Dacă tot a început școala...

Cîteva precizări legate de teatrul adolescent, pentru adulții

responsabili în legătură cu premiile
– pe scurt, stimabililor, dacă tot ești invitat, nu strica petrecerea! –

Capitolul 1
- sau cum și cui să spui NU în teatru -
O trupă de teatru de adolescenți/liceeni nu este un trib, cu regulile lui de
supraviețuire.
Premiile nu sînt un teritoriu pentru care te lupți constant alături de ai tăi și
cîștigarea acestora nu îți garanteaza „supraviețuirea” ca individ, ca specie, ca trib.
Celelalte trupe de teatru nu sînt triburi rivale, care te amenință cu dispariția ca
individ, ca și comunitate.
Scena nu este un loc al înfruntărilor, nu se dau bătălii, nu se luptă nimeni pentru
ceva sau chiar pentru nimic.
Juriul nu este o adunare de șamani înțelepți care hotărăște prin vinele cărui
copil/actor curge talentul sau catharsisul sau cît și cum și ce merită.
Niciun bătrîn nu este atît de înțelept încît să hotărască sau să emită ce, cît, cui i se
cuvine. Și mai ales CUI.
Cerul nu este părtaș la nicio emoție generată de premii – nu o să cadă pe capul
nimănui și nici nu o să facă gaură în sine /în sinele său sau sieși/ în funcție de
împărțirea mai mult sau mai puțin obiectivă a acestora – ci o să ocupe de ce știe
cel mai bine: să fie albastru /în acord cu legile obiective ale fizicii și spre încîntarea
estetică a celor de sub el/, și să mai producă din cînd în cînd, cu ajutorul prismelor
de apă numite de către muritori „nori” alte delicii estetice, numite curcubee care,
ca și teatrul, se pare /doar „se pare”/ că nu folosesc la nimic și nimănui.
Festivalurile de teatru de liceeni nu sînt arene, deci nici circul și nicio eventuală
luptă nu au ce căuta în viața noastră.

Capitolul 2
- mai /pe/ lung, de la impresii la certitudini și legi nescrise –
Ceea ce dă impresia de „trib” este sentimentul de familie și apartenența la o
comunitate prietenoasă care vine la pachet cu dezvoltarea personală și
împărtășirea /ah, iată un #cuvînt!/ unor momente împreună /oh, uite, alt
#cuvînt/ care fac ca vîrsta asta tulbure și tulburată /ai uitat, adultule?/ să devină
magică /aoleu, alt #cuvînt?!/
Comunitatea asta mică, de se poate confunda cu tribul, și anume trupa de
teatru, face parte din altă comunitate, mai măricică, în care intră si celelalte trupe
– unde nu e loc de competiție, darămite luptă. Comunitatea asta mai mare este
ținută în viață de festivalurile de teatru de adolescenți unde toți copiii se întîlnesc
și comunică impresii, emoții, idei, modalități de lucru, dragoste (da, da,
dragostea adolescentină e crucială!) întîmplări importante pentru ei, relevante
pentru viața lor, împreună sau separat, care transformă, prin teatru, un grup social
alcătuit pe criteriul vîrstei într-o comunitate creată pe baze artistice și de interes.
Într-o asemenea zonă, ce rost are să discuți despre împărțire, fie și a unor premii?
Adolescenții care fac teatru aproape că au datoria de a refuza orice datorie față de
mai-marii lor. Deși nu aunge la „înălțimea” adulților, jocul lor este mai serios decît
vor ei să pară, pentru că are un ingredient specific ce se pierde uneori /de prea
multe ori/ pe drum – pasiunea. Doar pasiunea.
Pasiunea. Cum premiezi asta? Care-i unitatea de măsură? Care e instrumentul cu
care o adunare, un grup (de multe ori o adunătură) de adulți licențiați să măsoare
pasiunea. Intreb: cum măsori viața, în ce fel contabilizezi emoția? (Mai că-mi vine
să mă gîndesc la o eventuală deturnare de către adultul fără public spre a/facere
proprie a energiei și bunăvoinței, a exploziei de bucurie cauzată de acest tip de
eveniment, de această „întîmplare simplă”)
Dacă adunarea, grupul, adunătura de intelectuali rasați – juriul, măi! – este
invitat, păi să înțeleagă că, pe lîngă onoarea pe care o acordă găsindu-și timp
pentru asemenea activități minore (pff!), este o onoare și mai mare că devine
părtaș la dezvoltarea unui viitor actor, dramaturg, regizor, în speță un artist care
va dori să fie semnificativ în comunitatea în care va alege să se exprime – sau la
educarea publicului de mîine, care va face ca teatrul /pe care-l iubim cu toții,
nu?/ să trăiască și după dispariția/plecarea/moartea noastră.
Compararea teatrului adolescent cu teatrul profesionist și chiar cu teatrul de
amatori cu adulți este, cel puțin și drăgălaș vorbind, nepotrivită – pentru că
regulile de funcționare și ființă sunt diferite. Ca într-o familie, adolescentul este
avîntat, îndrăgostit, pasionat, ilogic – părintele este mai rece, calculat, atent la
dezvoltarea copilului și evită să-i lege existența printr-o discuție inutile legată de
un 10 care să-i aprobe viața.
Mai este un lucru aproape minor, uneori aproape invizibil la înălțimea unor
specialiști „de marcă” – publicul. Da, ăsta este important! Da, asta contează!
Publicul lor!
Dacă un coleg de clasă spune – te-am văzut, man, pe scenă, erai tu și totuși
nu erai tu – asta e de neprețuit.
Dacă cineva din școală, necunoscut, nevăzut pînă atunci oprește unul din
nepremianți din senin și-i spune emoționat – hei, am văzut spectacolul tău,
mi-ai schimbat viața!
am înțeles mai multe despre mine!
mi-a plăcut povestea, nu am mai văzut așa ceva la teatru!
am înțeles mai multe despre părinții mei!
am înțeles-o pe profă!
băi, eu sînt rocker, sînt tare, nu plîng, da’ la voi…
nu am mai fost niciodată la teatru, dar o să mă mai duc, că e mijto!
- asta e de dorit.
Dacă un prieten dintr-o altă trupă întreabă – cum ați lucrat la chestia aia, mi-
a plăcut sau îți spune foarte tare, frate, ar trebui să dai la teatru, o să vin
să te văd! sau fain ce ai făcut dar îmi permiți să-ți spun opinia mea sau
să te întreb chestii? și răspunsul e chiar vreau să știu părerea ta, hai să
discutăm! – ăsta e semn de sănătate.
Și chiar dacă spune – frate, știi că țin la tine, da’ mie nu mi-a plăcut! și ce
urmează e un îmi spui de ce și după aia party în loc de „nu mă înteresează
părerea ta, să nu-ți mai văd mutra în veci!” – e și mai tare!
Dacă un elev vede un afiș al unei trupe de liceeni – din oraș sau de aiurea la un
obscur festival din oraș /o comunitate locală/ și spune - Uite teatru, Cool! –
poate să fie despre mine. Ia să văd la ce oră e spectacolul, să-mi fac
timp! - ASTA e de visat!
Discuțiile despre premii? Pff! dispar cînd ajung la facultate și se împart aceeași
clasă, același cămin, același profesor, același viitor încert, în care aliat de nadejde e
cel cu care s-a „bătut” pe niște premii acum... ceva timp – cine mai ține minte? „Ce
lucrăm împreună?”
Și adultul, „responsabil” și certificant adolescenței artistice, dispare. Pentru că și-a
făcut treaba pe moment /murdară sau nu, depinde de personaj/ dar nu este
responsabil de viitorul lui, al tînărului artist. Asta-i viața SA. Așa cum ar fi trebuit
să fie și cînd făcea teatru la liceu!
În trupele astea, sînt viitoarele valori ale scenei de mîine și viitorul mare public
care o să facă teatrul să trăiască. Mare grijă, asta nu e o amenințare, e o promisine.
Privește-i cu drag pe toți, indiferent de distincții și distingeri pentru că ăștia, mîine
te vor aplauda cu toată inima și vor uita, în momentele în care te dăruiești pe
scenă, dacă le-ai dat premiu sau nu. Sînt partenerii tăi, îndiferent de vîrstă și
„valoare” dată de circumstanțe, și face parte, prin aplauzele dăruite ție cu inima
deschisă și iresponsabil, din comunitatea din care faci și tu parte – teatru.

