Povestitorul de matematică

Azi noapte am avut un coșmar. Am visat că eram la ora de matematică și a venit

doamna directoare și ne-a anunțat că domnul profesor a murit. Am urlat de disperare
și am avut sentimentul că tot universul se oprește în loc. Că l-am pierdut pe cel mai
bun prieten. Vorba vine, că nu cred că o să mă mai țină minte după ce termin liceul.
Dar chiar dacă nu știe, e prietenul meu secret.
Azi am matematica. Nu mi-am făcut vreo trei exerciții. Chiar nu m-am priceput. La
trigonometrie nu strălucesc. La algebră mă descurc și nu prea – e trădătoare, îmi
impresia că mă pricep, dar apare de nicăieri cîte un exercițiu care îmi dă în cap, nici
nu știu de unde să-l apuc. Iar geometria... e un plan paralel.
La teze sînt o catastrofă, abia dacă trec de 7. Un 8 în teză ar fi ceva. Poate aș exista și
eu o secundă în clasa aia.
Nu mă sperii că nu am făcut toată tema. Nu contează. Azi am două ore de
matematică. Două ore de lecții despre libertate.
Cu cinci minute înainte de ora lui, toți sîntem în clasă. Și sînt singurele ore în care
simt că sîntem împreună – tocilarii, timizii, sîrguincioșii, rebelii, chiulangiii, vedetele,
glumeții, răutăcioșii, mîncăcioșii, sportivii, îndrăzneții, fricoșii – toți sîntem egali,
chiar dacă avem note diferite. Pentru că toți îl iubim ca nebunii. De fapt, eu cred că e
singurul lucru care ne uneşte (deocamdată, poate). În rest, fiecare cu viaţa lui, cu
prietenii şi aroganţele care vin la pachet. Dar la mate lipsim doar dacă sîntem foarte
bolnavi. De fapt, nici nu e loc de pus absenţe, pentru că tot spaţiul e ocupat de note.
Avem cîte 15 pe semestru, așa că notele nici nu ne mai sperie, nici nu mai sînt vînate.
Ce sens are să te agiți să scoți media 10? Dacă ești bun, reușești oricum. Și de ce să te
sperie un 2 cînd în ora următoare poți să îl liniștești cu un 10?
Sună! Mă așez în bancă să-i admir intrarea. Oh, ce spectacol! Îl iubesc de cum
deschide ușa și aruncă dintr-o mișcare catalogul pe catedră. Are un zîmbet așa de
șmecher și-l face cumva să zboare! Din momentul ăla catalogul nu mă mai torturează
cînd este deschis, nu mă mai amenință și nici nu mă mai pedepsește.
Prezența este o formalitate pentru că nu lipsește nimeni. Se uită în catalog, apoi la
noi. Și e momentul ăla, cînd parcă toți odată ne ținem respirația și timpul este, pentru
prima oară, suspendat. Pus în cui. Chiar, timpul nostru este o piele care nu se
desprinde de noi decît atunci cînd sîntem în stare de imponderabilitate și se preface
în haină. O punem în cui și...
Îi aud dintr-o dată glasul ușor răgușit cum începe ora, gata cu visarea!
Cîteodată mă gîndesc cum ar reacționa dacă i-aș spune despre momentul ăsta de
început, dar nu îndrăznesc pentru că ele e atât de absorbit, că mi-e jenă să-l întrerup.
Are un fel elegant de a vorbi despre matematică. Asta mă fascinează, de fapt. Uneori,
am impresia că nu ne predă, ci că el e un mare vrăjitor și nouă ne împărtășește niște
secrete. Nu l-am auzit niciodată să ridice glasul. De altfel, nici nu ar fi avut de ce,
pentru că ne dă atîtea teme de gîndire, atît de frumos și simplu și firesc ne provoacă,
încât timpul curge de la sine în orele de matematică.
Aud caietele cum se deschid. Așa, din nou pe pămînt. Face o recapitulare scurtă cu
unul din elevii preferați. Nu arată asta niciodată, dar îi simțim cu toții dragul și
căldura din voce cînd vorbește cu vreunul dintre ei, parcă au un cod comun pe care
noi nu îl cunoaștem. Îi simt încîntarea cînd primește răspunsuri de la ei și observ
zîmbetul acela de parcă s-ar întîlni cu cineva drag dintr-0 dată. Și complicitatea din
spatele glumelor. Cred că e ceva ce aparține oamenilor ce au aceeași pasiune. Partea
tare e că nu mă irită nicicum asta, și nici nu mă face să-mi pierd încrederea în el.
Pentru că și mie îmi acordă atâta atenție cît am nevoie. E clar că nu sînt pasionată de
matematică, dar nu mă disprețuiește pentru asta.
La începutul clasei a IX-a și-a dat seama că doi băieți erau înspăimîntați de
matematică și o cam urau. Nu înțelegeam de ce își bate capul cu ei – putea sa le pună
note proaste, îi lăsa corijenți și gata, în rest treaba lor, să se descurce. În fiecare oră
avea ceva să le spună. Chiar Alex n-a mai rezistat și i-a spus „Dom’ profesor, da’ chiar
vă place să vă luați de mine așa?” Am înlemnit cu toții, era o obrăznicie, chiar dacă o
spusese drăguț. În schimb, profu a rîs. „Pînă nu te pui cu burta pe carte, Alex, nu te
las. În fiecare oră o să mă iau de tine, te fac vedetă”. Alex a transpirat instantaneu și i
s-au bulbucat ochii de disperare. Profu are un stil de a se lua de tine, că nu te
umilește, dar vrei să te evapori instantaneu. Pînă la urmă a cedat nervos și a început
să-și facă temele.
