nici așa, nici altminteri

Să ne facem ruși!
Andrei PLEŞU
Publicat în Dilema Veche nr. 974 din 8 decembrie – 14 decembrie 2022

Se pare că, în Franţa, nici Partidul Socialist al dlui Hollande nu mai este, pentru
„oamenii de bine”, un adevărat partid de stînga. Vechea patimă galică pentru
Uniunea Sovietică a lui Stalin e încă vie, provocator de vie. De la Romain Rolland
(pentru care Iosif Visarionovici era cel mai mare om al timpului său şi al planetei) la
Jean-Paul Sartre, de la Henri Barbusse la André Malraux, Louis Aragon, Yves
Montand (într-o primă fază) sau Alain Badiou, toată floarea literelor şi artelor
franceze a sucombat sub puterea de seducţie a marxism-leninismului în versiune
sovietică. Ce altă ţară a mai produs o gazetă atît de nobilă precum L’Humanité,
despre care Boris Souvarine spunea că „nu e cu nimic mai prejos de redacţia Pravdei,
în josnicie, servilism şi minciună”. Cele mai fioroase probe ale Gulagului au fost şi sînt
sistematic trecute cu vederea, dacă nu direct justificate prin complexe „necesităţi
istorice”. S-ar zice că a fi francez de stînga e a fi niţel rus. Rusia înseamnă, desigur,
„baletele ruseşti”, dar şi Lenin, Kandinsky, dar şi simpaticul Hruşciov, Tolstoi, dar şi
şarmantul Putin. Rusia trăieşte, în continuare, din „gloria” sovietelor şi participă încă,
neistovit, la nimbul eroicei lupte a marelui „far” răsăritean pentru fericirea
universală. Evident, lumea a evoluat. Globalizarea, relativismele postmoderne,
criteriile – mai puţin pompoase – ale societăţii de consum au adus dezbaterea
ideologică şi solidaritatea cu Federaţia Rusă la niveluri mai… accesibile. A iubi
„sufletul” rus, a cînta ode democraţiei moscovite a devenit o gesticulaţie ceva mai
zglobie, mai la îndemînă. Domnul Gérard Depardieu, de pildă, supărat pe impozitele
prea mari din ţara sa, a hotărît să ceară cetăţenia rusă. Nu merge pînă acolo încît să
se stabilească în paradisul rusesc. Ca reşedinţă, e mai bună Belgia. Dar o caldă
îmbrăţişare cu Putin la Soci şi o scrisoare bine simţită despre „onoarea” Rusiei nu se
puteau evita. Cu ceva timp în urmă, dl Depardieu îşi exhiba temperamentul original,
făcînd, ostentativ, pipi în pantaloni, în semn de protest faţă de interdicţia de a vizita,
în timpul decolării, toaleta avionului în care se afla. Încîntat, probabil, de efectul
mediatic al gestului său, el aspiră acum la mai mult: face pipi pe Katyn, pe milioanele
de morţi ale foametei din Ucraina, pe Soljeniţîn, pe lagărele siberiene, pe toate
victimele puşcăriilor comuniste din Răsăritul european ocupat de armata sovietică
sau pe asasinatul recent, din „era” Putin, al unei ziariste ca Anna Stepanovna
Politkovskaia. O micţiune de proporţii! Făloasă! Tocmai bună de „breaking news”!

Dar odată deschisă această cursă de „repopulare” a Estului sălbatic, lucrurile tind să
se precipite. Dl Depardieu e un bun precedent. Glamouroasa Brigitte Bardot,
dezamăgită că statul francez nu se ocupă de salvarea vieţii unui cuplu de elefanţi
tuberculoşi, cere şi ea paşaport rusesc. Putin este, cum ştim, un mare apărător al
drepturilor animalelor. Rusia e o superbă rezervaţie a iubirii de sălbăticiuni, în vreme
ce Franţa, decăzută, a ajuns, după spusele vedetei, „un adevărat cimitir” al
necuvîntătoarelor. Va vizita oare dna Bardot, cu ocazia vizitei ei festive la Soci, şi
cîteva cimitire al închisorilor comuniste? Marx n-a spus, totuşi, că „cel mai preţios
capital” ar fi elefanţii.

Încep să cred că dl Andrei Marga, fostul nostru ministru de Externe, avea dreptate.
Putin e cel mai mare politician al lumii. Seducător. Ataşant. Uman. Ne-am fi gîndit
vreodată că Rusia va deveni pentru minţi atît de subtile ca Brigitte Bardot şi Gérard
Depardieu o oază a libertăţii, a grijii nediscriminatorii pentru om şi animal? Rusia e
pregătită să ofere azil politic celor pe care capitalismul nu-i mai înţelege. Vor urma şi
alte cereri. Dacă nu credeţi, căutaţi, pe YouTube, filmuleţul în care Vladimir Putin
cîntă, la un concert de binefacere, melodia „Blueberry Hills“. În jurul meselor din
primul rînd al sălii, Sharon Stone, Kevin Costner, Kurt Russell şi Depardieu însuşi se
ridică în picioare, copleşiţi de emoţie şi respect, fericiţi să asculte, transfiguraţi,
emisia vocală a marelui om.

E greu de înţeles de ce unii ruşi de anvergură (de la Berdiaev şi Lossky la Şestov şi

Pavel Evdokimov, de la Serghei Bulgakov la Nureev şi Barîşnikov) au ales să
părăsească un loc atît de generos, de civilizat, de primitor. Au greşit. Dacă lucrurile
vor merge în continuare prost cu impozitele şi cu elefanţii, urmaşii lor ar putea
reveni, în sfîrşit lămuriţi, la ţara-mumă.

(Text scris în ianuarie 2013. Între timp, Depardieu a făcut un pas înapoi, ca să nu-i
iasă vorbe... În schimb, a făcut un pas înainte Steven Seagal, devenit membru al
partidului Rusia Justă și reprezentant special al Ministerului de Externe al Rusiei
pentru relațiile ruso-americane...)

la răscruce de gînduri

Teatrul şi politica
Andrei CORNEA
Publicat în Dilema Veche nr. 974 din 8 decembrie – 14 decembrie 2022

Limbajul politicii, al politicienilor şi al celor care vorbim despre politică e doldora de

metafore din viaţa teatrului şi a spectacolului în general. Politicienii „joacă roluri” şi
„intră” bine sau rău în rolul respectiv. Ei sînt „actori” într-o „piesă” care poate fi o
„dramă” sau o „farsă”, care „se termină bine” sau „rău” pentru unii dintre ei. Există
cîte un politician care e „protagonist” într-o „scenă”, altul are, sărmanul, numai un
„rol secundar”. Uneori ei „joacă idila” împăcării, alteori „îşi cară unii altora pumni” ca
într-o „mascaradă”. Printre ei, unii „fac acrobaţii”, alții „fac pe nebunii”, alţii „fac
frumos”. Din cînd în cînd are loc un mare „show”, care e „bine sau rău regizat” şi pe
care „publicul” îl „aplaudă” sau îl „huiduie”. Cînd nu ştim să legăm lucrurile și faptele
prea bine, spunem că „piesa a fost regizată din umbră”. Uneori au loc şi „repetiţii”,
ba chiar „repetiţia generală” pentru un eveniment politic – de exemplu, pentru
alegeri. Cînd este cazul, se negociază „în culise”. Evenimentele politice sînt „jucate”
după „scenarii scrise dinainte” şi ele apar în „luminile rampei”. Uneori se „scriu
scenarii sumbre” la unul din „palate”, sau în „palatele Puterii”. Ele vor fi „jucate pe o
scenă”, care e ţara sau lumea. Noi asistăm la „spectacol” şi, la alegeri, „îi premiem”
sau nu pe actori.
Cît despre sintagma „scena politică”, aceasta a devenit atît de banală şi de tocită de
utilizarea continuă, încît nici nu o mai luăm în seamă. E interesant că vorbim mai rar
despre „scena culturală” şi deloc despre „scena economică” sau „scena socială”.
Aceasta arată, de fapt, şi motivul ascuns – sau cel puţin unul dintre ele – pentru care
tindem să vedem lumea politicii ca pe un teatru: avem impresia că e o lume falsă – o
„mascaradă” – neautentică, spre deosebire de lumea economică, de pildă, care e
reală. Se întîmplă în politică lucruri ca „pe scenă”, „gesticulaţie mare”, vorbe grave,
dar, înapoia scenei, nimic sau aproape nimic nu e adevărat. Lumea politicii ni se pare
dublă: o faţă îndreptată spre noi, care devenim asistenţă şi „public”, şi o faţă reală,
necunoscută, aflată în umbră. Impresia de fals o naşte pe aceea de teamă: politicienii
„fac scenarii” pe care noi nu le înţelegem. Un exemplu: în ultimul timp, preţul
petrolului a crescut vertiginos şi am fost bombardaţi cu ştiri ameninţătoare şi
previziuni sumbre. Criza generalizată şi exitus-ul economic şi politic al unei lumi
păcătoase de a avea prea multe maşini, de a aprinde prea multe becuri şi de a face
duş prea des sînt anunţate. Cauzele mari şi mici, esenţiale şi auxiliare sînt descrise.
Deodată, pe neaşteptate pentru „publicul spectator”, preţul petrolului începe să
scadă şi scăderea continuă. Cauzele mari, mici şi auxilare au rămas aceleaşi. Cum să
nu te gîndeşti la „un scenariu”, la un „în spatele cortinei” care explică totul?

