Puslamaua, ultimele parti si scene finale de la 9 la 13

Scena 9

...Sună mobilul Fetei.

FATA: Bună!... De ce m-ai sunat, nu ţi-am zis să uiţi numărul meu?... Mă iubeşti?! Colega, eu nu
vreau să fac sex cu tine!... Ştiu că toţi vreţi numai sex. Şi eu vreau, cred că e mişto, dar nu acum!
(Ascultă.) Da, sunt atipică! Pentru că sunt prea mică să fac sex. (Ascultă.) Nu sunt mică deloc la
13 ani, că unele au devenit mame la 11 ani?! Bine, bă, dar cine are grijă de-ăla micul, că eu vreau
să termin elementara? (Furiosă.) Află, sfrijitule, eu nu să mă întâlnesc cu tine că ai note foarte
mici. Mai ales la română, engleză, geografie şi sport, materiile care-mi plac mie, că le predau profi
de profesori. Ia mai du-te-n pisici... (Închide mobilul. Se plimbă pe pasarelă.) Adevărul e că, dacă-
ţi plac profesorii, jumătate din teme sunt făcute. (Sună mobilul.) Ce spui, băieţaş? Şi ce dacă eşti
băiat de băiat?! Azi, fetele umblă cu oameni cu bani, dar care nu-s tolomaci ca tine. (Închide
mobilul.) Chestia asta îi râcâie pe mulţi băieţi. (Către o tânără din sală.) Îi umileşte, nu-i aşa? Faza
asta mi-a zis-o taică-meu. (Işi imită tatăl.) „Pe băieţi, caută să-i convingi că le eşti superioară!”.
Superioară, nesuperioară, dar, dacă vine Leonardo Di Caprio în faţa mea, mai pot eu să articulez
un diftong?! Ce, nu mi-am pierdut capul după ăla care căra pizza cu un scuter?! Băi, ce limbaj
mişto avea Angelo, tiranul dragostei!... M-a dat gata cu vorbele lui, de-am plâns ca proasta o
săptămână. Eram atât de lulea că m-am speriat că mor şi rămân nesărutată romantic de el. Visam
toată ziua, şi în timpul orelor, chiar că fac sex cu el. (Ușor jenată.) Așa... metaforic! (Nostalgică,
închide ochii.) După primul sărut din viaţa mea, mi-a zis că el s-ar căsători cu mine. La 13 ani?!,
m-am apărat eu, speriată. Ce contează?, a zis Angelo, tiranul. „Eu te aştept până faci 18 ani, ca
să nu avem probleme cu părinţii tăi și cu legea”, s-a dat el rotund. Nu m-a mai sunat. Cred că l-
a speriat cifra 13. Şase zile m-am ascuns de lume. Am plâns ca o arteziană, până m-a văzut
bunicul. (Apare ecranul. Film. Bunicul citeşte ziarul.)
BUNICUL: Ce te doare, nepoţico?! Stomacul sau dinţii?
FATA: Sufletul, bunicule!
BUNICUL: Foarte bine, foarte bine... (Dispare ecranul.)
FATA: Atunci, mi-am dat seama ce nasol e să nu ai lângă tine un părinte. Pe oricare, oricât ar fi
el de rău. M-am bucurat de multe ori că-s independentă de mică şi nu mă cicăleşte nimeni. (Merge
gravă pe pasarelă.) Ştiu, unii poate mă invidiaţi că am făcut tot ce-am vrut eu. Nu m-au aia la cap
părinţii, bunicii... C-am lenevit.. Dar, m-am plicitisit să fac doar ce-mi trece prin căpşorul ăsta de
numai 15 ani, încăpăţânat ca un catâr. Am nevoie de cineva lângă mine. Să-i spun suferinţa mea,
să cer un sfat. (Gândeşte.) Să mă căsătoresc e prea devreme, nu?! Plus că, dacă dau peste un
mârlan care mă bate... Cât sunt eu de furioasă, sar şi eu la caft şi ajungem la Poliţie. Că mi-a zis
unul, căruia i-am prins un croşeu de dreapta, că m-a făcut puiculiţă-trufanda: „Bă, fato, tu parcă
ai fi băiat!”. Băi, ce m-a enervat chestia asta. Da’ m-am ţinut tare. (Superioară.) Auzi, bă, puţă,
nici nu ţi-ai dat seama că m-ai complimentat. Regret, însă, că tu, la 17 ani, arăţi ca un moşneag.
(Se urcă pe pervaz.) E o zi minunată. Cer senin. Soare. N-ar trebui să fiu tristă. (Pozează.) Nici
nu sunt. Doar simt o durere, aici (Duce mâna la piept.), la suflet. Dacă sufletul doare... (Sună
mobilul.) Mda, eu!... Nu-mi placi, OK? Eşti o brută! (Ascultă la mobil.) De unde ştii, labagiule, că
mama mea e o curvă?! (Ţipă.) Mă, legumă degerată, eu nu voi deveni niciodată curvă, ai înţeles?
O să mă vezi la televizor, coate-goale, minte seacă! Că o să ajung campioană şi voi colinda
lumea, plină de bani. Iar tu, poate, o să culegi căpşunici, bibilici... (Închide mobilul.) Curvă,
necurvă, unde o pot găsi pe mama? (Sălii.) Îmi lipsesc părinţii. Oricât de nenorociţi ar fi ei... Acum
doi ani, l-am căutat pe tata, dar, unde stătea el, am găsit un... Mall! (Oftează.)... Unde or fi ei? (Ia
cele două păpuşi reprezentand Mama şi Tatăl. Le ţine la piept, ca o mămică iubitoare.) S-or chinui
şi ei, pe-acolo, pe unde s-au ascuns de mine?... Or avea ce mânca?... Ne-om mai revedea?!...
(Întuneric.)

