Razbunare- I. L.

Caragiale
Noapte senină cu stele. Din văi se ridică încet răcoare. Oltul urlă între doi pereți înalți
de stâncă, sorbind în valurile lui șivoaiele spumoase ce se prăvălesc de prin ponoarele
munților.
La gura unuia dintre șivoaie se arată o mogândeață neagră, umbra unui om înalt, parcă
și mai înalt prin întuneric. Deodată se ivește și luna și îneacă valea cu lumina ei
albăstrie și curată, întunecând și mai mult umbrele în care s-a ascuns tainicul drumeț.
Lumina se ridică să domnească peste odihna satelor, peste somnul pădurilor care
răsuflă încet, și-n răcoarea umedă a livezilor adie mirosul de maldăr cosit.
Trecătorul necunoscut se abate de pe potecă și trece-n lături printr-o livede unde se
odihnesc niște vaci. Vreun hoț de vite, nu mai încape vorbă.
E un om drept ca bradul, vânjos și ușurel la mers, îmbrăcat cu un mintean sur. În brâul
lat de curea, poartă arme; e încălțat cu cisme cu carâmb peste ițarii albi de aba. Pălăria
de pâslă, în care a-nfipt o floare de câmp, acopere niște plete lungi și ascunde fruntea
curmată cu o dungă dreaptă și două sprîncene stufoase sub cari scânteiază niște lumini
ca jeraticul. Să fure ori să omoare? Ce-o fi vrând?
scoate din brâu un cuțit și o frânghie.
Fără sgomot, încet-încet, s-a apropiat de-o vacă „Tot pot scoate eu o pereche de opinci
din pielea ta”, șoptește omul. Leagă bine picioarele vitei și-ncepe se croiască o bucată
lată-n patru colțuri de pe coastele vii...
Vita se cutremură și se sbuciumă sub lucrarea tăiușului ascuțit: omul jupoaie partea de
piele ce și-a ales și apoi o taie pe din două.
Sângele țâșnește și se scurge pe iarbă. Omul își ia frânghia, merge de spală cele două
petece de curea crudă în șipotul de-aproape, le face sul una peste alta, le vâră-n brâu și
piere iar în întunerec.
Acuma omul nostru a ajuns la pragul colibei sale; ridică clanța. Înnăuntru, în loc de pat,
e o laviță de lemn rezemată de zid. Nevasta tânără nu doarme. A aprins făclia de la
Paști și cu mâinile la piept, cu ochii țintă, se închină.
Sânge pe mâinile lui bărbatu-său! Dă un țipăt. Omul începe să râză.
„N-ai teamă Ancuțo! Mi-am tăiat numa o păreche de opinci din vaca a albă. Lasă că-i
am eu grije și de pielea lui!”.
Și zicând astea, stinge feștila cu vârful dejtelui și se trântește îmbrăcat pe laviță. Obosit
cum este, adoarme-n-dată.

Gaura din pod – Slavomir Mrozec

Gaura din pod

Era odată un râu, iar pe fiecare dintre malurile sale - câte un orăşel. Cele două
orăşele erau unite de un drum, care trecea peste un pod.
Într-o bună zi, în acel pod a apărut o gaură. Respectiva gaură trebuia astupată şi în
această privinţă opinia publică a celor două orăşele era de acord. Insă a apărut
controversa: cine avea s-o facă? Intrucât fiecare dintre orăşele se considera mai
important decât celălalt, orăşelul de pe malul drept era de părere că drumul duce
înainte de toate la el, deci orăşelul de pe malul stâng trebuie să astupe gaura, pentru
că el ar trebui să ţină mai mult la această reparare. Orăselul de pe malul stâng
pretindea că el este ţinta oricărei călătorii, aşadar repararea podului este în interesul
orăşelului de pe malul drept.

Disputa a durat, la fel şi gaura. Şi cu cât dura mai mult, cu atât creştea aversiunea
reciprocă a ambelor oraşe.
Odată, cerşetorul locului a căzut în gaură şi şi-a rupt piciorul. Locuitorii ambelor
orăşele au început să-l întrebe insistent dacă mersese de pe malul drept spre cel
stâng sau de pe malul stâng spre cel drept, căci de asta depindea care dintre orăşele
va suporta consecinţele accidentului. El însă nu-şi amintea, deoarece în acea seară
fusese beat.
Peste câtva timp, a intrat pe acel pod trăsura unui călător. Căzând în gaură, aceasta
şi-a rupt osia. Întrucât călătorul doar tranzita cele două orăşele, deci nu mergea
dinspre unul spre altul şi nici dinspre altul spre unul, locuitorii celor două orăşele au
manifestat indiferenţă faţă de accident. Supărat, călătorul coborî din trăsură, întrebă
de ce nu este astupată gaura şi, aflând cauza, declară:
- Cumpăr această gaură. Cine este proprietarul ei? Ambele oraşe şi-au anunţat
simultan dreptul asupra găurii.
- Ori voi, ori voi. Partea care este proprietarul găurii trebuie s-o dovedească.
- Dar cum să dovedească? au întrebat în cor reprezentanţii celor două comunităţi.
- E simplu. Doar proprietarul găurii are dreptul s-o astupe. O voi cumpăra de la cel
care va repara podul.
Locuitorii celor două orăşele s-au pus pe treabă, în timp ce călătorul fuma din trabuc,
iar vizitiul său repara osia. Cât ai clipi au reparat podul, după care s-au prezentat să-
şi primească banii pentru gaură.
- Care gaură? se miră călătorul. Nu văd aici nici o gaură. De mult mă uit după o gaură,
sunt gata să plătesc bani grei pentru ea, însă voi nu aveţi nici o gaură de vânzare. Vă
bateţi joc de mine sau ce?
Se urcă în trăsură şi se îndepărtă.
Acum locuitorii orăşelelor s-au împăcat. Pândesc pe pod împreună în deplină armonie
şi, când trece vreun călător, îl opresc şi îl bat.