România rasistă și filmul Aferim

În ultima perioadă, pe fondul protestelor din SUA cât și a tensiunii

acumulate în Europa, s-a ajuns la manifestări anti-rasiste fără precedent și aproape
zilnic se mai schimbă ceva în societate.
Recent internetul a avut parte de o dezbatere legată de scoaterea filmului „Pe
aripile vântului” de pe HBO pe considerente ce țin de rasismul din film. Cică ar
urma să-l repună pe platformă după ce ar pune înainte de difuzare un carton care să
justifice că HBO nu e în asentiment cu cele prezentate în film, că e greșit, că-i
vorba de o altă perioadă istorică ș.a.m.d..
Arta trece, mai dur ca niciodată, prin filtrul rasismului și comedianți sunt
puși la zid pentru glume rasiste. Și? Acest mod de a pune problema are și părți
negative, cu toate că la prima impresie n-ar avea ce să fie rău în a curăța lumea de
rasism și discriminare.
Lipsa educației la nivel global împinge generația actuală către „dacă n-ați
înțeles că rasismul e greșit o să ștergem urmele lui”. Să pui un carton explicativ
unui film care portretizează o mentalitate învechită e similar cu explicarea utilizării
pastei de dinți. Dacă nu-ți spune pe cutie să n-o îngurgitezi o să spui că n-ai știut.
Și dacă n-ai înțeles unde greșești înseamnă că n-ai înțeles nimic. Dacă te
pedepsesc pentru că ești rasist, dar nu reușesc să te fac să înțelegi greșeala
înseamnă că sunt șanse mai mari să te înrăiesc. Faptul că mulți n-au înțeles
încă/deja cum și cât poate dăuna discriminarea a împins tabăra adversă spre
măsuri… care stârnesc.
Noi în România avem problema sclaviei rome. Suntem noi astăzi dispuși să
ne asumăm greșelile/contextul (cele două nu se pot confunda) din trecut? E corect
față de noi să ne împovărăm cu atitudinile strămoșilor? Auto-învinovățirea
salvează cumva situația mai mult decât o poate face simpla conștientizare a
nasolului provocat de sclavie? Se poate face abuz de învinovățirea unei generații
pentru greșeli trecute pentru răzbunare?
Cum poți repara o nedreptate istorică fără să cocoșezi oameni a căror singură
vină e că s-au născut din mișcările de pelvis ale celor care au deținut sclavi romi?
Îmi pun aceste întrebări încercând să anticip dacă noi românii vom înțelege
vreodată ce a însemnat sclavia romă, cum a afectat ea viitorul unei etnii și dacă
vom putea schimba ceva înainte să ne schimbe cu forța contextul social.
De asemenea, nepoții victimelor vor nepoții abuzatorilor în genunchi sau în
acord cu adevărul istoric? Personal? Sunt de acord să rescriem istoria, s-o spunem
sincer. Să spunem cum dramele nu se măsoară în cifre („ăia au omorât mai mult”)
ci-s la fel de nasoale. Să învățăm ce s-a făcut nasol ca să nu se mai repete.

Frumusețea unor filme e că le revezi cu alți ochi după ce ai citit anumite

cărți, ori urmărit alte pelicule. În decurs de câteva zile am consumat cu foame
cartea „Să nu ucizi o pasăre cântătoare” și două filme pe care acum mulți ani n-am
fost capabil să le înțeleg cu totul: „12 angry men”/„12 oameni furioși” și „Inherit
the wind”/„Procesul maimuțelor”.
M-am uitat la data apariției celor de mai sus și apoi am comparat cu primele
filme românești care au început să trateze problema rasismului. Diferența de timp e
scuzabilă, dar evidentă (și tristă). Și se vede și în mentalul colectiv. Filmul
„Aferim” a apărut în 2014, sau 1957 dacă eram pe același fus orar cu americanii
(anul apariției „12 angry men”).
În ultima perioadă rasismul românilor a explodat, pe fondul unor nasoale
făcute de câțiva romi. Am putea lua în calcul și frustrările unor români care caută
cu înverșunare „vinovați” palpabili, dar despre asta nu se vorbește. Rasismul se
vede și în reacția față de manele, asociate 100% cu etnicii (ele sunt considerate
vinovate pentru incultura românilor și când ceva e „manelizat” e inevitabil de rău).
Gelu Duminică și alți reprezentanți ai comunității rome s-au chinuit să dea
niște explicații dar de cele mai multe ori cuvintele s-au lovit de un zid de
prejudecăți. Da, trebuie să păstrăm raporturile (asta pentru că unii vor vrea să le
sublinieze cu nerv).
Nu suntem chiar în punctul ăla al istoriei, romii nu merg în spatele
autobuzelor, nu au toalete separate și magazinele lor, dar dacă ne uităm în hăul
internetului (unde oamenii sunt sinceri și se simt protejați de anonimat) o să vedem
că mentalitatea e pur segregaționistă. Discursul de tipul „romii au criminalitatea în
sânge” n-a dispărut nici în 2023.
Filme precum „Aferim” (sau mai recentul „Îmi este indiferent dacă intrăm în
istorie ca barbari”) sunt mană cerească și dacă le-ar vedea mai mulți oameni,
împreună cu o lectură aprofundată despre rasism și discriminare, n-am mai sta
blocați în pseudoștiință și prejudecăți. În școlile românești nu știu dacă se citește
ceva despre rasism. Când să faci asta printre atâtea cărți despre țărani și durerile
lor. Abia când alți albi „încalță și ceilalți papuci” se face mai multă lumină.
Motiv pentru care filmele sunt fix ce trebuie. Doar că, din păcate, masele vor
să vadă producții cinematografice cu umor îndoielnic, miștocăreală și vedete (care
altfel pe social-media sunt foarte serioase când vine vorba de probleme sociale).
Bine, nici „12 angry men” n-a rupt la apariție. Putem să ne batem pe spate cu
această asemănare.
De ce am tot bătut monedă pe filmul „12 oameni furioși”? Pentru că așa cum
spunem cu mândrie că I.L.Caragiale este fenomenal de contemporan așa este și
filmul ăsta. Pe parcursul filmului american din 1957 vom vedea 12 personaje atât
de bine conturate încât ar putea la fel de bine să fie 12 români teleportați din 2020
într-o sală de judecată din America de acum zeci de ani.
O să-l vedeți clar ca lumina zilei pe parvenitul îmbogățit și miștocar, pe
șantieristul modest dar cu convingeri solide, pe bătrânul suspicios, publicitarul
hipster (ăsta-i atemporal), părintele frustrate pe tânăra generație și mulți alții din
autobuzele și blocurile românești. Sunt acolo, doar că vorbesc în engleză și despre
un „negru”, nu un „țigan”.

Ce e de făcut? Timpul le va rezolva pe toate. Și da, chiar suntem în urmă.

Normele internaționale ne fac brânci în lumea civilizată (fiind forțați să sărim
anumite etape mentale), motiv pentru care frustrarea crește în anumite medii și
ajungem la replici precum „dacă-i plac așa mult să-i primească ei”. Dar putem doar
să sperăm că într-un final o să fie bine.