Scena 10

...Fata stă pe pervaz, cu spatele spre scenă. Are o păpuşă mică în mâini.

FATA (vorbind cu păpuşa): De ce vrei să te arunci de la etaj chiar de ziua mea? Crezi că rezolvi
ceva? Crezi că vei schimba oamenii, lumea?... Ştii, azi-dimineaţă, când m-am trezit, m-a fulgerat
iarăşi gândul ăsta cretin. Să mă arunc în gol, de aici, de la etajul 13... S-a aruncat, însă, păpuşa.
(Se uită spre sală.) Pe mine nu m-aţi lăsat voi. Sau aşa mi s-a părut mie... (Aruncă o păpuşă.)
E diriga! (Se uită în jos.) Nici măcar n-au mai venit televiziunile să filmeze... O crimă în acelaşi
loc nu mai face audienţă sau cum îi zice la aia... Aşa, rating. Pe cine mai interesează azi, dacă o
gagică de 15 ani s-a aruncat de la etajul 13? (Se priveşte în oglindă, dansează lasciv.) Ce trup
mişto am! (Vanitoasă.) Exagerez?... Ce să caute trupul ăsta plin de viaţă întins mort pe trotuar?
Sau înţepenit pe băncile şcolii? Trupul ăsta are nevoie de viaţă! Eu sunt condamnată la viață!
(Dansează dezlănţuită. Oftează.) Nici măcar nu s-ar întreaba lumea de ce puştoaica de la etajul
13 şi-a pus capăt zilele. Pe unii poate că i-ar bucura o chestie ca asta. Şcoala ar scăpa de-o
chiulangioaică, bunicul de-o corvoadă. (Oftează.) Mda, am 15 ani şi nu am făcut nimic deosebit.
Cu şcoala, e ca vai de ea. (Mândră.) Să ştiţi, însă, că, în clasele I, a II-a şi a III-a, am luat câte un
premiu. Fără să fac meditaţii, ca mulţi dintre colegii mei. Ceea ce înseamnă că nu sunt o proastă.
Nici o tocilară... Dintr-a V-a, însă, a început să plouă cu note de 5 şi 6. Rar, câte un 7. Asta m-a
demoralizat. Aşa că am început să-mi iau scurte vacanţe, cu de la mine putere. Nu mă întreba
nimeni de sănătate. Mă dădeam bolnavă şi mă duceam să joc toată ziua tenis. Să-i demonstrez
tatălui meu că am talent. Iar bunicului că n-o să ajung o curvă, ca mama... Clasa a VII-a,
compromisă, după primele trei luni. Atunci, am zis, abandon. Meci pierdut. Încep altul, la toamnă...
Norocul sau ghinionul meu e că nu mi-a reproşat nimeni asta. Părinţii, inexistenţi... Profesorii, cu
grevele şi banii puţini... Am lipsit o lună, două, trei...(Se strâmbă.) Mie nu-mi place matematica.
Dar deloc! Poate şi pentru că diriga era profa de matematică. Era o scorpie, v-am mai spus. Ea
a fost ultima picătură... Uneori, am regretat că n-am avut și eu un tată care să fie mahăr, mafiot,
orice, bani să aibă, și să mă duc la dirigă și să-i zic de sus, cum făcea nesimțitul de Păducel
Gregoar, din rândul întâi, de la fereastră, ăla care venea o dată pe săptămână la ore (Își imită
colegul.) „Auzi, mamare, dacă n-am media 10, îl sun pe papa și mâine nu mai ești în școala
asta!”... Și (Revoltă filtrată.) a avut mereu 10, of course!... (Dă din cap.) Nu, băi, mai bine ca mine,
pe picioarele mele, nu pe-ale baronului Păducel-Mușețel sau ale unchiului Sunătoare... (Oftează.)
Acum, pe bune, azi, prea puţini profesori mai iubesc elevii. Iar fără iubire nu-i nimic... (Contrariată.)
Băi, în mintea mea, eu zic că de dezastrul de la ultimul BAC au fost de vină elevii, dar şi profesorii,
frate. Dacă-şi iubeau meseria, se interesau de toţi elevii. Nu doar de cei pe care-i meditau ei și d-
alde Păducel... Şi de ăia care le-au adus cadouri! De ziua aia, de ziua aialaltă... De unde puii mei
să aibă bunicul bani de cadouri?! (Furioasă.) Băi, ce bişniţari! În cazul meu, nu ştiu cine dracului
m-a turnat la dirigă c-am făcut-o scorpie. Iar ea, scorpia-scorpiilor, m-a ţinut patru săptămâni
numai în note de 4! Chiar dacă mi-am cerut scuze şi mi-am făcut temele ca niciodată. Dacă aş
avea, aşa, o forţă magică, aş pune-o pe patine şi aş obliga-o să meargă singură pe gheaţă. Mamă,
ce hai ar fi cu ea. Să vezi un frigider căzând pe gheaţă! Ar face gaură-n gheaţă. (Se plimbă pe
pasarelă.) Decât nedreptatea cu notele de 4, mai bine m-ar fi pus cu genunchii pe coji de nucă,
la colţul clasei, cum am auzit că se pedepseau elevii înainte. Ce barbari, profesorii ăia!... Acum,
sincer, şi azi avem o floră şi o faună prin unele şcoli de poţi să deschizi o secţie la Muzeul Antipa.
Aţi fost la Antipa? E foarte mişto, acolo. Am stat o zi întreagă printre fosile şi şerpi adevăraţi. M-
am înţeles cu ei mai bine decât cu diriga, cu proful de fizică şi cu proful de religie. (Bufneşte în
râs.) Băi, pe ăsta cred că l-a pedepsit Doamne, Doamne. Auziți, să predai religia şi să te cheme
Cucaracha! (Criză de râs.) Cred că e un mare păcătos. (Ia o păpuşă, îi vorbeşte.) Dar eu ce sunt,
draga mea? (Întuneric.)

