Motto: „Nu sunt ce sunt – I am not what I am” (spune Iago, in prima scena din

Othello)

Jurnalul unei iubiri neîmplinite

14 martie 20…:Mulţimea aplaudă. Mii de mâini se lovesc energic în ropote de aplauze ce dureaza
minute în şir. Şi toate sunt pentru el, în fond, pentru noi, dacă poate exista pluralul acesta, chiar şi
acum, după atâta timp. Da, sigur există! Mă bucur atât de mult că a reuşit. Mulţimea îl adoră acum! În
fond, totul i se datorează doar lui – eu n-am avut niciun rol. Poate că rolul meu în toată această poveste
a fost unul aşa de mic, sau poate…. că a fost esenţial? Nu voi şti asta. El nu-mi poate vorbi iar eu nu-l
pot întreba. Barierele dintre noi sunt infinite, iar infinitul nu poate fi atins. Drumuri încrucişate şi totuşi
paralele! Doar iubirea poate atinge infinitul… Cred că in seara aceasta, magia a însemnat infinitul.
Iubirea înseamnă unul singur, iar în seara aceasta, ca şi în ultimele şi , probabil, în următoarele, va
ramâne la fel.

1 martie 20…: O zi aşa urâtă. Plină de un dezgust macabru privesc prin geamul prăfuit. Mulţi trec,
mulţi discută aprins, unora le zboară pălăriile, altora le îngheaţă mâinile pe cadouri nou cumpărate.
Forfotă, agitaţie, nebunie, freamăt, frig, dezolare, tristeţe.Strada, de obicei atât de pustie, este plină de
oameni. Dar el se apropie zgribulit de fereastra prin care eu privesc îngândurată. Şi priveşte. Un minut,
trei, zece, poate mai mult… lungi, nesfârşite minute. Adio, intimitate, adio linişte.Îşi ridică privirea
spre tăblia galbenă pe care scrie firma.Pare absent. Intuiţia-mi spune că va intra. Uşa se deschide uşor,
iar scârţâitul clanţei ruginite de vreme îmi dă fiori. Tremur. Parcă a tăcut şi melodia… Hotel
California, de la radioul prăfuit din colţ. Încerc să-i desluşesc gândurile din privirea aceea lungă şi
misterioasă, din ochii săi albaştri, reci ca doua lacuri de munte. Îi citesc în ochi că se va interesa de
mine şi nu de alta. Se va duce să negocieze preţul, dar ea va rămâne neînduplecată. Nu renunţă la mine
prea uşor. Poate că e ultima dată când îi văd mâinile pline de grăsime, cu inele groase de aur, prea
strâmte pentru degetele diforme care se întind spre mine cu fiecare client ce mă vrea. Ochii mei umezi
îi urmăresc fiecare mişcare: mâna care se scurge, parcă, în buzunarul de la spate, în căutarea
portofelului ce mă va salva. Negru, ros de vreme, vechi, aproape gol. Un carton galben cu un scris
neînţeles îmi distrage atenţia şi nu observ suma de bani pe care i-o dă patroanei, cea cu degetele
groase. Coşmarul meu se apropie de final, o simt. Trupul mi se zbate nevrotic în aşteptarea răspunsului
ei. Tot ce am visat vreodată este pe cale să se împlinească; îl privesc şi nu pot să mă întreb dacă el va fi
cel care-mi va reda libertatea şi mă va face să devin... ideea mi se întrerupe când îi simt mâna rece şi
roşie pe trupul vlăguit. Sunt liberă...

8 martie 20…: Ce zi superbă! Soarele mă mângâie tandru prin fereastra îngustă. Sunt în aceeaşi stare
jalnică ca în urmă cu o săptamână. Mă simt mizerabilă. Încă am pe retină imagini din ziua aceea; îmi
amintesc cum mă priveau toţi pe stradă. Fete, bătrâni, cu toţii îşi întorceau privirile curioase, însă nu
puteau pătrunde prin haina lui neagră cu care mă acoperise grijuliu, simţind cum tremur. Curiozitate
morbidă, însă ei nu ştiu că eu nu mai sunt aceeaşi cu cea care putea fi „admirată” în camera aceea rece,
camera ororilor. Acum simt razele soarelui cum mă mângaie, însă nu vreau să accept că sunt iar
prizonieră. Acum sunt a lui...

10 martie 20…: O seară divină. Stelele strălucesc diferit azi. Şi luna e mai veselă, parcă. Şi eu.
Încercarea lui de azi a fost destul de neinspirată. E clar, e timid. Şi nesigur. Ah, sunete dezgustătoare,
oribile. Nici nu ştie cât sufăr, omul ăsta! Adevărul e că azi nici eu nu m-am simţit foarte bine. Deşi e
micuţă, camera lui e plină de lumină, caldă, primitoare, faţă de încăperea aceea îmbâcsită, plină de praf
şi lucruri inutile. Dar, mai ales, are o fereastră de unde eu pot privi afară, însă cei de afară pe mine, nu.
Intimitate...