Concluzii, oarecum
– iarăși scurt, păreri, opinii /dar fără pretenții, parcă
Teatrul adolescent – comunitatea măricică – face parte din teatrul românesc, cum
face parte adolescentul dintr-o familie, și toate criteriile de dezvoltare de căutare a
identității, a eului de apartenență, de distanțarea pînă la negare a părinților i
se aplică, fără doar și poate. Teatrul adolescentului este rebelul care nu are nevoie
de aprobarea „certificaților”. Este un semn de sănătate mintală, rebeliunea lor, atît
de enervantă pentru adulții stabilizați – atît de stabilizați ca au început să se umfle.
Vrem sau nu vrem, ne place sau nu ne place, este de datoria noastră, de adulți
normali-la-cap să fim onești și echitabili și să-i lăsăm în pace ca teatrul „ăsta al lor”
să devină chiar teatrul lor, în care vrem/nuvrem, ne place/nu ne place, nu avem
ce căuta, dar sigur doar ajuta. Pentru că și ei, adolescenții, sînt drăguți și politicoși
și ne lasă în pace cu teatrul ăsta al nostru, plin de aspirații, frustrări, invidii și
merite ne/re/cunoscute, preaplin de rahaturi pe care le suportăm o viață pentru
/doar/ speranța unei secunde de lumină. Așa de plin că mulți sîntem înghesuiți și
unii nu ne mai găsim.
Și cel mai frumos ar fi ca teatrul de adolescenți să devină o categorie cît mai aparte,
vie, care să comunice fără nevoia de aprobare a cuiva, cu o estetică teatrală și un
stil de joc cît mai jucăuș și ieșit din norme, în care opiniile și părerile bătrîncioșilor
rigizi si rigipsați în opinii seculare să conteze doar atît cît să nu strice bucuria
jocului. Liceenii, cei de pe scenă și cei din sală, creează și fac jocul viu.
Vrem sau nu vrem, ne place sau nu ne place, este de datoria noastră de adulți
responsabili să lăsăm jocul ăsta teatral să le aparțină /și/ lor, fără să-l spurcăm cu
discuții despre premii și împărțire – mai trebuie să precizez că „împărțirea” este
împotriva acelui împărtășire de la început?
Cam seamănă, dar nu, adultule i/responsabil, NU.