TULBURAREA APELOR

adaptare după piesa lui Lucian Blaga

PERSONAJE:
1. Recitator:
2. Popa:
3. Patrasia:
4. Radu:
5. Omul cu cercel:
6. Nona:
7. Moșneagul:
8. Ciungul:
9. Șchiopul:
10. Orbul:
11. Omul cu moaștele:
12. Alchimistul:
13. Doctor universalis:
14. Maler:

RECITATOR:
O durere totdeauna mi-a fost singurătatea ta ascunsă,
Dumnezeule, dar ce era să fac?
Când eram copil mă jucam cu tine
şi-n închipuire te desfăceam cum desfaci o jucărie.
Apoi sălbăticia mi-a crescut,
cântările mi-au pierit,
şi fără să-mi fi fost vreodată aproape
te-am pierdut pentru totdeauna
în ţărână, în foc, în văzduh şi pe ape.

Între răsăritul de soare şi-apusul de soare

sunt numai ţină şi rană.
În cer te-ai închis ca-ntr-un coşciug.
O, de n-ai fi mai înrudit cu moartea
decât cu viaţa,
mi-ai vorbi.

Iată, stelele intră în lume

deodată cu întrebătoarele mele tristeţi.
Iată, e noapte fără ferestre-n afară.
Dumnezeule, de-acum ce mă fac?
(Decor de casă țărănească. Popa scrie o scrisoare la o măsuță, muind tocul în călimară. Radu se joacă cu un
bici. Patrasia vede de treburile gospodărești)
POPA: S-a cam uscat cerneala, Patrasio. Când fierbi alta?
PATRASIA: Nu mai răzbesc nici eu cu toate. Eu cu oile, tu cu cărțile. Eu cu pământul, tu veșnic cu cărțile. Dar
spune-mi, dragul meu, ce ai? Ești bolnav? Ieri vorbeai singur.
POPA: Lasă-mă să termin de scris.
PATRASIA: Dar cu Radu ce voiai?
POPA: (împăturește scrisoarea) Îl duci cu tine la Sibiu să-l dăm la o școală protestantă. (Se ridică) Ține
scrisoarea. O duci alchimistului Wolf.
RADU:Tată, ce-i aceea alchimist?
POPA: Un fel de maimuță a lui Dumnezeu.
RADU:Maimuța lui Dumnezeu? De ce?
POPA :Fiindcă face totul după el.
RADU:Are și coadă?
POPA: Cu tine nu mai isprăvesc niciodată, vârcolacule? (Către Patrasia) Întrebi de Wolf, Patrasio. Îi dai
scrisoarea și spui: „Sunt slujnică la dumnealui”.
RADU: Mama e slujnică la dumneata, tată?
POPA: Taci, deocheatule!
(Patrasia pleacă cu Radu. Popa se uită după ei apoi se așează iar la masă și răsfoiește filele unei cărți)
POPA: Uitai să-i spui să-mi cumpere cuvântările lui Luther, vestitorul din Vitenberg!... Din tot ce s-a zidit,
nimic nu rămâne neclintit.
(intră omul cu cercel)
OMUL CU CERCEL: Gânduri bune, părinte, și multă sănătate.
POPA: Tu erai? Ce dorești?
OMUL CU CERCEL: Avem o fântână spurcată și te-am ruga să ne ții o slujbă de curățire.
POPA: Nu fac slujbe. V-am mai spus. Seacă-ți fântâna până la prund, ajută mai mult decât apa sfințită de-un
popă. Nu v-am luminat îndejuns?
OMUL CU CERCEL: Ne-ai luminat, părinte, e adevărat, dar legea e veche. Ne-ai luminat așa de mult, că azi
nu mai știm ce e de Dumnezeu lăsat. De un an te-am adus în sat, dar nici până azi nu ne-ai zidit biserica. (Iese
supărat)
POPA: Of, e așa de greu în pustie!... O dată, numai o dată am avut liniște în viață: nouă luni, în sânul celei ce
m-a născut.
(Se aud bătăi în ușă și intră Nona)
POPA: Nona! (Se repede și o ia în brațe)
NONA: Dacă nu te-astâmperi fug în sat.
