UN BULGǍRE DE HUMǍ

Autor: Sandulache-Daniela-Maria

NICĂ
SMĂRĂNDIȚA
BĂDIȚA VASILE
MOȘ GHEORGHE
PĂRINTELE HUMULESCU
MOȘ FOTEA
NICǍ A LUI COSTACHE
SMARANDA
ȘTEFAN
ACTUL I

(Se amenajeazǎ spațiul ca într-o sală de clasă, o odăiță simplă, câteva bănci modeste, o masă lângă peretele din
dreapta, cu un scaun, în spatele ei, o tablǎ; ușă în peretele din spate. Pe peretele din stânga, în spatele băncilore
o fereastră. În clasă sunt doi copii, care se uită pe fereastră la jocul celor de afară, Nică și Smărăndița, Nică
încearcǎ să prindă muște cu ceaslovul.)
NICĂ (Smărăndiței care îl sâcâie): Dă-mi pace, Smărăndițo!
SMĂRĂNDIȚA (trăgându-se îndărăt și bătând în pumni):I aca nu vreau!
NICĂ (încercând să prindă iar muște, dar împiedicat de Smărăndița): Dă-mi pace, că, de nu...
SMĂRĂNDIȚA (cu mâinile în șolduri): Că de nu, ce? Te pomenești că s-o mânie Măria Sa, Ionică Torcălău?
NICĂ(dându-i un pumn): Na, dacă nu-mi dai pace.
SMĂRĂNDIȚA (plângând): Lasă că te spun eu bădiței, când o veni. (Cei doi copii de la fereastră se întorc
mirați, să vadă ce s-a întâmplat.)
BĂDIȚA VASILE (intrând pe ușă și văzând-o pe Smărăndița plângând): Da ce-i? Ce s-o întâmplat?
SMĂRĂNDIȚA: Iaca, Nică mi-o dat o bleandă.
NICĂ: Dacă nu-mi dǎ pace...
SMĂRĂNDIȚA: Păi, bădiță, în loc să citească povestea ceea din ceaslov, se ține de prins muște cu el.
BĂDIȚA VASILE: Cum asta?
SMĂRĂNDIȚA(ștergându-și ochii): Iaca bine!
BĂDIȚA VASILE: Adevăratu-i? (Nică stă cu nasul în jos.) Ia să văd ceaslovul? (Nică i-l aduce de pe bancă.)
Păi, Ștefănescu, pentru asta-i făcut ceaslovul? Ce-o zice părintele, când l-o vedea în felul ista? De bună seamă nici
povestea nu cititu-o-ai cum se cade?
NICĂ: Nu prea, bădiță, că m-o pus tata la tors.
BĂDIȚA VASILE: Numai de-ar fi așa.
NICĂ (pocăit): Mă rog de iertare, bădiță. Mă ierți?
BĂDIȚA VASILE: Da! Numai să nu mai faci asemenea fapte.
NICĂ: N-am să mai fac.
BĂDIȚA VASILE (Smărăndiței):Dar tu cititu-o-ai?
SMĂRĂNDIȚA (mai suspinând încă): Citit, bădiță!
BĂDIȚA VASILE: Vom vedea. Ei, ia chemați-i și pe cei de afară și să ne apucăm de treabă!
(Smărăndița, Nică și ceilalți se așază în bănci.)
NICǍ: (deschizând ușa și strigând): Vasile, Gheorghieș, Costache! Vă cheamă bădița!
(Copiii intră și se rânduiesc în bănci.)
BĂDIȚA VASILE: Ia fă bine și ne spune ce ai înțeles din cele ce ai citit. (Toader se scarpină în cap și tace.) Ei,
ce te tot codești?
TOADER: D-apoi, bădiță, n-am avut când citi, că m-am fost dus cu tata la chiuă, la Codreni.
BĂDIȚA VASILE: Atunci șezi! Dar mi se pare, Toadere, că mi te-ai cam dat leneviei...
SMĂRĂNDIȚA (ridicând mâna): Să spun eu, bădiță.
BĂDIȚA VASILE: D-apoi ne poți spune?
SMĂRĂNDIȚA: Pot, bădiță.
BĂDIȚA VASILE: S-auzim atunci!
SMĂRĂNDIȚA: Se zice că Măria Sa, Ștefan Vodă, când a fost să ridice altarul mănăstirii Putna, o pus la
încercare și pe feciorii din casă, în tragerea cu arcul. Și-o tras Măria Sa mai întâi și apoi...
BĂDIȚA VASILE (lui Moș Gheorghe, care vârâse capul pe ușă): Ce-i, Moș Gheorghe?
MOȘ GHEORGHE: O venit părintele și moș Fotea și cere să-i dați doi hojmalăi, să aducă aici ceva.
BĂDIȚA VASILE: Nicǎ a lui Costache și tu, Toadere, ia duceți-vă cu moș Gheorghe. (Copiii se ridică și pornesc
cu moș Gheorghe)
PĂRINTELE HUMULESCU, MOȘ FOTEA (intrând): Bună dimineața, copii! (cǎtre Costache și Toader, care
aduc un scaun lung și alb) Puneți-l aici!
COPIII: Sărutăm dreapta, părinte!
PĂRINTELE HUMULESCU(către bădița Vasile): Ei, dascăle, cum merge cu învățătura?
BĂDIȚA VASILE: Cum să mergem, cinstite părinte? Ia, ne străduim și noi a nu ne face obrazul de rușine.
PĂRINTELE HUMULESCU: Așa se și cade... Că de, e păcat omul să rămâie fără leac de învățătură. Mai
dezgheață cea minte a lui. Iaca aici, am adus dar de școală nouă, acest scaun, pe care socot să-l botezăm... (stă
puțin pe gânduri)... ”Calul Bălan”. (Copiii bufnesc în râs.)
MOȘ FOTEA (dând părintelui un biciușor): Iară eu, ist biciușor. (Copiii se uită unii la alții, speriați oarecum.)
PĂRINTELE HUMULESCU: Căruia să-i punem nume: ”Sfântul Nicolae”. (Părintele îl agață în cui, lângă
tablă.)
BĂDIȚA VASILE: Mulțumim, preacinstite părinte și moș Fotea! Dar de ce atâta trudă?
PĂRINTELE HUMULESCU (arătând pe copii): Truda-i pentru ei, dascăle, căci fără trudă nimic nu se poate-n
aiastă lume. Priviți pǎserile cerului, și ele, cât ni se par de fericite, trudesc în căutarea hranei. Și hrana învățăturii
nu cu puțină trudă se câștigă. De aceea, vreau să pun aspră pravilă pentru cei ce se-mbuibă în trândăvie: în toată
sâmbăta să se procitească băieții și fetele de tot ce-au învățat peste săptămână... și câte greșeli vor face să se
însemne cu cărbune pe ceva, iar la urma urmelor să i se ardă lenevosului câte o mângâiere cu aist Sfânt Nicolai din
cui. Poftesc pe moș Fotea chiar, ca, de i-ar pica ceva curele bune, să mai facă așa, din când în când, câte unul
și...ceva mai grosuț, dacă se poate.(Copiii rămân cu ochii holbați și mâna la gură, numai pe Smărăndița o bufnește
râsul. Părintele se uita la Smărăndița și o poftește pe Calul Bǎlan.): Ia poftim de încalecă pe Bălan, jupâneasă, să
facem pocinog Sfântului Nicolai cel din cui! (Smărăndița este bătută de părinte.)
BĂDIȚA VASILE (căutând să-l înduplece): Iertați-o, Sfinția Voastră!
MOȘ FOTEA: Preacinstite...
