nici aşa, nici altminteri

Meandrele memoriei politice

Andrei PLEŞU

Aparut in Dilema veche, nr. 940, 14 – 20 aprilie 2022

In memoriam Nicolae Spiroiu

Aflu că, de curînd, generalul Nicolae Spiroiu a murit. Îi păstrez o caldă amintire, deși nu ne-a legat
decît o scurtă experiență guvernamentală comună, în anul 1991. În executivul condus atunci de Petre
Roman, fuseserăm colegi: dînsul la Ministerul Apărării, eu la Ministerul Culturii. Dar, dincolo de simpla
colegialitate, am trăit și un episod de solidaritate „strategică”, cu prilejul spectaculosului puci (eșuat)
de la Moscova, prin care un grup de conservatori comuniști au încercat să-l înlăture de la putere pe
„reformatorul” Mihail Gorbaciov. N-am uitat acel episod, dar m-a ajutat să-l retrăiesc cu emoție o
neașteptată scrisoare primită în decembrie 2019, de la dl Constantin Fota, fost ministru al Comerțului
și Turismului în aceeași echipă. Iată faptele, așa cum ne-au rămas în minte dlui Fota și mie: imediat
după puciul Ianaev versus Gorbaciov, dl Adrian Năstase, pe atunci ministru de Externe, a propus
executivului un proiect de scrisoare pe care să o adresăm, în numele statului român, noilor „șefi”
instalați la Moscova prin lovitura de stat antigorbaciovistă. Scrisoarea era un exercițiu de „abilitate”
diplomatică, în ideea că trebuie să ne punem bine, neîntîrziat, cu noii conducători. Au urmat unele
comentarii (nu cred să nu existe un proces-verbal sau o înregistrare a ședinței) și trei dintre cei de față
au fost de părere că gestul e pripit, riscant, neavenit: Nicolae Spiroiu, Constantin Fota și subsemnatul.
Prim-ministrul, dl Petre Roman, era în Spania, dar ni se părea greu de crezut că ministrul său de
Externe avusese o atît de promptă (și radicală) inițiativă fără să se consulte în prealabil, măcar
telefonic, cu șeful său. Nu s-a luat nici o decizie, dar ne-am dat seama curînd că inițiativa dlui Năstase
nu s-a concretizat și explicația care ne-a ajuns la ureche a fost că Ion Iliescu s-a opus, ceea ce ni s-a
părut plauzibil, dat fiind, poate, mai exersatul său instinct politic, care prefera o prudentă „rezervă”, o
minimală răbdare, necesară pentru a evalua contextual evoluția evenimentelor.

Asta e mărturia pe care o pot livra, în acord cu dl Fota (și, dacă mai trăia, în acord, probabil, și cu dl
Spiroiu), cu privire la episodul „Moscova, august 1991”. Numai că, dincolo de ceea ce am trăit noi trei
în direct, au apărut, ulterior, comentarii și „viziuni” de natură să învăluie lucrurile într-o derutantă
penumbră. Se știe că Ion Iliescu a convocat de urgență Cosiliul Suprem de Apărare a Țării și că, drept
urmare, a fost făcut public un comunicat de distanțare față de lovitura de stat rusească. Pe de altă
parte, Petre Roman vorbește de o declarație asemănătoare a guvernului său, pe care însă Ion Iliescu
ar fi condamnat-o! (Dacă nu cumva e vorba de reacția negativă a președintelui față de versiunea
propusă de Adrian Năstase, caracterizată drept „aventuroasă” și „iresponsabilă”.) Ion Iliescu poate
invoca, în plus, propria sa declarație din 20 august, îndreptată împotriva puciștilor. Dar Petre Roman,
într-o carte apărută la Paris, nu ezită să invoce o „colaborare” de principiu a președintelui român cu
puciștii moscoviți, pornind de la relația veche a acestuia cu uzurpatorul Ianaev (colegi de facultate în
tinerețe...). În același timp, Petre Roman admite și că, aflînd în Spania despre puci, i-ar fi propus
telefonic lui Iliescu să ia legătura cu Ianaev, în baza aceleiași relații de tinerețe... Cum vedem,
„peisajul” e pestriț, împănat de subiectivități tranșante (și contradictorii). Unele detalii semnificative
par, de asemenea, să fie date uitării. Cine s-ar fi așteptat ca un reprezentant marcant al PNȚCD, dl
Ioan Lup, să adreseze public un „salut frățesc” puciștilor? Și cum de nu ne prea amintim că prima
condamnare curajoasă a răzmeriței rusești a venit de la Alianța Civică, prin intermediul dlui Nicolae
Manolescu?

Una peste alta, cei care se vor strădui să cerceteze în viitor momentul istoric pe care dl Spiroiu, dl Fota
și cu mine l-am trăit nemijlocit vor avea serioase dificultăți să ofere o imagine reală, credibilă,
obiectivă a episodului politic din august 1991. Să fie asta o sugestie melancolică despre orice studiu
retrospectiv al trecutului? E istoria trăită mai mereu altceva decît istoria „documentară”?
la răscruce de gînduri

O problemă mică
Andrei CORNEA

Aparut in Dilema veche, nr. 940, 14 – 20 aprilie 2022

Nu-i liniște: războiul din Ucraina, cu scadență fără termen și imprevizibilă, un nou război rece între
Vest și Rusia, problemele puse de embargou, premisele unei noi crize economice globale; în plus
inflația, deficitul bugetar și ce mai vreți. Nici măcar pandemia nu știm dacă s-a încheiat cu adevărat
sau dacă nu va reveni cu forțe noi la toamnă. Nu-i liniște, deci, și problemele sînt mari. Iar dacă
problemele sînt mari, alte probleme, zise „mici”, cică nu mai contează. Cum ar fi plauzibilul plagiat al
tezei de doctorat a prim-ministrului. (Ar fi copiat 42 de pagini din 138 ale tezei prezentate acum mulți
ani la Universitatea Națională de Apărare „Carol I”.)
O problemă mică, nu-i așa? O altă problemă, și mai mică, este că prim-ministrul, prin intermediul
avocaților și al procurorilor, a reușit să împiedice, pe chestiuni procedurale, analizarea tezei sale de
doctorat de către CNADTCU. Scopul pare a fi atribuirea competenței de analiză și judecare chiar
instituției universitare militare, unde generalul – și acum premierul Nicolae Ciucă – și-a trecut
doctoratul. Probitatea și independența de judecată în astfel de timpuri aspre sînt chestii minore,
desigur.

Pe deasupra s-a aflat și de o altă problemă, chiar mică de tot: încercarea aparentă de a o presa și de a
o compromite pe jurnalista Emilia Șercan, devenită în ultimii ani spaima plagiatorilor-politicieni de la
noi. Și oricît de micuță e, se spune că miroase urît, a complicitate ascunsă a poliției în distribuirea
unor fotografii ce se vor compromițătoare. Poate că nu e așa: poate că poliția e curată ca lacrima,
prim-ministrul e în afara oricăror presiuni și e un militar serios și doct, iar ideea că ar putea face
presiuni, direct sau indirect, pentru a mușamaliza afacerea nu poate fi decît o invenție și o încercare
de a compromite flancul estic al NATO în aceste momente de maximă încordare. Și, de fapt, și dacă dl
Ciucă ar fi plagiat acolo, cîteva pagini, ce mare lucru! Doar dînsul e militar, ba, mai nou, și om politic,
prim-ministru, președinte al PNL (prin derogare, ce-i drept, și fără rival); oricum, nu-i scriitor, nici
academician, știe strategie, tactică etc., n-are treabă cu abstracțiunile neguroase ale teoriei. Să fim
serioși: de plagiate ne arde nouă acum? Și, pînă la urmă, ce atîta scandal cu plagiatele astea? Poate a
plagiat omul un pic. E o chestie mică. Nu „se fac cărțile din cărți”, cum a spus cîndva un politician? Pînă
la urmă, toți iau ceva de la alții, care și ei au luat de la alții: unii iau idei, alții concepte, alții chiar
cuvinte și propoziții întregi. De ce ar fi ultimii mai vinovați?

Sigur, unii cusurgii vor spune că integritatea șefului de guvern e importantă mai ales în momente mai
grele, că lumea trebuie să aibă încredere că n-avem în fruntea țării un impostor, unul care, pe
deasupra, mai și încearcă să astupe gura presei și să utilizeze (sau să accepte să fie utilizate) poliția și
Justiția pentru a-și ascunde impostura. Pînă și NATO de ce ar avea încredere într-un posibil plagiator,
care tergiversează descoperirea adevărului? Ba cusurgiii ar mai adăuga – făcînd asocieri și analogii
discutabile, ca să nu spunem calomnioase – că, pînă la urmă, conflictul actual între Vest și Rusia e și
unul de valori; iar dacă noi nu susținem valorile noastre, printre care integritatea, independența
Justiției și libertatea presei, atunci, la un moment dat, deosebirea dintre noi și Rusia lui Putin riscă să
devină doar de grad.

Să tacă cusurgiii! Problema e mică, chiar neînsemnată, nu-i așa?

prezentul discontinuu

Limitele rațiunii
Codrin Liviu CUŢITARU

Aparut in Dilema veche, nr. 940, 14 – 20 aprilie 2022

Acum cîțiva ani mi-am „preschimbat” (acesta e termenul oficial) permisul de conducere. Cu vizita
medicală obligatorie, prevăzută de lege. Am trecut printr-o multitudine de cabinete, străbătut de
emoţii mai mari sau mai mici. Am ajuns şi la ORL – segment medical cu rol fundamental în păstrarea
siguranţei rutiere. Am intrat împreună cu un domn taciturn, ce bătea înspre 70 de ani. Doctoriţa ne-a
examinat, pe rînd, cu mare atenţie. A stăruit, am avut senzaţia, în studiul urechilor partenerului meu
de investigaţii. Ne-a pus apoi la testul auditiv propriu-zis. S-a depărtat şi a început să şoptească
diverse cuvinte, în timp ce asistenta ne astupa, alternativ, urechile. Domnul de aproximativ 70 de ani a
produs atunci un neaşteptat moment de stupoare. Doctoriţa (şoptit): „Casă”.
Domnul (răstit): „Elicopter”. Doctoriţa (şoptit): „Mîncare”. Domnul (răstit): „Crocodil”.
Doctoriţa (şoptit): „Podea”. Domnul (răstit): „Baliză”. Doctoriţa (şoptit): „Spital”.
Domnul (răstit): „Hidrocentrală”. Doctoriţa (şoptit): „Soră”. Domnul (răstit): „Mamma Leone”.

