nici așa, nici altminteri

Nota testamentară a lui Constantin

Noica
Andrei PLEŞU
Publicat în Dilema Veche nr. 973 din 1 decembrie – 7 decembrie 2022

Pe la mijlocul anilor ’80, Constantin Noica mi-a dat un

plic în care se afla o „notă testamentară” cu
„introducerea” următoare: „Lui Andrei, cu rugămintea de a
publica undeva rîndurile acestea, în ceasul despărțirii
mele”. Între timp, textul a fost publicat, dar socotesc
util să-l republic, acum, la ceas aniversar (se împlinesc
în curînd, pe 4 decembrie, 35 de ani de la moartea
domnului Noica), pentru a corija o eroare de lectură,
strecurată, din nepricepere, pripă sau rea-credință, în
unele comentarii apărute în ultimii ani. Iată
transcrierea corectă a „notei” cu pricina:

„Dacă se va interesa cineva de activitatea mea

cărturărească, îl rog să nu țină seama de următoarele:

1. de biografia mea, ce nu are conținut, în bună parte

din voință proprie;

2. de traducerile mele literare sau pseudo-literare,

întreprinse în tinerețe exclusiv sub solicitări
exterioare;
3. de două din traducerile mele filosofice, anume cea din
Presocratici (vol. I, partea finală), ajunsă la tipar în
condiții regretabile, precum și de întinsa traducere din
Alexandru din Afrodisia, aflată în arhivele Academiei de
Științe Sociale și Politice.

Mi-am trăit fără rest viața în idee. Este bine să

sfîrșim.

Constantin Noica

Păltiniș 198…”

Greșeala de lecțiune pe care o am în vedere se află în

ultimul rînd al textului: în loc de „Mi-am trăit fără
rest viața…” s-a putut citi: „Mi-am trăit fără rost
viața…”. Prilej – pentru unii comentatori – să inventeze
portretul unui Noica dezabuzat, lovit, la bătrînețe, de o
criză romantică a lipsei de sens, a eșecului ireversibil,
pe care numai moartea îl poate suspenda („Este bine să
sfîrșim”). S-au găsit, inevitabil, și hermenuți subtili,
care să extindă „marasmul” nicasian asupra
„discipolilor”. Degeaba încercăm noi, „păltinișenii”, să
cădelnițăm, postum, statuia maestrului și să ne cuibărim,
lacomi de glorie, sub pulpana lui. Doar a spus-o singur:
a trăit „fără rost”. Fără rost ne aferăm și noi pe scena
publică.

Să spunem, mai întîi, că, grafic vorbind, lecțiunea

„rost” în loc de „rest” e imposibilă. Manuscrisul e cît
de poate de clar. Apoi, cine l-a cunoscut (și citit) pe
Constantin Noica știe că genul acesta de lamentații
crepusculare nu-i stăteau în fire. Cel care repeta
adesea: „Dacă viața n-are sens, dă-i tu unul!” nu
putea, in articulo mortis, să clameze absurdul
existențial, victoria finală a neantului. Ceea ce a vrut
să spună Constantin Noica era că și-a trăit viața în
idee, fără să pună preț pe tribulații biografice mai mult
sau mai puțin accidentale. E ceea ce citim, de altfel, la
primul punct al notei testamentare, unde semnatarul roagă
să nu se țină seama de biografia sa, „ce nu are
conținut”. Destinul privat era, pentru Noica, balast
nesemnificativ. Poți fi sau nu de acord cu acest mod de a
vedea lucrurile, dar dacă vrei să rămîi fidel
filosofului, trebuie să iei notă de obsesia lui de a se
justifica strict prin activitatea sa „cărturărească”,
nelăsînd în urmă nici un alt „rest”. A trăi „fără rest”
însemna, pentru el, a trăi nerezidual, a construi fără
risipă colaterală, a lucra concentrat, orientat, avînd
drept singură axă „legato”-ul ideii proprii. În bună
măsură, această performanță oarecum nelumească i-a
reușit. Iar dacă, totuși, viața sa a lăsat vreun „rest”,
atunci restul acesta e însăși opera sa, comunitatea pe
care a adunat-o în jurul său, elanul intelectual pe care
a știut să-l întrețină, într-o lume descumpănită. Restul…
sînt simple erori de lecțiune.

la răscruce de gînduri

Dr.
Andrei CORNEA
Publicat în Dilema Veche nr. 973 din 1 decembrie – 7 decembrie 2022

Dr. Două litere urmate de un punct. La prima vedere, doar

o prescurtare de la „doctor”, în ambele sensuri: cel
special, de „medic”, și cel mai general, de „doctor”
într-o știință, posesor de doctorat. Ortografic, deci,
dr. e o abreviere. La fel cum sînt și ing., acad., prof.,
conf., av., gen. Dar a te limita la ortografie dovedește
obtuzitate și superficialitate, căci la noi dr., în
sensul de titlu științific, desigur, e cu mult mai mult
decît o biată abreviere: e o mantră veritabilă pe care s-
o mormăi zi și noapte, la prînz și seara, acasă și în
public, precum hindușii pe sacrul „aum”, și pe care
bineînțeles să ți-o agăți de toate cărțile de vizită, de
toate mail-urile, de toate invitațiile, cu convingerea că
te va proiecta pe un plan existențial superior. Ești dr.,
înseamnă că joci pe tabelul principal! Prin comparație,
av., prof. sau chiar acad. rămîn numai abrevieri. Ce să
mai spunem despre aproape penibilul ing.?
Nu-i bizar să vezi atîția oameni puternici, cu averi
uriașe uneori, sau măcar considerabile, posesori de vile,
de mașini de lux, deveniți parlamentari, miniștri, precum
Oprea și Tobă, parlamentari și chiar prim-miniștri,
precum Ponta, într-atît de obsedați de un simplu dr.?
Atît de obsedați încît nu se mulțumesc numai să-l
dobîndească, dar sînt dispuși să fraudeze prin plagiat
oricît și oricum, numai ca să aibă dreptul la sacrul dr.

(Citesc că și Florentin Pandele, primarul orașului

Voluntari și soțul probabilei primărițe a Capitalei, a
fost prins cu plagiatul unui dr. la Academia de Științe
Militare. O noutate este că domnul în cauză mai avea un
dr., luat cu puțin timp înainte. Nu știm dacă și primul
dr. a fost plagiat, dar e probabil.)

Te întrebi așadar: „Ce-i mînă-n luptă?”. De ce au nevoie

de doctorate domnii aceștia (sau doamnele)? Cum de nu pot
trăi și fără ele, atunci cînd le au pe toate celelalte –
lucruri foarte consistente: bani, putere, influență și
tot restul? Dar întrebarea nu-i bine pusă: ei n-au nevoie
de doctorate, ci numai de dr. Faptul că pentru dr. este
nevoie, teoretic, și de scrierea unei lucrări
științifice, care cică mai trebuie să fie și originală,
rămîne un detaliu nesemnificativ. Dînșii vor dr. și atîta
tot, și numai noi facem confuzia între dr. și tot restul
bucătăriei. De asta pentru ei plagiatul e ceva lipsit de
importanță. O teză de doctorat poate fi plagiată,
desigur, dar teza nu-i decît o etapă trecătoare; scopul e
să existe un dr. Or, un dr. e numai un dr. și toate dr.-
urile sînt identice; nu se scriu la fel? Cum să le
plagiezi?
 desen de J-J. Grandville

Bine, dar de ce totuși au nevoie să-și pună la rever

acest păcătos de dr.? Vanitate? Sună mai respectabil
numele moștenit de la părinți precedat de micul dr.?
Desigur. Dar cred că mai e ceva, mai adînc, în toate
astea. Să ne concentrăm: banii poți să-i pierzi într-un
proces sau ți-i confiscă ANAF-ul; DNA-ul te închide;
electoratul, nerecunoscător, te uită și nu te mai
votează; din fotoliul de șef ești dat afară într-o bună
zi ca ultimul cîine. Azi ești (ministru), mîine nu mai
ești. Pe scurt, viața, așa cum știau și vechii poeți, e
scurtă, Fortuna – tîrfă, prietenii – oricînd pregătiți să
te toarne, paradisurile fiscale – în declin. Odată Zeus
te stropește din butoiul cu nenorociri și s-a terminat!
Nimic nu durează, cu o excepție: micul, delicatul, dragul
de dr. Căci dr. are o calitate uimitoare: e
indestructibil. E un fleac să-l obții cînd cunoști pe
cine trebuie; dar, dacă ți l-au dat odată, nu ți-l mai ia
nimeni, nici măcar o succesiune de miniștri ai Educației,
nici măcar un CNADTCU vechi sau nou, nici universitățile,
nici Academia Română, nici Uniunea Europeană, nici NATO,
nici ONU – și mai ales nici un fel de protest public,
oricît de asezonat cu nume sonore! Toate trec –
președinți, premieri, miniștri, apă pe Dunăre, alegeri,
pușcărie, scandaluri de presă –, pînă și pietrele se mai
tocesc. Pe dr. însă nimeni nu-l doboară, nimeni nu-l
înlătură, nimeni nu-l retrage, nimeni nu-l anulează. În
veșnicia și stabilitatea lui, el e antidotul la curgerea
universală. Heraclit, bătrîne, ai dat-o rău în bară:
nu panta rhei, nu toate curg. Căci, iată, ceva tot
rămîne: Dr.!

scena lumii

Rătăciri pariziene
George BANU
Publicat în Dilema Veche nr. 973 din 1 decembrie – 7 decembrie 2022

Walter Stickert, The Old Bedford

Cum să-ți improvizezi viața cînd intervine un accident?