Scena 11

...Fata stă în şezut la marginea patului, cu un pix în mâna dreaptă. Citeşte în tăcere o foaie. O
introduce într-un plic. Vine pe pasarelă în sală.

FATA: I-am scris mamei. Problema e că nu am adresa ei. Habar n-am de unde să o iau. Şi dacă
dă colţul bunicul, ce fac?... Am să vă rog pe dumneavoastră să mă ajutaţi. Poate daţi de ea, prima
balerină, fostă, la Opera Naţională... Că dumneavoastră sunteţi oameni umblaţi. Se vede şi de pe
scenă. Mă refer la scena vieţii... Nu, n-am să vă dau fiecăruia câte o scrisoare, că am lungul
nasului. (Se opreşte în dreptul unui domn, îi înmânează plicul.) Vă rog să citiţi scrisoarea unei
puşlamale către mama ei. (Îi desface plicul, îi oferă, eventual, un microfon.) Vă rog să citiți! Vă
mulțumesc anticipat...
SPECTATORUL (citeşte): Mamă. Nu dragă, nici scumpă, iubită. Doar mamă. Dacă tot ai ales să
te sacrifici pentru mine, te rog să-ţi faci toate mendrele. Să nu ratezi niciuna! Eşti tânără şi n-ai
să-ţi închizi viaţa pentru fetiţa ta, care a ajuns o domnişoară. Cred că a fost foarte înţeleaptă
alegerea ta de a mă lăsa singură, cu bunicul pe cap. Ştiu că te-ai gândit că aşa mă voi căli şi voi
putea lupta cu viaţa. E foarte bine că n-ai dat un telefon, măcar de Sărbători. Ţi-ai fi răscolit
amintirile... Nici de bunicul să nu te nelinişteşti. Se căleşte şi el. Bătrâneţea lui se maturizează
văzând cu ochii. A ajuns în faza în care face pipi pe el. Oriunde şi oricând. De vină-i Lisistrata,
cum numeşte el prostata... Ieri eram amândoi la o alimentară, plăteam două portocale, când u n
pârâiaş a început să curgă în aval prin pantalonii bunicului. Vreo trei cumpărători îşi dăreau
coate... El zâmbea senin, spunându-i casieriţei: „Foarte bine, foarte bine!”.
FATA: Foarte bine. Mulţumesc! (Cântă în ritmul BUG Mafia.) Fă-ţi de cap, femeie care doar m-ai
născut. Ce te interesează dacă eu am crescut şi mă descurc?... Lumea mai mult se încurcă...
Handicapaţii de la pupitrul de comandă al omenirii au dereglat lumea. Şi-i doare-n cur. Nu mai
există copilărie, nici bătrâneţe. Totu-i o goană, fără tată, fără mamă. Bani, bani şi iar bani...
Doamne, cât suntem de sărmani! (Urcă pe pervaz. Întuneric.)