Tirul şoaptelor a fost oprit pentru cîteva secunde, bănuindu-se, justificat, că individul era pus pe
glume proaste. Stupoare din nou, însă! Nerealizînd faptul că doctoriţa nu mai zicea nimic, omul nostru
continua să rostească, răspicat, la intervale regulate, cuvinte dintre cele mai bizare: motan, preot,
nebunatic, morişcă, iepure, calamitate, borş etc. „Stimate domn”, a început să strige doamna doctor,
pe cînd asistenta îl scutura sănătos pe bărbat pentru a-l trezi din strania transă lexicală, „vă rog să
încetaţi! Opriţi-vă!” „Cum? Cum?”, a întrebat, într-un tîrziu, solicitantul de carnet auto nou. „Opriţi-vă!
Opriţi-vă!... Îmi pare rău, aveţi serioase probleme cu auzul.” „Ce? Ce?” „A-u-zul!”, a silabisit doctoriţa cu
tonalitate ridicată a vocii, arătînd, disperată, către urechi. „Nu sînt surd!”, a zbierat – brusc lămurit –
bărbatul. „Domnule, trebuie să vă trimit la audiometrie!” „Ba dumneata eşti stereotipie! Mă plîng
directorului Policlinicii! Vreţi şpagă pentru un amărît de permis de conducere. Vă dau în judecată pe
toţi!” Și-a luat apoi hainele furibund şi s-a grăbit să iasă din birou. Din uşă, a răcnit plin de
consternare: „Şi să ţineţi minte, voi sînteţi surzi, nu eu! Asta-i calomnie!”.

Am ajuns confuz la birou (eram decan pe atunci). Îmi verific poşta electronică. Un mesaj sare imediat
în ochi prin subiect: Comunicat important. Era de la o colegă din Facultate, cunoscută ca inflexibilă,
aşa încît l-am deschis cu inima strînsă: „Stimate domnule decan, vă anunţ prin prezenta hotărîrea mea
irevocabilă de a candida pe postul de conferenţiar nr. 15, scos recent la concurs în departamentul din
care fac parte. Consider că este dreptul meu să candidez pe o astfel de poziţie, mai ales că mă aflu în
preajma unei anumite vîrste. Precizez că îndeplinesc toate condiţiile din grilă, impuse de titlul de
conferenţiar. Vă rog aşadar să luaţi la cunoştinţă intenţia mea! Cu stimă, O.R.”. Am stat multe minute
în faţa monitorului cu mina prostită şi înfricoşată a unui popîndău capturat de braconieri. M-am tot
gîndit şi răsgîndit ce s-ar fi putut întîmpla. Doamna respectivă era deja conferenţiar de aproape un
deceniu. Trăiam, prin urmare, o senzaţie de suprarealism total. Să-şi fi uitat dumneaei subit statutul
academic? Să fi confundat postul de conferenţiar cu cel de profesor (deşi nu fusese anunţată nici o
poziţie profesorală pentru concurs în semestrul în curs)? Mă hotărăsc să cer clarificări: „Stimată
doamnă, nu prea înţeleg mesajul dumneavoastră. Doriţi să candidaţi pe un post de conferenţiar, deşi
sînteţi deja conferenţiar? Ori, poate, aţi confundat titlurile, gîndindu-vă la un post de profesor. Cum
ştiţi însă, nu avem acum posturi de profesor în concurs? CLC”.

A venit și răspunsul: „Domnule decan, regret că nu ați înțeles! Ştiu exact ce am spus: candidez pentru
postul de conferenţiar numărul 15 şi nimic în lumea asta nu mă poate opri! Sînt gata să dau în
judecată pe oricine mi-ar pune piedici. Îndeplinesc cu brio condiţiile de conferenţiar şi ca atare  mă
prezint la concurs! O.R.”. În prima fază, mi-a zbîrnîit un pic de Caragiale prin cap şi am şoptit
involuntar: „Prezentă-te şi tu, Ghiţică!”. Ulterior, am căzut în depresie. Problema de esenţă era că
doamna conferenţiar viitor conferenţiar avea dreptate. Nimic în lume nu o putea opri. Legile, fie ele
restrictive sau chiar proaste, sînt făcute din perspectiva raţionalităţii şi e foarte greu să
previi iraţionalitatea cu instrumentarul raţionalităţii (a se vedea, din acest unghi, și drama războiului
din Ucraina). Cum prevezi, într-o lege medicală, consternarea unui suferind care nu-şi recunoaşte
diagnosticul în ruptul capului? Ori cum poţi anticipa, legal, posibila imaginaţie jucăuşă a unui general
care vrea să dea din nou examenul de colonel?
Mă întrebați ce s-a întîmplat cu doamna conferențiar? Nimic spectaculos. A ieșit la pensie. Desigur, tot
conferențiar.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă
carte publicată: Omul multiplu, Editura Junimea, 2021.

Solidaritate
Solidaritatea, în cîteva istorii – o
investiție perenă, doar că actorii se
schimbă
Adrian CIOROIANU

Aparut in Dilema veche, nr. 940, 14 – 20 aprilie 2022

În cursul anului 1967, un lucru ciudat s-a întîmplat în una, mai apoi două dintre republicile vestice ale
fostei Uniuni Sovietice: printr-un mecanism zvonistic ale cărui resorturi nu au fost descifrate de
istorici, mai întîi în sud-vestul Republicii Socialiste Sovietice Ucrainene, iar mai apoi (și mai discret) în
Republica Socialistă Sovietică Moldovenească a apărut, pur și simplu, zvonul că teritoriile foste
românești înainte de 1940 vor fi date înapoi României, printr-o presiune comună pe care SUA și China
urmau să o facă asupra URSS. Ba chiar, în primăvara anului 1967, se spunea prin Ucraina sovietizată
că acele teritorii de pe harta ex-României Mari fuseseră cedate la Tratatul de pace (din 1947) către
URSS doar pentru 20 de ani, ca o despăgubire de război. Iar acum, cum perioada se apropia de
termen, România obraznicului de Nicolae Ceaușescu urma să-și ia Bucovina și Herța înapoi.

Cine anume să fi răspîndit aceste zvonuri? Securitatea română? Turiști veniți din România? Intelectuali
locali de etnie română? KGB-ul de acolo, ca să testeze reacția populației? Greu de spus. Cert e că
aceste zvonuri apar astăzi în documentele de arhive ale acelor decenii, pînă într-acolo încît un
oarecare Piotr Șelest (atunci, prim-secretarul Partidului Comunist din RSS Ucraineană) făcea spume la
gură prin ședințe (fără accesul presei, desigur) tot acuzînd România și pe Ceaușescu de
comportament revanșard și naționalist, de lipsă de solidaritate socialistă, de lipsă de loialitate față de
URSS ș.a.m.d. La Chișinău, la fel de supărat pe tovarășii români era la fel de dogmaticul Ivan Bodiul
(prim-secretarul PC al RSS Moldovenească) – mai ales după ce Nicolae Ceaușescu dispusese
instalarea, la Iași, a unei înalte antene-releu a radiodifuziunii române, care bătea peste toată Moldova
sovietizată (acesta e contextul grație căruia românofonii din RSSM ascultau în ani 1970-’80 cu
regularitate programele radio românești, de la Gimnastica de dimineață pînă la Noapte bună, copii! –
inclusiv, la începutul anilor ’80, programul săptămînal de joia al Cenaclului „Flacăra“, al lui Adrian
Păunescu, program extrem de popular pentru toate categoriile de public).

Un zîmbet pe-o față suptă

Au trecut, de atunci, 55 de ani. Ucraineanul Piotr Șelest (născut lîngă Harkiv, în estul Ucrainei) și
„moldoveanul” Ivan Bodiul (născut tot în Ucraina, lîngă Herson), care acuzau România „socialistă” de
lipsă de loialitate față de URSS, au plecat între timp dintre noi (ambii au murit la Moscova, ca orice
nomenclaturist respectabil), dar probabil că au plecat cu o jenă în suflet, pentru că au apucat să vadă
căderea statului căruia și-au dăruit viața – URSS.

Astăzi, ucrainenii din Harkiv sau Herson luptă efectiv împotriva unei armate invadatoare venite din...
Rusia. Zvonul (inept, la orice analiză rațională) cum că România urma să preia în 1967 unele regiuni
ale Ucrainei, evident, nu s-a materializat (n-avea cum). În schimb, ce s-a materializat acum a fost o cu
adevărat impresionantă mobilizare a românilor din nord (la vămile cu Ucraina din Maramureș/Sighet,
din Suceava/Siret ș.a.) pentru sutele de mii de ucraineni care au intrat în România, fugind de furia
războiului. M-am nimerit, la început de martie, la Suceava și am mers și spre graniță. Ceea ce am
văzut acolo – de la ONG-uri la particulari, de la clerici BOR la personalul din aeroportul orașului – m-a
impresionat. O mulțime de români, fără nume pe ecrane, fără tam-tam, s-au comportat admirabil față
de (preponderent) ucrainencele care intrau în țară, cu sau fără copii.

La o jumătate de secol după zvonul din începutul acestui text, Ucraina este țara cea mai puțin loială
față de Rusia (moștenitoarea fostei URSS). Îmi imaginez grimasa de pe fața suptă a lui Ceaușescu –
dacă ar mai trăi, dacă ar vedea conflictul de azi.

Leul și vulturul, ursul și unchiul Sam

Solidaritatea, în politica externă, este o bună investiție, doar că mereu riscantă – nu pentru că
valoarea solidarității, în sine, s-ar perima vreodată, ci pentru că actorii se schimbă, și odată cu ei se
schimbă interesele locale/zonale.
Cîteva exemple:

În anul 1862, pe teritoriul României proaspăt unite, conduse de Al. Ioan Cuza, un transport de arme
venind dinspre Rusia (un convoi de care, mai precis) a trecut de-a latul țării noastre cu voie de la vodă
Cuza, ajungînd la granița cu Serbia – și nu trebuie să fii doctor în istorie pentru a intui că, evident, erau
arme cu care vecinii sîrbi intenționau să lupte împotriva Imperiului Otoman.

În acel moment, Principatele Unite românești nu erau încă un stat independent față de otomani – iar
Serbia nici atît. E de la sine înțeles că aceste țări mici erau în mod natural unite de o solidaritate
împotriva turcilor. Și, ca urmare a acelui ajutor, peste un an, în 1863, prințul sîrb Mihail Obrenovici îi
va dărui lui Al I. Cuza o superbă sabie de paradă (aflată, azi, la Muzeul Cotroceni din București) pe care
apare adagiul Amicus certa in re incerta (din solidaritate cu cititorii educați, nu consider necesară
traducerea), dar mai interesant e desenul: pe spadă, un leu și un vultur sînt prinși în luptă împotriva
unui șarpe. Leul e și azi pe stema Serbiei, vulturul e și azi pe stema României – dar, evident, șarpele nu
era nici atunci și nici acum pe vreo efigie a Imperiului Otoman/Turciei.

Au trecut, de atunci, 160 de ani. Ca și atunci, România și Serbia au azi relații foarte bune – doar că au
mai apărut între timp nuanțe: Serbia este azi cea mai rusofilă țară din vecinătatea noastră (poate și
pentru că a fost bombardată, în 1999, de NATO/America – într-un moment în care ursul rusesc era în
hibernarea post-sovietică), iar România și Turcia sînt camarazi în NATO (din 2004) și parteneri
strategici (din 2011).

Va spune cineva că istoria e schimbătoare? Nu. Ea e ironică. Schimbătoare sînt doar statele și relațiile
lor de putere.

