CONSTANTIN ROTARU

PROSTIA OMENEASCĂ

O PACOSTE ORI O BINEFACERE?

(Cronica unor vremuri, împresurate de prostie)

1
 IAŞI 2017

CUPRINS

EXPUNERE DE MOTIVE............................................................................................................ 3
CAP. 1. SĂ FACEM CUNOŞTINŢĂ CU PROSTIA! ............................................................... 11
CAP. 2. INOCENŢA PROSTIEI ................................................................................................ 39
CAP. 3. NAIVITATEA PROSTIEI ........................................................................................... 46
CAP. 4. CĂPRĂRIA ŞI PROSTIA ............................................................................................. 54
CAP. 5. MATURIZAREA PROSTIEI ........................................................................................ 58
CAP. 6. ŞI ÎN CĂSĂTORIE ESTE LOC PENTRU PROSTIE ................................................. 79
CAP. 7. NEBUNIA UNEI REVOLUŢII ŞI CONSECINŢELE SALE ...................................... 85
CAP. 8. CONFRUNTAREA DINTRE GENERAŢII ŞI TEAMA DE BĂTRÂNEŢE ............ 131
CAP. 9. PROSTIA ŞI PĂCATUL SUNT FRAŢI SIAMEZI.................................................... 145
CAP. 10. PROSTIA CIVICĂ .................................................................................................... 165
CAP. 11. PROSTIA CA FAPT COTIDIAN ............................................................................. 200
O VARIANTĂ DE RĂSPUNS ................................................................................................. 225

2
 De eşti prost ori faci pe prostul, ai o problemă,
în a şti cu adevărat cine eşti şi aţi afla rostul.

EXPUNERE DE MOTIVE

Fuge omul de prostie, Să facem tot ce putem omeneşte,

Ca şi dracul de tămâie.
Fuga asta n-are rost,
Vrea nu vrea, va fi şi prost.
Din bun simţ şi politeţă,
Tolerează această lesă.
Deci, în această derută,
Fuga pe om nu-l ajută.
Cât de mândru se va da,
Sfârşeste prin a se preda.
Omul poate fi atins de prostie,
Fără ca el să simtă şi să ştie.
Nici nu este de mirare,
Mai ales la prostul din născare.
Căci prostia din născare,
Cum se ştie, leac nu are.
Prostul are lumea lui,
Nu-i deranjat, de râsul satului.
De dă rateuri sau gafează,
Prostul dă vina pe alţii şi se fofileză.
Să ne ferim de proşti, cu ei n-ai trai,
Cum nici deştepţii, nu ne duc în Rai!
Poţi fi inteligent, dar infantil,
Când nu realizezi, riscul jocului cu trotil.
Să evităm prostia emancipată,
De-i întinzi un deget, îţi ia mâna toată!
Pentru a nu ne comporta prosteşte!
Salvarea vine de la înţelepciune,
Ea nu se câştigă cu bani, ci cu deşteptăciune.
Prostia şi deşteptăciunea, ţin mereu aproape,
Nu se iubesc, dar nici nu se urăsc de moarte.
Pentru proşti pe pământ, e paradisul,
Aici se simt ei bine şi nu-i ia plictisul.
Deştepţii mai au regrete, se pot autoflagela,
Pe ei doar altă lume, i-ar avantaja.
Aflat într-o pasă prostească,
Nu e om să recunoască.
Că nu este în pasă bună,
Alţii trebuie să-i spună.
Poate fi cu supărare,
Dacă omul n-are „ stare „.
Sigur e o nedumerire, o dilemă,
Dacă are sau nu, omul o problemă?
De vrem să diferenţiem, proştii de deştepţi,
Avem mari rezerve, să nu fim nedrepţi.
Trăim astfel într-o promiscuitate,
Când fiecare om, crede că are dreptate.
Mai mult, se crede deştept şi neatins de prostie,
De ar fi să-l contrazici, spune că aşa ţi se pare ţie.
De aceea lăsăm judecata, în seama celui de sus,
Dar putem încerca şi noi, o variantă de răspuns.
Dacă prostia face bine,
Când se ţine scai de tine?

Din acest preambul, s-ar putea înţelege, că am tratat prostia cu îngăduinţă, aducându-i
chiar unele elogii. Menţionez că nu am avut această intenţie, mai ales că prostia nu ar putea
exista sau a fi cunoscută ca atare ori să fie pusă în „ valoare „ , fără contraponderea inteligenţei.
Este inteligenţa o nestemată a minţii omului, care îl face să strălucească, să reuşească şi să se
autodepăşească. În aceste circumstanţe, putem consta că în natura înconjurătoare, trăiesc pe
lângă om şi alte vieţuitoare, ce pot avea creer, dar nu au minte. Chiar şi la unii oameni, avem
îndoieli, dacă au sau nu au minte. De aceea inteligenţa este un blazon al omului, ce dă măsura
evoluţiei şi educaţiei sale.

3
 Omul în generozitatea lui şi pentru a face un compliment inteligenţei, a atribuit-o şi altor
vieţuitoare, cum ar fi maimuţa, foca etc. Cum am văzut într-un film documentar, sunt unele
maimuţe, obişnuite să trăiască ilicit, pur şi simplu furau de la oameni diferite lucruri, cum ar fi
şlabi, ochelari, mărgele şi alte obiecte, pe care le cedau doar când primeau hrana ce o asociau
ele, cu acele obiecte. Ar trebui să realizăm că este o mare deosebire între instinctele de foame,
de sete, de apărare, de afecţiune, de reproducere, proprii fiinţelor vii şi inteligenţa care este o
facultate mintală. Ca să ne exprimăm în termeni juridici, este ca şi diferenţa între suspiciunea
rezonabilă şi proba evidentă, indubitabilă.
A realizat omul în timp, că este prea mult să facă trafic de inteligenţă, atribuind-o şi altor
vieţuitoare şi a găsit alte „ sinonime „ pentru ea, cum ar fi isteţime, şiretenie, viclenie,
ingeniozitate, abilitate, agerime, dibăcie etc. , de altfel proprii şi oamenilor. Dar cum observăm,
pentru că unele vieţuitoare, oferă ceva peste aşteptări, ne poate surprinde, aşa cum nu ne
impacientăm dacă rămân în lumea lor, nu le suspectăm de prostie.
Să înţelegem că prostia, poate fi identificată, diagnosticată şi conştientizată, doar cu
referire la om, pentru că de la el avem aşteptări şi el are şi pretenţii. Prostia este ca un fel de
turnesol, prin care testăm inteligenţa, o punem la încercare şi la lucrare. Aşa întâlnim inteligenţa
şi prostia într-o contradicţie şi o concurenţă continuă, creindu-se astfel o situaţie de beligeranţă,
benefică pentru omenire. Şi cum ştim contradicţia naşte dezvoltarea şi concurenţa stimulează
performanţa.
Inteligenţa este un brand a omenirii, ce aşază omul pe cea mai înaltă treaptă a evoluţiei
materiei vii. Acest brand este susţinut şi legitimat de un set de valori, care fac din om, trimisul
lui Dumnezeu pe pământ. Pentru ca omul să fie la înălţimea menirii sale, şi-a menţinut în timp,
mare interes şi preocupare ca valorile să fie afişate şi popularizate, îi spunem astăzi
transparenţă, dar nu aceeaşi dedicare s-a manifestat ca valorile să devină principii şi norme de
viaţă. Omul marcat de păcatul originar, caută să fenteze valorile chiar de el elaborate şi
acceptate, salvează cât poate aparenţele, iar gândirea, simţirea şi acţiunea omului, ne oferă cele
mai curioase comportamente. Aceste realităţi, ne face să credem că inteligenţa omului are un
defect, mai mult sau mai puţin ascuns, identificat în prostie.
Sunt prudenţi oamenii în a delimita inteligenţa de prostie şi pe cale de consecinţă
deştepţii de proşti. În funcţie de cât este de bun omul la ceva, ca efect al abilităţilor şi
aptitudinilor sale, sau identificat nouă tipuri de inteligenţă, pentru a se valorifica tot ce este bun
şi folositor în om şi a se da circumstanţe, dacă omul nu este bun la toate. Chiar şi după acest
exerciţiu generos de abordare relativistă a inteligenţei, pentru a se lua cât mai mulţi pământeni
în barca inteligenţei, au rămas pe jos, în aer sau în apă, destui oameni fascinaţi şi copleşiţi de
prostie.
O privire asupra istoriei omenirii, ne relevă faptul că deşi este doar un cip defect al
inteligenţei, prostia stăpâneşte şi controlează cu autoritate lumea, deseori luând inteligenţa în
captivitate. Ceea ce înseamnă că prostia are un registru larg de forme existenţiale şi de
manifestare.
Pentru a fi atenuate efectele acestui paradox, oamenii inteligenţi şi-au pus problema
asigurării continuităţii şi a stării de bine a umanităţii, întâi pentru supravieţuire în condiţiile date
şi apoi căutând să tezaurizeze descoperirile şi invenţiile sale, ca şi părţi componente a coloanei
infinitului cunoaşterii umane, prin conservarea memoriei umanităţii. Putem exemplifica în acest
sens, printre alte mărturii, apariţia scrisului, recunoscut ca fiind inventat de egipteni, cu
hieroglife dăltuite pe suporturi care să reziste în timp. Sigur şi scrisul a evoluat în timp, de la
hieroglifele egiptene, la scrierea cuneiformă sumeriană, până la scrisul în caractere de origine

4
feniciană, folosit şi astăzi. Aşa au apărut manuscrise ridicate la rang de lucrări de artă, mai ales
în domeniul bisericesc şi chiar cărţi.
În timp ce lumea ridica osanale prostiei, unii oameni în deşteptăciunea lor, acumulată în
parcurs şi transmisă de la o generaţie la alta, au încercat să împingă lumea mai departe de linia
orizontului, chiar să o revoluţioneze prin geniul lor. S-au făcut astfel folositori, nu putem spune
indispensabili, pentru că lumea întâi nu i-a înţeles, apoi i-a tolerat, până la limita indiferenţei,
uneori i-a condamnat şi executat în piaţa publică chiar şi prin ardere pe rug. Iar de a fost un
semn de recunoştinţă, pentru serviciile aduse lumii de unii semeni, aceasta s-a manifestat de
regulă după moartea lor.
De altfel nu este greu de dovedit, că deşteptăciunea are vocaţia construirii iar prostia are
plăcerea distrugerii, manifestată în istorie prin declanşarea unor războaie, revolte, revoluţii,
având la origine scopuri de cotropire şi subjugare etnică ori religioasă, deseori pe motive bizare,
când deseori sau luat ca inamici cărţile, fie ele papirusuri ( cazul bibliotecii din Alexandria ) sau
editate, cât şi multe situri arheologice şi monumente istorice, care au fost distruse sau arse,
pentru că prin ele se poate deştepta lumea, dezvolta sentimentul de identitate şi a conştiinţei de
sine şi conserva existenţa unor mărturii de cultură şi civilizaţie. Din păcate, asemenea crime de
suprimare a memoriei umanităţii, se fac şi în zilele noastre. Cât a putut pierde omenirea, pentru
că şi-a pus piedică singură, pierzând oportunităţi şi daruri oferite gratis, din cauza prostiei!
În această luptă de contrarii, binele şi deşteptăciunea a repurtat victorii epocale
împotriva ignoranţei, aşa a apărut posibilă galaxia Gutenberg, şi s-au multiplicat mesajele
cunoaşterii, prin care s-a implementat cultura tiparului, când cartea nu mai este un unicat, ci un
bun de masă, accesibil omului indiferent de vârstă.
În zilele noastre ne aflăm în plină eră electronică ( deşi unul din doi europeni, nu ştie să
folosească calculatorul, după cum a constatat Comisia Europeană în anul 2016), care pare că
reuşeşte să treacă de la mesajul mediat de carte, înapoi la faza orală, auditivă, adică la
începuturi, în stadiul de pornire. Doar aparent, pentru că în fapt omul, este potopit de o explozie
informaţională, care induce o uriaşă undă de şoc asupra individului şi a lumii, ceea ce creează
mari dificultăţi în a fi procesate informaţiile în timp real şi a fi percepute benefic pentru om.
Printre efectele imediate, menţionăm că aproape nu se mai scrie de mână şi s-a diminuat până la
dispariţie, apetitul pentru lectură. Suntem prea grăbiţi şi prea ocupaţi şi preferăm să fie „ muiaţi
pesmeţii „ . Este ceea ce a condus ca tinerii, fie ei studenţi sau elevi, să intre într-o librărie s-au
într-o bibliotecă, doar în perioadele când plouă ( cum circulă o glumă, în spaţiul public ). Nu
cred că ar trebui să le facem tinerilor un proces de intenţie, pentru că s-au născut, cresc şi trăiesc
în altă lume care se redesenează după alte calapoade. Pe de altă parte, constatăm neliniştiţi dar
şi pasivi, cum dezvoltarea explozivă a ştiinţei şi tehnicii, până la inteligenţa artificială, fac din
om un prizonier, un robot cu grade de libertate limitate, un comod, marcat de suficienţă şi în loc
să se deştepte, parcă se prosteşte, prin lipsă de mişcare şi însingurare.
Dacă ne-am referit la carte, ca şi suport al demersului nostru, s-ar cuveni o sumară
complimentare a ei. O carte nu se naşte spontan, ci în urma unor experienţe de viaţă, a unor
trăiri, simţăminte ori reflecţii umane. Ea conservă clipa, tezaurizează cunoştinţele umanităţii în
diferite domenii, educă omul, oferindu-i modele de genul, aşa da, aşa nu, este şi o reflectare a
personalităţii autorului, cum este şi oferta de subiecte oferite de lume la un moment dat.
Cuvintele scrise în cărţi, sunt mai atent şi mai bine filtrate, faţă de comunicarea verbală, ele
exprimă mai fidel puritatea gândirii umane şi armonizează mai optim simţirea, gândirea şi
acţiunea umană. Cuvântul oral ne prezintă iar cuvântul scris ne reprezintă.

5
 Aşa cum o marfă expusă la vânzare, are o etichetă cu denumirea şi caracteristicele sale,
pentru om eticheta este cuvântul. Un exemplu banal, să ne gândim numai la încărcătura pozitivă
a cuvintelor mulţumesc sau bună ziua, care instant luminează ca un răsărit de soare, faţa
interlocutorului. Deja am lăsat în urma noastră, parfumul bunei cuviinţe şi amprenta
personalităţii noastre.
Conştient fiind omul că nu poate penetra decât secvenţial infinitatea lumii, a universului,
cartea scrisă de el, poate fi de istorie, de geografie, matematică, astronomie etc., unii mai
aplecaţi spre gândire scriu carte de filozofie, alţii cu multă imaginaţie, scriu carte de literatură,
cei cu simţ practic descriu tainele unei meserii ( profesii ), până la cartea de bucate.
Sunt de admirat incursiunile omului în necunoscut, pentru a face „ cuceriri „ ce se pot
constitui uneori ca mesaje cu valoare de testament sau de avertisment pentru umanitate, prin
care o pot susţine, deruta, înveseli, întrista, linişti, înspăimânta, o face să spere, încurajându-i şi
pe alţii să intre în cursă. Această diversitate de trăiri ale oamenilor, provine cred şi din faptul, că
deşi se face mare caz de raţiune, deşteptăciune şi înţelepciune, operează în lume nestingherit şi
omniprezent emoţionalul, din păcate în manifestări cu pondere instinctuală, formele elevate sunt
doar în discuţii academice, diplomatice şi în comunicate de presă, viaţa reală contrazicându-le la
fiecare pas.
Inteligenţii, constituiţi în tagma intelectualilor, adică cei care muncesc cu creierul, unii
oameni obişnuiţi şi alţii genii ale binelui sau ale răului, prin ideile lor au oferit balsam pentru
bolile omenirii iar deseori au înspăimântat şi terorizat oamenii, făcându-se abstracţie de nevoile
reale ale omului, oferindu-i castele în cer şi utopii de organizare socială ori împingându-l spre
autodistrugere. Inovaţiile, ideile, concepţiile, intelectualilor ce au trăit în anumite epoci, de
multe ori i-au pus pe aceştia în situaţia de a le fi urmat cuvântul, dar nu fapta lor, nefiind
modele de moralitate ori de a aplica în viaţa trăită de ei, ce-i învăţau pe alţii. Aşa cred că s-a
împământenit şi spusa, că unde este multă deşteptăciune, este şi multă prostie. Sau să faci ce
spune, nu ce face Popa! Sunt până la urmă şi intelectualii oameni, pot avea defecte, pot greşi şi
păcătui, au deseori o părere foarte bună despre ei, se pot crede întemeietori de „ religii „ şi de
aici sunt în mare suferinţă, că nu sunt înţeleşi, nu sunt apreciaţi la adevărata lor valoare ( impusă
de ei ) şi nu sunt urmaţi de contemporani. Au inteligenţii, intelectualii, marele merit, cu toate
slăbiciunile şi păcatele lor, că au arătat omenirii, calea, drumul, deşi nu i-a simţit mereu alături,
omenirea în călătoria sa.
Apoi cunoaşterea ca apanaj al inteligenţei, cu atributele sale de curiozitate, căutare,
perseverare, interpretare şi evaluare, se interferează cu procesul comunicării celor descoperite
sau care deja sunt în circulaţie, când apar deranjante distorsiuni. Unele sunt fără intenţie ca şi
limite ale percepţiei umane, altele sunt din interes cu scopul manipulării oamenilor, de către unii
semeni, pentru a le lua votul, a le vinde marfa ( produsul ), ai ţine în frâu ori ai face să se
răzvrătească, oferindu-le deseori modele, sisteme de referinţă şi ţinte nerealiste ( false ). Aceasta
este nişa, prin care prostia îşi face mendrele în lume, şi astfel nu i se prea oferă omului alte
alternative, decât să se lase păcălit, umilit ori să o facă pe nebunul ( prostul ).
Pentru că ne-am referit la cursă şi la necesitatea ca fiecare om să-şi depăşească condiţia,
lumea se află angajată într-o cursă de maraton, cum ne putem închipui, nu pot fi toţi la linia de
start şi nu pornesc odată, mulţi poate nu intră în cursă ori abandonează pe traseu, cum şi din cei
care termină cursa, se pot împărţi în învingători ori oameni storşi de vlagă. De aici pot apărea
gradele diferite de satisfacţie, o anumită împăcare cu soarta ori un imbold de a nu renunţa la
luptă.

6
 Cum observăm, pe cât posibil, nu se dă nimeni, mai mare şi mai tare, faţă de ce are în
minte, în suflet ori în buzunare, că riscă până la urmă, să fie prins cum se spune, cu „ cioara
vopsită „ sau cu „ mâţa în sac „. Pentru că mereu vin alţii cu o dorinţă nesecătuită şi curiozitatea
de a investiga necuprinsul cu tainele şi surprizele sale, care vor fi impregnate în proporţii
nedefinite cu deşteptăciune şi prostie. Poate din această îngemănare a deşteptăciunii cu prostia
şi a concurenţei dintre ele, rezultă progresul.
În demersul meu de a pune sub lupă prostia omenească, premisele de care am pornit,
fără eforturi de căutare, ci mai mult de observare, sau înşiruit lesne ca mărgele pe aţă. Am
observat cum se învecinează ţinuturile deşteptăciunii şi a prostiei, fără hotar sau garduri între
ele, bornele de delimitare dintre aceste ţinuturi, cred că se văd doar din satelit, adică după ce s-a
luat o apreciabilă distanţă de ele. Mai mult, intrând pe teritoriul prostiei, acesta nu este
revendicat de nimeni şi din el se înfruptă toţi muritorii.
Dar să începem, cu ceea ce-l face pe om să fie mândru că este cetăţean planetar, când
deşteptăciunea a fost pusă la treabă şi se văd rezultatele. Omul se află în plină ascensiune de
explorare, cunoaştere şi cucerire a cosmosului. Zilnic se pătrunde tot mai adânc în tainele
materiei şi ale universului. Oamenii comunică între ei în timp real, prin voce şi imagine, chiar şi
extrasenzorial, telepatic ( o calitate a omului de la începuturi, dar pierdută în timp ), fiind
pulverizate distanţele. S-au eradicat multe boli care ameninţau starea de sănătate şi durata vieţii
oamenilor. S-a ajuns la clonarea unor animale, există ambiţia de a se clona şi omul ( o întrecere
cu Dumnezeu), deocamdată temporizată de restricţii morale, religioase şi juridice. Nu trebuie să
ne sfiim a recunoaşte, că cei care şi-au adjudecat în palmares realizările de mai sus ca şi altele,
sunt excepţiile şi nu regula în populaţia lumii, nu toţi oamenii au acces la cele neştiute, cum nici
nu sunt dispuşi să aleagă această cale aridă a deşteptăciunii.
Este o situaţie de postulat, că în lume deşteptăciunea nu dă pe dinafară, o apreciem, o
respectăm, tânjim după ea, o încurajăm chiar ( că doar nu ne doare gura ), dar în cele mai
frecvente situaţii nu o susţinem. Focul deşteptăciunii este stins şi înăbuşit repede de pompierii
prostiei, dotaţi cu cantităţi suficiente de invidie, de mediocritate, lene şi răutate. Pare totuşi
insulară, existenţa deşteptăciunii în lume. Dar cine ocupă totuşi, teritoriile cel mai întinse?
Răspunsul găsit în arhiva timpului, ne spune că aparţin prostiei.
Când ne referim la prostie, constatăm cât este de accesibilă şi la îndemâna fiecărui om, o
putem întâlni în tot şi în toate. Nu trebuie căutată, că dă ea peste noi, regăsită în ceea ce ni se
întâmplă zilnic ori relaţionând cu proştii, la care nu s-a făcut niciodată recensământul ( din
motive de proceduri, voinţă politică ori considerente de imagine ), că s-ar strica brandul de
normalitate a lumii ( cum aprioric se consideră ea ) şi şi-ar pierde lumea respectul de sine.
Această inflaţie de prostie, poate merge până la limita falimentului bunului simţ şi a trimite în
şomaj respectul şi încrederea între oameni.
Deşi mulţi oameni se dau inteligenţi, fiind căsătoriţi cu deşteptăciunea, nu sunt puţine
cazurile când trăiesc în concubinaj cu prostia.
Nu discutăm despre proştii legitimaţi, ce dovedesc mare sârguinţă în a căuta prozeliţi,
care nu aşteaptă a doua invitaţie, pentru a bate în strună proştilor.
Nici o religie din lume, nu reuşeşte să inducă în rândul oamenilor, atâta toleranţă, cum
este cea manifestată instantaneu şi permanent faţă de prostie.
În subconştientul său, omul manifestă toleranţă şi ironie, de regulă pentru lucruri care i
s-au întâmplat, ori ar fi posibil să-l ispitească şi chiar să le trăiască, pe acest considerent se pune
bine şi cu prostia, care îl poate bântui într-o împrejurare sau alta.