Falsitatea, aşadar, a vieţii politice, cît şi teama noastră de necunoscutul şi neînţelesul

vieţii şi lumii creează impresia de teatru. Fireşte, impresie accentuată pînă la
paroxism de prezenţa politicii şi a politicienilor la televiziune. Sau poate, mai curînd,
metaforele teatrale vor să exorcizeze teama, să o circumscrie unui teritoriu mai sigur
şi mai familiar: „e un teatru”, spunem, înţelegînd adesea: „nu-i decît un teatru”,
adică nu-i ceva autentic care să trebuiască a fi luat în serios. E totuşi numai un
„spectacol”, o „paradă de măşti” la care noi asistăm, aşezaţi leneș în fotoliul din faţa
televizorului. În plus, ne şi flatăm pe noi înşine: cum-necum, noi sîntem „publicul”,
noi reprezentăm scopul întregii „reprezentaţii” politice, noi îi „aplaudăm” sau
„huiduim” pe „actorii politici”. 
E adevărat, avem aici o mică problemă: nu putem părăsi „sala”, dacă „spectacolul”
ne displace. Locul nostru la „circul politic” nu poate fi nici refuzat, nici schimbat, nici
abandonat. Putem închide ochii, dacă luminile sînt prea puternice, ne putem astupa
urechile, dacă strigătele sînt prea ascuţite, dar „reprezentaţia” continuă oricum, fără
antract, cu noi mereu „în sală”. Aşa că poate e mai bine totuşi s-o urmărim. Mai ales
că, de obicei, plătim scump şi participarea, şi neparticiparea!

La timpul trecut

„Casa dărăpănată” în care nu vrea

nimeni să intre
Adina POPESCU
Publicat în Dilema Veche nr. 974 din 8 decembrie – 14 decembrie 2022

Cînd eram de vîrsta copiilor care au participat la ancheta din acest Dosar, trecutul mi
se părea insignifiant și cumva la fel de utopic ca și viitorul. Pentru că generațiile, în
esență, nu se schimbă prea mult, mă raportam la trecut doar prin datele pe care
trebuia să le învățăm pe de rost la orele de istorie și mai ales prin operele scriitorilor
din manualul de română, care aveau un limbaj „depășit” pe care de multe ori nu-l
înțelegeam. Creangă, Eminescu, dar mai ales Nicolae Filimon sau Costache Negri mi
se păreau clar „din trecut” (de altfel, pînă și numele, Costache, era un exemplu de
artefact lingvistic... cine se mai numea Costache în anii ’80?). Așadar, îmi dădeam
seama că trecutul însemna și limbaj. Bunicul meu, din tagma veteranilor de război,
care îmi povestea deseori cum fusese împușcat în cel de-al Doilea Război Mondial și
îmi arăta urma de glonț, era clar un exponat al Trecutului, un soi de piesă de muzeu.
De altfel, pentru mine și pentru cei din generația mea, războiul ăsta putea să fi avut
loc la fel de bine în Evul Mediu sau în antichitate. La fel se întîmplă cu tinerii de
astăzi, cînd se raportează la trecutul nostru recent, regimul comunist pentru ei e o
altă planetă. Însă, la întîlnirile mele cu copiii prin școli, de fiecare dată cînd îi
întrebam: „Dacă ați avea o mașină a timpului, în ce perioadă din trecut ați călători?“,
ei răspundeau invariabil: „În anii ’80“. De ce? Pentru că era singurul trecut
recognoscibil pentru ei ca perioada în care copilăriseră părinții lor, singurul trecut
„palpabil” – dacă părinții lor erau încă în viață, însemna că acel trecut, cum-necum,
se întîmplase. 

Probabil că trecutul, pe plan personal, devine semnificativ odată cu vîrstă. La 20 de

ani nu dai doi bani pe el, pe la 40 începe să te intereseze, să te definească chiar. De
pildă, eu doar în ultimii ani am devenit cu adevărat curioasă în ceea ce privește
trecutul familiei mele și am început să-mi caut niște rădăcini. Rădăcinile sînt bune
pentru că, în sfîrșit, te ancorează în trecut, începi să ai o legătură vie cu el. A început
să mă intereseze trecutul, inclusiv pentru a-mi explica prezentul, pentru că tot ce se
întîmplă din punct de vedere politic (economic etc.) în prezent are o cauză în trecut,
desigur. Am devenit mai mult decît interesată de trecutul țărilor ex-comuniste de
lîngă noi, „vecine și prietene”, pentru a-mi explica mentalități, traume comune. Și
mi-am dat seama că nu învățăm nimic nu doar din trecutul nostru pe care e posibil
să-l privim la un mod subiectiv, deformat, dar nici măcar din trecutul altora. 

Dosarul acesta este în primul rînd unul de recuperare a trecutului, dincolo de istorie,
de date și de fapte. Ce mai înțelegem din trecut? Dar mai ales cum „îl predăm”
generațiilor de acum, cum îi apropiem pe copii de trecut, cum îl îmbrăcăm ca să
devină sexy și important, în același timp. Unul dintre copiii din anchetă spune că,
atunci cînd se gîndește la trecut, se gîndește la o casă dărăpănată. Cum renovăm,
cum restaurăm această casă pentru a-i convinge pe cei mai tineri să intre și să
înțeleagă? Analogia poate să rămînă aceeași și în ceea ce privește trecutul personal.
Cum acceptăm, cum ne împăcăm cu trecutul nostru, al fiecăruia, ca să ducem o viață
mai bună în prezent?

La timpul trecut

Prezentul luminează trecutul (mai

curînd decît invers)
Adrian CIOROIANU
Publicat în Dilema Veche nr. 974 din 8 decembrie – 14 decembrie 2022
© YouTube

Marți, 22 noiembrie a.c., într-o piață din nordul Moscovei, președintele rus Vladimir
Putin și președintele cubanez Miguel Díaz-Canel au dezvelit o statuie a fostului lider
Fidel Castro. În acel moment, Putin era liderul izolat al unei țări afectate de sancțiuni
occidentale, iar Cuba era ținta unui embargo economic american vechi de decenii.
Alăturarea lor era logică.

În același timp (luni, 21 noiembrie a.c.), șeful diplomației UE, Josep Borrell, reunea o
ședință de urgență, punîndu-i față în față pe președintele sîrb Vucici și pe premierul
kosovar Kurti, într-o încercare de a evita escaladarea spre violență a unei crize care a
pornit dintr-o lege a autorităților kosovare care cere înlocuirea plăcuțelor de
înmatriculare auto vechi (din anii 1990-2007, cînd Kosovo era parte a Serbiei) cu cele
noi, ale „Republicii Kosovo“ – ceea ce minoritatea sîrbă locală refuză să facă.
Confruntarea etnică e logică și ea.

Cazurile de mai sus trimit la evenimente de rang secund, de genul celor ce apar
zilnic, cu zecile, pe agențiile de știri, dar nu ajung pe prima pagină. Ce au în comun e,
în schimb, altceva: la rădăcina lor se află megaepisoade istorice, de genul celor care
ar fi putut schimba fața lumii (criza rachetelor sovietice din Cuba, 1962, în cazul
primului) sau care au schimbat, categoric, fața și granițele Europei (războiul
intraiugoslav, în cazul ultimului). Ambele sînt ilustrative pentru un trecut care, de
fapt, nu trece. Sau, mai precis, un trecut care, exact atunci cînd te iluzionezi c-ar fi
consumat, se întoarce printr-un ecou seismic și te lovește peste frunte. Trecutul nu
neapărat explică prezentul (cum credem cu toții), ci mai curînd el devine
comprehensibil tocmai în lumina a ceea ce se întîmplă chiar azi.

Cîte națiuni, atîtea obsesii naționale

Istoriografia fiecărei națiuni are propriile obsesii. În cazul nostru, regele Carol al II-
lea, 23 august 1944 sau revoluția din decembrie 1989 vor rămîne, în deceniile
următoare, subiecte inevitabil predilecte polemicilor. În cazul SUA, la fel vor fi
războiul din Vietnam, criza Watergate sau lunga campanie recentă din Afganistan ș.a.

Francezii au și ei, în secolul XX, trauma lor: ocupația germană și, mai mult,
comportamentul (i.e. politici rasiale) al guvernului de la Vichy – una dintre cele mai
umbrite pagini din istoria acestei națiuni. Éric Conan și Henry Rousso publicau un
volum (Ed. Gallimard, 1996) al cărui titlu a făcut carieră: Vichy, un passé qui ne passe
pas. Dincolo de plusul (pentru un cititor român) că are drept motto un aforism al lui
Cioran („Interesul pe care-l purtăm Timpului pleacă dintr-un snobism al
Ireparabilului“), această idee a unui trecut care nu trece e valoroasă pentru orice
istoric – și pentru orice om interesat de problema (și soluțiile) reflecției despre
trecut, istorie, legendă și memorie. Morala acestei reflecții e că nu tot trecutul este
istorie (și mai ales că nu toată istoria e trecut), că memoria și istoria sînt categorii
gnoseologice clar diferite (și care funcționează după logici aparte) și că, în general,
chiar și oamenii modest educați în istorie au propria lor memorie sau propriile lor
legende despre trecut. 