Doi vînători, două epoci

Un alt episod legat de solidaritatea româno-iugoslavă: un episod mai puțin cunoscut publicului larg
este întîlnirea (secretă, atunci) pe care Nicolae Ceaușescu a avut-o cu liderul Iosip Broz Tito, pe 24
august 1968, la Vîrșeț (în Banatul sîrbesc). Rețineți data: 24 august 1968, adică la trei zile după cea mai
curajoasă cuvîntare a liderului român împotriva URSS (și a invaziei sovietice în Cehoslovacia), din
balconul Comitetului Central, în inima Bucureștiului. Temător că rușii/sovieticii vor invada (și)
România, Ceaușescu a mers la Vîrșeț și a cerut solidaritatea lui Tito – anume, ideea era ca Guvernul
român și Ceaușescu însuși să se retragă (în caz de atac sovietic) în Iugoslavia și să conducă de acolo
un război de guerilla. Tito, vulpe bătrînă (singurul lider european care a luptat cu succes atît împotriva
lui Hitler, cît și împotriva lui Stalin), i-a spus lui Ceaușescu că românii pot veni oricînd pe pămînt
iugoslav – dar fără armată, pentru că în Constituția țării lui se spunea clar că nici o unitate străină nu
poate intra înarmată pe teritoriul federației lor. Această prevenire l-a mai calmat pe Ceaușescu – mai
ales după ce Tito i-a spus că cea mai bună strategie contra sovieticilor nu e să-i provoci, ci să profiți de
slăbiciunile lor (dacă nici Tito nu le cunoștea, atunci nu le mai cunoștea nimeni).

La începutul anilor 1950, din solidaritate cu URSS, România lui Gheorghiu-Dej îl caricaturiza pe Tito în
fel și chip, cel mai adesea descriindu-l drept un măcelar îmbrăcat în uniformă de ofițer, de pe a cărui
bardă picura sînge etc. Douăzeci de ani mai tîrziu, la începutul anilor ’70, Tito era un mare prieten al
României, un lider pe care Ceaușescu îl admira și cu care adora să se întreacă în diverse partide de
vînătoare (Tito era considerat un bun vînător, doar că, mai bătrîn decît Ceaușescu cu 26 de ani, era
uneori depășit de impetuosul român).

După ce știm în momentul de față, Nicolae Ceaușescu a regretat sincer moartea lui Tito, în mai 1980.
Se considera, din unele puncte de vedere, solidar cu el.

Bulgaria, surioara noastră (răzbunătoare)

Prin anul 1867, chiar dacă România încă nu era independentă, totuși marja noastră de manevră
politică, în nordul Dunării, era considerabil mai mare decît cea a vecinilor din sud – bulgarii, atunci sub
otomani. Bulgaria creștină era, într-un fel, sora noastră mai mică, de care o solidaritate zonală ne-a
legat în mod natural. În acel an, 1867, un autentic erou al bulgarilor, pe nume Hristo Botev, s-a stabilit
în București; el, alături de alt erou, Vasili Levski, au rămas mărturie, în decada ulterioară, a
complicității noastre împotriva otomanilor. O stradă centrală a Bucureștiului de azi se cheamă încă
Hristo Botev – cu argumente.

Dar, la 45 de ani după venirea lui Hristo Botev pe pămînt românesc, izbucnea Primul Război Balcanic.
România nu s-a implicat. Dar armata română s-a activat brusc în anul următor, 1913, cînd Bulgaria a
dat semne că dorea să devină mai mare, în dauna Serbiei și a Greciei. Cum o Bulgarie mare nu
convenea nici României, regele Carol I a decis intrarea noastră în cel de-al Doilea Război Balcanic,
atacînd spre Sofia. În urma tratatului de pace, în același an, Dobrogea de Sud (Cadrilaterul) revenea
României – spre disperarea Bulgariei, care nu ne-a iertat niciodată această ofensă, drept care i-am
avut dușmani și în 1916, și în 1940.

Dansul generațiilor

Concluzia? Statele mici și/sau în nevoie au dese episoade de solidaritate reciprocă. Lucrurile se
complică însă atunci cînd vreunul din aceste state vrea să devină mai mare (în Europa, aproape toți
avem o imagine mentală a statelor noastre potențial expandate). În 1969, China și URSS a avut un
autentic război pe granița dintre ele. Astăzi, cele două state își declară „prietenie fără limite”. Două
generații s-au născut între timp. Vom vedea ce va urma peste alte două generații.

Adrian Cioroianu este profesor universitar şi director al Bibliotecii Naţionale a României. Cea mai
recentă carte (editor): A fost odată ca niciodată Partidul Comunist Român, 1921-2021, Editura Polirom,
2021.
 Solidaritate

Ce m-a împins să-i ajut pe refugiații

ucraineni? – cîteva gînduri
Bogdan BUDEȘ

Aparut in Dilema veche, nr. 940, 14 – 20 aprilie 2022

Cînd am primit mesajul că la autogara Filaret e nevoie de traducători de rusă pentru primirea
refugiaților, m-am îmbrăcat și m-am dus fără să mă întreb de ce o fac. Presupun că cineva care se
aruncă în apă cînd vede un om scufundîndu-se nu se întreabă de ce o face. Presupun că nici după
aceea nu se apucă să teoretizeze ce anume l-a îndemnat să sară în apă. Probabil că e ceva în om care
se activează cînd pierderea vieții e iminentă, habar n-am… Nu știu ce-aș fi făcut dacă nu știam rusă. În
alte situații, mi-am protejat resursele, timpul și energia: nu sînt un revoluționar, nu vreau să schimb
lumea. Cred că lumea e bună așa cum e, iar schimbările trebuie să fie naturale, organice. N-am mai
participat la acțiuni de voluntariat pînă acum. Poate că e felul meu de a participa la războiul drept al
ucrainenilor împotriva satrapului criminal și invadator de la Kremlin. Poate că a contat și stratul de
aversiune față de ruși, față de nenorocirile cu care ne-am ales ca țară de pe urma prezenței lor aici.
(Clasicii ruși, fie ei din literatură sau din muzică, n-au nici un amestec. Trebuie să fii idiot să încurci
borcanele. Plus că mulți refugiați ucraineni sînt etnici ruși.) Nu am reacționat după un sistem de valori
conștient, după regulile unui „crez” bine stabilit al solidarității, compasiunii și tot așa. Pur și simplu,
ceva irațional s-a activat în mine și m-am pus în mișcare. Eu nici măcar nu mi-am afișat steagul
Ucrainei la profilul de Facebook…

E foarte posibil ca unele persoane, multe notorii, care au exprimat de-a lungul timpului puncte de
vedere conservatoare să fi adoptat o poziție „nuanțată” sau „prudentă” față de implicarea în ajutorul
dat refugiaților ucraineni tocmai pentru că au observat cum în activitatea asta s-au remarcat ONG-
urile și voluntarii lor. Iar ONG-urile, e un lucru deja stabilit printre conservatorii hardcore, sînt văzute
ca „agenți ai progresismului”. Logica lor, a acestor conservatori vigilenți – greu de dus de nas, nu-i așa?
–, a fost simplă: ăștia și-au găsit încă o „cauză” după ce „plandemia” a slăbit și nu mai pot „salva vieți”
cu vaccinarea. O spun cu toată responsabilitatea: să identifici în gesturile banale de ajutor față de
femei care fug de război cu cîte doi sau trei copii mici de mînă, față de bătrîni invalizi sau nu, față de o
populație civilă vulnerabilă în cel mai înalt grad o formă de „salvaționism” vinovat ideologic e o dovadă
de subumanitate. Sau de orbire ideologică, dar de semn contrar. Oamenii ăștia s-au descalificat
moral, pentru mine, definitiv.

Poate că unii au nevoie de o „cauză” în viață, de o direcție care să le dea un scop. Lipsa unui scop în
viață e una dintre problemele omului postmodern. Și, nu de puține ori, își aleg cauze ridicole –
salvarea planetei, de pildă. Dar în cazul de față nu vorbim de fantasme și gogorițe motivate ideologic.
Vorbim de oameni care stau cîte șapte ore pe noapte într-o autogară mizeră ca să dea ceva de
mîncare unor femei speriate care și-au părăsit, împreună cu copiii și cu o pisică vîrîtă într-o pungă de
supermarket, casele bombardate cu două zile în urmă. E asta o „cauză” sau e ceva ce face diferența
între om și hienă?

De cînd a început războiul, de cînd Rusia și-a dezvăluit natura barbară prin invadarea Ucrainei, am
văzut cu ochii mei mii de refugiați ucraineni. Nu e vorba de bărbați în floarea vîrstei care devastează
orașele Europei, așa cum am mai văzut în trecut, cînd alte valuri de refugiați s-au revărsat asupra
Europei, ci de acele categorii la care ne gîndim în primul rînd cînd se scufundă un vapor: femeile și
copiii. Comparațiile pe care le-am văzut între refugiații de atunci (războiul din Siria) și cei de acum sînt
dezonorante sau interesate: ele sînt fie produsul unor troli activi ai Kremlinului – de care România e
plină! – sau al unor idioți utili (știu, e deja un loc comun să afirmi asta, dar e o constatare la îndemînă).
E aici, cred eu, aruncat în față un sofism al solidarității. Cu cine să fiu solidar? Cu bărbați tineri care vin
și devastează magazine, violează și agresează femei pe stradă în noaptea de Anul Nou (vezi Köln),
care, prin prezența lor, vor să schimbe obiceiurile locului (vezi Germania, unde elevelor li s-a cerut să
poarte pantaloni pentru că în sălile de sport erau cazați musulmani)?

Am în Rusia prieteni și cunoștințe care au plătit amenzi sau care au făcut zile de arest pentru că au
protestat împotriva războiului. Dar balanța nu este echilibrată. Una e să plătești amendă sau să stai
închis zece zile, alta e să-ți cadă o bombă peste blocul în care locuiești și să mori ars de viu, în țara ta,
atacată pentru împlinirea viselor imperiale ale unui dement, Putin Vladimir Vladimirovici. Probabil că
resursele mele sînt limitate: simt să fac gesturi, să mă pun în mișcare, să-mi sacrific timp și energie
pentru cineva care riscă să-și piardă viața. Și nu doar riscă, ba chiar și-o va pierde dacă nu pleacă așa
cum au plecat oamenii ăștia, mulți dintre ei cu cîteva pungi de plastic în care erau îndesate cîteva
haine. Cînd or să vină în România ruși care pleacă din Rusia cu strictul necesar, pleacă pentru că le e
rușine sau groază, cînd vor denunța regimul lui Putin într-o manieră care le pune viața în pericol, eu,
unul, voi reacționa la fel. Și nu mă interesează dacă la punctul de primire stau alături de conservatori,
progresiști sau liber-schimbiști. Ce avem de împărțit la nivel de viziune despre lume o putem face
după ce se termină războiul, dar ca să putem face asta trebuie să mai avem o lume în care să ne
putem înfrunta.