Ochii aceia minunaţi ce mă priveau aseară sub lumina blândă a lunii spuneau, parcă: „Ce fac acum?
Te-am luat din milă, nu vezi? Ca să te scap de acolo. Nu, nu încă....” Ah, dar eu nu sunt ca ele,
celelalte. Îi simt sărutarea fierbinte şi buzele umede pe gâtul meu subţire şi mă cutremur. Sensibil,
rebel, nebun....

2 aprilie 20…: Plâng. Plâng. Vreau să fug, dar nu pot. Vreau să adorm dar îi aud bătăile inimii
nebune în liniştea nopţii. Acum două zile am crezut că mă va omorî, am crezut că mă va da afară în
ploaia rece. Nici vorbă de delicateţe şi sensibilitate. Ba chiar brutalitate. Când a văzut că nu reuşeşte,
m-a lovit cu aşa o ură ce-l mistuie, aproape că m-a distrus. Mă durea fiecare părticică din corp. Crede
că sunt sclava lui şi că are tot dreptul, dar nu e tocmai aşa. Edificiul convieţuirii noastre se clatină,
urmează prăbuşirea. Cât de curând.

Azi noapte pe la 2:13 l-a cuprins un dor nebun de mine şi m-a ridicat de pe podeaua dură. Cu ce patimă
m-a sărutat! Parcă îşi cerea iertare, parcă a rostit un jurământ păgân, cu martor doar stelele şi Cerul.
Am simţit în atingerea lui atâta dragoste sinceră, pură… Sper să nu fie doar o iluzie la fel de groasă ca
pânza de păianjen, sper… Şi creşte, creşte, mare, mai mare, imensă, floarea dragostei…

De dimineaţă m-a cuprins în mâini cu aşa o dăruire. S-a împlinit. Martoră-mi e conştiinţa că îl voi face
să mă descopere, doar el o poate face, şi să se descopere şi pe el. Ironie viaţa asta… Eu ştiu ce zace
adormit în el, însă el nu are idee ce există în mine. E aşa sensibil şi îl voi face să transforme
sensibilitatea în artă.

4 aprilie 20...: În liniştea dimineţii, aud telefonul cum sună. Am tresărit, surprinsă de prezenţa lui în
acest sanctuar de linişte, unde sunt prizonieră de atâtea zile. Sunete stridente, pare o veşnicie de când
nu le-am mai auzit. Aud cum şopteşte vocii de dincolo, ca să nu mă trezească : „Nu pot. Nu vreau. Nu
ştiu ce e, ce se întâmplă. Bine, voi fi acolo. Sigur, şi cu ea.” Cu o umbră de îngrijorare, îmi spune calm:
„Vino! Să mergem.” Cred că e a doua oară când îmi vorbeşte după ziua când mi-a arătat unde voi
dormi. Îl urmez supusă, neştiind unde mergem. Simt frigul cum mă pătrunde nemilos, dar el îmi oferă
din nou haina lui cea neagra. Merge îngândurat, pierdut în labirintul gândurilor. Mă las purtată de voia
lui şi nu întreb nimic.

5,6,7 aprilie 20…: O scară de bloc, o uşa de fier, o sonerie stridentă. Un chip necunoscut apare, ce se
înveseleşte brusc când ne vede. „Ai adus-o? E minunată...Ai într-adevar gusturi bune” Discuţii
nesfârşite despre planuri de viitor, despre o posibilă afacere între cei doi prieteni, care mă includea şi
pe mine şi pe cea a lui C., prietena mea acum. În fiecare dimineaţă am mers în acelaşi loc. Totul pare
să devină rutină, însă una placută. Realizez încet de ce m-a luat A., de ce m-a salvat. Îi voi mulţumi
mereu pentru tot ce face pentru mine şi pot face asta doar ajutându-l să-şi îndeplinească visul. Toată
energia mea este canalizată spre el, tot ce am mai bun îi dau lui. Ca să ajungă ceea ce-şi doreşte,
trebuie să muncească imens, să aibă mult talent, dar şi pe cineva potrivit alături. Vreau să-i arăt că doar
eu pot să-i ofer acest sprijin. Degetele lui subţiri, cu unghii nepotrivite, par acum atât de frumoase, de
delicate. E o plăcere să lucrezi cu un om deştept... Încep să mă întreb cine e, ce e, omul acesta. Deşi
convieţuim de o lună de zile, îl simt apropiat de parcă l-aş cunoaşte de-o viaţă. Probabil pentru că viaţa
mea a început cu el.
1 martie 20…: Au trecut deja cinci ani din ziua când m-a văzut şi m-a luat la el acasă. Cu fiecare lună
ce trece, puştiul meu de altădată creşte, se maturizează în gândire şi simţiri, progresează cu fiecare
clipă care trece. Ne-am mutat din camera aceea micuţă, unde dormeam întinsă pe podea sau într-un
colţ întunecos. După prima apariţie în public, mi-a mulţumit din priviri cu aşa o recunoştinţă, ştia că
singur n-ar fi reuşit. Ultimii cinci ani i-am dedicat lui în totalitate, însă rezultatul muncii noastre se
vede astăzi. Am descoperit lucruri de care nu credeam că sunt în stare. Am aflat că emoţia, munca
făcută cu pasiune conduce mereu spre un rezultat favorabil. Ştiu acum că nimeni nu trebuie judecat
după ceea ce arată la început. Ah, de câte ori n-am crezut că el este doar un puşti sensibil şi pur! În
adâncul sufletului este minunat; în mediul lui şi cu persoanele pe care le cunoaşte, este o persoană
extraordinară: sensibil ,amabil ,bun. Păstrează, însă, o mare doză de circumspecţie faţă de cei care
doresc să-i invadeze viaţa cu nimicuri subtile, cu amabilităţi ieftine. Despre mine pot să spun că m-am
schimbat în bine. Am reuşit să-mi depăşesc limitele alături de el, am reuşit să devin tot ce n-am fost
toată viaţa. Acum am încredere, mai multă atenţie la cei din jur, multe.... Mi-a arătat că dincolo de
orice neplăcere se află soarele şi că din fiecare eşec trebuie să înveţi ceva. Dincolo de orice aparenţă se
află altceva, întotdeauna. Nu-i pot uita degetele ce păreau îngrozitoare dar care acum îmi sunt dragi ca
melodiile pe care le cantă. Vreau să-i pot spune în această viaţă ce simt, măcar să-l fac să mă asculte,
dar uit mereu că pentru el, eu n-am nici suflet, nici sentimente de împărţit. Ah, viaţa! Mâine e testul cel
mare.