7
 Apropo de afecţiuni sau de boli, mai preocupat şi mai agitat devine omul, când este
vorba de o răceală, decât atunci când ne referim la prostie. De ce oare ? Poate că prostia, nu este
o afecţiune dureroasă şi mortală, te poate lua prin surprindere şi nu ai cum să scapi de ea. Cum
poate fi şi faptul, că prostia nu este emanată doar de proşti ci şi de oamenii care se cred ( şi
poate sunt ) deştepţi.
Pornind de la perceptul biblic, că omul este supus greşelii şi chiar păcatului, manifestând
înţelegere faţă de prostie, omul îşi dă circumstanţe lui însuşi.
În marile enciclopedii ale lumii, sunt menţionaţi mari învăţaţi şi deştepţi ai lumii, dar
nici un cuvânt despre marii proşti ai lumii. O dovadă în plus că nu toate muştele fac miere.
Această omisiune, poate fi explicată şi prin faptul că prostia are o extindere de masă şi ar fi
imposibil să-i menţionezi pe unii, fără ai nedreptăţi pe alţii.
Deşteptăciunea fiind exigentă, riguroasă şi normativă ( impune reguli ) cu omul, îl cam
scoate din starea sa naturală, impunându-i o conduită controlată. Pe când prostia se arată mult
mai îngăduitoare cu omul, uneori este ca un drog care creează dependenţă. Poate induce şi un
anumit mimetism, când te aliniezi celor din anturajul tău. Nu se ridică prea sus ştacheta
competenţei în lumea prostiei, pentru a o putea sări cât mai mulţi oameni. Sigur este o dulce
mediocritate, adecvată unei mode a timpului.
Dacă ne-am pune în postura unui observator neutru, putem constata, că dacă în lume ar
fi numai deşteptăciune, ar fi prea multă monotonie iar de ar fi numai prostie, ar fi prea mare
agitaţie şi veselie. Nici una din părţi nu râvneşte locul celeilalte ( poate prostia doar în vorbe ),
numai că deşteptăciunea care ţine la etichetă, lasă prostia la înaintare iar ea profită şi intră peste
tot şi în toate.
După împărţirea lumii în bărbaţi şi femei, următoarea împărţire de maximă generalitate,
este cea între deştepţi şi proşti, nu-i cu buletin sau paşaport, pentru că ar trebui să se schimbe
frecvent aceste documente de identitate, dată fiind deprinderea de metamorfozare a omului, de
cele mai multe ori în rău. Şi aşa în lumea noastră este prea multă birocraţie.
Pare de neînţeles şi greu de explicat, cum oamenii de pretutindeni, înoată zilnic în apele
prostiei, aproape este sfidată deşteptăciunea şi în lupta pentru existenţă, se dedau la cele mai
ingenioase şi mai deviante comportamente, pentru a supravieţui ori a se prosti unii pe alţii.
Suntem puşi în mare dificultate în a defini şi a promova normalitatea, când omul pare a fi
propriul lui duşman, perseverând în a nu asculta glasul raţiunii şi al bunului simţ.
Prostia poate veni peste oameni, ca o ninsoare, fulg cu fulg, până se depun munţi de
nămeţi, care-i împotmolesc, ori ca o ploaie torenţială, care ia totul în cale şi nu prea ai cum fugi
şi unde te adăposti. Poate fi şi ca o secetă, care pârjoleşte totul şi instalează deşertul în locurile
cu verdeaţă. Toate aceste încercări catastrofale, care aparent par independente de om, în
realitate multe sunt produse premeditat, de preaplinul mândriei şi orgoliului omenesc, de
inconştienţă, neglijenţă, iresponsabilitate şi răutate.
Sunt frecvente ipostazele când omul ar trebui să repare multe, ori să o ia de la început,
să înveţe din greşeli, dar este doar o iluzie, omul recidivează şi istoria se repetă. De aici
întrebări, lamentări şi regrete.
O fi fost trimisă prostia pe pământ, pentru ai îngrădi omului dreptul la fericire şi la
linişte?
O fi poate o autoreglare a timpului de existenţă a unor generaţii, pentru a face loc la
altele?
O fi vreun pact secret al omului cu soarta, pentru a trece mai uşor peste obstacolele
vieţii, a nu realiza când calcă în gropi, este ridicol şi îşi face singur rău?

8
 Cred că este ceva care vine din geneza omenirii, când plapuma deşteptăciunii, nu i-a
putut înveli pe toţi şi cum au rămas mulţi oameni dezveliţi, s-a apelat la generoasa prostie.
Nu-i aşa că prezintă interes studierea prostiei, chiar dacă este mai mult hulită decât
iubită? Ne este ruşine cu ea, cu un gând am vrea să plece şi cu zece o implorăm să rămână.
Omul nu vrea să se împrietenească cu prostia, dar nici să-i fie duşman de moarte. Curioasă firea
umană, cum curios este şi comportamentul oamenilor!
Dar pentru a nu ne pierde în generalităţi, vom încerca în parcursul cărţii, să fim mai
aplicaţi, pentru a identifica prostia în spaţiul românesc şi nu numai, ca şi mod de operare, forme
de manifestare, grad de acceptare şi efecte resimţite. Pentru a întreprinde acest demers, a trebuit
să apelez, la unele etaloane, modele, cutume, care să facă diferenţa între deşteptăciune şi
prostie. Acestea le-am putut găsi în procesul decantării unor valori fundamentale ale omenirii
statuate în timp. Aş putea menţiona aici binele, adevărul, frumosul, libertatea şi iubirea, cu
opusul lor răul, minciuna ( falsul ), urâtul, captivitatea până la sclavie şi ura. Ecartul dintre ele,
dau măsura spaţiului de apropiere şi depărtare a omului de deşteptăciune sau de prostie.
Punctul culminant al prostiei în zilele noastre este reprezentat de terorism, care
înspăimântă, umileşte, schilodeşte şi lichidează oamenii individual sau în masă, manifestat prin
forma brutală a căii armelor ( pe motive de democraţie, teocraţie, cucerire de teritorii, acces la
resurse ). Ori prin mijloace mai soft, cum ar fi sărăcirea până la înfometare a popoarelor, printr-
o manipulare deseori criminală de falsificare şi distorsionare a unor realităţi şi adevăruri, care
afectează indivizi şi populaţii şi prin exploatarea nemiloasă şi iresponsabilă a mediului
înconjurător, conducând la schimbări climatice severe şi ucigaşe pentru fiinţa umană. Se
distruge lumea prin implozie, din lipsă de prevenţie, de voinţă, de soluţii, de solidaritate, de
compasiune şi de răspundere.
Nu auzim aproape zilnic expresii de genul: păcăleală, buleală ( ca lucru de mântuială ),
trândăveală, manipulare, prostire, corupţie, greşeală, ură, ameninţare, agresare, violenţă,
terorism, război, poluare mediu, exploatare forţă de muncă, exploatare sexuală, sclavie, abuz de
putere, lăcomie de avere, etc. Sunt doar câteva mostre care atestă cum se prezintă şi se
manifestă prostia în lume. Ele dau conturul şi chiar consistenţa, a ceea ce simte, crede şi cum
acţionează lumea contemporană, predispusă la o depresie generalizată şi cu apetit vizibil pentru
prostie.
Acesta a fost în linii mari, buchetul de gânduri, din care a luat naştere întrebarea, ca şi
titlu de carte: „ Prostia omenească o pacoste ori o binefacere? „
Eu am căutat o variantă de răspuns, dar sigur nu am epuizat subiectul şi poate nici nu
este convingător. De aceea invit politicos şi pe alţi oameni mai deştepţi şi mai luminaţi, pentru a
se face mai multă lumină în chestiune. Totuşi o spun cu modestie, că după această muncă de
furnică pentru deconspirarea şi incriminarea prostiei omeneşti din zilele noastre, cred că am
oferit suficiente motive, pentru a ne minuna, ruşina, indigna şi a trece neîntârziat la o schimbare
în România şi în lume, în sensul de a mai repara câte ceva, că de ar fi să o luăm de la început
este imposibil. Poate ar trebui să începem cu noi înşine!
Are această carte o caracteristică aparte, fiind inspirată şi depănată din cele scrise de alţii
de-a lungul timpului, din propria-mi experienţă de viaţă şi din cernerea unor realităţi ale
vremurilor noastre, ofer produse proaspete dar nu garantez că sunt „ ecologice „, ceea ce poate
ar deranja unele sensibilităţi şi ar face pe mulţi oameni să mă contrazică. Dar cum dreptul la
opinie nu este interzis prin lege, chiar îi încurajez să o facă. Poate unde am văzut eu doar
întuneric, este şi o fantă de lumină.

9
 De fapt atunci când ne referim la oameni, mereu ne va scăpa ceva sau vor fi unele
exagerări, nu neapărat cu intenţie, ci condiţionat de circumstanţe şi de acurateţea percepţiei în
evaluarea unor realităţi. Dacă analizezi omul de la distanţă, nu-i poţi decât aproxima înălţimea,
imagina culoarea feţei, ghici sexul, presupune vârsta iar gândurile sale rămân un mare secret.
De eşti faţă în faţă cu el, îi vezi ochii şi faţa, dar nu-i vezi ceafa. Privit dintr-o parte, pare că are
doar o ureche.
Până şi medicii pentru a fi recunoscuţi ca specialişti, se ocupă doar de anumite organe
ale omului şi nu de om în integralitatea sa. Poate de aici o anumită rezervă şi relativitate, în a ne
da cunoscători în toate, pentru a face deosebire între informaţia primită şi cunoaşterea trăită.
Vă invit să cunoaştem mai bine lumea în care trăim şi să analizăm fără prejudecăţi, un
instantaneu din radiografia ei! Pot fi multe lucruri care să nu ne placă, dar sunt sigur că nu ne
pot lăsa indiferenţi, ceea ce ar compensa efortul. Ne putem face şi o părere, cât de sănătoasă şi
cât de bolnavă a fost sau este lumea. Şi de ce nu, să ne propunem să acţionăm pentru
diminuarea efectelor prostiei în viaţa personală şi socială.

10
 CAP. 1. SĂ FACEM CUNOŞTINŢĂ CU PROSTIA!

Prostia este un termen, o expresie, un apelativ, de care ne lovim instantaneu, pe tot

parcursul existenţei noastre, iar sensul şi conţinutul acestor formule de „ politeţe „ cu o
evidentă conotaţie negativă, se încadrează printre cele mai agresive adjective adresate
oamenilor. Dacă un om instantaneu, ocazional sau permanent este categorisit ca fiind prost,
efectul imediat este excluderea şi marginalizarea sa, din rândul „ normalilor „ , cum se
consideră sau poate sunt unii. Când cineva este „ complimentat „ cu apelativul de prost ( ă ), se
face deseori de interlocutor cu privirea într-o parte, pentru că nu este obligat să fixeze un defect
fizic, ori să-l privească în ochi pe cel mustrat, întrucât prostia apare ca ceva intangibil, care nu
se vede ci se manifestă şi se simte, poate de aceea se spune că prostia, nu se poate trata cu alifie
şi nici chirurgical. În fapt orice leac am folosi pentru a trata prostia, obţinem o ameliorare şi nu
o vindecare.
Acest handicap uman, în limba română se numeşte prostie, în limba greacă moria, în
limba latină stultiţia, în alte limbi poate avea alte denumiri, dar cu certitudine pe tot
mapamondul, ca arie de răspândire şi istoric al ei, nu diferă conţinutul.
Prostia este în general apanajul celor pe care „ nu-i prea duce capul „ ori „ slabi de minte
„ ori „ săriţi de pe fix „ ori la care „ nu ai ce le cere „ sau într-o exprimare cu un impact mai
puţin contondent, „ cei care îşi dau ocazional cu stângul în dreptul „ fiind programaţi pe invers,
în unele percepţii, reacţii şi acţiuni sau „ nu prea ştiu pe ce lume trăiesc „ . Cei afectaţi
temporar de prostie, fac o eschivă prin expresia că au avut „ o eclipsă de inteligenţă „ , sau mai
mult, îşi asigură singuri permisivităţi şi indulgenţe, tratând o minciună drept o „ eroare „ . Ori se
fac că nu văd, nu aud şi refuză să se exprime când sunt încălcate reguli şi nesocotite drepturi şi
libertăţi umane, aceste indicii ajută la identificarea celor atinşi de prostie, printr-o evaluare
sumară. Sigur se poate şi greşi, că aparenţele înşeală, dar de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere.
Prostia ca infirmitate umană, reuşeşte prin nimicnicia ei să denatureze sensul şi
conţinutul celor mai preţioase valori umane cum ar fi: bine, frumos, adevăr şi libertate. Prin
manifestările sale de a da cu piatra în baltă, cum spune şi proverbul: „ Un prost aruncă o piatră
în baltă şi zece deştepţi nu reuşesc să o scoată „ , arată nu numai că prostia nu face casă bună cu
bunul simţ, ci mai dă de lucru şi la alţii, în sensul de ai repara gafele şi chiar răutăţile.
Sigur aici ne referim la o formă a prostiei, rezultată din felul de a fi, a gândi şi a acţiona
a omului, dar mai sunt şi alte forme de prostie rezultate din percepţia şi judecata sumară a unor
indivizi, faţă de semenii lor, aceşti „ deştepţi „ fiind destul de proşti în esenţa lor, dar care s-au
ajuns, fie prin învăţătură, îmbogăţire ori putere şi pun note la alţii, fără ascultare, înţelegere şi
respect. Aşa sunt consideraţi proşti din oficiu, oamenii simpli fără multă carte, cei de condiţie
socială modestă, din popor, de jos, de rând, cei care sunt neîndemânatici în profesie, în
căsătorie, în armată etc. Cu alte cuvinte se au în vedere prin această percepţie premeditată
oamenii de care se pot folosi alţii, deseori fără permisiune şi fără condiţii prealabile.
O privire asupra explicării în DEX a noţiunilor de prost şi prostie, ne duce la concluzia
că au o reprezentare destul de generoasă, rezultată din faptul că prostia este peste tot şi în toate.
Sensurile multiple ale prostiei sunt rodul ingeniozităţii şi inventivităţii oamenilor de a adapta
prostia la locul de habitat, sau de a stabili unele cutume în general acceptate şi de aici apar cele
mai originale forme de travestire a ei, că te întrebi dacă mai este prostie şi nu este altceva. Să
dăm doar câteva exemple: bleg, motolog, gogoman, zevzec, zălud, tălălău, stupid, fraier, idiot,

11
năuc, tâmpit, feciorelnic, inocent, umil, virgin, pudic, cinstit, sincer, ş.a. Sigur sunt nume de
botez a prostiei, care vorbesc de la sine, dar sunt încadrate în familia prostiei şi unele
comportamente ale omului, care atunci când dau pe dinafară, îl fac pe acesta vulnerabil, şi dacă
nu este prost, este fraier ( o formă mai academică de exprimare a prostiei).
Nu putem să nu observăm, că prin felul cum este tratată prostia în DEX, ea nu ar fi doar
o afecţiune a inteligenţei umane, ci se extinde şi asupra unor cutume comportamentale umane,
când în ţara „ şchiopilor „, trebuie să mergi şi tu într-un picior. Cum se spune: „ Altfel nici că se
poate, ci ca omul întru toate „ . Această adaptare a individului la cerinţele lumii în care trăieşte,
ne cere aşa cum constatăm deseori prin expresii consacrate, să nu fim: „ proşti de sinceri” , „
proşti de cinstiţi „ , „ proşti de buni „ , ori prea umili, că suntem luaţi de proşti. Această
amestecătură de „ deşteptăciune „ şi „ prostie „, ne pune deseori în viaţă, în mare încurcătură.
De aici poate decurge şi relativitatea, că nimeni nu este atât de deştept să nu fie afectat de
prostie, cum mulţi oameni nu sunt atât de proşti, încât să nu aibă şi o brumă de deşteptăciune.
O fi inadecvată şi păguboasă prostia raportată la individ, care până la urmă poate fi tratat de cei
din jur, precum fac albinele cu trântorii din stup.
O pacoste este prostia raportată la un colectiv. Efectele prostiei colective sunt
devastatoare, pentru că astfel proştii se pot ascunde unii după alţii şi sub masca „ anonimatului „
, dau ce este mai rău din ei, fără a se gândi la consecinţe şi că ar putea fi afectată chiar propria
lor existenţă. Putem exemplifica ca formă de acaparare a omului de prostia colectivă, puterea
tiranică cunoscută sub sintagmele „ gura lumii „ , „ ochii lumi „ sau „ râsul lumii „ , acea temere
şi răceală în spate, ce o avem când facem sau nu facem ceva, care din punctul nostru de vedere,
ar părea acceptabil şi corect, în timp ce alţii îmbrăţişează alte reguli sau cutume
comportamentale. Sunt în acest sens, unele sisteme de referinţă, justificate oarecum istoric, care
îl face pe om să joace pe o anumită muzică, cu mişcări impuse. Întâlnim frecvent în vorbirea
curentă afirmaţia, că omul greşeşte sau poate greşi tocmai atunci, când se fereşte mai mult să nu
greşească. Ca şi cum ai călca pe un teren cu polei şi cu cât te concentrezi mai mult, că poţi
luneca, eşti mai expus unei căzături. Horaţiu în „ Ars Poetica „ , ne avertizează „ că fuga de
greşeală duce la viciu „ . Dar cum ştim, gura lumii este slobodă, nu-i putem mulţumi pe toţi şi
vor fi mereu clevetitori, pe post de urători, judecători ori inchizitori, pe motive de invidie,
răutate sau pur şi simplu să se afle în treabă. Este un control pe care îl acceptăm asupra
simţămintelor şi acţiunilor noastre, din partea altora, aparent nedefiniţi, fără a pune în prealabil
prea multe condiţii. Sub presiunea, a ce o să zică lumea, putem avea cele mai curioase
comportamente şi să ne depănăm zilele marcate de prostie, luând diferite înfăţişări, în care
aproape nu ne mai recunoaştem. Cădem pradă manipulării, ne trădăm destinul şi în loc să
devenim un nume, putem conta doar ca un număr şi dintr-un posibil erou, devenim o victimă.
Circumstanţele de mai sus, ar presupune din partea omului, mai multă prudenţă, în ce şi
cum face, să-şi apere intimitatea, să nu deranjeze pe alţii, să aibă o părere bună despre el ( nu
mândrie ci respect ) şi să gândească cu propriul creier.
Nu este lipsit de importanţă să reflecteze omul, asupra celor spuse de un bătrân: „ Doi
oameni o vorbă au. Unde-s trei, întreabă cei? Dacă-s patru, fugi de ei! ” O discuţie în doi, nu
garantează totdeauna secretul, pentru că nimeni nu-şi arată mâinile, să se vadă că are unghiile
curate. Aşa că vrei nu vrei, eşti aruncat în groapa cu lei.
Saltul făcut de om în civilizaţie, schimbă datele problemei, câştigând teren produsele de
serie, standardizate, procedurile şi uneori tradiţiile, se impun anumite mode şi devine viaţa
omului un bun public, iar omul un roboţel cu grade de libertate limitate. O fi ea libertatea după
clasici, necesitatea înţeleasă. Dar cine stabileşte necesitatea?

12
 Internetul cu facilitatea facebook, promovează în acest sens o manie colectivă, de
sorginte fast food, prin care unii oameni ( din păcate foarte mulţi ) se prezintă nud în faţa
celorlalţi, devenind ca nişte case fără uşi şi fără ferestre, deversând banalul, agonia şi extazul lor
de fiecare zi. Numai ce aflăm unde au fost, cu cine, ce au făcut, dacă au fost bucuroşi ori
stresaţi, pe cine iubesc, pe cine urăsc şi pentru a fi cât mai convingători, vin şi cu poze în
susţinerea acestui spectacol uneori ridicol. Pe de altă parte deşi nu-l obligă nimeni pe om să-şi
pună rufele pe gard şi să-şi prezinte sufletul pe tarabă, se plânge de organele statului, că prin
ascultarea telefoanelor şi alte acţiuni specifice, îl agasează şi îi violează intimitatea. Sunt
frecvente semnale, când omul în unele împrejurări, se predă fără condiţii. Au o motivaţie destul
de onorabilă şi instituţiile statului cu atribuţii în ţinerea sub observaţie a cetăţeanului, cum că se
apără securitatea colectivă. Uneori se mai exagerează, dar ce mai contează, când în zilele
noastre, chiar sunt ameninţări reale, dacă avem în vedere terorismul ori faptul că s-a sofisticat
comportamentul celor care devalizează economia ţărilor, ori sunt constituiţi în mafii naţionale şi
internaţionale, cu mare putere şi influenţă.
Este totuşi lumea contemporană, evident schizofrenică. Una se gândeşte şi se simte şi
altceva se face, în cele mai multe situaţii, chiar excede schizofrenia. Aşa apare omul în zilele
noastre, chiar dacă nu recunoaşte, un handicapat, care merge în „ cârje „ , acceptate, deseori
căutate, ca un tribut plătit unei anumite mode, pentru a fi în rândul lumii. Dacă ar fi să ne
referim la noi românii, care ne lăudăm că ne-am născut poeţi, viaţa noastră nu prea este sub
patronajul muzei poeziei, pentru că excelăm în unele deprinderi şi dependenţe de genul: goană
după avere, chiar lăcomie; fentarea legii; improvizaţii în situaţii şi locaţii cu mare risc; ne
vindem şi ne cumpărăm unii pe alţii; nu mai ştim cât este obligaţie, datorie şi chiar bun simţ. În
caz de o catastrofă, ne revenim la fibra noastră de umanitate debordantă, dar pentru scurt timp,
până se stinge flacăra emoţiei, care ne adună şi ne face chiar eroi. Vai cât suntem de schimbători
şi căutăm uneori să luăm doar faţa ori să alergăm după ţinte mişcătoare, plasându-ne într-o lume
fictivă, că suntem mari iubitori de extreme!
Revenind la comunicarea pe internet, este de netăgăduit o mare facilitate pentru om,
poate comunica în timp real, scurtează distanţele, până a le face inexistente, este un medicament
împotriva singurătăţii şi satisface nevoia de confort al omului. Putem spune că s-a creat şi o
anume dependenţă, ca şi în cazul fumătorilor, dacă ar fi să luăm în seamă un exemplu la vedere,
când ne urcăm într-un mijloc de transport în comun, nu este tânăr sau tânără, care să nu
butoneze pe telefon, translatându-se în altă lume, decât cea din jur. Îi poţi speria dacă le distragi
atenţia ori le soliciţi o informaţie. Facebook-ul ca şi comunicare în timp real, poate panica dar
mai mult linişti lumea în caz de o catastrofă, o tragedie, pentru a se şti situaţia de viaţă şi de
moarte, a celor implicaţi şi afectaţi de evenimente.
Aceste facilităţi de comunicare şi a dobândi în timp scurt multe informaţii, au în ele şi
germenii răului. Aceste informaţii preluate fără discernământ, pot avea rolul unor alimente cu
multe E-uri, care îmbolnăvesc societatea, până la forme complicate de cancer. Comunicarea în
timp real, îl poate face pe om, să nu mai trieze, să cântărească şi să evalueze riscurile, pur şi
simplu ia informaţia aşa cum îi vine, o consumă el sau ca într-un joc de ştafetă, o dă mai
departe. Din păcate, în special comunicarea pe facebook, este ca o magistrală pe care se circulă,
cu mare viteză, fără nici o regulă de circulaţie şi ne putem închipui consecinţele. Civilizaţia îi
întinde omului capcane, cum va şti să le evite ori să le diminueze efectele negative, acesta va fi
mai sănătos sau mai bolnav, mai fericit sau mai nefericit.
Nu mai trebuie demonstrat şi nu-l putem contrazice pe Francis Bacon: „ cunoaşterea,
informaţia, înseamnă putere „ ( care deseori este predispusă la excese ), ea poate fi răstălmăcită,