Ce a făcut Rusia lui Putin începînd cu 24 februarie 2022 nu s-a mai întîmplat în Europa de 70 de ani.
După 70 de ani de pace, buboiul militarist care este Rusia, urmașa URSS – bastionul ipocrit al păcii –, s-
a spart. 75% din ruși, arată un sondaj recent, ar fi de acord cu invadarea Poloniei. Ăștia sînt „oamenii
simpli” atît de invocați de cei care deplîng soarta „ingrată” a poporului rus. Ce punte de solidaritate
aruncă oamenii ăștia între Rusia lui Putin și restul lumii civilizate?

Bogdan Budeș este regizor de teatru și traducător.

Foto: adevarul.ro
 Solidaritate

Cîteva ipostaze ale solidarității

Mircea KIVU

Aparut in Dilema veche, nr. 940, 14 – 20 aprilie 2022

În zilele astea, cuvîntul „solidaritate” se asociază automat cu Ucraina, cu refugiații de acolo.
Într-adevăr, a fost impresionantă promptitudinea și vigoarea cu care societatea civilă a reacționat la
drama șuvoiului de femei fugite din calea războiului cu copii de mînă. Și n-a fost doar o reacție
emoțională, de moment; la mai mult de o lună de la începutul agresiunii ruse, românii s-au organizat
și acordă un sprijin substanțial refugiaților ucraineni.

Dacă simțiți nevoia de energie pozitivă, recomand o vizită în grupul de Facebook UNIȚI PENTRU
UCRAINA – Об’εднанi за Украiну – United for Ukraine, care are peste un sfert de milion de membri:
apar anunțuri dintre cele mai diverse, de la solicitări sau oferte de locuință, locuri de muncă, donații
de tot felul, transport... Ei bine, e spectaculos de văzut cum, în cel mult o oră, fiecare solicitare își
găsește cel puțin o rezolvare. (Nu pot să nu menționez numele europarlamentarului Vlad Gheorghe,
inițiatorul și organizatorul grupului.)

Riguros vorbind, reacția românilor față de suferința refugiaților ucraineni nu se înscrie în definiția
solidarității. De la Durkheim încoace, solidaritatea – fie ea mecanică sau organică – se manifestă între
membrii aceluiași grup. Avem de-a face, mai degrabă, cu manifestări de empatie, de altruism. Pe de
altă parte, putem explica reacția fată de suferințele vecinilor noștri (și) prin teama că și noi am putea
deveni victimele unei agresiuni similare. În memoria colectivă se păstrează imaginea „soldatului
sovietic eliberator” transmisă de părinții și bunicii noștri. Așadar, identificarea cu victimele actualului
război e extrem de ușoară – femeile acelea care trec granița cu copii de mînă sînt ușor de confundat
cu surorile și soțiile noastre –, ceea ce nu se poate spune despre refugiații sirieni veniți în anii trecuți.
(Oricum, comparația cu reacția față de alte fluxuri de migranți nu poate merge prea departe, date
fiind dimensiunile atît de diferite ale impactului celor două fenomene în România.)

În fața unei asemenea risipe de solidaritate, nu putem să nu ne întrebăm de unde a apărut ea, la un
popor care ar putea fi mai degrabă caracterizat drept individualist: la noi, ajutoarele sociale sînt
percepute drept un îndemn la lene, voluntariatul e un obicei exotic, implicarea în viața comunității e
socotită din start drept zadarnică, îmbulzelile pentru o drujbă „la ofertă” au proporții epice. Ca să
înțelegem, propun un excurs în istoria mai mult sau mai puțin recentă.

4 martie 1977, cutremur de 7,2 grade. În cîteva minute, mii de oameni au fost îngropați sub
dărîmături, zeci de mii au rămas fără locuință. Pe măsură ce s-a răspîndit (din om în om, radioul și
televiziunea au fost mute cîteva ore bune) știrea despre locurile dezastrelor, cohorte de oameni s-au
adunat în zonele calamitate pentru a-i salva pe cei blocați sub dărîmături. Și au muncit toată noaptea
și în zilele următoare, fără să-i organizeze nimeni. Au urmat valuri de gesturi prin care oameni simpli
făceau ce puteau ca să-i ajute pe „sinistrați” (ăsta era cuvîntul folosit): de la primirea în locuințele
proprii pînă la ajutor pentru repararea caselor și donații în bani.

În sine, asemenea manifestări de solidaritate ne-ar putea părea banale. Dar în contextul totalei
absențe a unor forme de structurare a societății civile și al unui sistem în care orice inițiativă „fără
voie” era din start subversivă, această explozie de solidaritate spontană a fost semnificativă. Ca prin
minune, cîteva zile după cutremur, Radio Europa Liberă nu numai că nu a mai fost bruiat, dar a și
putut fi apelat telefonic din țară – cu justificarea transmiterii de informații despre persoane care ar fi
putut fi victime ale seismului (un fel de „marked safe” avant la lettre). Aș zice că românii au folosit
solidaritatea ca pe o formă de manifestare a libertății interzise. Poate că nu e întîmplător că
importante disidențe față de regimul comunist au apărut în preajma anului 1977: Paul Goma, Vasile
Paraschiv.

Un alt episod, mai recent. Martie 2020. Lockdown în toată Europa și o angoasă generalizată. În țările
occidentale se moare pe capete. O parte din conaționalii plecați la muncă în străinătate se află în
situații incerte: fie că nu aveau un loc de muncă legal, fie că cel pe care îl aveau a dispărut. De departe,
situația din România pare mult mai bună (și așa a fost, pe parcursul primului val), îmbolnăvirile se
numără cu zecile, nu cu miile, decesele sînt încă rare. În condițiile astea, mulți români aflați în
străinătate au decis să se întoarcă. S-au suit în mașini și, înainte să se închidă granițele, au pornit spre
Est, spre acasă. Au fost cozi de zeci de kilometri la granițele țării. Numai că aici i-a așteptat, din partea
unei bune părți a societății, o reacție gregară de respingere: Ce căutați aici, să ne aduceți boala? (Ca și
cum nu de aici erau ei.) Voi sînteți vinovați de răspîndirea virusului ucigaș. (Veșnica nevoie de țapi
ispășitori.) Nu, se pare că gena solidarității nu e prea clar înscrisă în ADN-ul poporului nostru. Sau,
dacă e, e dotată cu abilitatea de a se ascunde foarte eficient.

Tot în 2020 a venit cel mai de preț (pentru mine) exemplu de solidaritate. Este legat de sociologul și
profesorul Vintilă Mihăilescu, cel care ne-a bucurat ani la rînd cu „Socio-hai-hui“, rubrica sa din Dilema
veche. În 2019 se aflase că, suferind de o boală cruntă, avea nevoie urgentă de o operație în
străinătate. Trebuia adunată o sumă imensă (parcă 300.000 de euro). Era nevoie ca oamenii să se
solidarizeze cu mai mult decît un „like” sau o semnătură pe o petiție care cere o demisie – astea știam
că sînt ușor de realizat. Ei bine, miracolul s-a produs. Într-un timp foarte scurt, au fost peste 5.000 de
oameni care au donat bani. Și nu era vorba „decît” de un universitar, nu o vedetă de televiziune sau
vreun fotbalist celebru. Operația a fost efectuată, Vintilă a mai primit un an de viață alături de cei
dragi; noi am primit în dar cartea minunată pe care a scris-o în acel răgaz – În căutarea corpului
regăsit. O ego-analiză a spitalului. Marele dar pe care l-am primit noi toți atunci – în același martie
2020 – a fost dovada că încă mai avem resurse de solidaritate, că ne putem strînge împreună și din
iubire, nu doar din ură. E bine că știm asta.

Mircea Kivu este sociolog.

Foto: adevarul.ro
 Solidaritate

Știm ce înseamnă cu adevărat un

război?
Cristina CILEACU

Aparut in Dilema veche, nr. 940, 14 – 20 aprilie 2022

Politica externă este tot mai „sexy” pentru public. Evenimentele din lume forţează populaţia să
înţeleagă că oricine poate fi afectat de ceva ce se întîmplă în altă ţară. Adaptarea masei la preocupări
relativ noi îmbunătăţeşte şi vocabularul. Cuvinte precum război sau solidaritate sînt cunoscute de
public. Sensul lor însă abia îşi dezvăluie profunzimea şi, după posibilităţi, oamenii reacţionează.
Descoperim războiul, deşi războaie sînt în lume dintotdeauna, doar că departe de noi. Conflictul din
Ucraina, care este la graniţa noastră, ne-a făcut atenţi. Dar ştim ce înseamnă cu adevărat un război?
Din reacţiile imediate ale populaţiei, răspunsul pare să fie nu. Avem idee despre ce înseamnă război,
am citit în cărţile de istorie şi mai nou vedem imagini la ştiri şi pe toate reţelele de socializare. Dar
lipsa cunoştinţelor aprofundate a produs panică. Oamenii au făcut coadă la combustibil, paşapoarte,
pastile cu iod şi ulei de floarea-soarelui. Vine războiul, deci ne urcăm în maşini şi fugim. Ne trebuie
paşaport, pentru că buletinele româneşti nu mai sînt suficiente pentru plecarea din ţară, de război
fugi cît mai departe. Vrem pastile cu iod, pentru că dacă Putin dă cu bomba nucleară, iodul ne ajută să
supravieţuim. Uleiul de floarea-soarelui va fi folosit pe drum să prăjim ceva, nu ştim ce, sau măcar să
facem o salată, doar că nu vom avea din ce.

Aceste reacţii arată cît de puţin ştim, de fapt, despre război. Nu ne punem problema rutelor. Fuga de
război nu se face pe DN, infrastructura este printre primele obiective-ţintă într-un conflict. Trebuie să
ştii să citeşti o hartă, nu doar să te bazezi pe o aplicaţie. Trebuie să ştii rute ocolitoare, punctele
cardinale şi să evaluezi spaţiul prin care te deplasezi. Nu ştim ce efecte poate produce o bombă
nucleară şi credem că ne ajută să rămînem în viaţă două pastiluţe cu iod. Nu ştim ce ar trebui să
punem într-un bagaj în situaţia-limită în care chiar ar trebui să devenim pribegi prin lume. Dar avem
ulei! Se scumpeşte, am aflat la ştiri că Ucraina era producătorul important al acestui produs. Această
informaţie nouă a anulat-o complet din minte pe cea veche: România produce chiar ea ulei de floarea-
soarelui.  Sîntem o ţară agricolă, dar nu ne mai place agricultura, este not cool, neinteresantă.
Conservele sau biscuiţii, adică alimente care rezistă pe termen lung, lipsesc de pe listele de
cumpărături pe care populaţia le face în caz de război. La noi contează stocurile de ulei de floarea-
soarelui, pentru că va fi scump. Oamenii fac şi ei cît ştiu. Neîncrederea în autorităţile române, care nu
are cum să fie condamnată, duce la astfel de rezultate. Iar autorităţile nu se străduiesc prea mult să
calmeze poporul sau măcar să-i dea nişte explicaţii elementare despre ce să facă dacă vine războiul şi
la noi. Nu este suficient să anunţi că totul va fi bine.

