Între mine și elevii mei este doar o diferență de fus orar.

În rest,

Mă pot lăuda doar că muzica a ajuns mai devreme prin urechile mele la
sufletul meu. Ceea ce nu e mare lucru, dacă te gîndești că diferența dintre mine și ei
ține doar de poziționarea în fața soarelui, ceea ce nu mare lucru, dacă te gîndești că
nu controlez nici soarele și nici planeta, ci am ajuns aici printr-un complex de
împrejurări necunoscut mie, lor și nouă. De ce nu au ajuns ei mai devreme, e un alt
mister care nu ține de ei, de mine, de noi.
Mă pot lăuda doar că mărul din curtea școlii avea cu cîteva ramuri mai puțin.
Ceea ce nu e o mare realizare, ținînd cont de faptul că eu nu am făcut nimic special ca
mărul acela să înflorească în fiecare primăvară ci doar să admir înaintea lor cum
natura își afirmă independența cu fiecare măr copt.
M-aș putea lăuda apoi că am admirat mai multe răsărituri, că am avut mai
multe vacanțe, că am muncit mai multe ore, că am experimentat de mai multe ori
misterul generos al lui Pitagora și Arhimede, că am mai multe frici, mai multe
bănuieli, mai multă neîncredere și, bineînțeles, mai multe concluzii. Dar asta nu
înseamnă nimic, din moment ce sînt atîtea alte mii de răsărituri care așteaptă în
fiecare dimineață ochii lor senini să le admire, alte vacanțe care pot fi la fel de
frumoase și alți ani de muncă de consumat, de dăruit, de trăit la rîndul lor.

M-aș putea urca totuși pe piedestalul ex-pe-rien-ței mele și să le ex-pun noilor

veniți în lumea asta cum, funcție de căderile și fricile mele, concluzia la care am ajuns
este cea mai firească, demonstrîndu-le teoria la care am ajuns la ora la care ne-am
întîlnit. Pentru că pare că au venit mai tîrziu și deci sînt datori să mă asculte, să fie
cuminți să să nu mă contrazică. Îndiferent de apusurile pe care nu le pomenesc
pentru că aduc noaptea în care umbrele nu mai păstrează contururile de peste zi.

Dar, trebuie să recunosc,

Nu știu să le spun de unde vine poezia, dar pot să-i îndemn să-și caute poezia
care îi va duce spre izvorul însăși. Și în căutarea asta, pe drumul pe care l-am făcut de
atîtea ori voi găsi alte culori și culoare. Știu că în poezia lor o frîntură din mine se va
regăsi acolo. Pentru că, în ciuda diferenței de fus orar dintre noi, cînd mă uit în ochii
lor, îmi regăsesc adolescența, trăită la timpul meu, readusă la suprafață de aceleași
întrebări și dileme care, doar datorită diferenței de fus orar, la mine și-au găsit
anumite variante de răspuns la care am optat, conștient sau nu.
Nu am cum să le dovedesc să aibă încredere în mine, pentru că diferența orară
de cele mai multe ori nu mă ajută, poate că și călătoria asta e obositoare uneori, dar îi
simt, pe fiecare, cum așteaptă un „Ai încredere în tine” spus de cineva din afară,
oricine, ca și cum asta i-ar ajuta mai mult să se găsească. Nu au nevoie decît de o
șoaptă spusă la timpul potrivit ca să înțeleagă că, de fapt, nu au nevoie de nimeni să le
spună asta și că ei pot, pentru că știu cel mai bine cum să conjuge a vrea. La timpul
prezent și numai prezent. Și încrederea lor îmi șterge cumva orele de neîncredere
care fac diferența dintre noi.

Muzica pe care am adunat-o în sufletul meu s-ar opri doar la mine și s-ar
stinge dacă nu aș lăsa-o să treacă dincolo. Spre ei. Pentru că ei sînt acolo și așteaptă
să asculte. Să simtă ritmul. Să ascultăm împreună. Ei au ajuns aici în după mine și
vor să amplifice muzica pe care o primesc. Să se audă și mai tare și mai puternic într-
o nouă muzică, un ritm al lor și numai a lor, care să vibreaze din răsăriturile care le
inundă ochii în dimineți care, cîndva, nu vor mai fi ale mele. Eu trebuie doar să fiu
aici și să ascult acordurile lor ca să-i înțeleg și dintr-o dată, timpul dispare și între noi
nu mai este nicio diferență, pentru că ascultăm aceeași muzică. Pentru că muzica
adevărată nu se stinge, doar călătorește de la suflet la suflet, se transformă ca să se
întoarcă apoi din suflet înspre suflet.
Nu pot să-i feresc de frică, dar pot să ex-plic firescul ei și că, uneori, teama de
frică e mai mare decît frica însăși. Pot de asemenea, să-i ajut să se joace cu umbrele
din noapte, în loc să fugă de ea, pentru că așa îi vor urmări toată viața. Și așa, în joaca
asta de explicațiile, propriile mele umbre vor devini mai palide și mai blînde.
Suflet, curaj, libertate, dorință, dragoste, melancolie, speranță, poftă, dragoste,
dragoste, dragoste – sînt cuvinte pe care le mai uit cu timpul, dar tot spunîndu-le lor
le reînvăț reinventate odată cu ei, cu fiecare.

Știu că fiecare va pleca mai departe și că, la un moment dat, eu voi rămîne și
voi aștepta cuminte să mai primesc în dar un sunet, o rază, un zîmbet, un salut- salut
cam prea grăbit, dar neapărat sincer, atunci cînd vor găsi timp. Ne vom uita unul în
ochii celuilalt și ne vom aduce aminte împreună, într-o clipită, de răsărituri, frici,
speranțe, muncă și de muzicile ascultate. Asta dacă nu mă vor fi uitat, ceea ce e un
drept inatacabil, consfințit prin viață. Și, la un moment dat, pentru mine va fi deja
tărziu pentru că există totuși o diferență de fus orar între mine și elevii mei. Dar ei,
fiecare, vor duce muzica mai departe și o vor dărui la rîndul lor, îmbogățindu-se,
fiecare, cu muzică nouă.