Descoperi atunci cît de dificil e să abandonezi un
program și să procedezi la alte alegeri. Îmi plănuisem
prezența la Festivalul Național de Teatru pentru a-mi
regăsi prieteni, a descoperi artiști necunoscuți, a vedea
spectacole pe care mi le doream, a lansa cărți… cînd,
brusc, un accident al soției mele a anulat această
perspectivă atît de precis construită. Resemnat, m-am
dedicat altor opțiuni și mi le-am  asumat ca rătăciri
consolatoare. Rătăciri pariziene. 

Din tinerețe fusesem fascinat de opera unui pictor

straniu, Füssli, descoperit ca ilustrator al
capodoperelor shakespeariene. Acum, iată-l expus la
Paris, în palatul sublim al muzeului Jacquemart-André.
Acolo angajam o expediție în universul straniu și
derutant al lui Füssli, unde aparițiile
din Hamlet sau Macbeth sînt expresii ale neliniștilor
nocturne sau ale fantomelor care cer justiție. Lady
Macbeth se expune în plină criză de insomnie și,
răvășită, își exprimă teribila panică datorată
asasinatului pus la cale împreună cu soțul ei, de
asemenea derutat de oribila crimă. Hamlet se regăsește în
fața fantomei tatălui, în armură și, cum o știm, cere
sancționarea crimei care l-a ucis pe acesta în somn.
Mereu „somnul“ –motiv shakespearian. Somn răvășit, somn
neliniștit ale cărui tulburări Füssli le restituie în
opere de format mare ce exaltă dimensiunea epică a
personajelor și le afirmă ca protagoniști ai scenei
elizabetane, dar și ai universului mental european. Îi
cunoaștem, ne sînt familiari, dar tablourile dezvăluie și
datele jocului excesiv practicat la început de secol XIX
de mari actori ca David Garrick. Füssli restituie un
imaginar teatral, revelînd totodată și maniera de a-l
reprezenta. Din această alianță provine și interesul
operelor lui Füssli: nu e singurul ce explorează
universul shakespearian, dar e cel care îi acordă în
modul cel mai explicit dimensiunea mitologică. 

Alte pînze propun interpretări derutante. Cu ce uimire îl

descopăr pe Puck, spiritul ludic din Visul unei nopți de
vară, ca o figură stranie, grotescă și demonică! Nimic nu
evocă aerul său jucăuș, dezinvolt, ci el se prezintă ca o
apariție stranie ce planează deasupra lumii ca o prezență
malefică. Interpretare originală pentru epocă. I se
alătură o altă apariție supranaturală, Regina Mab, care
se detașează ca o siluetă abandonată după atîtea farmece.
Ea pare că anunță figura emblematică a operei lui Füssli,
cea din Coșmarul, unde eroinei epuizate din planul prim i
se adaugă în planul secund două figuri animale, stranii
și neliniștitoare, un diavol schimonosit și o iapă ce se
îndepărtează la galop. Concluzie a unui act erotic sau
panică fantasmatică? Coșmarul e o sinteză a operei lui
Füssli. La fel cum e Strigătul mitic al lui Edward Munch,
pe care îl putem vedea acum la Musée
d’Orsay. Coșmarul și Strigătul – condiții ale ființei pe
care pictura le-a fixat în imagini definitive. Două
extreme complementare. Ele mi s-au reactivat acum sub
ochi, la ceasuri de neliniște personală. Uneori arta
suscită un ecou deosebit și datorită proximității cu
experiențe biografice înrudite.

Rătăcirile pariziene m-au condus către un alt pictor,

Walter Sickert, puțin cunoscut, descoperit în ultimii ani
și prezent la Petit Palais. De origine germană, el va
trăi la Londra, dar mai ales va frecventa Parisul,
devenind un prieten intim al lui Degas, care-i va
deschide orizontul sălilor de teatru, al lumii
spectacolelor ce animă „capitala plăcerilor“. Sickert o
frecventează și, la rîndul lui, o pictează ca pe un
univers secund, ca pe un dublu al vieții. Ceea ce au
făcut scriitorii, de la Balzac la Stendhal și Zola, se
regăsește la pictori reputați care pătrund în intimitatea
culiselor, urmăresc pasiunea jocului sau redau atenția
publicului. Sickert se afiliază acestei familii și,
pasionat, fixează scene din lumea teatrului ca dublu al
unei vieți secrete, delectabile și pasagere. El nu
dispune de grația lui Degas, ci dimpotrivă, adoptă o
pastă compactă, înrudindu-se mai degrabă cu un precursor,
Honoré Daumier. Ca și la acesta, domină scenele de la
ultimul balcon, unde se reunesc spectatorii lipsiți de
mijloace financiare, dar animați de o adevărată pasiune
teatrală, pasiune comunitară. Înghesuiți, așezați
inconfortabil, ei se dedică fără reținere experienței
teatrale. Impactul său se citește pe fețele acestui
public exaltat. Literatura și artele plastice sînt la
originea mitologiei teatrului. Füssli și Sickert o
confirmă azi în muzeele pariziene. 

Rătăcirea implică absența de program, de organizare și

permite hazardului să se manifeste. Grație lui am
descoperit universul unui artist atipic, Philippe Quesne,
al cărui spectacol Fantasmagorie asociază ironic
imaginile proprii gravurilor de oroare din secolul al
XIX-lea care acumulează schelete și apariții lugubre,
adăugîndu-le poezia unor pianine mecanice care se închid
și se deschid singure. Un voiaj derutant și seducător
lipsit de orice prezență umană. Moment unic, trăit într-o
seară de rătăcire. I-a urmat apoi o reprezentație
consacrată capodoperei lui Mahler Cîntecul
pămîntului, unde Philippe Quesne cooptează poetic
prezența pămîntului și zăpada ce-l acoperă progresiv. Pe
fondul tristeții mele de spectator am resimțit acest
moment ca pe un balsam binevenit. O uitare. 

Un reper programat era spectacolul lui Eugenio Barba,

ultima creație a acestui artist ce rezistă timpului și nu
capitulează, Teba la ceasul febrei galbene. Titlu
sibilin… Barba își confirmă interesul pentru Grecia și
pentru miturile ei reluate aici în mod disparat,
fragmentar și adeseori ilizibil. Prima oară cînd am
privit această reprezentație de o rară intensitate, ea
mi-a evocat un tablou al lui Magritte care reprezintă un
imens bloc de piatră ce plutește deasupra lumii. O enigmă
de nepătruns… Din sală percepeam spectacolul ca avînd o
forță similară și procurînd aceeași perplexitate. Dar îi
rămîneam străin. Auzeam voci și plînsete mulțumită lui
Iben Nagel Rasmussen, actrița-fetiș a lui Barba, le
urmăream cu emoție pe Julia Varley sau pe Roberta
Carreri, mă delectam văzîndu-l pe Kai cu acordeonul sau.
O lectură prin prisma familiarității cu această echipă al
cărei prieten intim sînt de decenii. Dar spectacolul îmi
părea indescifrabil. Revăzîndu-l, am reacționat la
apariții poetice, la o pînză însîngerată care-l
traversează, la dansuri de o rară forță, la jocuri
amuzante. Nimic gratuit, nimic superficial. O confruntare
cu poezia secretă a teatrului care se încheie cu o scenă
unică: Eugenio Barba, pentru prima oară, apare pe scenă
și își îmbrățișează una dintre actrițe. Gest de o
afecțiune extremă. 

Pe potecile rătăcirii am descoperit două dintre

spectacolele lui Tiago Rodrigues. Unul ce se pare că va
fi prezent la Sibiu pentru ediția de treizeci de ani a
festivalului. Spectacol despre responsabilitatea civică
proprie membrilor afiliați organizațiilor umanitare care,
cu o devoțiune laică, se implică în durerea unor
societăți suferinde, furnizîndu-le un ajutor necesar
chiar dacă uneori doar simbolic. Celălalt, un spectacol
despre dragostea unui cuplu prezentat ca o experiență
muzicală unde vocile, corpurile partenerilor se
înlănțuie, se confundă și le atestă astfel afecțiunea
declanșată sub impactul unei teribile alerte
medicale: Corul amanților. Cine îl va invita în țară?  

Un eveniment personal: Tăcere, de Falk Richter, mi-a

revelat un actor odinioară schematic și rigid, devenit
acum subtil și muzical, Stanislas Nordey. O metamorfoză! 

La aceste descoperiri imprevizibile se adaugă lectura

admirabilei cărți a lui Călin Ciobotari
consacrată Sărutului în teatru. O bucurie și o recompensă
pentru izolarea impusă de accidentul lui Monique. Un
ultim dar al rătăcirilor. 

George Banu este critic de teatru. Cea mai recentă carte

publicată: Obiecte rănite, Editura Nemira 2022.