Nu cred că suporta ideea ca vreunul dintre noi să urască matematica. Măcar să n-o
urîm dacă nu ne place.
Hopa, se uită în catalog... Bun, să ne aducem aminte că nu sînt prea în formă azi.
Ceea ce e ușor enervant pentru că de fiecare dată cînd îmi fac tema și ȘTIU, adică, pe
bune, știu – nu mă ascultă. Am încercat tot felul de scheme: m-am agitat nefiresc, i-
am evitat, chipurile, privirea, am stat „paralizată” de emotie, m-am uitat „relaxată” pe
pereți, i-am șoptit ceva colegei ca să creadă ca nu-s pregătită. N-a mers. Se uită ușor
pe deasupra noastră și nu știu cum face îl prinde pe ăla cu mîța-n sac. Și reacțiile
noastre spun cam același lucru „Cum de s-a prins?”
Acum ma fac ca sînt sigură pe exercițiu cu toate că habar n-am. Mijesc ochii la tablă,
dau ușor din cap, zîmbesc atotștiutor spre colega mea de bancă, dar fac o mare
greșeală: înainte de a „scăpa” pixul ca să mă aplec după el, să ies din raza lui vizuală,
îi arunc în treacăt o privire. FATAL! Mă lasă să iau pixul de pe jos și cînd mă ridic,
aproape savurîndu-mi victoria, îmi aud numele.
Nu înțeleg de unde și-a dat seama! La tablă nici nu înțeleg întrebarea, mă uit la
urmele de cretă și nu înțeleg nimic. N-are sens să cer ajutorul cuiva din clasa, e
penibil! E penibil cum stau în față aici și îmi aștept condamnarea. El mă mai întreabă
o dată dacă știu ceva, dar mă aproape că podidesc lacrimile de ciudă. Zice o glumiță și
îmi spune să mă duc în bancă. Mor de ciudă!
Nu țin minte ca el să fi pus vreodată vreun 4 unui elev scos la tablă. Dacă a vazut că
nu știe l-a trimis la loc după ce i-a trimis cîteva glume motivaționale. Doar dacă a
știut i-a pus o notă bună. Notele proaste se iau în extemporale, nu la tablă.
Dar momentul penibil nu durează mult. Cînd începe predarea, începe și povestea.
Materia se preface în undă și timpul tinde la infinit. Nu țin minte titlul lecției,
legăturile pe care le face, dar de fiecare dată după orele sale am un chef nebun de citit
și vreo trei subiecte de cercetat ce nu țin de matematică. Toate teoremele noi sînt
însoțite și de istorii ale oamenilor care le-au decoperit/inventat și cărora li se aplică
eticheta de „matematicieni”. Pornim într- o călătorie uimitoare printre dimensiuni,
universuri și curiozități care, aparent, nu au nimic în comun. La orele dumisale,
Eminescu, Creangă, Caragiale și atîția alții nu mai sînt subiecte pentru Bac ci oameni
cu sînge cald și pasiuni imense. Nu știu unde se termină matematica și unde începe
poezia.
Mă vede căteodată că sînt pe altă planetă dar nu mă bruschează, mă aduce ușor și
simplu, printr-o singură frază, cu o singură glumă, călare pe un simplu zîmbet, din
nou în clasă. Simt libertatea cum curge ca o apă multicoloră printre noi, copiii. Mă
simt în siguranță și am impresia că nu am cum să greșesc. Dacă iau o notă bună,
parcă se bucură și el odată cu mine, da, secunda aia mi-o acordă doar mie, cu toată
sinceritatea. Și mă eliberează și de povara notelor mici care mai apar din cînd în
cînd. Data viitoare oricum va fi mai bine.
Mă simt extraordinar la orele lui, mă simt om, și-i simt respectul de profesor față de
cel mic căruia îi împărtășește pasiunea sa pentru matematică. Pentru că nu se poate
să fie decît pasionat cel ce poate să povestească astfel. Este de-a dreptul un povestitor
de matematică.
Sună de ieșire. Timpul s-a scurs șidumnealui nu cheltuie pentru nici o precizare, cît
de mică, din timpul nostru, al elevilor. Îl văd cum iese grăbit și mă rog să trăiască cît
mai mult să se îndrăgostească și mai mulți oameni de matematică, de școală. Își pune
grăbit dar elegant haina pe umeri, ia catalogul și iese din clasă după un salut scurt.
Mă uit cum se îndepărtează spre calcelarie și mă gîndesc că tot timpul petrecut la
liceu are dintr-o dată un sens. Și vreau să iau toată-toată poezia asta cu mine, să o duc
în viața care o să înceapă după ce liceul se va fi terminat, să o amplific constant și să-
mi aducă aminte cît de bine este să iubești fără limite, să-mi țină de cald cînd sufletul
de adult s-ar putea răci, să mă lumineze dacă mă rătăcesc în absurd, și să am limite
care tind doar la infinit.
Infinit, ce cuvînt frumos!