CAPITOLUL PATRUZECI ŞI CINCI

TRIS
FRATELE MEU st în spatele microscopului, cu un ochi
lipit de ocular. Lumina din platforma microscopului arunc
umbre ciudate pe chipul s u, f cându-l s par cu câ iva ani
mai mare.
— sta e sigur, spune el. Vreau s zic, serul atacului
simulat. Nici urm de îndoial .
— Tot timpul e bine s mai existe o persoan care s
verifice, spune Matthew.
Stau cu fratele meu în cele câteva ore care au mai r mas
pân ce va muri. Iar el analizeaz seruri. ţe prostie.
Ştiu de ce ţaleb a vrut s vin aici: ca s se asigure c îşi
va da via a pentru ceva bun. Nu-l învinov esc. Din câte ştiu,
nu exist o a doua şans dup ce i-ai dat via a pentru ceva
anume.
— Spune-mi din nou codul de activare, zice Matthew.
Codul de activare va porni arma serului memoriei, iar un alt
buton îl va împr ştia imediat. De când am ajuns aici,
Matthew l-a f cut pe ţaleb s le repete pe ambele o dat la
câteva minute.
— Nu am nicio problem când vine vorba de memorarea
unor şiruri de numere! spune ţaleb.
— Nu m îndoiesc. Dar nu ştim în ce stadiu mental vei fi
când serul mor ii va începe s -şi fac efectul, iar aceste
coduri trebuie s fie adânc întip rite în minte.
ţaleb se crispeaz când aude cuvintele „serul mor ii”. Eu
m uit în p mânt.
— 080712, spune ţaleb. Şi apoi ap s pe butonul verde.
În acest moment, Cara se afl în compania unor oameni
din camera de control ca s le pun serul p cii în b uturi şi
s sting luminile din sediu în timp ce ei vor fi prea ame i i
ca s observe, aşa cum au procedat Nita şi Tobias în urm cu
câteva s pt mâni. ţând va face asta, vom fugi c tre
— 319 —
 — Nu ştiam asta.
— Ţ nuiesc c exist multe lucruri pe care nu le ştim unul
despre cel lalt, zice el, lovind cu degetele în mas . Îmi doresc
s fi fost mai sinceri unul cu cel lalt.
— Şi eu.
— Şi acum e prea târziu, nu-i aşa? spune el trist, ridicând
ochii.
— Nu pentru toate lucrurile.
Scot un scaun de sub mas şi m aşez.
— Hai s ne juc m de-a ţandoarea. Am s - i r spund la o
întrebare şi tu îmi vei r spunde la o întrebare. Evident, un
r spuns sincer.
Pare pu in exasperat, dar intr în joc.
— Bine. Ce-ai f cut cu adev rat ca s spargi paharele alea
din buc t rie atunci când ai pretins c nu voiai decât s le
sco i afar ca s ştergi petele de ap de pe ele?
Îmi dau ochii peste cap.
— Asta e singura întrebare la care vrei un r spuns sincer?
Pe bune, Caleb!
— Bine, bine.
Îşi drege vocea, fixându-m cu ochii lui verzi şi serioşi.
— M-ai iertat cu adev rat sau ai spus asta doar pentru c
urmeaz s mor?
Îmi privesc mâinile, pe care le in în poal . Am fost amabil
şi bun cu el pentru c reuşesc mereu s -mi scot din cap
ceea ce s-a întâmplat la sediul Erudi iei. Dar acel lucru nu
poate fi numit iertare – dac l-aş fi iertat, aş putea s m
gândesc la ceea ce s-a întâmplat f r s simt acea nuan de
ur în adâncul sufletului meu, nu-i aşa?
Sau poate c iertarea e acea înc p ânare a mea de a da la
o parte amintirile urâte, pân ce timpul va ameliora durerea
şi furia, iar f r delegile vor fi uitate.
De dragul lui ţaleb, aleg s cred ultima variant .
— Da, te-am iertat, îi spun.
Tac câteva clipe, dup care continui:
— Sau, cel pu in, îmi doresc din tot sufletul s-o fac şi cred
c e cam acelaşi lucru.
Pare uşurat. M dau la o parte ca s -l las în locul meu pe
— 321 —
tejghea, dar ceva ce mi-a zis Tobias ieri nu îmi d pace:
potrivit celor din Abnega ie, ar trebui s le permitem
oamenilor s se sacrifice pentru noi numai dac asta ar fi
unica lor modalitate de a-şi demonstra iubirea fa de noi.
Iar pentru ţaleb nu sta e motivul.

— 323 —
ambele mâini de fa .
— Ştii de ce ai câştigat luptele când erai novice? spun eu
când m ridic. Pentru c eşti nemilos. Pentru c î i place s
r neşti oameni. Şi crezi c eşti special, crezi c to i cei din
jurul t u sunt o adun tur de tont l i care nu pot lua decizii
dure aşa, ca tine.
D s se ridice, dar îi trag un şut în coaste, f cându-l s
cad din nou. Apoi îmi ap s piciorul pe pieptul lui, chiar sub
gât, şi facem schimb de priviri, ochii s i mari şi nevinova i
nefiind deloc oglinda sufletului s u.
— Nu eşti special. Şi mie îmi place s r nesc oameni. Pot
lua cele mai crude decizii. Diferen a e c eu uneori nu o fac,
spre deosebire de tine, care o faci mereu, iar sta e lucrul
care te face s fii diabolic.
P şesc peste el şi pornesc din nou pe Michigan Avenue.
Dup câteva secunde îi aud vocea.
— De-asta îl vreau, rosteşte el cu un glas tremurat.
M opresc, dar nu m întorc. Nu vreau s îi v d fa a.
— Vreau serul pentru c m-am s turat s fiu aşa, spune
el. M-am s turat s fac lucruri rele şi s -mi plac şi apoi s
m întreb ce naiba se întâmpl cu mine. Vreau s se termine.
Vreau s-o iau de la zero.
— Şi nu crezi c e cea mai laş metod de sc pare? îl
întreb peste um r.
— Nu cred c -mi pas dac e sau nu, r spunde Peter. Simt
c furia care a tot crescut în mine se dezumfl în timp ce
r sucesc între degete fiola din buzunar. Îl aud ridicându-se şi
scuturându-şi z pada de pe haine.
— Înceteaz s te mai pui cu mine, îi spun, şi î i promit c-
am s te las s te resetezi când toate astea se vor fi terminat.
N-am niciun motiv s te împiedic.
El încuviin eaz din cap, dup care ne continu m drumul,
mergând prin z pad c tre cl direa în care am v zut-o
pentru ultima dat pe mama.