Tinerețe, haine grele

Dar dacă ești tînăr, sărac și

bolnav?
Sever VOINESCU
1 decembrie 2022
În redacția noastră, tinerețea este încă ceva de înțeles
(pentru cei încă tineri), o amintire numai bună de sondat
literar sau un motiv de meditație (pentru cei care au
pierdut-o). În pragul iernii, încă departe de efuziunile
primăvăratice, ne-am gîndit să facem un „Dosar intern“ pe
o temă care revine adesea în discuțiile noastre: cum e
(cu) tinerețea? Greu să te debarasezi de clișee (de
pildă, de vorba că tinerețea nu se vede în data nașterii,
ci într-o anume dispoziție a sufletului!) și greu să te
debarasezi de o anume vulgată a tinereții, care ne spune
că e mereu vîrsta cea bună sau, mai bine zis, mereu
preferabilă. 

Sociologic, tinerețea este o formă de relaționare între

vîrste. Orice relaționare, ne spun tot sociologii,
presupune o valorizare. În lumea de azi, tinerețea e bine
văzută; oricum, mai bine văzută decît orice altă vîrstă:
copiii sînt prea mici, adulții sînt nereformabili,
bătrînii sînt inutili. Aflu, adesea, nemulțumiri venite
din „piața muncii“ cum că, de la o vîrstă încolo (cam 35
de ani), șansele să găsești un serviciu scad dramatic.
Iar dacă ajungi în situația de a căuta un serviciu pe la
55-60 de ani, trăiești mai mult decît o dramă, trăiești o
tragedie. 

Sigur că tinerețea strălucește doar dacă e anturată, în

pandant, de celelalte vîrste. Cum să-ți dai seama dacă un
om e tînăr altfel decît în contextul general al
vîrstelor? Sarcastic, s-ar spune că, iată, copilăria,
maturitatea și bătrînețea și-au găsit rostul: dau
perspectiva asupra tinereții. Dar sarcasmul nu ne duce
nicăieri. Mai e și altceva esențial de spus despre sensul
tinereții ce se poate afla doar raportînd-o la alte
vîrste. Acum vreo 40 de ani, administratorii unui parc
natural african au decis să repopuleze savana cu elefanți
și au achiziționat cupluri de elefanți tineri, gîndindu-
se că e logic să nu dai banii pe elefanții bătrîni, care
nici nu se mai pot reproduce și mai au și obiceiul să
moară înainte să-și „amortizeze“ costul. Numai că, foarte
curînd, au dat de o mare problemă: elefanții tineri,
scoși din „contextul social“, s-au dovedit a fi violenți
– au distrus sate și plantații ale băștinașilor, au
atacat echipele de lucrători ai parcului, s-au încăierat
între ei. Atunci, administratorii parcului au aflat de la
specialiștii chemați în ajutor că elefanții funcționează
normal și, în cele din urmă, util ecosistemului lor doar
în cadrul lor „social“ firesc: adică în interiorul
grupului cu elefanți de toate vîrstele. Adulții păreau a
avea autoritatea de a-i tempera și de a-i înțelepți pe
tineri, în timp ce puii lor sau ai altor elefanți din
grup păreau a-i face mai prudenți și mai atenți. Nu spun
că sîntem elefanți, dar povestea aceasta mi se pare
sugestivă pentru sensul pe care îl au vîrstele, toate
vîrstele, în ansamblul fenomenului biologic și, deci,
uman. 

Pe de altă parte, tinerețea, oricît e ea de dezirabilă

(pentru că e sănătoasă, plină de instinct vital, capabilă
naturalmente de efort fizic și intelectual și are, mai
ales, viitor), este plină de capcane dintre acelea în
care un om chiar își poate rupe gîtul. La tinerețe
greșești mult, la tinerețe acumulezi acele nereușite care
devin frustrările intratabile ale vieții, la tinerețe
întîlnești marile răscruci ale destinului, drumuri pe
care, odată ce apuci, greu te mai poți întoarce, și apuci
pe ele, adesea, fără să-ți dai seama că sînt decisive. În
plus, la tinerețe e greu să înțelegi. 

Sigur că, așa cum spune cunoscuta anecdotă, e mai bine să

fii tînăr, sănătos și bogat decît bătrîn, bolnav și
sărac. Dar dacă ești tînăr și sărac? Sau tînăr și bolnav?
E mai bine decît să fii bătrîn și bogat? Sau bătrîn și
sănătos? Salvează tinerețea – vîrsta la care se spune că
poți orice – chiar orice nenoroc sau chiar orice
nefericire? 

Tinerețe, haine grele

Povara tinereții
Matei PLEŞU
Publicat în Dilema Veche nr. 973 din 1 decembrie – 7 decembrie 2022
Pe măsură ce se îndepărtează de domeniul medical – care
descrie tinerețea în termeni zootehnici, de forță și
vigoare, ca perioadă a (re)productivității maxime –,
definiția tinereții pierde din rigoare, devenind mai
degrabă un vast prilej de reverie, lirism și efervescență
aforistică. Rîndurile care urmează nu sînt scutite de
acest risc.

Ce mai înseamnă, în fond, să fii tînăr, astăzi, cînd

copilăria se întinde pînă spre treizeci de ani, iar
tinerețea, virtual, pînă la groapă?

Și tinerețea face parte – alături de bogăție, faimă,

frumusețe și putere – dintre acele ipostaze privilegiate
percepute cu obstinație numai prin prisma avantajelor
lor. Despre tinerețe se vorbește musai în termeni
elogioși: ea se cuvine regretată – cînd a trecut,
invidiată – la alții, și evocată, întotdeauna, cu emoție
în glas. Exclamația „Ehei!” face parte obligatoriu din
retorica discursurilor despre tinerețe.

Voi enumera, pentru echilibru, și cîteva posibile

neajunsuri ale acestei – ehei! – frumoase vîrste.

O primă povară a tinereții, sursă de glorie și decădere

deopotrivă, o constituie imperativul acumulării:
școlărești, profesionale, existențiale. E vîrsta la care
marele spectru erotic macină, distorsionează și ghidează
viețile și alegerile celor mai mulți dintre noi, vîrsta
la care dorințele arzătoare se ciocnesc nefast cu
constrîngeri, inhibiții și incertitudini; și e o perioadă
a abuzurilor asupra sieși și a altora – dar, mai ales,
asupra timpului: la tinerețe îți faci cel mai ușor iluzia
că ai tot timpul din lume. Tinerețea e o pacoste – pe
alocuri, agreabilă.

Se spune că tinerețea e o vîrstă a toleranței, a

deschiderii și generozității. Dar cît de plauzibilă poate
fi disponibilitatea de a fi bun și tolerant a unui om
fraged, candid, care încă nu s-a confruntat cu o
situație-limită? Cît de convingător e curajul pe timp de
pace – sau o virtute nepusă la încercare? Bonomia
juvenilă nu are multe în comun cu bunăvoința iertării
asumate.

Curios, nostalgia tinereții nu e legată musai de

bătrînețe. Cel mai adesea invocă „vremurile de glorie”
ale tinereții chiar tinerii; ei sînt primii care se vaită
că îmbătrînesc, că nu mai sînt ceea ce au fost. Cele mai
sfîșietoare – și comice – evocări ale tinereții
„pierdute” le-am auzit la oameni de 20-30 de ani.

De altfel, mai radicală, mai dramatică decît tranziția

spre bătrînețe mi se pare despărțirea de copilărie –
adevărata „epocă de aur” în care, abia sosit din alte
universuri, ești încă necontaminat lumește. Prin
comparație, tinerețea e doar o bătrînețe în devenire.
Copilăria se încheie, adesea, abrupt, după o vacanță de
vară – tinerețea se consumă lent, se îngemănează cu
bătrînețea firesc, insesizabil.

Cu tot prestigiul creator al tinereții, bătrînețea e mai

elocventă, mai îndreptățită să povestească despre lume.
Perspectiva finalului, retrospectiva asupra propriei
vieți lasă să se întrevadă în mai mare măsură o direcție,
un sens. Cele mai pertinente narațiuni despre tinerețe
aparțin bătrînilor. Autorul, povestitorul, e, îndeobște,
cel vîrstnic; tînărul (tinerețea) e doar subiectul
povestirii.

Mă întreb în ce măsură ne-ar ajuta o abordare keynesiană

a tinereții: poate că un comportament anticiclic e bun și
în „economia” anumitor vîrste. Să trăiești la tinerețe
cumpătarea, moderația asociată îndeobște senectuții e „de
viitor”, e mai „sustenabil” (durabil) decît excesul. S-ar
putea ca tinerii care trăiesc ca bătrînii să rămînă
tineri pentru mai multă vreme. Dar nu știm sigur. Rămîne
de văzut.
Tinerețe, haine grele

Primăvară în decembrie
Stela GIURGEANU
Publicat în Dilema Veche nr. 973 din 1 decembrie – 7 decembrie 2022

Se spune că tinerețea este o stare de spirit. Și probabil

că așa și este, dacă ne gîndim în termenii generali ai
apanajului tinereții – entuziasm naiv, nepervertit de
certitudinile venite în siajul experiențelor acumulate
de-a lungul vremii, optimism neștirbit de cinism și
curiozitate neobosită de blazare. Însă cît de mult și cît
de autentic îți poți menține, la cote ridicate, toate
aceste atribute, cînd corpul nu-ți mai slujește unui salt
sprințar, cînd auzul nu-ți mai e atît de fin sau cînd
ridurile îți trădează, ca martore de netăgăduit, vîrsta
reală?