13
cosmetizată, otrăvită şi prin metode perfide, lumea este convinsă să ia de bună această marfă cu
defecte ascunse. Este relevantă în acest sens, invazia unei coaliţii de ţări în Irak, care cum s-a
dovedit ulterior, nu s-au confirmat pericolele estimate şi susţinute iniţial, catastrofa
declanşându-se după aceea prin efectele nefaste a acestei intervenţii. Prin internet minciuna, nu
numai că ia proporţii, mai mult în volum decât în greutate, adică este umflată, dar este şi
multiplicată în mii şi milioane de exemplare, trecând şi impunându-se drept adevăr.
Curioasă fiinţa umană dar şi vulnerabilă, uşor de manipulat şi păcălit. I se oferă multe
facilităţi şi oportunităţi, este făcut omul să creadă, că are gratuităţi şi câştiguri neaşteptate,
pregătite anume doar pentru el. Ori este pus în situaţia, de a vizualiza şi trăi cât de aproape este
un „ meteorit „ sau o „ cometă „ , de a se ciocni cu pământul ( sigur nu sunt decât diversiuni ),
care poate pune în pericol şi propria existenţă, dar mâna nevăzută a unora care sunt puternici,
înlătură această frică, dar vor şi ei în schimb, ascultare, supunere şi venerare. De fapt ştim cu
toţii, că nimic nu este pe gratis ori pus deoparte doar pentru noi, o simţim şi o gândim, dar ne
amăgim singuri, pentru că vrem măcar o zi să mai trăim. Ce o zi, la o adică nu ezităm să mai
cerşim o clipă. Sigur sunt mulţi care se oferă să ne treacă strada, dar nu le putem ghici intenţiile,
când de fapt vor să ne arunce în faţa maşinilor. Blestemăm poate lumea asta, dar nu am apucat
să cunoaştem altă lume mai bună şi atunci ne supunem unei aşa-zise comenzi sociale.
Omul în zilele noastre, prin orice mijloace este adunat la grămadă ( cu un grad de
libertate limitat şi controlat ), pentru a nu avea timp să se dumerească, cine şi ce este, ce simte,
ce şi-ar dori, ce poate, din comoditate ( rareori din convingere ) ori de frică sau interes, intră în
front şi face jocurile „ aleşilor „ , cu putere şi bani. Este un fel de dictatură a celor fără faţă şi
fără trup. La comunicarea aşa-zisă „ primitivă „ , dialogând faţă în faţă, mai putea omul analiza
şi citi limbajul non verbal al interlocutorului, putea observa prefăcătoria, minciuna, se mai putea
gândi şi răzgândi. Aşa se pot pe unele probleme în esenţa lor arzătoare şi prioritare pentru
societate ori în campaniile electorale, să se facă printr-o lume virtuală, majorităţi ad-hoc, hrănite
din abundenţă emoţional, până la a induce o isterie colectivă, când îşi ating unii interesul, fiind
deseori paraleli cu problemele ţării şi a cetăţenilor din lumea reală, care sunt mai atomizaţi faţă
de monolitul facebook-ului. Se pot face astfel mitinguri la comandă ( la unele convocări,
participanţii sunt plătiţi ), când mesajele pe internet, sunt ca un fitil, care dau foc la prerie,
înfierbântând lumea emoţional, care acţionează ca atare.
Am putea deduce, fără a fi în prea mare eroare, că prin facebook şi alte forme de
comunicare, nu doar pe internet şi mijloace mass-media, omul în zilele noastre, resimte o mare
presiune, ameninţare, manipulare, intoxicare, în mod cotidian. Zilnic se dau trasoare, fumigene,
bombe adevărate ori închipuite, prin care omul este exploatat emoţional, aşa se poate aduna
turma şi dusă în direcţia stabilită de cei care ( mai nou ) plătesc postacii, ce fabrică şi disipează
mesaje otrăvite ori angajează jurnalişti plătiţi cu ziua. Această profesie a postacilor, a devenit
tot atât de toxică pentru societate ca şi denunţătorii mincinoşi ori hoţii, ei fură viitorul omului
ori a unor colectivităţi şi fac praf imaginea omului bun, sincer şi cinstit. Poate nu-i prea târziu să
se realizeze, că se face din om o jucărie, prin a se da mandat celor care administrează frică,
spaimă, bucurii efemere, îi distruge imaginea, atentează la intimitate, la demnitate, oferindu-i
imagini şi „ adevăruri „ contrafăcute ori ducându-l prosteşte la moarte.
Noi nu incriminăm internetul ca şi instrument, sau ca o cucerire a tehnologiei moderne,
ci dependenţa, neputinţa şi depersonalizarea individului, create de mesajele vehiculate. Parcă
prea mulţi oameni se hrănesc cu ce spun alţii, oferind imaginea că cei atinşi de dependenţă, nu
fac decât să ţină cu mâna de „ colivă „ , la veşnica pomenire, pentru decesul bunului simţ, al
decenţei, al gândiri proprii, neconştientizând răul ce şi-l fac lor şi la alţii.

14
 Are omul unele tentative de a evada din lumea mare, căutând să se înroleze într-o lume
mai mică, un fel de cluburi, unde să reprezinte şi individul ceva, chiar dacă uneori este doar un
hobby. Pe nişte criterii, deseori impregnate de subiectivism, de a fi fan a ceva sau a cuiva sau că
dă bine, că aşa simte ori pentru că are percepţia că nu va ajunge niciodată ca idolul, întâlnim
lumea motocicliştilor, bicicliştilor, maneliştilor, rockerilor, iubitorilor de fotbal şi alte sporturi,
etc.
Care ar putea fi explicaţia existenţei şi tolerării prostiei pe facebook, după unii destul de
evidentă şi deranjantă? Am putea începe cu faptul, că într-o lume egoistă, când fiecare om este
doar pentru el, este îngrădit accesul la şcoală, la un serviciu cu un câştig decent, sărăcia
împresoară pe mulţi semeni, omul trebuie să renunţe la multe, te poţi simţi singur şi neajutorat
şi atunci este obligat omul să se refugieze în propria imaginaţie ori într-o lume virtuală. Prin
facebook, poţi socializa, arăţi că exişti, eşti acolo şi vrei să fii băgat în seamă. Descoperi apoi că
îţi este satisfăcută comoditatea, poţi primi multe de-a gata, chiar dacă se manifestă într-un spaţiu
virtual. Poţi fi chiar intolerant, faţă de o persoană sau o situaţie, pentru că nu dai faţă în faţă cu
realitatea, deci nu ţi se vede faţa. Eşti în situaţia celui care scuipă pe stradă, pentru că nu-l vede
nimeni ori cineva cunoscut. De multe ori pentru unii, este şi o anumită iresponsabilitate pentru
afirmaţii, judecăţi şi verdicte, putându-se ascunde după scuza că aşa au primit de la alţii. Se
manifestă uneori şi multă inconştienţă, faţă de ridicol şi răutate, există chiar credinţa că se face
o faptă bună şi că persoana respectivă se face utilă, fără aşi pune întrebări de genul: de ce ?
pentru ce ? pentru cine ?. Din păcate cei aflaţi în ipostazele de mai sus, pot fi cumpăraţi cu o
acadea, ei fiind „ copii „ neşcolarizaţi la şcoala vieţii. Astfel de oameni par goi, parcă bate
vântul prin ei, pentru a face praf, uneori se pot îmbăţoşa pentru a doborî câte un „ arbore „ care
li se pare prea înalt, ori pentru a înteţi un foc aprins de alţii.
Mediul virtual este invadat din păcate, cum am arătat, de intoleranţă, egoism, dar şi de
multă ură, până la violenţă, care după unii sociologi, ar fi mai periculoasă ca violenţa din lumea
reală. În reţelele aşa-zise de socializare, pot fi hărţuite, şantajate, ameninţate şi despuiate unele
persoane, de încrederea în sine, de sensul şi rostul vieţii, ducându-le până în pragul disperării şi
chiar a sinuciderii.
Mai nou a pătruns şi în România, nebunia Pokemon, o goană după „monştri de
buzunar”. Acest joc virtual, apărut acum 20 de ani, s-a perfecţionat în timp, ajungând la a şasea
generaţie, a prins în mrejele sale nu doar copiii, ci şi persoane mature. Am fost surprins când am
văzut la televizor, imagini cu o femeie din America, care era coborâtă dintr-un copac, de către
pompieri, unde ajunsese în somnambulismul vânătorii de pokemoni. Sunt îndreptăţite
atenţionările, că acest joc îi expune la accidente chiar mortale, pe practicanţii, care aleargă în
neştire, pe stradă ( uneori chiar la volan!! ), prin parcuri, să prindă pokemoni. Este acest joc o
manipulare mondială, care a stârnit o isterie generală, acaparând tânăra generaţie, chiar dacă
aparent, invită la mişcare şi socializare, presupune riscuri mari, de aceea a fost deja interzis în
30 de ţări. O mare spaimă a indus în rândul părinţilor şi preocupare din partea autorităţilor, jocul
„ Balena albastră „ , care oferă tinerilor ca „ răsplată „ pentru trecerea prin diferite încercări şi
cazne, impuse de joc, ca singură alternativă sinuciderea. Deja s-a ajuns prea departe, nu este
numai manipulare, ci şi condamnare la moarte!? Din păcate au căzut victime acestui joc, sute de
tineri abandonaţi de părinţi şi şcoală, înfiaţi de internet, atinşi de frustrarea unor insuccese
personale şi labili din punct de vedere psihic şi emoţional.
Această lume paralelă, din virtual, s-a conectat în timp la lumea reală, oferind unele
facilităţi, dar a propagat şi forme de cancer, greu tratabile, creând prin dependenţă, noi boli ale
civilizaţiei, unele ucigătoare. Pe moment această lume, pare fără reguli şi reglementări, care să

15
nu afecteze, sănătatea mentală şi spirituală şi chiar fizică a omului. În goana după confort,
senzaţie şi „ distracţie „ , ceea ce la origini, părea a avea scopul de socializare, a evoluat pe
direcţia alienării omului, prin exces, dependenţă şi satisfacţii virtuale. Din păcate, consumul
excesiv de virtual, influenţează nu doar percepţia omului, ci şi gândirea. Avem de a face cu o
gândire binară, pendulând între 0 şi 1. Tocmai se concluziona într-un studiu, că cei dependenţi
de internet, cu greu pot înţelege două propoziţii dintr-o frază, pentru că nu au răbdare,
concentrare, determinare şi simţul realităţii imediate cu riscuri şi oportunităţi. Pe moment, s-a
dat alarma, tratamentul trebuie găsit în şi de lumea reală, pentru a fi recuperat omul din postura
de robot şi de sclav al internetului. Dar ce ne facem când şi lumea reală este împresurată de
prostie?
Facebook-ul, ca mediu propice de manifestare a prostiei colective, nu este populat doar
de tineri ( unii copii de la vârste fragede, accesează pe internet saituri porno sau „ jocuri „
periculoase, fiind depăşiţi părinţii în a exercita un control sau a preveni acest salt al copilului
fără paraşută, în spaţii contaminate cu prostie şi comportamente inadecvate ), ci şi de persoane
de alte vârste, care începe timid ca un joc de păcănele şi devine în timp, o îndeletnicire de
omorât timpul şi prostit semenii, dându-le senzaţia la practicanţi că sunt „ împreună „ şi că
reprezintă o forţă, devenind instant purtători de cuvânt al manipulatorilor. Este o multiplicare a
mesajelor în proporţie de masă, că nu mai ştii care este originalul şi care copia.
Sigur noi am tratat excesele şi ieşirile din peisajul unei normalităţi de bun simţ, fără a
anula sau diminua avantajele tehnologiei în a susţine şi a valoriza omul. Toate s-au modernizat
şi cum este de înţeles şi prostia este în pas cu timpul.
Prostia nu are vârstă, această particularitate a ei, poate proveni din faptul, că s-a născut
odată cu omenirea şi nu moare niciodată. Trecerea de la animal la om, a fost intermediată de
prostie. Ceea ce a apărut la început, la întâmplare, „ din prostie „ , ulterior dezvoltându-se
puterea de abstractizare şi gama de trăiri afective a omului, l-a scos pe acesta de sub tutela
prostiei, dar nu l-a eliberat. A rămas astfel prostia, cu destulă autoritate şi deşi nu este ascultată,
nu poate fi ignorată. În formele sale de manifestare prostia, se adaptează vârstei omului, prin
poluarea şi intoxicarea până la otrăvire a gândirii şi comportamentului acestuia.
Prostia este ca un centru militar cu activitate non-stop, care face recrutări din rândul
deştepţilor, pentru ai trece fie şi temporar în rândul proştilor. Cu cât te-a prins prostia mai de
tânăr în mrejele ei, cu atât sunt mai mici şansele să îţi revii. Prostia şi-a perfecţionat în timp
metodele şi formele de curtare a omului, pentru a-l prinde sub influenţa ei şi chiar de a-l
subjuga. Mulţi oameni joacă cu talent rolul prostului, cum nu mai puţini sunt cei care îl joacă de
nevoie. Într-o lume în care prostia este acceptată şi perpetuată, tu cel care te consideri şi poate
eşti deştept, vei fi deseori în situaţia celui care a intrat într-o bucătărie unde se prepară mâncarea
şi după puţin timp constaţi că ţi s-au impregnat hainele şi chiar nasul cu tot felul de mirosuri.
Poate nu întâmplător studii aprofundate au dovedit că dintre cei la care ne adresăm şi cu
care relaţionăm, 10% sunt persoane din grupa A, de la care avem aşteptări mari, am putea spune
că aceştia sunt imuni la prostie; 85% sunt persoane din grupa B, de la care avem aşteptări
normale, ei sunt aşa-zişii „ cretini normali „ ( cu trimitere la indicele de inteligenţă ), aceştia pot
fi predispuşi îmbolnăvirii de prostie ( dacă mai poate fi asta o boală, când afectează lumea în
masă?! ) şi 5% persoane din grupa C, de la care nu putem pretinde nimic, aceştia ar fi proştii din
născare şi cum ştim năravul din fire, nu are lecuire.
Prostia are mai multe forme de manifestare, exprimate prin diferite expresii care
diminuează ori accentuează impactul acesteia, dar se revendică a fi tot din neamul ei. Respirăm
cu toţii zilnic prostie, dar puţini sunt cei care fac alergie. Pare a fi o stare de fapt a omenirii,

16
pentru că nu doare în sens fizic, în mare parte este acceptată, rareori condamnată şi niciodată
eradicată. Se ruşinează lumea de prostie, dar pe ascuns, ori la vedere, aproape fiecare om se
înfruptă din ea, iar alţii o mănâncă pe săturate. Unii oameni s-au născut proşti, pe alţii aşa-i
consideră semenii, dar mulţi devin în timp proşti de nevoie, din calcul, ori din „ prostie „.
În lumea proştilor este multă veselie şi multă îngrijorare, nu prea cunosc calea de mijloc,
mulţi nu-şi fac probleme, nu sesizează pericolele, pentru că nu fac conexiuni, trăiesc doar în
prezent şi deseori în realităţi paralele.. Aşa cum pot fi unii neliniştiţi şi chiar panicaţi, că nu-i
duce capul, nu întrevăd soluţii sau alternative la problemele lor, ori văd realitatea în oglinzi
strâmbe.
Avem suficiente motive să credem că deşteptăciunea omului, mai ales în sens statistic,
este o captivă a prostiei. Poate fi o prostie agresivă, alta umilă, cum poate fi şi una plină de
emfază şi chiar tupeu. Această metamorfozare a prostiei, o face aptă să străpungă, orice scut al
prudenţei şi prevenţiei umane. Atât cât îşi poate permite, având destul tupeu prostia, poate
deveni elevată şi „ cultă „ . Spre exemplificare, Sorin Costreie, în eseul „ Prostia academică „,
face o identificare a tipologiei proştilor din mediul universitar, care este evidentă şi o susţin.
Aşa ni se prezintă pozele pentru: „ prostul enciclopedic „ ( ştie multe pentru „ el „ ); „ prostul
poleit „ ( un clovn simpatic ); „ prostul şef „ ( sclavul formalismelor ); „ prostul şmecher „ (
băiatul deştept, descurcăreţ, abil ); „ prostul guraliv „ ( vorbeşte mult, incoerent, „ impostor „ ).
Cum observăm, este greu să mai găsim pe cineva, să facă parte din juriu, pentru incriminarea
prostiei.
Prostia se teme de deşteptăciune, dar în confruntare directă, câştigă mereu, pe principiul
ştiut că cel deştept cedează primul. Soarta unui deştept între proşti, este similară cu a celui care
nu a luat de mult timp băutură în gură, dar dacă mai mulţi oameni îi spun că este beat, sfârşeşte
prin a se duce să se culce. Mai ripostează cel ofensat că este luat de prost: „ Acesta sau asta ne
jigneşte inteligenţa „ ori mai personal, „ Ce domnule, scrie pe fruntea mea că sunt prost? „ Şi
deşi scuipă în palmă şi se şterge pe frunte, tot nu-i dau circumstanţe cei din jur, pentru că în
viaţă mereu cineva trebuie să fie vinovat, păcălit şi fără voia lui chiar prostit.
Dacă A. Einstein a susţinut că: „ Doar două lucruri sunt infinite: Universul şi prostia
umană; iar de cea din urmă sunt foarte sigur „ , arată că prostia nu are o trecere pasageră prin
lume, ci coexistă cu ea şi este a tot cuprinzătoare. De aceea prostia are un grad mare de
acceptabilitate printre oameni, deseori faptele cele mai penibile şi mai abominabile sunt tratate
cu circumstanţe atenuate, când cel în cauză, se exprimă senin şi cu un regret simulat, cum că a
făcut o „ prostie „ . Iar cei din jur îi încuviinţează mărturisirea, prin formula îngăduitoare: „ S-a
alunecat cu firea „ . Aşa apare prostia ca o etichetă, o scuză, un bilet de liberă trecere, o fofilare
şi chiar un scut uneori, pentru a putea trăi printre oameni şi a nu fi internat într-un spital, o
şcoală de corecţie ori o puşcărie.
Din punct de vedere a originilor sale, prostia are o istorie care se suprapune peste cea a
civilizaţiei umane, fiind considerată chiar fundamentul acesteia. Stă ca argument şi convingerea
că nimeni nu este atât de inteligent încât să-şi dea seama cât este de prost. Există o mare
deosebire între comportamentul deşteptului şi cel al prostului. În timp ce deşteptul dacă face
involuntar o gafă, pe moment îşi cere scuze, caută să-i arate interlocutorului că îl respectă şi îl
preţuieşte, recunoaşte că a greşit şi nu mai repetă acea greşeală. Prostul când gafează nu are
privilegiul şi inspiraţia să-şi repare pe loc greşeala, să evite încurcăturile, el are doar regrete
târzii când realizează ce a pierdut. Numai ce-i auzi: „ Ce am făcut? Nu mi-am dat seama. Nu
trebuia. Nu eu sunt de vină. Am avut încredere…” . Cum observăm, proştii nu-şi impută nimic
şi nu fac eforturi pentru a şti, a putea, a înţelege şi repara.

17
 Uneori deştepţii sunt în inferioritate faţă de proşti, pentru că ei obişnuiesc să lucreze pe
cont propriu, deseori îşi pun tălpi între ei şi chiar se execută, în sensul că nu-şi mai dau o şansă,
în timp ce proştii se încurajează şi se susţin între ei. Să ne ferim de judecata proştilor, că au idei
puţine, fixe şi o mare rezistenţă la schimbare! Cum se spune nu-i poţi scoate din ale lor. Aşa
cum şi deştepţii ( inteligenţii ), dacă nu au caracter, sunt nişte maşini bine etalonate, ce pot
judeca şi condamna fără probe şi prezumţie de nevinovăţie, după aparenţe şi cu păreri
preconcepute.
Am putea considera prostia ca fiind forma primară, incipientă a inteligenţei omului. Ea
fiind din totdeauna acolo, nu ar trebui să ne surprindă faptul că ne lovim fiecare dintre noi în
anumite împrejurări, de o eclipsă parţială ori totală de inteligenţă. Atunci când prostia nu avea
concurenţă, oamenii nu îşi cenzurau comportamentul şi spusele, erau cum se spune cât mai
naturali, în circumstanţele respective. Cu alte cuvinte, nu erau unii mai breji, pentru a se face
diferenţa. Faptul că prostia a fost anterioară inteligenţei, este argumentată şi de expresia
consacrată: „ I-a venit mintea la cap „ . Sigur că se poate pune problema dacă cel în cauză, şi-a
pierdut mintea în timp, ori nu a avut-o până atunci. Poate tocmai pentru a se evita asemenea
accidente, sau elaborat în timp coduri ale manierelor elegante, pentru a fi îngrădită prostia de a
ne juca feste în diferite circumstanţe concrete. Dar cine stă să le asculte şi poate să le înţeleagă,
cum a spus poetul. Omul prin firea lui, nu prea este obişnuit să înconjoare, o i-a pe scurtătură,
cum se spune „ dă prin băţ „ şi deseori lasă manierele acasă. Aşa că până a ne pronunţa dacă
prostia este un defect, o afecţiune a inteligenţei omului, ar trebui să ne gândim dacă nu este mai
mult de fapt o proastă creştere, o inteligenţă neşlefuită, ori un obol adus mai mult instinctelor
decât raţiunii omului.
Dacă am asemui mintea omenească cu globul pământesc, partea ocupată de pământ, ar fi
reprezentată de inteligenţă iar partea de mări şi oceane ar fi reprezentată de prostie. Cu situaţia
în care se află pământul de a fi uşor înghiţit de ape, aşa şi inteligenţa este acaparată de prostie.
Inteligenţa fiind acceptată de pământeni că este pozitivă, iar prostia prin definiţie negativă şi
cum extremele se atrag, inteligenţa şi prostia se împletesc şi se îngemănează în viaţa noastră ca
şi conceptele Yin şi Yang. Aceste forţe primordiale şi complementare, ce compun universul şi
toate formele sale de manifestare, ca alternare a întunericului şi luminii, a răului şi a binelui, a
liniştei şi a agitaţiei, le putem extrapola în relaţia deşteptăciunii cu prostia. Se impune cu
necesitate existenţa acestor forţe, doar aşa se poate face diferenţa şi poate progresa umanitatea.
Inteligenţa şi prostia, sunt două ramuri care pornesc din acelaşi trunchi, numai că una produce
mere altoite iar cealaltă mere pădureţe, mici şi acre.
Pentru a recunoaşte prostia şi pe proşti, s-au conturat în timp mai multe încercări de
definire a acestora, care să ţină pe cât posibil cont de exigenţele aristotelice, prin a se stabili
genul proxim şi diferenţa specifică. Pe cale de consecinţă, prostia se manifestă la om prin lipsă
de inteligenţă, prin ignoranţă, incultură, ceea ce conduce la o judecată inadecvată, o anumită
lipsă de sensibilitate sau bun simţ, regăsite manifest în acţiunile, vorbele şi credinţele sale.
Olandezul Matthijs van Boxsel autorul „ Enciclopediei prostiei „ , defineşte prostia ca fiind: „
Autodistrugerea conştientă, capacitatea de a acţiona împotriva lucrurilor ce îţi aduc fericirea „ .
Prostia prin cameleonismul ei, excede însă orice posibilitate de a fi cât mai exact definită.
Erasmus din Rotterdam face în cartea „ Elogiul nebuniei sau discurs spre lauda prostiei „ , o
radiografie în sens generic a prostiei, cu aplicaţie la manifestările sale în lumea în care a trăit
autorul. Este captivant faptul cum este lăsată prostia să se prezinte singură, pentru a se preamări
şi aşi cânta virtuţile. Erasmus o asemănă chiar cu o zeiţă, dat fiind influenţa sa asupra
muritorilor, ea stând chiar la obârşia vieţii lor. Identifică şi un alai demn de această „ zeiţă „