PĂRINTELE HUMULESCU(Smărăndiței, care se așează în bancă, plângând): Amu ți-o trecut de hilizeală,
jupâneasă! (Către copii): Iar vouă să vă fie de învățătură. (Către moș Fotea): Să mergem!
MOȘ FOTEA: Să mergem, cinstite părinte.
PĂRINTELE HUMULESCU (către bădița Vasile): Așa, dascăle, cată de păstrează rânduiala noastră.
BĂDIȚA VASILE: Așa voi face, Sfinția Voastră.
PĂRINTELE HUMULESCU (aruncând o privire copiilor): Și-om mai trece noi pe aici, să vedem cum merge
treaba. Acum să vă lăsăm cu bine în treaba voastră, că destul v-am zăticnit poate, cu șederea noastră. (Se îndreaptă
cu moș Fotea spre ușă.)
COPIII (ridicându-se în picioare): Sărutăm dreapta, părinte!
BĂDIȚA VASILE: Tu, Nicǎ a lui Costache, până însoțesc oleacă pe Sfinția Sa și pe moș Fotea, fă bunătate,
fiindcă ești mai mare, veghează să nu fie larmă și ascultă-l pe Ștefănescu la ceaslov. (Iese.)
NICǍ a lui COSTACHE: (către Nică, așezându-se la masă cu ifose de dascăl): Ia poftim aici, Ștefănescule, și
citește!
NICĂ (citind, cu opriri) ”Cine...de...defaimă pe aproape...aproapele...săău” (Văzând pe Nic-a lui Costache că tot
înseamnă ceva pe masă, se oprește din citit.)
NICǍ a lui COSTACHE (răsturnându-se pe scaun): Ce te-ai oprit? Citește!
NICĂ: ”...de...defaimă...pre...pre...” (Lui Nicǎ a lui Costache): Da’ ce tot însǎmni acolo?
NICǍ a lui COSTACHE: Asta-i treaba mea!
NICĂ (apropiindu-se și uitându-se): Cum, atâtea? Și încă nu m-ai gătit de ascultat.
NICǍ a lui COSTACHE (cu ifos, silabisind): Trea-ba mea! (Pe când acesta era plecat asupra însemnărilor,
Nică, profitând de venirea unui băiat de afară, o zbughește pe ușă. Nicǎ a lui Costache către doi băieți mai mari
din spate): După el, fraților! Să nu-l scăpăm! (Iese în goană cu ceilalți doi.)
 ACTUL II

PERSONAJE: SMARANDA, ȘTEFAN, MARIA, CATRINA, ZAHEU, ILEANA, TEODOR, NICǍ

Într-un interior țǎrǎnesc, copiii se hârjonesc: Maria, Catrina, Zahei, Ion, Ileana, Teodor, Nicǎ:
1-cǎlare pe bǎț; 2-se bat cu perne; 2- se joacǎ cu palmele; 1- este în leagǎn; 1- leagǎnǎ copilul și citește.
Mama frǎmântǎ pâine și se face cǎ nu-i vede, zâmbind din când în când.

SMARANDA: Mai ostoiți-vǎ odatǎ, cǎ treziți copilul! Nu vedeți cǎ nu mai dovedesc cu treaba?
( Se oprește din frǎmântat și ia melesteul, se repede spre copilul aflat mai aproape, apoi continuǎ frǎmântatul.)
Acușica vine tǎtǎl vostru de la pǎdure și-i înghețat de frig și plin de promoroacǎ!...
(Intrǎ tata pe ușǎ și copiii îi sar în gât. Doi dintre ei îl sperie de dupǎ ușǎ. Îi ridicǎ în brațe pe cei mai mici și le
zice “Tâta-mare!”)
COPIII: Tǎtuca! Tǎtuca! Bine ai venit!
ȘTEFAN: Mânca-v-ar raiul sǎ vǎ mǎnânce!...Ia hai, lǎsați-mǎ acum, cǎ-s lihnit de foame!
SMARANDA:( Îl ajutǎ sǎ se dezbrace și îi pune masa.)
Încǎ te mai uiți la ei, bǎrbate! Mereu le faci toate voile! Mǎcar de i-ai încuraja sǎ învețe câte oleacǎ de carte.
ȘTEFAN: Doamne, măi femeie, Doamne, multă minte-ţi mai trebuie! Dac-ar fi să iasă toţi învăţaţi, după cum
socoţi tu, n-ar mai avea cine să ne tragă ciubotele. N-ai auzit că unul cică s-a dus odată bou la Paris, unde-a fi
acolo, şi a venit vacă? (Râde cu poftǎ. Copiii se aud țipând, speriați cǎ i-au mușcat mâțele.)
MARIA: (Plânge.) Au, javrǎ bǎtrânǎ, ce rǎu ți-am fǎcut?
CATRINA: Câți! Câți!( Aruncǎ dupǎ mâțǎ un lemn, pe sub pat. Ceilalți miaunǎ.)
SMARANDA: Ha, ha! Bine v-au mai fǎcut, bughibale spurcate ce sunteți! Cǎ nicio lighioanǎ nu se poate ostoi pe
lângǎ casǎ, de rǎul vostru!...Iaca, dacǎ nu v-am sǎcelat astǎi, faceți otrocol prin cele mâțe și dați la om ca și câinii
prin bǎț! D-apoi aveți și voi științǎ, cǎ vǎ întreceți cu dediochiul! Acuș iau varga din coardǎ și vǎ croiesc câteva, de
vǎ merg fulgii!
ȘTEFAN: Ia, lasǎ-i și tu, mǎi nevastǎ! Lasǎ-i, cǎ se bucurǎ și ei de venirea mea!
(Terminǎ de mâncat, își face cruce și îi dǎ uța pe bǎieți.)
Ce le pasǎ lor? Lemne am adus, slǎnina și fǎina sunt în pod, putina cu brânzǎ e încǎ plinǎ, polobocul cu curechi
abia așteaptǎ sǎ-i facem de petrecanie…Numai de-ar fi ei sǎnǎtoși, sǎ mǎnânce! Lasǎ-i sǎ se joace acum, cǎ-s
mititei! Le-o trece lor zburdǎlnicia când vor fi mai mari și i-or lua grijile înainte…Nu te teme, cǎ n-or scǎpa de
asta…
SMARANDA: Bravo, bǎrbate, dǎ-le nas!
ȘTEFAN: Ș-apoi nu știi vorba aceea? “Dacǎ-i copil, sǎ se joace, dacǎ-i cal sǎ tragǎ și dacǎ-i popǎ sǎ citeascǎ!”
SMARANDA: Ție, omule, ce-ți pasǎ? …Cǎ nu stai tu cu ei în casǎ toatǎ ziulica, sǎ-ți scoatǎ peri albi, mânca-i-ar
pǎmântul! Doamne, iartǎ-mǎ! De-ar mai veni vara sǎ se mai joace și ei pe-afarǎ, cǎ m-am sǎturat de ei ca de mere
pǎdurețe! Câte le vin în cap, chiar pe toate le fac…
ȘTEFAN: Ei, femeie, ce mai fac? Tare mi-i drag s-aud și eu ce nǎzbâtii au mai pus la cale.
SMARANDA: Când începe a toca la bisericǎ, Zahei al tǎu cel cuminte, dǎ fuga și începe a toca în stative, de
pârâie pereții casei, duruie ferestrele și cade varul de pe pereți. Puțin lucru-i ista?
ȘTEFAN: Așa-i, Zahee?!
ZAHEU: Așa-i, tǎtucǎ, dar eu nu vreau decât sǎ mǎ joc! Jur cǎ nu vreau sǎ fac vreun lucru rǎu, dar...îmi vin așa în
minte niște idei și...trebuie sǎ le pun în practicǎ.( Plânge.)