Dovezile în acest sens abundă. Într-un sondaj INSCOP Research din noiembrie a.c.,
desfășurat în România pe parcursul mai multor luni, reiese că, în mai-iunie a.c., 54%
din intervievați (și 57,4% din repondenții din septembrie-octombrie a.c.) cred că
situația generală a țării în 2022 e mai rea decît cea din 1989! În fața unei astfel de
știri, un om cu simțul măsurii (societal vorbind) e lăsat năuc. Înseamnă că o bună
parte din reperele rememorărilor noastre și din valorile ultimelor decenii (precum
libertate, democrație, parlamentarism, pluripartidism, alegeri libere etc.) sînt simple
vorbe în vînt, fără priză reală la mulți (aparent majoritari) români. Sau poate putem
trage concluzia că o bună parte dintre concetățeni și-ar vinde libertatea pentru un
salariu mai mare sau pentru mai mare grijă din partea unui stat paternalist, chiar
dacă dictatorial. Altfel spus: pentru acești 54% sau 57,4% din români (să fie
surprinzător că românii par cu cca zece procente mai optimiști primăvara decît
toamna?), trecutul e mai bun decît prezentul, iar legenda acelui trecut e mai
puternică decît istoria lui. La drept vorbind, oricare dintre acești cca 55% din români
pare a spune: istoria e treaba profesorilor și cercetătorilor, nouă lăsați-ne amintirile
vieții noastre!

Aurea mediocritas – linia de mijloc e mereu mai bună

De fapt, acei oameni au dreptate. Cred că sondajul e șchiop. Acei plus/minus 55% din
români „nostalgici“ nu vorbesc despre etica, morala sau istoria comunismului, ci
despre viața lor. Ei nu regretă un sistem politic anume. Cei mai vîrstnici
rememorează tinerețea lor, o epocă a unei egalități sociale cel puțin mimate, a
locului de muncă & salariului garantat, a locuinței, buteliei și vacanței date prin
sindicat, a unui stat care pretindea că are grijă de orice cetățean (și îi cerea în schimb
supunere, printre altele). 

Cei mai tineri dintre repondenți dau glas frustrării lor despre pre--zent: așa cum am
scris adesea, ge-nerațiile de studenți/tineri de azi sînt mult mai progresist-socialiști
decît stu-den-ții anilor 1990 (fără o legătură cu partidul PSD) – și poate pe drept
cuvînt, pen-tru că o bună parte dintre ei sînt de-za-mă-giți de politicieni și politizare,
de lipsa meritocrației din scara operațională a sta-tului, de labirinturile oficiilor de
stat și, poate, inclusiv de consumul de hîrtie în creș-tere al unei birocrații care
pretinde că in-tră în epoca digitală etc.

Sîntem în anul 2022 și deja putem prevedea că o anumită memorie și o anumită

legendă a trecutului nostru se vor afla inevitabil în bagajul oricărei confruntări
electorale românești din viitorul previzibil. 

Dacă ne gîndim bine, deseori a fost așa. În 1996, candidatul Emil Constantinescu îl
întreba (și bloca) pe candidatul Ion Iliescu dacă crede în Dumnezeu. Pentru mulți
votanți de atunci, aceasta rima cu o epocă în care pe stema țării scria Nihil sine Deo.
În anul 2004, candidatul Băsescu îl căina pe candidatul Năstase (și pe noi toți): „Ce
blestem pe țara asta, să aleagă între doi comuniști!“. E adevărat că ambii fuseseră
membri PCR (ca alte patru milioane), dar ce nu reieșea din acea seară a fost și din ce
famiglia a ex-Securității făcea parte fiecare. Nu despre istoria țării era vorba în acel
schimb de replici – ci despre tupeul, cariera și legendarea posibilă a fiecăruia. 

Dat fiind că această percepție e, de fapt, un fragment scurt de memorie istorică, nu-i
o surpriză că, pe de o parte, i) alegerea ca președinte al României a (minoritaru)lui
Klaus Iohannis a amuțit vocea eternului revendicator etnic László Tökés (o portavoce
a unei anumite memorii, nicicum a istoriei ca atare), dar și ii) steaua politică a dlui
Băsescu în Republica Moldova a căzut în momentul în care, în iunie 2019, femeia
politician Maia Sandu devenea prim-ministru și, în noiembrie 2020, a cîștigat acolo
alegerile prezidențiale. Judecate azi, cotele Maia vs. Băsescu sînt rizibile: Maia Sandu
e, într-un sondaj românesc din noiembrie a.c., cel mai de încredere lider dintr-o țară
europeană, devansîndu-i clar pe Emmanuel Macron sau Volodimir Zelenski, iar ex-
președintele Băsescu a dispărut din radarul public. Într-un fel, Traian Băsescu avea
dreptate: generația sa de membri de partid & surse ale Securității etc. poate,
inevitabil, păcăli memoria unor generații – dar niciodată nu poate înșela istoria, ca
atare.

O veste pentru fularul domnului OrbЗn: unirea venea oricum

Să revenim la zi. Eu fac parte din acea generație de români/europeni care realmente
au crezut că Rusia anilor 1990 poate să se distileze, treptat, într-un membru al
familiei europene democratice. În fapt, războiul de cucerire pornit pe 24 februarie
a.c. de Rusia împotriva Ucrainei ne explică mai bine istoria Imperiului Țarist: același
vechi apetit expansionist, același refuz de a concepe că unii vecini nu le acceptă
suzeranitatea.

La fel, povestea cu „fularul cu Ungaria Mare“ al premierului Orbán al Ungariei: ea nu

spune nimic despre istoria Europei sau Uniunii Europene, dar spune volume despre
nostalgia unor maghiari şi despre surpriza pe care ei au simțit-o în urma tratatului de
la Trianon, din iunie 1920. Fularul explicit deschis în filmare al premierului Orbán
arată că o parte a maghiarilor (cel puțin cei care îl votează) n-au înțeles că
demografia face istoria. Urmînd logica istorică – și evoluția demografică –, România
s-ar fi unit cu Transilvania, în deceniile după 1920, chiar și fără Primul Război
Mondial. Cum? Prin ascendență numerică.

Și, ca să închidem cercul și să revenim la primele paragrafe: Serbia nu a pierdut

Kosovo în 2008 – ci în secolele în care sporul demografic a mers într-o anumită
direcție. Cît despre Cuba: Fidel Castro a fost, indubitabil, un rebel revoluționar al
secolului XX. Îl putem simpatiza sau nu, dar faptul că un lider conservator din Eurasia
(precum Vladimir Putin) ridică statuie unui revoluționar din coasta SUA e doar
semnul anchilozării președintelui rus în logica Războiului Rece. Statuia lui Castro
inaugurată de Putin vorbește mai puțin despre prezentul Cubei – și mai mult despre
trecutul liderului Rusiei. 

Drept care teza acestui text este: nu vă (mai) așteptați ca trecutul să explice
prezentul. Citiți știrile fiecărei dimineți și veți înțelege mai bine trecutul  –  inclusiv de
ce scandalul plăcuţelor de înmatriculare, între sîrbii şi kosovarii de azi, ne grăieşte, de
fapt, despre războiul dintre creştinism şi islam de acum şase secole şi mai bine.

Adrian Cioroianu e profesor universitar şi director al Bibliotecii Naţionale a României.

Cea mai recentă carte (editor): 1921-2021. A fost odată ca niciodată Partidul
Comunist Român, Editura Polirom, 2021.

la timpul trecut

Atacul blînd al literaturii

Mihaela NICOLAE
Publicat în Dilema Veche nr. 974 din 8 decembrie – 14 decembrie 2022
Mult timp, ca elevă de liceu, n-am știut să fac diferența dintre Grigore Ureche, Miron
Costin și Ion Neculce. Am găsit cîteva explicații pentru ignoranța aceasta
inacceptabilă în cazul unui pasionat de literatură, cum pretindeam că sînt. Despre
Neculce știam, din comentariile pe care mi le făceam singură, citind de ici și de colo,
că seamănă cu Ion Creangă și îl încadrasem oarecum într-un tipar. E bine să-ți faci
singur adnotările, să nu preiei doar informație dată de-a gata în teribilele cărți de
eseuri, le spun mereu elevilor mei. Pierzi mai mult timp, dar compensezi prin
deschiderea culturală, fără de care orice demers de analiză mi se pare impostură. În
anii ’90, nu aveam cine știe ce surse, aveam, e drept, istorii ale literaturii, și chiar le
studiam cu atenție. Nu (prea) citeam însă textele propriu-zise, fragmentele
importante, citeam în general comentarii pe baza lor. Puteam reproduce informația
rece, însă nu-i înțelegeam cu adevărat pe cronicari, nici pe pașoptiști, nici pe
junimiști, nici pe interbelici. 

Nu știam că stă omul sub vremi, și nu invers. Nici că invazia lăcustelor, despre care
vorbește Miron Costin, apare și la Doris Lessing, în povestirea „Atacul blînd al
lăcustelor“ – literatură contemporană, altceva, domnule, altceva! –, și apare și în
realitate. Am trăit și eu, nu la proporțiile zugrăvite în cronică, o invazie a lăcustelor.
Îmi amintesc perfect că eram la școală (ca Miron Costin – „eram pre atuncea la
școală la Baru, în Podoliia”!) și că intrau prin ferestrele mari, uitate deschise, se
lipeau lăcustele de tavan, încheindu-și zborul amețit pe podea. Miroseau urît. 