18
format din : „ Iubirea de sine; Linguşirea; Uitarea;Lenevia; Plăcerea; Pofta; Cheful; Somnul „.
Acest alai în care putem identifica şi alţi componenţi faţă de cei menţionaţi de Erasmus, cum ar
fi: Lăcomia; Indiferenţa; Ignoranţa; Ipocrizia; Sfidarea; Fudulia; Răzbunarea; Gelozia,
hălăduind prin lume, contribuie la fericirea şi nefericirea omului. Dacă un umanist cu renume ca
Erasmus, a „ complimentat „ prostia, recunoscându-i existenţa şi formele sale de manifestare,
înseamnă că ea face parte din viaţa noastră, fie că ne găsim în roluri de actori ori spectatori.
În consens cu cele menţionate mai sus, aplicat „ Testul celor Trei „ a lui Socrate în
lumea reală şi în relaţiile interpersonale, puţini sunt muritorii deţinători a celor trei „ stele „ ,
respectiv adevăr, bine şi folosinţă, ca recompensă pentru gândurile, vorbele şi acţiunile lor. Dar
asta ar fi o selecţie prea academică a proştilor de deştepţi ( înţelepţi ), când de fapt, am putea
observa din prima, dacă omului îi lipseşte din trusa personală, gândul bun, zâmbetul şi vorba
dulce, ca semn că poate fi atins de prostie. Apropo de zâmbet şi de valenţele sale educative,
punitive şi curative, putem lesne constata, cum ne scoate elegant dintr-o încurcătură, îi
încurajează pe cei care ne iubesc, descurajează pe cei care ne urăsc, îi sfidează pe cei care ne
dispreţuiesc şi îi ironizează pe proşti. Zâmbetul este ca un pistol cu amortizor. Poate de aici vine
recomandarea proverbială: „ Cine nu ştie să zîmbească să nu-şi deschidă prăvălie! „ . Ne-am
referit la zâmbet şi nu la râs, care este mai greu de simulat şi a trece neobservat. De aceea unde
se râde este voie bună sau se mitraliază o situaţie ridicolă. Râsul nu se poate preface, este
contagios, face bine practicanţilor şi este nimicitor pentru ţinte. Să ne ferim de cei care o ţin
într-un râs! Aceste cerinţe elementare în relaţiile interpersonale, aduc linişte sufletească şi pace
umană, sunt ca un fel de acorduri fine pentru „ pian „ , pentru a nu cânta fals sau de a deranja
interlocutorul. Dacă vreţi este o deşteptăciune a bunului simţ. Din păcate în lume, sunt prea
multe „ piane „ neacordate şi chiar hodorogite şi prea mulţi oameni inversează Bemolul cu
Diezul! Poate de aici vine şi spusa: „ Tonul face muzica ! „ .
Nu întâmplător studiul prostiei, a fost preocuparea şi a altor învăţaţi. Carlo Maria
Cipollo a enunţat chiar „ Legile fundamentale ale prostiei „ . Ele fiind în fapt nişte avertismente,
pentru om şi omenire. Suntem astfel puşi în gardă, cum că: „ este imposibil să cunoaştem
numărul proştilor în circulaţie „ ; „ prostia este independentă de alte caracteristici individuale
inclusiv, statutul social, bogăţie, rasă, sex sau religie „ ; „ prostul produce multe prejudicii,
grupului din care face parte şi chiar lui „ ; „ oamenii deştepţi, subestimează rolul distrugător al
proştilor şi se asociază cu ei „ ; „ prostul este cel mai periculos animal al planetei „ . Din păcate,
rămân în zadar aprinse aceste semafoare, lumea tot traversează pe roşu, ignorând pericolul.
Dacă am apela la o vorbă din bătrâni, care spune: „ Cutare este fără rost „ , adică nu este
nimic de capul lui ( un pierde vară sau taie frunză la câini ), nu are nici direcţie, nici ţintă şi nici
viteză de deplasare. Cineva spunea că la originea cuvântului prost, în limba română stă
constatarea în timp, că unii oameni sunt „ pe rost „ , adică pe muchie, ori într-un anumit gol
dintre două variante acceptate ca bune, numai că proştii aleg mereu a treia variantă, de aceea
sunt neataşaţi unor valori unanim recunoscute şi conştientizate, lumea lor le este suficientă şi
prea de ajuns, după ei ar fi cea mai perfectă. Aceste ziceri chiar dacă nu definesc numaidecât
prostia, pun totuşi accentul pe comportament şi etimologia cuvântului prost.
Mintea omenească nu produce doar perle şi nestemate ( ne referim la cei care o au ), ci şi
unele toxine periculoase, cum ar fi minciuna. Deseori constatăm cum suntem minţiţi în faţă, de
unii semeni, care încearcă să ne manipuleze. De unde putem să ne dăm seama, că deşi omul cu
minte şi prostul circulă pe culoare diferite, cel cu minte îmbrăţişând minciuna ( deseori mai
periculoasă ca prostia ), ca o secreţie a minţii sale, care aparent are culoarea deşteptăciunii şi
conţinutul adevărului, dar în fond este un deşeu al inteligenţei umane impregnat cu prostie, care

19
pune în captivitate adevărul şi chiar îl eludează cu intenţie, minciuna fiind rudă de gradul unu
cu prostia. Poate aici este sălaşul prostiilor făcute de oamenii deştepţi, care cred că pot fenta,
ceea ce s-a încetăţenit şi împământenit în comportamentul uman, acceptat şi îngăduit de bunul
simţ.
Nici cele mai elaborate teste de I Q, nu sunt în măsură să determine cu precizie, cine
este prost sau deştept. Am putea totuşi să oferim o serie de repere, pentru ca oricine să-şi dea
seama cu cine are de a face. Adică cu proşti legitimaţi ca atare sau cu unii predispuşi la prostie.
Nu trebuie să facem măsurători suplimentare, pentru a realiza cât sunt de impregnaţi de prostie
unii semeni de ai noştri care sunt: atotştiutori; atotputernici; chisaţi ( bătuţi în cap ); cei care
cumpără „ marfa „ ispitiţi de ambalaj şi etichetă nefiind interesaţi de conţinut; cei care se iau din
senin de alţii ( ca boala de omul sănătos ); cei care spun Da când ar trebui să spună Nu şi spun
Nu când ar trebui să spună Da; cei care nu se căiesc pentru unele fapte ale lor; cei care nu ştiu să
facă concesii; cei care fac mereu reproşuri celor din jur; cei care ştiu mereu ce să se facă, dar nu
ştiu cum şi de ce să se facă, cei cărora nimic nu le mai ajunge, acceptând frăţia cu lăcomia.
Aproape nu este străduţă pe care să ne deplasăm în viaţă, fără a avea surpriza să dăm
peste prostie. Pornind de la proverbul: „ Cizmarul umblă cu ghetele rupte „ , nu ar trebui să
avem nedumeriri şi prea multe aşteptări. Nu-i vorbă că s-a încălţat din greşeală cu ghetele rupte,
ori nu-şi poate permite o gheată bună, fie şi reparată, este evident că este vorba de prostie. În
fapt nu avem de a face cu proşti, ci cu semeni care mai mult o fac pe proştii ( aşa-zisa prostie
ad-hoc ). Din aceeaşi rădăcină a prostiei se trage şi zgârcenia bancherului, care când a intrat în
moschee, s-a observat că avea ciorapii rupţi, alt bancher avea pantofii rupţi în talpă ( lucra la
Fondul monetar Internaţional). Dar să nu coborâm din înaltele sfere ale societăţii, punându-ne
întrebarea ce poate fi? Când preşedintele Băncii Mondiale s-a încurcat la un hotel, cu o
cameristă, nota de plată fiind pierderea onoarei şi a funcţiei; Sau dintr-o ceartă amoroasă, a
izbucnit scandalul „ Panama „, fiind disipate în lume peste 11 milioane de documente, prin
intermediul unor publicaţii, din mai multe ţări, care atestau că oameni de stat, preşedinţi, prim
miniştri, politicieni, oameni de afaceri, din diferite ţări, inclusiv din România, şi-au transferat
banii în paradisuri fiscale, pentru aşi asigura anonimatul, a ascunde provenienţa banilor şi a
eluda obligaţiile fiscale. Deşi a fost un uragan care a zdruncinat lumea, mulţi dintre cei
incriminaţi, s-au prevalat de o aparenţă de legalitate şi nu au nici o remuşcare de ordin moral, se
cred deştepţii lumii, pe care în fapt o păcălesc, o sfidează, o fură şi o condamnă la sărăcie. Au în
fapt o lume a lor, suspendată între cer şi pământ; Un preşedinte american este cântat prin presă
şi purtat prin justiţie, că ar fi atentat la pudoarea unei domnişoare din anturajul prezidenţial; Un
alt preşedinte tot american, a pus sub ascultarea microfoanelor adversarii politici, fiind prins în
fapt şi obligat să-şi dea demisia; În plină epocă de acutizare a problemelor de mediu, când se
resimt dureros efectele nefaste pentru omenire, doi producători mondiali de autoturisme, unul
dovedit şi altul deocamdată suspectat, au influenţat softul maşinilor, pentru a diminua în mod
mincinos, nivelul emisiilor poluante. Au mizat pe faptul că hoţul neprins, este negustor cinstit,
cum spune proverbul. Se iau măsuri post factum, dar efectele au rămas.
Revenind în România, ce fel de exemplu poate fi dat, ori a ne face să nu ne gândim la
prostie, dacă ne oprim la prestaţia doar a doi preşedinţi? Unul în funcţie mai multe zeci de ani,
înainte de anul 1989, prin atitudine dictatorială, megalomanie, cu o viziune denaturată asupra
realităţilor din ţară şi din lume, potenţată şi de amestecul soţiei sale în actul de guvernare, care
au terminat lamentabil, prin a fi executaţi de un tribunal ad-hoc, legitimat de revoluţie; Alt
preşedinte ieşit din cenuşa revoluţiei „ ales „ de popor şi „ reales „ ( ghilimele pentru că aceste
alegeri au fost cu cântec şi suspiciuni de fraudă, după cum s-a relatat pe larg în presa vremii ),

20
printr-o manipulare reuşită în faţa „ proştilor „, părăseşte după 10 ani preşedinţia, lăsând în
urmă o ţară răvăşită, un stat slab, mai mult temut decât respectat, cu multă ură între diferite
categorii sociale şi o agitaţie creată artificial în societate. După această perdea de fum, în timp
ce pe o criză în mare parte creată artificial, se tăiau salariile şi pensiile românilor, nomenclatura
de partid al momentului, deseori transpartinică, a devalizat ţara de miliarde de euro. Şi ca să se
arate că nu le pasă de „ proşti „ , preşedintele după ce a fost reales, din prima seară s-a exprimat:
„ Un fleac, i-am ciuruit! „ iar cei din anturajul său au început să afişeze în următorii ani,
opulenţă, dispreţ, infatuare şi lăcomie.
Protejata preşedintelui, cu numele de Elena, ca şi alte Elene din istoria României, care
au influenţat negativ conducătorii pe care i-au secondat, se afişa în perioadă de criză cu poşete
de diferite culori, unele în valoare de zeci de mii de dolari şi rochie de mii de lire, iar pentru a
ieşi şi mai mult în evidenţă, apărea frecvent la televizor, ca o vedetă de primă mărime. Era şi
asta o probă de „ solidaritate „ ( la care făcea apel chiar şi preşedintele ţării ) şi că banii nu erau
câştigaţi prin muncă, fiind ignoraţi şi sfidaţi cei atinşi şi chiar răpuşi de criză. Nu întâmplător
preşedintele a susţinut pupila sa, să acceadă la funcţia de preşedinte a ţării, pentru a se perpetua
domnia prostiei, după ce anterior a fost ministru, cu mai multe miliarde de lei pe mână, aruncaţi
în investiţii discutabile şi imputabile. Epilogul acestei demonstraţii de prostie, când unii se cred
centrul universului, a fost că pupila a fost dată pe mâna justiţiei ( deşi pe cinstite, nu era ea
singura vinovată ). Şi apoi merită unele circumstanţe, că a avut curajul să ridice vălul de pe
unele abuzuri ale organelor statului, care au acţionat la comandă politică sau au început să facă
politica unor interese obscure, fără nici o legătură cu legitimitatea dată de votul popular. Şi
fostul preşedinte este şi el strigat la catalog pentru mai multe dosare penale. Sigur ei şi alţii din
anturajul lor, vor plăti pentru fapte şi pagube, în timp ce un întreg popor a rămas prostit, cu
banii luaţi şi îndatorat pentru mulţi ani. Este destul de activ, fostul preşedinte, în a critica
abuzurile sistemului, care a fost creat de el. Are destule păcate fostul preşedinte Băsescu, de
care este conştient şi el, după cât de frecvent se spovedeşte în faţa naţiunii. Cum să-l credem, că
nu a ştiut şi a prevenit derapajele sistemului, în mandatul său? Se mizează mult pe faptul, că
lumea uită uşor. Dar este o dreptate a timpului, care confirmă prezicerea lui Francis Bacon: „
Dorinţa nemăsurată de putere, i-a făcut pe îngeri să se prăbuşească. Oamenii nu au cum să scape
„.
Din al doilea mandat al său, preşedintele Băsescu a înregistrat cel mai mare nivel de
nemulţumire din partea poporului, de la Ceauşescu încoace. După unii, ultimul mandat a lui
Băsescu, a fost considerat în deficit de legitimitate iar după acţiunile ulterioare ale justiţiei chiar
şi nelegal, o parte din el. Pentru a se elimina îndoielile şi unele acuzaţii ulterioare, în anul 2017
s-a constituit o comisie de anchetă parlamentară, fiind deschis şi un dosar la parchetul general,
pe tema alegerilor prezidenţiale din anul 2009.
Cred că este o acţiune fără precedent pe mapamond, când peste şapte milioane de
români în anul 2012, au votat ca preşedintele să plece acasă, numai că o cârdăşie obscură, de rea
credinţă şi supusă preşedintelui, între unii membri ai Curţii Constituţionale şi alte organe ale
statului, cu binecuvântarea străinătăţii, au produs o „ erată „ , prin care sa revenit şi s-a deturnat
logica şi legalitatea validării suspendării din funcţie a preşedintelui. Nu numai că au fost anulate
dintr-un condei, peste şapte milioane de voturi ale românilor, dar s-a trecut în forţă la
intimidare, prin întocmirea de dosare penale unor participanţi la referendum, sub diferite
pretexte aceştia au fost purtaţi prin tribunale ani de zile, în final fiind găsiţi nevinovaţi, cu
puţine excepţii şi ele discutabile. Ce poate să însemne descinderile procurorilor prin mai multe
localităţi ale ţării, prin scoaterea oamenilor chiar şi din biserici şi puşi apoi să jure pe biblia

21
aşezată pe capota maşinilor, alţii treziţi cu noaptea în cap, doar pentru a fi interogaţi dacă şi cum
au votat la referendum, şi totul pe banii şi răbdarea românilor? Aşa cum ne putem întreba cât de
patrioţi au fost cei care au minţit străinătatea faţă de realităţile din România, inducând ideea
unei vini colective şi că am fi o ţară neguvernabilă. Cred că a fost cea mai monstruoasă prostire
a românilor din ultimii o sută de ani, când nu mai putem învinui neapărat pe americani, pe ruşi
ori pe alţii ( deşi au fost tentative ), ci pe conaţionali de ai noştri, care au perceput într-un mod „
original „ şi păgubos pentru ţară, aşa-zisul „ interes naţional „ şi „ statul de drept „ . De fapt a
fost reacţia de autoconservare a sistemului, cetăţeanul de rând ajungând captivul acestuia.
Proporţia acestui dezastru, nu poate fi evaluată doar din perspectiva unor pagube materiale, ci
mult mai profund s-a operat în mentalul colectiv, la milioane de români li s-a furat respectul de
sine, demonstrându-le că ei nu contează, ca şi votul lor de altfel, iar dacă cineva are vreo
atitudine revendicativă, unii procurori sunt dispuşi să discute cu ei şi după caz să-i înveţe minte.
A fost acea perioadă din istoria ţării sub domnia autoritară a prostiei, cu efecte propagate mult
în timp, dereglând funcţionarea democraţiei, cu abuzuri evidente asupra libertăţii individuale şi
de îngrădire a drepturilor cetăţeneşti. S-a mers totuşi prea departe şi prea jos! Dezordinea
introdusă timp de 10 ani în dereglarea treburilor ţării, a consacrat în mentalul colectiv, băsismul,
care a cultivat vrajba, frica şi umilirea cetăţeanului de rând. Băsismul în exprimare sintetică,
este o formă de coabitare a parvenismului cu impostura.
Am făcut doar câteva exemplificări, pentru a evidenţia prezenţa şi influenţa prostiei în
toate straturile societăţii şi în locuri unde nu te aştepţi. Ne putem pune problema, că dacă la
aceste nivele, fie el un mare demnitar internaţional ori preşedinte de ţară cu acelaşi rang de
vizibilitate internaţională sau un preşedinte de ţară, în cazul nostru România, cum este văzut la
noi ca un „ tătuc „ , poate să-i ameţească şi să-i prostească puterea, averea şi statutul social
aparent intangibil, ce am putea să cerem unui om simplu, de rând, manipulat de propagandă,
prostit de televizor, înfricoşat că ar putea fi urmărit şi cu telefonul ascultat, putând fi condamnat
nevinovat pe suspiciuni „ rezonabile „ ori în baza unui denunţ a unui cetăţean care caută să-şi
cumpere libertatea, încercând să „ probeze „ ceea ce nu a văzut şi nu a auzit, culmea prostiei că
este crezut de procurori şi poate înainte de toate, omul este înglodat şi în greutăţile de fiecare zi?
Din plecare ar trebui cel puţin în cazurile exemplificate, pe cei în cauză să nu-i suspectăm de
prostie nativă, că altfel nu ar fi ajuns în funcţiile şi poziţiile sociale menţionate. De netăgăduit
că au fost atât de deştepţi, încât să-i prostească pe alţii, ori să se vadă într-o oglindă care
măreşte, ceea ce credeau ei, că îi îndreptăţeşte să facă o prostie şi chiar mai multe. Astfel de
realităţi oarecum paradoxale, au inspirat apariţia unor proverbe de genul: „ Să te temi şi când
eşti tămâiat ! „ , în sensul că nu există certitudinea, că nu te poţi împuţi, chiar dacă ţi-ai luat
unele precauţii. Sau „ A ajuns el om mare, dar caracter nu are „ ; „ Pe afară-i vopsit gardul şi
înăuntru-i leopardul „ ; „ Acoperindu-i cu făgăduinţi, i-a luat pe oameni de proşti şi de tâmpiţi „
.
Sigur cu spiritul său de observaţie, fiecare om ar putea identifica şi alte ipostaze, când
vrea sau nu vrea, dă faţă în faţă cu prostul, care poate fi conştient sau nu de acest atribut. Cert
este că deşteptăciunea mai înconjoară, dar prostia dă de-a dreptul. Deseori pentru ca
deşteptăciunea să poată triumfa, coabitează cu prostia. Prostia nu trebuie căutată, ea apare din
senin, are ceva din iminenţa producerii unui cutremur, pentru care se pregătesc oamenii cu
gândul şi cu fapta timp îndelungat, dar când vine, mai toţi sunt luaţi prin surprindere şi
nepregătite şi consecinţele sunt greu de evaluat. Deşteptăciunea omenească este mereu la
mijloc, flancată de prostie uneori căutată, acceptată, tolerată şi de nebunie, când cei în cauză de
regulă sunt internaţi în spitale iar la prostie s-ar crede că se poate face tratament la domiciliu.

22
 Chiar dacă prostia este considerată o „ boală „ aparent netransmisibilă, este totuşi o
afecţiune şi de aceea în timp omenirea a perfectat şi o anumită schemă de tratament, prin ironie,
indulgenţă şi dezaprobare. Prin educaţie ca şi efect al învăţăturii polenizate cu instrucţie, se
caută ca de copil, omul să fie vaccinat contra prostiei, pentru a se asigura o anumită imunitate
socială, pentru cea personală, nu trebuie să ne facem probleme, întrucât prostia nu doare. Poate
produce şi suferinţe individuale, dar rareori se dă vina pe ea.
Fiecare popor şi-a creat modele de prostie şi de isteţime, pentru a ironiza această
suferinţă ( până şi această expresie „ suferinţă „ dă circumstanţe omului atins de prostie )
umană, a susţine o anumită latură comică a vieţii, a educa oamenii să deosebească binele de rău,
normalul de ridicol şi de ce nu, să poată trece mai uşor peste monotonie şi nevoile vieţii
cotidiene. Am putea spune că de când există lumea, prostia a fost sursa principală a umorului.
Încă din evul mediu au apărut bufonii şi clovnii. Personaje cu această caracteristică le întâlnim
în filme de comedie, de desene animate şi în cărţi. Dacă am lua exemple din România, este
bogată paleta acestor eroi: Păcală, Tândală, Dănilă Prepeleac, Hagi-Tudose, Bulă sau eroii
anonimi din „ Prostia omenească „ scrisă de Ion Creangă, care întăreşte faptul că proştii în
diferite ipostaze, se întâlnesc pe toate drumurile.
Aceste „ tratamente „ nu vindecă în fapt prostia, o poate cel mult preveni, dar scot în
evidenţă şi o anumită candoare a prostiei, o nevinovăţie şi chiar faptul că în esenţa ei are şi
oarecare isteţime, dacă nu urme evidente de inteligenţă. Uneori suntem surprinşi cum râde hârb
de oală spartă, atunci când se confruntă, ori se tachinează proştii între ei. Pentru că: „ Prostul are
un mare avantaj faţă de omul deştept, este întotdeauna mulţumit de el însuşi „ ( Napoleon
Bonaparte ). Tratamentul prostiei nu este garantat şi prin faptul că proştii mereu sunt odihniţi,
de aceea o scoţi greu la capăt cu ei, chiar dacă uneori ştiu multe, puţine înţeleg, de aceea nu fac
eforturi să se schimbe. Apropo de rezistenţa la schimbare, mai mult de a căuta să nu fii în rând
cu lumea, face senzaţie în ultimul timp, personajul „ Dorel „ , prototipul omului uituc, neglijent,
leneş, la care nu-i pasă de reguli, de bunul simţ, şi face lucru de mântuială. Remarcându-se prin
fapte de genul: lasă un stâlp de telefonie sau de electricitate, în mijlocul şoselei asfaltate sau în
interiorul unei case; toarnă asfalt peste liniile de tramvai; dă cu tirul în casele oamenilor; lasă
gropi în şosea neacoperite şi nemarcate; trece în viteză peste culoarea roşie a semaforului;
traversează cu maşina linia de cale ferată tocmai când vine trenul; dă foc la mirişte şi i-a foc
satul; lasă tractorul ori maşina în vârful dealului, fără ai pune frâna şi putem continua cu
isprăvile acestor nebuni aflaţi în libertate.
Dar în viaţă putem găsi şi alte „ modele „ sau eroi predispuşi să aducă obolul lor
prostiei. În acest sens, ne oferă unele repere Carlo Maria Cipollo, prin împărţirea oamenilor în
patru grupuri de indivizi: „ inteligenţi, proşti, escroci şi inocenţi „ . Dacă ne-am referit la latura
comică ( în general mai bine cunoscută ), de ironizare a prostiei şi la cea tragicomică când
prostia poate face şi victime umane, nu putem face abstracţie de latura serioasă, poate prea
serioasă şi chiar onorabilă în anumită măsură, dar nu mai puţin impregnată de prostie. Aceste
comportamente umane încadrându-se şi ele în exigenţele clopotului lui Gauss, având o
distribuţie destul de uniformă în lume. „ Serioşii „ din această categorie, îi identificăm în
personaje cum ar fi: Perfecţionistul, Zelosul, Gică Contra, Obedientul, Indispensabilul,
Plafonatul, Ofticosul, Impostorul, Parvenitul, Indolentul, Vicleanul, Sacrificatul, Frustratul,
Părerologul şi poate or mai fi şi alţii.
După aceste exemplificări, ne convingem că nu prea este monotonie în lumea prostiei.
Este o lume de carnaval, destul de colorată, uneori zgomotoasă, care îşi creează şi revendică o
anumită normalitate a ei şi pe cale de consecinţă, poate impune reguli şi conduite

