Iedera de mama

o monodramă

E aproape Crăciunul, și Flori se agită cu telefonul la ureche în jurul unui sac de gunoi înnodat,
lăsat pe jos, singurul lucru ne-la locul lui. Casa ei de învățătoare la o școală din centru este
atemporal de frumoasă, cu flori peste tot, toate foarte îngrijite. Ideal, se marchează un balcon în
avanscenă/ între spectatori și scenă, și mai bogat în flori. Nu lipsesc: pick up-ul de colecție,
vaze goale, cărți. Cam lipsesc pozele de familie (poate cu o excepție, și e una de grup, cu ambii
copii și soțul). Totul este pus la punct, chiar dacă ea urmează să șteargă praful de pe fiecare
obiect, să dea cu aspiratorul, mopul și tot ceremonialul de curățenie generală.

Flori e o femeie mică și slabă, încărunțită bine și încă agilă. Își strâmbă gura acru când se
concentrează pe ceva.

FLORI (închide telefonul și îl lasă să cadă în buzunarul șorțului)

Să nu răspunzi, babă amețită ce ești. Țara arde și... în fine. Oricum, nu-ți scoteai tu paltonul de
la naftalină să vii atâtea stații să mă ajuți pe mine. Păi! Nici nu te ții pe picioare.

(dă din cap spre sacul de gunoi) Te-ngropa ea pe tine dacă plecai pe străzi pe vremea asta. N-
am ce face cu două mortăciuni deodată.

(râde nervos, apoi se adresează sacului)

Ce să-ți fac? Spune-mi mie, ce să îți fac!

De scârbă, mi-e scârbă, de urât, mi-e urât. Îmi vine să te arunc pe fereastră, iubita mea! Să
scap de tine, să...

(îi pare rău)

Păi dacă ai mâncat din ficus… De câte ori nu ți-am zis, iubito, ficusul e otrăvitor pentru pisici,
nu-ți recomand?! Uite ce cadou de Crăciun mi-ai făcut tu mie, Miuțo.

Bine că n-am mâncat nimic!

În treisprezece ani, tu, care n-ai pus botul o dată la plante... Nu erau ele surorile tale, nu le
iubește mama și pe ele, și pe tine? Păcat. Mare păcat. Nu știu cum te-ai gândit să mi-o coci în
halul ăsta.
Să mă lași singură de sărbători fără niciun avertisment din timp... Și știi că mi-e frică de mort, că
nu suport mortul în casă. Dacă ți s-a urât cu binele, puteai să-mi zici, domnișoară, și te dădeam
afară pe ușă. Și bărbată-miu a avut decența să moară la spital. Asta e casă, nu capelă.

Băieții nu-s, să ne descurce ei. Gata, au lăsat-o pe mama lor singură de tot. Păi nu mă descurc
eu? Poate așa merit, nu zic.

Ce, credeai că o să-l sun repede pe Paul să vină cu avionul cincisprezece ore să-mi îngroape
mie mâța? Nu poate, că el ar veni sărăcuțul. Ce distanță are el de călătorit... Și biletele de avion
sunt scumpe, și, oricum, nu e o călătorie comodă de făcut de Ajun. Nici n-am pretenția, dar ăsta
micul, Andrei, ce scuză prezintă? El nu e plecat nicăieri. E, e plecat la Piața Muncii. Dar să nu-ți
închipui c-o să-mi răspundă la telefon dacă îl sun și c-o să vină să te îngroape frumos în parc.

Nu, nu, fetița mea, ăsta nici pe mine n-o să mă îngroape când o fi. Nu că e băiat rău, dar știi și
tu cum e! N-are frâne, e leneș și rău de gură.

Nici de Crăciun nu vine. Nici după ce i-am zis că n-am nevoie de cadouri. N-are nicio scuză, dar
nu își cere el scuze față de proasta de mama.

Nu că nu mă iubesc, amândoi. Mă iubește și Paul, și cred eu că și Andrei, chiar și așa, cu toate

păruielile noastre. El mai are să se maturizeze, să înțeleagă și el ce caută în viața lui... Dar cam
târziu, domne, că mâine-poimâine ești bătrân și ți s-a terminat timpul și ai rămas încuiat toată
viața... Păcat.

Și de, dacă nu vine nimeni, nici n-am de ce să fac mare tărăboi în bucătărie. Eu piftie, lebăr,
jumări, fripturi nu mănânc. Pentru mine ar fi mers maximum o salată de boeuf, dar vrei să-ți
spun ceva? Nici n-am poftă anul ăsta.

