Numele meu este Carmen și sunt actriță. Au fost vremuri grele pentru mine, pentru noi.

Nu vreau să zic c-am fost în criză. Cuvântul ăsta e utilizat în exces. Aș putea să spun că a fost o
depresie. Dar asta n-ai voie să spui, pentru că altfel lumea o să spună că ai fost prea slab. Dar
ideea e că chestia asta, depresia, e mai rea ca SIDA, Ebola și toți virușii la un loc. Nimeni nu
vrea să aibă de-a face cu un depresiv, pentru că un depresiv privește constant spre abis. Despre
care știm cu toții că e acolo, dar nimeni nu vrea să-l privească. Pentru că suntem de multă vreme
cu toții depresivi, doar că până anul trecut nu am avut timp să ne dăm seama de asta. Deci clar
nu. Nu vrem depresie. E prea morbidă, prea negativă. Așa că eu am avut un burnout, pentru că
asta-i mișto. Am trăit prea rapid, prea intens, motorul meu s-a supraîncălzit și-a ars. Toate
siguranțele au făcut bum!, Am depășit limita asta penibilă numită corp. N-am mai dormit. Asta-i
mișto! Să nu dormi e o chestie foarte respectată în discursul public pe la party-uri, bine când te
mai duci pe la party-uri. Să fii epuizat e foarte, foarte mișto. Asta înseamnă că ești enorm de
solicitat deci enorm de viu, de în viață. Iar eu aveam nevoie să dovedesc asta urgent așa că am
depășit limita asta numită corp, cu supradoze de cafea, cărți, filme, teatru online și seri
interminabile de remmy în familie. Important e să forțăm limita, nu numai s-o lărgim, s-o
extindem, ci s-o distrugem total, până nu mai există nici o limită. Limitele nu sunt cool, nu sunt
cool deloc. Să nu existe limite între voință și corp și psihic. Asta-i cool. Nici o delimitare între
job și viața privată, nici o limită între viață și moarte, nici o delimitare între mine și apa încălzită
la 37,2 grade fix. Și dacă închizi ochii și-ți pui dopuri în urechi, și stingi toate luminile, îți poți
imagina că ești din nou în burta mamei și placa din creierul tău începe să-ți cânte tot felul de
nebunii, tot felul de căcaturi demente. Și după o vreme îți dai seama. Îți dai seama că în tine nu
există nici o sursă inepuizabilă de idei și gânduri geniale, nu există nici o mină de aur care
trebuie exploatată și despre care trebuie să comunici urgent lumii, ca să vadă toți ce aur minunat
sălășluiește în mine, în persoana mea prețioasă și aurie, care e mult mai aurie decât toți ceilalți
care au în ei doar o mină de cărbune, sau nici măcar atât, o mină de sare, o instalație de ardere a
deșeurilor, sau pur și simplu nimic, nici o mină de aur, și atunci stau întinsă aici și îmi dau
seama, aici nu e nimic, în mine nu e nimic, e un spațiu gol, nici măcar un spațiu de rezonanță,
nici măcar un spațiu gol, ci pur și simplu un sac care colcăie de viermi. Ieși din cadă și în fiecare
zi începi o viaţă nouă. Faci planuri peste planuri. Într-o săptămână pot slăbi în jur de şase
kilograme – am de dat jos vreo 10, și în ritmul ăsta, peste două luni port rochia în care-am
absolvit liceul. Mai am puţin de dat jos pe burtică și coapse–restul se aranjează cu o lenjerie
modelatoare. Ajută la creşterea stimei de sine nu? Deja simt că am mai pierdut vreo trei sute de
grame.
Pe mine nu mă doare nimic, pe mine nu mă atinge nimic, sunt obiectivă, imparţială,
incoruptibilă. Fac orice! Cânt orice! Joc orice! N-am mamă, n-am tată, n-am iubiţi, n-am
prieteni. N-am timp! Doar uneori, seara, când vreau să uit ziua care a trecut, îmi scot portofelul
cu poza aia veche de copil de provincie și-mi amintesc cum se distra fotograful de la grădiniță de
grimasele mele. Dar asta nu afectează pe nimeni cu nimic. Imparţială, incoruptibilă, dar
încăpățânată.
Problema e că de-atâta autentic mi s-au strepezit dinţii, şi arta s-a dus în pizda mă-sii. A
rămas doar viaţa, viaţa asta de căcat, în care colecţionăm emoţii, şi le plantăm ca pe nişte
panseluţe, ici-colo. Adică eu asta fac culeg emoţii şi cineva ascuns în mine, habar n-am cine,
când voce de femeie când voce de bărbat îmi zice: asta e bună, o treci la colecţie! asta nu e bună,
e falsă – e făcută, n-o mai folosi niciodată, e mimată. Anumite cuvinte nu se spun, sunt false.
Anumite sentimente sunt interzise, sunt false. Anumite emoţii sunt la modă, altele sunt învechite.
False. Nu sunt autentice. Umblu pe stradă, în căutarea autenticului, intru în crâşme, stau acasă de
vorbă cu mama. O iubesc pe mama. Dar azi nu e la modă să-ţi iubeşti mama şi-atunci mimez ura
până ajung şi eu s-o cred. Nu mai e la modă să te fuţi normal, dacă n-ai făcut un blow-job în
viaţa ta, măcar mimează că ştii despre ce e vorba. Şi chiar dacă ştii câte ceva, mimează că ştii
mai mult. Fă mult cu puţin. The less is more. Joacă mai puțin, joacă mai mult. Găsește măsura.
Nu te juca pe tine, dar imaginează-ți că ești tu în situație. Dar nu tu asta, tu alta. Caută un alt: tu.
Un tu mai bun. Varianta asta nu-i bună. Nu-ți plânge de milă în scenă. Exagerează. Nu exagera.
Interiorizează. Ești prea înăuntru și nu ajunge la mine emoția. Nu vreau să te văd pe tine vreau să
văd personajul. Nu vreau să văd personajul vreau să văd un om, vreau să te văd pe tine. Tre să
vrei și tu să-ți ucizi copiii - pe care nu-i ai - dar dacă i-ai avea i-ai ucide. Apropie-te de personaj,
distanțează-te de personaj, din interior spre exterior din exterior spre interior. Ai curajul să te
mărturisești! Asta ultima o zice Cristi Puiu. Ai curajul să o faci oricât de neagră, tâmpită sau
idioată ar fi mărturisirea ta. Asta e arta. Arta autentică. Dar dacă că eu vă spun acuma că îmi vine
din ce în ce mai des să-mi bag pula cât mimez şi cât e adevărat? Îmi bag pula! Îmi bag pula! Îmi
bag pula! E adevărat sau e mimat? Și dacă eu am încercat să am curaj să mărturisesc printre
rânduri ceva aici a cui e mărturisirea?