Cît poate lupta, așadar, spiritul tinereții, în timp ce

fizicul coboară în decrepitudine? Și, dacă decăderea
corporală este un atentat la buna stare a sufletului, nu
devine aceasta un demon? Un demon pe care societatea în
care trăim încearcă să-l exorcizeze prin incantațiile
unei religii comerciale, cea a tinereții eterne. Căci
cine nu vrea să-și păstreze cît mai mult tinerețea? Cine
își dorește să fie bătrîn – cu toate beteșugurile
vîrstei – și cine n-ar prefera ca, atunci cînd e întrebat
„Ce vîrstă ai?”, să șocheze, cu un real orgoliu, prin
dezvăluirea vîrstei reale – cînd, în fapt, arată cu cel
puțin cinci sau chiar cu zece ani mai tînăr?

Așa că azi avem o întreagă industrie (alimentară,

fitness, cosmetică, medicină) care, de la propovăduirea
mîncatului sănătos la operații estetice, îți garantează
existența unei primăveri îndelungate, chiar dacă,
biologic, corpul ți-a intrat deja în lunile de iarnă. 

În ceea ce privește mîncarea, în prezent, zeul suprem

este antioxidantul – periodic sînt scoase la înaintare
diverse legume și fructe, vîndute precum pocale ale
elixirului tinereții (deși, cînd spui că un anume fruct
sau cutare legumă conține antioxidant este ca și cum ai
spune că o mașină are și volan). Dar funcționează, mai
ales la nivel psihic, să dai banii ca să mănînci
tinerețe.

Cînd simți, totuși, că doar simpla mîncare nu e de ajuns,

ai la îndemînă o gamă infinită de suplimente alimentare –
colagenul fiind, de departe, cel mai puternic descînt
contra bătrîneții. Praf sau lichid, colagenul, însoțit de
vitamine și de acid hialuronic, este propovăduit ca
restaurator al elasticității pielii, ștergînd ridurile și
redînd corpului tinerețea de odinioară. Și, chiar dacă
părerile specialiștilor în ceea ce privește eficacitatea
acestor suplimente alimentare sînt, mai degrabă,
sceptice, cert este că în 2020, doar în SUA, sumele din
vînzările suplimentelor de colagen au explodat – în
prezent, cifra vehiculată fiind de 293 de milioane de
dolari, față de 50 de milioane în 2014 (potrivit firmei
de cercetare de piață Nutrition Business Journal).
Preconizările sumelor cîștigate din vînzarea acestor
suplimente, la nivel global, spun că acestea vor atinge
cifra de 6,5 miliarde de dolari pînă în 2025.

Bineînțeles, cel mai puternic zvîc de tinerețe vine din

partea industriei cosmeticii – creme și seruri miracol
care îți întineresc chipul cu zeci de ani, exfoliante și
geluri care îți reconturează gîtul, îți readuc fermitatea
bustului (unele garantează chiar că îl și măresc) și îți
reenergizează întregul corp. Vorbind despre industria
cosmeticelor, în siajul pandemiei, promovarea produselor
de îngrijire a luat avînt, în lunile de izolare, lăsînd
cu mult în urmă vînzările produselor de machiaj.

Potrivit cîștigurilor raportate de brand-ul Estée Lauder,

vînzările la produsele de îngrijire a pielii au crescut
cu 25%, în timp ce vînzările de machiaj au scăzut cu 61%.
Într-un interviu acordat postului Fox Business, Erin
Sykes, consultant de vînzări, a declarat că acest model
de cumpărare s-ar putea transforma într-o reală tendință
pentru următoarea perioadă de timp. „Femeile au devenit
mai puțin interesate de machiaj și mai mult de frumusețea
în ansamblu, cea care radiază din interior spre exterior,
spre ideea de wellness.”

Dar să te opui trecerii timpului înseamnă, înainte de

toate, foarte mult timp investit – dacă e să ne gîndim
doar la orele de sport și la ritualurile de frumusețe.
Să-ți păstrezi cît mai mult tinerețea echivalează cu a
avea un al doilea loc de muncă, la care, de cele mai
multe ori, vii cu bani serioși de acasă. Merită? Au
aceste promisiuni de tinerețe, în care investești atît de
mult, un rezultat real?

Probabil, dacă e să ne gîndim că tinerețea este o stare

de spirit. Căci goana după sticluțele cu seruri
miraculoase, căutarea ultimei legume apărute în tendința
antioxidanților sau testarea a zeci de plicuri cu prafuri
panaceu ne redeșteaptă naivitatea, entuziasmul și
optimismul, alături de încrederea că miracolele încă
există – iar toate acestea sînt, nu-i așa, apanajul
tinereții.

Foto credit: © Lilawa Studio/ fickr

Tinerețe, haine grele

Note despre „încă”

Marius CHIVU
Publicat în Dilema Veche nr. 973 din 1 decembrie – 7 decembrie 2022
„Ești încă tînăr pentru foarte multă vreme”, spunea
undeva Alain de Botton. Dincolo de convenții, percepții,
corp și statistici, există însă o noapte (sau poate un
week-end) care desparte tinerețea de maturitate? Există
un tropic anume al biografiei (căsătoria,
maternitatea/paternitatea, moartea primului părinte)
care, odată atins/străbătut, lasă în urmă, în mod
neechivoc, „anii tinereții”?

Sînt într-o discotecă din Rm. Vîlcea și fac cinste

cîtorva colegi de liceu. Unul dintre ei a venit însoțit
de un prieten mai mare decît noi, iar acela îmi spune,
vag nostalgic: „18 ani, ce vîrstă extraordinară!”. Nu
simțeam că traversez un prag. Eram foarte îndrăgostit,
încă virgin. Mă pregăteam să-mi trăiesc perpetuu
tinerețea.

Dacă aș fi tatăl meu la vîrsta mea de acum, aș avea un

copil – pe mine – care tocmai s-ar pregăti să meargă în
discotecă să celebreze majoratul și să dea admiterea la o
facultate din Capitală. 

Am 44 de ani și sînt, prin forța împrejurărilor, ceea ce

se cheamă sologam. Nu m-am căsătorit, deci statistic
vorbind am evitat cel puțin un divorț, nu am copii
(„Copiii pe care nu i-am avut nu știu cît îmi datorează”
– Cioran), nu plătesc rate/leasing, pensie alimentară,
chirie, nici alte feluri de datorii (doar taxe și
impozite). Tot timpul pe care îl am îmi aparține. Toți
banii pe care-i fac sînt ai mei. Practic, îmi trăiesc
tinerețea. Viitorul e vast verosimil.

N-am mers niciodată la birou, nu am lucrat cu program,

doar cu deadline, îmi cîștig existența făcînd exclusiv
ce-mi place: să citesc, să scriu, să traduc, să editez,
să predau. În ritmul meu, în alternanța stabilită de
mine, cu cîștiguri financiare uneori sub medie, dar cu
foloase de imagine peste medie. Dacă aș fi tatăl meu la
vîrsta mea de acum, peste șase ani voi ieși la pensie.
Pentru mine, pensia nu e o opțiune. Nu iau în calcul
bătrînețea, noțiune încă abstractă.

Uneori mă dor șalele și genunchii, am părul și barba

grizonante, sînt vag miop (port ochelari la cinema), dar
am toți dinții în gură, un colesterol decent, 69 kg la
1,75 m înălțime, nu sînt depresiv, nici insomniac, beau
și mănînc orice și oricît îmi place. Am o fișă medicală
aproape goală. Prieteni din generația mea au murit de
cancer și de infarct, alții au suferit operații, fac
terapie, umblă cu medicamente după ei, nu mănîncă asta,
nu beau ailaltă. Sînt încă stăpîn pe propriul corp care-
mi oferă o gamă largă de plăceri.

Dacă aș fi mama mea la vîrsta mea de acum, aș trăi deja

cu sechelele unui prim atac cerebral și m-aș pregăti
pentru al doilea care îmi va lua, pentru totdeauna, o
mînă, o jumătate de picior, vorbirea și o bună parte din
judecată. Mama și-a început bătrînețea de tînără. Viața
ei a decăzut în existență. Trăiește perpetuu o tinerețe
netrăită. Am grijă de ea ca de-un copil.

Generația mea are un alt timeline decît generația

părinților. Ne petrecem mai mulți ani studiind, ne
căsătorim/facem copii la vîrste mai înaintate, mergem
în city break-uri, nu în concedii în stațiuni. 40s are
the new 30s and so on. Așadar, nu am obligații conjugale
sau financiare, nici interdicții medicale. Sînt încă
tînăr? Dar încep fraze cu „pe vremea mea”.

Născut înainte de 25 martie 1997, sînt mai bătrîn decît

primul film lansat pe DVD (Twister). Născut înainte de 4
septembrie 1998, sînt mai bătrîn decît Google. În timpul
tinereții mele au apărut tehnologii care între timp s-au
uzat moral și au intrat în muzee. 

Nu mi-a plăcut să fiu adolescent. Poate și pentru că am

fost în anii ’90 (inflație, mineriade, Caritas), iar
familia mea era mai degrabă săracă: mă îmbrăcam de la SH-
uri de nevoie, nu din snobism, ascultam muzică pe casete
audio înregistrate de la radio și TV, vedeam filme la
video pe casete uzate traduse aproximativ, citeam cărți
mîzgălite și cu pagini lipsă de la bibliotecile liceului
și orașului, mergeam în tabere cu bani primiți de la
bunici în schimbul muncilor agricole prestate în vacanțe.
Îmi amintesc prima pizza mîncată, prima partidă de
snooker jucată, primul walkman (lipit cu scotch),
telefonul public cu fise de la colțul blocului de unde o
sunam pe fata de care eram îndrăgostit.
Am copilărit precar. Nu mai vorbesc de timiditatea,
nesiguranța, nepriceperea, confuzia, tristețile, furiile,
temerile de atunci. 