ȘTEFAN: Ei, hai la mine! Lasǎ, cǎ nu suntem la judecatǎ! Are Dumnezeu pe cine sǎ judece pe lumea asta. Atâta
doar: promite cǎ n-o s-o mai superi pe mamǎ-ta! Hai, du-te la culcare!
ZAHEU: Da, tǎtucǎ, promit!
MARIA: Da, cu siguranțǎ! Promisiunea ține pânǎ mâine!
ȘTEFAN: Dar tu, Ionicǎ! Ce-ai mai nǎscocit azi, învǎțǎcelul tatii?( Îl ia tata în brațe și-l alintǎ.)
ILEANA: Stropșitul de Ion face o hodorogealǎ și un tǎrǎboi de-ți ia auzul cu talanca de la oi, cu cleștele și cu
vǎtraiul!
ȘTEFAN: (vesel) D-apoi, cred cǎ nici nu ne mai trebuie clopotar în sat! Ia zi-i mǎi Ioane, cum stǎ treaba.
CATRINA: Apoi, își pune câte o țoalǎ în spate și un coif de hârtie în cap și cântǎ prin ogradǎ cât îl ține gura:
„Doamne miluiește, popa prinde pește!”
SMARANDA: Te scot din casǎ, nu alta! Și asta se întâmplǎ în toate zilele, de câte douǎ-trei ori, de-ți vine
câteodatǎ sǎ-i croiești în bǎtaie, dac-ai sta sǎ te potrivești lor.
ȘTEFAN: Pǎi, dǎ, mǎi femeie...Tot ești tu bisericoasǎ, de s-a dus vestea. Mǎcar ți-au fǎcut și bǎieții bisericǎ aici,
pe locul de baștinǎ, dupǎ cheful tǎu, cǎ tot stǎm departe de biserica satului, care-i colo, la doi pași!
De-amu, mǎi bǎieți, puneți-vǎ pe fǎcut privegheri de toatǎ noaptea și parascovenii câte vǎ plac, dacǎ așa vi-i voia!
Așa, poate vǎ v-a da mǎ-ta în toate zilele numai colaci de cei unși cu miere și colivǎ cu miez de nucǎ!
(Copiii râd în hohote.)
ȘTEFAN: Da ia zi, Ioane, la școalǎ cum a fost?
NICǍ: (cu mâna la ochi, plângând): Tătucă, taie-mă, omoară-mă, la școală nu mă mai duc...
SMARANDA (oprindu-se din dereticat): Dar, de ce, Nică?
NICĂ: Să nu mai pună bădița Vasile pe balcâzul cela de Nicǎ a lui Costache, înaintat la învățătură până la
genunchiul broaștei, ca să mă asculte...
ȘTEFAN (zâmbind): Că mai bun gând nici că se poate, măi băiete. Ce scofală a mai fi și de învățătura asta?
Semeni cu tatǎ-tǎu! Joacǎ-te acum cǎ dacǎ o sǎ crești mare și necazurile s-or spori!
SMARANDA: Ei, apoi, minte ai, omule?! Mǎ miram eu de ce-s așa de „cuminți”, mititeii de ei...Dacǎ tu le dai nas
și le ții hangul... S-apoi eu trag ponoasele...
(Toți copiii se retrag într-un colț, tǎcând, pentru a nu o supǎra mai tare pe mama.)
Ia, numai privește-i! Toți stau treji și se uitǎ în ochii noștri, parcǎ au de gând sǎ ne zugrǎveascǎ...Ia sǎ-i fi sculat la
treabǎ! Parcǎ-i vǎd cum ar începe a se codi și drâmboi, de sclifosiți ce sunt! Nici nu le pasǎ dacǎ au mâncare sub
nas!
ȘTEFAN: Ei, gata, ajunge! Doar nu-s babe sǎ chiroteascǎ din picioare sau sǎ se culce imediat ce se vârǎ gǎinile în
coteț!
ILEANA: Hai, la culcat, bǎieți cǎ trece noaptea!
ZAHEU: Cǎ bine zici! Se cam îngroașǎ gluma și-o s-o luǎm iarǎși pe cocoașǎ.
TEODOR: Da’ n-am fǎcut nimic rǎu! Și m-a zgâriat și mâța! Mâine chiar c-o sǎ le rup motoceii, sǎ moarǎ de
supǎrare... (Toți se bagǎ în pat, trǎgând pǎtura pe nas.)
SMARANDA: ( Le trage câteva pe spinare)
Na-vǎ de cheltuialǎ, ghiavoli ce sunteți! Mai aveți și putere sǎ glǎsuiți! Nici noaptea nu mǎ pot hodini de
chicotelile voastre! ( Le mai dǎ câteva, peste pǎturǎ.)
ȘTEFAN: Pielea rea și rǎpǎnoasǎ, ori o bate, ori o lasǎ!
(Copiii încep sǎ sforǎie, în semn cǎ au adormit. Părându-i-se că aude ceva, Nicǎ sare din pat, deschide ușa.)
NICĂ: Mămucă!
SMARANDA: Ce e?
NICĂ: Vine părintele la noi.
SMARANDA(către Ștefan): Primește-l tu, că eu cu treburile istea îs ca scoasă din bârlog. Haide, Nică, cu
mămuca. (Ies.)
PĂRINTELE HUMULESCU (intrând): Bun găsit, Ștefane!
ȘTEFAN: Bine ați venit, părinte Humulescu! (oferindu-i un scaun) Ia poftiți de ședeți, să ne mai șadă cele nevoi.
PĂRINTELE HUMULESCU (uitându-se împrejur): Da...băietul nu-i aici?
ȘTEFAN: E cu maică-sa pe la cuhnie. Nu mai vrea să meargă la școală.
PĂRINTELE HUMULESCU: Cum asta?
ȘTEFAN: Binevoiască și Sfinția Ta a-l întreba.
PĂRINTELE HUMULESCU: Fă bunătate și-l cheamă.
ȘTEFAN (deschide ușa spre bucǎtǎrie): Măi Nică, măi! Ia vino degrabă încoace!
NICĂ (intrând): Sărutăm dreapta, părinte!
PĂRINTELE HUMULESCU: Ei, dar ce-i, flăcăule? Auzit-am că te-ai sfădit cu școala. Așa o fi? (Nică tace, cu
ochii în pământ.) D-apoi bine, e păcat să rămâi fără leac de învățătură. Doar ai trecut de bucheludeazla și
bucherițazdra. Ești acum la ceaslov și mâine-poimâine ai să treci la psaltire, care este cheia tuturor învățăturilor și,
mai știi, vine vremea să te faci popă aici, în Humulești.
SMARANDA (intrând și ea și luându-i vorba): Așa! Așa! Părinte, că bine ziceți!
PĂRINTELE HUMULESCU:...Da, popă aici, la biserica Sfântul Nicolae, că eu pentru voi mă trudesc. Am o
singură fată... (Nică ridică ochii, cu fața luminată de bucurie.) Și-oi vedea eu pe cine mi-oi alege de ginere. (Ștefan
și Smaranda vorbesc în șoaptă între ei.) Ia te mai gândește oleacă și mâine poate că, răzgândindu-te, ai să te
întorni la școală. (Către Ștefan și Smaranda): Eu pornesc, că mai am ceva treburi. Rămâneți cu bine!
ȘTEFAN: Să vă însoțesc, părinte.
SMARANDA: Mergi sănătos, părinte! Mai poftiți pe la noi!
NICĂ: Sărutăm dreapta! (Ștefan și părintele ies.)Mămucăăă!
