METROPOL

Iordan Diana
Capitolul 1
Când am început investigațiile eram doar eu și el, în față aveam universul
întreg. La început totul fusese o simplă joacă de copii, dar de la un timp
lucrurile scăpaseră total de sub control și mi-am dat seama prea târziu.
Misiunea ne-a fost compromisă în cel mai dureros mod posibil și regret
absolut tot, nu pot să mi-o iert. În ciuda copilăriei mele oribile petrecute ba
pe străzi, ba prin orfelinate, el reușise să-i dea puțină culoare. Era fratele
meu, făcea parte din mine și chiar dacă această aventură ne apropiase la
început, pe urmă ne-a afundat cu totul, mai ales pe mine. Avem atâtea
amintiri pe care jur, nu mi le pot scoate din minte și sentimentul de
vinovăție mă înțeapă din ce în ce mai adânc. Mă simt vinovat, sunt vinovat!
Nu știu când voi scăpa de această mustrare de conștiință. Nopțile-mi sunt
cele mai chinuitoare, vocea lui, intelectul lui, mă bântuie de aproape 3 ani și
în fiecare seară mă gândesc la cum a început totul.
Clasa a 6-a, toamna anului 2017, ne aflam în curtea școlii. Noi nu ne
cunoșteam, doar așa, din privri. Țin minte cum obișnuia să-și țină părul
ciocolatiu dat într-o parte și câteodată știu că mai folosea și un fixativ
cumpărat din banii de bursă. Da, avea bursă și eu aveam. Eram singurii cu
excelență. Copii râdeau de pistruii lui, dar eu sincer, îi adoram. Ce să mai
spun de faptul că ei mai râdeau și de freza mea, dar mai puțin mă interesa,
eram conștient că oricum arătam sau mă îmbrăcam, tot găseau cumva un
motiv să mă jignească. Așa e mereu! Eu și el aveam multe lucruri în
comun, dar mai târziu ne-am dat seama cât de diferiți eram. În ziua aceea
stăteam singur pe bancă și analizam orice mișcare din curte, fie că șutau
copiii mingile în poartă, fie că se alergau la sticluța cu otravă. Mie nu-mi
plăceau jocurile, eu eram o fire mai retrasă, nu că și acum aș fi altfel, dar
mă rog. La un moment dat îl văd că se repede spre mine, mai puțin și-mi
lipea una, dar s-a trântit lângă mine ca un uragan și a zgâlțâit puternic
banca. Apoi a oftat pe nas, și-a încrucișat mâinile și mi-a aruncat pe fugă un
”scuze!”. Mă uitam la el nedumerit și nu știam ce se întâmplă. De obicei se
așeza pe celelalte bănci libere, niciodată lângă cineva. Și nici acum nu-mi
explic cum am îndrăznit să-l întreb:
-Ești bine?
În primele secunde de la întrebare nici nu se mai auzea că respiră. Deja
începusem să mă simt stânjenit. Apoi l-am văzut cum și-a mutat piciorul
într-o parte și a tras aer în piept:
-Nu...
Era logic răspunsul, îmi venea să-mi dau o palmă peste față, dar am zis
totuși să continui conversația:
-De ce, dacă-mi permiți să întreb?
Următoarea secundă și-a întors capul spre mine și s-a uitat cu o față de
parcă cine știe ce bazaconie i-oi fi zis. Și într-o liniște totală a început să
râdă încât m-a făcut să tresar:
-Dacă îți permit?!
A continuat să râdă, iar eu nu îmi dădeam seama de ce, dar totuși eram
mulțumit că l-am făcut să zâmbească:
-Am spus ceva greșit?
-Nuu, stai liniștit, doar că te-ai exprimat într-un mod foarte ciudat, de
parcă aș fi fost vreun parlamentar;
-Așa vorbesc eu...
-Bine atunci, dacă îmi permiteți să vă răspund!
Și a început din nou să râdă. Într-un fel sau altul înțelesesem gluma și
începusem să mă simt în largul meu. Pauza părea că nu se mai sfârșește și
dintr-o dată i-a dispărut zâmbetul de pe față și a început din nou să se uite
în gol:
 -Îmi spui ce ți s-a întâmplat?
-O să râzi și tu de mine...
-Promit că n-o s-o fac!
S-a uitat către mine cu ochii înlăcrimați apoi s-a aplecat și și-a sprijinit
cotul pe genunchi și bărbia în palmă:
-Am găsit o schiță de acum câțiva ani, care are legătură cu cel mai mare
secret al orașului. Am adus-o la școală să i-o prezint profesoarei, dar când i-
am arătat-o mi-a trântit-o în nas și mi-a spus că avea așteptări de la mine...
Apoi în pauză copiii mi-au cerut să le-o arăt și lor, dar au început să se ia de
mine că am o imaginație bogată, că sunt un tont crezând că e adevărat și
multe altele despre care nu vreau să vorbesc...
Surprins de ce mi-a spus, i-am pus mâna pe spate:
-Pot să o văd?
A stat puțin pe gânduri, dar și-a băgat mâna în buzunarul de la spate și
mi-a dat-o mototolită. Am început să o desfac nerăbdător să văd despre ce e
vorba, dacă era defapt ceva real sau nu:
-Poți să râzi de mine, oricum nu vei fi ultimul...
A spus asta și s-a aplecat din nou oftând puternic. Am deschis hârtia, era
neobișnuit de pătată, dar încă se mai vedea ce scrie pe ea. Detalii terifiante
ce mi-au făcut pielea de găină și au stârnit în mine emoții necunoscute. Era
vorba despre un plan malefic gândit de ani de zile de o așa zisă ”banda
albă”. Și mi-a venit îngrozitoarea idee de a investiga acest lucru și
bineînțeles că nu mă gândeam să o fac fără el:
 -E genial! Pare ireal, dar cine știe, dacă mă ajuți putem descoperii adevărul
și le putem demonstra tuturor că s-au înșelat în privința ta!
-Vorbești serios?
-Cât se poate de serios! Putem fi detectivi, doar imaginează-ți!
I s-a schițat din nou zâmbetul pe buze și m-a strâns în brațe. Eram fericit,
îmi făcusem primul meu prieten, pe lângă poștașul Garry și habar n-aveam
că de atunci o să înceapă cea mai importantă etapă din viața mea. Pauza
nesfârșită s-a dovedit a avea un final, iar după ore, aventura noastră luase
naștere.