Cum să ai poftă de mâncare când stai de vorbă cu toate leșurile, că nu mai suport și te arunc pe
geam...

Mie sarmalele nu mi-au plăcut niciodată și, oricum, pentru cine să le și fac? Sarmale nu faci
două, câte aș mânca eu.

Dar stai tu liniștită că nu scap de treabă. Trebuie șters praful, dat cu mătura, cu mopul, schimbat
de lenjerii... (oftează sfârșită) Așa că hai, curăță, Flori, că anul ăsta faci frumos doar pentru tine.
Perdelele trebuie să le bag neapărat la spălat.

Amărâta. Ce să fac cu tine? Unde să te duc, cine să te îngroape, biato? Eu nu mai pot. Deci,
mă tem că tomberonul scrie pe amândouă, fetița mea.
Și nici să te împuți aici, să ne omori pe toți cu mirosul... Dacă aveam și eu vreun vecin de
omenie, cineva să fie în puteri, și să mă ajute să te pun în parc pe undeva...

Sau te pomenești să-mi aduci tu muște, gândaci... să mișune pe aici după ce eu am făcut
curățenie lună? Tu nu știi ce performanță am atins. Nu mai e nimic în niciun dulap, nici în
cămară, nici în frigider. Fetițo, n-am aruncat tot – toate borcanele, și de făină, și de zahăr, și ce
cărnuri erau prin congelator, și ceapa de pe balcon – să-mi aduci tu mizeria în casă.

Într-o zi, așa, m-a apucat. Să nu vină viermii peste mine, să nu... Eu nu-s ca babele, să
putrezesc pe aici.

E mai curat așa. Și-așa nu mâncam nimic din ele. Mi se face mai rău când pun ceva în gură
decât să stau așa. Mie așa mi-e bine, mă simt proaspătă. N-am o treabă.

Mă văd toți că sunt babă, că nu mai arăt cum am arătat toată viața... dar nu e așa. Eu nu doar
că țin la siluetă, dar nici n-am nevoie. Nu mi-e foame, nu vreau să aud. ȘI TU AI MÂNCAT
OTRAVĂ DIN FICUS, HAPSÂNO.

Sună la ușă copiii cu colindul se aud din holul blocului. Flori tresare.

FLORI

Toată ziua, bună-ziua, colindătorii. Dar când n-ai cu cine să stai de vorbă, dai drumul și la lup să
intre. Ia să vedem ce domn mai înalță și ăștia. (se ridică fragil și merge spre ușa de la intrare.
Cu precauție, deși știe că sunt copii.) Cine e?

Da. Da, primesc, scumpilor.

(îi lasă să colinde, pe fundal, și se întoarce în casă, să le dea ceva.)

Na, c-am aruncat până și merele. Nimic n-am. Nimic, doar bani.

(oftează; nu-i convine, dar scoate portofelul dintr-un dulap, privind în spate, să nu cumva să fi
avansat colindătorii în casă. Scoate o bancnotă, pune portofelul la loc meticulos, închide
dulapul, și se întoarce la colindători.)

Ați cântat foarte frumos, dar să știți că înainte copiii erau mai atenți. Păi, unde vă grăbiți așa?
Nici n-ați spus toate silabele versurilor.

Eu am fost învățătoare, să știți, și am și eu doi băieți. Păi, ce colinde am orchestrat eu... Și nu

vreun Domn, domn, să-nălțăm sau pe astea pe care le știe toată lumea. Aveam catalog, colinde
bizantine, colinde cântate în canon... era frumos.
Ia? Mă lăsați să vă colind și eu pe voi? Nu trebuie să-mi dați bomboane; eu nici nu mănânc.
Doar așa, să mă audă și pe mine cineva. (cântă ceva interesănțenie de colind, solemnă)

O, vă mulțumesc. Hai că nu vreau să vă plictisesc, dar cântați și voi mai cu tragere de inimă.
Așa-i frumos. N-are doamna covrigi sau bomboane, îmi pare rău. Dar uite, vă luați voi ceva bun.
(le dă bancnota)

Voi stați aici, în bloc la noi? Bine. Crăciun fericit, dragilor.

(încuie ușa de trei ori, se întoarce și dă atenție unor frunze uscate ale unei plante din ghiveci) Ia
uite, dragă, ce te-ai ramolit.

I-ai văzut pe ăștia mici? Am crezut că sunt vecini de-ai noștri, din ăștia care răstoarnă
ghiveciurile cu flori pe palier. Erau simpatici.