Ne minunăm cît de bine rezistă armata ucraineană în fața asaltului armatei ruse. Oamenii aceia sînt
pregătiți din timp, știu că Rusia înseamnă o amenințare constantă. Îmi place mereu să dau exemplul
Lituaniei, care are un website și o broșură scrisă pe înțelesul oamenilor fără experiență militară, cu
sfaturi utile despre ce anume trebuie să faci cînd te confrunți cu amenințări armate. În cele 60 de
pagini pe care le are cărticica lituaniană sînt informații și desene despre toate situațiile pe care le
poate dezvolta un război urban. Cetățenii sînt informați cum este cel mai indicat să reacționeze în fața
diferitelor pericole. În plus, sînt învățați să recunoască uniformele și însemnele militare, ca să facă
diferența între cele corecte și cele pe care o armată inamică le poate falsifica. Așadar, nu este
neapărat nevoie să știi să folosești arme, de cele mai multe ori este suficient să știi să fugi, pe unde,
de cine, ce să ai în rucsac, cînd să vorbești, cum să nu plîngi și alte astfel de lucruri, care pot să pară
banale, dar, de fapt, îți salvează viața. Oamenii informați supraviețuiesc. Iar statul lituanian se asigură
că cetățenii primesc noțiunile de bază despre supraviețuirea în caz de război.

Stăm mai bine la capitolul solidaritate. Românii sînt solidari cu ucrainenii. Solidaritatea lor este una
spontană, bazată pe emoţii. Nu poţi rămîne indiferent cînd vezi femei şi copii care vin pe jos din ţara
lor, cu un bagaj pe care abia îl cară, şi au nevoie măcar de o vorbă bună şi o masă caldă. Românii au
sărit în ajutorul ucrainenilor şi au arătat lumii că umanitatea este la ea acasă și aici.
Frica este un alt declanşator al solidarităţii românilor cu ucrainenii. Trecutul nostru istoric are
amprenta atrocităţilor comise de ruşi şi frica de ruşi ne trimite automat lîngă cei care suferă în
prezent din cauza aceleiaşi naţii. Trăim în pace de aproape 80 de ani, avem democraţie de puţin peste
30 de ani. Vedem ce fac ruşii în Ucraina şi ne gîndim automat că putem fi noi următorii. Aşa că îi
ajutăm pe cei care suferă din cauza ruşilor aproape din instinct, pentru că ştim măcar de la bunicii
noştri ce înseamnă „eliberare” din perspectiva rusească.

Doar că războiul, inclusiv cel din Ucraina, înseamnă timp îndelungat, presupune anduranţă. Iar
solidaritatea activată de instinctul primar se toceşte repede. Apare desensibilizarea şi o vedem deja:
dar pentru copiii români de ce nu faceţi la fel? Şi vin acum ucrainenii să ne ia locurile de muncă?
Ambele contexte sînt neaprofundate, simpla existenţă a copiilor români care trăiesc în sărăcie
crîncenă şi a locurilor de muncă neocupate arată, de fapt, o lipsă de interes pentru aceste situaţii. În
primul rînd, din partea statului român şi, în al doilea, din partea majorităţii copleşitoare a românilor.
Preocuparea se limitează, în cea mai mare parte a cazurilor, la nivelul comentariilor, nu la acţiuni
concrete care să producă schimbări reale. Dar, hei! Am atras atenţia, am semnalat o problemă, ne-am
plîns că alţii nu fac nimic, spre deosebire de noi, care tot nimic nu facem, dar nu sîntem alţii! Ca
întotdeauna cînd este greu, comentariile de pe margine aparţin celor neimplicaţi. Solidaritate
înseamnă ce facem, ce am făcut, niciodată ce vom face.

La nivelul statului, solidaritatea politică s-a manifestat rapid. Istoria noastră cu Ucraina are
momentele ei neplăcute, dar, în fața pericolului rus, acestea au fost lăsate în spate, cum era firesc.
România are momentele ei de maturitate politică. În plan extern, sîntem foarte apreciați de parteneri
pentru că de regulă acceptăm decizia majorității sau măcar nu ne opunem ei în mod evident, atunci
cînd nu sîntem de acord cu ceva. România este țara în care poți să ai încredere. Din perspectiva
românilor, parcă sînt mai dulci „strugurii” din Polonia. Avem mereu impresia că polonezii sînt
favorizați prin comparație cu noi și că ei primesc mai multe la schimb cînd acceptă ceva. De cele mai
multe ori așa este, dar asta nu pentru că are cineva ceva cu noi, ci pentru că atitudinea noastră are
nevoie de îmbunătățiri. Solidaritatea cu binele, cu democrația și cu pacea face parte din valorile pe
care le protejează și politica statului, și cetățenii lui.

La nivelul oamenilor însă, solidaritatea de azi se poate transforma în profit mîine. O altă regulă a
războiului este că, pe lîngă numărul mare de refugiaţi, creşte şi numărul de traficanţi. Într-un război,
oricine şi orice devine marfă. Femeile şi copiii sînt cei mai vulnerabili, iar destinaţia prostituţie poate
deveni noul destin forţat pentru mulţi refugiaţi. Deja, în Europa, cele mai multe prostituate provin din
România şi Ucraina. Ucrainencele sînt acum o pradă şi mai simplu de vînat, pentru că cele mai multe
sînt nevoite să ia viaţa de la capăt în condiții care par prietenoase, dar tot străine sînt. Întotdeauna, în
confuzia, haosul și trauma războiului, „binevoitorii” sînt doar la un zîmbet distanţă.

Păi, şi de ce nu au făcut românii la fel şi cu sirienii? Şi din Siria veneau oamenii pe jos în Europa, şi ei
aveau cîte o bocceluţă pe umăr şi copii în braţe. Este adevărat, grosul refugiaţilor sirieni ne-a ocolit din
cauza geografiei, dar cei care au ajuns aici nu au stîrnit acelaşi val de solidaritate, pentru că numărul
era redus. Chiar şi aşa, concluzia pe care au tras-o rapid comentatorii obișnuiți să se priceapă la orice
a fost că românii nu sînt solidari cu sirienii.
Culturile noastre diferă, dar experiențele mele cu românii din toată țara au fost, într-o majoritate
copleșitoare, extraordinare. Este greu de crezut că cei mai mulți români ar ridica din umeri dacă le-ar
cere ajutor femei siriene, acoperite de hijab, pentru ele și copiii lor. Românii sînt prietenoși cu străinii
și, oricît de mult ar încerca diferite grupuri de agitatori să ne facă să credem altfel, faptele arată
adevărul. Iar dacă solidaritatea devine un sentiment, atunci capătă stabilitate și poate să ne ajute să
avem o imagine de sine sănătoasă. 

Cristina Cileacu este jurnalistă la Digi24 și produce emisiunea Pașaport diplomatic.

Foto: adevarul.ro
 Solidaritate

Podul solidarității
Cătălina DUMITRESCU

Aparut in Dilema veche, nr. 940, 14 – 20 aprilie 2022

Un pod compus din mai multe scînduri puse una lîngă cealaltă pe lungimea a două bare paralele care
devin suport și care, prin această alăturare, devin un lanț creînd legături, legături care unesc două
părți îndepărtate, facilitînd trecerea dintr-o parte într-alta. Matei Vișniec, în cartea sa Iubirile de tip
pantof, iubirile de tip umbrelă, descrie o metaforă sublimă a podului din Avignon care traversează
Ronul, unul dintre capetele acestuia este rupt, fiind amputat de energia apei în decursul anilor. Podul
Avignon, ca o scurtă paranteză, avea 22 de arcade, iar în prezent mai are doar patru capete care se
opresc în mijlocul rîului, nu se mai poate ajunge de partea cealaltă, dar pot fi vizitate. Rezistența celor
patru coloane prezente însumează o distanță de aproximativ un kilometru și ele sînt un simbol al
rezistenței în fața intemperiilor timpului. Metafora podului rupt folosită de scriitorul Vișniec este
adusă în carte avînd sensul rupturii dintre public și actori. Partea podului lipsă trebuie refăcută
simbolic la fiecare reprezentație, iar construcția acestuia este făcută din cuvinte, sentimente, corpuri
umane, și nimic din ce vor aduce actorii în construcția capătului podului nu poate fi un răspuns
greșit.   

Avînd în minte această formidabilă metaforă m-am gîndit că un pod al solidarității umane au construit
oamenii din întreaga lume prin donațiile făcute, protestele de stradă, oferirea propriilor case și
alimente, necesare oamenilor care fugeau din calea atrocităților războiului pornit de un om tulburat
psihic cum este Putin, care a decis să invadeze o țară din senin și să omoare civilii. Cred că valul uriaș
de empatie și de solidaritate a pornit tocmai din înțelegerea la nivel personal că nu sîntem atît de în
siguranță cum eram tentați să credem și că oricînd putem fi expuși unei asemenea situații. A dispărut
sentimentul de siguranță și dureros este că vine după o perioadă tare greu de gestionat pentru
întreaga omenire, cum a fost pandemia, care a epuizat deja mult din resursele noastre psihice.
Războiul se hrănește cu puținele resurse pe care le mai avem și este o traumă la nivelul lumii, iar
consecințele le vom vedea în anii care vor veni. Scriam naiv, nu cu mult timp în urmă, că azi trăim într-
un secol sigur în care războaiele nu mai sînt o amenințare directă și credeam că nu vom trăi invazii la
propriu peste o altă țară și peste civili. Iar tot ceea ce trăim în ultimii ani ne destabilizează la nivelul
chimiei organismului nostru, descărcăm cortizol și adrenalină în cantități mari, iar rezultatul este că
ajungem să ne desensibilizăm și să consumăm din ce în ce mai mult acești neurotransmițători care
rescriu hărți neurale ale creierului, ajungînd să trăim în stare de alertă și de vigilență care
scurtcircuitează alte canale neurale, astfel încît nu mai reușim să reglăm chimia corpului și a
creierului. Toate aceste modificări chimice se vor observa în acțiuni de precauție permanentă, într-o
anxietate paroxistică, o stare de suspiciune crescută și chiar de paranoia. Cred că vom observa în
următorii ani mulți oameni afectați, cu manifestări de precauție exagerate. Și cum oare să nu fim, cînd
sentimentul că trăim într-o lume sigură, guvernată de lideri sănătoși psihic, a dispărut? Oare nu are
trebui să fim mai atenți și să construim niște politici în care sănătatea mentală să devină prioritară?   

Consecințele sociale nu vor întîrzia să apară și vom obosi să ajutăm, de aceea este nevoie ca
autoritățile să fie capabile să construiască împreună cu societatea civilă, nu împotriva ei, deoarece
oamenii care au fugit din calea războiului se vor confrunta cu modul în care sînt priviți, de la milă la
compasiune, la respingere, la stigmă, la frică de ei. Avem nevoie să explicăm celor din preajmă, acolo
unde sesizăm stigma de genul „Dar pe ai noștri cine îi ajută?”, că acești oameni nu au nici o vină
pentru ce trăiesc, că au fost nevoiți să plece din casele lor pentru că altfel ar fi însemnat să moară și
că nu și-au dorit și propus să utilizeze din resursele alocate alor „noștri”. Sîntem un întreg și trăim în
plină traumă cu toții. Este o omogenitate a societății pe care pandemia a adus-o întîi prin faptul că ne-
a fost arătat că nu contează nici bogăția, nici religia, că boala afectează – și acum războiul – pe oricine.
Nu există negociere cu moartea.