La o întîlnire cu niște liceeni, am fost întrebat ce aș

face dac-aș fi adolescent în ziua de azi. Le-am spus că
nu mi-ar plăcea să fiu adolescent nici în ziua de azi.
Îmi imaginez că sînt vremuri poate încă și mai complicate
pentru tineri. Să ai totul, să poți avea totul, atîtea
oportunități, provocări, alternative, tentații, atîta
informație, libertate, expunere. Tinerețea ca
virtualitate paralizantă. Fear of Missing Out – ce
alienare! Dar abia irosirea dă sens tinereții.

Urmăresc pe Facebook cu nostalgie consolatoare „The

Ultimate ’80s Page”. Am crescut cu muzica de pe MTV, un
canal care acum nici nu mai difuzează muzică. Studiile
arată că nu mai descoperi și nu mai asculți muzică nouă
după 35 de ani. Nu mi se aplică. Dar niciodată n-am
ascultat mai multă muzică „veche” decît acum. Muzical
vorbind, mi-am petrecut pandemia în jazz-ul anilor
’50-’60 și rock-ul progresiv al anilor ’60-’70. Ca și cum
pînă acum nu eram pregătit să ascult. 

Dacă ar fi să-mi pot retrăi o perioadă anume din

tinerețe, aș alege să retrăiesc anii de după ce am
împlinit 30 de ani. Știam deja ce nu voiam și aveam bani
pentru tot ce voiam. Nu-mi mai datoram frumusețea doar
hormonilor. Îmi permiteam să ies cu femei mai în vîrstă
fără să par mai tînăr. Acum intru în club și mi se spune:
„Mi-a picat la examen un text scris de dumneavoastră” sau
„Mama mea v-a citit toate cărțile” sau „Trebuie neapărat
să facem un selfie pentru mama mea”. Pînă de curînd,
femeile tinere remarcate pe stradă nu erau „mici”. Doar
născute după Revoluție. Cînd anume între fuckboy și sugar
daddy se destramă bărbăția? Presiunea de a mai fi tînăr.
„În putere”. 

Studiile arată că în jurul vîrstei de 23 de ani apare

„stînca umorului”, momentul în care oamenii încep să
zîmbească și să rîdă tot mai puțin. Un copil de 4 ani
rîde de aproximativ 300 de ori pe zi. Adultul de 40 de
ani mai rîde doar de patru ori. Dar eu n-am avut
niciodată un simț al umorului mai dezvoltat și o
predispoziție spre rîs mai mare decît acum. Doar simțul
tragic să fie mai amplu. Rîsul e însă tot mai negru. Ce
poate fi mai amuzant decît scurtimea vieții? Faptul că
„totul se grăbește să dispară” (Jean d’Ormesson). Rîzi cu
lacrimi pînă mori.

Timp & spațiu

„Să fii bătrîn sau doar să îmbătrînești fără să

te simți pe tine însuți înseamnă să ai timp în corpul tău
și în ceea ce am putea numi, mai pe scurt, suflet. Să fii
tînăr înseamnă să-ți azvîrli corpul în afară în timpul
care nu e timp, ci viață, lume și spațiu”, scria, în
eseul Despre îmbătrînire, Jean Améry (un austriac
supraviețuitor al Auschwitz-ului care avea să se
sinucidă – încă tînăr – la 65 de ani). În tinerețe
„trăiești pe termen lung”, îți faci planuri, nu-ți pierzi
vremea cu amintirile, ai speranțe, nu regrete,
plictisuri, nu panici. În tinerețe ai spațiu în față, nu
timp stratificat în tine, gîndești în cronologie, timpul
e posibil, nu s-a acumulat într-atît încît să devină
ireversibil. 

„Tînărului nu-i este dată ireversibilitatea timpului în

deplina ei îndurare”, mai scrie Améry. Și te întrebi:
oare ai călătorit suficient de mult și de departe, ai
iubit destul, ai creat suficient – cît timp mai ai să
adaugi lume și spațiu în viața ta? Cît timp mai ai pînă
cînd trecutul se va fi îndepărtat suficient de mult încît
să se lumineze? Cît mai e pînă cînd viitorul devine mai
întîi indecis, apoi incert, dacă nu de-a dreptul
indecent?

Îmi dau seama că evenimentele trecute sînt mai aproape în

amintire decît în realitate. Estimez mereu în minus
timpul trecut (cinci ani în amintire sînt, de fapt, opt
ani scurși în realitate), memoria ca oglindă
retrovizoare. În ultimii ani am construit o casă în care
am arhivat memoria familiei mele. Am creat un spațiu în
care am depozitat timp. A fost acesta un plan de
înaintare sau de retragere? 

Celebrity Deathmatch: Heraclit vs. Parmenide. În lume,

singurul lucru care rămîne neschimbat e schimbarea
însăși! Vs. Fiind alcătuită doar din aparențe, lumea din
jur nu se schimbă de fapt deloc!

Studiile arată că, după 30 de ani, îți faci tot mai greu
sau chiar deloc prieteni noi. Dar cei mai buni prieteni
de acum au intrat în viața mea în ultimii ani. Cei vechi
s-au pierdut/îndepărtat pe drum: au plecat din țară, au
devenit familiști cu alte priorități, s-au smintit
ideologic, ne-am schimbat. Spațiul și timpul s-au
interpus prieteniei.

La 44 de ani sînt – plus, minus – la mijlocul vieții.

(Speranța de viață în România este de 73 de ani.) Între
timp am îngropat, împreună cu tatăl meu, șapte membri ai
familiei. Familia noastră e acum un pomelnic. De altfel,
scriu acest text în plin doliu după cea care, în ultimii
ani, îmi devenise mamă. Accident de mașină, 61 de ani
neîmpliniți. Încă tînără. O moarte prematură. Dar ce nu e
prematur? Ce nu pare în contratimp cu scurgerea vieții?
Mă trezesc dimineața doar pentru încă o zi de jale. M-am
descurcat de minune în rolul de fiu și mi-a plăcut să fiu
fiul lor. Dar, iată, ești copilul cuiva doar o perioadă,
mai lungă, mai scurtă, o perioadă de grație, fatalmente
finită. Niciodată nu e prematur să încetezi să mai fii
copilul cuiva.

„Nu viața este cea care merge înainte. Moartea merge

înainte. Mersul înainte este ceea ce face moartea din
viață. Nimic nu e mai banal decît să mori. Toată lumea o
face. Secretul supraviețuirii în Univers este să fii
mort”, scria pe patul de moarte criticul de artă Peter
Schjeldahl, dispărut de curînd. Tinerețea e atunci cînd
te comporți ca și cum urmează să nu mori niciodată. Îți
permiți să cochetezi vanitos cu sinuciderea. Ai muri doar
ca să le arăți tu lor. Te amuzi gîndindu-te cine ți-ar
plăcea să te jelească.

De-ar fi să trebuiască să cred totuși în ceva și tot n-aș

(putea) crede în Dumnezeu! Intuiție, vanitate,
consolare – ține aceasta de vîrstă?

Oare mai sînt, cel puțin, încă tînăr? Faptul că am

timp să mă gîndesc la toate acestea îmi dovedește că nu.
„Meditația asupra timpului nu este naturală. Este
lucrarea omului care, cutremurat, se dislocă pe sine, a
celui care nu se mai odihnește înăuntrul lui fiindcă vrea
să se regăsească în timpul a cărui taină l-a tulburat și
l-a răscolit într-o bună zi, cînd a început să
îmbătrînească”, mai scrie Améry. Și cu ce schimbă asta
lucrurile pentru mine, care izbucnesc în rîs cînd îl aud
pe Louis C.K. spunîndu-le celor din public: „Sînteți cu
toții doar niște oameni morți care n-au apucat încă să
moară”. (Proust ar fi zis că sîntem doar niște morți care
nu ne-am preluat încă atribuțiile.)
„Viața e scurtă, dar ține mult”, tot Jean d’Ormesson. Și
atunci de ce n-am supraevalua tinerețea?

Tinerețe, haine grele

Tinerețea are coloană sonoră

Anda DOCEA
Publicat în Dilema Veche nr. 973 din 1 decembrie – 7 decembrie 2022

„Privind în urmă acum, o grămadă de ani mai tîrziu,

realizez că perioada petrecută în armată a fost cea mai
fericită din viața mea. Dumnezeu știe, nu pentru că mi-ar
fi plăcut armata și mai mult ca sigur că nu era nimic
atrăgător la un război! Mi-a plăcut însă acel timp din
cel mai egoist motiv dintre toate: pentru că eram tînăr.
Toți eram. [...] Nu-i agream cu adevărat pe toți băieții
atunci, dar astăzi îl iubesc pe fiecare în parte. Viața e
ciudată.” Soldatul Eugene Morris Jerome are această
revelație în finalul filmului Biloxi Blues, regizat în
1988 de Mike Nichols, cu un scenariu scris chiar de
dramaturgul Neil Simon, după piesa sa cu același
titlu. Protagonistul rememorează perioada deloc ușoară a
serviciului militar efectuat în Biloxi, Mississippi.
Vîrsta tînără de demult are capacitatea uluitoare de a
filtra amintirile negative, de a îndulci trăsăturile
celor cu care nu ne-am înțeles și de a mai descărca din
povara situațiilor greu de dus. Poveștile „de altădată”
devin astfel, aproape întotdeauna, fericite.
Studiile efectuate, de-a lungul anilor, de principalele
aplicații prin care se ascultă muzică online au ajuns la
aceeași concluzie: după 30 de ani aproape că încetăm să
mai căutăm ritmuri noi, la modă. Vîrsta marilor
descoperiri muzicale este undeva pe la 24 de ani. La
maturitate, gusturile stagnează, oamenii preferă să se
întoarcă la piesele celebre în tinerețea lor sau să
rămînă în nișe mai puțin prezente în topuri. 