Scena 12

...Stă în pat, cu mâinile strânse pe piept. La cap, arde o lumânare. Pare moartă. Două-trei clipe
de linişte totală.

FATA (se ridică brusc în şezut, ţipă): Cum să fiu moartă, bă, că n-am sărit de la etajul 13?!... Ce,
vă credeţi în cimitir, la Noaptea muzeelor, când s-au dus 10.000 de damblagii să se distreze în
(Recită, cu spasme.) „Grădina cu suflete a baronului Bellu”?!... Băi, frate, ce plăceri au unii... (Se
dă jos din pat.) Pe mine mă sperie morţii... Eu sunt un pescăruş. Ce vreau să spun cu asta? Exact
ce-am spus. Dacă n-aţi înţeles, e treaba voastră. (Aprinde lumina. Lumânarea arde în continuare.
Filosofic.) Nu mor pescăruşii când vor porcii mistreţi... Mamă, câţi porci mai sunt azi!
(Îngândurată.) Adevărul e că am văzut-o pe aia cu coasa. (Reface o istorie.) Nu doar diriga a fost
de vină. Poate că altfel s-ar fi purtat cu mine, dacă aş fi avut bani să fac meditaţii particulare cu
ea... Pe bune, nu mă mai atrăgea nimic să merg la şcoală. Nu mai puteam să învăţ o lecţie... Nu
mai aveam timp să mă joc, şi nici cu ce. Că i-a sechestrat laptopul lui Bilă, tocmai când mă jucam
cu el în timpul orei de biologie. Iar acasă nu mai am Internet, de unde bani să-l plătesc? Eram
depăşită de programul atât de încărcat... Norocul meu e că nu m-am născut în Bangladesh. Ce
m-a apucat cu Bangladesh-ul?!... Băi, frate, acolo, dacă chiuleşti de la şcoală, ajungi la arest!...
De ce nu vă uitaţi pe Discovery Channel? Marfă! Eu cele mai multe le-am învăţat nu la şcoală, ci,
până noaptea târziu, de pe Discovery Channel şi National Geographic. (Pe pasarelă, unui tânăr.)
Ţie-ţi plac canalele astea? Meserie, my friend!... N-am mai dat pe la şcoală. Diriga cred că s-a
bucurat cel mai mult c-a scăpat de mine. A fost, însă, valabilă, că n-a venit acasă să mă pârască,
de putea face şi bunelul infarct. Săracul bunicul, cum l-am mai păcălit în ultimele luni. El îmi făcea
în fiecare dimineaţă, din pensia lui nenorocită, un sandviş, două feliuţe de pâine cu o dâră de
margarină. Ştia că mă duc cinci ore la şcoală şi trebuia să am ce mânca. Iar eu, doar la baza de
tenis. Numai la tenis simţeam că mai trăiesc. Aşa am decis să fac doar tenis. Nasol a fost că,
după şapte săptămâni, antrenorul de tenis de la Palatul Copiilor a mirosit că eu chiulesc.
(Imaginea Antrenorului pe ecranul care coboară.)
ANTRENORUL: Mă, puştoaico, eu nu suport chiulangii. Ai talent cu carul, ai serviciu de băiat, dar
(Devine imperativ.), ţine minte! Dacă vrei să faci performanţă, nu fumezi!
FATA: Nu fumez! Fac ca măgarul, dacă trag un fum...
ANTRENORUL: Te joci cu orice, dar nu cu drogorile!
FATA: Am eu bai pentru din-astea, boss?!
ANTRENORUL: Nu fumezi! (Fata tace.) Iar fără note bune, n-ai ce căuta aici! (Fata priveşte în
pământ.) Nu uita: poţi să pierzi un game, un set, dar nu meciul! Strânge din dinţi să nu pierzi