SMARANDA: Ce e, băiete?
NICĂ: Dacă-i vorba de așa, cum a zis părintele, atunci, mămucă, mă duc la școală. Am să șed chiar lângă
Smărăndița și las de-o mai avea stăpânire asupră-mi răgușitul, balcâzul și răutăciosul de Nicǎ a lui Costache. Altă
făină s-a măcina acum la moară.
SMARANDA: Hai acum du-te la culcare și tu, sǎ nu-l mai superi iar pe taicǎ-tu cǎ-i rupt de obosealǎ dupǎ o zi de
muncǎ.
(Nicǎ se urcǎ în pat, se roagǎ stând în genunchi, apoi face cruce pe pernǎ și se culcǎ. Mama strânge masa și
pregǎtește bǎrbatului hainele pentru a doua zi.)
SMARANDA: Ei, acum c-au adormit, putem sǎ discutǎm și noi ca oamenii... Stau și mǎ tot gândesc...Oare ce
facem cu Ion, cǎ tare-i mai place cartea!
ȘTEFAN: ( se veselește)
Logofete brânzǎ-n cui,
Lapte acru-n cǎlimǎri,
Chiu și vai prin buzunǎri!
SMARANDA: (Își șterge o lacrimǎ.)
Aș fi în stare sǎ torc în furcǎ, numai sǎ știu cǎ învațǎ mai departe! Sǎ creascǎ și el printre oamenii mari... Dac-ar
avea mǎcar un pic de noroc...
ȘTEFAN: Ai noștri au noroc cât pǎr pe broascǎ! Dar, decât codaș la oraș, mai bine-n satul tǎu fruntaș!
SMARANDA: Taci, bǎrbate, tu iei totul în glumǎ, dar nu e chiar așa... Am auzit azi la predica de la vecernie cǎ
omul învăţat înţelept va fi și cel neînvǎțat slugǎ va rǎmânea. Ș-apoi, nu vezi? Ion are un glas de înger.
ȘTEFAN: Doamne, măi femeie, Doamne, multă minte-ţi mai trebuie! Te pomenești cǎ fiul nostru cu pǎrul bǎlai o
fi vreun al doilea Cucuzel, podoaba creştinătăţii, care scotea lacrimi din orice inimă împietrită, când aduna lumea
de pe lume în pustiul codrilor şi veselea întreaga făptură cu viersul său.
SMARANDA: Ei, dacǎ eu chiar vreau sǎ-mi fac bǎietul popǎ, ce ai tu?
ȘTEFAN: Numaidecât popǎ! Auzi tu...( Râde.) Auzi, măi! Nu vezi că-i o tigoare de băiat, cobăit şi leneş, de n-are
pereche? Dimineaţa, până-l scoli, îţi stupeşti sufletul. Cum îl scoli, cere de mâncare. Cât îi mic, prinde muşte cu
ceaslovul şi toată ziulica bate prundurile după scăldat.
SMARANDA: Dar ce-ai vrea, mǎi bǎrbate? Să pască cârlani şi să-ți dea ajutor la treburi de oameni mari?
ȘTEFAN: Mǎcar cât îl ajutǎ puterea... Ș-apoi nu e valabil numai pentru „dumnealui”, logofǎtul cititor, ci pentru
toți ceilalți. Doar tu, cu şcoala ta, l-ai deprins cu nărav. Când s-a face mai mărişor, are să înceapă a-i mirosi a
catrinţă şi cu astă rânduială n-am să am folos de el niciodată.
SMARANDA: Sărmane omule! Dacă nu ştii boabă de carte, cum ai să mă înţelegi?
ȘTEFAN: Ei, iaca! De unde cheltuialǎ?!
SMARANDA: Când tragi sorocoveţii la musteaţă, de ce nu te olicăieşti atâta? Petre Todosicăi, crâşmarul nostru,
aşa-i că ţi-a mâncat nouă sute de lei? Ştiu eu ce știu... Să nu crezi că doarme Smaranda, dormire-ai somnul cel de
veci să dormi! Şi pentru băiat n-ai de unde da? Măi omule, măi! Ai să te duci în fundul iadului şi n-are să aibă cine
te scoate, dacă nu te-i sili să-ţi faci un băiat popă! De spovedanie fugi ca dracul de tămâie. La biserică mergi din
Paşti în Paşti. Aşa cauţi tu de suflet?
ȘTEFAN: Ia taci, măi femeie, că biserica-i în inima omului... Și dacă voi muri, tot la biserică am să şed. Nu mai
face şi tu atâta vorbă, ca fariseul cel făţarnic. Bate-te mai bine cu mâna peste gură şi zi ca vameşul: „Doamne,
milostiv fii mie, păcătoasei, care-mi tot îmbălorez gura pe bărbat degeaba”.
(Se aud bǎtǎi în ușǎ.)
SMARANDA: Da’ cine-o mai fi la ora asta?( Deschide ușa și îmbrǎțișeazǎ pe musafir.) A, sǎrut-mâna, tǎtucǎ!
ȘTEFAN: Bine ai venit pe searǎ! Hai, poftim la cǎlduricǎ!
DAVID CREANGǍ: Bine v-am gǎsit! Eram în trecere pe aici și m-am gândit cǎ v-o fi dor de mine! Da’ ce-i! Vi
s-o înecat corǎbiile la mal? Parcǎ sunteți cam supǎrați...
SMARANDA: Ei, eu vreau sǎ-mi fac bǎiatul popǎ, dar el nu și nu! Acesta-i baiul la noi acu. O ține pe-a lui: cǎ-i
leneș cǎ are numai nebunii copilǎrești în cap și cǎ nu moare nimeni dacǎ n-are carte multǎ!
DAVID CREANGǍ: Ei, lasǎ, mǎi Ștefane... Și tu, Smărănducă... Nu vă mai îngrijiţi atâta! Azi e duminică, mâine
e luni şi zi de târg, dar marţi, de-om ajunge cu sănătate, am să iau nepotul cu mine şi am să-l duc la Broşteni, cu
Dumitru al meu, la profesorul Nicolai Nanu de la şcoala lui Baloş, şi-ţi vedea voi ce-a scoate el din băiat.
SMARANDA: Așa ziceam și eu! Exemplu de urmat sunt bǎieții tǎi!
DAVID CREANGǍ: Da, de Vasile şi Gheorghe, am rămas tare mulţumit cât au învăţat acolo. De când mi-au
venit băieţii de la învăţătură, îmi ţin socoteala ban cu ban şi huzuresc de bine. Zău, mare pomană şi-a mai făcut
Alecu Baloş cu şcoala ceea a lui, cine vrea să înţeleagă!
ȘTEFAN: Da ce, crezi cǎ de Ion al meu se va prinde dram de învǎțǎturǎ? Toatǎ ziua-i la sǎniuș dacǎ este iarnǎ, iar
vara nu-i mai ajung știoalnele sǎ se scalde! Ceaslovul mai mult este folosit la prins muște decât la a învǎța vreo
buchie...Ș-apoi ce ne-am face dacǎ ar pleca toatǎ lumea din sat!
DAVID CREANGǍ: De asta n-ai teamǎ, Ștefane! Doamne, nici nu-ți imaginezi cât de înţelept şi iscusit este
profesorul care-l va deprinde pe Ion cu învǎțǎtura! Aşa vorbeşte de blând şi primeşte cu bunătate pe fiecare, de ţi-i
mai mare dragul să te duci la el! Ferice de părinţii care l-au născut, că bun suflet de om este, n-am ce zice! Şi mai
ales pentru noi, ţăranii munteni, este o mare facere de bine. Când am venit eu cu tata şi cu fraţii mei, Petrea şi
Vasile şi Nică, din Ardeal în Pipirig, acum şaizeci de ani trecuţi, unde se pomeneau şcoli ca a lui Baloş în
Moldova? Nu-i rău, măi Ştefane, să ştie şi băiatul tău oleacă de carte, nu numaidecât pentru popie, cum chiteşte
Smaranda, că şi popia are multe năcăfale, e greu de purtat. Şi decât n-a fi cum se cade, mai bine să nu fie.