— 325 —
deasupra. Când zgomotul r sun , o iau la fug , tr gându-l
pe ţaleb dup mine. ipete şi sticl spart umplu aerul, iar
paznicii trec pe lâng noi, f r s observe c fugim departe de
dormitoare, c tre un loc în care n-ar trebui s ne afl m.
E un lucru ciudat s -mi simt instinctele şi antrenamentul
Neînfrica ilor intrând din nou în ac iune. Respira ia îmi
devine mai adânc , mai egal , în timp ce urm m ruta pe care
am stabilit-o azi-diminea . Gândesc mai limpede. M uit la
ţaleb, aşteptându-m s v d acelaşi lucru şi la el, dar se
pare c tot sângele i s-a scurs din obraji şi gâfâie la fiecare
pas. Îl in bine de bra , ca s nu îşi piard echilibrul.
ţotim, pantofii noştri scâr âie pe gresie. În fa a noastr se
întinde un culoar pustiu, care are un tavan f cut din oglinzi.
Moment triumfal: cunosc acest loc. Suntem aproape. O s
reuşim.
— Opri i-v ! strig o voce în spatele meu.
Paznicii. Ne-au g sit.
— Opri i-v , altminteri tragem!
ţaleb tremur şi îşi ridic mâinile. Mi le ridic şi eu şi m
uit la el.
Simt cum totul încetineşte în interiorul meu, gândurile şi
b t ile inimii.
ţând m uit la el, nu mai v d acel tân r laş care m-a
vândut lui Jeanine Matthews şi nici nu mai aud scuzele pe
care mi le-a oferit dup aceea.
ţând m uit la el, v d acum b iatul care m-a inut de
mân la spital, când mama şi-a fracturat încheietura mâinii,
spunându-mi c totul va fi bine. V d fratele care, cu o sear
înainte de Ceremonia Alegerii, mi-a spus s iau singur
decizii. M gândesc la toate lucrurile remarcabile care îl
caracterizeaz – e iste , entuziast şi un bun observator,
liniştit, serios şi amabil.
E o parte din mine, mereu va fi, iar eu sunt o parte din el.
Nu apar in Abnega iei, nici Neînfric rii şi nici Divergen ei. Nu
apar in Ţiroului sau experimentului de la periferie. Apar in
oamenilor pe care îi iubesc, iar ei îmi apar in mie – ei, al turi
de dragostea şi loialitatea pe care le-o ofer, formeaz
identitatea mea mult mai bine decât ar putea s o fac vreun
— 327 —
Scot explozibilii şi detonatorul. În spatele meu aud strig te şi
paşi. Nu mai am timp. Nu mai am timp.
Iu esc pasul, alergând mai repede decât credeam vreodat
c e posibil. Impactul fiec rui pas m face s m cutremur şi
cotesc din nou, dând nas în nas cu doi paznici, care stau
lâng uşile pe care le-au distrus Nita şi invadatorii. inând
explozibilii şi detonatorul la piept cu mâna liber , împuşc un
paznic în picior şi pe cel lalt în piept.
Cel pe care l-am împuşcat în picior d s îşi scoat
pistolul, dar eu trag din nou, închizând ochii când intesc.
Nu se mai mişc .
Trec de uşile distruse şi ajung pe culoarul dintre ele.
Izbesc explozibilii de bara metalic ce uneşte cele dou uşi şi
prind cele dou clape în jurul barei, astfel încât s nu cad .
Apoi alerg spre cel lalt cap t la culoarului, cotesc, m
ghemuiesc la perete, cu spatele c tre cele dou uşi, şi ap s
pe butonul de detonare, acoperindu-mi imediat urechile.
Zgomotul reverbereaz în oasele mele când mica bomb
detoneaz , iar for a exploziei m arunc într-o parte şi
pistolul îmi alunec peste podea. Ţuc i de sticl şi metal
zboar prin aer, c zând pe podeaua pe care stau nemişcat .
ţu toate c mi-am acoperit urechile cu mâinile, înc îmi iuie
când le îndep rtez şi nu m simt sigur pe picioare.
La cel lalt cap t al culoarului, paznicii m ajung din urm .
Trag şi un glon m loveşte în partea moale a bra ului. ip,
acoperindu-mi rana cu mâna, şi v d negru în fa a ochilor
când m arunc din nou dup col , pe jum tate mergând şi pe
jum tate împleticindu-m c tre uşile distruse de explozie.
Dincolo de ele se afl un mic vestibul, care are în cap t o
uş dubl sigilat , f r vreo gaur pentru chei. Prin
geamurile acelor uşi v d Laboratorul Armelor, şirurile egale
de maşin rii şi dispozitive închise la culoare şi fiole cu seruri,
prinse pe dedesubt, ca şi când ar fi expuse într-o vitrin . Aud
un sunet ca de spray şi ştiu c prin aer pluteşte serul mor ii,
îns paznicii sunt în urma mea şi nu am timp s -mi pun
costumul pentru a-i întârzia efectele.
De asemenea, ştiu, pur şi simplu ştiu, c pot supravie ui
acestui impediment.
— 329 —
 CAPITOLUL PATRUZECI ŞI OPT

TOBIAS
SEDIUL ţELOR F R fac iune – deşi, pentru mine,
cl direa va fi mereu sediul Erudi iei, indiferent de ceea ce se
întâmpl – zace t cut în z pad , neavând nimic altceva în
afara câtorva ferestre luminoase care s dea de ştire c
în untru se afl oameni. M opresc în fa a uşilor şi mârâi
enervat.
— ţe e? m întreab Peter.
— Ur sc locul sta, îi r spund.
El îşi d p rul din ochi, care e umed din pricina z pezii.
— Atunci, ce-o s facem? O s spargem o fereastr ? O s
c ut m o uş în dosul cl dirii?
— O s intru pur şi simplu, zic eu. Sunt fiul ei.
— De asemenea, ai tr dat-o şi ai p r sit oraşul când ea a
interzis tuturor s fac asta, zice el, şi a trimis oameni dup
tine ca s te opreasc . Oameni înarma i.
— Dac vrei, po i s stai aici, îi spun.
— Unde merge serul, merg şi eu. Dar, dac o s te-mpuşte,
o s -l înşfac şi-am s-o tai din loc.
— Nici nu m aştept la altceva.
E un tip cam ciudat.
Intru în holul principal, unde oamenii au reasamblat
portretul lui Jeanine Matthews, dup care i-au f cut câte un
X roşu pe fiecare ochi şi au scris jos „Scursur din fac iuni”.
ţâ iva oameni, care poart brasardele celor f r fac iune,
înainteaz spre noi cu pistoalele ridicate. Pe unii îi recunosc
de la focurile de tab r f cute lâng depozitul celor f r
fac iune sau din timpul petrecut al turi de Evelyn ca lider
Neînfricat. ţeilal i sunt nişte necunoscu i, lucru care îmi
aduce aminte c popula ia celor f r fac iune e mai mare
decât am fi b nuit noi vreodat .
Ridic mâinile.
— Sunt aici s-o v d pe Evelyn.
— 331 —
aşezat la o mas din dreapta, privind pe fereastr .
— Grace, po i s te retragi, spune Evelyn. Tobias, ai un
mesaj pentru mine?
Nu se uit la mine. P rul ei des este prins într-un coc şi e
îmbr cat cu o c maş gri, cu o banderol a celor f r
fac iune peste ea. Pare extrem de obosit .
— Po i s aştep i, te rog, pe hol? îi spun lui Peter şi, spre
surprinderea mea, nu spune nimic – pur şi simplu iese,
închizând uşa în urma lui.
Eu şi mama am r mas singuri.
— Oamenii de-afar nu au niciun mesaj pentru noi, îi
spun eu, apropiindu-m de ea. Ei voiau s ştearg amintirile
tuturor oamenilor din acest oraş, crezând c nu pot discuta
cu noi, c nu ne pot ajunge la inim . Au hot rât c ar fi mai
uşor s ne ştearg amintirile decât s vorbeasc cu noi.
— Poate c au dreptate, spune Evelyn.
Într-un târziu, se întoarce spre mine, rezemându-şi
pometele de mâinile împreunate. Are un cerc tatuat pe unul
dintre degete, de parc ar fi o verighet .
— Atunci, de ce ai venit aici?
Şov i, inând mâna pe fiola din buzunar. M uit la ea şi
v d c trecerea timpului şi-a pus amprenta asupra ei, uzând-
o ca pe o cârp destr mat , a c rei urzeal se vede cu ochiul
liber. Şi v d şi femeia pe care o ştiam când eram mic, gura
care se întindea într-un zâmbet, ochii care scânteiau de
bucurie. Dar, cu cât o privesc mai mult, cu atât sunt mai
convins c acea femeie fericit nu a existat niciodat . Acea
femeie e doar o versiune palid a adev ratei mele mame,
v zut prin ochii egoişti ai unui copil.
M aşez la mas , fa în fa cu ea, şi pun eprubeta cu
serul memoriei între noi.
— Am venit s te fac s bei asta, îi spun.
Arunc o privire spre fiol şi cred c v d lacrimi în ochii ei,
îns ar putea fi doar lumina.
— Am considerat c era singurul fel în care puteam
preveni distrugerea total , spun eu. Ştiu c Marcus, Johanna
şi oamenii lor au de gând s atace şi ştiu c tu vei face orice
va fi necesar pentru a-i opri, inclusiv s foloseşti serul mor ii
— 333 —
aşa cum e.
— Nu, îi spun. Nu, am venit s - i ofer posibilitatea de a
alege.
Ţrusc, m simt îngrozit, cu mâinile amor ite şi cu inima
luând-o la goan …
— M gândeam s m duc s -l v d pe Marcus în seara
asta, dar n-am f cut-o.
Înghit puternic.
— În schimb, am venit s te v d pe tine deoarece…
deoarece cred c exist speran a unei împ c ri cu tine. Nu
acum, nu în viitorul apropiat, ci într-o bun zi. Iar cu el nu e
nicio speran , nu e nicio împ care posibil .
M priveşte îndelung, cu ochi fioroşi în care încep s se
adune lacrimi.
— Nu e corect din partea mea s te pun s alegi, îi spun.
Dar trebuie s-o fac. Îi po i conduce pe cei f r fac iune, te
po i lupta cu Loialii, dar va trebui s-o faci f r mine, pentru
totdeauna. Sau po i abandona aceast cruciad şi… şi î i vei
recupera fiul.
E o ofert s rac şi ştiu asta, motiv pentru care mi-e
team – mi-e team c va refuza s aleag , c va alege
puterea şi nu pe mine, c îmi va spune c sunt un copil
ridicol, lucru perfect adev rat. Sunt un copil. Am şaptezeci
de centimetri şi o întreb cât de mult m iubeşte.
Ochii lui Evelyn, întuneca i precum p mântul umed, îi
cerceteaz pe ai mei vreme îndelungat .
Apoi se întinde peste mas şi m trage cu putere în bra ele
ei, formând în jurul meu o cuşc surprinz tor de puternic .
— S r mân ei cu oraşul şi cu tot ceea ce se afl în el,
spune ea, cu gura ap sat în p rul meu.
Nu m pot mişca, nu pot vorbi. M-a ales pe mine. M-a ales
pe mine.

