Istorisire din sertar

Știi ce îmi place mie cel mai mult? Să mă uit prin albume, poate pare o alegere
nefirească, de ce să rămâi blocat în trecut și să te frămânți în legătură cu
diverse situații care nu mai pot fi modificate, dar când dau de o poză cu diverse
nimicuri care-ți trezesc amintiri așa de vii, de parcă te uiți la un film( în cazul
meu poate un serial interminabil pentru că fac asta cu orele, dar ce mai
contează), sunt cea mai fericită din lume. În ultima vreme am trăit asemenea
momente tot mai rar, timpul lăsându-și în sfârșit amprenta asupra memoriei
mele. Cu toate acestea, zilele acestea am dat peste un album destul de vechi,
cu puține poze, nici măcar nu erau notate detalii despre locație sau dată. Mi-a
atras atenția o poză cu marginile cu modeluri vălurite și ușor îngălbenită,
trebuie că era foarte veche. Eram cu o cutie mare, mare în brațe, din aceasta
ieșeau câteva obiecte pe care am putut să le disting: câteva cărți de
beletristică, de la BPT, dacă nu mă înșel, două sau trei manuale din care am
învățat pentru admitere, le-aș recunoaște oriunde și o lampă de birou roșie. Cu
toate acestea în mână și cu o umbrelă surprinzător de pestriță sub braț pozam
veselă în fața casei părinților. Era ziua când m-am mutat de acasă. Un zgomot
îmi distrage atenția și îmi ridic ochii. Pe birou se afla aceași lampă roșie, un pic
decolorată și cu nenumărate becuri schimbate, dar e aceași. Oare cu umbrela
ce s-a întămplat?
     - Esmeralda? strigă o voce din cealaltă încăpere. Esmeralda... nimeni nu mi-
a mai zis așa de când eram prin clasele primare, în timp Esmeralda a devenit
Es, iar apoi S. Așa m-am prezentat tot liceul, credeam că par interesantă.
     Mă învârt în pat, conștientă că îmi șifonez cămașa pe care nu o mai pot
purta până când vine sora mea să o calce, dar nu mai pot să mă ridic. Aș vrea
să spun că e oboseala de vină, dar, sincer vorbind, încerc să evit întâlnirea cu
ea și cu fiecare secundă în care mă fâțâi prin apartament să rezolv una-alta,
șansele ca ea să apară cresc exponențial. Îmi accept firea antisocială și
gândindu-mă cum să plec de dimineață înaintea ei, mă mai întorc o dată,
formând o cută lungă pe mâneca dreaptă, deasupra ceasului.
Chiar atunci aud pași pe coridor, o cheie se răsucește în broască yalei și o văd
intrând. Mă uit mai bine ca să v-o pot descrie: o femeie simplă la vreo 50 de
ani. Nu are o față frumoasă, aș spune că ciudată. Acum e rumenă din cauza
frigului de afară, dar altădată e palidă ca moartea, folosește un fard roz în
obraji care contrastează cu trăsăturile mai severe ale feței ei și uneori adaugă
și acel fard albastru intens care a fost la modă în urmă cu multă vreme, îmi
amintește de o oarecare profesoară pe care o vedeam prin școală, nu mai știu
cum o chema.
 
În seara asta mă înghesui pe o canapea neobișnuit de scurtă, a unui copil acum
plecat la facultate, probabil, judecând după pozele de pe peretele de lângă ușă:
rame lângă rame pline cu poze, majoriatea prost făcute( părinții nu par să se fi
priceput să folosească nici aparatul cu film, nici “săpuniera” aceea la modă
acum vreo 8 ani, nu de alta, dar nici pozele de la nuntă nu par a fi mai reușite).
Și el era neobișnuit de scurt. Încep să-mi mișc în sus și jos fiecare deget de la
picioare, ca să le încălzesc: încep cu cel mare și trec la cel mic, ca să nu fiu
previzibilă. Apropo de asta, nu-mi place să fiu previzibilă, încerc să stau cât mai
departe de rutină și să fac lucruri spontane, numai bune de regretat mai târziu.
Oare are cine să observe dacă sunt sau nu previzibilă? Ultimul deget: sus, jos.
Se aud pași greoi pe coridor, ca și cum persoana s-ar balansa câte un metru
spre stânga cu fiecare pas, coliziunea cu peretele fiind iminentă. Cam după a
treia încercare de a descuia ușa se aprinde lumina pe hol, dar se stinge la fel
de repede și mersul necontrolat continuă până în sufragerie unde se trântește
pe o altă canapea, una neobișnuit de lungă. Văd doar mâneca de la cămașă.
Încă nu are nicio cută.
 