Cercetările nu detaliază motivațiile psihologice ale

acestui fenomen de „înghețare a gustului muzical”, așa
cum îl numesc specialiștii. O posibilă explicație ne duce
la Proust: „O oră nu este doar o oră, ea este un vas plin
de parfumuri, de tonalități, de proiecții şi de
atmosferă”. Fiecare melodie poate fi o madlenă sonoră, un
amestec de sentimente și amintiri, cel mai rapid mijloc
de a călători în timp. În toate momentele din trecutul
nostru în care ne întoarcem prin muzică eram, precum
Eugene Jerome, mai tineri. Iar asta ne face să le prețuim
mai mult, să eliminăm detaliile lor mai puțin reușite și
să mai umblăm un pic la contrastul culorilor.

Acum cîțiva ani, în preajma sărbătorilor de iarnă,

ascultam „Please Come Home for Christmas“, în varianta
Bon Jovi, cea mai cunoscută piesă de Crăciun din timpul
adolescenței mele. Una dintre mai tinerele mele prietene
de atunci m-a rugat să o opresc, afirmînd că e „o melodie
de tăiat venele” și că o întristează să audă așa ceva. N-
am încercat să găsesc o alta care să-i fie pe plac, eram
mult prea contrariată. Mi se pare în continuare că e o
piesă minunată, cu poveste, care-mi amintește de iernile
din vremuri mai puțin tehnologizate și, prin urmare, mai
senine, de vechii mei colegi de liceu, de vizitele la
bunicii care nu mai sînt și de ciocolata de casă făcută
după o rețetă ungurească. Atitudinea fetei m-a atins atît
de tare nu pentru că ar fi fost o părere diferită de a
mea legată de o melodie, ci pentru că a lovit cumva în
semnificația ei pentru mine, în trecutul meu, în acele
amintiri în care voi fi mereu revoltător de tînără.
Confirm, se pare, rezultatele studiului: gustul meu
muzical este „înghețat” într-o perioadă la care revin
adesea, în timp ce primele locuri din topurile de acum
îmi sînt complet străine. Mai mult, păstrez o cutie cu
înregistrările de la radio făcute de mine în liceu și în
facultate, alături de un casetofon funcțional și le mai
ascult cînd îmi vizitez părinții. Fiecare piesă mă duce
într-o altă etapă. Sînt, pe rînd, cu cortul în Padiș, la
balul de la final de liceu, în tabără la Costinești sau
la prima întîlnire cu un băiat cunoscut online. Coloana
sonoră a acestor momente din viața mea este, pentru mine,
cea mai premiată din toate timpurile.
Sînt părți de suflet în legătură cu care vom fi mereu
subiectivi. Probabil așa se explică și succesul
seriei Home Alone / Singur acasă, redifuzată în fiecare
an. Știm, cadru cu cadru și replică după replică, ce se
petrece. Văzînd însă filmul din nou, de la cap la coadă,
ne rupem de prezent, cam cît să facem o călătorie în
epoci mai tinere, cînd l-am urmărit prima dată. Încercăm
să ne cooptăm copiii în activitatea asta și lipsa lor de
implicare ne întristează. Cumva, am ajuns acei oameni
între două vîrste care ascultă muzică învechită și rîd la
filme fără nici un fel de efecte speciale.

„Please Come Home for Christmas“ nu era piesa trupei Bon

Jovi, așa cum am crezut o vreme noi, liceenii, în
timpurile fără Internet de la începutul anilor ’90. Am
avut surpriza ca mama, care avea atunci vîrsta mea de
acum, să-mi spună că o recunoaște de undeva. Ce-și
amintea ea era varianta cîntată de Eagles, poate cea mai
populară, lansată cu un an înainte să mă nasc eu. Mergînd
cu povestea și mai departe, acest cîntec de Crăciun a
fost compus de interpretul de blues Charles Brown în
1960. Uneori, tinerețea poate avea aceeași coloană
sonoră, chiar dacă se petrece în vremuri diferite.
Alături de tonalități, ea vine cu parfumuri, cu proiecții
și atmosferă, așa cum credea Proust. Oricare dintre ele
ajunge să fie, în timp, o madlenă perfectă.

Tinerețe, haine grele

Simțire și nepăsare
Andrei MANOLESCU
Publicat în Dilema Veche nr. 973 din 1 decembrie – 7 decembrie 2022
Eram o întreagă companie, numai băieți de 18-19 ani. Ne
întorceam de la instrucție. Să fi fost prin luna mai, că
deja era destul de cald. Mărșăluiserăm printr-un cîmp
prăfos, dar nu atît de mult încît să fim epuizați. Aveam
deja luni bune de experiență în armată și învățaserăm cum
să evităm consumul inutil de energie și să executăm în
dorul lelii eventualele ordine mai neplăcute. Ofițerii o
lăsaseră și ei mai moale cu instrucția. Nu mai eram
mînjii din toamnă, abia veniți și greu de strunit. Ne mai
obișnuiserăm unii cu alții. 

Așadar, eram doar puțin obosiți, atît cît să ne simțim

corpul, și foarte însetați. Am dat peste o fîntînă și ne-
am repezit să dăm drumul găleții înăuntru, să luăm apă.
Pe ghizd era o cană de metal. S-a făcut ceva îmbulzeală
în jurul ei. Cana a trecut din mînă în mînă. Cînd mi-a
venit rîndul, înainte să duc cana la gură, m-am gîndit la
felul cum beam unul după altul, zeci de oameni, fără nici
o grijă, fără nici o măsură de precauție. „Și ce dacă –
mi-am zis –, doar sîntem soldați în plină putere, tineri
și sănătoși.” Am dat cu poftă apa pe gît. Era cam sălcie.
Apa din multe fîntîni despre care atunci ni se spunea că
ar fi extraordinară ar fi probabil astăzi considerată pur
și simplu nepotabilă. La setea care îmi era, însă, am
găsit un fel de voluptate chiar și în acel gust sălciu.
În momentul acela simplu, pe care nu l-am uitat, m-a
cuprins un sentiment intens de plenitudine. 
Se spune că tinerețea, la fel ca și copilăria, nu e
conștientă de ea însăși, că abia mai tîrziu ajungi să ți
le amintești cu nostalgie și să le apreciezi adevărata
valoare. Chiar dacă oamenii mai în vîrstă îți atrag
atenția asupra acestui lucru și spun că te invidiază
pentru vîrsta ta, copil sau tînăr fiind, nu le dai mare
atenție. Sînt vorbe care nu te pătrund, ba, de multe ori,
ți se par chiar inutile, un fel de exprimări repetitive
ale slăbiciunilor stupide caracteristice oamenilor mai
bătrîni. Și de ce te-ar interesa teoriile despre tinerețe
cînd ești tînăr, cînd tu chiar trăiești din plin
tinerețea cea fără de bătrînețe? Să te oprești din drum
ca să te gîndești la faptul că tinerețea se va duce și că
vei ajunge chiar ca „moșii” care spun că te invidiază?
Doar nu ești așa de prost. 

Ei bine, mai există și rare momente cînd bucuria vîrstei

poate fi conștientizată și din interior. Cam așa ceva se
întîmpla în mintea mea în timp ce beam apa din cana
comună. Intrasem la facultatea dorită, nu aveam nici un
fel de griji și, oricum, pe vremea aceea, viitorul nu
prea conta. Comunismul părea instalat pe vecie, dar noi
ne adaptaserăm cumva la mizeriile lui. Armata era și ea
cît se poate de mizerabilă, dar mă simțeam eliberat de
orice fel de responsabilități, astea erau, cel mult,
pentru comandanți. Și ce contau mizeria și corvezile,
cînd pe dinăuntru te simțeai liber ca o pasăre și capabil
să sfidezi toate lucrurile neplăcute?