— 335 —
simt gonind prin mine, mâncând greutatea. Acum nu m mai
poate omorî nimic; sunt puternic şi invincibil şi veşnic .
Simt serul ag ându-se de pielea mea precum uleiul, dar
întunericul se retrage. Lovesc o palm grea de podea şi m
ridic.
Aplecat de spate, îmi izbesc um rul în uşa dubl , iar ea
scâr âie pe podea când sigiliul se rupe. Respir aer curat şi
m îndrept de spate. Sunt acolo, sunt acolo.
Dar nu sunt singur .
— Nu te mişca, spune David, ridicându-şi pistolul. Ţun ,
Tris!

— 337 —
arm , iar tu nu ai nicio modalitate de a te lupta cu mine. Nu
exist nicio metod prin care s po i fura patru dispozitive de
virusuri în timp ce stau cu arma îndreptat spre tine. M
tem c ai venit aici degeaba şi, pentru asta, vei pl ti cu via a.
Se prea poate ca serul mor ii s nu te fi omorât, dar am s-o
fac eu. Sunt sigur c în elegi – în mod oficial nu permitem
pedeapsa capital , dar nu te pot l sa s supravie uieşti.
ţrede c am venit aici s fur armele care vor reseta
experimentele, nu s eliberez una dintre ele. Fireşte c asta
crede.
Încerc s -mi ascund expresia, cu toate c sunt singur c
înc am chipul lipsit de energie. Scrutez înc perea, c utând
dispozitivul care va elibera virusul cu serul memoriei. Eram
prezent când Matthew i l-a descris lui Caleb cu lux de
am nunte: o cutie neagr cu o tastatur argintie, marcat cu
o bucat de band adeziv albastr pe care este înscris un
model de num r. E unul dintre singurele lucruri de pe poli a
din peretele stâng, la doar câ iva metri de mine. Dar nu m
pot mişca, c ci m va omorî.
Va trebui s aştept momentul potrivit şi s o fac iute.
— Ştiu ce-ai f cut, îi spun eu.
Încep s dau înapoi, sperând c acuza ia îi va distrage
aten ia.
— Ştiu c tu ai proiectat atacul simulat. Ştiu c tu eşti
responsabil pentru moartea p rin ilor mei – pentru moartea
mamei mele. Ştiu.
— Nu sunt responsabil pentru moartea ei! exclam David
brusc. I-am spus ce avea s se întâmple chiar înainte de
începerea atacului, aşa c a avut suficient timp cât s -şi
duc oamenii dragi la ad post. Dac m-ar fi ascultat, acum
ar fi fost în via . Dar a fost o femeie proast , care nu a
în eles c trebuia s fac sacrificii pentru binele tuturor, iar
asta a omorât-o!
M încrunt. Exist ceva în reac ia lui – în ochii s i sticloşi
– ceva ce a murmurat când Nita l-a împuşcat cu serul fricii –
ceva legat de ea.
— Ai iubit-o? îl întreb. În to i acei ani când i-a trimit
scrisori… motivul pentru care nu ai vrut niciodat ca ea s
— 339 —
 Atât de mult durere…
Şi cum e posibil aşa ceva, când trupul mi-e atât de
amor it?
Încep s cad şi îmi izbesc mâna în tastatur când alunec.
O lumin se aprinde în spatele butonului verde.
Aud un bip şi o mişcare.
Alunec pe podea. Simt ceva cald pe gât şi sub obraz. Roşu.
Sângele are o culoare ciudat . Întunecat .
ţu coada ochiului îl v d pe David leşinat în scaunul lui.
Şi pe mama ieşind din spatele lui.
E îmbr cat cu aceleaşi haine pe care le-a purtat ultima
oar când am v zut-o, în griul Abnega iei, p tate de sânge,
cu bra ele dezgolite pentru a-şi ar ta tatuajul. În c maşa ei
înc se afl g urile produse de gloan e; prin ele pot vedea
pielea r nit , roşie, dar care nu mai sângereaz , de parc ar
fi înghe at brusc. P rul ei blond este prins într-un coc, dar
câteva şuvi e r zle e îi creeaz o aureol în jurul chipului.
Sunt conştient c nu poate fi în via , dar nu ştiu dac o
v d acum fiindc delirez din cauza sângelui pierdut sau dac
serul mor ii mi-a ame it gândurile sau dintr-un oricare alt
motiv.
Îngenuncheaz lâng mine şi îmi pune o mân rece pe
obraz.
— Ţun , Ţeatrice, spune ea zâmbind.
— Am terminat? o întreb, şi nu sunt sigur dac eu chiar
am întrebat asta sau dac doar am gândit-o şi ea a auzit-o.
— Da, îmi r spunde ea, cu ochii plini de lacrimi. ţopila
mea drag , te-ai descurcat atât de bine!
— Şi cu ceilal i ce se întâmpl ?
M înec cu un suspin când imaginea lui Tobias îmi vine în
minte, gândindu-m la cât de întuneca i şi de nemişca i erau
ochii lui, cât de puternic şi cald era mâna lui când am stat
pentru prima oar fa în fa .
— Tobias, Caleb, prietenii mei?
— O s aib grij unii de ceilal i, spune ea. Asta fac
oamenii.
Zâmbesc şi închid ochii.
Simt un fir tr gându-m din nou, dar, de data asta, ştiu c
— 341 —
 CAPITOLUL CINCIZECI ŞI UNU