Nici vorbă atunci de „iscusită zăbavă”, de întîrzierea pe text (care text?!) spre
cugetare, de metacogniție. Poate că, la fel cum se întîmplă și astăzi, din pricina
timpului și a presiunilor de tot felul, profesorii nu aveau cum să predea cu adevărat
literatura veche. Apoi, din literatura veche nu se dădea examen, deci cronicarii nu
erau importanți. Sigur că atunci aproape toată literatura studiată în școală era cam
veche. 

Am ieșit din negură la cursul de literatură veche din facultate, ținut de doamna Elvira
Sorohan, după ce am găsit răspunsul la cîteva întrebări. A trebuit să citesc
fragmentele indicate. M-am dus la text. Unde apare, mai exact, în Istoria
literaturii...lui G. Călinescu referirea asta la Miron Costin: „Nasc și în Moldova
oameni!”. Cînd a trăit Miron Costin, cum a murit, cine i-a pus capăt vieții, și tot așa.
Am știut, dar s-a întîmplat asta pentru că ajunsesem la text. Literatura veche mi se
părea deodată interesantă. 

Încă mi se pare o grozăvie ignoranța mea de atunci, mai ales că, după ce am reușit
să-i diferențiez pe cronicari (și ce diferență uriașă e între ei!), am început nu doar să
recitesc constant anumite fragmente din letopisețe, dar le și aduc cu plăcere în
actualitate. Predau, sper că nu spre disperarea elevilor mei, cu pasiune tot ce
înseamnă literatură veche. 

Situația a fost cam aceeași în cazul altor scriitori pe care nu-i înțelegeam în liceu,
fiindcă nu găsisem cheia de lectură potrivită. Nici nu aveam experiența de lectură (și
de viață) care s-ar fi cerut pentru asta. Sadoveanu nu-mi plăcea, deși îl citisem.
Marcel Proust mi se părea, cu trufia acelor ani tineri, absolut banal și de ocolit. Camil
Petrescu, prea apropiat de Proust. Rebreanu, străin. 

Evident, îmi păstram părerile pentru mine, nu doar din timiditate, ci și pentru că,
realmente, profesorii pe care i-am întîlnit în perioada aceea păreau seduși de aceste
nume. Iar eu nu înțelegeam de ce sînt ei importanți, ce îi așază în canon. Studiul
literaturii contemporane mergea cam tot pînă unde ajunge și astăzi, puțin după
1980, cu Marin Preda și Cel mai iubit dintre pămînteni. Desigur, știam că există Ana
Blandiana și Mircea Dinescu, de exemplu, dar nu citisem, pentru admiterea la Litere,
nimic din scriitorii contemporani (mă gîndesc la cei în viață), nici nu prea aveam de
unde. Abia în 1990, la olimpiada națională de limba română, aflam că există Mircea
Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu și multe alte nume importante ale culturii, ocolite
de școala vremii. 

La un moment dat, mi-au spus elevii că se cunoaște cînd îmi place foarte mult un
scriitor, îl predau altfel, iar ei își dau seama. M-am bucurat că nu-și dau seama și ce
scriitori nu-mi place să predau, sînt puțini aceia, am noroc. M-am și înspăimîntat, de
vreme ce mă „citesc” așa de bine. Încă o dată, am primit confirmarea că profesorul
nu oferă doar informație și formează competențe sau ce mai formează el, profesorul
apare în fața clasei așa cum este ca om, cu defecte și calități, cu preferințe și
idiosincrazii, nu e nici un mister la mijloc. O venerabilă doamnă profesoară mi-a
șoptit la o întîlnire de promoție, cu aerul că îmi dezvăluie o taină, că în
școală  „relația bate informația”. Cred că avea dreptate, e importantă relația. Eu stau
de vorbă cu elevii mei, iar familiaritatea dintre noi, fără să devină vulgaritate, îmi
îngăduie să înțeleg cum gîndesc ei (cam la fel cum gîndeam și eu la vîrsta lor) și cum
aș putea să predau literatura ca lor să nu li se mai pară veche. 
Elevii mei de clasa a XI-a au citit, cîțiva singuri, alții împreună cu mine,  Legenda lui
Nicolae Milescu Spătarul, Descriptio Moldaviae, Elogiul nebuniei, Istoria unei
plăcinte, deși nu este neapărat materie de examen. Au descoperit că literatura (mai)
veche chiar se poate citi, la fel de ușor sau de greu ca literatura contemporană, cu
aceleași instrumente ale gîndirii. Și cu text în față.    

Mihaela Nicolae este profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național

„Mihai Eminescu“ din Buzău. A fost distinsă cu titlul de profesor MERITO 2018, în
cadrul unui proiect de recunoaștere a excelenței în educație.

La timpul trecut

Cum îi apropiem pe copii de

trecut?
Gabriela OBODARIU
Publicat în Dilema Veche nr. 974 din 8 decembrie – 14 decembrie 2022

Să predai istorie înseamnă să răspunzi zi de zi la întrebarea „Cum îi apropiem pe copii

de trecut?”, pentru că, nu-i așa, trecutul e obiectul de studiu al istoriei. Dar, oricît de
ciudat ar părea, a preda istoria înseamnă, cred eu, a preda de fapt despre prezent,
ba chiar despre viitor. Și făcîndu-i pe elevi să înțeleagă asta, mă străduiesc să îi
apropii de trecut.

La începutul activității mele didactice, credeam că a preda trecutul înseamnă a te

apleca doar asupra detaliilor. A le transmite copiilor cît mai multe despre trecut. Tot
ce știam, dacă era posibil. Mi-era teamă să nu scap ceva din vedere, să nu sar vreo
informație, de parcă în cantitate stătea înțelegerea. Șirul lung de date pe care,
inevitabil, îl aduceam în fața elevilor mei îi făcea mai degrabă să se îndepărteze de
trecut decît să se aplece asupra  lui. 

Așa că prima mea lecție pentru mine, ca profesor, pe care elevii mei mi-au dat-o a
fost: pentru a nu-i îndepărta pe elevi de trecut, fă-l accesibil. Și de atunci mă
străduiesc să fac asta. Dar e suficient să dai mai puține detalii și gata? Lecțiile pe care
elevii mei mi le-au tot predat de cînd sînt profesoară mi-au arătat că nu. A trebuit să
învăț la fiecare oră de curs cum să fac trecutul relevant pentru ei. Așa că le-am arătat
că a privi în trecut înseamnă, de fapt, a analiza prezentul și a-l înțelege mai bine. 

Mai întîi pentru că trecutul ne oferă prilejul să analizăm, detașat, fapte. Fie că sînt
războaie, conflicte interne, crize politice, economice sau revoluții, reforme sau
invenții care au schimbat omenirea. Prilej pentru a înțelege același gen de fapte din
prezent. Trecutul e laboratorul în care intrăm și analizăm secțiuni din ceea ce a fost.
Le demontăm una cîte una și le reconstruim apoi, imaginar. Și cum faptele cu care
sîntem contemporani nu putem să le deconstruim la fel de bine încă, neavînd
detașarea necesară, analiza trecutului ne poate fi de ajutor în a înțelege mai bine
ceea ce trăim.

Mai apoi, trecutul ne învață despre prezent pentru că a preda despre trecut, la
istorie,  înseamnă a analiza surse diferite, a privi din unghiuri diferite realitatea, a
asculta opinii și a învăța elevii să și le formuleze pe ale lor. Analizăm propaganda din
primul și din al doilea război mondial sau din perioada comunistă? Îi învățăm să
analizeze mesaje prezente, să fie atenți la sursele acestora și la scopul lor și astfel îi
învățăm să se protejeze de dezinformarea și manipularea din lumea în care ei trăiesc.
Îi învățăm despre regimurile totalitare și democrație? Despre drepturile omului și
curajul celor ce au luptat pentru ele în regimuri de teroare? Despre participare și
efectele lipsei de implicare civică? Le arătăm astfel în ce fel de lume ar putea să
trăiască și care e rolul lor de cetățeni. 

Dar nici a le oferi ca motivație înțelegerea prezentului nu cred că e suficient pentru

relevanța învățării despre trecut. E nevoie, cred eu, să le ofer, prin ceea ce fac la
istorie, competențe pentru viitor. Așa că dezvoltarea gîndirii critice, competențele de
comunicare, privirea informațiilor cu un pic de scepticism și, prin urmare, analiza lor
permanentă, căutarea cauzelor și efectelor cînd te raportezi la diverse evenimente
sînt tot atîtea competențe pe care elevii le pot căpăta din studierea trecutului. Dar,
pe lîngă toate acestea, aplecarea asupra trecutului ar trebui să însemne și cultivarea
unui set de valori: toleranță, respectarea drepturilor omului, prețuirea democrației și
libertății.  