Priveam lumea de sus, cu seninătate, cu simțirea și cu

nepăsarea tinereții. Mirosea a salcîmi înfloriți,
bătăturile din bocanci nu mai dureau, celebra copcă de la
gulerul tunicii era acum mereu descheiată, lăsîndu-mă să
respir în voie, și dacă vreun superior mă punea s-o
închei, învățasem s-o și deschei din aceeași mișcare,
după ce individul își muta privirea de la mine. Murdăria
de după instrucție făcea parte din natură, era doar
țărîna patriei pe care „o serveam”, după cum ni se
spunea. Lipsa apei calde din unitatea militară în care ne
întorceam nu mai conta. Dușul cu apă rece devenise o
obișnuință, chiar și iarna, era un exercițiu pe care-l
practicam cu o plăcere urlătoare. Tot așa, ne
obișnuiserăm și cu mesele proaste, primite la ore
regulate, și cu absurditățile debitate de unii dintre
ofițeri. Pricepuserăm că idioții, ca și absurdul, făceau
parte, în mod inevitabil, din serviciul militar. Nici
măcar arestul sau spălatul closetelor nu puteau diminua
puterea emanată din interiorul unui suflet tînăr. Dacă
cineva chiar reușea să ne deranjeze, să ne scoată din
sărite, pe vremea aia aveam la dispoziție un întreg
arsenal de înjurături pline de conținut, a căror
pronunțare cu patos avea darul de a ne elibera de orice
rău sau tensiune interioară.

Într-așa o stare de spirit, nici cana din care beam toți

nu putea să ne facă vreun rău. Microbii, dacă or fi fost,
aveau să moară cu siguranță. Și doar noi nu eram armata
otomană, nu eram turcii care străbăteau o țară străină,
pîrjolită și cu fîntînile otrăvite. Apa aia sălcie era a
noastră și noi eram prieteni cu rîul și cu ramul, că doar
așa ne învățaseră și profesorii, și ofițerii. Lumea era a
noastră.

Foto: wikimedia commons

Tinerețe, haine grele

Oase ușoare ca ale păsărilor

Ana Maria SANDU
Publicat în Dilema Veche nr. 973 din 1 decembrie – 7 decembrie 2022

Mă reîntîlnesc cu un amic și ne dăm seama că ne cunoaștem

de aproape treizeci de ani. El își amintește despre o
seară de pe vremea cînd eram studenți și ne adunaserăm
într-o cameră din căminul-hotel, Universal. Revăd scena,
reconstitui în minte întîi personajele. Eram cinci,
stăteam așezați pe un pat și pe masă era o sticlă de vin
ieftin, dulceag, și-l beam din căni de ceai ciobite și
fără toarte. Unele fețe sînt mai blurate, altele mai
pregnante. Sigur era iarnă. Eram îmbrăcați gros,
încălțați cu bocanci și vorbeam despre literatură, n-am
nici o îndoială. Era cam singurul lucru care ne interesa
cu adevărat. Poate veniserăm de la Cenaclul Litere, poate
pregăteam un număr de revistă studențească, cine mai
știe. Eram spre sfîrșitul facultății, habar n-aveam ce ne
aștepta după, sau cum aveau să arate viețile noastre de
adulți. Citeam mult, bulimic, și simțeam nevoia să
discutăm. Vorbeam aceeași limbă comună a autorilor pe
care îi descopeream și ne plăceau. Trăiam într-o bulă și
ne simțeam în siguranță. Scriam în cap texte geniale. Le
vorbeam celorlalți despre cărțile care ne entuziasmau. Ne
contraziceam, ieșeau scîntei și nopțile treceau
întotdeauna prea repede. 

Din cînd în cînd, începusem să am un fel de neliniște

legată de maturitate, de partea ei concretă. De faptul că
n-o să reușesc să-mi găsesc un job, să rămîn în București
după facultate, să-mi plătesc singură chiria etc. Undeva,
în ureche, auzeam deja vocea lui taică-miu: „Ți-am zis să
faci ceva practic, să fi dat la Drept, nu la Litere”. Era
ca o muscă sîcîitoare, dar nu voiam s-o las să-mi strice
cheful și să-mi invadeze spațiul. Dar știam că e acolo și
că poate să fie extrem de îngrijorătoare.

E toamnă, e ceva de sfîrșit de sezon în aer, iar bărbatul

din fața mea îmi spune că nu știe cine era atunci, în
seara aceea îndepărtată de noiembrie. Nu-și mai amintește
ce-și dorea, ce simțea. Pur și simplu nu-l mai recunoaște
pe tînărul acela, au rupt orice legătură. Eu îi spun că
am senzația că nu m-am schimbat prea mult. Nu simt o
prăpastie între fata de atunci și femeia de-acum. Am
păstrat-o, poate, aproape, pentru că am scris despre ea.
Am încercat s-o înțeleg și s-o iau cu mine mai departe
prin lume. Am vrut să-i mai îmblînzesc spaimele, dar ele
apar la fiecare vîrstă altfel. 

Vorbim mai departe. Dacă ai trece pe aleea parcului și

ne-ai vedea din întîmplare, ai zice că sîntem doi oameni
maturi, care și-au găsit drumul. Eram timizi în facultate
și așa am rămas și acum, dar dacă tinerețea e
necruțătoare în privința asta, acum avem plase de
siguranță, istorii de viață pe care le putem povesti și
totul devine mai fluid și mai ușor, în ultimă instanță. 

Poate că fiecare dintre noi se uită atent la celălalt în

încercarea de a-l ghici pe tînărul care a fost. Am
devenit într-o zi însorită arheologii unor schelete cu
oase ușoare ca ale păsărilor. 
Aveam toate posibilitățile din lume. Dintre toate
senzațiile acelei vîrste asta mi-e cea mai dragă și s-a
păstrat cel mai bine. S-ar putea ca în jumătatea de viață
care urmează să nu mai fie atît de palpitant. Ritmul să
devină mai previzibil. 

Cînd trec pe Calea Victoriei, caut instinctiv oglinzile

de la Casa de modă Venus. În ele mă priveam în fiecare
dimineață și îmi spuneam că am o mie de chipuri și o
infinitate de poteci bifurcate în față. Fiecare zi era o
lume. Nu știam ce vreau, acum pot să spun ce nu e pentru
mine. 

Altcineva m-a întrebat de curînd dacă m-aș întoarce

acolo, la prima tinerețe. Dacă aș putea s-o iau de la
capăt, ce aș alege să fac. Un scenariu suprarealist, în
fond. Cu toate astea, am răspuns fără să stau pe gînduri:
prima tinerețe n-aș mai experimenta-o pe propria-mi piele
încă o dată. Îi cunosc și copleșitoarea frumusețe, și
insuportabila cruzime. E un fel de OZN cu care m-am
întîlnit o dată și mi-a fost de ajuns. Mă pot reîntoarce
acolo doar cu puterea minții, altfel mi s-ar părea prea
dureros. 

Îi privesc atentă pe oamenii foarte tineri. Am lucrat cu

mulți în ultimii ani și a fost de fiecare dată o mare
bucurie și o mare responsabilitate tocmai pentru că știu
cîtă fragilitate ascund vîrstele mici. Cît de importante
sînt în destinele noastre întîlnirile care se întîmplă
atunci. Cum ne raportăm la ele, cum ne formează și ne
influențează. Ce norocoși ne simțim mai tîrziu că am avut
parte de ele. Și cum ni le amintim peste timp, cu
senzația că ce-am trăit nu poate fi repetat în nici un
scenariu alternativ. 

Tinerețe, haine grele

Tinerii bătrîni și bătrînii tineri

Cum mai măsurăm tinerețea?
Ioana MOROȘAN
Publicat în Dilema Veche nr. 973 din 1 decembrie – 7 decembrie 2022
În mod cert, oamenilor le este mai ușor să participe la
viața socială gîndind totul în categorii fixe determinate
de vîrstă, gen, clasă etc. E facil să-i plasăm pe
ceilalți sub etichete prefabricate, căci, de cele mai
multe ori, e la-ndemînă și, indubitabil, mai comod să
trăim după prejudecăți și convenții care ne orientează
travaliul etic. Cred că și prejudecățile legate de
tinerețe pot adînci anxietățile și fricile omului la fel
ca a legate de bătrînețe. Iar asta se întîmplă tocmai
prin maximalizarea opțiunilor. „A avea întreaga viață
înainte”, oricît ar suna de încurajator, de multe ori nu
este și, de fapt, cred tot mai mult că în mod fundamental
nu este. Cred asta pentru că faptul se traduce adesea
printr-o mare de așteptări, o listă infinită pentru care
doar galopăm prin zile ca să putem bifa cît mai multe. De
cealaltă parte, cred că, odată ajuns la vîrsta de mijloc,
modul în care omul privește retrospectiv spre ce a fost
tinerețea și, prospectiv, își construiește experiența
bătrîneții reflectă foarte bine cît de toxic funcționează
aceste două constructe. Nu cred într-o criză a vîrstei de
mijloc, cred că ceea ce, în termenii unui stigmat
absolut, alegem să numim „criză” este momentul sucombării
sub presiunea socială care ne împinge tot mai mult spre
„locul liniștit al desăvîrșirii și al sfîrșiturilor”.
Altfel spus, e un teren neutru, al scoaterii omului în
afara schemelor sociale. „A fi prea bătrîn pentru a te
aventura să”, „a fi prea bătrînă pentru a te îmbrăca sau
a te comporta într-un anume fel”. Nu întîmplător, oamenii
refuză activ să-și asume organicitatea fenomenului de
maturizare fizică și aproape că fetișizează tinerețea.
Paradoxul face ca, de multe ori, omul „tînăr” să nu-și
asume această tinerețe sau ca omul „bătrîn” să nu
trăiască ca atare. Acest lucru cred că mai pune pe lista
constructelor sociale reale două categorii asupra cărora
avem o înțelegere mai mult socială decît biologică. 