TOBIAS
EVELYN ÎŞI ŞTERGE lacrimile de la ochi cu degetul mare.
St m aproape de ferestre, um r la um r, privind fulgii de
z pad . Unii se aşaz pe pervazul de afar , adunându-se în
col uri.
Îmi simt din nou mâinile. În timp ce privesc cum lumea
este acoperit de un strat de alb, m simt de parc totul ar fi
luat-o de la zero şi c de data asta va fi mai bine.
— ţred c pot s -l contactez pe Marcus prin radio pentru
a negocia un tratat de pace, spune Evelyn. O s m asculte;
ar fi prost s n-o fac .
— Înainte s faci asta, exist o promisiune pe care am
f cut-o şi pe care trebuie s mi-o in, îi spun eu.
O ating pe um r şi, deşi m tem c -şi va for a zâmbetul,
lucrurile nu stau tocmai aşa.
Simt o und de vinov ie. Nu am venit aici s îi cer s
capituleze pentru mine, s renun e la tot ce a muncit doar
pentru a m recupera. Şi totuşi, nu am venit aici s îi ofer
vreo şans . Ţ nuiesc c Tris avea dreptate – când ai de ales
între dou op iuni rele, o alegi pe cea care îi salveaz pe
oamenii pe care îi iubeşti. Eu nu aş fi salvat-o pe Evelyn dac
i-aş fi administrat acel ser. Aş fi distrus-o.
Peter st rezemat de peretele de pe culoar. Se uit la mine
când m aplec deasupra lui, p rul s u de culoare închis îi e
lipit de frunte din pricina z pezii.
— Ai resetat-o? m întreab el.
— Nu.
— Ştiam c n-o s ai curajul s-o faci.
— Nu e vorba de curaj. Ştii ce? Las-o balt .
Clatin din cap şi ridic fiola cu serul memoriei.
— Î i mai doreşti asta?
Încuviin eaz cu o mişcare a capului.
— Ai putea s-o faci f r s te injectezi, îi spun. Ai putea s
— 343 —
 Oftez.
— Da, tu! Pentru a mia oar ! Haide, s mergem!
Când m-am uitat la el dup ce a b ut serul, am crezut c
aveam s v d în continuare novicele care i-a b gat un cu it
în ochi lui Edward şi b iatul care a încercat s -mi omoare
prietena şi toate celelalte lucruri pe care le-a f cut, începând
din clipa în care l-am v zut pentru prima oar . Dar e mai
uşor decât am crezut s constat c habar nu are cine e. Ochii
s i au în continuare acea privire nevinovat , dar, de data
asta, chiar o cred.
Merg al turi de Evelyn, cu Peter alergând în urma noastr .
Nu mai ninge, dar z pada care s-a aşternut pe p mânt e
suficient cât s scâr âie sub pantofii mei.
Ne îndrept m spre Millennium Park, unde imensa
sculptur sub form de boab de fasole str luceşte în lumina
lunii, iar apoi coborâm un şir de trepte. În tot acest timp,
Evelyn m ia de bra pentru a nu-şi pierde echilibrul şi
schimb m priviri. M întreb dac e la fel de agitat ca mine
fiindc trebuie s ne întâlnim cu tat l meu. M întreb dac e
mereu agitat .
La baza sc rilor se afl un pavilion, care are în ambele
capete dou blocuri de sticl , fiecare fiind de cel pu in trei ori
mai înalte decât mine. Aici le-am dat întâlnire lui Marcus şi
Johannei; şi ei, şi noi suntem înarma i, pentru a fi realişti,
dar egali.
Ei au ajuns deja. Johanna nu are niciun pistol în mân ,
îns Marcus are şi îl ine îndreptat spre Evelyn. Eu ridic spre
el pistolul pe care mi l-a dat Evelyn, doar ca s fiu sigur.
Observ zonele plane ale craniului s u, care se v d fiindc s-a
ras în cap, şi linia neregulat pe care nasul lui coroiat i-o
deseneaz pe fa .
— Tobias! strig Johanna.
Poart un palton roşu ca în Prietenie, p tat de fulgi albi de
z pad .
— Tu ce faci aici?
— Încerc s v împiedic s v omorâ i, îi r spund. Sunt
surprins c ai o arm .
Dau din cap spre umfl tura din buzunarul paltonului ei,
— 345 —
mai bine aşa – mai puternic , atunci când nu se ascunde
dup o şuvi de p r, mascând cine e ea cu adev rat.
— Nu accept, spune Marcus. Eu sunt liderul acestor
oameni.
— Marcus, spune Johanna.
El o ignor .
— Evelyn, nu tu decizi dac eu îi conduc sau nu doar
pentru c ai un cui împotriva mea!
— Scuz -m , spune Johanna tare. Marcus, ceea ce ne
ofer e prea bun ca s fie adev rat – primim tot ce dorim f r
s fim violen i! ţum, Doamne, iart -m , po i s spui nu?
— Pentru c eu sunt adev ratul conduc tor al acestor
oameni! exclam Marcus. Eu sunt conduc torul Loialilor!
Eu…
— Ţa nu, nu eşti, spune Johanna pe un ton calm. Eu sunt
conduc torul Loialilor. Iar tu ai s accep i acest tratat,
altminteri am s le spun oamenilor c ai avut o şans s pui
cap t acestui conflict f r v rsare de sânge şi, din cauza
mândriei tale, ai spus nu!
Masca temporar a lui Marcus a disp rut, dezv luind
chipul mali ios de dedesubt. Dar nici m car el nu se poate
certa cu Johanna, al c rei calm perfect şi a c rei amenin are
perfect l-au pus la punct. ţlatin din cap, dar nu reia
cearta.
— Sunt de acord cu termenii t i, spune Johanna,
întinzând mâna, iar înc l mintea ei scâr âie în z pad .
Evelyn îşi scoate m nuşile deget cu deget şi întinde mâna
la rându-i.
— Diminea ar trebui s -i adun m pe to i şi s le spunem
despre noul plan, zice Johanna. Po i garanta o adunare
sigur ?
— Am s -mi dau toat silin a, spune Evelyn.
Îmi verific ceasul. A trecut o or de când Amar şi ţhristina
s-au desp r it de noi în apropierea cl dirii Hancock, ceea ce
înseamn c , probabil, el ştie c virusul serului nu a
func ionat. Sau poate c nu ştie. În orice caz, trebuie s fac
ceea ce am venit s fac – trebuie s -i g sesc pe Zeke şi pe
mama lui şi s le spun ce s-a întâmplat cu Uriah.
— 347 —
explozie, iar el s-a aflat în apropiere.
— O, Doamne! exclam Zeke şi se leag n înainte şi
înapoi, de parc trupul lui vrea din nou s fie un copil, alinat
de mişc rile sale.
Dar Hana pur şi simplu îşi coboar capul în piept,
ascunzându-şi chipul de mine.
ţamera lor de zi miroase a ceap şi usturoi, probabil
r m şi e ale cinei din acea sear . Îmi reazem um rul de
peretele alb de lâng uş . Lâng mine se afl un portret de
familie care atârn într-o parte – Zeke, care de-abia mergea,
Uriah bebeluş, leg nându-se în poalele mamei lui. Tat l lor
are piercinguri în câteva locuri – nas, ureche şi buz –, dar
zâmbetul s u larg, senin şi pielea închis la culoare îmi sunt
mult mai cunoscute, întrucât le-a transmis mai departe şi
copiilor s i.
— De atunci se afl în com , le spun. Şi…
— Şi n-o s se mai trezeasc , spune Hana pe un ton
obosit. Asta a i venit s ne spune i, nu?
— Da, spun eu. Am venit s v chem, astfel încât s pute i
lua o decizie în numele lui.
— O decizie? întreab Zeke. Adic dac dorim s -l
deconectăm?
— Zeke, spune Hana, cl tinând din cap.
El se afund înapoi în canapea. Pare înv luit de perne.
— Normal c nu vrem s -l inem în via în felul sta,
spune Hana. El şi-ar dori s plece mai departe. Dar înainte
trebuie s -l vedem.
Încuviin ez din cap.
— Desigur. Dar mai trebuie s v spun ceva. Atacul… a
fost un soi de r zmeri care i-a implicat şi pe câ iva dintre
cei din locul unde st team noi. Şi am luat şi eu parte.
Privesc spre fisura din podea, la praful care s-a adunat
acolo de-a lungul timpului, şi m aştept la o reac ie, la orice
fel de reac ie. Îns nu e nimic, doar o t cere deplin .
— Nu am f cut ce m-ai rugat, îi spun lui Zeke. Nu am avut
grij de el aşa cum ar fi trebuit. Şi pentru asta î i cer iertare.
Îl privesc cu coada ochiului, iar el st nemişcat, privind
spre vaza goal de pe m su a de cafea. Are picta i pe ea nişte
— 349 —
drum.
Mereu am urât golul pe care îl aduce iarna, peisajele albe
şi diferen a uriaş dintre cer şi p mânt, felul în care
transform copacii în schelete şi oraşul într-un t râm pustiit.
Poate c aceast iarn m va convinge s -mi schimb p rerea.
Trecem de garduri şi ne oprim în fa a uşilor principale,
care nu mai sunt p zite. Ieşim din maşin , iar Zeke o ia pe
mama lui de mân pentru a o ajuta s mearg prin z pad .
În timp ce intr m în sediu, ştiu sigur c misiunea lui ţaleb a
fost încununat de succes, deoarece nu v d pe nimeni prin
preajm . Asta nu poate s însemne decât c au fost reseta i,
c amintirile lor au fost schimbate pentru totdeauna.
— Unde e lumea? întreab Amar.
Trecem prin punctul de securitate abandonat f r s ne
oprim. Dincolo de el o z resc pe Cara. Un obraz îi este foarte
învine it şi pe cap poart un bandaj, dar nu asta e ceea ce
m îngrijoreaz . ţeea ce m îngrijoreaz , de fapt, e privirea
trist de pe chipul ei.
— Ce s-a întâmplat? o întreb.
Cara clatin din cap.
— Unde e Tris? o întreb.
— Îmi pare r u, Tobias.
— De ce î i pare r u? întreab ţhristina enervat . Spune-
ne ce s-a întâmplat!
— Tris a intrat în Laboratul Armelor în locul lui Caleb,
spune Cara. A supravie uit serului mor ii şi a declanşat serul
memoriei, dar a… a fost împuşcat . Şi nu a supravie uit. Îmi
pare r u…
De cele mai multe ori îmi pot da seama când oamenii mint,
şi probabil c asta e o minciun , fiindc Tris e în via , cu
ochii ei luminoşi şi obrajii roşii şi trupul minion plin de
energie şi for , stând sub o raz de lumin în atrium. Tris e
înc în via , ea nu m-ar l sa aici singur, nu s-ar duce în
Laboratorul Armelor în locul lui Caleb.
— Nu, spune ţhristina, cl tinând din cap. În niciun caz.
Probabil e vreo greşeal .
Carei i se umplu ochii de lacrimi. Abia atunci îmi dau
seama: bineîn eles c Tris a intrat în Laboratorul Armelor în
— 351 —
 CAPITOLUL CINCIZECI ŞI DOI

