui să le mai trecem. Hai să
le scriu totuși, am zis că începem a 9-a conștiincios.

– a egal cu a. Asta se numește „reflexivitate”.

Frumos, se uită în oglindă și spune „a, ăsta-s eu!”

– Dacă a egal cu b atunci și b este egal cu a, adică „reciprocitatea”...

„Reciprocitatea”... sună frumos. Curios, într-a 6-a nu eram atentă la cuvintele

astea.

– ...și „tranzitivitatea”, dacă a egal cu b și b egal cu c atunci a egal cu c.

Dacă a egal cu b și b....

Dar dacă se întîmplă ceva cu b pe drum? Pe drumul de la a la c se pot întîmpla

atîtea lucruri... Dacă b se îndrăgostește pe drum? Dacă b devine B? Cu ce mai este
el egal? Nu mai este același cu a... Ajunge la c modificat, încărcat cu un secret
groaznic. Dacă-l pronunță, îl transformă și pe c în C și-l lasă și departe de a cu
care știe că este același.

Nici nu se poate întoarce la a să-i spună că s-a schimbat ceva, unde să te mai
întorci? Ai fost catapultat în matematică direct cu viteza luminii, gata, dragă b, nu
mai e cale de întoarcere. S-a terminat. Trebuie să tacă, deci – și tot drumul lui
devine o povară pentru toată viața, de fiecare dată cînd este egal cu a pentru că nici
în ruptul capului nu poate spune cuiva că s-a îndrăgostit. Ar strica totul iar a și c
ar fi catastrofic diferiți, b este obligat să păstreze relația dintre cei doi, că el doar
face tranziția, nu are altă sarcină, matematic vorbind.

E o treabă grea, să te păstrezi rațional, b fiind, între atîtea întîmplări iraționale.

Dacă, de exemplu, se întîlnește pe drum cu un d care nu-i nici măcar un oarecare,
care face parte din mulțimea lui adică se dă rațional, dar cînd zice hai să ne
împărțim unul la celălalt „uită” să precizeze să mai are atașat o virgulă după care
se ascund doi ochi albaștri, o gropiță în obraz și... uite-așa, b este băgat în ceață, se
transformă într-un B mare cît casa, devine inițială de nume și nu mai știe dacă e
număr rațional sau un punct în spațiu care să stea de strajă la capătul unui
segment, sau fixat într-un triunghi care nu face parte din planul lui, sau pus să stea
de strajă la baza cine știe cărei piramide care se sprijină pe umerii săi fără măcar
să-l întrebe dacă a fost de acord cu asta.

Unde ți-a fost rațiunea, B-ule? N-ai văzut că ochii ăia nu-s pentru tine, că D e din
alt spațiu și nu dă doi bani pe raționamentele tale? Nu ai văzut firele invizibile
care-l leagă de alte puncte asemenea lui și îl țin acolo suspendat, departe de tine
pentru totdeauna? Te-a dezaxat gîndul că ai putea să te legi și tu într-un segment
de conversație cu el. Ce să-ți spun, te-ai gîndit tu să-l transformi în număr rațional,
ca să te întîlnești cu el în același spațiu!

Ai crezut o secundă că aveți același infinit! Asta te-a scos de pe axa ta! Și acum vezi
că nu poți face naveta între infinituri. Că nu poți fi și rațional și punct în spațiu în
același timp.
Și toamna asta e așa de nouă, de albastră, atît de incongruentă cu celelalte galbene
de pînă acum... Eu nu stăteam cu ochii pe număratul frunzelor. E așa frumos afară,
cred că acum parcul e minunat cu mirosul de toamnă și soarele care nu se mai
poate ascunde în frunze... Ce dulce bate creanga aia în geam, parcă șoptește în ritm
„hai în parc! hai în parc! hai în parc!... hai în parc, hai în parc, hai în pa...

– Parcă nu mă auzi, domnișoară. Unde ești?

FUCK! Toată clasa se uită la mine! De cînd stau agățată cu ochii în copacul ăla?
Nici nu îndrăznesc să mă uit în jur, sigur rîde lumea de mine! Pe cine să întreb
ce-a scris, unde-a rămas?

– Știi despre ce am vorbit pînă acum?

Băga-mi-aș! nici măcar nu pot să o întreb pe colegă-mea despre ce e vorba în

lecție! Se uită la mine deci sînt imposibile orice mișcare, orice șoaptă.

– Ce tăcute sîntem azi!

Nu-s „tăcută”, sînt paralizată”! Te rog io, profa, nu mai fac, dar lasă-mă în pace
acum... Recuperez, promit! nu poate să fie greu!
– E frumos afară, așa-i?

Dacă-i zîmbesc poate mă lasă în pace. Sînt bună la mate, nu are de ce să mă

pedepsească pentru o clipă de neatenție... Zîmbesc, mă fac că scriu... totul e
bine... I-aș face cu ochiul să mă dau complice la glumă dacă n-aș ști că îngroș
gluma.