La 27 de ani simt că trăiesc tinerețea și bătrînețea

deopotrivă. Mă gîndesc de multe ori că, în siajul
teoriilor de gen care deconstruiesc tiparele binarului
feminin-masculin, poate ar merita și tinerețea un demers
mai științific și o teoretizare serioase. Mă întreb cum
ar fi să nu ne mai aplecăm atît de dihotomic asupra
binomului tinerețe-bătrînețe și cum ar fi să gîndim
aceste categorii, pur și simplu, în termenii unui
construct social, dispensîndu-le de orice marcă socială
și temporală. Într-o lume în care delimitările dintre
vîrste și prejudecățile care le însoțesc și-au pierdut,
din multe puncte de vedere, relevanța – căci există
pensionari abia trecuți de 45 de ani laolaltă cu oameni
trecuți de 60 mobilizați de dorințe și care încă trăiesc
pe o insulă de posibilități, cînd există oameni de 20 de
ani osificați într-o viață monocordă și alții de 60 cu o
viață socială fulminantă –, cred că definițiile celor
două etichete nu se găsesc în cifre, deloc. 

Îmi amintesc aici despre modul în care anticii defineau

viața bună, văzută nu ca stare de a fi, rezultat al unor
condiții întrunite, ci ca proces, travaliu, antrenament.
Viața bună, după Socrate sau Aristotel, e antrenamentul
căutării vieții bune. Am putea turna tinerețea în aceiași
termeni. Tinerețea nu se măsoară cu un ceas, ci
antrenamentul de a încerca să fii tînăr este tinerețea în
sine. Cred că cel mai relevant exemplu aici ar fi două
eseuri ale lui Walter Benjamin despre tinerețe.
În „Experience”  și „The Metaphysics of Youth”, Benjamin
sustrage tinerețea de pe axa  timpului liniar. Tinerețea
nu e o perioadă, scrie Benjamin la 1913, ci o deschidere
a ființei către experiența spiritului, o experiență care
ține mai mult de visul tinereții negat de o mască a
experienței pe care o implică maturitatea. Starea de
„tinerețe” care reprezintă deschidere spre posibilitatea
împlinirii este, astfel, o nevoie universală, care nu
poate fi limitată de vîrste biologice. 

Cred că merită să pledăm și, mai mult, e destul de

limpede faptul că nu există o compartimentare netă a
tinereții și a bătrîneții dată de vîrste și condiții, ci
ele există simultan, în orice moment al vieții. 
Traistele grele ale tinereții sînt tocmai experiențele
care ne conferă iluzia unei maturități, putem să-i zicem
chiar saturație, o stare, firește, indezirabilă, dar și
iminentă totodată. Pe de altă parte, există bătrînii
tineri, care încă sînt prinși în antrenamentul căutării
posibilităților de împlinire. Tinerețea în traiste grele
este bătrînețea tinereții și invers. 

Am început să scriu textul acesta într-un bar de pe Calea

Victoriei 120. Lîngă mine stă un cuplu, amîndoi trecuți
bine de 70. Rîd, beau vin și fumează, par a fi doi
îndrăgostiți aflați la început, cu toată stîngăcia și
bizareria implicate de context. „Oxitocina lor e
contagioasă”, încă nu am văzut pe nimeni să rîdă atît de
genuin, să se bucure atît de viu și de emoționant de
prezența celuilalt – în seara aceea, cei doi mi s-au
părut a fi singurii tineri de la o terasă populată de
oameni ale căror vîrste nu depășeau în medie 45 de ani.
Această scenă mă îndreptățește să cred că tinerețea nu e
o vîrstă, ci se trăiește și arată exact așa.

Foto credit: © Geoff/ flickr

Tinerețe, haine grele

Anii ’90
Adina POPESCU
Publicat în Dilema Veche nr. 973 din 1 decembrie – 7 decembrie 2022
Mi-am petrecut adolescența în anii ’90, acei ani de derută ai tranziției românești, și
prima tinerețe la începutul noului mileniu. Acum sînt la a treia, a patra tinerețe, cine
să le mai numere? Mai jos e o scurtă trecere în revistă a anilor mei ’90. 

În februarie 1990 am făcut prima grevă, numai clasele de la gimnaziu. Voiam s-o dăm
jos pe directoarea adjunctă, cea care obişnuia să ne ameninţe că „dacă nu vă băgați
mințile în cap, o să vă bag eu în beciul miliţiei, cu şobolani”. Ne-am adunat în holul
din faţa cancelariei, am cooptat-o şi pe femeia de serviciu şi am început să strigăm
„Jos!”, aşa cum văzuserăm la televizor, şi alte lozinci inventate ad-hoc, dintre care
una era „Nu mai vrem careu!”. Eu, care fusesem patru ani comandantă de
detaşament şi mai apoi, prin ianuarie, am fost proclamată din nou şefa clasei,
stăteam undeva în spate, în expectativă, şi intuiţia îmi spunea să nu mă implic. Într-
adevăr, după o jumătate de oră, greviştii au fost împrăştiaţi cu ameninţări de genul
„Vă dăm pe mîna poliţiei care e mai rea decît miliţia”. Ne-am întors în clase, capii
răzmeriţei au fost repede depistaţi şi li s-au aplicat lovituri cu linia la palmă, iar
femeia de serviciu a fost dată afară.

Curînd s-a renunţat la greve şi la revendicări, căci a început războiul depeşarilor şi al

metalliştilor. A fost un război crunt şi sîngeros care a durat vreo trei ani. Depeşarii
mîzgăleau tablele şi pereţii cu iniţialele formaţiei: D.M., plus trandafirul roşu de
rigoare, ca simbol. Metalliştii ştergeau inscripţiile şi scriau Metallica şi „Kill’em
all!” (titlul primului album), apoi îi fugăreau pe depeşari prin toată şcoala, îi frecau pe
faţă cu buretele plin de cretă, le turnau guaşe în păr şi îi împroşcau cu cerneală. De
obicei, ieşea cu bătaie, urmată de veşnicele corecţii „oficiale”, cu linia la palmă. Mai
erau şi cîţiva rapperi sau fani Michael, neutri, care şi-o furau constant cînd de la unii,
cînd de la alţii.

Cam în aceeaşi perioadă s-a deschis în sala de sport cursul de karate la care s-a
înscris jumătate de şcoală. Toţi voiam să ajungem ca Bruce Lee şi e de la sine înţeles
ce spectaculoase deveneau conflictele din recreaţii, numai tehnici speciale, „gyaku
tsuki” şi „ura mawashi”, însoţite de „kiai“-uri demente, încurajările de pe margine,
„Bate-l, mă, că tu ai centura galbenă şi el n-o are nici p-aia albă!”, „Dă-i un yoko pă
faţă!” şi tot aşa, pînă cînd partidele de kumite degenerau în cafteli de cartier. 

Cu toţii eram fascinaţi de cuptorul de pîine turcească de pe Moşilor şi chiuleam de la

orele de tehnologie şi de practică (încă mai pileam piese strînse cu menghina) ca să
stăm la coadă şi să cumpărăm pîine caldă, iar seara mergeam la cofetăria Melba,
unde mîncam tarte cu fructe şi beam Pepsi. Cu toţii vedeam la televizor imagini din
Piaţa Universităţii, nu înţelegeam ce se întîmpla acolo, dar ni se părea interesant. Ai
mei chiar mă luau cu ei în fiecare seară în Piaţă, „acolo se face istoria”, mi-era ruşine
că eram cu ei pe stradă, eu voiam gaşcă şi distracţie, mă plictiseam cumplit

În primăvara lui 1992, din cîte îmi aduc aminte, a fost un cutremur de zi şi n-am mai
dat teză la mate. Tot în ’92, a venit regele în ţară, de Paşti, l-am văzut la balconul
hotelului Continental, mi-au dat lacrimile şi nu ştiam de ce, simţeam că trebuie să se
întîmple ceva, ceva extraordinar, nu s-a întîmplat... Prin liceu am aflat că ni se spune
generaţia X, undeva, prin Occident, ne-a zis profa de engleză, un nume generic
pentru adolescenţii anilor ’90, copii ai computerelor şi ai Internetului, ai mass-media
şi ai explorării spaţiului, ai descoperirilor. Aveam un singur calculator în liceu, cel din
laboratorul de limbi străine, ne holbam la el în fiecare pauză, atingeam cu teamă
mouse-ul şi tastatura, „ca să nu se strice ceva”. 

Se formaseră găştile de rockeri, cu plete, blugi rupţi, cercei şi lanţuri, de punkeri, cu

creste, „anarhie – cool!”, eventual de rapperi, de pseudohippioţi, „flower-power”,
focuri de plajă şi băute la Vama Veche şi la 2 Mai, viaţa era trăită la maximă
intensitate, totul acum, nimic mai tîrziu. Și, aproape fără să ne dăm seama, toată
nebunia a încetat de la sine, am crescut şi ne-am înregimentat, am devenit cu
adevărat generaţia X, a computerelor şi a Internetului. După noi, au apărut băieţii de
băieţi de cartier, muzica proastă dance românească, manelele, serbările populare de
ziua Americii şi festivalurile berii, jeep-urile de la Vama Veche, revista Playboy... o
lume normală, uniformizare.  

Anii ’90 s-au încheiat pe 31 decembrie în Piaţa Revoluţiei, cînd deasupra noastră şi
sub egida PRO TV-ului s-a înălţat un înger kitsch.

Foto credit: © Ville MJ Hyvönen/ filckr.