23
comportamentale pentru cei din jur. Dar să facem cunoştinţă cu „ serioşii „ , cu menţiunea
apăsată, că atât ei cât şi alţii nexemplificaţi, nu sunt numaidecât proşti ci cochetează cu prostia,
deseori se dau mai deştepţi ca deştepţii, preferând să-şi creeze un anumit culoar, prin care cred
ei că pot reuşi în viaţă, să se acopere de glorie şi să rămână în memoria umanităţii. Chiar ar
trebui să fim îngăduitori cu ei, pentru că de cele mai multe ori nu se menajează, dau ce au mai
bun în ei, problema este că nu prea au limite, sunt ca şi covoarele netivite la capete, care se pot
destrăma uşor. În sinea lor sunt chiar de bună credinţă, dar au un deficit de sociabilitate, prea
defilează de unii singuri, nu sunt pentru munca de echipă. Pot avea chiar un rol toxic într-o
colectivitate, încercând să frâneze inconştient şi să accelereze fără limite, ceea ce-i face să
eşueze, atât ca intenţie cât şi ca acţiune. La mulţi dintre ei, este o problemă de educaţie, a
experienţelor proprii de viaţă şi cum ştim dezvăţul este mai greu ca învăţul.
Perfecţionistul, este omul cu pantofii mereu lustruiţi, impecabil în ţinută, atrage atenţia,
dă bine, poate fi invidiat, numai că atunci când deschide gura, constaţi că nu este dispus pentru
concesii, nu dă circumstanţe, dă uşor sentinţe, totul îi „ pute „ , îi priveşte pe alţii de sus, parcă
ar spune „ acesta sunt dacă vă place, altul mama nu mai face „ . Este sincer în demersul său şi
chiar nu realizează că îi tratează pe cei din jur ca pe nişte soldăţei, care să execute comenzile,
fără obiecţii sau comentarii. Aceste persoane sunt ca nişte maşinării care emană răceală,
indiferenţă, chiar frică, impunând standarde greu de atins şi mai ales de menţinut, ceea ce poate
irita şi face pe cei din jur, să abandoneze colaborarea cu ei. De regulă nici ei nu o termină bine,
îi putem întâlni cu sănătatea în pioneze, marginalizaţi de cei din jur şi cu regrete sincere, că
putea fi altfel. Perfecţionistul este în situaţia copilului mic, care este crescut într-o curăţenie
exagerată, ceea ce îl împiedică să-şi formeze anticorpi, pentru a deveni imun la unele boli.
Perfecţionistul stă rău cu imunitatea socială pentru că va vrea mereu să se ia lumea după el şi nu
el după lume, ceea ce-l va face să trăiască decepţii şi să moară de tânăr.
Zelosul, pare un om mereu pe fugă, tocmai mi-am amintit că ani de zile, când veneam
sau plecam de la serviciu, mă întâlneam cu o tânără, care o ţinea într-o fugă de acasă la serviciu
şi nici la întoarcere nu micşora viteza. Chiar şi de la cumpărături, se deplasa în mare viteză spre
casă. În una din zile a realizat târziu că a trecut pe lângă o Troiţă, s-a întors a făcut semnul
crucii şi a continuat crosul. I-am propus să vorbesc cu preotul, să îndesim numărul troiţelor, aşa
va face mai multe opriri, ca şi pauze necesare. Am întrebat-o dacă la serviciu este la fel de
harnică. Mi-a răspuns că îşi termină repede norma şi apoi mai face şi altceva. Era conştientă că
forţează, dar asta era firea ei. Zeloşii sunt cei care sparg normele, nu-şi precupeţesc timpul şi
energia, pentru a mulţumi şefii şi pe cei din jur. Nu pot sta locului şi cu mâinile şi chiar mintea
neocupate. Sunt genul de oameni care lucrează la mai multe maşini, ori ocupă mai multe
posturi. Ard ca nişte torţe şi se folosesc cu neruşinare alţii de ei. Ca şi perfecţioniştii, zeloşii nu
se menajează, par a fi persoane de unică folosinţă, nu prea agreaţi, susţinuţi şi ajutaţi de alţii
atunci când nu mai pot. Îi poţi auzi exprimându-se cu năduf uneori: „ nu mai pot, dar nimeni nu
mă crede! „ De multe ori la zelos, voinţa o ia înaintea putinţei, de aceea este un om sacrificat
din iniţiativă proprie ori că aşa vor alţii. Dacă un zelos ajunge să deţină anumite funcţii, de
multe ori se potriveşte proverbul, cum că s-a dat bâta în mâna prostului. Dacă perfecţionistul
prin comportamentul său într-o colectivitate, poate stârni iritare, până la ură, zelosul cu puţine
excepţii, inspiră milă şi compasiune.
În panoplia acestor eroi neînţeleşi intră şi Gică Contra, o persoană construită pe
calapodul de a spune Da când ar trebui să spună Nu ori să tacă şi invers, aşa doar să aibă o
părere. El circulă mereu pe banda sensului invers de circulaţie, de aceea nu poate evita
frecventele tamponări. Este un om cu reflexele inverse, atât ca percepţie cât şi ca reacţie. Cu el

24
nu se poate scoate la un capăt, pentru că taie repede maioneza, că nu o mai poţi repara nici cu
lămâie. Cam dă cu piatra în baltă pentru a se băga în seamă, să se dea superior, interesant şi
important. Pare priceput a cere socoteală, dar nu poate da soluţii, pentru că nu înţelege şi nici nu
este preocupat de asta. Gică Contra poate face ravagii, dacă este scăpat într-o funcţie de
conducere, când va teroriza subalternii, cu ce trebuie făcut, dar cu nici un cuvânt cum trebuie
făcut, intră în rolul poliţistului vânător de greşeli, a găsirii nodului în papură şi foarte important,
crede că are totdeauna dreptate şi că toţi ceilalţi ar fi proşti, doar el este deştept. Gică Contra
este ca un măr stricat în lada cu mere, pentru că prin comportamentul său, seamănă derută,
scoate lumea din sărite, o intoxică şi o încurcă.
Obedientul pare o specie de om, dispusă de a da deseori, mai mult decât i se cere. De
regulă nu prea are coloană vertebrală, păreri proprii, principii şi nici nu riscă în situaţii critice.
Obedientul, este cel cum se spune în popor, bate în struna cuiva, de regulă cu un grad mai
superior ca funcţie şi pregătire, putere, avere, etc. De aici poate şi proverbul: „ Capul plecat,
sabia nu-l taie „ . Dacă perfecţionistul şi zelosul, în cea mai mare parte îşi pot face rău singuri,
pe Gică Contra îl putem neutraliza, prin a nu-l lua în seamă, obedientul când intră în rolul
râmei, poate face mult rău celor din jur, mai ales când are o anumită poziţie socială şi poate
dispune de soarta altora. Obedienţii mişcându-se după cum bate vântul, induc nestatornicie, o
atitudine de nesocotire şi eludare a legii şi o certitudine că nu te poţi baza pe ei.
Indispensabilul perceput aşa mai mult de el însuşi, decât de cei din jur. Este o persoană
cu o foarte bună părere despre ea şi foarte proastă despre alţii. Numai ce-l poţi auzi: „ Dacă nu
aş fi eu, var mânca câinii!” ; „ Datorită mie aţi reuşit „ ; „ Dacă eu nu eram de acord, nu se făcea
lucrul X sau Y „ . Se crede în lumea lui, un fel de centru al universului, toţi şi toate se rotesc în
jurul său şi depind de el. În fapt este un om de care se folosesc alţi, speculându-i slăbiciunile. El
chiar poate face mai mult decât zelosul, în sensul că nu numai se istoveşte pentru alţii, la o adică
se poate şi sacrifica. Ocupat de a fi peste tot şi în toate, chiar nu mai are timp de el. Îşi cam
merită soarta, că o caută cu lumânarea. Numai ce auzi: „ de mâine ( care se amână mereu ), nu
mă mai omor, chiar nu mă mai interesează! „ Ca şi celelalte personaje la care ne-am referit şi
indispensabilul este bântuit de unele excese, care îl fac incomod şi deranjant pentru alţii, într-un
fel ei ies în evidenţă, dar nu prea sunt remarcaţi ori băgaţi în seamă. Soluţiile date de ei la
problemele vieţii, nu sunt mulate pe o normalitate în genere acceptată de lume şi au un procent
variabil de deşteptăciune.
Plafonatul este un personaj frecvent întâlnit în zilele noastre. Însăşi numele său de botez,
vine de la plafon, care îl obligă să meargă ghebos dacă cumva este mai înalt ori pur şi simplu
să-i limiteze creşterea dacă am presupune că este în creştere. Poziţia în care se află îi marchează
vizibil mentalitatea şi conduita de viaţă. Parcă îşi autoimpune să nu vadă stele de pe cer şi nici
un orizont mai îndepărtat decât vârful propriului pantof. Sigur „ plafonul „ este cel care îl
încorsetează. Nu prea ripostează, se complace în această stare. Ne referim la plafon în sens
metaforic, în fapt este vorba de un om, care şi-a impus sau acceptat nişte limite, care nu-l mai
onorează, situându-l într-o defensivă ruşinoasă în lupta cu viaţa. Plafonaţii nu-şi mai amintesc
de trecut, prezentul nu-i prea interesează iar pentru viitor nu mai au nici o speranţă. Cu alte
cuvinte plafonaţii, deşi sunt sub presiunea plafonului, sunt nişte aerieni. Ei nu se pot ajuta pe ei
însăşi şi cu atât mai puţin pe alţii.
Ofticosul face şi el parte dintr-o lume colorată care cochetează cu prostia. Ofticosul este
un om intoxicat cu răutate şi îmbătat de invidie. Orice reuşită al altuia, nu numai că o pune la
îndoială ci chiar o desfiinţează. De felul lui ca şi plafonatul, nu este un luptător, priveşte de pe
margine, evită confruntarea directă, atacă pe la spate, comentează mult şi îşi face mult rău lui

25
însuşi. Aceşti indivizi, privesc mereu peste gard în grădina altuia şi fac tot ce este posibil să
moară capra vecinului. Ei se pot deconspira, nu doar prin gesturi şi acţiuni şi prin modul de
exprimare, este aproape un automatism expresia „ mă oftic „ ori „ mă oftică „ . S-ar putea crede
că acest foc cu smoală, are loc doar în interiorul individului, dar de multe ori deversează şi în
afară.
Impostorul şi parvenitul, dacă nu sunt fraţi sigur sunt veri drepţi. Impostorul ne prezintă
o tinichea, drept o lucrare originală, care în fapt este o contrafacere, o deghizare a realităţii,
insistând să ne convingă că cioara este papagal. Impostorul recurge cu neruşinare, fără frică de
lege sau de Dumnezeu, la uzurparea de calităţi oficiale, profesionale ori ca intenţii de acţiune.
El este un hoţ de identitate. Impostorii şi impostura au îmbolnăvit o mare parte a societăţii
noastre, dându-se în diferite împrejurări, altceva decât sunt în realitate. Sună frumos, schimbare,
reformă, renaştere, dar când le vezi în realitate nu seamănă cu intenţia şi cu proiectul. Este un
fapt curent când suntem avertizaţi să fim atenţi cum relaţionăm cu semenii, fie ei: poliţişti, popi,
verificatori ori reparatori de utilităţi, chiar şi colindători, mai ales când îi primim în casele
noastre. Sub aceste reprezentări de autoritate, prestatori de servicii ori urări de bine, pot fi hoţi,
escroci şi alte gunoaie ale societăţii. Impostura poate înăcri, deteriora, deturna, compromite şi
modul logic şi legal de funcţionare a mecanismelor şi normelor sociale. Fie că ne referim la
democraţie, libertate, dreptate, egalitate, solidaritate, răspundere etc.. Dacă impostorul accede în
politică, va fi doar un om al începuturilor, al apelor tulburi, a reformelor fără obiect şi al
schimbărilor fără ţintă. Se va afla doar în treabă, probând în timp că nu este ce vrea să pară. Se
păcăleşte pe el şi înşeală oamenii. Impostorul este un lup în piele de oaie.
Dacă impostorul este de regulă un om cu mască, parvenitul nu este cu mască evidentă, el
chiar iese cum se spune „ ca păduchele în frunte „ . Face şi el parte din alaiul de „ capră „ al
lumii. Parvenitul de regulă caută şi reuşeşte deseori prin metode necinstite şi lăcomie, să sară pe
scara vieţii mai mulţi fuştei şi chiar să ocolească scara, dobândind funcţii şi avere. Cum îi spune
şi denumirea, pare venit în poziţia la care a avut acces, adică nu este de acolo, ori îl strânge
costumul, nu-l ajută mintea, afişează opulenţă, stridenţă, tupeu, grandomanie şi o „ elevată „
prostie. I se potriveşte spusa: „ Cu prostul să nu te pui, că nu-l mişti din locul lui „.
Indolentul este omul care afişează o neglijenţă evidentă şi deranjantă, nu numai faţă de
ţinuta, comportamentul şi obligaţiile sale, dar şi o indiferenţă supărătoare faţă de drepturile
altora. Cu o uşurinţă de balerin îşi poate abandona familia, copiii, prietenii, ţara, fără ezitare sau
remuşcări. Insensibil la bune maniere, la respect şi cinste. Poate jigni, umili şi chiar agresa pe
cei din jur, fără a se gândi la consecinţe Are apucături puse mai mult pe seama educaţiei, decât
de origine ereditară. Este un om care se desprinde mai greu de regnul animal ( care poate fi
jignit, deseori animalele fiind mai sensibile ca unii oameni ). El operează după proverbul, că
dacă arde satul, nu-i nimic se mută în altul.
Vicleanul este un om născut în zodia vulpii, caracterizându-l şiretenia, poate acţiona de
multe ori nevăzut şi nesimţit, constaţi doar că nu mai ai „ găini în coteţ „ . Reuşeşte să sară
garduri, să păcălească câinii şi să înfulece prada. Prin faptul că reuşeşte să ia culoarea mediului
şi cu un comportament destul de felin, este greu de detectat şi după caz neutralizat. Vicleanul
este un bun actor, ştie să sufere din vorbe, varsă şi lacrimi de ceapă, dar să fie necruţător prin
gânduri şi fapte. De regulă viclenii sunt oameni inteligenţi, în confruntările cu alţii neavizaţi,
fac în raţionamentul lor două, trei mutări în faţă, nu întâmplător îţi dai seama că îţi lipseşte
portofelul, când ai ajuns acasă. Pot fi oameni bine instruiţi, dar au o mare problemă de caracter.
Din rândul lor se recrutează descurcăreţii. Nu sunt de dorit pentru tovărăşie de drum lung, că te
pot prosti când te aştepţi mai puţin. Ei sunt practicanţii unei prostii emancipate.

26
 Sacrificatul este omul care intră în acest rol din proprie iniţiativă ori obligat de alţii.
Acest sacrificiu se poate încadra în limite necontrolabile, începând de la limita confortului
personal, până la limita pierderii sănătăţii şi chiar a vieţii. Este curios cum astăzi îşi poate
blestema zilele şi de mâine să o i-a de la capăt. Sacrificatul este deseori un sclav care îşi acceptă
soarta. Are în felul de a fi, ceva din comportamentul drogatului. Este un om care a făcut
contract cu suferinţa. El are zborul vieţii întrerupt, având aripile tăiate, precum se face la curci,
să nu zboare la vecini. El există deseori, doar pentru alţii. Este un martir care se plânge de
soartă, dar nu prea depune eforturi să o schimbe. Uneori acceptă rolul de sacrificat din prostie şi
este prea lipsit de voinţă să revină. Sunt oameni de compătimit şi poate din alt punct de vedere
sunt de admirat.
Frustratul este o persoană tot mai des întâlnită în zilele noastre. De menţionat că orice
om, la un moment dat, episodic, poate trăi un sentiment de frustrare, regăsit în comportamentul
său, indiferent de vârstă sau sex, care să-i dea o stare de disconfort sau să-l mobilizeze, pentru a
depăşi această criză de personalitate. Viaţa ne pune în diferite ipostaze, când am vrea ca în
fabula broaştei, care a încercat să se umfle, pentru a ajunge la dimensiunile boului, cu
consecinţa firească de a crăpa, ori să ne urcăm pe un stâlp, fără mijloace asiguratorii şi să cădem
de la înălţime sau să ne aruncăm într-o apă rece şi adâncă, cu riscul de a ne îneca. Cum putem
să constatăm că doar nouă ( aşa credem noi ), ni se întâmplă să ne lovim de obstacole, să avem
interdicţii şi tot felul de neplăceri. Aceste consideraţii de maximă generalitate, pot fi
particularizate pe indivizi, cu anumite grade de risc şi consecinţe, în funcţie de nivelul de
deşteptăciune, de experienţa de viaţă şi de rezistenţa la stres, în a realiza omul, cine este, ce
vrea, ce poate şi foarte important, să poată evalua realist, cât poate depinde de el şi cât de alţii,
înfăptuirea dorinţelor şi aspiraţiilor sale. Dar cum ştim este uşor de spus şi greu de făcut. Aşa că
din păcate, întâlnim frecvent frustratul, ca om care pendulează între depresie şi isterie, ce
decontează angoasele sale, faţă de semenii apropiaţi sau mai îndepărtaţi, prin accese de furie,
neputinţă, iritabilitate, agresivitate, răutate. Ca un om normal, eşti pus în mare dificultate, în a
relaţiona cu frustraţii. Până la un punct, dacă manifestă invidie, un anumit complex de
inferioritate, că nu are, nu poate, ce reuşesc alţii, nu este un pericol pentru el însuşi sau pentru
alţii. Probleme apar atunci când se proiectează în postura că doar el are merite, care nu sunt
recunoscute, în nereuşitele sale, dă vina pe alţii, devin sensibili la critică, aprioric nu-şi
reproşează nimic, sunt dezamăgiţi de cei din jur şi chiar de viaţă. Poate trăi drama frustratului,
omul în postura de cetăţean, de familist, de om cuprins într-o formă de învăţământ sau o
profesie, cu sau fără statut de şef ori ca pensionar. Ajunge de se comportă uneori, ca un „
terorist „ sau ca un câine plouat.
De eşti luat ca ţintă sau ca paratrăsnet, de către un frustrat, apare în faţa ta o persoană,
profund metamorfozată, pe lângă congestionarea feţei, caută din orice motive ceartă, are la
îndemână o sumedenie de reproşuri, jigniri, unele adecvate momentului, altele venite din istorie
( are o memorie bună, dar denotă şi o anumită zgură pusă pe suflet în timp ). A ce îşi blestemă
propriile zile prin expresii de genul: „ Am fost sau sunt un prost (ă )! „ , „ Nu mai suport! „ , „
Nu mai tolerez! „ , „ Dacă aş şti că mor, mi-aş da una în cap! „ , „ Viaţa mea a fost un căcat! „ ,
„ Îmi vine să ţip în gura mare! „ . Apoi schimbă registrul, când este „ complimentat „
interlocutorul: „ Avea dreptate cutare, că eşti un prost (ă )! „ , „ Să pleci de pe capul meu! „ , „
Nu te mai tolerez! „ , „ Nu te mai suport! „ , „ Eşti un prefăcut (ă )! „ , „ Nu eşti în stare de
nimic! „ .
Frustraţii se consideră a fi oameni uitaţi de Dumnezeu, năpăstuiţi de viaţă şi nedreptăţiţi
de semeni. Trăiesc drama decalajului mare resimţit, între aşteptări şi cu ce au mai rămas efectiv,

27
peste timp, în minte, suflet şi în buzunare. Se recrutează frustraţii, din rândul celor care iau viaţa
prea în serios, nu îşi permit să fie relaxaţi şi nu-şi armonizează comportamentul, cu anii de viaţă
şi chiar cu starea de sănătate. Cum nu putem ocoli frustraţii şi ca un mijloc de a nu fi
contaminaţi, ar trebui să fim înţelegători, toleranţi cu ei şi să le dăm probe de iubire şi de
apreciere.
Părerologul este ca o „ cafea „ , care se serveşte instant celui din preajmă, fie el amator,
dependent de „ cafea „ sau indiferent faţă de ea. Este o „ cafea „ specială , superioară celei
cunoscute ca 3 în 1, aici avem chiar 5 în 1, adică părerolog, opinolog, comentator, analist,
consilier. „ Cafenelele „ în care putem degusta sau să ne amărâm cu această „ cafea „ , sunt
mijloacele mass-media, în special televizorul şi facebook-ul.
Aceste metamorfozări ale omului, pus în slujba părerii, pot fi nişte etape fireşti ale
evoluţiei sale intelectuale, făcându-l apt pentru diferite joburi, justificate şi recunoscute social,
pentru care poate face studii temeinice sau să le practice după ureche. Pentru că nu vreau să
minimizez, nişte profesii absolut onorabile şi destul de căutate în zilele noastre, mă voi referi
doar la actorii ce joacă aceste roluri, falsând textul şi denaturând realitatea, dând cale liberă
prostiei omeneşti.
Să începem cu o încercare de definire a părerii. Ea este o analiză la prima vedere, din
închipuire ( imaginaţie ) ori indusă de alţii, prin care orice individ, devine interlocutor pentru
altul, intrând într-o discuţie, stând la taclale, având loc un dialog sau un monolog. Deşi în orice
împrejurare, este îndemnat omul să-şi spună părerea, de cele mai multe ori nu se pune preţ pe
ea. Numai ce auzim: „ Este doar o părere „ , „ Este părerea lui sau a ei „ , „ Are şi X o părere,
doar este şi el om „ , „ Dă şi el ( ea ) cu presupusul „ , „ Câte capete, atâtea păreri „ , „ Este un
palavragiu „ , „ Y este de părere să facem aşa… Nu întâmplător se spune că părerea este cea
mai ieftină marfă, pentru că se găseşte pe toate drumurile. De cele mai multe ori contează
autoritatea celui care îşi dă cu părerea, cum un rol important au şi împrejurările, ca şi starea de
spirit a celor care vîntură păreri. Una este o atmosferă relaxată cu discuţii de transmitere a unor
mesaje sau de omorâre a timpului, alta este o stare de nervozitate, pentru un factor perturbator
de moment sau o atitudine intrasigentă chiar ireconciliabilă, faţă de unele persoane sau fapte
anterioare, când o părere poate fi o jignire, o ceartă ca şi preambul la o încăierare.
O părere însuşită de o masă critică de oameni, devine opinie, cu impact pozitiv sau
negativ, asupra unor ţinte pe care şi le propune grupul respectiv. Deja opinia este mai elaborată,
mai bine cristalizată şi trecută prin filtrul gândirii. Până şi oamenii care emit opinii, se
presupune că sunt recunuscuţi ca experţi, pe un domeniu sau altul.
Dacă cei care dau cu părerea, oricând îşi pot lua vorba înapoi, fără consecinţe în plan
relaţional şi juridic, mânuitorii de opinii îşi asumă şi o răspundere. Susţinerea lor nu poate sta
decât în adevăr şi în cunoaşterea realităţii. În zilele noastre se face mare caz de dreptul la opinie,
fiind garantat prin lege. Este un drept al omului, care în exercitarea lui, poate avea unele efecte
perverse, când sursa opiniilor şi conţinutul lor deontologic nu provin din realitate şi nu se
bazează pe argumente demonstrabile. Am în vedere rolul unor aşa-zişi formatori de opinie, în
manipularea oamenilor, prin crearea de realităţi virtuale, exagerări de a denatura şi deturna
sensul unor evenimente, ce pot afecta o colectivitate sau unele persoane, prin ale distruge
cariera şi ai desfiinţa ca oameni. Fac carieră în zilele noastre „ ştirile pe surse „ cu o încărcătură
de adevăr sluţit sau ignorat şi chiar contrafăcut. Prin gradul lor de nocivitate socială, sunt
incriminate de liderii politici şi religioşi ai lumii. Aceste informaţii false, pot duce chiar la
războaie, cum s-a şi întâmplat. Ori se distrug destine umane, când purtători de aceşti viruşi
sociali, sunt denunţătorii folosiţi în fabricare de dosare penale comandate.