SMARANDA: Dar cartea îţi aduce şi oarecare mângâiere... Și părintele zicea cǎ e păcat să rămâi fără leac de
învăţătură.
DAVID CREANGǍ: Eu, să nu fi ştiut a citi, de mult aş fi înnebunit, câte am avut pe capul meu. Problemele
noastre sunt însǎ flori la ureche pe lângă cele ce sunt scrise în cărţi.
SMARANDA: Din cărţi culegi multă înţelepciune, Stefane! Asta tot încerc eu sǎ-ți explic, dar tu o ții pe-a ta!
DAVID CREANGǍ: Știu eu ce sǎ zic?...Am vǎzut și eu cǎ bǎiatul are ținere de minte și e ager la a ieși din
încurcǎturi.
SMARANDA: (rugǎtoare, cu glas blând) Ștefane, dragul meu, numai după cât a învăţat pânǎ acum, cântă şi
citeşte cât se poate de bine.
DAVID CREANGǍ: Ei, măi Ştefane şi Smărănducă, mai rămâneţi cu sănătate! Mǎ duc oleacǎ și pe la rudele din
vecini. Abia aștept sǎ vǎ vǎd cum, luminați la fațǎ, puneți tarniţile şi desagii pe cai şi, legându-i frumuşel cu
căpăstrul: pe cel de-al doilea de coada celui întâi, pe cel de-al treilea de coada celui al doilea, pe cel de-al patrulea
de coada celui al treilea...Așa voi avea și eu liniște, când voi porni cu nepotul meu, sǎ-i arǎt cǎ existǎ și alte
minuni pe lumea asta!
SMARANDA: Bine, tǎtucǎ, așa vom face. Sper sǎ i se mai moaie inima lui Ștefan...
ȘTEFAN: Ei, vǎd cǎ deja v-ați înțeles, așa cǎ socoteala deja este fǎcutǎ... Ce sǎ mai zic? O s-o facem și pe asta...
DAVID CREANGǍ: Când l-o vedea bunicǎ-sa din Pipirig o sǎ plângǎ de bucurie.
SMARANDA: Da’ vǎd cǎ deja se face ziuǎ! Hai sǎ ne odihnim și noi puțin, cǎci mâine avem o mulțime de trebi.
DAVID CREANGǍ: Da, Smarandǎ, dar eu tot credeam cǎ le-ajunge țîncilor școala din sat! Ce, în Humulești nu
se învațǎ carte?
SMARANDA: Hai, Ștefane, tot pe-a ta o ții?
DAVID CREANGǍ: (Mormǎind) Bine, femeie, mâine mǎ duc la școalǎ sǎ-l anunț și pe pǎrintele cǎ-l voim sǎ
înainteze în științǎ și Ion al nostru, mǎcar pânǎ la genunchiul broaștei!
( Se trage cortina.)
        
 ACTUL III
PERSONAJE: NICĂ, SMĂRĂNDIȚA, BĂDIȚA VASILE, NICǍ a lui COSTACHE, MARIA, ILEANA ,
PĂRINTELE HUMULESCU
NICĂ (așezându-se sfielnic în banca Smărăndiței): Smărăndițăăăă!
SMĂRĂNDIȚA: Ce-i?
NICĂ: Iartă-mă, Smărăndiță! Uite, mă juruiesc ție că n-oi mai face.
SMĂRĂNDIȚA: Numai de-a fi așa.
BĂDIȚA VASILE (intrând și așezându-se la masă): Astăzi este zi de procitanie. Da, amu să vedem care dintre
băieți a rosti frumos stihurile cele învățate de noi mai alaltăieri din psaltire. Nicǎ a lui Costache!
NICǍ a lui COSTACHE: Da, bădiță!
BĂDIȚA VASILE: Le știi spune?
NICǍ a lui COSTACHE: Da, bădiță!
BĂDIȚA VASILE: S-auzim atunci!
NICǍ a lui COSTACHE: ”Cine-și face zid de... ”(Se uită în tavan, cătând a-și aduce aminte.)
MARIA (de la spate):” ...de pace...”
NICǍ a lui COSTACHE (repezit): ”Cine-și face zid de pace...”
ILEANA ( șoptit): ”...Turnuri de frăție”
NICǍ a lui COSTACHE: : ”Cine-și face zid de pace,/ Turnuri de frăție.” (Copiii bufnesc în râs. Întorcându-se la
spate, către Nică): Ce te tot hlizești, mă, că acuș te otânjesc.
BĂDIȚA VASILE (care tocmai era ocupat să însemne ceva): Ce e? Ce s-o întâmplat?
NICĂ: O greșit, bădiță. Nu-i așa!
BĂDIȚA VASILE: De bună seamă că nu-i. Dară tu n-ai fost atunci aici. De unde știi?
NICĂ: Știu, bădiță, că le-am învățat bine.
BĂDIȚA VASILE: Atunci spune-le tu. Iară tu, Nicǎ a lui Costache, păcat de tine că ești cât mi ți-i meleanul și tot
nu-ți dai silința la învățătură.
NICĂ ( după ce tușește, ca să-și dreagă glasul, rostește versurile de mai sus din ”Psaltirea” lui Dosoftei):
”Cine-și face zid de pace,
Turnuri de frăție,
Duce viață fără greață
Într-a sa bogăție.
Că-i mai bună dimpreună
Viața cea frățească,
Decât arma ce destramă
Oaste vitejească.”
(Copiii rămân în admirație, iar Smărăndița îl mănâncă din ochi, cu pumnii strânși la piept.)
BĂDIȚA VASILE: Bravo, Ștefănescule! Laudă ție și îl dau pildă vouă, celorlalți!
PĂRINTELE HUMULESCU (însoțit de moș Gheorghe, ce poartă pe braț un coș cu bunătăți, aduse de la
biserică): Iaca intrăm pe nepoftite. Să ne fie cu iertăciune. (Lui moș Gheorghe): Pune-le aici, moș Gheorghe!
(Copiii, curioși, se înalță în bănci, spre a vedea ce-i în coș.) Iaca adus-am aici de la biserică, pentru mânjii iștia,
pitaci și colaci. (Le împarte copiilor.) Căci cade-se a le răsplăti truda. Nu-i așa, dascăle? Nădăjduiesc că amu
treaba merge strună, fără cele mângâieri ale Sfântului Nicolai.
BĂDIȚA VASILE: Nici că-i vorbă, preacinstite părinte, iar noi vă mulțumim pentru cele bunătăți.
PĂRINTELE HUMULESCU: Atunci vă las în treaba voastră. (Către copii): Și de-om auzi de la dascălul vostru
(îl arată pe bădița Vasile) că nu mi-ați făcut obrazul de rușine, vom mai aduce și altele.
COPIII: Sărutăm dreapta, părinte!
SMĂRĂNDIȚA: (în timp ce bădița Vasile îl însoțește pe părinte până la ușă) Nicăăă!
NICĂ: Ce-i, Smărăndiță?
SMĂRĂNDIȚA: Aș vrea să șezi cu mine de-amu. Te supără? Și mă juruiesc și eu ție că n-am să te mai necăjesc.
NICĂ: Dar nici la Nicǎ a lui Costache cela n-ai să te mai uiți, da?