meciul... Mâine, să vii cu maică-ta sau cu taică-tău, OK?! Să-mi aduci şi carnetul de note. (Dispare
imaginea.)
FATA: Atunci, am făcut greşeala vieţii mele. Nu m-am mai dus la antrenamente. Am mai mers pe
la Centrul Naţional de tenis, am jucat, rareori, cu unul, cu altul... Cel mai mult m-am pregătit
singură cu zidul... Mi-am făcut un serviciu trăznet, nu alta! Dau trei aşi din opt mingi. Pe bune...
(Oftează.) În iarnă, însă, cam o lună, am tăiat frunză la câini prin parc. M-am dus şi la filme cu
câţiva derbedei. M-am plimbat cu metroul, pe blat, pentru o viaţă. Am tot visat să-l întâlnesc
întâmplător pe tata, să-l chem să vadă cum joc tenis. Eventual, să mă antrenez cu el... Iluzii...
Realitatea a fost una dură pentru mine. M-am împrietenit cu câţiva aurolaci. La început, mi-era
milă de ei. Acum, mi-e scârbă. Am scăpat de la trei violuri. Atunci, cred că m-am trezit... (Se aud
maşini de Salvare. Din acest moment, poate coborâ ecranul, iar Fata povesti imaginea.) M-am
trezit la Spitalul de Urgenţă. După o comă lungă şi... dezvirginată. Am aflat că mi-au făcut
spălături, mi-au legat tuburi de mâini, cu glucoză şi alte alea de-am dormit non-stop două zile.
Când am făcut ochi, i-am auzit pe doctori vorbind că am ficatul cât un ghiozdan înaintea tezelor,
ceea ce n-au mai întâlnit la o puştoaică de vârsta mea. M-am speriat rău. Era s-o pizdesc, când
mi-au cerut Buletinul de identitate. Nu pot avea aşa ceva, că, practic, eu n-am părinţi, iar ăia
troglodiţi de la Poliţie nu vor să mă scoată şi oficial din copilărie. Ei m-au condamnat la
neidentitate. Un X... I-am minţit şi pe doctori că am 13 ani, plină de griji şi fără bani... Atunci, m-
au pus să-mi sun părinţii. Le-am spus că-s plecaţi nu ştiu unde prin lume. Să leşin, când mi-au
cerut numărul şcolii unde învăţ. Le-am dat un număr aiuristic. Au mirosit ceva, că m-au luat la
întrebări. (Pe ecran, imaginea unui doctor, în spital.)
DOCTORUL: Cum te cheamă, puştoaico?
FATA: Varvara!...
DOCTORUL: Varvara şi mai cum?
FATA: Varvara Fanfara! (Din pat.) Doctorul frumuşel, m-a privit lung, şocat.
DOCTORUL: Câţi ani crezi că ai, Varvara, trecea Fanfara militară?
FATA (din pat): 13...
DOCTORUL: Adresă ai?!
FATA: Strada Grevei, numărul 13...
DOCTORUL: Nu, cumva, Greva japoneză? Etajul 13, apartamentul 13...
FATA: Cum să fie apartamentul 13 la etajul 13, domnule doctor?
DOCTORUL: Simplu, ca piticul care ia liftul de la parter până la etajul 7, de unde urcă pe jos până
la 13. (Maliţios.) Pune dibla în priză, copilă!... La primul etaj există apartamentele 1 A, 1 B, 1 C...
La al doilea...
FATA (sieşi): Trendy, tipul! (Doctorului.) La al doilea, 1 D, 1 E, 1 F...
DOCTORUL: Puştoaico, ghinionul tău e că-i plină Urgenţa de cazuri cu nebune ca tine şi n-am