28
 Într-o logică firească după opinie, care poate fi oricând spulberată, de vîntul puternic al
adevărului, vine convingerea, ancorată puternic în credinţa interioară a omului, trăirile
anterioare şi experienţa sa de viaţă şi nu în ultimul rând, nivelul său de expertiză în a rezona cu
lumea înconjurătoare, pe un domeniu anume sau de a răspunde provocărilor vieţii. Atotştiutorii,
atotcunoscătorii, atotputernicii, sunt mai mult personaje de poveste, decât oameni care se
încadrează într-o realitate aceeptabilă. Oamenii care au convingeri se presupune că au şi
principii, mişcă lumea din loc, mai pot greşi câteodată sensul, de aceea nici pe mâna lor nu ne
putem da fără rezerve. Asta ar însemna că fiecare om este cu lumea lui. Tocmai pentru a se
armoniza, această unitate în diversitate a lumii, vin la pupitru părerologii, opinologii,
comentatorii, analiştii, consilierii, să ne prezinte de cele mai multe ori opinii autorizate, de bună
credinţă, prin care este prevenit omul, asupra unor riscuri de moment sau în timp, ori să
decripteze reacţii, gesturi şi acţiuni ale persoanelor publice. Din păcate, sunt şi frecvente
situaţii, când unii semeni vânduţi diavolului, caută să ne inducă percepţia că cioara este papagal,
să ne convingă că laptele este negru şi să ne deseneze o realitate de poveste cu zâne şi feţi
frumoşi ori ştiinţifico-fantastică.
Cu alte cuvinte, sunt şi ei un rău necesar, numai că trebuie să fie atenţionaţi că pot
preverti, iremediabil conştiinţe umane şi duce lumea în prăpastie.
Să fim conştienţi, că nu ne putem exprima pe înţelesul toturor, unii pot lua o „ bună ziua
!„ , drept o înjurătură, alţii pot susţine o prostie, pentru că aşa dă bine, alţii pot face din ţânţar
armăsar, unii te pot lua în balon şi alţii îţi pot face moralul ferfeniţă. Poate de aceea au
telecomandă televizoarele, unde apar în zilele noastre părerologii de profesie, flancând zi de zi
jurnaliştii, pentru a face mai accesibile ştirile zilei şi după caz, părere sau opţiune, decidem să
schimbăm postul.
Important este ca fiecare individ, să-şi cunoască limitele şi să ştie că şpagatul, nu se
poate face la orice vârstă. Apropo de cît de deştepţi, ne putem considera în anumite împrejurări,
este o poveste cu tâlc. În avion se întâlneşte un profesor cu o elevă de liceu şi din plictiseală,
profesorul îi propune să discute despre ceva. Eleva îl roagă pe profesor să propună el tema.
Atunci el fără a sta pe gânduri, propune să discute despre energia atomică. Înainte de a se arăta
interesată de temă, eleva îl roagă să-i răspundă la o întrebare: „ De ce oaia, calul şi vaca, care
mănâncă aceeaşi iarbă, diferă ceea ce elimină. Oaia face nişte biluţe, ca măslinele, calul face
nişte mingi, ca găluştele, iar vaca face ceva, ca o plăcintă moale? „ Uimit profesorul de
inteligenţa fetei, îi răspunde că nu ştie răspunsul. Replica elevei a fost: „ Dacă dvs. nu ştiţi
nimic despre căcat, vreţi să dicutăm despre energia atomică?! „ Cum este de înţeles s-a făcut
linişte şi fiecare a rămas cu gândurile lui.
Dar cum nu putem opri vântul, apa şi gurile oamenilor, să luăm act de faptul, că
părerologul este în fiecare dintre noi şi în cei care ne înconjoară.
Din analiza acestor tipologii umane, care populează mapamondul, am putea
concluziona, că nu este dispusă lumea să dea câştig de cauză la cei care o ţin într-un râs, cum
nici la cei încruntaţi şi nici la cei la care le intri greu în voie, pe principiul că tot ce este mult
strică şi nici nu se potriveşte firii umane, care a evoluat în timp, devenind mai rasată, mai
sensibilă şi poate mai vulnerabilă, prin credulitate şi conformism.
Ne minunăm cât de multe pot fi feţele şi stările omului, faţă de stările generale ale
materiei, respectiv solidă, lichidă, gazoasă, plasmă, fluid magnetic, poate s-au făcut şi alte
descoperiri, dar nu pot concura omul. Unii oameni pot avea domiciliul stabil într-o anumită
stare iar alţii stau cu chirie şi îşi pot schimba oricând adresa, căutând să fie altceva decât sunt în

29
realitate. Cât suntem de păcătoşi şi cum nu avem rezerve şi modele de urmat, ne este la
îndemână, să ne luăm drept călăuză în viaţă, prostia!
Multe din aceste stări poartă amprenta prostiei, deşi pe fond se pot revendica din
deşteptăciune. Se poate spune că nu ţin toate aceste metamorfozări ale omului de un deficit de
inteligenţă ci poate mai mult de lupta pentru existenţă, când intră în scenă personalitatea
individului, interesul şi nu se operează mereu cu cele mai bune intenţii şi cele mai curate şi
cinstite arme. Aşa poate fi omul în postura de învingător, tolerat, acceptat ori învins.
Ne putem întreba de ce în rolurile de interpretare ori de ridiculizare a prostiei, care este
de genul feminin, întâlnim cu predilecţie bărbaţii şi nu femeile. Din plecare egalitatea de şanse
dintre bărbaţi şi femei, este o platformă pentru acces la prostie în proporţie egală, cu diferenţieri
pe categorii de vârstă, pregătire şcolară şi profesională, nivel de cultură, tărie de caracter şi
experienţă de viaţă. Are poate partea feminină unele circumstanţe, că nu dispune de timp pentru
a se expune clevetirilor semenilor, sau pentru bancuri, ele de regulă sunt clocite în crâşme la un
pahar de băutură, ori rezultă din tragicomicul realităţilor de fiecare zi. În timp ce bărbaţii îşi
permit, să mai stea la palavre, cum se spune în popor să facă „ politică „, femeile au de
chivernisit timpul între obligaţiile serviciu, bucătărie, creşterea copiilor şi conservarea şi
întreţinerea propriei frumuseţi.
Dă şi peste partea feminină năvală prostia, dar cum observăm din motive de timp, de
curtoazie, de a nu se jigni sensibilitatea şi farmecul feminin, nu prea sunt incriminate şi
ridiculizate gafele femeilor de către bărbaţi. Au în schimb grijă ele, să se angajeze în „ colocvii
„ ca să nu le spunem bârfe, despre cine, când şi cum a făcut, prin care îşi satisfac curiozitatea,
îşi exersează spiritul iscoditor şi fac din ţânţar armăsar. Prin intuiţia lor proverbială, nu de
puţine ori pot lua un iepure, drept un elefant şi un stol de vrăbii, drept o escadrilă de avioane, fie
din grabă, din bravură ori spaimă. Sigur nu putem generaliza, dar nici trece cu vederea, aceste
variaţii de peisaj uman feminin. Atenţie, femeile sunt mai periculoase ca bărbaţii, atunci când li
se pune „ pata „, pentru că au un deficit de simţ al umorului, adică nu prea ştiu de glumă! Şi
dacă ne luăm după o reclamă comercială pentru farduri, cum că fiecare zâmbet, înseamnă un
rid, multe femei nu vor să-şi afecteze frumuseţea şi pe cale de consecinţă, vor să pară mai
serioase ca bărbaţii. Femeile animă gura satului şi a târgului şi pot pune bărbaţii, să se ia la
unele „ întreceri „, care nu au nici o legătură cu fairplay-ul. Îi cam joacă pe degete femeile pe
bărbaţi şi după caz îi poate face să meargă şi în genunchi. Aşa pot ele să stea în spate, protejate
şi neobservate şi chiar neafectate de taifunul prostiei, declanşat deseori chiar de ele.
Fie şi pentru variaţie şi evitarea monotoniei, este un câştig pentru lume existenţa alături
de deşteptăciune a prostiei. Sigur ne putem întreba dacă prostia este un factor de progres?
Răspunsul este că multe descoperiri, invenţii s-au făcut în diferite domenii, din prostie, când
deseori acestea sunt puse pe seama întâmplării, care nefiind vreo emanaţie cel puţin aparent pe
hornul inteligenţei, sunt trecute în contul prostiei. Numai câte discuţii sunt pe seama „ Mărului
lui Newton „ dacă este o legendă ori o realitate, că fiind lovit Newton de un măr în cap, a fost
inspirat în ceea ce priveşte teoria sa a gravitaţiei. Cum s-a valorificat această întâmplare, arată
că Newton, nu a fost luat prin surprindere, a injectat prostia cu deşteptăciune, care exista la
purtător. Din aceeaşi categorie a întâmplărilor, „ aşa-zise din prostie „ ar putea face parte şi
exclamaţia „ Evrika ! „ a lui Arhimede când pe neaşteptate în baie a găsit cheia unei probleme
care îl preocupa de multă vreme, lucru care i-a permis formularea legii densităţii specifice a
corpurilor. „ Am găsit! „ este o exclamaţie când nu doar oamenii de ştiinţă ci şi omul de rând, o
spune cu voce tare, atunci când găseşte, ori crede că a găsit soluţia la o frământare a lui, sigur că
se poate discuta cât este aportul deşteptăciunii şi cât a prostiei. Altă provocare ar fi să ne

30
dumerim, dacă perseverenţa, încăpăţânarea, obsesia pe o anumită direcţie, pentru o idee, este
apanajul deşteptăciunii ori a prostiei. Un exemplu pilduitor, ar fi Thomas Edison, care
recunoscând autoironic că este „ prea prost ca să înveţe ceva „ , a fost un autodidact care şi-a
pus mintea la treabă, pentru a îngusta aria de manifestare a prostiei. După ce a făcut 1000 de
invenţii care nu au impresionat prea mult, inventează becul. Întrebat de un reporter, cum s-a
simţit să eşueze de 1000 de ori, Edison a răspuns: „ Nu am eşuat de 1000 de ori, becul a fost o
invenţie cu 1000 de paşi „ . În aceeaşi categorie a modului de percepţie a celor din jur, poate
intra omul, chiar dacă este un geniu în devenire, ceea ce-l poate face să se simtă la un moment
dat prost, ori că se ţine de prostii. Se poate încadra aici Charles Darwin, care a renunţat la
cariera de medicină, când tatăl său i-a spus: „ Nu-ţi pasă de nimic, în afară de prins câini şi
şobolani „ . I se imputa chiar că face familia de ruşine. Şi ce lecţie de „ evoluţie „ a dat
omenirii! Până şi Albert Einstein a fost complimentat de o profesoară, vizibil nemulţumită de el
în perioada de început a şcolii: „ Încet la minte, nesociabil şi pierdut pentru totdeauna în vise
prosteşti „ . Sigur sunt remarci punctuale, care nu acoperă realitatea, a ce este şi poate deveni
omul.
Ca operă individuală ori colectivă, unele descoperiri ştiinţifice care au revoluţionat
ştiinţa şi lumea, ca intenţie şi finalitate chiar dacă au făcut foarte mult bine umanităţii, băgându-
şi dracul coada, îmbrăcat în haina prostiei, le-a denaturat până la limita posibilităţii de a distruge
lumea. Am putea exemplifica în acest sens, cum a ajuns dinamita, atomul, cercetări din
domeniul biologiei şi chimiei să fie utilizate ca arme atomice, biologice şi chimice. Pe aceeaşi
linie se înscrie şi poluarea mediului înconjurător, prin dobânda cămătărească plătită „
binefacerilor „ civilizaţiei umane.
Exemplul cel mai relevant în acest sens, este accidentul nuclear de la Cernobîl, din luna
aprilie 1986, când s-a fisurat sarcofagul de la centrala atomică. Acest dezastru, după cum spun
specialiştii, a avut o putere de 400 de ori mai mare ca bomba de la Hiroşima şi că efectele sale
vor fi resimţite pe parcursul a 3000 de ani. Din păcate s-au dovedit nepregătiţi şi neechipaţi
corespunzător, cei care trebuiau să intervină pentru limitarea efectelor tragediei. Această
intervenţie cu mâinile goale, cu oameni trimişi la moarte sigură s-a suprapus peste secretomania
comunistă, care a făcut să fie alarmate târziu ţările din jur, pentru a se pune populaţia la adăpost
de radiaţii. S-au împrăştiat de vânt radiaţiile în toată Europa, ameninţând speranţa de viaţă, a
mii poate milioane de oameni ce sunt, ca şi alte generaţii ce vor veni. Măsurile luate atunci în
disperare de cauză, prin recomandările de a se sta în case, a se lua o pastilă de iod sau a se
consuma apă minerală, cât şi informarea tardivă şi cenzurată a populaţiei, contau mai mult
pentru diminuarea spaimei, decât pentru securizarea sănătăţii. Nici peste ani, nu a fost pusă la
adăpost omenirea în cazul unui accident nuclear, la o altă centrală nucleară, cum a fost în
Japonia în anul 2011, în urma unui cutremur devastator, urmat de un tsunami, ce a măturat totul
în cale. De altfel accidentul nuclear de la Fukushima, a fost încadrat de autorităţile nipone, la
nivel 7 ca şi accidentul de la Cernobîl, nivelul maxim pe scara accidentelor nucleare. Sigur ne
referim la evenimente produse nepremeditat, dar cu putere de avertisment, că o eroare umană
sau o catastrofă naturală, îl face pe om neputincios în faţa propriilor sale creaţii.
Inteligenţa umană, nu a fost pusă în valoare, doar în domeniul tehnicii şi ştiinţei pentru
uşurarea traiului şi a asigura bazele unor descoperiri viitoare, ea s-a manifestat şi în reformarea
societăţii, ca mod de organizare şi funcţionare a ei şi de emancipare a omului. Aşa şi-au intrat în
rol intelectualii, filozofii, care au propus sau au impus omenirii idei vizionare, revoluţionare,
concretizate în sisteme filozofice sau ideologii, menite să corecteze relele lumii, prin a i se oferi
„ reţete „ realiste, utopice sau radicale, până la limita distrugerii omenirii.

31
 Această specie umană intelectualii ( în special cei de factură umanistă ), în măsura în
care nu au făcut abstracţie de om, devenind sclavii propriilor lor idei; nu au nesocotit percepţiile
morale, pretinzând că acţionează în numele lor; au iubit oamenii şi nu i-au dispreţuit, pretinzând
că iubesc omenirea; sau prin mânuirea cu abilitate a forţei cuvântului scris sau vorbit, au
promovat nonviolenţa şi nu violenţa până la terorism, sub pretextul bombastic, că vor să
instaureze o nouă ordine a lumii; nu în ultimul rând din conformism, obedienţă, interes, nu au
căzut în plasa puterii politice a momentului, devenind agenţi activi de manipulare şi a induce
docilitatea, spaima şi frica în popor, pentru a fi mai uşor prostit; aceşti semeni chiar nu şi-au
trădat menirea şi onorează inteligenţa.
Viaţa ne arată că adevărul este la mijloc şi de multe ori în dificultate. Lui Tolstoi i se
atribuie spusa: „ Convingerea mea este că cu cât un om este mai învăţat, cu atât este mai prost „.
Din păcate nu prea poate fi contrazis Tolstoi, dacă lecturăm cartea scrisă de Paul Johnson „
Intelectualii „ Editura Humanitas 2012, care ne propune un răspuns la întrebările puse chiar de
autor. „ Cine sunt intelectualii? Ce reprezintă ei dincolo de imaginea onorabilă pe care o oferă
lumii? Sunt oare cei mai potriviţi să conducă destinele omenirii, dând sfaturi de la înălţimea
unei moralităţi impecabile, acordând indulgenţe cu bunăvoinţă papală sau sancţionând greşelile
cu luciditatea celor care contemplă dezastrele istoriei dintr-un birou? Cât respect este pentru
adevăr? Ce atitudine au faţă de bani? Cum se comportă în societate şi cât sunt de loiali faţă de
prieteni?” Răspunsurile la aceste întrebări legitime, nu ne prea încântă şi nici nu onorează pe
unii intelectuali ( inteligenţi ), care fac reguli de viaţă pentru alţii iar pentru ei acestea sunt
facultative sau chiar le ignoră. Sunt aspecte care ies ca uleiul deasupra apei, analizând viaţa
marilor personalităţi, că omul ajuns între timp Cineva, este prizonierul trăirilor şi experienţelor
sale anterioare. Mereu trebuie să analizăm de unde a plecat, pentru a ne explica rătăcirile şi
unde a ajuns în final. De a fost nedreptăţit, umilit, păcălit, dispreţuit, va trăi frustrări şi porniri
de răzbunare, pizmă, răutate atât faţă de om luat individual cât şi pe omenire în general. De va
constata că geniul său poate hipnotiza oamenii, este ascultat şi urmat, intelectualul se lasă luat
de val şi se consideră, Dumnezeu, Mesia, profet sau apostol, pentru unele „ religii „ , ca şi
reforme sociale, care deseori nu duc la mântuirea ci la disperarea lumii. Cum a fost de exemplu
nazismul, comunismul cu variante de operare în social ca marxism, leninism, stalinism, maoism
etc. ori capitalismul prin curiozităţile globalizării. I se pot inocula sau crea omului, prin
demersurile intelectualilor sau când sunt luaţi ca model, unele permisivităţi şi libertăţi, care îl
pot înstrăina de esenţa şi menirea sa. Şi atunci sunt legitime întrebările: Cât s-a îndepărtat omul
de natură, pe măsură ce a dobândit mai multă cultură? Trăim o evoluţie sau o involuţie a
societăţii? Chiar mergem înainte ori batem pasul pe loc şi pentru variaţie, ne rotim în cerc?
Iată că până la urmă, nici inteligenţei nu-i putem face tron de aur, cum nici prostia nu se
poate înnobila, de se îmbracă în costum de gală. Oamenii rămân oameni şi de aceea fac eforturi
pentru a echilibra balanţa a ceea ce vor să pară cu ceea ce sunt în realitate, unii reuşesc şi mulţi
dau rateuri. Lucrarea timpului şi judecata lumii, nu se prea înşeală, într-un final se delimitează
valorile de nonvalori.
Nu-i aşa că suntem deseori puşi în dificultate, în a decanta cât este deşteptăciune şi cât
este prostie în evoluţia individului ori a societăţii? Aşa cum ne putem întreba ce pot căuta,
pentru exemplificare, nişte oameni atât de deştepţi, într-un tratat despre prostie? Îi întâlnim aici,
fie şi pentru faptul că unii semeni, chiar fără asentimentul lor, i-au parfumat cu prostie sau au
căzut pradă unor slăbiciuni umane, înnăscute sau dobândite în timpul vieţii. Numai că prin
monumentele ridicate de ei inteligenţei umane, au sfidat şi fentat prostia. Este chiar o conlucrare
între deşteptăciune şi prostie, pentru a fi evaluat şi consemnat ca atare progresul.