Solidaritatea pe care societatea civilă a arătat-o în momentul declanșării războiului nu surprinde,

deoarece societatea noastră s-a mobilizat ori de cîte ori a fost nevoie, înțelegînd necesitatea implicării.
Șocul trăit cînd am văzut imaginile și grozăvia actelor barbare ne modifică comportamentele. Unii
dintre oameni sînt încă în stare de șoc și nu pot internaliza ceea ce văd, altora nu le pasă atît timp cît
bunăstarea și viața de zi cu zi a lor nu suferă modificări, nu îi interesează și, oricît de greu este de
înțeles alegerea acestora, ei sînt parte a lumii în care trăim. Dar să-i privim pe cei foarte mulți care au
construit un pod al solidarității, s-au implicat cu mult diferit față de alte dăți, poate, și sînt un exemplu
al generozității și bunătății care-i locuiește.

Dorința de a ajuta înseamnă putere, iar sociologul E. Durkheim a utilizat termenul de „efervescență
socială” pe care îl regăsim în ritualuri religioase, în sentimentul că aparții unui grup și te integrezi activ
în acesta. Cînd îți sufleci mînecile și ajuți concret simți cumva că contribui puțin la a stopa din
suferința și trauma prin care trec oamenii care sînt nevoiți să lase tot ce au și să-și strîngă viața într-o
pungă. Sentimentul de neputință este un sentiment greu de gestionat care vine la pachet cu
sentimentul de vină. E o trădare a minții noastre în plină desfășurare ca noi, cei care sîntem la
distanță, să ne bucurăm de viață și de primăvară, iar la cîțiva kilometri oamenii să fie uciși și deportați.
Parcă privim un film din al doilea război mondial și care nu se termină pentru că nu are cum, e
realitatea zilelor noastre și nu un film. Este dificil de procesat această nouă realitate.

Ajutăm dintr-o nevoie intrinsecă de a face bine. A dărui ne oferă un sens mai amplu și mai profund,
ajutăm din frica de a nu fi noi, la rîndul nostru, expuși unor asemenea situații, ajutăm dintr-un
preaplin emoțional și afectiv, pentru că unii oameni sînt construiți intrinsec într-o structură generoasă
și au capacitatea de a iubi pe cei din preajma lor. Ajutăm din frica de singurătate deoarece
solidaritatea înseamnă comunitate și apartenență, sprijin și regăsire în ceilalți. Avem nevoie să fim
conectați în asemenea momente cu cei din jur mai mult decît oricînd. Ne ajută să simțim că sîntem
parte și că nu sîntem singuri. Practic, ne luăm pentru noi o stare de bine atunci cînd ne implicăm. Ne
ajută să ne putem exprima compasiunea și grija, empatia și blîndețea prin alinarea pe care o oferim.
Sînt sentimente extraordinar de puternice după care tînjim să le trăim și, deși e cumva cinic să le
simțim în aceste momente, ne sînt de un real ajutor pentru a ne păstra sănătatea psihică. A dărui este
o recompensă intrinsecă ce are și valențe extrinseci cum ar fi recunoașterea socială, validarea și
respectul primit. Avem nevoie să nu ne simțim invizibili și nici singuri și cred că tocmai această
identificare cu refugiații a mobilizat atît de mulți oameni, avem nevoie să ajutăm ca să ne ajutăm pe
noi. Chiar dacă este un act narcisic actul de a ajuta, este un narcisism bun, pe care îl putem multiplica
constant. Este atîta nevoie de bine. Cred cu tărie că sîntem majoritar buni, doar că sîntem răniți
emoțional, nevăzuți și neauziți suficient.

Pentru a putea ajuta trebuie să ne ajutăm pe noi mai întîi. Sînt oameni care se implică cu mult peste
resursele lor fizice și emoționale, iar acest lucru nu poate avea decît consecințe negative în viața lor.
Se impune să învățăm să fim atenți la acest burnout al voluntarului, deoarece dacă ne vom îmbolnăvi
nu vom mai putea fi de folos deloc – din contra, vom lua din alte resurse umane care se vor concentra
în a ne ajuta pe noi. Avem nevoie să ne dozăm efortul, să delegăm, să cerem ajutorul și să ne asumăm
și limitele în cît putem face.

Așa cum în lume sînt oameni buni, la fel sînt și oameni răi. Și pe unii, și pe alții ne diferențiază
structura genetică neurală, factorii de mediu influenți, propriul istoric de viață transgenerațional care
duce la formarea celui individual. Oricît nu ne-ar plăcea, aceasta este realitatea, iar istoria ne-a arătat-
o și ne-o arată într-un mod atît de crud. Unii devin structuri bune și generoase, alții devin răi și egoiști
într-un mod patologic. Există nevoie pură de a dărui, dar și nevoi narcisice în actele generoase. Un
filantrop generos este motivat de dorința de a fi respectat și apreciat pentru generozitatea sa. Există
și riscul de a ajuta împotriva voinței celui aflat în nevoie și de aici se pot desprinde multe discuții. Cît
de etic este? Cît de mult este despre cel care ajută și nevoile acestuia și nu despre cel aflat în nevoie?
Cînd ajutăm? (Cum este în cazul unui om afectat de o tulburare psihiatrică în plin episod
decompensat, pentru că aici trebuie intervenit cu internarea nevoluntară, un act pe cît de firesc
pentru a-l proteja pe cel suferind de propriile acțiuni, dar și pe cei din jur, atunci cînd comportamentul
său devine violent și imprevizibil, pe atît de dureros pentru toți cei implicați.)

O nișă este aceea unde puterea de a ajuta poate fi observată la politicieni care se transformă pe
parcursul mandatului: deși pleacă la drum cu intenții bune, puterea pe care o capătă le poate
distorsiona imaginea dacă nu sînt o structură matură emoțional și o pot întoarce împotriva celor care
sînt în nevoie. Puterea de a ajuta poate însemna pentru unii un mod cinic de a fi datorită beneficiilor
pe care ți le oferă, cum ar fi o poziție înaltă social din care se obțin foloase financiare și materiale
mari, toate sub masca bunului samaritean.

Admirația și puterea exemplului vin din faptele bune făcute public, nu în tăcere. Este nevoie să avem
de unde ne inspira pentru a învăța să dăm mai departe. Generozitatea se învață, la fel cum se învață și
empatia. Iar acolo unde cineva vrea să vadă ceva întunecat în cel care face gesturi bune și generoase
este vorba despre ceea ce-l locuiește pe acesta, despre proiecțiile distorsionate proprii, dar și despre
invidie. Pentru că a nu aprecia un act de generozitate și a căuta să vezi ceva rău în el arată cum te
locuiești pe tine însuți. Iar aici vorbim de un om în care locuiește durerea cel mai probabil a unui copil
care a fost nedreptățit, care s-a luptat pentru a avea, de cele mai multe ori vom descoperi că a trăit în
rivalitate cu frații sau colegii lui pentru a avea și pentru a se simți important. Invidie pentru că,
neavînd atunci cînd ar fi trebuit, unii oameni dezvoltă această invidie pentru posesiunile celorlalți, dar
și pentru acțiunile și sensul pe care unii și-l găsesc în viață, iar a vedea acest lucru la ceilalți atît timp
cît ne luptăm cu propriile acțiuni care nu aduc satisfacția dorită și cu incapacitatea de a ne găsi un
sens mai înalt decît satisfacerea propriilor nevoi duce la a simți furie, ură și invidie la adresa celorlalți.
Invidie pentru starea de spirit a celuilalt.    

Principiul solidarității, „unde-s doi puterea crește”, aduce și sentimentul de control într-o lume care
pare că a luat-o razna complet. Avem nevoie să simțim, măcar parțial, că lucrurile sînt sub controlul
nostru. Solidaritatea umană este cimentul dintre oameni, iar în urma pandemiei care ne-a afectat – și
datorită faptului că a trebuit să păstrăm distanța socială –, acum cred că e o formă de recuperare a
acesteia, este nevoie de apropiere, de a te simți conectat, de a fi parte din comunitate pentru a reduce
angoasa morții pe care războiul și pandemia au scos-o la suprafață într-un mod extrem de violent și
de neașteptat. Sînt multiple cercetări psihologice care demonstrează legătura dintre
comportamentele altruiste și nivelul înalt al stării de bine, al satisfacției simțite, al unei stări de
sănătate mai bune, o stimă de sine bună, dar și faptul că sînt experiențe pline de sens. Ne oferă un
sens al vieții, ceea ce luăm și ceea ce dăm la rîndul nostru lumii. Sînt oameni extrem de generoși care-
și găsesc un sens în a ajuta, care au un preaplin afectiv și care sînt structuri de oameni buni. Doar
buni, fără nici un „dar“ și fără nici o virgulă, și care nu oferă așteptînd ceva în schimbul a ceea ce au
oferit. Oameni cu calități și slăbiciuni, nu supereroi și nici personaje ideale, în care predomină doar
binele și lumina, aceștia pot fi catalogați ca fiind structuri „pleasant”, sînt cei care caută să facă și să fie
pe placul celorlalți, uneori cu prețul epuizării lor. Și oare cîți dintre noi nu ne regăsim aici? Dar aceste
comportamente, din perspectivă psihologică, sînt rezultatul unor traume, iar ca mecanism de
supraviețuire ne-am dezvoltat acest tipar de a fi. Este igienic pentru sănătatea noastră să
conștientizăm că putem ajuta, dar este necesară măsura implicării și depășirea fricii de a spune  nu în
fața unor solicitări. Lumea nu poate fi salvată de un singur om, este nevoie de noi toți pentru a o salva
și a o păstra pentru urmașii noștri.

Închei fredonînd refrenul copilăriei: Sur le Pont d’Avignon / L’on y danse, l’on y danse / Sur le Pont
d’Avignon / L’on y danse tous en rond.

Cătălina Dumitrescu este psiholog.

Foto: wikimedia commons

 Solidaritate

Ca o bucată de plăcintă caldă

Anda DOCEA

Aparut in Dilema veche, nr. 940, 14 – 20 aprilie 2022

La două zile după ce a început războiul în Ucraina, mă întorceam cu trenul de la munte, împreună cu
doi prieteni. Planificaserăm cu ceva vreme în urmă un scurt traseu de iarnă între Azuga și Predeal, pe
la Cabana Gîrbova, în speranța că ne vom decupla un pic de la realitate. Ce se petrecea avea însă să
devină imposibil de ignorat, iar îngrijorarea, o constantă. Cînd am ajuns înapoi la Gara de Nord, se
făceau primele pregătiri pentru refugiații ucraineni. Începuseră deja să treacă în țară cu mașinile, dar,
în perioada următoare, erau așteptați să vină și cu trenul în număr mare. În gară am găsit doi
voluntari la o masă, cu cîteva sticle de apă și un caiet în care își puteau lăsa datele de contact cei care
doreau să ofere cazare. Veniseră, peste zi, cîțiva refugiați, în trecere prin România. Prietenii mei, Anca
și Ovidiu, s-au înscris rapid în tabel. Mi-au spus că oricare dintre noi am putea fi, la un moment dat în
viață, în situația de a avea nevoie de ajutor. Și ne-am bucura să-l primim. Realitatea din cuvintele lor
încă mi se părea greu de dus. Era 26 februarie.