timp să te verific. Tu minţi de-ngheaţă Dunărea vara... O să vină sora şefă Varvara şi vom afla
ce-i cu tine...
FATA: Domnul doctor m-a mai privit neîncrezător, a scris o reţetă, mi-a înmânat-o. A ieşit. M-am
strâmbat în urma lui, dar imediat mi-a părut rău. El mi-a salvat viaţa, cum o fi ea, şi eu... (Apare
pe film Sora şefă.)
SORA ŞEFĂ (scoate un caieţel, notează): Bă, puştoaico, eşte orfană?
FATA: Nu!
SORA ŞEFĂ: Atunci, cine-i şi ce-i mă-ta?
FATA: O curvă!
SORA ŞEFĂ (scrie): Unde, fato?
FATA: Poate-n Spania, poate-n Grecia, poate-n Japonia, dacă n-a dat vreun tsunami peste ea la
bară... (Sora şefă notează.)
SORA ŞEFĂ: Şi tac-tu?
FATA: Tata e plecat...
SORA ŞEFĂ: Unde-i plecat? Tot în Spania sau în Japonia?
FATA: Tata-i plecat cu sorcova. E de pe altă lume... Trăieşte în cercuri de cretă... (Sora şefă
notează.)
SORA ŞEFĂ: Şi tu ai fost câteva ore pe altă lume. Acum, ai scăpat. A doua oară nu mai garantăm.
Nu mai bea strop de alcool, nu mai inhala aracet! ’nţeles?
FATA: Promit!
SORA ŞEFĂ: Promiţi, pe dracu’!... Voi, ăştia cu familii pierdute, sunteţi irecuperabili, mă, fato!
(Pleacă.) Sunteţi nişte epave fără viitor...
FATA: Irecuperabilă e mă-ta!... (Apare în imagine Doctorul.)
DOCTORUL: Hei, răzvrătito, trezeşte-te! Uită de părinţii tăi rătăciţi! Ascultă-ţi prietenii şi profesorii
adevăraţi! (Ecranul dispare.)
FATA: Ce aveţi, mă, cu părinţii mei?!... Prietenii şi profesorii mei adevăraţi?!... Unde sunt ei? I-a
văzut cineva?... (Întuneric. Se aude „Dansul săbiilor”. Imediat, dansul vocilor. Vocea Poliţistului:
„Curvuliţă nebună”. Vocea Tatălui: „N-ai talent de tenismană, tati!”. Vocea Mamei: „Îi vei spune
domnului judecător că nu vrei să-l mai vezi pe taică-tău! Că nu vrei să mai mergi la el, că te-a
obligat mereu să bei bere şi vin!”. Vocea Fetei: „Nu-i adevărat!”. Vocea Bunicii: „Nemernicul ăla
de taică-tău e un monstru! O să te violeze!”. Vocea Judecătorului: ”Ştiu că tu nu vrei să minţi, ca
oamenii mari”. Vocea Mamei: „Îl urăşti, înţelegi?”. Vocea Fetei: ”Eu nu-l urăsc!”. Vocea Tatălui:
„Cele două femei au început să tragă de mânuţele puştiului, care ţipa de durere. Una dintre femei,
nemaisuportând durerea micuţului i-a dat drumul. Atunci, judecătorul i-a spus femeii care a dat
drumul copilului: micuţul va fi al dumitale”. Vocea Bunicii: „Ai făcut bordel din casa mea, curvo!”.
Vocea Fetei: „Eu nu vreau să fac sex cu tine! Pentru că sunt prea mică. Nu sunt mică deloc la
13 ani, că unele au devenit mame la 11 ani?!”. Vocea Antrenorului: „Ai talent cu carul, ai serviciu
de băiat, dar... Ţine minte: poţi să pierzi un game, un set, dar nu meciul! Strânge din dinţi să nu
pierzi meciul!”...Vocea Sorei şefe: „Şi tu ai fost câteva ore pe altă lume. Acum, ai scăpat... Nu mai
bea strop de alcool, nu mai inhala aracet! ’nţeles?... Voi, ăştia cu familii pierdute, sunteţi
irecuperabili!”...