32
 Dacă ar fi să ne referim cum iau naştere diamantele cele mai preţioase, în condiţii de
mare adâncime în pământ, la întuneric şi temperatură, aşa ne putem închipui că şi inteligenţa
umană, până la forma cea mai sclipitoare, a rezultat din negura prostiei, tinzând spre lumină,
spre a cunoaşte, a înţelege şi a transforma viaţa pe pământ. Şi cum inteligenţa este prea mândră
să recunoască că se trage din prostie, mai mult chiar se ruşinează cu ea şi o renegă, sfârşeşte
prin a o tolera.
Până la urmă nici nu ar trebui să fie în toate un exces de deşteptăciune, că ar plictisitor
şi obositor pentru om. Cum nici excesele de prostie nu sunt de dorit, întrucât am fi martori cum
în lume au trecere rolurile de maimuţă, în detrimentul celor de OM. Toleranţa manifestată în
lume faţă de prostie, îşi are originea în simţul umorului existent şi manifestat la cei deştepţi.
Atunci când simţul umorului este în deficit, asistăm la situaţii de genul, că unde este multă
deşteptăciune este şi multă prostie sau de aşi pune mintea cu el ( ea ), ori de a concluziona
dezamăgitor şi sentenţios, că deşteptăciunea nu are preţ şi prostia nu are leac. Ori toleranţa dă o
şansă atât deşteptului cât şi prostului să se poată suporta şi înţelege. Sigur se poate recurge şi la
îngăduinţă, când relaţiile dintre oameni nu au doar o bază raţională ci şi o amprentă afectivă.
Mai ales că nu putem face o linie de demarcaţie precisă între deştepţi şi proşti, întrucât cele
două atribute umane, deşteptăciunea şi prostia, pot convieţui în aceeaşi persoană, nu numaidecât
în persoane diferite. Şi apoi nu este deştept care să nu aibă în subconştientul său o teamă difuză,
că oricând poate da şi peste el damblaua prostiei. Aceste considerente întăresc faptul că prostia
face parte din viaţa noastră, la care nu putem renunţa şi pe cale de consecinţă, nu o putem
alunga de la masa noastră, mai ales că nu are la vedere aspecte prea bătătoare la ochi, decât doar
un deficit de rigoare, de logică, de oportunitate şi de bun simţ. Este totuşi ruşinoasă compania
prostiei, aşa s-a încetăţenit spusa: „ Mai bine să te creadă lumea nebun decât prost „ Dar fără a
intui numaidecât un pericol iminent omul, de a se cantona în prostie sau nebunie, împrejurările
îl obligă să o facă pe-a prostul ori pe-a nebunul, fie ca un mijloc de autoapărare ori de a fi
acceptat într-un anumit anturaj.
De reţinut că proştii nu lucrează după proiecte, ci după ureche şi instinctual ( unii îl
numesc fler ). Deşteptul face planuri, variante de acţiune, analize de risc şi oportunitate şi când
ajunge să ia decizia, deja mulţi proşti au furat startul. Deşteptul în multe lucrează cu mănuşi, pe
când prostul o face cu mâinile goale şi chiar îşi bagă şi picioarele. Am fi înclinaţi să credem, că
pentru a face curat undeva, a rupe pisica în două, cum se spune în popor, sunt de preferat
proştii, ei nu dau circumstanţe, timpi de gândire şi încă o şansă. Adică sunt persoane care calcă
pe cadavre. Proştii nu au complexe, pentru că nu au mustrări de conştiinţă. În acţiunile lor sunt
concentraţi pe efecte, ca şi prezenţă scenică şi nu pe consecinţe. Pot fi atât de detaşaţi, de
aroganţi şi nepăsători, că şi proprii „ răniţi „ de pe câmpul de luptă, trebuie să-i ridice alţii.
Proştii sunt nişte executanţi docili, cu exces de zel, însetaţi după laude, putere, avere, şi destul
de fuduli ( i ). Deştepţii deseori se deplasează cu frâna pusă, sunt reflexivi, modeşti, deseori trec
neobservaţi şi cât sunt ei de deştepţi, deseori îi prostesc alţii.
Un sondaj în rândul proştilor şi deştepţilor, înclină net balanţa în favoarea proştilor, în ce
priveşte atingerea unui anumit nivel de fericire. Proştii se simt mai fericiţi decât deştepţii,
pentru că ei nu se complică în calcule sofisticate, în bariere cu interdicţii, în criterii de evaluare
ori în mustrări de conştiinţă. Nu puţine sunt situaţiile, când prostul nu îşi mai încape în piele iar
deşteptul îşi plânge de milă. Pe această filozofie de viaţă, prostul ar apărea mai înţelept ca
deşteptul, chiar dacă se bazează mai mult pe suficienţă şi nu pe descifrarea secretelor lumii, care
este apanajul deşteptului, ce se încurcă în propriile iţe ( idei ). Aceste considerente pot constitui
un argument că la intersecţia eforturilor deştepţilor şi a proştilor, chiar o relaţionare dintre ei, se

33
află izvorul progresului din lucrarea punctelor de contact şi a luptei de contrarii când unii se
străduiesc să rămână în sfera deşteptăciunii iar alţii se caţără să ajungă la ea.
Cu alte cuvinte, atât deştepţii cât şi proştii, de voie de nevoie, trebuie să relaţioneze între
ei, regulile jocului le stabileşte viaţa dar nu este de neglijat nici rolul celor implicaţi. Până la
urmă fiecare om are ceva de oferit şi de primit ( fie şi o lecţie, dacă nu un avantaj palpabil ),
contează abilitatea de negociator şi atitudinea fiecăruia. Devenim conştienţi de-a lungul vieţii,
că „ oxigenul „ existenţei noastre, îl aspirăm din interdependenţa cu ceilalţi şi că bunul simţ este
filonul de aur al comportamentului uman, ce poate face ca oamenii să se accepte între ei, să se
respecte şi să se preţuiască.
Prin faptul că în lume trăiesc şi relaţionează o diversitate de indivizi, unii mai deştepţi,
alţii mai proşti, bunul simţ este o floare rară, cum spunea cineva nu face bani, dar face toţi banii.
De câte ori nu auzim cotidian, exprimându-se unii,, cum că X sau Y este nesimţit, pe cutare l-a
mâncat limba, altul are un tupeu nemăsurat, altul este neruşinat şi nu mai încape de alţii, calcă
pe cadavre, este un mincinos, este un ticălos şi desigur paleta este mai largă, a ceea ce putem
numi deficitul de bun simţ. Aşa poţi ajunge tu care îţi serveşti semenii cu bun simţ, să fii luat de
prost, considerat că nu eşti de al lor, ai un comportament infantil, prea întinzi covorul roşu în
faţa tuturor şi că poţi fi o pradă uşoară pentru oricine.
Bunul simţ şi opusul acestuia, cred că sunt uşor de detectat, prin ceea ce exprimăm
curent: contează prima impresie; nu trebuie decât să deschidă gura; după cum îi este căutătura;
vrea numai să comande, fără a ţine seama de părerea altora; se iubeşte prea mult pe sine şi îi
dispreţuieşte pe ceilalţi; îi pune în valoare pe alţii, în timp ce el se ascunde după perdeaua
modestiei, până la limita umilinţei ( ce mari pot fi astfel de oameni! ). Ca o concluzie de etapă,
am putea spune, că omul poate câştiga sau pierde pe mâna lui.
Proba de foc pentru om, în relaţionarea cu semenii, fără răutăţi, constă în modul de
raportare la două valori fundamentale ale umanităţii, respectul şi încrederea. Dacă ştim din
plecare că proştii dau prin băţ sau cu piatra în baltă, cum ne putem aştepta nu se încurcă cu
respectul, faţă de ei sau de alţii. Chiar şi cu deştepţii trebuie să fim uneori atenţi, chiar dacă ne
umplu de respect, ne pot trage când nu ne aşteptăm preşul de sub picioare. Încrederea ca şi aurul
se obţine greu ( cum ştim se vântură tone de steril, până se obţine un gram de aur ), dar se poate
pierde la o adiere de vânt. Încrederea între oameni, este ca drojdia pentru pâine ori ca cimentul
într-o construcţie. Drojdia face să crească pâinea şi să fie comestibilă iar cimentul ( cunoscut ca
şi liant ) adună şi ţine la un loc agregatele adică pietrişul şi nisipul. Cum încrederea este o
investiţie, când ne dăm pe mâna altuia, ne devine chiar confident, însemnând mai mult decât un
bună ziua, ar trebui să ne ferim de proşti, ca de casele cu buline, care în caz de cutremur pot
cădea pe tine. Gradul de puritate sau de alterare a respectului şi încrederii între oameni, ne pot
da la un moment dat măsura, în care lumea circulă pe bulevardul deşteptăciunii sau a prostiei.
La nivelul mentalului colectiv, nu sunt acceptaţi nici cei care sunt prea deştepţi, dar nici
cei prea proşti. Are trecere o formă hibridă, în care se pot regăsi cât mai mulţi din cei la care li
se cere votul, la un moment dat, se lasă lumea păcălită de aparenţe, are un rol şi talentul de actor
a celui care vrea să fie în faţă să conducă şi lehamitea poporului, când s-a cam săturat de toate şi
de toţi şi atunci pune ochii şi ştampila, pe câte unul, în care îşi pune toate speranţele ( regăsit în
sintagma:„ Este de al nostru „ ) şi de fiecare dată dezamăgirea este pe măsură. „ Omul nostru „
deseori este cel mai potrivit cobai, pentru sistemul ( nomenclatura ) preexistentă, care ştie să
lucreze netransparent, dar simţit din plin de mulţimea, care cum spune proverbul: „ Nu a văzut
pădurea din cauza copacilor „ . Aşa se propagă în timp interesele unora, care sunt paralele cu
cele ale poporului, chemat din când în când la urne, minţit mereu şi pus cu speranţele pe linia de

34
aşteptare. Aici are un rol educaţia maselor, dar cine să o facă? Şi aşa încercăm, sperăm, dăm cu
nasul şi cu capul şi o luăm de la capăt. Dar pentru că suntem prea mulţi în situaţie, nu putem
recunoaşte că suntem proşti ori am fost prostiţi, salvarea poate veni uneori de la un om
providenţial, care îşi forţează norocul, are bune intenţii, chiar iubeşte oamenii, dar îi şi
struneşte, arătându-le direcţia potrivită pentru progres. Dar cine să-l recruteze, să-l susţină şi să-
l promoveze?
Cei prea deştepţi sunt în mare parte neînţeleşi, suspectaţi că recurg la subtilităţi
filozofice, putând fi şireţi, vicleni şi născuţi pentru vremurile care vor veni, nu pentru cele de
astăzi. Cei prea proşti intră sub spectrul temerii, că sunt de râsul lumii, buni pentru dus poveri,
dar nu pentru mânat caii ori pentru reprezentare sau salvare de aparenţe. Şi cum vocea
poporului, este vocea lui Dumnezeu, ne supunem cu toţii şi mergem mai departe.
Pe de altă parte, pe această percepţie a valorilor umane forjate în timp ca şi atitudine şi
performanţă, constatăm că progresul în social cu efecte pozitive în mase, se naşte greu în zeci
de ani, când deja au plecat în nemurire câteva generaţii. Sigur este şi un preţ plătit judecăţii
colective ( după unii are totdeauna dreptate ), când operează pe medii ponderate, cine ştie cum
şi dacă au fost calculate? ) , când s-a promovat şi s-a susţinut mediocritatea momentului, deşi
ca aspiraţie toţi cei implicaţi, s-ar înscrie să fie primii care să aterizeze pe planeta Marte ori să
ocupe în orice împrejurare un loc pe podium. Este un paradox, susţinut mult şi de faptul că
omul în general, ca efect al civilizaţiei venite peste el, a devenit comod, greu de scos din zona
sa de confort şi incapabil de a face faţă manipulării. Fiecare om parcă aşteaptă să fie minţit
frumos şi „ credibil „ . Şi dacă totuşi se merge din eşec în eşec, s-a găsit şi o formulă de
cosmetizare a răului, cum că nimeni nu este perfect. Ori că din două rele, s-a ales răul cel mai
mic. Vai cât tribut trebuie plătit prostiei în viaţa pământeană!
Când ne referim la prostie, nu trebuie să o luăm în uşor, ci trebuie să fim preveniţi, că
din prostie se pot rata destine umane individuale, colective şi ale unor popoare. Din prostie se
poate pierde averea, libertatea, onoarea şi chiar viaţa. Din prostie se pot declanşa războaie ( am
găsit undeva o analiză a cauzelor subiective ale declanşării unui război, menţionându-se în acest
sens, că un atac de gută ori o indigestie a unui monarh, sunt motive serioase de a se porni un
război), se poate tot din prostie polua mediul cu toate efectele nefaste pentru viaţa pe pământ.
Ce folos că omul se bucură de libertate, acces la informaţii şi trăieşte într-un colţ de natură
binecuvântat de Dumnezeu, dacă nu ştie ce să facă cu ele! În fiecare zi constatăm câtă prostie
omenească există şi ce mult rău poate face. Sofocle afirma că: „ Prostia este sora cea mai
apropiată a răutăţii „ Lui Werner Herzog îi aparţine aserţiunea: „ Prostia este diavolul”. Deşi
suntem învăţaţi încă de mici copii că prostia se plăteşte, ne asumăm aceste riscuri, uneori
creează dependenţă ca şi tutunul ( s-au scumpit ţigările, pe pachetul de ţigări este scris cu litere
mari avertismentul „ Tutunul poate ucide !” ori „ Fumătorii mor mai tineri! „ şi câţi fumători se
lasă de fumat?
Şi pentru că ne-am referit la relaţia strânsă dintre prostie şi răutate, nu putem să nu
remarcăm, că în general oamenii ezită în exprimarea curentă, atunci când ceva nu le merge, au
un eşec, o pierdere ori o indispoziţie, să facă referire la rău sau răutate, se preferă o expresie
luată din tolba prostiei. De ce oare? Poate este un fel de asumare a celui în cauză, că în ceea ce i
se întâmplă, are şi el o vină şi percepţia că răul şi răutatea, ar fi independente de el,
necontrolabile şi neprevizibile. Poate fi şi faptul, că prostia este considerată mai familiară
omului, mai nevinovată, mai neutră, decât agresivitatea simţită uneori şi fizic a răului şi răutăţii.
Dar cum atât prostia cât şi răutatea, pornesc de la oameni, această salvare de aparenţe, în faţa
unor situaţii din viaţă, este un fel de alint, pentru a se prezenta fiecare în faţa sa, mai puţin

35
deformat decât este în realitate. Dacă ţine este satisfăcut, pentru că şi cei din jur, nu-şi pun
mintea la bătaie, mulţi observă dar se fac că nu văd. Să facem câteva exemplificări: „ Am avut o
zi proastă „ , „ Mă simt prost „ , „ Prostia a fost făcută „ , „ Nu se putea prostie mai mare „ , „
Am căzut de prost „ , „ Mi-am făcut-o cu mâna mea „ , etc.
Se cuvine a se menţiona, că deseori în viaţă, mai periculoasă este prostia emanată şi
chiar promovată de oamenii deştepţi, cu carte, cu un indice de inteligenţă recunoscut, poate
tocmai de aceea prostia lor poate merge până la ticăloşie şi chiar crimă, pentru că în „
deşteptăciunea „ lor, cred că pot eluda legile juridice şi morale şi culmea vin chiar şi cu „
argumente „ prin care să-i prostească pe semeni, erijându-se în apărători ai legalităţii şi chiar ai
naţiunii. Să luăm un exemplu din domeniul medical, că de politică ne lovim în fiecare zi. Un
pacient se simte rău cu inima şi se internează la spital. Consultat de un profesor doctor în
medicină- şef clinică, acesta fără a sta mult pe gânduri, îi spune pacientului: „ Inima ta se mai
ţine doar într-un fir de aţă! „ . Urmarea a fost că de a doua zi, s-a înrăutăţit starea de sănătate a
pacientului. Unde a funcţionat aici, proverbiala minciună a doctorului, care alungă neliniştea şi
disperarea, punând în loc speranţă şi chiar încredere? Apare şi o altă dilemă, dacă profesorul a
fost prost de sincer sau tratează pacienţii ca pe nişte obiecte ( vezi maşina, calculatorul etc.) .
Dezamăgirea provocată de aceşti indivizi, care dispun de soarta semenilor, de multe ori ei sunt
aleşi de popor, este mare pentru că şi nivelul de aşteptare este ridicat. Poate nu întâmplător se
spune: „ La pomul lăudat să nu te duci cu sacul „ . Sau mai aplicat s-a exprimat Nicolae Iorga: „
Insolenţa are înainte de toate înţelesul ei etimologic: unul care nu e deprins a fi ce a ajuns „ .
Este o anumită latură de perversitate a prostiei, când se poate depăşi pe ea însăşi, când prostia
celor proşti la vedere şi legitimaţi ca atare, poate păli şi chiar să se ruşineze. Mutaţiile genetice
ale prostiei sunt potenţate de altoirea pe caracterul omului a excesului de putere şi a lăcomiei
pentru avere. Iar dacă ar fi să ne luăm o precauţie: „ Mai bine cu deşteptul la pagubă, decât cu
prostul la câştig „ , cum spune un proverb. Deşi cuminte ar fi să fii circumspect cu deştepţii şi
să eviţi proştii.
Nu-i vorbă că nici aşa-zisul „ om simplu „ , mai bine spus simpluţ, uneori alintat că ar fi
prostuţ, exclus din oficiu din rândul celor deştepţi, nu se lasă mai în urmă, apare în relaţia cu
semenii, prin acea expresie consacrată că: „ îşi ştie bine interesul „ , cu unii dintre ei o scoţi
greu la capăt, sunt aparent smeriţi, au fixaţii, li se pune uşor pata, în lumea lor sunt împăraţi,
judecători, oricum foarte importanţi. Deşi în fapt, sunt cei care execută muncile fizice,
necalificate, sunt conştienţi de statutul lor, dar nu pierd niciodată ocazia, să joace cele mai
ispititoare roluri, fiind conştienţi că nu-i ţine buzunarul şi nu-i ajută nici mintea. Ne pot duce
uşor în eroare, au o oarecare viclenie, pot trece neobservaţi şi de aceea se pot implica în cele
mai imprevizibile potlogării chiar ticăloşii, uneori pe cont propriu şi deseori manipulaţi de alţii.
Aşa putem constata cu surprindere valoarea proverbelor: „ Moartea voinicului, din mâna
păcătosului „ ori „ Buturuga mică răstoarnă carul mare „ .
Mai întâlnim în special în comunităţile rurale, unele persoane considerate de săteni şi
trataţi ca atare, aşa-numiţii proşti ai satului, ei de regulă sunt oameni inofensivi. În aceste
comunităţi, prin faptul că oamenii relaţionează frecvent, se pot întâlni aproape zilnic,
funcţionează moara cu ciocănele a radio şanţului, prin care fiecare sătean este studiat şi
comentat. Aşa se poate alege fiecare cu câte o poreclă ( ca un al doilea nume, prin care sintetic
este caracterizat ), care nu afectează numaidecât relaţiile cu ceilalţi. Iar unii care nu rezistă la „
exigenţele „ comunităţii sunt marginalizaţi, punându-li-se eticheta de proşti. Aceştia sunt
determinaţi să devină conştienţi de statutul lor şi nu prea ripostează la tratamentul de a fi
umiliţi şi chiar agresaţi de cei din jur.

36
 Pe de altă parte am fi nedrepţi, dacă nu am menţiona, că întâlnim de regulă, în mediul
rural sau în locuri mai îndepărtate de aşa-zisa lume civilizată, oameni simpli, cu un bun simţ
nativ, o mare timiditate, altruişti şi poate prea naivi şi umili după unii, după alţii ar fi înţelepţi.
Aceşti înţelepţi, care pot fi de diferite vârste, profesii şi locuri de habitat, pot ignora cu eleganţă
prostia şi cunosc preţul deşteptăciunii.
Chiar şi cei mai vaccinaţi oameni pot fi aruncaţi în împărăţia prostiei, când încearcă să
gândească cu voce tare sau promovează adevărul fără a ţine cont de circumstanţe, fiind expuşi
unor judecăţi sumare ale semenilor, deseori răutăcioase, prin scoaterea din context a spuselor
lor şi prin a le pune în cârcă lucruri care nici nu le-au trecut prin minte. Aceiaşi primejdie îl
pândeşte pe om, când nu gândeşte cu creierul său şi se ia după alţii, la care nu le cunoaşte
intenţia şi nivelul de competenţă. Din aceste permisivităţi şi restricţii de care beneficiază în
viaţă omul, se poate trage concluzia că mereu trebuie să doarmă cu puşca sub pernă şi cu uşa
încuiată ( o formă figurativă de exprimare a prostiei ). Adică ce nu poţi preveni, este greu de
reparat. Pe de altă parte, trebuie să fim conştienţi, că prostia va profita mereu de ignoranţa
copilăriei, de greşelile tinereţii, de slăbiciunile maturităţii şi de neputinţa bătrâneţii. Cum am
spune, dacă prostia este dată afară pe uşă, ea va căuta să intre pe geam.
Deşi cum am arătat, prostia nu creează doar o stare de disconfort ci chiar poate face rău
celor care mai au un stoc de minte, ea se sustrage curent judecăţii morale si juridice a
oamenilor, printr-o apărare care invocă faptul că prostul a greşit fără intenţie ( că altfel ar fi
bănuit de deşteptăciune ) şi mai mult nu i se poate cere şi printr-o acuzare care nu face un
rechizitoriu prea incriminant, deoarece în sinea ei, este conştientă că oricând ar putea cădea sub
incidenţa prostiei. Nu este măgulitor pentru om să constate că deşteptăciunea şi prostia sunt
rude de sânge. Nu putem ignora deşteptăciunea pentru că nu am recunoaşte că omul a evoluat în
timp, aşa cum nu putem nega prostia, că ne-am pune în situaţia că ne renegăm originile.
Pe de altă parte din experienţa vieţii, se poate desprinde o concluzie de maximă
generalitate, care excede faptul că omul este deştept sau prost, ceea ce poate nici nu are o aşa
mare importanţă. Omul ca fiinţă socială, este captivul unui anumit sistem, având soarta unei
muşte prinse într-o pânză de păianjen şi trăieşte cu iluzia că respiră libertate şi ar conta cumva
părerile şi acţiunile sale în bunul mers al treburilor obştii ( fie colectiv, popor, lume în general).
Sistemul este ceva nevăzut, totuşi simţit, care te copleşeşte, te inundă şi chiar te îneacă. Este o
adunătură de indivizi, de regulă instituţionalizaţi, să le dea aparenţa de legalitate şi legitimitate,
care în timp, fac legea, când ar trebui să o aplice, se sustrag controlului societăţii şi nu au nici
un Dumnezeu, adică fără milă, fără compasiune şi fără empatie. Sistemul când se osifică şi se
anchilozează, elimină toxine periculoase şi chiar letale pentru indivizi şi colectivităţi. Acest
stadiu în existenţa unui „ sistem „, este în fapt un cancer social, care produce prostie în proporţii
industriale, de aici şi pericolul mare de contaminare. Prostia emanată de „ sistem „, este
promovată în societate prin aşa-zisele politici sectoriale, generale ori globale, la care li se
denaturează intenţiile şi promisiunile făcute la constituirea şi lansarea lor. Şi tocmai când
oamenii cred că va fi mai bine este mai rău. Gradul de periculozitate se măreşte când două sau
mai multe sisteme ( subsisteme ) interferează şi chiar conlucrează între ele în sensul răului,
românii le-au dat denumirea de binom, trinom, această apelare la matematică, întăreşte
caracteristica de răceală şi a lipsei de umanitate a unor sisteme. Când de regulă este prea târziu,
protestează oamenii afectaţi, numai ce-i auzim: „ sistemul controlează totul „ ; „ sistemul ucide”
; „ sistemul te omoară cu zile „ ; „ mori cu dreptatea în mână „ ; „ sistemul te manipulează şi te
umileşte „ ; „ te fură de la ochi „ ; „ te prosteşte „ ; etc. În România un preşedinte de ţară, nu a
mai candidat pentru al doilea mandat, declarându-se învins de „ sistem „ . A ajuns „ sistemul „

37
un rău de care se plâng mulţi, dar sunt prea neputincioşi pentru a-l răpune individual, doar un alt
sistem, îi poate veni de hac. Poate pe moment, cel care îi i-a locul, îl putem numi şi percepe
altfel, dar până la urmă, tot „ sistem „ devine, adică îşi trădează menirea, se zahariseşte, se
oţeteşte şi chiar se otrăveşte. Ce este asta, o pacoste, un blestem sau o stare de normalitate a
omenirii?
De fapt în această realitate crudă şi clarobscură, se croşetează aspiraţiile, atitudinile,
acceptările şi revoltele oamenilor în viaţa de zi cu zi. Pentru culoare şi uneori din motive
didactice, poate nu-i rău să cultivăm deştepţii şi să amendăm proştii, dar deseori este o
amestecătură, care derutează, seamănă îndoială şi nu ştii ce să mai crezi şi de partea cui să fii.
Până la a măsura nivelul de inteligenţă al omului, băgăm de seamă în zilele noastre, că
acesta îşi duce traiul din criză în criză, adică o continuă trecere, unii îi zic tranziţie, cu
manifestări sectoriale ori generale, care duc la alienarea omului. Crizele pot fi de identitate, de
apartenenţă, de securitate, de valorizare şi de moralitate. Lipsa răspunsurilor adecvate la
frământările sale şi chiar lipsa de soluţii, îl aruncă pe om pradă stresului, până în pragul
depresiei şi al disperării.
Consideraţiile de mai sus, sunt un impediment serios, în a ne pronunţa la un moment dat,
dacă ceea ce ni se întâmplă nouă sau la alţii, au cauza în deşteptăciune sau în prostie, deci nu ar
strica puţină îndoială şi chiar scepticism, multă răbdare şi înţelegere. Deci lucrurile sunt mai
complicate şi mai adânci, decât ne putem închipui, atunci când am fi dispuşi să preamărim
deşteptăciunea şi să denigrăm prostia, ca fiind răspunzătore pentru toate relele din lume.
Dar cum nu putem fugi în acelaşi timp, după mai mulţi iepuri, cu îngăduinţa
dumneavoastră, ne vom ocupa de prostie.
Pentru a fi mai aplicaţi, vom însoţi prostia în pelerinajul său prin viaţa omului,
observând cum se pliază ea pe vârsta, relaţionarea socială, lupta pentru existenţă şi pentru starea
de bine ca şi atribute şi ţeluri ale omului. Cum prostia nu are naţionalitate, operând nestingherită
pe tot mapamondul, noi o vom îmbrăca în straie româneşti şi în unele situaţii va apărea şi în
portul altor ţări, nu din motive de cosmopolitism, ci pentru a semnala faptul că prostia există şi
se simte bine peste tot.
După cum îşi impun oamenii singuri constrângeri şi îşi arogă libertăţi nemeritate ori
încearcă să evadeze dintr-un anumit mediu şi chiar din viaţă sau se lasă pradă manipulării,
mizând pe ţinte false, hrănindu-se cu speranţe deşarte, ne duce gândul la acţiunea filmului
american „ Zbor deasupra unui cuib de cuci „ , când lumea multor semeni, devine incinta unui
spital de psihiatrie, unde întâlnim bolnavi reali şi închipuiţi.
Poate nu întâmplător, în special în preajma sărbătorilor de Crăciun şi de Paşti, ne facem
urări de genul: „ Să încercăm să fim puţin mai buni! „ De cele mai multe ori este o propăvăduire
în pustiu şi o dorinţă neîndeplinită.

