Alain de Botton – Eseuri de indragostit

Un amestec de aspirine, vitamine, somnifere, câteva pahare de sirop de tuse şi whisky la greu,
te ajută să te desparți nedureros de viață. După ce ai fost trădat în dragoste, te sinucizi. Asta e
clar. E de bun-simț. Nu? Iar textul sinuciderii are mai multe variante întotdeauna. Și e bine că
e așa pentru că inspiră. Ce-ar fi muzica, poezia, teatrul, fără sinucideri? Ce armonii, rime și
imagini, ar mai da viață marilor tragedii ale lumii?

,,Dacă EL e într-adevăr toată viaţa mea, nu e normal să închei această viaţă ca să demonstrez
că e imposibil să trăiesc fără el? Nu e necinstit să continui să mă trezesc în fiecare dimineaţă
dacă persoana care pretindeam că dă sens vieţii mele, sărută acum alți ochi, undeva departe?
Moartea mea va fi o violentă negare a normalității. Vreau să evadez din eroziunea timpului,
vreau ca durerea să ţină la nesfârşit. Numai moartea mea poate exprima importanţa şi
imortalitatea iubirii mele, numai prin autodistrugere pot aminti unei lumi plictisite de tragedie
că dragostea e o chestiune... mortal de serioasă. Tu care citeşte aceste rânduri eşti viu, dar
autorul e mort. E singurul mod de a spune te iubesc. Și vreau să te învinovăţeşti pentru asta.
Știu că nu mă poți iubi, dar trebuie să înţelegi că nu pot trăi fără dragostea ta!...”

O notorie inabilitate de a-şi exprima emoţiile îl face pe om singurul animal capabil de

sinucidere. Un câine furios nu se sinucide, ci muşcă persoana sau lucrul care l-a înfuriat, dar
un om furios stă bosumflat în camera sa şi se împuşcă lăsând un bilet. Omul e incapabil să-şi
comunice furia, vrea s-o simbolizeze prin propria moarte. Dar ce sens are să faci o asemenea
scenă dacă tu nu poți fi acolo să-i vezi pe ceilalţi văzându-te?

Și dacă în licoarea fatală n-ai pus fix un pumn de somnifere, a doua zi, ca după o beție cruntă,
te trezești și te izbește incoerenţa sinuciderii, şi anume faptul că: nu voiai să alegi între a fi vie
sau a fi moartă. Nu doreai decât să-i arăți lui că, metaforic vorbind, nu puteai trăi fără el.

Ironia e că sinuciderea, în cazul acesta, ar fi fost un act mult prea literar ca să-ți dea şansa de
a-l vedea pe el descifrând metafora. Moartea ți-ar fi răpit posibilitatea de a te uita la cei vii
uitându-se la tine. Imaginându-ți propria moarte, te imaginai pe tine însăți în rolul celui care
asistă la propria-ți stingere, ceea ce nu s-ar fi putut niciodată întâmpla în realitate, când ai fi
fost pur şi simplu moartă, şi în felul ăsta ți-ai fi refuzat ultima dorinţă – aceea de a fi atât vie
cât şi moartă. Moartă, ca să poți arăta lumii în general şi lui în special cât erai de furioasă, şi
vie, ca să poți vedea efectul asupra lui, şi astfel să-ți poți consuma furia. Nu e o chestiune de a
fi sau a nu fi. Hamlet, cred că răspunsul ar trebui să fie: a fi şi a nu fi!