Scena 13

...Un cerc de lumină în dreptul ferestrei. Fata, în blugeanşi moderni, cu un tricou sport şi în adidaşi,
stă în picioare, pe pervaz. Ţine mobilul într-o mână. În cealaltă are un plic, ca acela din prima
scenă. Se uită spre stradă. Camera e goală, înghiţită de întuneric.

FATA (către sală): În această zi de 13 a lui Florar, la ora 13... Unde mă aflu, oare? (Către stradă.)
Hei, oameni buni, ştiţi ce am să fac eu în această zi pentru unii fără nume, fără număr?... Ce vreţi
să fac, ca să fie trendy? Să mă arunc de aici, de la etaj, că e o zi fără evenimente la televizor?...
OK, dar ce etaj este aici? (Se uită atent în afară.) Şi voi credeţi că sunt o irecuperabilă? (Repetă
întrebarea către sală. O repetă până primeşte un răspuns.) Hei, voi, oameni buni, nu mai judecaţi
copiii după părinţi! Nu-i cinstit. Părinţii părinţilor mei au fost oameni minunaţi... Cine mi-a futut mie
viitorul?!... Este o întrebare!... (Vine pe pasarelă, în cercul de lumină care o urmărește mereu.)
Voi cine credeţi?... Mama, care m-a sacrificat pe mine pentru a fi ea cea mai tare din parcare în
disputa cu soţul ei?...Tata, care, din comoditate sau laşitate, n-a ieşit din cercul ăla de cretă
caucazian?!... Diriga, care m-a ţinut numai în 4, când am învăţat ca niciodată, şi nici n-a venit să
vadă de ce am abandonat şcoala?... Antrenorul, care, dacă tot spunea că am talent cu carul,
trebuia să mă ducă balot la şcoală, ca să continui tenisul cu el, ajuns mare coach în Florida?...
Sora şefă, Varvara Fanfara, care nu m-a dus la Poliţie, să se descopere adevărata mea viaţă?...
Colegii de clasă, dintre care nu s-a mai interesat unul de mine?... Preşedintele ţării, surd şi orb la
problemele mele şi (Se uită în sală.) ale voastre?... Ce întrebări sunt astea, băi, vere? Întrebări
comuniste, în limbă de butuc. Vrăjeli!... (Cu ironie fină.) Voi, doar, nu mai gândiţi în stilul ăsta
învechit, nu-i aşa?!... E timpul să lăsam vrăjelile, nu?! Suntem în anul 2011... (Oftează lung, merge
spre fereastră.) Aşa că nu acuz lumea asta modernă, indiferentă, care nu mai are timp pentru
nimic, că m-a distrus... Nu!... Eu, numai eu, mi-am paradit trecutul şi prezentul! Ăsta-i adevărul,
ce-o mai dăm după copac...(Se oprește în fața ferestrei deschise. O lumină tonică se vede afară.)
Dacă vrei să arăţi că eşti tare, mănânci cartofi cruzi cu lacrimi, înduri şi-ţi vezi de drumul tău,
crezând în Doamne, Doamne și că o să ajungi cineva... Sigur că trecutul şi prezentul astea îţi pot
fute viitorul... Dar, eu?! (Revine spre pasarelă, o urmăreşte cercul de lumină. Scena e în întuneric)
Am motive să mă sinucid? (Întreabă un tânăr şi o tânără. Arată plicul spre sală.) Vă rog să
citească scrisoarea asta cineva dintre voi, numai după ce eu voi dispare. Promiteţi! (Cheamă un
spectator pe scenă.) Hai, domnule sau domnişoară, care vii să iei acest plic?... Hai, mai repede,
că nu vreau să ne prindă Revelionul aici... (Aşteaptă un spectator.) Sunteţi prudenţi, nu?!...
Nimeni nu vrea să aibă probleme... Asta-i opinia publică, azi, la noi... (Insistă până acceptă un
spectator. Îi înmânează plicul. Îl invită pe scena care se luminează ușor.) Să n-avem vorbe, citeşti
scrisoarea asta, cu voce tare, aici, pe scenă, numai după ce încuviinţez eu! (Îl invită să ia loc pe
pat. Sună mobilul. Răspunde.) Alo, da! Eu... (Emoţionată.) Ambasada Statelor Unite ale Americii?
Yes, yes... Am fost admisă la Academia de tenis Bolettieri, din Florida? Wow!... (Jubilează.) Nu
pot să cred!... Okay!... Să trec mâine pe la Ambasadă?!... Thank you. Cum, cum?!... Părinţii mei?!
Păi... Mama... Tata... (Scutură capul.) Bine, Lady, dar, ştiţi, eu... Eu am fost acceptată şi la un
college din Anglia!... Şi n-am mai jucat tenis, într-un concurs, de vreo şase luni... Iar eu, astăzi,
am împlinit... 16 ani! Da, 16!... Şi nu m-a felicitat nimeni. Nici măcar iubitul meu nu mi-a adus o
floare. Thank you... (Închide mobilul. Tulburată.) Şi cu bunicul ce fac?!... La college nu-l primesc!...