SMĂRĂNDIȚA: Da!
BĂDIȚA VASILE (întorcându-se): Ștefănescule!
NICĂ: Ascult, bădiță!
BĂDIȚA VASILE: Azi, după ce-ați ieși la joacă puțin, ca de obicei, până a să mă întorc de la biserică, să asculți
pe Nicǎ a lui Costache la socotit și citit. Și-acum în curte! (Bădița Vasile își adună lucrurile de pe masă. Copiii se
îmbulzesc să iasă.)
NICĂ (pregătindu-se să iasă și ținând-o de mână pe Smărăndița, triumfător către Nicǎ a lui Costache): Mi-o
venit și mie apa la moară amu, măi hojmalăule!

ACTUL IV
PERSONAJE: POVESTITOR 1, POVESTITOR 2, ÎNVǍȚǍTORUL CREANGǍ, VASILIU, ȘTEFANA
IONESCU, ILENUCA, MǍRIUCA, DUMITRIU, IOANA

POVESTITOR 1:
În 1864, Creangă a intrat pe post de învăţător la Şcoala Primară Nr. 1 din Iaşi. Clasa sa a devenit o atracţie a şcolii,
sumedenie de elevi fiind dornici să ia loc în băncile ei.
POVESTITOR 2:
Astfel, în semestrul I din anul 1866 -1867 a avut 71 de elevi, iar în al doilea 93. Motivul? Preda după o metodă
proprie.
POVESTITOR 1:
Împreună cu alți învăţători de la aceeaşi şcoală, au pus la cale editarea unui abecedar practic, ce avea să devină
cartea de căpătâi a şcolii româneşti pentru aproape un sfert de secol. Adeseori, le vorbea elevilor Institutului
Pedagocic despre menirea învăţătorului, îndemnându-i să fie muncitori şi blânzi cu şcolarii.
POVESTITOR 2:
Reînviem acum un moment al școlii de odinioarǎ.
ÎNVǍȚǍTORUL CREANGǍ: Bunǎ ziua, mǎi bǎieți!
ELEVII: Bunǎ ziua, domnule învǎțǎtor!
ÎNVǍȚǍTORUL CREANGǍ: Vasiliule, de ce n-ai venit ieri la școalǎ?
VASILIU: Îs bolnav, dom’ Creangǎ…( Se smiorcǎie.)
ÎNVǍȚǍTORUL CREANGǍ: Dar ce ai, copile?
VASILIU: Am un junghi, domnule, iaca aici…(aratǎ cu mâna la spate) Când m-apucǎ, nici cǎ mai pot rǎsufla…
ÎNVǍȚǍTORUL CREANGǍ: Sǎracul de tine…Ai rǎcit! Ia sǎ vii dupa-masǎ pe la mine, cǎ ți-oi da eu ceva și-ți
trece îndatǎ. Acum du-te și stai frumușel în bancǎ, sǎ nu te zdruncini prea tare! Pascule, dragul moșului, vino
fuguța încoace, sǎ te pupe tǎtuca…Vino fuguța, Pascule! Na, Pascule, ia un sfanț sǎ te duci în pauzǎ sǎ-ți iei o
acadea…știu eu de ce…( Copilul suspinǎ încetișor.) Dar ce-i, plângi?(Îl ridicǎ de mâini și-l ajutǎ sǎ se așeze pe
scaun.) Ce-i mǎi țâcǎ?( Îi netezește pǎrul.) Hai, du-te la loc! Toate vin și toate trec…
(Se adreseazǎ tuturor.) Vi-i frig? Dacǎ da, atunci înfundați-vǎ cǎciulile pe urechi, ca mine când ies din bordei…
Apoi, și eu sunt nevoit sǎ stau cu cǎciula în cap, cǎ-s cam bolnav. Mǎ doare mereu sâcâitul ista de bostan și mǎ
tem sǎ nu rǎcesc în hardughia asta de școalǎ, bat-o pârdalnicul s-o batǎ, cǎ tare mai trage pustiul ista de vânt pe la
toate colțurile și încheieturile… Ei, acum sǎ intrǎm în miezul problemelor… Vǎzut-ați vreodatǎ mâțǎ?
TOȚI: Am vǎzut mâțǎ.
ÎNVǍȚǍTORUL CREANGǍ: Ștefan, câte picioare are mâța?
ȘTEFANA: Mâța are patru picioare.
ÎNVǍȚǍTORUL CREANGǍ: Bravo! Câte urechi are mâța?I onescule, spune tu!
IONESCU: Mâța are douǎ urechi.
ÎNVǍȚǍTORUL CREANGǍ: Câte aripi are mâța?
TOȚI COPIII: Mâța nu are aripi, domn’ învǎțǎtor!
ÎNVǍȚǍTORUL CREANGǍ: Da, asta știam și eu, dar cozi câte are mâța?
TOȚI COPIII( râd): Mâța are o coadǎ, nu douǎ!
ÎNVǍȚǍTORUL CREANGǍ: Dar pene are mâța?
VASILIU: Mâța nu are pene.
ÎNVǍȚǍTORUL CREANGǍ: Ce are mâța în loc de pene?
VASILIU: Mâța are pǎr, cǎ nu-i pasǎre!
ÎNVǍȚǍTORUL CREANGǍ: Mâța mǎnâncǎ fân?
TOȚI: Mâța nu mǎnâncǎ fân!
ÎNVǍȚǍTORUL CREANGǍ: Dar atunci, ce mǎnâncǎ?
PASCU: Mâța mǎnâncǎ vrǎbii, lapte, șoareci, pește, pâine, carne, slǎninǎ și altele.
ÎNVǍȚǍTORUL CREANGǍ: Gata, stai jos, cǎ ne lasǎ gura apǎ de atâtea bunǎtǎți. Copii, ce bea mâța?
PASCU: Mâța bea apǎ.
ÎNVǍȚǍTORUL CREANGǍ: Unde-i place ei sǎ doarmǎ?
ȘTEFANA: Mâța doarme în cotruțǎ.
ÎNVǍȚǍTORUL CREANGǍ: Are vreun folos la casa omului acest animal? Spune tu, Mǎriuța!
MǍRIUCA: Mâța toarce sub cotruțǎ, dar mai prinde și șoareci. Eu am mâțǎ și-mi place de ea…
ÎNVǍȚǍTORUL CREANGǍ: Și eu aveam o droaie când eram copil… Se jucau cu motoceii legați la prichiciul
sobei pânǎ crǎpau de fericire…Dar, ia sǎ vedem acum, poate mâța sǎ meargǎ de la masa mea pânǎ în fundul
clasei?
TOȚI: Daaa!
ÎNVǍȚǍTORUL CREANGǍ: Da, poate sǎ mergǎ din acest loc, adicǎ de la ușǎ pânǎ-n alt loc, în fundul clasei.
Apoi, dacǎ vrea sau dacǎ o alungǎm noi, se ascunde în pod, adicǎ într-un alt loc. Preferǎ podul cǎ acolo miroase
mai bine a șuncǎ și cârnați afumați…Acu, cred cǎ v-ați dat seama cǎ nu mi-am rǎcit degeaba gura vorbind despre
mâțe prin cotruțe.
MǍRIUCA: Da, domnule învǎțǎtor! Am înțeles cǎ mâța poate și sǎ fugǎ dintr-un loc în alt loc.
ÎNVǍȚǍTORUL CREANGǍ: Atunci țineți minte ce vǎ spun eu acum…Hai, mâinile la piept și cǎscați bine
urechile…Cine poate merge singul de la un loc la altul se numește ființǎ. Repetați, în cor!
TOȚI: Cine poate merge singur de la un loc la altul se numește ființǎ.