Mă rog, se mută și copii drăguți la noi în bloc. Frumoși și cuminți. Cu mine pe etaj, la
apartamentul cu două camere, sunt doi, nici n-au făcut 30 de ani. Tineri care se iubesc, care
strâng rahatul după câine când îl scot la plimbare. Mi-e drag să mă uit la ei, pe vizor, pe
fereastră. Atâta doar că am sunat vara trecută la ei la ușă să împrumut o cană de zahăr și n-au
răspuns. Dar sigur-sigur erau acasă. Știu fiindcă nu lătra câinele ăla cât bradul de înalt, și ei
oricum, zilele astea, lucrează mai mult pe calculatoare de acasă, din câte-am înțeles. Bine, dar
ce latră dulăul ăla, nu mai zic... Le-am zis și eu de câteva ori. O speria pe Mia în ultimul hal, dar
ce să-i facă? Lasă că nu mai are pe cine să sperie. Eu suport.

Păi când trăia madam Franț – nemțoaică – în apartament aici, vizavi, mergeam pe la ea o dată,
de două ori pe zi, mai cu niște gogoși, mai cu o întrebare. Îi plăceau la nebunie gogoșile mele –
cred că mai mult decât îi plăceau lui Vali. Eu pentru ei făceam, că mie mi-a plăcut mereu să am
grijă la siluetă. Dar pe asta, pe Franță, o umflam tot timpul cu ceva bun, și ea mânca și se
îngrășa și așa rămâneam eu cea mai frumoasă babă – nu? – de pe scară. Nici nu era
gospodină ca mine, și atunci se lingea pe bot când sunam eu la ușă cu câte-un platouaș.

Ăștia mici nu sunt așa. Închid cu zece zăvoare, te salută în gând, trec strada să nu apuci să intri
în vorbă cu ei. Nu mai poți să schimbi o vorbă cu nimeni din jurul tău. Ce le făceam, domne, eu,
dacă le ceream o ceașcă de zahăr? Că nu mă uitam în casa lor să văd dacă sunt zugrăviți
pereții. Nu le dădeam în cap, nu îi jefuiam. Dădeam bună ziua și pe urmă poate le aduceam și
lor gogoși. Oricum pentru ei aș fi făcut, că sigur n-au timp să își facă ei singuri.
Sună telefonul. Flori vede cine e apelantul și se duce, aproape surescitată, pe balcon să aibă
semnal mai bun. În timp ce curăță pasiv frunzele uscate ale unei plante, se oprește și se
reazemă de un perete. Îi e puțin rău.

FLORI

Da, mamă. Cât e ceasul acolo la tine?

Și ce faci, nu ești la serviciu? Te rog să nu-mi spui că ai făcut vreo prostie și ești în drum-

Ah. Singură, cum altfel? De, de acum trebuie să mă obișnuiesc.

Până la anul, am și o mare belea. Abia mă mai țin pe picioare.

Nu, nu, nu de sănătate. Nu mor eu așa, cu una, cu două, chiar dacă vouă v-ar fi tot aia.

Păi ce diferență face? Nu de plăcere mă suni, Paul. Ar fi mai bine pentru toată lumea dacă n-ai
mai avea povara asta.

Ce mai face Suzana? Suzanne. Ia uite, domne.

Dar ce-am zis, dragă? N-are, iubitul lui mama, nicio legătură. Sunt grele bătrânețile, deși eu mă
țin, să știi. Nu ți-o închipui pe mama ta vreo ramolită. Sunt exact cum mă știi, cum m-ai lăsat
ultima oară.

Ei, la înmormântare eram și stresată. Eu sunt bine, mai rămâne să încep să vorbesc de una
singură, atât.

Ți-am zis, dragă că mi s-a sinucis pisica? Chiar azi. Ca să nu mă bănui de orice fel de
companie. Otrăvită. Și eu nu mai pot, mi-e rău, am tensiunea scăzută – ce să fac cu ea?

Dragă, eu nu mănânc ficuși. Din punctul ăsta de vedere, stai liniștit, o să trăiesc o sută de ani
singură și nefericită.

Ei, hai! Nici nu mă așteptam să vii. La cât de costisitoare trebuie să fie biletele... Paul, stai
liniștit. Dacă puteai, știu că erai aici.

Uite, m-am agitat cu pisica asta. Nici n-am mai putut să mănânc nimic săptămâna asta.

Ei, hai. Dacă n-am avut nevoie?!