Dar nici asta nu e suficient. Pentru că, dincolo de a face trecutul accesibil și relevant
pentru elevi, mai trebuie să îl faci și inteligibil. Să le vorbești elevilor pe limba lor. Și
nu e deloc ușor, pentru că sîntem generații diferite, cu tot ce înseamnă asta.
Cînd am devenit profesoară, în 1991, foloseam tabla și creta, scriam planurile de
lecție pe caiete și dictam elevilor mei subiectele de lucrare și teză. Au apărut
computerul și Internetul, laptop-ul, tableta, smartphone-ul și tot felul de soft-uri și n-
am putut să fac abstracție de ele nici în predare. Pentru că a nu ține pasul cu evoluția
tehnologică înseamnă a nu mai putea vorbi limba elevilor tăi. Și nefăcînd-o, nu poți
face trecutul inteligibil.

E drept că m-au ajutat și cursurile și proiectele de tot felul în care am intrat pentru a
ține pasul cu elevii mei sau pentru a le aduce, prin istorie, competențele necesare.
Educația media făcută la Centrul pentru Jurnalism Independent sau  „Școala
democrației” la Expert Forum sînt doar două exemple de proiecte care m-au ajutat
să păstrez trecutul inteligibil, accesibil și relevant pentru elevii mei. 

Da, trecutul e important și istoria e utilă în formarea elevilor, iar ei sînt primii care
trebuie să înțeleagă asta. Iar noi, profesorii, trebuie să fim mereu pregătiți să îi
ajutăm să înțeleagă. Și deci să învățăm tot timpul cum să o facem. Pentru că fiecare
generație e diferită de cea care vine și fiecare clasă la care predai e altfel, iar fiecare
elev e unic. Nu știu dacă reușesc mereu să fac ceea ce îmi propun, dar știu, cu
certitudine, că mă străduiesc. Pentru că a educa înseamnă a construi viitorul. 

Gabriela Obodariu este profesoară de istorie la Colegiul Național „Al. I. Cuza” din

Focșani.

La timpul trecut

Relicve ale trecutului: nostalgia

colecțiilor anatomice și
antropologice
Alexandra ION
Publicat în Dilema Veche nr. 974 din 8 decembrie – 14 decembrie 2022
Acum mulți ani am urcat în podul întunecos al clădirii interbelice care găzduia
institutul de cercetare la care lucram. Aici se adunaseră, timp de 70 ani, straturi din
istoria clădirii și a cercetătorilor care se perindaseră prin ea, obiecte și materiale
uitate care spuneau povestea fragmentată a unor cercetări de antropologie fizică sau
culturală. Prin lăzi de lemn și cutii vechi de carton am descoperit schelete medievale
și oase de urși, fișe cu interviuri antropologice și fotografii interbelice cu țărani, sticle
și echipamente de laborator pe care nu mai știa nimeni cum să le folosească. 

O arhivă este un spațiu unde sînt păstrate amintiri de mult uitate, care așteaptă cu
răbdare să fie redescoperite (deși uneori mă întreb dacă ele își doresc cu adevărat
asta). Plimbîndu-mă prin acel pod am rezonat cu descrierea pe care o face istoricul
francez Arlette Farge (2013 [1989], „The Allure of the Archives”) despre arhive:
„...este excesiv și copleșitor, ca o maree de primăvară, o avalanșă sau o inundație.
Explorare ca o scufundare, poate chiar o înecare... te simți cufundat în ceva vast,
oceanic”. 

Scufundîndu-mă printre hîrtii, am călătorit înapoi în timp și am găsit o coală mare

îndoită. În ea erau o scrisoare și cîteva fotografii mici alb-negru din care mă privea o
femeie minionă. Pe lîngă ele mai erau un decupaj pe hîrtie de ziar, cîteva desene în
creion și o hîrtie tăiată cu model – „suvenire”. Puse cap la cap spuneau povestea
Paraschivei Cândoiu, „femeia fără mîini“ din Nacrich (Sibiu), după cum ea însăși se
descria. Ajunsă la vîrsta de 55 ani, după ce la 3 ani îi arseseră mîinile și la 7 ani
începuse să lucreze cu picioarele, ea îi scria pe 17 octombrie 1933 profesorului
Francisc Iosif Rainer(1874-1944) de la Facultatea de Medicină din București: „Prin
prezenta scrisoare viu a va face cunoscută că eu sînt femeea cea fără de mîini care
m-ați văzut anul acesta la moși, și am venit și la Facultate unde am lucrat în fața
Domniilor voastre unde ma și fotografiat Dl Doctor... cred că vă mai amintiți de mine.
Domnule Profesor atunci mi-ați promis din inițiativa Dvoastră că o să vorbiți cu Dl
Ministru al Școalelor ca să-mi dea o autorizație pentru școale ca să mă duc să arăt
cum lucrez cu Picioarele”. Pe spatele unuia dintre suvenire a scris „Vă rog nu mă dați
uitări”.

Nu știu ce s-a întîmplat cu Paraschiva, însă poate singurele urme ale vieții ei au
rămas consemnate accidental în colecția doctorului Rainer. Ele și-au găsit locul lîngă
poveștile altor mii de indivizi ale căror cranii sau fragmente le-a adunat Rainer în
Bucureștiul interbelic. Francisc Iosif Rainer a fost anatomist și antropolog, șef al
catedrei de anatomie la Facultatea de Medicină și fondator în 1940 al Muzeului și
Institutului de Antropologie. În perioada interbelică, a început să colecționeze cranii
și alte specimene pe care le considera interesante din punct de vedere anatomic sau
patologic. Ele erau menite a servi ca material de studiu pentru studenții și
cercetătorii interesați de caracteristicile antropologice și anatomice ale corpului
uman în general și ale poporului român în particular.

Astfel de colecții deveniseră o practică comună în Europa și SUA secolelor al XVIII-lea

și mai ales al XIX-lea. Ele funcționau ca niște enciclopedii 3D de cunoaștere medicală,
anatomică și mai tîrziu antropologică. Corpuri umane sub diverse forme erau
colecționate pentru a documenta tipicul și deviantul, normalul și patologicul sub
diversele lor aspecte. Corpurile erau disecate, conservate în borcane cu formol,
expuse ca mulaje de ceară sau desene. Printre exemplele celebre se numără
colecțiile Muzeului Hunterian din Londra, cea a muzeului Surgeons’ Hall din
Edinburgh, colecția Samuel Morton în SUA sau cea a Muzeului Omului la Paris. 

Indivizii care și-au continuat destinul post-mortem ca specimene în astfel de colecții

sînt în mare parte anonimi, sau despre ei se păstrează foarte puține informații. În
cazul craniilor din colecția Rainer, date biografice au fost inscripționate cu cerneală
pe osul parietal: nume, sex, vîrstă, naționalitate, profesie, data morții, diagnostic și
spitalul de unde proveneau. Aceste corpuri spun și o poveste despre condițiile de trai
și contextul medical și social în Bucureștiul începutului de secol: povești despre
sărăcie, moarte și singurătate. Corpurile celor săraci sau fără rude care să le dorească
erau păstrate ca material didactic, colecționate și expuse.

Majoritatea celor din colecție erau români, dar găsim și străini precum soldatul turc
Narbitoglu Ismael care a murit în 1917, italianul Giovanni Zuanelli, un miner decedat
în 1927 și al cărui cadavru a venit de la Spitalul Pantelimon, sau sculptorul evreu
Melic Adolf, care a murit la 70 de ani de bronșită la Spitalul Caritas. Majoritatea
cauzelor de deces au fost afecțiuni medicale sau decese cauzate de sărăcie: la
numărul 1388/190v îl găsim pe Gheorghe Ciobanu din Cucuieți-Olt, care a murit în
1927 de „mizerie fizică” și a ajuns la morgă. Alții au avut parte de morți violente,
precum Popa C. Dumitru în vîrstă de 16 ani, care a murit prin înec. Printre cele mai
tulburătoare cauze ale morții se numără sinuciderile cu arme de foc și execuțiile.

Aceste puține date biografice, alături de rămășițele păstrate, sînt singurele amintiri
din aceste vieți. Însă timpul își manifestă efectele chiar și peste ele. În ultimii ani,
astfel de colecții anatomice sau antropologice au devenit ele însele obiecte științifice
pe moarte. În ciuda interesului publicului pentru exponate, existența unor astfel de
colecții este amenințată. În fața presiunilor financiare, a noilor standarde etice sau a
scăderii numărului de specialiști, colecțiile au început la rîndul lor să moară – încet-
încet dispar din sfera publică și suferă de ceea ce Mat Paskins numea „pierderea
rațiunii de a fi, a unui viitor care să le mai dea sens”. Rămășițele umane sînt
repatriate, reîngropate sau ascunse în spatele ușilor încuiate.

Un exemplu recent este colecția Schreiner de la Institutul de Anatomie de la

Universitatea din Oslo, care conține oseminte din neolitic și pînă în secolul al XIX-lea.
În 2017, au apărut știri că, din cauza retragerii curatorului său, colecția se confrunta
cu pericolul de a fi descompusă și mutată. La fel ca în alte cazuri similare, existența îi
era amenințată de lipsa experților care să poată prelua custodia, precum și de lipsa
finanțării, implicit de lipsa unor spații de depozitare adecvate.