După ce șocul emoțional inițial s-a mai diminuat, oamenii au reacționat diferit. Unii au mers imediat la
graniță, au strîns ajutoare, au coordonat transporturi și cazări. Alții, pentru a se proteja, au preferat să
nege dimensiunile problemei, să nu facă nimic. Alții s-au simțit frustrați și nu au știut cum ar putea să
fie utili. Toate sînt mecanisme învățate, nici unul nu este de judecat. Ele încearcă să ne ajute să
supraviețuim.

Situațiile de criză de acest gen ne activează solidaritatea, spun specialiștii. Nu doar empatia, ci și
dorința de a face parte dintr-un întreg, de implicare. În majoritatea cazurilor, există un element care
declanșează trecerea de la contemplare la acțiune. Pentru Eli Neicuț, om de comunicare și voluntar de
cursă lungă, impulsul a apărut cînd a văzut un interviu cu ucraineni despre meseriile lor de dinainte
de război. Unul era programator, altul avocat, altul designer. Iar azi au schimbat mouse-ul din mînă cu
o armă. Apoi a aflat că la gară vin copii singuri, trimiși de părinți ca să scape de război. Împreună cu
Mădălina Preda, care caza deja în casa părintească familii de ucraineni, au apelat la prieteni, voluntari,
organizații, firme pentru a strînge ajutoare în alimente, haine, medicamente, produse pentru bebeluși
și a le trimite în centre din București, apoi la graniță și dincolo de ea. Expert în organizare, Mădălina
nu a avut, de data aceasta, un plan concret, nici nu s-a mai confruntat cu ce presupune partea
birocratică a acestui demers. Și-a folosit însă abilitățile pentru a face tot procesul transparent. În
fiecare zi, posta pe Instagram o listă cu necesarul de produse, data și ora transportului în pregătire,
unde va ajunge, iar ulterior fotografii cu finalizarea lui. Spunea că îi este greu să știe că, de multe ori,
de cînd afli de un caz și pînă cînd ajutorul ajunge acolo concret, trece chiar și o săptămînă. Au trimis
donațiile la spitale, maternități, biserici, azile de bătrîni de peste graniță, iar prin ucraineni care au
înlesnit legătura au reușit să distribuie ajutoare și în puncte din nordul țării.
                                                        Foto: Fabrica de Fapte Bune

Eli și Mădălina au început cu un singur portbagaj plin de produse. Au ajuns la o dubă, apoi la mașini
de tonaj mai mare și, în cele din urmă, la un tir de 30 de tone, în cea mai mare parte cu alimente, dar
și cu pături, lenjerie de pat, saltele, care s-a încărcat pe 6 aprilie pentru Cernăuți, urmînd ca de acolo
distribuția să se facă în mai multe comunități din toată țara, inclusiv la un centru de copii cu
dizabilități. Le-au ajutat, de-a lungul timpului, voluntarii care au donat și au participat la sortat,
împachetat, transportat. Maria, medic în U.K., și-a luat concediu două săptămîni ca să le sprijine cu
partea medicală și a însoțit transportul în vamă pentru a vedea concret de ce este nevoie. Altcineva a
venit la depozit, de mai multe ori, tocmai din Sinaia, cu ajutoarele strînse acolo. „Este un lucru atît de
mic pe care-l facem, într-o atît de mare nevoie”, îmi spune Diana, unul dintre donatorii de la depozitul
organizat de Mădălina. Lucrează într-o multinațională, dar a activat în ONG-uri vreme de șapte ani și
crede că oamenii se implică întotdeauna cînd lucrurile devin grele pentru semenii lor și vor să facă o
schimbare. Ce impresionează în mod deosebit la această situație, deși toate cauzele umanitare au
ceva dureros sau tragic în spate, este că ni s-ar fi putut întîmpla nouă. „În afară de oameni și de
sentimentul ăsta de unitate și dorință de ajutor, tristețea predomină – o experimentăm din confortul
caselor noastre, cu libertățile pe care le avem în continuare”, e de părere Anca, care lucrează în
resurse umane.

Majoritatea donatorilor s-au implicat și pînă acum, cu bani pentru azile de bătrîni sau adăposturi
pentru animale, prin redirecționarea a 3,5% din venit către o cauză în care cred. Cei mai mulți simt
nevoia să participe și fizic, și atunci își petrec serile și weekend-urile la depozit, preluînd, sortînd și
încărcînd produsele. Printre ei, doi ingineri care au fost acolo de la început: Teo, care prima dată a
ajuns din întîmplare să aducă niște cutii, și Răzvan, o fire sportivă, care dacă tot nu avea activitate în
weekend s-a gîndit să facă ceva care să ajute. „Am ajutat și alte cauze, pentru mine e un fel de
dependență, orice activitate de voluntariat am făcut, m-am implicat poate mai mult decît ar fi fost
normal pentru sănătatea omului”, rîde Teo. Iar Răzvan a fost din primele zile interesat de ce se
întîmplă în Ucraina: „Nu pot să mă duc acolo cu o armă în mînă, dar pînă la urmă și resursele cîștigă
războiul, într-un fel sau altul.” Alina, care lucrează în audit, după ce a venit cu donații săptămînal, a
decis să ajute și cu un transport la vamă, aflînd că este nevoie. „O situație din asta te face să te
gîndești, să te pui în locul lor, eu nu am putut să stau degeaba și să-mi văd de viața mea”, îmi spune
ea. „Mi se pare că lovește mai tare fiindcă e foarte aproape de noi, chiar dacă au mai fost războaie în
ultimul timp și am citit despre ele. Plec cu senzația că ce am făcut a contat”, îmi mărturisește la ieșirea
din depozit Georgiana, social media manager la o editură.
Mădălina și Eli păstrau mereu contactul cu voluntarii de la gară și cu nevoile lor, iar la sfîrșitul unor zile
ajungeau acolo cu ajutoare. La gară aleargă peste tot, încercînd să rezolve problemele refugiaților și
pe ale voluntarilor, Alina Cernea. Are 34 de ani, lucrează la o firmă de evenimente private și a început
să se implice strîngînd bani pentru a cumpăra medicamentele de care era nevoie la depozitul
Mădălinei. I-a plăcut energia găsită și a rămas voluntar la sortat haine și produse, apoi a ajuns în gară
într-o seară și a simțit că acolo poate ajuta mai mult, avînd contact direct cu refugiații. Am vorbit cu
Alina într-o duminică în care avea deja făcut planul săptămînii următoare: „Luni și marți muncesc de
dimineața pînă seara să-mi las evenimentele în ordine la serviciu, miercuri, joi, vineri voi fi la gară. La
ora 3 mă trezesc și mă pregătesc, în principiu la 4,30 sînt la gară să pun totul în ordine pentru primul
tren, care vine la 5,13. Trebuie să-i primim pe ucraineni cu ceaiul și cafeaua calde, cu mîncarea pe
masă și cu multe zîmbete.”
Gara de Nord nu mai are nici pe departe atmosfera de la începutul războiului. Împreună cu ceilalți
voluntari, Alina încearcă să se ocupe de problemele apărute – unii refugiați vin cu geamantanele
rupte, au nevoie de haine, de medicamente, de ajutor cu copiii, sînt bolnavi sau vor să ducă animalele
la veterinar. Trebuie să refacă mereu stocurile de produse, mîncare gătită și sandvișuri mai primesc
de la primărie sau diverse firme, dar restul – iaurturi, sucuri, produse de igienă sau pentru mame și
copii mici – sînt, cum zice Alina, „din bunătatea oamenilor” și există cerere încontinuu. Pentru cazări și
transport, fac liste și colaborează cu cei de la ISU. Despre ucraineni spună că sînt oameni simpli și cu
bun simț, dar, din păcate, cu unii apare bariera limbii și e mare nevoie de translatori: „De obicei avem
unul sau doi translatori în toată gara, pentru toți refugiații, și «ne batem» pe ei, puțini ucraineni știu
engleza, dar ne mai înțelegem prin semne, am mai învățat unele cuvinte.”

„În primele zile de cînd a început războiul, am înghețat atît mental, cît și fizic, copleșită de sentimente
de neputință și apoi vinovăție din cauza neputinței. Nu mă puteam mișca, nu puteam gîndi”, îmi spune
Andreea Retinschi, fotograf cu rădăcini ucrainene și rusești. „Bunicul din partea tatălui era ucrainean,
din Odesa, și bunica din partea mamei, rusoaică din Sankt Petersburg. Și tatăl bunicului era rus din
Oryol, iar mama ucraineancă din Odesa. Rușii și ucrainenii nu sînt dușmani, cum unii și-ar dori să
creadă. Mulți oameni din Ucraina au rude și prieteni în Rusia”, povestește Andreea. E de părere că nu
trebuie să minimizăm puterea propagandei ruse care neagă războiul, nici frica în fața regimului
brutal, dar că e bine să știm că există în Rusia și oameni care își riscă libertatea și chiar viața
protestînd împotriva războiului.

A încercat să fie de ajutor și a oferit cazare refugiaților ucraineni în trecere prin România. Întîi a venit
la ea Zoya, tocmai din Odesa, pe drum spre Germania, fără un plan sigur. Avea să afle că este tot
fotograf de portrete ca și ea și are același obiectiv preferat. „A devenit atît de clar că Zoya aș fi putut fi
eu, undeva în o țară străină, în casa unui străin, mîngîind pisici și șoptind «sînt fotograf». Mi-a povestit
cum prima oară cînd au început sirenele, nu știa ce să facă și unde să meargă. A sunat un prieten și s-
au uitat la filme pe mobil, cu sirenele pe fundal. Războiul vine peste tine și dacă ești pregătit și dacă
nu ești, nu te întreabă dacă știi ce ai de făcut”, crede Andreea.
                                                  Zoya (credit foto: Andreea Retinschi)

Apoi au fost Nadiia, mama ei, Elena și cățelul Harry Potter. Au venit din Mykolaiv, aflat sub asediu,
unde au stat două săptămîni într-un adăpost antiaerian, înainte să reușească să plece. „Numele
Nadiia înseamnă «speranță». Exact asta am simțit și eu în zilele în care au stat la mine. Instagramul ei
de dinainte de război era luminos, cu poze cu plante, ea și Harry Potter, și apoi brusc o fotografie cu
două lăzi de cocktailuri Molotov la picioarele ei”, își amintește Andreea. Bunica ei le-a descris cel mai
bine: „sînt delicate”. A povestit cu ele, mai mult în engleză, dar și în puțina ucraineană pe care o mai
ținea minte de la bunicul. În ultima seară împreună ele i-au pregătit ceai, sandvișuri și portocale aduse
din Ucraina, iar Andreei i se pare că i-au oferit mai mult decît ar fi putut ea să dea: „Încă există
blîndețe și umanitate în mijlocul terorii și violenței. Ambele extreme vor exista mereu, contează doar
cea pe care o hrănim”.
                                          Elena și Nadiia (credit foto: Andreea Retinschi)

Și pentru Adriana Șerban, care lucrează în domeniul educației, a fost greu să își păstreze rațiunea în
această anxietate colectivă: „Am fost în vamă la Isaccea în primele zile după începutul războiului, din
nevoia de a mă uita în ochii oamenilor care veneau și de a le spune că îmi pare rău și că o să
depunem oricît efort e nevoie ca ei să ajungă aici și să fie în siguranță”. Apoi a ajutat cîteva zile la gară,
a condus de acolo persoanele care aveau nevoie de cazare, în special mame cu copii, spre familii care
își arătaseră disponibilitatea de a le primi și ulterior a ajuns, împreună cu alți oameni implicați, la
ideea creării unui spațiu în care familiile de ucraineni să stea împreună.