Nu prea, nu. Am rămas fără. Nu pot să car damigenele alea de 5 litri.

Nu, nu. De la robinet, categoric nu! Nici nu știi ce pun ăștia în apă...
Nu știu ce păzește. Știi tu că nu prea o are la inimă pe mama lui.

Ce i-am făcut eu, Paul? (răspunsul pare că durează mult timp)

Te rog să mă lași. Păi și ăsta e motiv? Tu de ce nu ești așa? Ție – ce? – nu ți-am făcut nimic?
Păi, și mie mama mea câte nu mi-a făcut! Sunt greșeli bine intenționate. Înțeleg să mă urască la
adolescență, dar ca adult, trebuie să te prinzi de chestiunile astea.

Nu-i nimic. Dacă atâta grijă am avut eu de el când era mic, atât merit, nu? Hai că mă enervez.
Țin să-ți amintesc că deja mi-era rău.

Tu nu. Știu foarte bine care e situația. Te rog eu nu mă mai agita.

Hai, te pupă mama. Să mă suni de Crăciun.

Categoric nu. Nu vorbi cu el. Lasă-l. Dacă nu simte, nici că vreau să-l văd. Ți-am zis eu că
pentru mine el e mai departe decât America.

Te rog eu să nu-mi faci figura asta. Nu e o surpriză plăcută.

Ai grijă. Te pupă mama. Să mă mai suni și pe mine.

Știu. Goodbye. (râde ca o adolescentă) Pa.

Îi este vizibil rău. Intră în casă, dă cu ochii de sacul cu pisica în el, tresare și se așază să-și
tragă sufletul.

FLORI

O arunc la ghenă. Îmi arunc cea mai bună prietenă la ghenă, dacă de altceva nu sunt în stare.

Nu se ridică încă. Are nevoie de un moment. Își apasă ochii cu mâinile, încearcă să își
umezească buzele. Când își dă seama că a trecut mai mult timp și că nu reușește să se adune,
încearcă să se încurajeze verbal.

TOT FLORI

Hai. Hai să mergem. Hai, Mia.

Nu vrea mama să te arunce la gunoi, dar dacă altfel nu pot? Ce să fac eu cu tine? Sunt obosită.
Am obosit și eu.

Se apleacă după punga de gunoi și alunecă și cade. Pufnește disprețuitor și se ridică (cu mică
dificultate, dar mai mult fiindcă este amețită decât pentru că ar fi imobilă) cu punga de gunoi în
mână. Merge spre ușă, iese din apartament către ghenă, dar se întoarce cu tot cu pisică, pe
care o trântește pe comoda din hol. Totul se întâmplă într-un ritm congelat, complet diferit de
felul alert în care vorbește.

FLORI

N-am cum. Nu pot.

Pentru a doua oară, bat colindători la ușă. Sunt doi băieței. Le deschide și lor, și îi urmărește
înduioșată, ținându-se de o comodă din hol.

TOT FLORI

Sărbători fericite și vouă, puilor. Mi-e puțin-

(cu ochii pe punga de gunoi) Auziți, duceți- (este întreruptă și punga îi este smulsă din mână, cu
„Mulțumim!”-ul de rigoare. După un prim moment de șoc, Flori acceptă confuzia, ușurată, și
face conversație cât cei mici coboară la următorul etaj.)

Vă plac florile mele? Da?

Da, mulțumesc și eu. Auziți, dar voi așa mergeți îmbrăcați la colindat?

Bine. Să aveți grijă. Pa, pa.

(rămasă singură) Cine are cele mai frumoase flori de pe toată scara? Sunt frumoase toate
pentru că n-am avut preferate și le-am îngrijit cu dragoste. Am știut să le cresc. Dar am și eu
iubirile mele cele mai mari. Palmierul Paul și ficusul Andrei – arbori sunt, ca băieții mei de înalte.
Le-am udat și le-am vorbit și le-am schimbat ghiveciul când nu le mai mergea bine. De douăzeci
de ani sunt băieții mei, de când erau băieții mei mici și rebeli, aici în casă.

Valentin îmi zicea că sunt zână a florilor, că așa a fost casa noastră mereu, plină de flori. Se
respiră aer de munte la noi în apartament. Și e verde sănătos peste tot. Nici n-ai cum să fii
supărat în așa un mic Versailles.

Când a murit prima oară ficusul Andrei, i-am luat un fir și l-am plantat iar. Nu îmi las eu băieții să
moară. Dar Andrei nu s-a supărat că după el am numit doar ficusul, și pe frati-su l-am făcut
palmierul ăsta mândru. Nu îi pasă lui Andrei-copilul de flori.