TOBIAS
CÂND TRUPUL EI a atins pentru prima oar plasa, tot ce-
am v zut a fost o înce oşare gri. Am ajutat-o s se dea jos şi
mâna ei era mic , dar cald , iar apoi se afla în fa a mea,
scund şi sub ire şi simpl , f r nimic remarcabil – excep ie
f când faptul c ea a s rit prima. Ţ oasa s rise prima.
Nici m car eu n-am s rit primul.
Privirea ei era atât de dur , atât de st ruitoare.
Atât de frumoas .

— 353 —
 CAPITOLUL CINCIZECI ŞI PATRU

TOBIAS
M DUţ S -I V D trupul neînsufle it… cândva. Nu ştiu
cât timp a trecut dup ce Cara mi-a spus ce s-a întâmplat.
Eu şi ţhristina mergem um r la um r în spatele Carei. Nu-
mi amintesc drumul parcurs de la intrarea la morg , ci doar
câteva imagini disparate şi sunete pe care le pot auzi peste
zidul ridicat în mintea mea.
E întins pe o mas şi, pre de o clip , cred c pur şi
simplu doarme, iar când o ating se va trezi şi îmi va zâmbi şi
m va s ruta. Dar, când o ating, e rece, cu trupul rigid şi
inflexibil.
ţhristina îşi trage nasul şi suspin . Eu o strâng de mân
pe Tris şi m rog s o fac suficient de tare cât s -i insuflu
via , s -i redau culoarea şi s o trezesc.
Nu ştiu cât timp trece pân când îmi dau seama c asta n-
o s se întâmple, c ea a plecat de tot. Dar, când o fac, simt
cum m las toate puterile şi cad în genunchi lâng mas şi
cred c plâng sau c îmi doresc s fac asta, iar tot ce am pe
din untru strig disperat c mai doreşte doar un s rut, doar
un cuvânt, doar o privire, doar una.

— 355 —
cale de sc pare.
— Aşteapt ! Te rog! strig el.
Nu vreau s -l privesc, s analizez cât de mult sau cât de
pu in plânge dup sora lui. Şi nu vreau s m gândesc cum
ea a murit pentru un asemenea laş nenorocit, cum el nu a
meritat via a ei.
Şi totuşi, m uit la el, întrebându-m dac o pot
recunoaşte m car un pic pe chipul lui, fiindu-mi în
continuare dor de ea, chiar şi acum, când ştiu c ea nu mai
e.
P rul lui e nesp lat şi nepiept nat, ochii s i verzi sunt
injecta i, iar gura i se preschimb într-o grimas .
Nu seam n deloc cu ea.
— Nu vreau s te deranjez, începe el, dar trebuie s - i
spun ceva. ţeva ce… ea m-a rugat s - i spun, înainte…
— Hai mai repede, îl întrerup eu, înainte ca el s -şi poat
termina fraza.
— Mi-a spus c , dac nu va supravie ui, va trebui s - i
transmit…
ţaleb se îneac , dar apoi se îndreapt de spate,
reprimându-şi lacrimile.
— ţ nu a vrut s te p r seasc .
Ar trebui s simt ceva la auzul ultimelor ei cuvinte
adresate mie, nu-i aşa? Dar nu simt nimic. M simt mai
departe ca niciodat .
— Da? întreb eu pe un ton aspru. Atunci, de ce a f cut-o?
De ce nu te-a l sat s mori?
— ţrezi c eu nu m întreb acelaşi lucru? zice ţaleb. M
iubea. Suficient cât s m amenin e cu pistolul pentru a
muri în locul meu. Habar nu am de ce a f cut-o, dar asta
este…
Se îndep rteaz f r s m lase s -i r spund şi probabil e
cel mai bine aşa, fiindc nu pot spune nimic care s egaleze
furia pe care o resimt. Îmi alung lacrimile şi m aşez pe
podea, chiar în mijlocul holului principal.
Îmi închipui de ce a vrut s -mi transmit c nu voia s m
p r seasc . Voia ca eu s ştiu c acesta nu era un alt sediu
al Erudi ilor, c nu era o minciun spus pentru a m face
— 357 —
câteva zile, dar nu m simt obosit, nu aşa cum m simt de
obicei, cu toate c trupul m doare cu fiecare pas pe care îl
fac. Eu şi ţhristina nu schimb m nicio vorb , dar ştiu c ne
gândim la acelaşi lucru: la Uriah şi la ultimele sale clipe de
via .
Ajungem la geamul de observare al camerei lui Un ah, iar
Evelyn se afl acolo – Amar a adus-o în locul meu acum
câteva zile. Încearc s m ating pe um r, iar eu m feresc,
nedorind s fiu consolat.
În untru, Zeke şi Hana stau de-o parte şi de alta a patului
lui Uriah. Hana îl ine de o mân , iar Zeke de cealalt . Un
doctor se afl lâng monitorul cardiac, cu un clipboard în
mân , întins nu spre Hana sau spre Zeke, ci spre David.
ţare se afl într-un scaun cu rotile. Adus de spate şi z p cit,
ca to i ceilal i care şi-au pierdut amintirile.
— El ce caut aici?
Simt c to i muşchii şi oasele şi nervii mi-au luat foc.
— Tehnic vorbind, el înc e conduc torul Ţiroului, cel
pu in pân îl înlocuiesc, spune Cara în spatele meu. Tobias,
el nu-şi aminteşte nimic. Omul pe care l-ai cunoscut nu mai
exist ; e ca şi cum ar fi murit. Omul acela nu-şi aduce
aminte s-o fi omo…
— Taci! m r stesc.
David semneaz clipboardul şi se întoarce, împingându-se
spre uş . Se deschide, iar eu nu m pot ab ine – âşnesc spre
el şi doar silueta musculoas a lui Evelyn m opreşte din a-l
strânge de gât. Îmi arunc o privire ciudat şi porneşte pe
culoar în timp ce eu m lipesc de bra ul mamei mele, care
pare a fi o bar peste umerii mei.
— Tobias, spune Evelyn. ţalmeaz -te!
— De ce nu l-a închis nimeni? întreb eu enervat, iar ochii
îmi sunt prea împ ienjeni i pentru a mai putea vedea clar.
— Fiindc el înc lucreaz pentru guvern, spune Cara.
Doar pentru c ei au decis c a fost un accident nefericit nu
înseamn c i-au concediat pe to i angaja ii. Iar guvernul nu
are de gând s -l bage la închisoare doar pentru c a fost
constrâns s ucid un rebel.
— Un rebel, repet eu. Asta e ea acum?
— 359 —
 CAPITOLUL CINCIZECI ŞI ŞASE