Dacă-l iau cu mine în Florida, e prea cald pentru el, acolo... Şi ce să-l fac, la Miami, bătrân de
mingi?!... (Îşi ţine capul între mâini.) Dumnezeule, cred că mi-ai făcut prea târziu atâtea daruri
rare... (Încearcă să-şi arunce tristeţea. Se adresează calmă spectatorului care ţine plicul.) E timpul
să citeşti scrisoarea mea... Citeşte clar, cu voce tare... Eu sunt din nou singură... Singură, singură,
frate... (O voce gravă din înaltul sălii: „Vă rugăm citiţi scrisoarea! Aţi promis!”. Spectatorul desface
plicul. Citeşte.)
SPECTATORUL (începe să citească scrisoarea): Mă, voi chiar credeaţi că sunt atât de proastă
încât să-mi pun capăt vieţii?! Ca toate toantele alea care se sinucid pe bandă rulantă pentru tot
felul de prostioare?!...
FATA (continuă ea): Alea nu reprezintă tineretul de astăzi, frate, care nu-i o „generație pierdută”...
Alea-s nişte paiaţe... (Revoltată.) Şi ce dacă ne-au plecat părinţii pe alte meleaguri, după bani?...
E normal, dacă-n ţara asta de cacao ăia mulţi şi cinstiţi mor de foame! Pentru asta trebuie să ne
sinucidem, când mai avem atâta de trăit?!... Pe bunicii noştrii cui îi lăsăm? Că nu prea mai există
nici aziluri... S-au făcut Casinouri în ele... (Oftează.) S-o mierlim pentru doi ziarişti de mucava şi
câţiva gură-cască bolnavi de... rating?!... Hai, mă!... Decât să zică vreo băbuţă despre mine (Imită
o băbuţă.) ”Vai, săraca, da’ tânără, frumoasă şi poastă a mai fost că s-a sinucis”, mai bine să o
fac eu proastă că n-a ştiut să-ţi trăiască viaţa atâtea decenii... (Oftează.) Ştiu, cum să nu, că viaţa,
astăzi, în ţara asta, e un mare căcat. Dar e tot ce avem, cum am citit eu prin Dostoievski, dacă
nu greşesc... Că, oricât de fată de cartier sunt eu, mi-a plăcut mereu să citesc cărți... (Priveşte
lung spre spectatori.) În fiecare an, de 13, mă apucă damblaua aia... Care dambla?... (Dă din
mâna dreaptă, dezamăgită.) Azi, 13, m-am decis să fac un test. Ce test?! (Către Spectator.)
Citeşte, domne, mai departe!
SPECTATORUL (citeşte): Să văd şi eu cât o doare în cot sau în orice ce de problemele mele pe
aia, cum îi zice... Haită, junglă?... A, da, societate! Cât o doare-n cur de mine şi de adolescenţii
ei pe societatea asta?... De o puştoaică, bună şi rea, care...
FATA: Care pare că şi-a autofutut viaţa! (Spectatorului.) Citeşte, frate, nu trage frâna de mână!...
Ţi-e jenă de limbajul prezentului?... Asta-i realitatea, domnule, bună, rea, nu-i cazul să fugim de
ea...
SPECTATORUL (citeşte): Sper că am pierdut doar un set, cum zicea antrenorul. Mai există însă
alte două seturi. (Fata se urcă pe pervaz.) Dacă nu le pierd, câştig meciul!
FATA (cu mâinile ridicate, victorioasă): Am câştigat meciul! Sunt admisă la collegiul din Anglia,
cu program special de tenis... Sunt chemată, mai nou, şi la Academia de tenis din Florida... Am
un iubit de cinci stele, tenisman... Sunt iubită... Am demonstrat, cred, că nu-s o puşlama. Că nu-
s un om de nimic, cum m-au catalogat diriga şi câţi alţii ca ea... Poate şi dintre voi, aşa-zisa opinie
publică... Acum, mă pot răzbuna pe toţi neîncrezătorii din jurul meu... Ca să-i oblig să nu mai
trăiască cu frâna de suflet trasă... De aceea am să zbor de la fereastra asta larg deschisă. Spre
bine sau spre rău. Spre Iad sau spre Rai... Poate așa o să-i trezesc pe unii dintre ăia mari...
(Intuneric total pe scenă. Se aude sirena unei Salvări. Cercul de lumină se opreşte pe fereastra
goală. Apoi, pe chipul spectatorului dezorientat în scenă. Se aude vocea Bunicului.)
BUNICUL: Foarte bine, foarte bine!... Ai grijă să nu striveşti florile!... Ce bine că vine mirosul
grădinii în măgăoaia asta de bloc împuţit...
FATA (i se aude glasul de afară): Hei, oameni mari, nu mai judecaţi copiii după părinţi! Şi nici
după unii profesori... Nu-i fair-play. Silence, please. Play! (Regizorul decide dacă Fata, într-o
rochie albă, de mireasă, sau într-una neagră, de văduvă, va apare sau nu în dreptul ferestrei cu
un buchet de flori. Şi dacă va arunca sau nu flori în sală.)

CORTINA
Aprilie-septembrie 2011