Nu-i pasă lui de nimic. O dată n-am primit un buchet de la el, cică de unde el e mai mic și mai
răsfățat. Așa zicea bărbată-miu. Sau poate e ca mine, și nu mă are pe mine la inimă. Paul, cel
mare, a fost mai mămos, așa.
Dar și eu îi apretam toate cămășile – îl trimiteam crai la școală de fiecare dată. Îi tăiam mere, îi
decojeam mandarine – care lui i-au plăcut mereu foarte mult. Andrei nu era cu fructele, el n-
avea nevoie. Dar Paul îmi picta felicitări, de 8 martie mă trezea cu „De ziua ta, mămico”... A fost
mare iubire între noi – și acum este.

Acum este un mare avocat, lucrează în State. A învățat bine, i-a și plăcut. Îmi mai trimite, din
când în când, poze, dulciuri, rujuri americane, că el știe că mamei lui i-a plăcut mereu să fie
aranjată.

Nu e nimic ca un ruj roșu. N-am mai primit, că a fost foarte ocupat tot anul, acum că e
Crăciunul, sigur urmează să îmi telefoneze de la curierii ăștia că am pachet de la Paul al meu.

Eh. Oricum mi-a mai rămas niște ruj de la ultimul colet. E caraghios să mă dau cu ruj roșu
singură prin casă, și de când s-a dus Vali al meu, n-am mai avut unde să mă duc, așa, că
singură parcă nu-mi vine.

Și na poftim, că Andrei e aici, în București, la doi pași, și tot nu trece pe la mine. Cine știe cu ce
l-am supărat eu... Ăsta, din State, tot îi mai trimite mamei lui amărâte – mămicii lui – câte una,
alta, și Andrei al meu nici nu sună, nici nu mă caută. Și Paul sună, deși e mereu ocupat și ar
avea motiv să nu. Avocat în New Jersey, de.

Așa i-a fost felul. Paul a semănat mereu mai mult cu mine la suflet, așa. De Andrei mi-era și
frică. Avea, domne, tonul ăla arțăgos, de nu puteai să-i zici nimic de frică. Deschidea gura și mi
se strângea inima. Ziceai că mușcă din mine.

M-a lăsat și pisica de tot.

(se gândește puțin) Mă rog, mai bine.

Era timpul. Nu, că nu sunt insensibilă, dar tocmai, că nici eu n-aș vrea să putrezesc aiurea în
tramvai. Când mori, rămâi povara altora, care tre să te spele, să te îngroape, să te plângă.

Sună din nou telefonul. De data asta, Flori se uită bine la ecran, sec. Încă nu răspunde. Tonul
de apel se aude câteva secunde bune înainte să se oprească.

FLORI

(rece) Na, poftim, eu sunt mamă să-i dai beep-uri. Nici că întorc apelul. Dacă îi pasă, să sune
tot el.
(așteaptă, se învârte prin casă, găsește lucruri de aranjat mai bine) Nu sună. Poate n-am
semnal? (iese pe balcon. Se înfiorează de la frig. Plescăie nemulțumită) Asta nu-i vreme să ții
flori pe balcon. Neapărat tre să le mut. Ia să... Tot eu ajung să las de la mine.

(nonșalantă, scoate iar telefonul și apelează) M-ai sunat din greșeală?

A, de gura lui.

Te anunț formal că nu mai am nevoie de niciun ajutor. Am rezolvat deja cu pisica. Treaba mea
cum. Doar nu mă crezi invalidă?

Da’ ce ești așa plictisit? Păi, așa te auzi. Auzi? Am un auz exemplar. Nici să nu te aud.

N-are rost să vii. Stai și tu cu fata aia. Eu mă descurc și singură, vezi bine.

Nu-ți scot niciun ochi, dragă. Nu-ți mai spun o vorbuliță toată viața dacă așa vrei.

Păi tu nu suporți nimic! Te rog frumos să nu dai vina pe mine că nu poți să mă suferi.

Auzi, te rog frumos să mă scutești. Eu te-am sunat să te întreb ceva, dar nu mai vreau nici să te
întreb. Cu tine nu se poate înțelege omul. De-un an de zile, ca să nu zic dintotdeauna, îmi faci
niște figuri de plesnit bine.

E, nu mai ai-! Ba fix doișpe ani ai, ești un căcăcios și te superi, om în toată firea, de la un nimic.