A DOUA ZI iau un camion spre sediu. Oamenii înc

încearc s -şi revin dup pierderea memoriei, aşa c nimeni
nu inten ioneaz s m opreasc . ţonduc peste liniile de
tren c tre oraş, în timp ce îmi plimb privirea spre orizont,
f r s îi acord prea mare aten ie.
ţând ajung în dreptul câmpurilor care separ oraşul de
lumea de afar , ap s pe accelera ie. ţamionul striveşte cu
anvelopele iarba moart şi z pada şi, curând, p mântul las
loc asfaltului din sectorul Abnega iei, iar eu abia simt
trecerea timpului. Str zile sunt la fel, dar mâinile şi
picioarele mele ştiu încotro s se îndrepte, chiar dac mintea
mea nu se deranjeaz s le ghideze. Opresc în dreptul casei
care se afl în apropierea indicatorului de stop, cea cu aleea
cr pat .
Casa mea.
Intru pe uşa din fa şi urc sc rile, înc având acea
senza ie de urechi înfundate, de parc m îndep rtez din ce
în ce mai tare de lumea asta. Oamenii vorbesc despre
durerea pe care o sim i atunci când pierzi pe cineva, dar eu
nu ştiu la ce se refer . Pentru mine, pierderea cuiva drag e o
amor eal devastatoare care acapareaz toate senza iile.
Îmi lipesc palma de panoul care acoper oglinda de la etaj
şi îl dau la o parte. ţu toate c lumina apusului e portocalie,
jucându-se pe podea şi iluminându-mi de jos chipul, nu am
ar tat niciodat mai palid de-atât; cearc nele de sub ochi n-
au mai fost niciodat atât de pronun ate. Mi-am petrecut
ultimele câteva zile dormind şi mergând, nefiind în stare s
ajung la una dintre cele dou extreme.
Ţag cablul maşinii de tuns în priza de lâng oglind .
Ap r toarea potrivit e deja pus , aşa c tot ce trebuie s fac
e s mi-o trec prin p r, pliindu-mi urechile, astfel încât s le
protejez de t işul lamei, întorcându-mi capul s verific dac e
egal, dar nu e nevoie s verific, chiar deloc. Am înv at de
mic s fac asta.
— 361 —
desluşesc ce spune. ţând o fac, m uit în ochii ei şi zic:
— Atunci, de ce ai venit, dac tot nu l-ai crezut?
— ţa s m asigur, îmi r spunde ea, îndreptându-se spre
mine. În plus, am vrut s mai v d oraşul o dat înainte s se
schimbe cu totul. Tobias, d -mi fiola!
— Nu!
O acop r cu degetele, ca s o protejez de ea.
— Asta-i decizia mea, nu a ta.
Ochii ei negri se m resc, iar fa a îi radiaz în lumina
soarelui. Fiecare şuvi din p rul ei des şi negru str luceşte
într-o nuan deschis de portocaliu, de parc a luat foc.
— Asta nu e decizia ta, spune ea. Asta e decizia unui laş,
iar tu eşti o mul ime de lucruri, Four, dar nu şi un laş.
Niciodat .
— Poate c acum sunt, o contrazic eu plictisit. Lucrurile s-
au schimbat. Am acceptat asta.
— Nu, nu eşti.
Sunt atât de obosit, încât tot ce fac e s -mi dau ochii peste
cap.
— Nu po i deveni o persoan pe care ea ar fi urât-o,
continu ţhristina, de data asta pe un ton aproape şoptit.
Iar ea ar fi urât asta.
Furia m r scoleşte cu atâta repeziciune, fierbinte şi
puternic , iar senza ia de astupare din urechile mele dispare
brusc, f când pân şi aceast strad liniştit din Abnega ie
s par zgomotoas . Impactul m face s tremur.
— Taci! zbier eu. Taci din gur ! Nu ştii tu ce-ar fi urât ea;
tu n-ai cunoscut-o, tu…
— Ştiu suficient! mi-o trânteşte ea. Ştiu c nu şi-ar fi dorit
s-o ştergi din amintirile tale de parc n-ar fi însemnat nimic
pentru tine!
M întind spre ea, îi intuiesc um rul de perete şi m
apropii de fa a ei.
— Dac îndrăzneşti s mai spui asta o singur dat , am
s …
— Ai s ce?
ţhristina m împinge cu putere înapoi.
— Ai s m r neşti? Ştii, exist un cuvânt pentru b rba ii
— 363 —
s accentueze durerea, deoarece îmi aduce aminte de fiecare
dat când bra ele sub iri ale lui Tris m cuprindeau în
îmbr iş ri, nesigure la început, dar apoi mai puternice, mai
încrez toare, mai sigure de ea îns şi şi de mine. Îmi aduce
aminte c nicio îmbr işare nu va mai fi vreodat la fel,
deoarece nimeni nu va mai fi vreodat ca ea, deoarece ea a
plecat.
Ea a plecat, iar hohotele de plâns par atât de inutile, atât
de stupide, îns asta e tot ce pot face. ţhristina m sprijin
şi nu spune nimic vreme îndelungat .
Într-un târziu m dezlipesc de ea, îns mâinile ei r mân pe
umerii mei, calde şi aspre din pricina b t turilor. Poate c
oamenilor li se întâmpl exact acelaşi lucru care se întâmpl
şi cu pielea de pe mâini: devin duri dup ce înfrunt dureri
repetate. Îns eu nu vreau s devin o persoan cu b t turi.
În lumea asta exist tot felul de oameni. Exist cei ca Tris,
care, dup suferin e şi tr d ri, înc a putut s g seasc
suficient iubire cât s -şi dea via a pentru fratele ei. Sau cei
precum Cara, care a putut s ierte persoana care i-a
împuşcat fratele. Sau ţhristina, care a pierdut prieten dup
prieten, dar care a hot rât s r mân deschis şi s -şi fac
al i prieteni. În fa a mea apare o alt alegere, mai luminoas
şi mai puternic decât cele pe care mi le-am oferit eu.
Deschizând ochii, îi înmânez fiola. ţhristina o ia şi o pune
în buzunar.
— Ştiu c situa ia cu Zeke nu e tocmai roz, spune ea,
punându-şi o mân peste umerii mei. Dar, între timp, pot s
fiu eu prietena ta cea mai bun . Ţa chiar putem face schimb
de br ri, dac vrei, aşa cum obişnuiau s fac fetele din
Prietenie.
— Nu cred c va fi necesar.
ţoborâm sc rile şi ieşim împreun în strad . Soarele s-a
ascuns în spatele cl dirilor din ţhicago, iar în dep rtare aud
un tren gonind pe şine, îns plec m departe de acest loc şi de
tot ceea ce a însemnat el pentru noi, iar asta e un lucru bun.