POPA: Ei, și? Vor zice oameii c-a ieșit diavolul pe hornul popii. Te-or prinde și te-or arunca în râu să te boteze.
De unde vii?
NONA: De nicăieri și de pretutindeni. Și astăzi intru în casa ta, oaspete cu gânduri ascunse. Să te păzești!
Mâinile mele scapără primejdii.
POPA: Ești ca o flacără. De ce te-ai îmbrăcat în roșu?
NONA: În teatrul cetății aseară am jucat un mister, ceva despre căderea îngerilor. Am fost una din fiicele
pământului.
POPA: E așa ciudat! Fiică a pământului!... Ce gânduri ai, Nona?
NONA: Venii să tulbur apele și să-ți cer socoteală! Ai făcut pân-acum ceva ca să-mpiedici clădirea bisericii în
acest cătun de ciobani?
POPA: Niciodată nu o să știi gândurile și durerile de care am pătimit. De un an sunt popă aici între brazi, dar
nici o liturghie n-am ținut până azi. Poate că ar fi mai bine să arunc Catehismul luteran în foc.
NONA: Nu. Părinte! Ascultă-mă! Omul a ieșit din carnea sa ca să intre în biserică. Luther face drumul întors:
iese din biserică pentru ca să reintre în carnea sa.
POPA: Ha! Ai învățat și teologia?
NONA: Numai cât îmi trebuie ca să mă plimb râzând printre taine. Hai, dă-mi mâna! Spune-mi, m-ai dorit?
POPA: Lasă-mă, pleacă!
NONA: Și dacă m-ai dorit, de ce? Fiindcă sunt gând sau fiindcă sunt o pășune caldă pentru visul tău flămând?
POPA: Nu știu, Nona. Mi-e sufletul greu. De când ai intrat în viața mea, mă zbat între îndrăzneli ce scutură
turlele cerului și între temeri de copil. Mă caut în pulberea drumului: de unde vin? unde merg? cine sunt? Sunt
așa de singur! De multe ori doresc un pârjol al reformei peste satele de-aici și peste mine, să scap.
NONA: Lupte și pârjol pretutindeni. Proroci care scot religii noi din traistă, câți vrei!
POPA: Nona, ești așa de frumoasă! Pentru tine voi zădărnici înălțarea lăcașului. N-au căzut și arhanghelii
pentru fiicele pământului? Tulburi mințile toate pe unde treci ca o volbură. (Se repede la ea, o prinde, dar Nona
scapă și iese.) Nona! Nona! (Ia biciul și lovește nervos în jur. Intră moșneagul. Nebăgându-l de seamă, îl
lovește)
MOȘNEAGUL: Nu mă lovi, părinte!
POPA: Să mă ierți, moșule! Nu știu ce-i cu mine… E tot un chin înăuntru, tulbure și amar. Iartă-mă! (Moșul îi
ia biciul și-l privește. Popa se uită întrebător la el) Ce e? Ce vezi?
MOȘNEAGUL: (Transfigurat, rar) O biserică… Arde… O goană de oameni… Oamenii duc un clopot… Dar,
nu, nu e clopot… E o femeie… Oamenii o aruncă-n flăcări. (Aruncă biciul speriat și-și prinde capul în mâini)
De ce trebuie totdeauna să văd? Căci ceea ce văd eu se-ntâmplă și ceea ce spun este. Oh, de-aș putea muri…
Dar nu mai mor. Nimeni nu-mi știe vârsta, oh, și nu mai mor…
POPA: Nu înțeleg nimic.
MOȘNEAGUL: (zâmbindu-i cu blândețe) Asta înseamnă că ești la începutul binelui.
POPA: Tu vorbești și cum vorbești mi-e parcă m-aș întinde la umbra unei vechi fântâni. Ai sosit acum în sat?
MOȘNEAGUL: Nu, în sat nu mă duc. Mai bine mă primești la dumneata ca slugă. Sau mă crezi ca ceilalți un
eretic? Voi ajuta și eu prin curte, prin grajd…
POPA: Doamne, ochiul lumii în grajd!.... Rămâi la mine, moșule!
(Intră Patrasia. Popa iese.)