2 martie 20…: Emoţii mari pentru el. Simt cum îi tremură mâinile când mă atinge. Aud publicul cum
ne cheamă. Cum îl cheamă. Concertul începe, nebunie. Îl aud cum şopteşte: “Ajută-mă, draga mea
Angie. Şi îţi mulţumesc pentru tot” Apoi urmează dezlănţuirea. O melodie nebună, publicul aplaudă.
Apoi una lenta – chiar Angie. Îl simt cum intră în pielea personajului pe care trebuie să-l interpreteze.
Un cântareţ dur, ce pare de neclintit, dar este acelaşi copil sensibil şi pur de când l-am cunoscut.
Baladele i se potrivesc perfect. În primul rând aplaudă o tânără care îi trimite saluturi şi sărutări după
fiecare melodie. Rămân împietrită. Totul începe să sune anapoda. Simt cum i se umezesc degetele.
Mâna-i umedă alunecă ciudat pe prima coardă. Îl ajut să termine cu sufletul plin de amărăciune. O
lumină îmi apare deodată în faţa ochilor. Ceaţa se ridică, văd totul atât de clar. Tot timpul m-a folosit
pentru a o cuceri pe ea. Totul a fost o farsă. Acum realizez totul. Dar poate că ea pare că-l iubeşte din
cauza mea. Se ştie că baieţii chitarişti exercită o fortă aparte asupra multor fete…

Mă simt distrusă şi nu mai pot cânta cum trebuie. Intervine o întrebare cruntă: trebuie să mă sacrific
pentru a-i fi lui bine în continuare, pentru a-i mulţumi pentru că m-a scos din magazinul acela
îngrozitor de unde nimeni cu cumpăra nimic, niciodată, sau să-i ruinez cariera abia începută, în semn
de răzbunare pentru trădare? Îl privesc cum stă gânditor pe banca din parc. Mă priveşte. Apoi o văd pe
ea cum apare, cu o chitară în mână. Vrea să înveţe, probabil, să cânte. După câteva încercări nereuşite,
îi spune, brusc: „Uite. Ia-o pe-a mea. Cu Angie sigur vei învăţa mai repede. Face minuni! Momentul
decisiv e aici: să o ajut sau să mă răzbun? Soarta va decide....

30 nov 20...: Mă simt urâtă şi neajutorată. Acum zac pe raftul cu vechituri al anticariatului din oraş,
vis-a-vis de locul de unde mă cumpărase A. cu ani în urmă. Nu l-am mai văzut de când m-a făcut
cadou prietenei lui. Văzând că talentul îi lipseşte, ea m-a adus aici, la scurt timp după ce nu a mai
reuşit să se înţeleagă cu dragul meu A. Îi ascult şi acum melodiile la radioul din colţ şi mă gândesc
nostalgică la vremurile care au trecut. Şi aştept... un nou el ce nu va mai veni.

12 ian 20...: Uşa se deschide cu acelaşi scârţâit metalic din urmă cu 17 ani. O figură cunoscută apare:
acelaşi puşti cu plete negre şi aluniţă pe obrazul stâng. Lângă el, un domn... „Este aici o chitară
acustică neagră, adusă în urmă cu vreo 10 ani?” „Cea din colţ.” Îi văd ochii umezi cum se umplu de
lacrimi. Puştiul îi spune tatălui: „ Acum sigur o să învăţ să cânt, la fel ca tine” Realizez, bucuroasă, ca
cel mic este fiul lui A. Cât de mult timp a trecut...