Să nu mai vrei tu să auzi de mama ta lăsată singură și bătrână... Și să știi că îi faci ceva foarte
urât și lui Paul, care nu poate să fie aici și să mă ajute, și care se simte vinovat. Păi, are obraz
cât pentru amândoi.

Păi tu ești vinovat!

Trebuie, mamă, să-i fim aproape și să îl susținem cât putem și noi. După ce că îi e greu pe
acolo...

Auăleu, ce faci tu de-ți trebuie susținere?

Dar susținerea mea unde e? Atâta merit, nu?

Nu există așa ceva. Te-am pus pe cruce ca să nu mai dați voi banii să faceți literele. Te-am
scris pe cruce că dacă nu te scriam eu acum, nu te scria nimeni mai încolo.

Rămâneai neconsemnat. Treceai prin viață ca și când. Nu rămânea nimic din tine.

Domne, dar nu-ți schimbi numele! Ce-are dacă e de acuma?

Nu cobesc. Am lăsat liber la an. Zău că ești irațional!

Păi el poate c-o să se îngroape în America. Ce știu eu ce-o fi până atunci?

Știi ceva?! Până la urmă, sunt doar un om. Așa am gândit eu că e bine. Ce faci acuma, mă cerți
tu pe mine? Nu ți-e puțin rușine?

Nimic – dar nimic – n-ai învățat de la nimeni. Nici tact, nici bunătate, nici școală n-ai făcut ca
lumea. Ești urâcios și nu-ți convine nimic. Dacă îl treceam doar pe Paul pe cruce – chit că n-
avea niciun sens – te supărai că te-am exclus. Ce să-ți mai povestesc!

Să taci! Când vorbesc eu, să taci!

N-am nevoie să vii aici, n-am nevoie de nimic de la tine. Sper să mor și să nu mă găsească
nimeni, că oricum nu trece nimeni pe aici că VEZI DOAMNE, M-AM ÎNGRIJIT SĂ-ȚI PUN ȘI
ȚIE NUMELE PE CRUCE. CE MAMĂ ODIOASĂ SUNT. NU MI-AR FI RUȘINE CĂ M-AM
GÂNDIT LA TINE?!

Acum ce faci, dezgropi 40 de ani?

Ce-am făcut așa de rău? Am zis că vreau să-mi văd și eu nepoții pe rând. Gavin s-a născut
primul, pe el trebuia să-l întâlnesc primul. Doar pentru că n-am venit la spital la Lara-

La sufletul lui frati-tu nu te gândești deloc? Cum s-ar fi simțit el dacă îi trimiteam calup de poze
cu nepoata nouă, abia născută, când pe Gavin nu-l văzusem niciodată în șase luni de zile.
Tocmai îmi ieșea viza. N-a murit nimeni dacă ai așteptat și tu puțin să fie corect!

E greu între străini – dar știi ceva? Pentru mine, e mai greu între ai tăi. Uite ce dușman îmi ești.
(ascultă mai mult și întrerupe brusc)

MI-E RĂU. Sunt bătrână și te cerți cot la cot cu mine. Zbieri, mă insulți... Te rog frumos să mă
lași. Nu mă mai suna niciodată. N-am nevoie.

Eu sunt singură și a nimănui. Zici că sunt vreo mamă denaturată, că v-am ținut în condiții
groaznice... Eu m-am chinuit să vă cresc și să nu vă lipsească nimic. Am făcut tot ce-am putut
și mai mult, eu și taică-tu, re-chi-zi-te, me-di-ta-ții... Ți-ai bătut joc de munca mea.

Am încercat să fac om din tine, băiatule, să te pun să înveți. Și dacă ascultai puțin, poate se
alegea ceva și de tine.

Niciodată n-ai vrut, mereu m-ai disprețuit.

NORMAL! Normal că l-am preferat pe el dacă tu mă urai. De ce n-ai plecat tu, dacă ești așa
bun?

I se închide telefonul. Surpriza e mare. Îi e vizibil rău, gâfâie. Un timp îndelungat, stă cu
degetele împreunate și capul plecat, sprijinit de ele. La un moment dat, sună cineva la ușă. Își
ridică ochii din pământ, plini de speranță.

FLORI

(sfidătoare) Da, bine, crezi că acum mai repari ceva. Meritai să mor și să mă găsești așa, să
înveți și tu ce e aia să-ți pară rău. Ce mi-ar fi plăcut finalul ăsta!

(acră, fără dubii) Cine-i?

DE AFARĂ

Primiți cu colindul?