ÎNVǍȚǍTORUL CREANGǍ: ( Se face cǎ scapǎ o carte.) Dar ia spune-mi tu, Ilenucǎ, cartea, care tocmai
ce-am scǎpat-o din mânǎ și s-a izbit de podea, nu-i ființǎ?
ILENUCA: Nu, domnule învǎțǎtor. Sigur nu-i ființǎ.
ÎNVǍȚǍTORUL CREANGǍ: Dar dacǎ o ridic și o arunc de la catedrǎ pânǎ în fundul clasei, atunci tot mai spui
cǎ nu-i ființǎ? Cǎ doar ajunge dintr-un loc în alt loc…
ILENUCA: Nu, pentru c-ați aruncat-o dumneavoastrǎ, domnule învǎțǎtor.
ÎNVǍȚǍTORUL CREANGǍ: Așa e. Vedeți, mǎi copii, cartea nu-i ființǎ: dacǎ o-nchizi e lucru, dar dac-o
deschizi, îți vorbește. Dar tot nu-i ființǎ...Ia, acum sǎ-mi spuneți, vǎzut-ați vreodatǎ tren?
TOȚI: Daaa!
ÎNVǍȚǍTORUL CREANGǍ: Cum face trenul?
TOȚI: Uuuuu!
ÎNVǍȚǍTORUL CREANGǍ: Trenu-i ființǎ?
TOȚI: Nuuu!
ÎNVǍȚǍTORUL CREANGǍ: Dar nu merge și el dintr-un loc în altul?
IOANA: Ba da, dar nu merge singur.
ÎNVǍȚǍTORUL CREANGǍ: Dar cine-l conduce, Dumitriule?
DUMITRIU: Trenul nu merge singur. Îl mânǎ…( se gândețe, ținând degetul la tâmplǎ.) mecanicul.
ÎNVǍȚǍTORUL CREANGǍ: Bravo! Așa sǎ faceți și voi. Mai întâi sǎ vǎ gândiți bine și apoi sǎ rǎspundeți. Cǎ
nu tot ce vine pe limbǎ e și bun. Așa, acum sǎ vorbim despre o ființǎ…Ia zi-i tot tu, Dumitriule, oare ce face acum
mǎmuța ta?!
DUMITRIU: Mǎmuca mea coase cǎmǎși pentru mine, domnule.
ÎNVǍȚǍTORUL CREANGǍ: Care este persoana care vorbește, când ai spus zicerea aceasta?
DUMITRIU: EU, domnule.
ÎNVǍȚǍTORUL CREANGǍ: Pentru ce ai spus asta?
DUMITRIU: Pentru cǎ eu am vorbit.
ÎNVǍȚǍTORUL CREANGǍ: Care-i ...a doua persoanǎ?
DUMITRIU: MATALE, domnule, pentru cǎ eu cu matale am vorbit.
ÎNVǍȚǍTORUL CREANGǍ: Și care-i a treia persoanǎ?
DUMITRIU: MAMA, domnule, pentru cǎ despre dânsa am vorbit.
ÎNVǍȚǍTORUL CREANGǍ: Bravo! Vǎd cǎ ai înțeles foarte clar ce-am vrut eu sǎ vǎ explic astǎzi. Dar ca sǎ
mǎ încredințez cǎ nu mǎ înșel… Ia întreabǎ-mǎ și tu pe mine ceva, așa cum și eu te-am întrebat…
DUMITRIU: ( Se gândește profund și adreseazǎ o întrebare.) Domnule, ce face acum cucoana dumitale?
ÎNVǍȚǍTORUL CREANGǍ: ( surprins de întrebare)Ei, feșteleu, beșteleu, cǎ nu pot sǎ spun mereu…Și
cuvântul s-o dus, cum și cucoana mea s-o dus și nu s-o mai întors( își șterge o lacrimǎ cu batista.)Ei, acum
cucoana mea o fi un pumn de țǎrânǎ…
VASILICA: Domn’Creangǎ, nu ne mai spuneți o poveste?
TOȚI: ( Se strâng în jurul lui.) O poveste! Vrem o poveste!
ÎNVǍȚǍTORUL CREANGǍ: Mai bine vǎ spun o poezie!
TOȚI: Da, ne plac și poeziile!
ÎNVǍȚǍTORUL CREANGǍ:
Ar fi un mare păcat
Omul leneș de-ajutat.
Dacă lenea-l stăpânește,
Singur este vinovat.
Cine ziua nu muncește
Doarmă noaptea nemâncat!
Bine-a zis biata furnică
Greierului calicind:
Ai petrecut astă-vară?
Joac-acum, de-i fi putând!
Iar la vara viitoare,
Măi jupâne grieruș,
Fii ca mine strângătoare,
Nu tot trage din arcuș…
Ț-ei deda corpul la lucru,
Lenea nu te-a stăpâni;
Și la iarn-având strânsură,
Lipsa-ți vei îndeplini.
IOANA: Da’ vǎ rugǎm sǎ ne spuneți și o poveste!
TOȚI: O poveste! O poveste!
ÎNVǍȚǍTORUL CREANGǍ: Iar începeți cu rugǎmințile?
TOȚI: Vǎ rugǎm!...Numai una!
ÎNVǍȚǍTORUL CREANGǍ: V-am deprins cu poveștile astea și nci una nici douǎ…dom’ Creangǎ o
poveste… și iar trebuie sǎ mǎ gândesc la alte matrapazlâcuri( zâmbește satisfǎcut). Da’ce socotiți, mǎi bǎieți? Cǎ
eu sunt sac fǎrǎ fund? Cǎ dintr-un sac cu fǎinǎ, dacǎ iei și tot iei mereu, de la o vreme se mântuie fǎina…Da’ voi
așteptați pesemne ca din sacul meu sǎ nu se mai mântuie poveștile!? Gata! Orele s-au terminat pe azi. Și așa
miroase a creier încins! Luați-vǎ catrafusele și treceți la rugǎciune, cǎ și mâine e o zi. Mâine vǎ promit cǎ mâine
ieșim afarǎ sub mǎrul de la poartǎ și vǎ nǎscocesc o poveste cu-n moș și o babǎ, cu-n cocoș și c-o gǎinǎ și cu alte
personaje care-mi vor mai veni în pârdalnicul ist de cap…
TOȚI: Uraa!!! ( Se aliliazǎ la marginea bǎncii și spun în cor rugǎciunea de mulțumire.)
Toți cu inima curatǎ,
Ție Doamne- Ți mulțumim,
Tu cu darul Tǎu, Preasfinte,
Ne-ajuți oameni buni sǎ fim,
De greșeli sǎ ne ferim,
Țara noastra s-o iubim,
De dușmani sǎ o pǎzim...
Ție Doamne- Ți mulțumim!
Amin.
( Creangǎ rǎmâne în clasǎ cu elevii normaliști, care urmau sǎ practice meseria de învǎțǎtor.)
ÎNVǍȚǍTORUL CREANGǍ: Dragii mei, cred cǎ v-a fost de vreun folos ziua de azi, petrecutǎ împreunǎ cu
noi! Sǎ știți un lucru: unde nu-i dragoste de breaslǎ și menire și tragere de inimǎ, nu-i Doamne-ajutǎ, mǎi bǎieți!
Mâine – poimâine veți trece la catedrǎ în locul meu…Fie-vǎ dragi, purtați-vǎ cu ei blând, învǎțați- i cele de folos
și-ți vedea cum are sǎ vi se umple școala de copii. Nu vǎ supǎrați pe nǎtângia unora, fiți drepți și-ți vedea cǎ nu-s
sǎlbatici, ci copiii cuminți. Nu țineți copiii numai la carte, ci schimbați-le des ocupația. Jucați-vǎ cu ei, cǎci între
copii trebuie sǎ fii și tu copil. Nu vǎrsați veninul amǎrǎciunii voastre în sufletul copiilor, cǎ-i pǎcat!