În alte cazuri, exponatele se degradează odată cu trecerea timpului. Aparent,

rămășițele din colecții par că au scăpat efectelor timpului și sînt nemuritoare – fie
păstrate ca oseminte, fie conservate în substanțe chimice. Cu toate acestea, după
cum știe oricine care are de-a face cu ele, nemurirea lor este o iluzie: în absența unei
infrastructuri și a unei rețele care să aibă grijă de ele, praful, mucegaiul se imprimă,
specimenele umede se deteriorează sau nu mai sînt vizibile prin sticla murdară a
borcanelor, culorile se schimbă, etichetele devin ilizibile și poveștile se pierd. Toate
acestea fac ca, în timp, specimenele să devină „inutile”. Astfel de exemplare atinse
de o „decădere” post-mortem și marcate de semnele timpului îmi evocă nostalgie și
abandon.

În cazul altor colecții, cercetătorii au ajuns să privească aceste relicve ca moșteniri

întunecate ale unor practici colonialiste sau ale unor experimente medicale
dezumanizante. Corpuri ale populațiilor indigene din provinciile vechilor imperii
coloniale care fuseseră colecționate ca exotisme au început să fie repatriate. Alte
colecții care sînt asociate cu studii rasiste sînt ținute în spatele ușilor închise și nu sînt
accesibile publicului, fiind păstrate într-un limbo academic. 

O poveste interesantă este cea în care apare colecția Muzeului de Istorie Naturală de
la Viena și care leagă anul 1939 de 2003. Printre rămășițele celor 40.000 de oameni
care se găsesc aici se numără și cele ale unor prizonieri evrei din lagăre de
concentrare naziste sau cele ale unor luptători din rezistența poloneză. Printre
exponate este și un mulaj al unei fețe din ipsos, purtînd numele Gustav Pimselstein
(poveste relatată pe http://coltempo.hu/catalog/margit_berner.html). Evreu din
Viena, în 1939 acesta a fost arestat la 16 ani alături de alți tineri și dus pe stadionul
Prater. Aici i s-a luat mulajul feței ca parte a unui studiu rasist nazist pentru
documentarea „caracteristicilor fizice tipice ale evreilor”. Gustav nu a știut ce s-a mai
întîmplat cu această mască. La scurt timp a fost trimis în lagărul Buchenwald, de
unde a ieșit cîteva luni mai tîrziu. Cercetătoarea Margit Berner de la Muzeul de
Istorie Naturală de la Viena, mergînd pe firul arhivei studiilor rasiste de la stadionul
Prater pe care o găsise în muzeu, a reușit să îl găsească în SUA pe Gershon Evan (fost
Gustav Pimselstein). În 2003, acesta și-a revăzut masca după 64 ani: „O numesc o
mască mortuară pentru că asemenea mulaje erau făcute numai pentru oameni
celebri ca Beethoven. Cineva mi-a zis mai tîrziu că este o mască a unei fețe, de parcă
e vreo diferență. Pentru mine rămîne o mască mortuară!”.
Osemintele și exponatele din vechile colecții anatomice/antropologice ne confruntă
cu propria noastră mortalitate și ne fac să ne punem întrebări. Ele fac vizibil
interiorul corpului uman, dar în același timp transcend granița dintre individ-corp-
artefact. După cum scrie istoricul Ewa Domanska despre prezența materială a
trecutului: „Corpul dispărut este o paradigmă a trecutului însuși, care este atît
continuu cu prezentul, cît și discontinuu față de acesta, care simultan este și nu
este”. Povești precum cea a Paraschivei sau cele ale indivizilor din colecția Rainer,
sau cea a măștii din colecția de la Viena ne deschid ferestre către trecutul științei.
Aceste colecții rămîn relevante deoarece ne determină să reflectăm dincolo de
confortul propriei noastre lumi și să învățăm despre trecut. Ele colecționează
amintiri, ne ajută să nu uităm, iar documentele, materialele și corpurile împreună ne
provoacă emoții care ne fac să ne întrebăm de unde venim și încotro vrem să
mergem. 

Alexandra Ion este antropolog și a publicat volumul Regi, sfinți și anonimi.

Cercetători și oseminte umane în arheologia din România, Editura Cetatea de Scaun,
2019. 

La timpul trecut

„Casa aceasta mai are și alte

încăperi? Oare ai căutat peste
tot?” un dialog cu Valentin Radu
ARSENE, psihoterapeut
Adina POPESCU
Publicat în Dilema Veche nr. 974 din 8 decembrie – 14 decembrie 2022
Ce înseamnă trecutul personal în psihoterapie? 

Conform teoriei moderne, omul este un construct bio-psiho-social, adică o colecție

formată din informațiile biologice(genetice), experiențele din interacțiunea cu
mediul și aspectele psihologice, cum ar fi temperamentul și personalitatea. Prin
urmare, trecutul personal reprezintă toată acea zestre care ne formează ca ființă
unică, alcătuită din bagajul moștenit de la predecesorii noștri, peste care se
adaugă situațiile trăite, împletite în stilul personal de procesare și înțelegere.  

Acest trecut poate să fie explicit, adică îl putem rememora și povesti, sau implicit,

inconștient. De asemenea, poate fi atît narativ, o poveste care formeaza eul nostru
semantic, cît și procedural, adică expresia comportamentelor învățate care au
devenit automate și la care nu trebuie să ne gîndim în prezent atunci cînd le
executăm. Trecutul este, la fel de bine, însuși corpul nostru fizic. La fel ca inelele de
creștere din trunchiul copacilor care indică vîrsta, dar și povestea anilor mai buni sau
mai răi, mai ploioși sau mai secetoși, dacă sîntem atenți, corpul spune povestea
moștenirii genetice, a stilului de viațăși a experiențelor prin care a trecut, prin
forma și textura sa, prin pozițiile preferate și atitudinile posturale, ca să nu mai
vorbim de suferințele sale, vizibile sau nu.

Mintea gîndește cu tot corpul. Se știe acum cît de mult este influențată starea
noastră psihică de calitatea somnului, de nivelul de hidratare, de gradul de activitate
fizică și de substanțele consumate. Orice evaluare modernă în psihoterapie va ține
cont de aceste aspecte ca factori cauzali sau de menținere a problemelor
psihologice. Fără să exagerez, pot spune căîntregul corp reprezintă atît forma
fizică, cît și sediul inconștientului nostru, adică al trecutului personal.

În general, ești obișnuit ca terapeutul să-ți spună: principalele cauze ale problemelor

tale de acum sînt în trecut (în copilărie). Cît de adevărat este? 

În dezvoltarea umană, sînt două perioade fundamentale: copilăria mică și

adolescența. După acestea, „trecutul” se acumulează prin relevanța emoțională pe
care au avut-o întîmplările pe care le-am trăit.

A fost o întreagă dezbatere despre rolul trecutului în psihoterapie, dar în sine este o

falsă problemă pentru că vine dintr-o neînțelegere. După cum știm, nici viitorul, nici
trecutul nu există în realitate și pînă acum nimeni nu a călătorit în timp. Poeta Ana
Blandiana are o exprimare minunată atunci cînd spune: la urma urmei, a-ți imagina
înseamnă a-ți aminti. Această idee o voi continua spunînd că a-ți aminti este o
experiență prezentă. Prin urmare, atît îngrijorările proiectate în viitor, cît și
suferințele întîmplărilor trecute sînt fenomene psihologice prezente. 

Psihicul nostru este ca o casă foarte mare, cu multe etaje și nenumarate camere

cufundate în întunericul inconștientului, iar în acest spațiu vast, conștiința este ca
lumina unei lumînări. De cele mai multe ori, clienții care vin la terapie au încercat
deja să înțeleagă și să rezolve problema cu care se confruntă, dar nu au reușit.
Treaba terapeutului este să întrebe: unde ai căutat pînă acum? Casa aceasta mai
are și alte încăperi? Oare ai căutat peste tot? Sau să încurajeze clientul sădeschidă și
ușile pe care le-a evitat. Scopul este de a descoperi conținuturi uitate care
să contribuie la noi feluri de a privi problema cu care se confruntă. 

Prin urmare, trecutul în psihoterapie este doar un alt cuvînt pentru „în

altă parte” și „altfel”, adică acolo unde nu sînt eu. Situația traumatică face ca părțile
rănite ale eului nostru să fie rupte și prinse în experiențe trecute pe care le
trăiește într-un prezent continuu, ca într-un purgatoriu. De aici înțelegem că, pînă nu
vindecăm trauma, experiența trecută este doar un prezent paralel care ne bîntuie,
manifestîndu-se atunci cînd ceva din viața cotidiană acționează ca
declanșator (trigger).Acest fenomen face ca la nivelul percepției identității să nu
putem sta liniștiți din două motive. Primul ar fi că există o parte a sinelui care
lipsește, iar al doilea, că există o încărcătură de suferință care se retrăiește
necontrolat.

Vindecarea vine după ce procesăm durerea și ne recuperăm părțile eului din acele
bule de experiență și lăsăm cu adevărat trecutul să devină trecut.  

Cum ne împăcăm cu trecutul nostru? Cum îl acceptăm?