Așa a apărut inițiativa civică „Mame ajută mame”, din dorința ca mamele ucrainence să se poată
susține reciproc, iar copiii, cărora poate le e greu să se linștească într-un centru mare, să se joace între
ei în siguranță. Greenpeace Romania le-a oferit un sediu, iar de atunci au fost ajutate peste 300 de
persoane cu cazare, alimente, haine, produse de îngrijire, jucării și alte obiecte necesare copiilor, dar
și cu servicii medicale și juridice.
                                        Credit foto: Vlad Crețeanu / Mame ajută mame

„Am reușit să facem din sediul Greenpeace o mică frîntură de acasă, deși poate e mult spus. Dacă în
primele zile oamenii au dormit pe saltele gonflabile, acum există paturi, rafturi, dulapuri unde pot găsi
hainele de care au nevoie, un spațiu de joacă gîndit pentru mai multe grupe de vîrstă, o mică
spălătorie, electrocasnice în bucătărie”, spune Adriana. Donațiile în bani sînt necesare pentru a angaja
persoane din Ucraina care să coordoneze acest centru de permanență și să le ofere asistența
necesară celor cazați 24 de ore pe zi. Rețeaua de familii care primesc refugiați există încă, pe lîngă
acest centru. Mamele cu copii care ajung la ei sînt sprijinite în obținerea de bilete de avion și de
numere de contact pentru cînd ajung la destinație, fie că este vorba de Franța, Spania sau Polonia.

Despre ucraineni, Adriana crede că „fiecare are modul lui de a procesa experiența prin care trece, unii
sînt mai deschiși, altora le ia un pic mai mult timp să aibă încredere. Există această barieră de
comunicare care duce la dificultăți, dar în același timp lasă și mult spațiu non-verbalului, care
transmite atîtea. Cu majoritatea, cu cei cu care am petrecut mai mult timp, ne înțelegem și prin
semne, iar cînd e vorba de emoție, ea depășește și semnele și cuvintele. I-aș descrie că fiind demni, nu
își plîng de milă și încearcă fiecare cum poate să își accepte condiția actuală”.
                                            Credit foto: Vlad Crețeanu / Mame ajută mame

Povestea pianistei și compozitoarei Tetiana Shabaieva din Odesa este cea a sutelor de mii de
ucraineni care fug din calea războiului, cu gîndul la copiii lor. A ajuns într-o noapte în autogara Filaret
cu fetița ei de aproape 6 luni, nepotul de 13 ani și mama ei de 71 de ani. Planul era să meargă în
Franța și avea cu ea multe bagaje cu rochiile de scenă. Ideea de a organiza un recital caritabil a apărut
firesc, iar Tetiana a acceptat rapid propunerea venită de la „Mame ajută mame”. În timp record, s-a
organizat un concert găzduit de ArCuB, iar Tetiana și-a dorit ca toți banii strînși din vînzarea biletelor și
din donații să ajungă la centru, pentru ca și alte familii să fie primite cu aceeași căldură.
                                        Credit foto: Vlad Crețeanu / Mame ajută mame

„Toate poveștile sînt speciale pentru că fiecare este despre o viață care merită trăită în pace, fără
groaza și teroarea războiului. Fiecare dintre ei a avut o viață pînă la momentul în care au luat calea
pribegiei. Sentimentele sînt amestecate, de extremă părere de rău și tristețe pentru ce li se întîmplă.
În același timp, am ajuns să apreciez în fiecare seară cînd mă așez în pat că am un loc doar al meu și
toate lucrurile mele în jur”, încearcă să descrie Adriana Șerban emoția pe care o simte de cînd a
început războiul.
                                                      Credit foto: Andreea Nicolae

„70 de punguțe cu plăcintă, atît am reușit după 12 ore de muncă. O gustare pentru o mînă de oameni,
dintr-un singur autocar. Toată ziua am tras cu genul acela de energie pe care o ai cînd știi că faci o
faptă bună ca să rezolvi o faptă rea. Fac asta, merită, e bine, o să ajute, totul o să fie bine, o să se
oprească nebunia asta. Pfff! Inimă neroadă! Cum să oprești războiul cu o biată plăcintă?!”, scria pe
Facebook Andreea Nicolae. Îmi povestește că, în primele zile ale războiului, nu mai era eficientă
nicăieri. Se proiecta în viețile oamenilor de la televizor. De la Alexandra Dordea, vecina ei din Otopeni,
a aflat că este nevoie de ajutor pentru cei care trec prin autogara Filaret și a hotărît să facă ce știa mai
bine: plăcintă moldovenească, așa cum învățase de la mătușile ei din Dersca, localitate de frontieră cu
Ucraina. „Am decis să mă implic oferind o fărîmă de ceva literalmente făcut cu toată dragostea. Am
ajutat toți cei din casă, cu toată inima: cumpărături, aluaturi, umplutură, pregătirea plăcintelor, tăvile,
împachetarea. Răducu, care are cinci ani, a colorat și a lipit pe fiecare punguță etichetele cu albastru și
galben”, își amintește Andreea. Cînd a livrat pachetele, i-a venit să plîngă, i se părea că făcuse bine, dar
atît de de puțin, că e greu să faci mai mult și, totuși, de mai mult e nevoie. Că noi toți am fi putut face
ceva să prevenim tragedia. Plăcintele au devenit forma ei de a spune că îi pare rău.

                                                      Credit foto: Andreea Nicolae

Alexandra a ajuns la Filaret cam din a doua săptămînă de război, unde puțini duceau donații, probabil
neștiind că ucrainenii vin și cu autocarele, nu doar cu trenurile. Au avut nevoie de mîncare, așa că a
început prin a le pregăti sandvișuri cum i-ar fi plăcut ei să le primească. În altă zi, a văzut pe jos o cutie
mare și goală. „Am întrebat un voluntar ce e cu ea și mi-a spus că e cutia cu jucării pentru copiii care
ajung în autogară și au de așteptat o oră, două, pînă la un alt autocar sau alt mijloc de transport.
Copiii se plictisesc, își pierd răbdarea, sînt obosiți și iritați, plîng... M-am uitat lung la cutia goală și am
zis că trebuie să o umplu”, povestește Alexandra cum i-a venit ideea să implice comunitatea de pe
strada ei din Otopeni. A strîns jucării, apoi a apărut povestea cu plăcintele pe care le-au dus seara, în
sala de așteptare. La început cîteva femei au luat timid, dar pînă a doua zi s-au dat toate. Despre
refugiați, spune că „sînt reticenți, speriați, confuzi, triști. Iau ce li se oferă, dar cu o ușoară rușine, iau
puțin, strictul necesar. Copiii sînt mai curajoși și acceptă instant ciocolată, iaurturi cu fructe sau sucuri
de copii. Vin mulți și cu animăluțe. Am văzut pisici în cutii de transport, cîini în lesă, nu și-au părăsit
animalele indiferent cît de greu le-a fost să le care.”

Anca și Ovidiu Poncea, prietenii mei care se oferiseră din primele zile să ajute în gară, s-au apropiat
între timp de o familie de studenți arabi, în ultimul an la medicină în Harkov, care locuiește acum la
niște cunoștințe, în vecinătatea lor. El din Egipt, ea din Tunisia. El cu tată medic, ea știind de mică că își
dorește să vindece oameni. „Au trăit oroarea războiului foarte devreme, orașul lor fiind la doar 35 km
de granița cu Rusia. Practic, s-au trezit pe 24 februarie, la 5 dimineața, sub bombe. După patru zile și
nopți petrecute în buncăr, au plecat spre Slovacia. Nu au reușit să treacă granița, așa că au venit în
România, unde totul s-a aliniat pentru ei. Tot ce-și doresc este să poată reveni în Ucraina și să-și
finalizeze studiile. Mai aveau trei luni pînă la examenul final, după șapte ani de studii (un an pregatitor
și șase de medicină)”, aflu de la Anca povestea lor. După ce au acceptat invitația la masă, cei doi viitori
medici s-au revanșat pregătind la rîndul lor ceva tradițional la ei acasă: malfouf, un fel de sarmale mai
picante, cu alt gust decît ale noastre, dar delicioase.
                                                        Foto: Mame ajută mame

Nu doar Anca și Ovidiu s-au implicat pînă acum în cauzele umanitare cu care au rezonat și donează
recurent sume de bani către ONG-uri, ci cam toți oamenii cu care am vorbit. Au decis să ajute ceva
mai mult de data aceasta, în ideea că gesturile mici pot aduce schimbări mari. Nu e nevoie de studii
de jurnalism ca să știi că proximitatea (spațială, temporală) unui eveniment îl face să devină cea mai
importantă știre și, în plus, de data aceasta ne putem identifica și cu felul în care acești oameni și-au
dus viața pînă la război, viață la care își doresc cu disperare să revină, chiar dacă știu că acum e
imposibil.

În România au ajuns, de la declanșarea războiului, peste 700.000 de ucraineni. În jur de 80.000 au

rămas, iar peste o mie au fost angajați cu carte de muncă, fiindu-le puse la dispoziție posturi în
sectorul HoReCa, IT, construcții. Va fi încă nevoie de ajutor, ei vor veni în România în continuare. E
posibil ca entuziasmul voluntarilor și al donatorilor să se mai domolească, iar după ce au petrecut,
unii dintre ei, 12-14 ore pe zi încercînd să ajute și nealocîndu-și timp pentru a se odihni și a procesa ce
se întîmplă, să se simtă epuizați, copleșiți de poveștile oamenilor care plîng sau nu înțeleg limba, se
simt pierduți de orice știau și uneori vor să se întoarcă din drum, dar nu mai au unde.

Cînd crizele au astfel de proporții, specialiștii în natura umană recomandă să ne bucurăm în

continuare de lucrurile bune din viețile noastre și, mai ales, să rămînem conectați. Războiul a adus cu
el și acest uriaș val de solidaritate, prin care am refăcut conexiuni uitate și am legat starea noastră de
bine de a celor din jur – cu fapte care au fost, la început, la fel de mici ca o plăcintă moldovenească.