PATRASIA: Moșule, bine-ai venit! Ajută-mi să depăn ghemul ăsta. Ții firul uite-așa!... (îi pune firele de tort în
mâini și se așază).
MOȘNEAGUL: Părintele ce face?
PATRASIA: S-a închis ca un hârciog și e bolnav de cărți. Dar de ce? Cârtește satul?
MOȘNEAGUL: E mâhnire-ntre bătrâni că nu zorește clădirea bisericii.
PATRASIA: Și mai spun oamenii că ești necredincios!...
MOȘNEAGUL: Eh!.. Eu cred altfel, cred în Isus care a luat trup în iesle ca să ne fie aproape. Isus e piatra, e
muntele, totdeauna lângă noi. Isus înflorește-n cireși și rod se face pentru copiii săraci. El pătimește în pom și în
glie căci, cum vezi, Isus moare și-nvie. Pământul tot e trupul său și noi, noapte și zi, umblăm prin eucaristie.
PATRASIA: Tu te rogi pământului?
MOȘNEAGUL: Eu nu mă rog niciodată. Eu iau țărâna-n palme și mă joc cu ea, uite-așa… (își trece țărâna
printre degete)
PATRASIA: Cum adică nu te rogi? Moșule, mi-e frică de tine!
(Vine un ciung un șchiop și-un orb. Patrasia le iese în întâmpinare)
CIUNGUL: Spor celor care pot lucra!
ȘCHIOPUL: Sănătate celor care pot umbla!
ORBUL: Noroc celor care văd!
PATRASIA: Ce dorești treime a nenorocului?
ORBUL: Eu aduc un ochi de argint pentru icoana Precistii din biserica cea nouă.
ȘCHIOPUL:Eu aduc un călcâi de argint.
CIUNGUL:Și eu o mână de argint.
PATRASIA: Lăsați-le aici. Umblați toți împreună?
ORBUL: Ne peticim unul pe celălalt. Numai împreună suntem un singur om.
MOȘNEAGUL: Orice om singur e așa de puțin, că nici nu poți zice om. Abia toți oamenii împreună fac un
singur om.
(Intră popa, omul cu moaștele și omul cu cercel)
POPA: Bine-ai venit de la Sfântul Munte! Moaște ai adus?
OMUL CU MOAȘTELE: Ohoho!... Moaște puternice de sfânt vechi!
POPA: Cum te primiră călugării?
OMUL CU MOAȘTELE: Cu pâine, cu apă și cu binecuvântare. Știți, în mănăstirile de-acolo, atâția merg după
moaște, că monahii se grăbesc să moară curând, ca oasele lor să fie dăruite credincioaselor biserici de
pretutindeni. În fundul unei gropi m-am încăierat c-un rus din Kiev și c-un sârb, ne-am bătut pentru oase ca
niște flămânzi pentru fărâmituri de pâine. Ce-am putut răpi e aici în traistă.
ȘCHIOPUL: Eu le-am văzut luminând prin traistă.
CIUNGUL: Drept să vă spun eu nu le văd!
POPA: Oameni buni, de mâine punem temelia bisericii! Mult am dorit ziua aceasta! V-o spun cu bucurie….
OMUL CU CERCEL: (ironic) Îhî, îi stă în gât bucuria asta.
POPA: Dar să vedem ce ai în traistă. (Ia traista, o deschide, se uită și apoi o arucă furios) Oase de dobitoc
necuvântător? Batjocorești cele înalte, batjocorești închinarea omului? Îl mai puteți suferi printre voi?
OMUL CU CERCEL: Părinte, nu e bine să te tulburi. Iacă, dumneata ai dus o viață fără prihană. De ce să mai
trimitem după oseminte la Athos? Ne-om apuca de biserică și când vei muri te-om îngropa în zid, ca să-și aibă
și ea moaște vrednice, cum se cuvine.
CIUNGUL: Că bine vorbește. Cu înțelepciune.
PATRASIA: Sireaca de mine! Doar nu aveți de gând să moară popa ca s-aveți sfânt păzitor pentru biserică
(pune mâinile la ochi și iese din scenă plângând)
OMUL CU CERCEL: Să ni-l păzească Dumnezeu! (ironic) Așa om bun! Dumneata nici nu știi: satul întreg dă
slujbe pentru sănătatea lui, ca să rămână întreg la minte până la sfârșit.