***

— 365 —
 EPILOG

DUPĂ DOI ANI ŞI JUMĂTATE

Evelyn se afl în locul în care se unesc cele dou lumi.
Acum se reg sesc urme de anvelope pe p mânt, de vreme ce
oamenii de la periferie intr şi ies în mod constant, iar cei din
fostul sediu al Biroului fac naveta la munc şi înapoi acas .
Geanta ei e la picioare, într-una dintre g urile din p mânt.
ţând m apropii, ridic o mân pentru a m saluta.
ţând se suie în camion, m s rut pe obraz, iar eu o las.
Simt un zâmbet înflorindu-mi pe chip şi îl las s r mân
acolo.
— Bun venit înapoi, îi spun.
În elegerea pe care i-am oferit-o acum mai bine de doi ani,
şi pe care a înt rit-o cu Johanna la scurt timp dup , a fost c
avea s p r seasc oraşul. Acum, c s-au schimbat atât de
multe lucruri în Chicago, nici eu şi nici ea nu vedem vreun
motiv pentru care s nu se întoarc . Deşi au trecut doi ani,
ea pare mai tân r , cu chipul mai împlinit şi cu zâmbetul
mai larg. Se vede c timpul petrecut afar i-a priit.
— ţum te mai sim i? m întreab ea.
— Sunt… bine, îi r spund. Ast zi îi împr ştiem cenuşa.
Arunc o privire spre urna de pe bancheta din spate, care
arat de parc ar fi un alt pasager. O bun perioad de timp
am l sat cenuşa lui Tris la morga Ţiroului, nefiind sigur ce
fel de funeralii şi-ar fi dorit şi nefiind sigur c îi puteam
organiza una. Dar, ast zi, dac am mai fi avut fac iuni, ar fi
fost Ziua Alegerii, şi e timpul s fac un pas în fa , chiar dac
acel pas e unul mic.
Evelyn îşi pune o mân pe um rul meu şi arunc o privire
spre câmpuri. Recolta, care înainte se reg sea numai în zona
sediului Prieteniei, s-a extins şi continu s se extind prin
toate spa iile verzi din jurul oraşului. Uneori mi-e dor de
p mântul dezolat şi pustiit. Îns acum nu m deranjeaz s
conduc printre lanuri întregi de porumb şi grâu. V d oameni
— 367 —
dar nu putem sta desp r i i prea mult timp. Nu când i-am
promis c voi încerca s trec peste acel h u care ne separ .
— George spune c are nevoie de ajutor pentru a antrena
un corp de poli ie, spune Evelyn. Nu te-ai oferit?
— Nu, îi r spund. i-am spus, eu am terminat-o cu
armele.
— ţorect. Acum foloseşti cuvinte, spune Evelyn,
strâmbând din nas. Nu am încredere în politicieni, s ştii.
— În mine vei avea încredere, c ci sunt fiul t u. În orice
caz, eu nu sunt politician. ţel pu in, nu înc . Sunt doar
asistent.
Se aşaz la mas şi priveşte în jurul ei, nervoas şi agil ,
ca o pisic .
— Ştii pe unde umbl tat l t u? m întreab ea.
— Cineva mi-a spus c a plecat. Nu am întrebat unde, zic
eu, ridicând din umeri.
Ea îşi sprijin b rbia în palm .
— N-ai vrut s -i spui nimic? Chiar nimic?
— Nu, r spund eu, r sucind cheile pe deget. Am vrut doar
s -l las în urm , acolo unde îi e locul.
Acum doi ani, când m-am aflat fa -n fa cu el în parc, în
timp ce z pada c dea în jurul nostru, mi-am dat seama c ,
atâta timp cât nu m-am sim it mai bine atacându-l în fa a
Neînfrica ilor la Merciless Mart, nici s zbier la el sau s -l
insult pentru toat durerea cauzat nu avea s schimbe cu
ceva lucrurile. Nu-mi mai r mânea decât o singur op iune:
s -l las s plece.
Evelyn îmi arunc o privire ciudat , cercet toare, apoi
traverseaz înc perea şi deschide geanta pe care a l sat-o pe
canapea. Scoate un obiect din sticl albastr . Arat ca un val
de ap înghe at brusc.
Îmi aduc aminte de momentul în care mi l-a d ruit. Eram
mic, dar nu prea mic pentru a nu-mi da seama c era un
obiect interzis în Abnega ie, unul inutil şi, prin urmare, de
netolerat. Am întrebat-o la ce folosea, iar ea mi-a spus c nu
face nimic special. Dar s-ar putea să facă ceva aici, înăuntru,
dup care şi-a pus mâna pe inim . Uneori, anumite lucruri fac
asta.
— 369 —
toate c acest ultim act de curaj Neînfricat este pentru Tris.
— Hai s - i ar t ceva, îmi spune Shauna, dup care îşi d
p tura la o parte, sco ând la iveal un sistem de cercuri
metalice complicat, care îi înconjoar picioarele pân la
şolduri, înv luindu-i abdomenul precum o cuşc .
Îmi zâmbeşte şi, cu un sunet scrâşnit, îşi coboar
picioarele pe p mântul din fa a scaunului. Încet, se ridic în
picioare.
În pofida acestei întruniri serioase, zâmbesc.
— Ia te uit ! exclam eu. Uitasem cât de înalt eşti.
— ţaleb şi colegii s i de la laborator le-au f cut pentru
mine, îmi spune ea. Abia m înv cu ele, dar mi-au spus c
într-o zi s-ar putea s pot alerga.
— Mişto, îi spun. El unde e?
— El şi Amar ne aşteapt la cap tul liniei. ţineva trebuie
s fie acolo s prind prima persoan .
— Mda, tot un fel de tont l u e, glumeşte Zeke. Dar încep
s -l tolerez.
— Hm, rostesc eu, f r s mai adaug ceva.
Adev rul e c am c zut la pace cu ţaleb, dar tot nu pot s
m aflu în preajma lui prea mult vreme. Gesturile lui,
intona ia lui, manierele lui – toate îmi aduc aminte de ea. Îl
transform într-o şoapt a ceea ce era Tris, iar asta nu e
suficient, dar e, de asemenea, mult prea mult.
Aş spune mai multe, dar se apropie trenul. Avanseaz
c tre noi pe şinele lucioase, apoi scâr âie când încetineşte,
oprindu-se, în cele din urm , în fa a peronului. Un cap iese
pe geamul primului vagon, acolo unde se afl bordul de
control – e Cara, cu p rul strâns într-o cosi .
— Urca i-v ! strig ea.
Shauna se aşaz din nou în scaun şi se împinge spre uş .
Matthew, ţhristina şi Zeke o urmeaz . Eu m urc ultimul,
dându-i urna Shaunei, şi r mân în cadrul uşii, inându-m
de mâner. Trenul porneşte din nou, prinzând vitez cu
fiecare secund , şi îl aud z ng nind pe şine şi şuierând, în
timp ce energia lui creşte în interiorul meu. Aerul îmi
biciuieşte chipul şi îmi lipeşte hainele de trup şi v d oraşul
desf şurându-se înaintea mea, cl dirile sc ldate în lumina
— 371 —
mult mai bine decât m-aş fi aşteptat, inând cont de gura ei
mare, o tr s tur important în ţandoare.
Cara opreşte trenul, iar eu sar pe peron. În capul sc rilor,
Shauna se ridic din scaun şi coboar treptele, rând pe rând,
cu exoscheletul ei. Eu şi Matthew c r m dup ea scaunul
gol, care e imens şi greu, dar nu imposibil de manevrat.
— ţeva veşti de la Peter? îl întreb pe Matthew când
ajungem la baza sc rilor.
Dup ce Peter a ieşit din norul serului memoriei, unele
dintre tr s turile dure şi ironice au revenit treptat, deşi nu
toate. Dup aceea am pierdut leg tura cu el. Nu-l mai ur sc,
dar asta nu înseamn c trebuie s -l plac.
— E în Milwaukee, îmi spune Matthew. ţu toate c nu ştiu
ce anume face acolo.
— Lucreaz într-un birou pe undeva, spune Cara, de la
baza sc rilor.
Duce urna în bra e, pe care a luat-o de la Shauna înainte
s coboare din tren.
— ţred c e bine pentru el.
— Mereu am crezut c o s se al ture rebelilor DG de la
periferie, intervine Zeke. Asta nu spune multe despre puterile
mele de deducere.
— Acum e diferit, spune Cara, ridicând din umeri.
Înc mai exist rebeli DG la periferie, care consider c un
alt r zboi este singurul fel în care pot ob ine schimbarea pe
care o doresc. Eu sunt mai mult de partea celor care vor s
munceasc pentru a schimba lucrurile, dar f r s existe
violen . Am trecut prin suficiente acte violente cât s -mi
ajung pentru o via întreag , şi înc o resimt, nu în
cicatricile de pe pielea mea, ci în amintirile care îmi r sar în
minte când nici nu le aştept, prima întâlnire a pumnului
tatei cu maxilarul meu, arma mea ridicat pentru a-l executa
pe Eric, trupurile neînsufle ite ale celor din Abnega ie
împr ştiate pe caldarâm în fostul meu cartier.
Str batem str zile care duc spre linia de zbor. Fac iunile
au disp rut, dar aceast parte a oraşului are mai mul i
Neînfrica i decât oricare alta, putând fi recunoscu i dup
pielea tatuat şi dup chipurile lor cu piercinguri, dar nu şi
— 373 —
gândeasc la un asemenea lucru. Dar aici, pe acoperiş, e
posibil s crezi c noi suntem ultimii oameni r maşi în
aceast lume.
Privesc lung spre cl dirile care se afl de-a lungul
mlaştinii, iar stomacul mi se strânge, ap sându-m , de parc
mai are pu in şi se pr buşeşte în mine.
Zeke alearg de-a lungul acoperişului c tre linia de zbor şi
prinde una dintre curelele imense de cablul din o el. O
blocheaz , astfel încât s nu alunece, şi priveşte spre noi,
aşteptând.
— ţhristina, spune el. Tu eşti prima.
ţhristina st lâng curea, lovindu-şi b rbia cu degetul.
— ţe zici? ţu fa a în sus sau cu spatele?
— ţu spatele, opineaz Matthew. Eu am vrut s merg cu
fa a în sus ca s nu fac în pantaloni, aşa c nu vreau s m
copiezi.
— Dac mergi cu fa a în sus, s-ar putea s p eşti exact
asta, s ştii, spune ţhristina. Aşa c hai, du-te aşa, ca s pot
începe s - i spun Piş ciosul.
ţhristina îşi pune cureaua, introducându-şi mai întâi
picioarele, alegând s stea cu fa a în jos, astfel încât s vad
cl direa devenind din ce în ce mai mic atunci când va
zbura. M înfior.
Nu pot s m uit. Închid ochii când ţhristina se
îndep rteaz , procedând la fel când vine rândul lui Matthew
şi apoi al Shaunei. Aud chiotele lor de bucurie în vânt, de
parc ar fi nişte p s ri.
— Rândul t u, Four, spune Zeke.
Clatin din cap.
— Haide, spune Cara. Mai bine s termini cât mai repede,
nu?
— Nu, îi spun. Du-te tu. Te rog!
Îmi întinde urna, apoi inspir adânc. Îmi lipesc urna de
abdomen. Metalul e cald, fiindc a tot fost inut în bra e de
to i cei care au zburat deja. Cara se suie în curea, nesigur
pe picioare, şi Zeke o leag . Îşi încrucişeaz bra ele la piept şi
Zeke o împinge, trimi ând-o peste Lake Shore Drive, peste
oraş. Nu aud nimic din partea ei, nici m car un icnet.
— 375 —
 În acel moment îmi dau seama c m-am oprit. Ultimele
r m şi e din cenuş zboar în vânt precum fulgii de z pad ,
iar apoi dispar.
P mântul se afl la câ iva metri sub mine, suficient de
aproape cât s pot s sar. ţeilal i s-au adunat acolo în cerc,
cu bra ele strânse sub forma unei plase din oase şi muşchi,
pentru a m prinde. Îmi lipesc chipul de curea şi râd.
Le arunc urna, apoi îmi r sucesc bra ele la spate pentru a
desface curelele care m sus in. ţad ca o piatr în bra ele
prietenilor mei. Ei m prind, oasele lor pişcându-mi
picioarele şi spatele, apoi m coboar pe p mânt.
Se aşterne o t cere incomod în timp ce privesc încântat
spre cl direa Hancock, şi nimeni nu ştie ce s spun . ţaleb
îmi zâmbeşte, precaut.
Zeke zboar spre noi într-un ham negru. La început pare
un punct, apoi o bil , iar apoi o persoan înv luit în negru.
Chiuie de bucurie în timp ce se preg teşte s frâneze şi
întind mâna ca s -l apuc de bra pe Amar. De cealalt parte
apuc o mân palid , care îi apar ine Carei. Ea îmi zâmbeşte
şi remarc un soi de triste e în zâmbetul ei.
Um rul lui Zeke ne loveşte bra ele, tare, şi zâmbeşte larg
când ne las s -l leg n m ca pe un bebeluş.
— A fost frumos. Vrei s te dai din nou, Four? m întreab
el.
Nu ezit înainte s r spund:
— Categoric nu.