 Mă întorc la ea, îmi place acolo și nu am mai fost de ceva vreme, dar de data
asta eram cuibărită în pat, ascunsă sub plapumă. Nu-mi stă în fire să fiu
repetitivă, dar tocmai decizia de a veni mă face imprevizibilă. Bat cu degetul în
tăblia patului, așteptând să aud pașii deveniți ușor recognoscibili. Ochii îmi cad
pe acele care par că nu se mai învârt, în schimb se tot multiplică, au aspectul
unor fire lungi care-mi ies din mână. Ciudat ceas, îmi spun, dar nu apuc să intru
în starea visătoare pentru că vine. Oare ciudat e frumos? Nu cred, nu știu, nu
prea vezi “ciudat” prin reviste sau filme, dar presupun că ciudat îți trezește
interesul, sau frica, dar hai să ne limităm la interes, mă face să mă simt mai
bine ideea asta. Poartă o cămașă, asemănătoare cu a mea. Primul lucru la care
mă uit e gulerul și încerc să-mi dau seama dacă fondul de ten i-a pătat albul
imaculat, de spital.
 
 Vreau să îmi întind mâna să opresc alarma, dar ațele de care vă ziceam îmi
suspendă brațul în aer și nu pot să-l mai mișc așa că nu ajung până la telefon,
cu toate astea se face tot mai liniște, sunetul dispărând ca o amintire, la care
cu cât te gândești mai mult cu atât îți e mai greu să pui cap la cap ce s-a
întâmplat. Poate nici măcar nu a sunat, poate reflexul de a amâna alarma
dimineața e așa de bine întipărit în mintea mea încât nu mă pot opri din a-l
face în orice situație. Deci dacă nu sună ceasul și nu trebuie să mă trezesc
înseamnă că e sâmbătă, poate chiar duminică fiindcă sunt destul de agitată.
Brusc, deschid ochii larg și inima începe să-mi bată tot mai tare. Parcă zilele tot
alternează între sâmbătă și duminică de ceva vreme: sâmbăta, de cele mai
multe ori comodă, cu ea, și duminica, când îmi e frig la degete și tresar mereu,
cu el.
 
 Azi ceața care acoperea orașul se ridică și gândesc deja mai clar, dar claritatea
doare, tare. Caut ceva familiar, ca să-mi ia gândul de la zimții care parcă-mi
înconjurau corpul și alte gânduri care mă făceau să vomit. Toată lumea
derulează câte un set de amintiri iar și iar? Toată lumea găsește hibe în tot ce a
zis și a făcut? Nu-mi pasă de ce face toată lumea, îmi pasă de ce crede toată
lumea. Până și aceste simple întrebări îmi produc greața fiindcă îmi amintesc
de conversații și momente când nu am acționat corespunzător. Sunt la el și
caut pozele, ele mă liniștesc, fiindcă știu că eu le-aș fi putut face mai bine,
măcar aici sunt cu adevărat talentată. Așa cum acum văd clar cerul și lucurile
pe care oamenii le ascund în balcoane, crezând că nimeni nu le observă( fie
balcoane imaginare sau nu), văd și pozele. Șocant e faptul că băiatul
neobișnuit de scurt se transformă într-o fată neobișnuit de lungă și parcă
calitatea lor crește puțin, suficient de mult încât să pot distinge câteva fețe. Le
recunosc.
 
 
 
Poate a fost ceva accident, fiindcă se aud alarme, pocnete și strigăte din toate
părțile, voci disperate strigă: ba după el, ba după ea, uneori și după mine. Fix
acum poate vine și ploaia pentru că ceața se reinstalează, atât de densă încât
nu mai pot vedea nimic.
 
Mai apare un ac lung la ceas.
 
Încă unul.
 
Încă unul.
 
Încă unul.
 
Ceața nu dispare.
 
Încă unul.
 
Parcă traiesc într-un nor: nu mai văd nimic.
 
Încă unul.
 
Parcă sunt un nor: nu mai simt nimic. Sunt ușoară.
 
Ultimul.
 
 
Azi pot să-mi port iar cămașa pentru că vine sora mea cu una proaspăt călcată,
de ce se mai chinuie pentru mine? Oricum cu prima ocazie mă pun cu ea în pat
și îi fac alte cute, oricum am senzația că în ultima vreme nu m-a mai văzut
nimeni în afară de el și ea( oricum ei știu cum arăt în realitate, nu trebuie să
mă aranjez). De fiecare dată când simt materialul cald și curat pe piele mă
întreb de ce mai încerc, pentru cine? Pentru mine? Pentru el? Poate un alt “el”?
Cu siguranță alt el.
 
Încerc să-ți spun ceva și îmi e tot mai greu.
 
 
28 de cute pe cămașă, le-am numărat. Poate le pot acoperi cu sacoul, el nu se
șifonează orice ai face, așa e materialul standard pentru uniformele școlare.
Niciodată nu m-a deranjat să-l port, astupă cutele.
 
Sora mea îmi aduce o altă cămașă.
 
Zero cute.
 
Tot zero cute. Înseamnă că nu mă mai învârt așa de mult în pat.
 
Toate zgomotele enumerate mai sus se repetă, doar că mai amplificat,
 
Bip.Bip.Bi…
 
Mirosul de spital îmi umple nările, iar albul pereților mă orbește, o rafală de
vânt intră pe geamul deschis.

Dobi