– Hai la tablă și continuă tu, că sigur știi cum să faci.

Pfoai! Tocmai azi! NU, nu știu nimic, nu mai știu.

Cum să fac să rămîn în bancă? Nu am niciun chef să ies, arăt ca muma pădurii
cu un corn imens în frunte. Și nu, nu sînt inorog. E doar un coș cît Casa Albă!

– De ce stai în bancă? Ce mai aștepți?

Zîmbetul nu a rezolvat nimic, deci. Deja toți sînt cu ochii pe mine, am devenit
„spărgător de plictiseală” exact tipul de eveniment care face școala interesantă!
Ia te uită, muta nu vorbește! Felicitări, ești penibilă!

– S-a întîmplat ceva?

Mă privește de după ochelari și văd că o interesează muțenia mea. Dar în afară

de ochii mei căscați de groază și implorînd, nu vede nimic. Niște glasuri în
spatele clasei și rîsete... I-am auzit și lui chicotitul! Rîde de mine!

– Vino la catedră, te rog.

Profa mă fixează ca să înțeleagă ce se întîmplă. Pare îngrijorată, cred că arăt

destul de dubios. Nu, doamna, nu sînt bolnavă, nu am probleme cu părinții,
acasă familia e foarte în regulă, doar că...

- Hai, te rog. Toată clasa, ocupați-vă de raționamentul început de mine.

Mă ridic ușor cînd simt că ceilalți se ocupă de treburile lor și nu-mi mai dau
atenție. Oare el se uită la mine? Oare mai rîde? Ce lung e drumul pînă la catedră,
cine m-a pus să stau așa de în spate? Cine... Un D. venit din alt liceu, cu ochi
albaștri și gropiță în obraz, cu un rîs înnebunitor... Mi se încălzește realmente
inima cînd mă gîndesc, nu am mai simțit în viața mea așa ceva.
Am ajuns la catedră și cu coada ochiului, îl văd cum se sprijină a-tît-de-relaxat de
spătar și vorbește cu colegul lui. Poate că nu a rîs de mine, doamne cît e de
drăguț, mor!

– Apropie-te, te rog. S-a întîmplat ceva? Am observat de ceva timp încoace că nu

mai ești prezentă la ore cum obișnuiai.

Ce s-a întîmplat... S-a întîmplat.

Am mințile aiurea, nu mai am chef să învăț nimic, mă uit cu orele pe geam și
visez. Visez la eternitate, nu la infinit, cum o făceam pînă acum. Numerele nu-mi
mai sînt prietene, nu ne mai jucăm ca în copilărie, s-au supărat pe mine și s-au
transformat în nume cu care nu știu, nu știu să mă împrietenesc. Pentru că mă
uit în oglindă și nu mai este reflexiv nimic, a nu mai este aul de odinioară, vesel și
fără griji. Sînt țăndări, nu știu cum să mă adun, nimic din ce știam nu
funcționează. Acasă mă așez la masa plină cu caietele deschise pentru teme și
triunghiurile dansează tango cu cercurile, în loc să se intersecteze cuminți pe
foaie, așa cum o făceau pînă acum. Părinții mei cred că învăț mai mult și se miră
pentru că toți prietenii lor au copii cu „problemele de început de liceu”. La mine,
ei nu le văd. Îi simt cum stau gata să-mi sară în ajutor dacă am nevoie de ceva
instrumente, culegeri sau timp de învățat.
Mă dau mai studioasă decît înainte ca să nu mă întrebe nimic, dar cînd or să
vadă notele, nu va fi bine. O să trebuiască să dau explicații, cum trebuie să dau
acum.
Ce să le spun? Că m-am îndrăgostit? Ăsta nu e un motiv să nu înveți. Indiferent
ce ți se întîmplă, notele trebuie să fie egale cu cele de dinainte. Ești un b amărît și
neapărat rațional care face legătura dintre gimnaziu și facultate. Notele ți se duc
la vale și toată lumea vede o catastrofă sau o glumă că nu mai ești copilul
cuminte care nu făcea probleme, silitor, mîndria părinților și a profesorilor
Nu ar trebui să conteze că m-am întîlnit cu D. pe drum și m-a pocnit în moalele
capului și în coșul pieptului cu zîmbetul lui. Trebuie să te concentrezi, nu se poate
să-ți faci de cap cu dragostea! În jurul meu se vorbește, se scrie, se cîntă doar
despre asta, dar nimeni nu a inventat un buton împotriva dragostei pe care să-l
apeși ON la ora 8 dimineața și OFF la 2 după-amiaza, cînd se termină orele. Toți
creștem fiecare în legea sa, și tot universul e nou nu doar în noi dar și între noi,
cei care ne întîlnim zilnic în bănci, transformați de la o zi la alta.
Și da, am aflat că toată lumea a trecut și trece prin „tulburarea” asta și da, știu
că-i trecătoare. Dar acum nu știu cum să reacționez. Și paralizez. Cu tot sufletul,
cu tot corpul. Îmi trebuie timp să-mi dau seama de multe lucruri, cine am
devenit, ce sînt pe cale să devin. Da, sînt îndrăgostită și îmi dau seama că am citit
și o să citesc atîtea cărți care m-au făcut să visez, să doresc, să aștept, dar uite că
acum nu găsesc niciun punct de sprijin sau vreun reper cît de fragil. Unul de azi,
măcar. Altul mîine, poate. Cum iubesc eu? Nu știu încă, trebuie să aflu. Cum o să
reacționez la o floare, la o fericire, la așteptare, la trădare? Nu știu, pentru că
lucrurile astea nu se pot juca, se fac, nu se pot preface.
La un moment dat o să-mi dau seama ce trebuie să fac cu îndrăgosteala, cu
inima asta care mi se zbate acum în ficat și cu temele care mă așteaptă din ce în
ce mai multe și intransigente acasă. Nicio rutină din copilărie nu mă mai ajută,
parcă le-am și uitat pe toate. Simt doar că trebuie să mă ascund. Ferească toți
sfinții și ateii să fii descoperit, că atît a fost – ești subiectul distracției tuturor,
democratic, indiferent de gen, vîrstă sau religie, toți te arată cu degetul și fac
liveshow-uri cu viața ta. Așa că bul e un număr trebuie să-și vadă de treabă și să
nu se uite nici stînga nici în dreapta. E paralel grav cu dragostea. Iar eu, cu
toate că am nume, am voie să mă îndrăgostesc atîta vreme cît nu-mi este
afectată situația școlară. Ce afect poate să fie în asta, sînt niște note, sînt niște
cifre. Singura afectată sînt eu. Dar nu e un motiv serios ca să nu înveți. Părinții
mei cred că ar fi dezamăgiți. Iar profesorii... ce treabă au ei cu sufletul meu?