***
Ne întoarcem la tren, într-un grup împr ştiat. Shauna
merge cu exoscheletul ei, Zeke împinge scaunul gol,
discutând cu Amar. Matthew, Cara şi ţaleb merg împreun ,
vorbind despre ceva care îi încânt peste m sur , ca nişte
spirite înrudite ce sunt. ţhristina ajunge lâng mine şi îşi
pune o mân pe um rul meu.
— O Zi a Alegerii fericit ! spune ea. Am de gând s te
întreb cum te sim i cu adev rat. Iar tu trebuie s -mi dai un
r spuns onest.

— 377 —
 MULŢUMIRI

Pentru mine, pagina mul umirilor este locul perfect în care

pot spune, cu toat sinceritatea, c mi-ar fi imposibil s
izbândesc în via şi în scrierea c r ilor doar prin propriile
mele puteri şi abilit i. Se prea poate ca aceast serie s aib
doar un autor, îns acest autor n-ar fi putut face mai nimic
f r ajutorul urm torilor oameni. Aşadar, acestea fiind
spuse: Î i mul umesc, Doamne, c mi-ai scos în cale oamenii
care m vindec .
Iat -i…
Mul umiri pentru: so ul meu, nu doar pentru c m
iubeşte într-un fel extraordinar, ci şi pentru c a îndurat
câteva sesiuni dificile de brainstorming, pentru c a citit toate
versiunile acestei c r i şi pentru c a înfruntat-o cu toat
r bdarea din lume pe Nevrotica So ie Scriitoare.
Joanna Volpe, pentru c a tratat totul ţA O ADEV RAT
ŞEF , cu sinceritate şi bun tate. Katherine Tegen, pentru
comentariile ei excelente şi pentru c mi-a ar tat mereu c
exist o inim sub toat acea masc dur de editoare. (N-am
s spun nim nui. Ah, stai, tocmai am f cut-o!) Molly O’Neill,
pentru tot timpul şi toat munca depus şi pentru c a ochit
Divergent în ceea ce sunt sigur c era un teanc de
manuscrise. Casey McIntyre, pentru toate faptele vitejeşti în
domeniul publicit ii şi pentru c a dat dovad de o
amabilitate uluitoare (şi mi-a ar tat şi câteva mişc ri de
dans).
Joel Tippie, Amy Ryan şi Ţarb Fitzsimmons, pentru c au
f cut ca aceste c r i s arate superb De. Fiecare. Dat .
Uimitorii Brenna Franzitta, Josh Weiss, Mark Rifkin, Valerie
Shea, ţhristine ţox şi Joan Giurdanella, pentru c au avut
mare grij de cuvintele mele. Lauren Flower, Alison Lisnow,
Sandee Roston, Diane Naughton, ţolleen O’ţonnell, Aubry
Parks-Fried, Margot Wood, Patty Rosati, Molly Thomas,
Megan Sugrue, Onalee Smith şi Ţrett Rachlin, pentru toate
eforturile voastre în marketing şi publicitate, eforturi care
— 379 —
ani. To i scriitorii care m-au contactat pe Twitter sau pe e-
mail, pentru tov r şia lor. Scrisul e o munc solitar , dar nu
şi pentru mine, întrucât v am pe voi. Mi-aş dori s v pot
men iona pe to i. Mary Katherine Howell, Alice Kovacik, ţarly
Maletich, Danielle Ţristow şi to i prietenii mei non-scriitori,
pentru c m-au ajutat s m men in pe linia de plutire.
Toate fansite-urile Divergent, pentru entuziasmul lor de pe
internet (şi din via a real ).
ţititorii mei, pentru c au citit, gândit, chiuit, twitterit,
vorbit, împrumutat şi, pe lâng toate astea, pentru c mi-au
predat atât de multe lec ii valoroase despre scris şi via .
To i cei men iona i mai sus au f cut ca aceast serie s fie
ceea ce este, iar faptul c v-am cunoscut pe to i mi-a
schimbat complet via a. Sunt atât de norocoas !
Am s-o mai spun o singur dat : fi i curajoşi!

— 381 —