Trecutul nu are nevoie de acceptarea noastră ca să se fi întîmplat. Fac

această precizare pentru că psihicul are puterea de a nega realitatea, de a se
amorți și de a se iluziona. În realitate, dificultatea este de a ne accepta pe noi înșine
așa cum sîntem, cu consecințele experiențelor prin care am trecut. Împăcarea cu
trecutul este, de fapt, împăcarea cu un prezent dureros și este un proces emoțional,
mai curînd decît cognitiv, iar deseori este un proces de doliu pentru a integra o
pierdere, ca de exemplu: o șansă, o persoană, o parte a corpului nostru, o posesiune
materială, o poziție socială, încrederea, speranța, tinerețea sau sănătatea. Dar
pentru a putea face un proces sănătos este necesar mai întîi să ne punem în
siguranță, adică să creștem suficient pentru a lua distanță față de situațiile care ne-
au rănit deoarece problemele nu pot fi depășite fiind la același nivel de înțelegere la
care au apărut.

interviu realizat de Adina POPESCU 

Foto: wikimedia commons

 Home
 Tema săptămînii

La timpul trecut

Foamea de bani și moartea pasiunii

Stela GIURGEANU
Publicat în Dilema Veche nr. 974 din 8 decembrie – 14 decembrie 2022
Știind cît de mult mi-i doream, deși pe atunci erau extrem de rari și scumpi, mama s-
a dat peste cap, reușind să-mi facă unul dintre cele mai frumoase cadouri din viața
mea: prima mea pereche de blugi, pe care mi i-a dat, alături de cel mai bun sfat din
viață: totul depinde de atitudine. 

Căci blugii respectivi erau demodați, în anii ’90 purtîndu-se blugii piramidă, cei înalți
în talie, bufanți pe picior și strînși pe gleznă, iar ai mei aveau talia joasă, pe șolduri,
strîmți pe picior și evazați jos – stilul anilor ’70. Însă nici prin cap nu mi-a trecut să-i
duc la croitor. Erau nou-nouți, n-aveam de gînd să-i măcelăresc, îi iubeam și erau ai
mei, drept care îi purtam cu o fericire și cu o mîndrie autentice, atitudine care nu
doar că aneantiza orice pornire de cîrcoteală a colegelor, cum că n-ar fi fost la modă,
dar care ajunsese să stîrnească și invidia, pe care, recunosc, o alimentam, inventînd
povestea cum că îmi fuseseră aduși de la Paris, unde pantalonii evazați erau ultimul
trend. Cum Internet încă nu exista, povestea nu-mi putea fi verificată, iar atitudinea
cu care îi purtam era cea mai bună dovadă că blugii erau ultimul răcnet al modei, nu
că fuseseră cumpărați, de undeva din spatele magazinului Unirea, din cutiile de
carton descărcate din cala unui camion, pentru care mama stătuse la coadă cîteva
ore.

Peste doar un an, blugii evazați începuseră să fie noua modă în București –
bineînțeles, nu datorită mie, ci unei euforii a adolescenților români de a retrăi, pe
repede-înapoi, perioada rock a anilor ’70, iar bufanții au fost aruncați cu disprețul
dezicerii în fundul dulapurilor, de unde au așteptat, cu stoicism și multă credință, anii
2022, cînd au fost scoși de la naftalină și readuși în circuit, laolaltă cu toate ideile
istoriei modei de pînă atunci. 

Ce anume readuce pe podium trend-uri din alți ani și, mai ales, care sînt acele idei
care tot revin?
Potrivit lui Agnes Brooks Young, autoarea unui complex studiu, Recurring Cycles of
Fashion. 1760-1937, există trei forme recurente de rochii: „bombate la spate”, modă
apărută la mijlocul anilor 1700, „tubulare”, începutul anilor 1800, și „clopot”,
apărute în 1855 – fiecare dintre aceste forme repetîndu-se la un interval de
aproximativ 30 de ani. 

Însă această ciclicitate, de care vorbea Young, a durat pînă în 1940, cînd ciclul s-a
dereglat, mai ales în siajul unei explozii creative a marilor case de modă. De
„bombate” nu s-a mai auzit, cele care au strălucit, timp de vreo zece ani, au fost cele
tubulare, detronate la începutul anilor ’50 de cele clopot – vinovatul fiind Christian
Dior. De prin anii ’70 pînă înspre 2000, moda a explodat: rochii, fuste, tubulare,
evazate, clopot, scurte, lungi, blugi evazați, blugi strîmți, blugi rupți, helănci, toate
trecînd printr-o gamă impresionantă de materiale, de la mătase la in, la piele,
imitație de piele și chiar latex.

Și chiar dacă moda a mai și reciclat idei, ea a evoluat și a creat în permanență, spre
deosebire de anii 2000, cînd vorbim despre o stagnare. Căci de două decenii încoace
nu s-a mai creat nimic nou, ci s-au reluat toate ideile patentate de dinainte – de la
coafuri (bob-ul anilor ’20, bretonul anilor ’70, permanentul anilor ’90) la încălțăminte
(talpa ortopedică, bocanci, cizme înalte, botine, ciocate, toc cui, pantofi sport,
espadrile) și, mai ales, la îmbrăcăminte. 

Moda vestimentară din prezent este o modă scoasă în întregime de la naftalină – tot
ce s-a spus pînă în 2000 a fost reluat, cel mult parafrazat. Pînă și „bombatele” au
reapărut, chiar dacă în altă formă – moda „bumped behind”, promovată intens de
influencerița Kim Kardashian, a spart imaginea androginului –, siluetele feminine
extrem de slabe, fără forme, aproape masculinizate ale anilor ’90 fiind acum tentate
să-și etaleze posteriorul ca la 1700, cu ajutorul blugilor „push-up”. Nici măcar
moda oversized nu este o găselință recentă, ci o reinterpretare a hainelor purtate în
anii ’80-’90: umeri gonflați, blugi piramidă, sacouri și paltoane largi. 

Am putea să ne gîndim, într-un mod filosofic, că lumea noastră are acces la un număr
finit de idei. Atîtea au fost, atîtea avem. Însă, pragmatic, este vorba despre o foame
de bani – moda nu mai ține de creație, ci de marketing. Nu mai vorbim despre o artă,
ci despre o industrie care, ca toate industriile, vrea – în primul rînd, în al doilea și al
treilea rînd – cîștig financiar rapid. Trebuie, așadar, să producă pe bandă rulantă, să
vîndă, să încaseze. Or, cum în acest proces nu mai este timp pentru creație, testare și
așteptare, se recurge la modele deja patentate, care au fost de succes, care au prins
la public și care sînt, așadar, sigure. 

Cum sigur este că azi, în loc să purtăm haine noi, purtăm, de fapt, hainele părinților,
ale bunicilor, ale stră-stră-străbunicilor.

La timpul trecut
Cum văd ei trecutul? Another brick
in the wall
Mihaela NICOLAE
Publicat în Dilema Veche nr. 974 din 8 decembrie – 14 decembrie 2022

●  Denisa APOSTOL, 15 ani

Sînt tot mai sigură că în fața oamenilor sînt un zid de cărămidă încă neterminat.
Nimeni nu poate vedea prin el, dar, pentru că nu pare că se ascunde ceva important
în spatele șirurilor de cărămizi inegale, nimeni nu dorește să vadă ce se găsește
acolo. Uneori mă tem că zidul acesta apără chiar nimicul. Pentru mine, trecutul este
trezit de un sentiment, de o senzație pe care am experimentat-o, dar căreia nu i-am
dat glas. Am iluzia că mă pot pierde în poezie pentru a descoperi trecutul de care nici
măcar nu am fost în totalitate conștientă. Mi s-a întîmplat așa cînd am citit
volumul Puțin sub linie al lui Robert Șerban,. Sînt readusă în trecut cu o singură
întrebare: Cine am fost? De un răspuns am nevoie ca să pot spune cine am devenit.

●  Ștefania MARCU, 13 ani 

Mă gîndesc la povești auzite de la bunici, părinți și profesori. Trecutul e o amintire

frumoasă. Poți să-ți dai seama că ceva a trecut cînd spui „Ieri am...”, de exemplu:
„Ieri am vizitat ceva sau am întîlnit o persoană importantă”. De asemenea, mă bucur
că ne putem aminti tot felul de lucruri.

● Robert-Theodor AXINTE, 12 ani

Cînd aud cuvîntul „trecut”, imaginația mă trage într-o groapă plină de pietre peste
care e așezată o monedă. Pietrele se împart în două categorii: istorie și română.
Bătăliile din războaiele mondiale și războaiele literare conduse de fruntașii
batalionului 1850 (și ceva) – Eminescu, Creangă și Caragiale. Pe fiecare bucată de
piatră este notat cîte un eveniment național sau mondial. Moneda de aur e calea
ieșirii din trecut, ea te aduce pe terenul de creație al prezentului. Acesta a fost
construit ca să poată schimba pietrele în minereuri pacifiste. 

●  Justin JIPESCU, 12 ani

Mă gîndesc la ceva care mi-a plăcut și la multele momente care au însemnat ceva
pentru mine. Bine, mai este o problemă. Uneori, cînd aud de „trecut”, nu mă pot
opri din gîndit, pentru că singurul lucru care înseamnă ceva este trecutul. Fără trecut,
nu există viitor și, dacă știi ce urmează, cum ar fi Bac-ul, bătrînețea sau chestii de
genul ăsta, te folosești de trecut. Uneori, mă gîndesc la momentele mai puțin plăcute
și la faptul că asta mă ajută să-mi doresc un viitor mai bun. 

●  Sofia SÎRBU, 12 ani

Cînd aud cuvîntul „trecut”, mă gîndesc la verbul „a citi” și la toate momentele

frumoase de la școală. Trecutul meu este cald. Este ca o carte nesfîrșită, care are
capitole amuzante, fericite, triste sau serioase. Fiecare capitol are o culoare care te
anunță că te poți duce să citești liniștit. Dacă vezi negru, te avertizez, acolo se găsesc
momentele în care mă aflam eu și o încăpere din mine, eu cea tristă, fără lumină,
fără bucurie. 