– Dacă ai vreo problemă, știi că poți să-mi spui, nu?

Problemele se rezolvă simplu, doamna profesoară, trebuie doar să le formulezi

corect. Dar eu nu am fost niciodată îndrăgostită și nu știu cum să pun asta în
ecuație.

- De ce nu te uiți la mine?

Privesc doar fața de masă de pe catedră cu un model de romburi încîrligate și-mi

vine să plîng de furie că nu pot să mint, să spun că m-am certat cu ai mei sau
orice, că mi-a mîncat cățelul tema. Nu vreau să-mi deschid pleoapele pentru că
mi-ar scăpa o lacrimă. Rușinos! M-ar putea vedea el – o mută plîngăcioasă –
asta în cazul în care se uită la mine. Reușesc, nu știu de unde, să silabisesc încet,
fără să-mi ridic privirea de pe îmbîrligăturile albe, ca să vadă ceilalți că și eu
vorbesc:

– Relația de egalitate în domeniul numerelor raționale, doamna profesoară, avînd

proprietățile de reflexivitate, simetrie, tranzitivitate este o relație de echivalență.

Reușesc să-mi recapăt respirația, dar tot nu mă uit la ea. Nu se aștepta la

răspunsul ăsta și probabil urmează etapa „vino cu părinții” sau alt clișeu dintr-
ăsta sufletesco-pedagogic. Orice, dar mai repede, să mă duc în bancă să nu vadă
toată planeta ce-i cu mine și de ce.

– Ce trăsnită ești!

Chicotește.

– Am înțeles, poți să mergi în bancă.

Ce? Cine, ce a înțeles? Nicio pedeapsă, nicio temă în plus, nicio mustrare, nimic?
Atît? Iupiii, pîrtie spre locul meu! Ce mi-o fi venit? Numerele nu sînt nume,
numerele nu se îndrăgostesc.
Cînd să mă așez, de bucurie mă împiedic de scaunul celui din față. Scuze, scuze
scuze, n-am vrut! Colegă-mea e absorbită de niște calcule, dar fac imensa
greșeală să privesc spre locul lui. Și el da, mă privește!
Îngrozitor, ce să cred eu din asta? Parcă a vrut să-mi spună ceva. Sau a fost doar
o coincidență? Dar părea că s-a întors special ca să-mi spună ceva... Oare ce ar
avea să-mi spună? Urmează chimia și profului îi place să împartă clasa în echipe
de lucru. Poate că o să cad cu el în echipă. Acum două săptămîni era cît pe ce, dar
s-a băgat un prieten de-al lui și nu m-am ambiționat, ca să nu dau de bănuit.
Aud soneria și toată lumea cum își vede de viață. Profa spune ce trebuie pentru
ora viitoare, dar nu am timp să notez, pentru că cineva mai important stă să
fugă în pauză. Avem chimia. Mai am o oră să văd cum să intru în vorbă cu el mai
mult decît salut-salut. Cînd ajung acasă, primul lucru pe care-l fac e să ascult
muzică rap, am auzit că-i place. Și poate dacă învăț ceva versuri, reușesc să
combin elementele.