GEORGESCU: Bine, domnule Creangǎ, dar de ce uneori îi și mai pedepsiți?
ÎNVǍȚǍTORUL CREANGǍ: Pesemne, mǎi bǎieți, ce credeți? Cǎ nu pricep atâta lucru? Dar asta-i natura mea
cea ticǎloasǎ…Așa-s pornit eu din fire, fǎrǎ judecatǎ când mǎ mânii…Hei, mǎi bǎieți, se vede cǎ nu v-ați pǎlit cu
capul de pragul de sus, ca sǎ vedeți pe cel de jos…Voi socotiți cǎ lumea-i fǎcutǎ dupǎ un calup? Îți vedea și voi
când veți fi ca mine ce trebuie sǎ faceți cu ticǎloșii care sparg ferestrele pe drum și capetele oamenilor. O sǎ vedeți
voi cǎ trebuie sǎ știi sǎ acționezi atunci când trebuie și cum e mai bine…Ei, dragii mei, meseria de pedagog nu-i
pentru toți ticǎloșii și rǎii, ci pentru firele blânde. De, dar uneori trebuie sǎ mai aplici și unele mǎsuri corective…
Bineînțeles, nu v-aș recomanda pe cele care erau folosite pe vremea copilǎriei mele.
MARINESCU: Dați-ne și câteva exemple, domnule Creangǎ! De multe ori învǎțǎm și din greșeli.
ÎNVǍȚǍTORUL CREANGǍ: Ei, erau multe: “falanga greceascǎ”, “ Sfântul Neculai”, “bǎtaia la palmǎ…cu
degetul?”, “așezatul cu genunchii pe grǎunțe”, “suta de metanii”.
GRIGORIU: Domnule Creangǎ, cum se face cǎ le țineți așa de bine minte pe toate? Folosiți în poveștile domniei-
voastre expresii aidoma populare.
ÎNVǍȚǍTORUL CREANGǍ: Apoi cum sǎ nu le știu pe de rost, dacǎ de la 5 ani, de când am început a înțelege,
pânǎ am plecat la seminar, am auzit de sute de ori povești pe care le povestesc și eu la rândul meu…De câte ori
n-am stat nopți întregi ca sǎ ascult pe moș Ion sau pe lelea Catrina…Iarna, în nopțile lungi, țǎranul român se culcǎ
devreme, dar nu adoarme îndatǎ. La lumina opaițului, povestitorii satului înșirǎ și bune și rele…Iar eu, culcat pe
cuptor, ascultam cu amândouǎ urechile și simțeam atât de mult interes și așa de mare emoție, încât, dupǎ ce
povestitorul înceta, eu nu puteam sǎ adorm câteva ceasuri întregi. Vedeam în fața ochilor toate nǎzdrǎvǎniile lor…
MARINESCU: Dar în timpul liber ce mai faceți? Nu vǎ plictisiți niciodatǎ?
ÎNVǍȚǍTORUL CREANGǍ: A, multe fac eu în timpul liber. Mǎ rog, se zice cǎ șoarecele când nu-ncape-n
bortǎ, își mai leagǎ și- o tidvǎ de coadǎ. Așa-s și eu. Dupǎ ce n-am învǎțat și eu carte mai multǎ, ca sǎ mǎ pricep la
ceva și eu pe lumea asta mare și încurcatǎ, dupǎ ce nu știu și eu vreo limbǎ strǎinǎ, ca sǎ-mi mai deschidǎ capul,
iacǎ mǎ apuc acum, cal bǎtrân ce sunt, sǎ învǎț a merge în buiestru!...Poate vǎ uitați la mine și vǎ-ntrebați de nu
cumva am înnebunit. Sǎ știți însǎ cǎ nu-s departe nici de asta. Uite ce e: m-am apucat de scris, m-am apucat de
literaturǎ și nu știu cum s-o scot la capǎt. Nu știu sigur dacǎ ceea ce sriu eu este ceva? Seamǎnǎ chiar a scris de
om, ori e vreo prostie sǎ râdǎ chiar și curcile de mine? Știți ce mi-a zis amicul meu, Eminescu, marele poet? Iaca
așa a zis: “Scrie, mǎi tatǎ Iancule, scrie tot ce spui, s-o audǎ și alții, cǎ e minunat de bine.”…Dar eu, drept sǎ vǎ
spun, nu-mi vine sǎ cred. Cum sǎ fie bine? Un țǎran cǎ mine, simplu la port și vorbǎ sǎ poatǎ așterne pe hârtie?!
GRIGORIU: Ne-am bucura sǎ le publicați, sǎ ne fie și nouǎ de ajutor poveștile, atunci când vom învǎța și noi, la
timpul potrivit, pe alții…
ÎNVǍȚǍTORUL CREANGǍ: Apoi, am scris aici mai pe larg și mai amǎnunțit ce mi-am mai adus aminte de pe
acasǎ, din vremea copilǎriei mele. Și dacǎ ar fi ceva bun, aș vrea sǎ le tipǎresc. Dacǎ nu, sǎnǎtate!( Ofteazǎ.) dacǎ
ar fi domnul Maiorescu aici…E-hei, el demult mi-ar fi spus curat, pe șleau, dacǎ e ceva de capul meu sau nu. Dar,
dacǎ nu-i, ce sǎ fac?
CATRINOIU: Dar cu sǎnǎtatea cum vǎ mai merge, domnule Creangǎ?
ÎNVǍȚǍTORUL CREANGǍ: Mulțumesc, bine! De regulǎ, stupesc în barbǎ și trag oghealul cu dinții…Uneori
mǎ mai încearcǎ afurisita asta de boalǎ: așa îmi vine o amețealǎ la cap și parcǎ-mi iese fum pe nas!...Uneori chiar
mi-i teamǎ c-am sǎ mor și n-am sǎ pot scrie toate câte le am în cap…
CATRINOIU: Trebuie sǎ aveți grijǎ de sǎnǎtatea dumneavoastrǎ, sǎ vǎ hrǎniți bine…
ÎNVǍȚǍTORUL CREANGǍ: Da, sigur, dragii mei…La o masǎ nu mǎnânc decât o oalǎ de gǎluște, o gǎinǎ
friptǎ cu mujdei de usturoi, câteva ouǎ și 8 plǎcinte cu caș, însǎ ca bǎuturǎ mǎ mulțumesc cu o cofițǎ de vin
amestecat cu apǎ. Dar am uitat sǎ vǎ spun cǎ, dacǎ este varǎ, pentru a-mi deschide pofta, mai înainte iau o
gustǎricǎ: o strachinǎ de prune și o ulcicuțǎ de porumb fiert.( Toți râd.)
Ei, mi-i drag de voi, mǎi copii, cǎ sunteți și voi pui de țǎrani ca și mine și când stau de vorbǎ cu voi, parcǎ sunt
între bǎiețandrii și fetișcanele cu care am hoinǎrit prin colbul Humuleștilor…Sǎracele vremuri de odinioarǎ...
( Ofteazǎ.)Ei, dar de-acum duceți-vǎ, cǎ vǎ prinde noaptea pe aici!
TOȚI: Mulțumim pentru amabilitate și pentru tot ce ne-ați învǎțat!
ÎNVǍȚǍTORUL CREANGǍ: Cu bine și sǎnǎtate și de acum într-o mie de ani bejǎnie!
(Se trage cortina.)