POPA: (iese țipând din scenă) Taci! Plecați! N-ați auzit?
ȘCHIOPUL: Ce-o fi având popa? (pornește spre ieșire împreună cu orbul, ciungul și omul cu cercel)
ORBUL: De! E cam mâhnit de la o vreme.
ȘCHIOPUL: Și ține în curte un eretic. Huuu!
OMUL CU CERCEL: De-ar fi numai atâta grijă! Să nu mai am zile de n-am văzut pe Necuratul ieșindu-i pe
fereastră într-o zi.
CIUNGUL: Necuratul? Cum era!
OMUL CU CERCEL: Roșu, cum să fie!
OMUL CU MOAȘTELE: (Rămas în urma lor, iese din scenă strigând ca un negustor) Oase albe și frumoase!
(în taină) Le cumpără jidovii, de pagubă nu rămân. Nu în zadar sunt negustor.

(Intră în scenă cu o pancardă Alchimistul Wolf și Radu, ucenicul lui. Alchiistul face vrăji asupra mesei cu o
baghetă )
ALCHIMISTUL: Hermes Tresmegistos, a ta e știința și puterea-ntreagă! Fă-ți vraja, grabnic să se-aleagă
metalul sfânt din vâlvătaie!
RADU: (strâmbându-se cu neîncredere) Maestre, a mai scos cineva aur din gunoi de furnici?
ALCHIMISTUL: Suflă, băiete, și taci să nu sperii elementele! S-alegem aurul din zgură! Rostește formula!
RADU: Cea scrisă cu sânge de copil?
ALCHIMISTUL: Ptiu! Fire-ai a sfinților! De unde știi?
RADU: Ieri ai spus-o măria-ta.
ALCHIMISTUL: Mai bine du-te și ia niște bere! (Radu dă să iasă) Stai! Ai fost azi dimineață la doctoral
universalis?
RADU: Da. Era în grădină. Ținea vrăbiilor predici despre Luther și striga:„Reformațiunea este în primejdie!”
ALCHIMISTUL: Ce-ai zis? (îl ia la palme) Îți smulg carnea de pe oase!
RADU: Au! Nu mai da! Nu mai da!
(Intră Nona uitându-se după Radu, care trec pe lângă ea, fugind afară)
NONA: Îi vine greu acestei buruieni păduratice să crească în umbra orașului. A prins până acum ceva?
ALCHIMISTUL: În câteva luni toată alchimia. Dar e afurisit rău. Tot ce-aude repetă ca o gaiță.
NONA: Ei, hai!... Nu-l poți ierta fiindcă ți-a zis „maimuța lui Dumnezeu” (se așază)
ALCHIMISTUL: Dar despre tine știi ce-a zis? Din cel dintâi aur ce-l fac, zicea că-ți făurește niște potcoave,
fiindcă în pantofi ai avea copite de drac. (se aud tropote de cal)
NONA: Ssst! S-a oprit o trăsură.
(Intră Maler și Doctor universalis, certându-se)
DOCTOR UNIVERSALIS:Dumnezeu e în întregime oriunde, în orice părticică din spațiu. Quod erat
demonstrandum!
MALER: Dar mai înainte afirmai că spațiul e părelnic, deci un atribut impropriu dumnezeirii… (se oprește
văzând-o pe Nona și se luminează la față) A! Nona aici? Mă-nchin până la pământ, amazoană luterană!
DOCTOR UNIVERSALIS: Nona, îmi îngădui locul de lângă tine?
NONA: De ce nu? Zece ani ai stat în Germania și ai împlântat în cer săgețile dialecticii. Păzește-te să nu-ți cadă
în cap!
MALER: N-ai ceva bere de băut, magistre?
ALCHIMISTUL: Fiți liniștiți! Băiatul n-o să-ntârzie. Dar, Nona, spuneai că aduci vești.
NONA: Da, mercenarii catolici bat la porțile cetății.
DOCTOR UNIVERSALIS: Jesus Christus, ce ne facem? Suntem doar o mână de oameni într-o cetate șubred
apărată.