●  Gabriela CERNEA, 12 ani

Trecutul înseamnă literatura, jocurile din fața blocului, istoria creată de domnitorii
țării, nopțile petrecute cu prietenii în tabără, prima vizită la bunici, prima oră din
clasa a V-a, primul proiect făcut alături de colegii mei, primul jurnal al orei de
română, corcodușele mîncate în copilărie, o casă părăsită. 

●  Ștefania DOBRINOIU, 12 ani

În pandemie, a fost puțin mai greu în online, dar orele de română au fost la fel de
frumoase ca acum. Chiar și ziua de ieri se poate numi „trecut”, pentru că acea zi nu
se va repeta, oricît de mult ne-am dori. 

●  Tania ILEA, 12 ani

Cînd aud cuvîntul „trecut”, mă gîndesc la Tania mică-mică, cea blondă, cu ochii
albaștri, iubită de familie, Tania care avea un cîine pe nume Tera, fetița care avea
prieteni, care se juca și se certa ocazional cu fratele ei, care îi fura mamei pantofii cu
toc, care se ascundea peste tot, în rafturile din șifonier, de n-o găsea mama. 

●  Iarina PÎRVU, 15 ani

Cînd mă gîndesc la trecut, simt acele sentimente de neputință și de greșeală
repetată. Cu toate acestea, trecutul mă face ceea ce sînt și poate că ar fi bine să nu
schimb nimic, și chiar nu mi-aș dori să fac asta. Trecutul stă într-un colț al minții și,
atunci cînd ai nevoie de el, te face să te întorci la o anumită lecție pe care ai învățat-
o. Unele persoane spun că există o vîrstă cînd nu mai înveți, dar trecutul este dovada
că impresia asta e falsă. 

● Mădălina DRĂGAICĂ, 15 ani

În prima lună de liceu, am primit o foaie pe care era scris un fragment

din Mendebilul lui Mircea Cărtărescu, ceva despre jocul prin canale, la blocurile în
construcție, despre joc în general. Mi-am amintit de verile cînd, în copilărie, ieșeam
pe străzi, inventam jocuri cu prietenii mei și ne simțeam ca și cînd nu ar fi existat ziua
de mîine. Trecutul trebuie acceptat, fiindcă oricum nu îl putem schimba. 

●  Ana-Maria ENACHE, 15 ani

Trecutul este o parte a prezentului. M-am văzut pe mine prin ochii Cristinei,
personajul din Kinderland, romanul Lilianei Corobca. Acum cîțiva ani, părinții mei au
plecat în străinătate și eu am avut grijă de fratele meu mai mic, care avea atunci doar
3 ani, eu aveam 8. Nu pot spune că am avut în totalitate grijă de el, pentru că a stat
bunica noastră cu noi, însă a fost o perioadă destul de grea. A fost nevoie să renunț
la păpuși și să mă joc cu mașinuțe și roboți, ca să-l fac pe el să se simtă bine. M-am
schimbat foarte mult în acea perioadă, m-am maturizat. 

●  Alexandru NICHIFOR, 15 ani

Am citit Viața ca o pradă și m-am regăsit în fragmentul în care Marin pleacă de la

școala din Odorhei spre București. Este condus la gară de tatăl său. Mi-am amintit  de
momentul cînd am început liceul și a trebuit să plec de acasă cu trenul, din Nehoiu
spre Buzău, unde părinții nu mai sînt cu mine. M-a condus tata la gară, și a fost
extrem de emoționant. 

●  Alexia OLTEANU, 15 ani

De-a lungul timpului, am înțeles că lecțiile din trecut pot fi repetate, că amintirile pot
fi plăcute sau neplăcute, însă ele stau la baza formării noastre ca oameni. Trebuie să
schimbăm anumite lucruri pe care le-am săvîrșit în trecut, pentru a arăta că am
evoluat. Tot ceea ce s-a întîmplat trebuie să fi fost inevitabil. 

●  Larisa CHIRIȚĂ, 15 ani 

Pentru mine, trecutul este la fel ca o lumînare, deoarece nu mă refer la formă sau la
culoarea acesteia, ci la esența luminoasă care mă poate trece prin diferite stări. Am
trăit cu intensitate cartea lui Éric-Emmanuel Schmitt, Copilul lui Noe, este despre
copiii războiului. Joseph își recunoaște mama după palton. Trecutul este despre
esențe, despre sentimente care nu dispar niciodată, ci doar așteaptă să aibă o flacără
mai mare, asemenea lumînării despre care vorbeam. 
●  Esther BÎRSAN, 15 ani

Cînd citesc o carte, găsesc un personaj care-mi seamănă. Din Tatăl celuilalt copil de
Parinoush Saniee sînt atașată de personajul principal, Shahab. Cartea m-a trimis în
trecut. Amîndoi am simțit acel sentiment cumplit de a nu putea să te exprimi, să-ți
spui opiniile pentru a-ți elibera inima. De parcă o forță te oprește din vorbit. E ca și
cum oamenii, atunci cînd vrei să vorbești, devin surzi, iar tu, invizibil. Acest moment
din viața lui Shahab mă trimite în trecut, în vremea grădiniței. Am o mulțime de
modalități de a mă raporta la trecut, ar trebui să scriu despre asta o carte mare. 

● Albert DRAGOMIR, 17 ani 

Îmi amintesc că bunica îmi citea „Muma lui Ștefan cel Mare“. Cînd am ajuns la ora de
limba română să-l studiem pe Dimitrie Bolintineanu, am retrăit emoții foarte vechi,
de care uitasem.

●  Elena BACIU, 17 ani

Trecutul are o mare putere asupra mea, învăț din el, dar numai din trecutul meu. Nu-
mi place să trăiesc în trecut, nici în viitor. Consider că oamenii se schimbă pentru că
nu sînt mulțumiți de trecutul lor. 

●  Dragoș PAVEL, 17 ani

Unii oameni spun că, oricît am încerca, noi nu putem remedia lucrurile și repetăm
trecutul, însă eu sînt de altă părere. De-a lungul timpului, am căutat să repar lucrurile
care nu au mers, indiferent despre ce era vorba. 

●  Sara DINU, 17 ani

Înțeleg tristețea și dezamăgirea lui Dinicu Golescu, din Însemnare a călătoriei mele,

fiindcă țara încă nu evoluează. Iar eu am văzut asta cînd am fost în vacanță în Italia,
în orașul meu natal, unde au fost făcute foarte multe schimbări în bine. Cînd m-am
întors, am găsit aceeași monotonie în care am trăit de cînd sînt aici. Trecutul are
valorile lui și cred cu tărie că trebuie ținut minte, dar niciodată retrăit. Să trăiești în
trecut este cea mai mare greșeală pe care ai putea să o faci. Trecutul te formează și
te face să treci peste toate, numai să nu rămîi blocat acolo. 

●  Mihaela MINCULESCU, 17 ani 

Pentru mine, trecutul este similar cu o bibliotecă. Fiecare întîmplare reprezintă un

volum așezat pe un raft. Mi-am amintit, citind nuvela „Alexandru Lăpușneanul“, de
primele cărți pe care le-am citit. Sînt bucuroasă că știu cît de frumoasă poate fi
literatura. Fiecare carte citită este o poartă spre trecut, unul de acum sute de ani sau
un trecut recent. 

●  Nicoleta BOSNEANU, 18 ani

Cînd văd o copilă mergînd spre școală, mă văd pe mine așteptînd cu nerăbdare să-mi
întîlnesc profesoara și colegii din generală. Trecutul nu înseamnă doar o perioadă
care a trecut, este și ceva ce nu putem recupera. 

●  Camelia DASCĂLU, 18 ani 

Este esențial să nu trăim în trecut, căci, ori de cîte ori ne vom întoarce, constatăm că
nu se mai află nimeni acolo. Prezentul este rezultatul învățăturilor pe care trecutul ni
le-a confirmat și al abundenței de posibilități pe care le avem la dispoziție. Nici un fel
de remușcare nu poate schimba trecutul, și nici un fel de grijă nu poate modifica
viitorul. 

●  Denisa MINEA, 18 ani

Trecutul este important și trebuie uneori să-l păstrăm viu pentru persoanele dragi
nouă, chiar dacă, de cele mai multe ori, este o lecție dureroasă de viață. Cîteodată
tot ce ne rămîne este trecutul. 

●  Daniel SFINTEȘ, 18 ani

Uneori, trecutul poate fi un blestem, îți poate declanșa anumite stări emoționale
care te pot distruge. Trecutul îți poate fi cel mai bun prieten sau cel mai crîncen
dușman, depinde de perspectiva din care privim lucrurile.

●  Bianca VASILE, 18 ani

Cred că trecutul este perioada care ne ajută să ne definim, dar nu ne definește.

Niciodată un moment de acum zece ani nu ne va caracteriza, e istorie pentru noi.
Ceea ce contează cu adevărat este ce fel de persoană devenim după ce ne raportăm
la acest trecut. 

(au răspuns copiii de la Colegiul Național „Mihai Eminescu” din Buzău)

anchetă realizată de prof. Mihaela NICOLAE