MALER: Apărată? Cu ziduri putrede și cu câteva bordeie la marginea orașului?
DOCTOR UNIVERSALIS: Nona, dar valahii?
NONA: Ehe! Dacă satele valahe ar fi primit reforma, ne-ar fi apărat de catolici. Dar voi nu faceți nimic! V-am
dat Catehismul și nu v-ați dat osteneala să se tipărească!
MALER: S-a tipărit de mult în teascurile mele.
NONA: Și unde sunt cărțile? Le rod șoarecii.
DOCTOR UNIVERSALIS: Ai dreptate. Ar fi fost sarcina mea să le impart în satele valahe, dar nu e tocmai
ușor să pui piciorul într-un cătun de munte.
ALCHIMISTUL: Rușine! Lașilor!
DOCTOR UNIVERSALIS: Încearcă tu, că nu ești însurat și nici n-ai copii!
ALCHIMISTUL: Am altă menire pe-aici!
MALER: Da, da!... menire înaltă, de măturător al cerului și nebun de curte al prea înaltului!
NONA: (se ridică mândră, împăciuitoare) Mă duc eu! Totdeauna eu!
MALER: Păzește-ți capul, Nona! Crezi că ai să-i poți schimba pe valahi? (Se aud bătăi îndelungate în ușă.
Maler e înspăimântat) Mercenarii catolici!...
ALCHIMISTUL: Ce ne facem? (Caută locuri și se ascund)
DOCTOR UNIVERSALIS: Doamne, Doamne, Sfântă Marie!
MALER: Fă și cruce, că doar ești luteran!
(Intră Radu călare pe un măgar (un scaun cu spătar), cu sticlele de bere într-o mână, traversând scena de la un
capăt la altul și strigând cât îl ține gura)
RADU: Osana! Osana! Magistre Wolf, am adus berea și-un măgar! Poate găsești aur în gunoiul lui! Osana!
Osana!

(Ies toți din scenă. Intră Popa în sunetele clopotelor, se plimbă tensionat)
POPA: Zidarii încearcă clopotele, vestind depărtările că e gata biserica. Nona, floare de spin, fiică a
pământului, unde ești?
(Intră Nona furioasă)
NONA: Auzi! Clopotele! Îmi latră-n urechi! Mă sfâșie! Unde sunt eu nu poate fi biserică!
POPA: Nona, dar am crezut în lumina din Vitenberg. Voiam să aduc aici un cuget nou. Spune-mi ce mai vrei?
NONA: Să-ți spun ce vreau? Părinte, undeva în vale este biserica ta. Aprinde-o pentru mine! Până mâine seară
să mi-o jertfești ca să trec desculță prin scrumul ei măcinat! Dă-i foc! Fiica pământului sunt, pentru tine
pământul mi-l desfac. Vei fi stăpân singur, înalt, peste minunea ce-am fost, peste minunea ce sunt! (îi cresc
aripi și iese urmată de popa care strigă după ea):
POPA: Nona, ți-au crescut aripile!

(intră moșneagul în fugă, gâfâind ca și cum ar fi urmărit de cineva, ținând în mână un pocal)
MOȘNEAGUL: Inima de aur a bisericii îmi zvâcnește în mâini. Altarul trosnea ca o pădure de brad în
vâlvătaie. Dar potirul l-am salvat. Nu l-a rănit nici o scânteie. Cum se va bucura părintele!
POPA: (Intră gâfâind) Ești aici? Tâlharule!
MOȘNEAGUL: Tâlhar? Eu? Eu, Biserica?
POPA: Truda de-un an a satului ai prăpădit-o scrum? Satul vine cu furie. Toți te-au văzut dându-i foc! Fugi!
Mai poți scăpa! Pleacă!
MOȘNEAGUL: Nu pot! Dar, dacă vor să se răzbune pe cineva, atunci… (pauză. Se gândește, apoi își ridică
ochii senin și împăcat) Atunci eu am aprins-o.
POPA: Taci! De ce minți? Eu am aprins-o, eu! N-am fost eu acel ce dorea să fie episcop al stânilor luterane?
Lasă-mi păcatul! (cade în genunchi și îl roagă) Moșule, ochi al lumii, privește-mă! Tu știi totul! Tu vezi totul!
De-acum singur sunt pentru totdeauna. (își duce mâinile la urechi deznădăjduit, ca și cum ar vrea să scape de o
vedenie) Oh, spune-i să se oprească! O vezi? Fiica pământului a început iarăși să joace, de pe-un mormânt sare
pe umerii mei. (își ascunde fața în palme)
CORUL:(Toți actorii intră în scenă, cu o pânză pe cap și spun în cor, încercuindu-l și legănându-și brațele pe
deasupra, ieșind la sfârșit din scenă ca niște umbre ):
Cum se potolesc oile noaptea în stână,
Cum inimile tac în scorburi de mormânt,
Astfel să se potolească furtuna ce-a cuprins omul
Și să se ducă în praful cărărilor,
În copitele ciutelor,
În coarnele cerbilor
Și-n undele mărilor.
(Moșul a ieșit odată cu ei. Popa a albit. Își ridică fața plină de suferință)
POPA: Unde-am fost? A fost cândva un moșneag aici lângă mine. Privea neclintit și Isus-Pământul a înflorit în
el. A fost un moșneag!... De mult poate crește iarbă pe mormântul lui.
(Intră Patrasia agitată, plângând)
PATRASIA: L-au ucis pe moșng! Și tu ai stat și n-ai venit să-l scapi? ( Se sperie la vederea lui) Dar tu ești
bolnav, părinte?
POPA: (ridicându-se, cu ochii spre cer) Bolnav am fost cât timp m-am îndoit. Azi nu mai sunt. (spre Patrasia)
L-au ucis pe moșneag? Și n-a zis nimic?
PATRASIA: Nimic. Numai după ce i-au zdrobit pieptul a zis încet de tot: „Părinte, părinte…”
POPA: A murit!... De ce a murit rămâne o taină a lui. Și taina lui a cântat peste mine din stranele văzduhului cu
bunătate de stea. Patrasio, nu înțelegi? Prin moartea lui viața s-a vindecat.
RADU: (năvălește în scenă, înecat de plâns și cade în genunchi prinzându-l de picioare pe popa) Tată!...
PATRASIA: (vine lângă el și-l îmbrățișează) Plângi? Ce-ai pățit, băiete? De ce-ai plecat cu noaptea-n cap din
Sibiu?
POPA: (îi ridică pe amândoi) Bine c-a venit. Nu era drum pentru el.
RADU: (agitat) Vin din Sibiu. În toate satele ard bisericile.
PATRASIA: Doamne, asta-i ziua de apoi. Cum, în toate satele ard bisericile?
RADU: Da. Am plecat cu domnișoara Nona, dar pe domnișoara Nona au prins-o.
POPA: Cine a prins-o?
RADU: Au prins-o pândarii și badea cu cercel. Dar poate că a scăpat, că știa să râdă așa de frumos!
POPA: Nu. Nu. N-a scăpat!
RADU: Atunci ce să fac cu cărțile din căruță? Din Sibiu am plecat cu multe cărți pentru popi.
POPA: Să le dai foc!
RADU: Să le dau foc?
POPA:Vezi vreo îndoială-n ochii mei? Îndoiala e boală și eu nu mai sunt bolnav. De mult, un vârtej mi-a pustiit
sângele. Acum, lumina se apropie și sufletul meu trece moșneag pe pământ. Am văzut ce nimenea n-a văzut.Mă
duc după el. (Popa iese din scenă)
PATRASIA: (se așază plângând pe un scaun) Doamne!
RADU: (o mângâie îngrijorat) Mamă, ce-a fost asta?
PATRASIA: Dragul mamii, aici s-a întâmplat ceva ca în altar când vinul se schimbă în sânge de Dumnezeu.
RADU: Unde a plecat tata?
PATRASIA: În lume.
RADU: (o îmbrățișează) O, o, ce mamă necăjită am eu! Las' că se-ntoarce el! El e tatăl cel pierdut. Ajunge la
ghindă și la rădăcini și se-ntoarce. Și-atunci, de bucurie, o să tăiem vițelul cel gras.