38
 CAP. 2. INOCENŢA PROSTIEI

Prostia ca o afecţiune nativă a inteligenţei umane, ori o virusare în timp a acesteia,

induce şi consacră în timp anumite convingeri şi comportamente umane neadecvate, având
diferite particularităţi funcţie de vârsta omului. După cum sesiza Erasmus de Rotterdam, până şi
naşterea, zămislirea omului se face din prostie, pentru că mădularul nu are înţelepciunea
desluşirii tainelor universului. Deci nu ar trebui să ne mire, dacă prostia dă târcoale omului încă
de la naşterea lui, fiind mai mult sau mai puţin evidentă.
Dacă ar trebui să luăm de bun proverbul rusesc, cum că: „ Omul se naşte cu înţelepciune
şi prostia se învaţă „ , am putea crede că în copilărie, acesta nu prea este atins de această
meteahnă. Nici vorbă, studii recente au condus la unele speculaţii, demne de mintea inventivă a
omului, care poate găsi explicaţii şi scuze pentru orice, dacă nu dispune de ele, le inventează. Să
vedem cum ar putea fi susţinut, proverbul menţionat. Cum ştim, pentru a măsura şi etala, starea
de bine a cuiva, i se adresează spusa: „ Nu ţi-a fost aşa de bine, nici în burta mamei tale „ .
Sigur este o presupunere, dar şi un adevăr incontestabil, că în burta mamei este ca în Rai, eşti
protejat, servit, hrănit, dezmierdat şi plimbat. Când vine momentul naşterii, atât mama cât şi
fătul, trebuie să-şi unească forţele asigurării unei naşteri naturale, benefică pentru ambele părţi.
Numai că din motive de modă, siluetă, stare de sănătate etc. , mamele în zilele noastre preferă
naşterea prin cezariană, ceea cel pune pe bebeluş, într-o stare pasivă şi îl văduveşte de lupta pe
care trebuie să o ducă pentru a se naşte, a vedea lumina zilei şi a face cunoştinţă ca învingător
cu lumea în care va trăi. Dacă prin acest act mama este oarecum menajată de chinurile naşterii,
dar poate avea probleme cu alăptarea, copilul ( după unii specialişti ) ar fi cel mai în pierdere,
pentru că i se imprimă din prima zi a vieţii pământeşti, o atitudine noncombat, care îi va marca
toată viaţa. În sensul că lui trebuie să i se dea, să i se facă, i se cuvine şi ceilalţi sunt la
dispoziţia lui, fără a face eforturi şi sacrificii personale. Pruncul are deja însuşită prima lecţie de
prostie, pentru că omul matur, a intervenit în desfăşurarea naturală a lucrurilor. O fi adevăr, o fi
speculaţie?
Dar lucrurile nu se opresc aici, cum ştim mulţi dintre semenii noştri sunt fumători, unii
susţin că orice ar face, nu se pot lăsa de fumat, recunosc că este un viciu, dar îşi asumă riscurile.
S-a găsit şi o explicaţie tot în istoria copilăriei. Când copilul este mic, se supune docil
programului de alăptare, făcut de mamă, care îi intră oarecum în reflex. Dar cum mamele mai
au şi alte treburi, ori îl lasă pe copil să plângă, sau îi pun suzeta în gură, ca o păcăleală pentru
timpul de aşteptare al copilului şi pofta sa de mâncare. Astfel se formează în subconştientul
copilului amprenta, că atunci când eşti tensionat sau nu ţi se împlinesc aşteptările, să ţii suzeta
în gură ( dar până la descoperirea suzetei, ce explicaţie avem?), sigur pe la 10-12 ani aceasta
devine ţigară, întâi ca o imitaţie a obiceiului celor mari, apoi deprindere şi mai târziu ca viciu.
Este totuşi curioasă uneori fiinţa umană, în sensul că mereu este altcineva vinovat, pentru ce şi
cum i se întâmplă. Numai şi din aceste două exemple, ne putem face o părere cum în mod
insidios, prostia intră în leagănul copilului mic. Avem de-a face doar cu nişte supoziţii, cu
valoare de inventar şi insuficient probate. Dar cum toate aceste păcate nu pot fi imputate
pruncului, nu numai că i se dă prezumţia de nevinovăţie, dar îl scoatem de sub orice bănuială că
ar avea vreo relaţie cu prostia.
Deşi în curiozitatea firească a copilului de a cunoaşte şi a cuceri pe cei din apropiere şi
mediul înconjurător, prin încercări repetate, poticneli, reuşite şi rateuri, mai face inconştient şi
unele „ prostii „ . Faţă de aceste „ prostii „ , cei din jur se dovedesc a fi destul de înţelegători şi

39
permisivi, catalogându-le ca „ năzbâtii „ , „ pozne „ ori „ şotii „ . Dacă prostia este o „
potlogărie „ ori o „ obrăznicie „ , înseamnă că a trecut un anumit prag de tolerare şi acceptare şi
atunci părinţii înăspresc atitudinea faţă de copil. Unii părinţi cred că aceste isprăvi ale copiilor
lor, sunt semne de isteţime, de aceea sunt destul de îngăduitori. Iar copiii când ajung oameni
maturi, le încadrează deseori în acele nestemate ale sufletului, cunoscute generic ca „ amintiri
din copilărie „ .
Nu este o situaţie rară, când unii părinţi îşi îmbogăţesc cultura generală cu expresiile
aduse de copii de la grădiniţă, de la şcoală, aşa cum le-au auzit de la colegii veniţi din diferite
medii sau prin accesul timpuriu al copilului la internet, într-o lume fără reguli, fără milă şi fără
măsură. Copiii preiau mecanic aceste expresii, care ar suna bine la ureche şi iar poziţiona
avantajos printre colegi, dacă le reţin, dar de cele mai multe ori le scapă sensul şi înţelesul.
Aceste ipostaze îi pune în mare dificultate şi pe părinţi, dacă ar fi să le explice. Aşa că pericolul
contaminării cu prostie este prezent încă de la venirea noastră pe lume şi fără voia noastră
plătim un tribut cu dobândă anturajului.
Deşi pentru unele încălcări de reguli şi restricţii, copilul este chiar pedepsit de părinţi,
profesori, străini, dacă nu va înţelege consecinţele spuselor şi faptelor sale, va persevera în a
cădea în greşeală, adică de a face „ prostii „ . Această stare de incertitudine se perpetuează şi
prin faptul că nici cei maturi nu joacă cinstit, inducând la copii, mai mult un sentiment de frică,
în loc să încerce cu răbdare şi înţelegere să explice implicaţiile şi consecinţele, anumitor fapte,
unele aparent nevinovate, ceea ce dă frâu liber prostiei, fie prin imitaţie, prin încăpăţânare, prin
ingeniozitatea copilului de a nu fi prins în fapt, prin inconştienţa ori indiferenţa celor din jur.
Mai mult s-a dat o amnistie generală, în ce priveşte unele deviaţii comportamentale ale copiilor
prin proverbul: „ Cine a mai văzut babă frumoasă şi copil cuminte? „ Târziu realizează unii
părinţi şi dascăli, că pot avea mai multă trăinicie şi cooperare din partea copiilor în procesul
educaţional, dacă vor înlocui sentimentul de frică, cu sentimentul de ruşine. Rămâne astfel
nealterată sensibilitatea şi bunul simţ, nemaiavând omul nevoie de un „ controlor „ după el.
Sunt chiar îngrijoraţi părinţii, dacă copiii lor sunt prea cuminţi, unii părinţi sunt
preocupaţi pentru copiii lor, să nu-i atingă autismul, să nu fie nişte mototoli. Şi pe cale de
consecinţă, se merge deseori pe extrema de a se intra în voia copilului, adică de a-l alinta, ceea
ce are ca efect deseori „ urcarea în capul părinţilor „ , adică întră în rolul lui D-l Goe. Mai mult,
auzi încurajări ale părinţilor de genul: „ Te-a bătut colegul ( a )? Dă şi tu, să nu cazi de fraier ( ă
) . La aceste îndemnuri, deseori mai intervine şi spiritul de „ gaşcă” la copii, care conduce la
nedorite acte de violenţă în şcoală sau pe stradă. Aceste ieşiri din normalitate le întâlnim mult
amplificate, când se trece de la copilărie la adolescenţă.
Nu mai puţin păguboasă pentru copii dar şi pentru părinţi, este şi atitudinea de a oferi
totul copiilor, fără ai supune la eforturi, ori să înţeleagă că recompensele sunt legate de anumite
rezultate şi de aici percepţia copilului că învaţă pentru părinţi şi nu pentru el.
Este greu să înţeleagă unii părinţi, că până şi joaca este o problemă serioasă pentru copil.
Joaca îl poate pregăti pentru viaţă, aici încolţesc înclinaţiile, aptitudinile şi atitudinile, ce le va
avea mai târziu faţă de problemele serioase ale vieţii. Numai câte ne poate spune despre
sensibilitatea unui copil, plăcerea de a scoate ochii la păpuşi, a rupe florile ori a chinui
animalele, când omuleţul va ajunge om mare. Atunci va fi greu de reparat, ce nu s-a prevenit la
timpul potrivit. Este şi o vorbă în popor, că dacă nu ai reuşit să faci educaţie la copil ( fie şi cu o
pedeapsă ), când era de-a latul patului, este greu de făcut când acesta a ajuns lung cât patul.
Extremele nu conduc la nimic bun, nici în sensul unor restricţii exagerate, dar nici prin
acordarea unui grad de libertate fără măsură, pentru că este astfel stricat echilibrul dintre

40
învăţătură care se asimilează prin anii de şcoală şi instrucţie, adică gradul de aplicabilitate în
viaţă a celor învăţate, contopite în ceea ce numim educaţie. Aşa cum ştim la copiii mici, se fac
mai multe vaccinuri pentru a preveni apariţia unor boli, care pot avea urmări grave. Am putea
încadra în categoria vaccinurilor şi învăţătura îngemănată cu instrucţia pentru a asigura
imunitatea copilului contra prostiei. Dar cum ştim din păcate nici un vaccin, nu asigură o
imunitate garantată şi de aceea în parcursul vieţii unele boli considerate prevenite, pot apărea şi
să se manifeste ca atare, inclusiv prostia.
Nu putem pleda pentru cumpătare în procesul de educaţie a copiilor, fără a încerca o
punere în ordine a unor consideraţii impuse de oportunităţile, disponibilităţile şi exigenţele
timpului în care trăim. Realitatea este marcată de o explozie informaţională, care vine ca o
avalanşă peste părinţi şi copii, care induce superficialitate, facilitate şi un conformism ( chiar
mimetism ) bolnăvicios. Valurile acestui tsunami, face grea menţinerea la suprafaţă a omului fie
el adult sau copil.
Să începem cu temerile, nedumeririle, stângăciile ( chiar ignoranţa ), imposibilitatea de a
se detaşa de prezentul imediat şi speranţele părinţilor ( adulţilor ). Până la alte detalii, neliniştea
părinţilor este amplificată şi de faptul că nu prea sunt ajutaţi de societate în ansamblu. În sensul
că ceea ce se petrece cotidian, în viaţa reală, are filtrele prea prăfuite de violenţă, insensibilitate,
pornografie, droguri, crime etc. Prea pare totul impregnat de comercial, banul fiind soarele în
jurul căreia se roteşte lumea, prea mulţi oameni aleargă spre nicăieri, sunt absorbiţi de prezent şi
sunt evident nepregătiţi pentru provocările ce vin peste ei.
Şi atunci părinţii trebuie să rezolve o trilemă, în procesul de educaţie a copiilor. Întâi
trebuie să fie conştienţi, că nu mai pot funcţiona şi poate nici nu mai sunt recomandate,
concepţiile şi cutumele despre educaţie din vremea lor. În al doilea rând, dacă nu încearcă o
expunere cu discernământ, înţelegere, deschidere, dar şi o atentă cenzurare, a modului în care
face cunoştinţă copilul lor cu realitatea înconjurătoare, va fi ceva de genul, că apa de îmbăiere a
lui să fie prea fierbinte şi îl poate opări sau prea rece şi poate face infarct. În al treilea rând, când
se presupune că oarecum am securizat terenul ( mediul ) în care trăieşte şi creşte copilul, chiar
merită acest efort, pentru a oferi copilului cel mai mare dar care îl poate primi în viaţă, să-şi
trăiască copilăria, ferit oarecum de excese, abuzuri şi riscuri prosteşti. În fapt este vorba despre
zămislirea copilului din noi, pe care ar trebui să-l menţinem viu toată viaţa ( un amestec de
visare, înrămată în optimism, dar şi un scut, pentru a nu ne subjuga răutăţile şi ispitele lumii ).
Nu este uşor, ne putem considera, într-un poligon de certificare a abilităţilor de conducător auto.
Şi cum este de înţeles, la început mai putem răsturna 2-3 „ morcovi „ .
Parcă părea mai simplu înainte ( nu cu prea mulţi ani în urmă ), la fetiţă cumpărai o
păpuşă, la băieţel o maşinuţă şi musai un pistol mitralieră ( doar va deveni bărbat ). Le cultivai
gustul pentru lectură, să citească basme, povestiri cu prinţi şi prinţese, zmei, spâni şi muma
pădurii, unde în orice confruntare câştiga binele. Dar ce ne facem că în viaţa reală este altfel?
Poate de aceea basmele şi desenele animate de astăzi, nu prea mai au acelaşi conţinut şi sfârşit.
Nu întâmplător filmul Disney „ Frumoasa şi Bestia „ , a fost cenzurat şi înterzis în mai multe
ţări. În acest punct părinţii, ar trebui să fie pregătiţi, pentru a da explicaţii, să nu fie derutat sau
traumatizat copilul ori insensibil la violenţă. De aceea poate poveştile de „ adormit „ copiii, nu
ar trebui să le producă insomnii şi mai grav vise de coşmar. Dar ce ne facem, când copiii fără
voia noastră, au acces la realităţi, pe care părinţii, le credeau puse la naftalină şi bine păstrate?
În zilele noastre când copiii sunt precoci, părinţii cu adevărat interesaţi de educaţia lor,
trebuie să devină în mare parte detectivi în relaţia cu ei. Prin a le controla lectura, parola
calculatorul, cunoaşte anturajul, a ţine legătura cu şcoala, discuţii de la om la om, organizarea

41
timpului. Să se acorde încredere copilului, prin a fi antrenat la diferite munci, de a îngriji o
plantă, o pasăre, un animal, chiar şi la lucru în bucătărie. I se dă astfel copilului sentimentul că
este important, independent şi „ matur „ . Această preocupare de a fi util copilul, îmbinată cu
visarea şi încrederea în sine, ne face să simţim şi să ne bucurăm, cât de repede şi frumos creşte.
Copilul se află între trei forţe centrifuge, care îl pot propulsa în viaţă, dându-i certificat
de învingător, de om anonim ori de om ratat. Pe de o parte interesul familiei, pe de altă parte
raţiunile de „ stat „ şi nu în ultimul rând, selecţia impusă de „ lume „ , prin sintagma „ lupta
pentru existenţă „ . Fiecare factor menţionat, declarativ are intenţii nobile. Familia vrea să-l
vadă om şi pendulează în a lăsa educaţia copilului la voia întâmplării, ori încarcă pe el, ca pe un
măgar de tracţiune, istovindu-l înainte de a da piept cu viaţa reală, de dorit ar fi calea de aur, cea
de mijloc. Statul acţionează să devină copilul un bun cetăţean, prin instituţii şi legi. Iar lumea
prin „ şcoala „ ei, bântuită mereu de „ reforme „ , face praf regulile, normele şi cutumele iar
cine nu are bună pornire, nu se adaptează şi nu se integrează, dă rateuri în competiţia vieţii.
Omul este „ lucrat „ diferit, de către cei trei factori. Familia îl susţine, îl iubeşte şi
deseori îl iartă. Statul de regulă şi el dă o şansă şi acţionează prin şcoală, oferind o educaţie în
sens formal. În schimb lumea este fără milă şi se revendică ca profesor la şcoala vieţii, ce
promovează facilul, imitaţia şi mediocritatea.
Şi atunci diferiţi vectori, din rândul lumii, mai mult sau mai puţin instituţionalizaţi, cu
interese nobile ori meschine prin metode brutale sau mai subtile, încep vaccinarea omului, încă
de copil, cu relele lumii ca apucături, ispite, păcate, comportamente proprii adulţilor. Chiar dacă
la filme apare atenţionarea „ cu acordul părinţilor „ pentru a fi vizionate de copii, în fapt
măreşte curiozitatea. Se experimentează sexul de la vârste fragede. În poveşti apar căsătorii, cu
parteneri de acelaşi sex. Drogurile sunt deseori scăpate de sub control. Mijloacele mass-media,
teatrele şi alte instituţii culturale, dând tribut comercialului, nu se prea încurcă în cultură şi
educaţie. Chiar şi procesul de învăţământ este bulversat de „ reforme „ , pendulând între
informaţie şi formaţie, între teorie şi practică, între memorare şi căutare, între conformism şi
nonconformism, între permanenţă sau pe apucate, pentru elite sau pentru marea masă, cu
mijloace clasice ca manuale şcolare ori folosind calculatorul şi tableta. Dacă nu mai dăm nici
locuri de muncă tinerilor după terminarea şcolii, oameni i-am făcut. Pe de altă parte, este în
acţiune şi curentul de menajare şi protejare a copilului, care este tot mai depăşit de evenimente.
Toate acestea sunt semne că lumea nu este preocupată de viitor, ori este prea speriată şi agitată.
Poate ar trebui să înţelegem că omul ( copilul ), nu este o bucată de plastilină, să putem face
orice din el, sunt limite peste care nu se poate trece, fără a face poc. Aşa cum dacă este neglijat,
devine nefolositor şi chiar periculos pentru societate.
În primii şapte ani de viaţă ai copilului, în zilele noastre pot fi mai puţini, se formează
nucleul tare al caracterului lor, identificat, apreciat ori dezaprobat de lume, prin efectul cunoscut
al „ celor şapte ani de acasă „ , în sensul dacă au fost pierduţi ori câştigaţi. Miza oricărui om în
postura de părinte ori copil, este să facă cât mai restrânsă aria de manifestare a prostiei, dându-
se larg manifestării deşteptăciunii. Dar cu o floare nu se face primăvara, reuşita ar trebui să
vizeze conlucrarea familiei cu şcoala, ţinerea sub control al anturajului copilului, ca să nu se
împiedice ori intoxice omul încă de copil cu prostie. Precauţia trebuie să fie mare în creşterea şi
formarea copilului, ca şi la un pom proaspăt plantat, când un tutore potrivit de susţinere şi cu
grijă legat, nu va răni pomul şi nici nu-l va lăsa de izbelişte în bătaia vântului. Poate de aceea a
spus Victor Hugo: „ Nu există nici plante rele, nici oameni răi, nu există decât proşti cultivatori
„ . Apropo de cultivatori, nu putem să nu facem o menţiune referitoare la copiii instituţionalizaţi
în unele orfelinate, când prin prostia şi neghiobia adulţilor, acestea sunt transformate în „

42
puşcării „ , curmând şansele copiilor, de a se bucura de viaţă şi de viitor. Pe aceeaşi linie se
înscrie şi practica unor familii dezorganizate, certate cu munca şi cu legea, de a folosi copiii ca
cerşetori, ori să-i lase să abandoneze şcoala. Mai sunt şi copii ai nimănui, care părăsesc familia
ori orfelinatele şi îi întâlnim vieţuind în canale. Aceste fiinţe nevinovate, intră repede în rolul
oamenilor fără căpătâi, îşi însuşesc rele deprinderi, de a fura, a cerşi, a consuma droguri, trecând
repede de la suflatul în pungă, la seringă, fiind victime sigure a celor maturi. Au o libertate şi
nişte riscuri asumate, care-i duce la o moarte timpurie. Nu este vina lor ci a societăţii, care
asigură egalitate de şanse şi protecţie, doar în vorbe, nu în fapte. Promovându-se în fapt o
atitudine păguboasă, întâlnită în aserţiunea prostească: „ Bun, rău, copiii mănâncă!? „
Sunt vulnerabili copiii în faţa atacurilor prostiei, ce vin din toate direcţiile şi prin faptul
că aceasta exista pe pământ anterior naşterii lor. Chiar dacă este greu în perioada copilăriei de a
te pronunţa asupra unui copil dacă este deştept ori prost, este consacrată percepţia că în inocenţa
lor, copiii sunt uşor de păcălit ( prostit ). Sunt acele întrebări: De ce? De ce? ale copilului, când
răspunsurile adulţilor pot cuprinde mai multă sau mai puţină prostie. Pentru că nu prea au
mijloace de verificare, copiii iau aceste răspunsuri de bune, chiar dacă uneori se îndoiesc şi mai
vin cu o ploaie de „ De ce? „ . De aceea pe copii îi întâlnim mai mult în roluri de victime, decât
de persecutori în confruntarea cu prostia celor din jur. Acest rol pasiv al copilului, decurge din
faptul că el dispune de un grad de libertate controlat excesiv, fiind în dependenţă totală faţă de
cei din jur, în special familia.
De ce-urile candide, pline de inocenţă ale copilului, care are curiozitatea de a cunoaşte, a
şti, sunt înlocuite la mulţi oameni maturi, cu o altă conotaţie, care nu mai are sensul şi
conţinutul iniţial dar cu originea tot în trăirile şi experienţele copilăriei. De ce-urile vârstei
mature, sunt întrebări adresate ţie însuţi, ori celor din jur, prin care trăieşti remuşcări, păreri de
rău, nedumeriri, că doar ţie ţi se întâmplă toate relele, sau că nu ai avut noroc pe lume. Unii
oameni în gând sau cu voce tare, dau vina pe părinţi, cum că i-au făcut fără noroc. Prin ele este
interogată propria soartă şi chiar Dumnezeu. În acest sens, circulă o spusă: „ Dacă eşti
credincios, vorbeşte Dumnezeu cu tine, iar dacă vorbeşti tu cu Dumnezeu, înseamnă că eşti
nebun „ . Oricât s-ar fofila omul, tot urmează propriul decont cu viaţa. Sigur se va pune în
balanţă, cât ai vrut şi nu ai putut, cât ai primit şi nu ai preţuit, cât a fost vis şi cât a fost realitate,
cât a depins de tine şi cât a depins de alţii. Să rămânem totuşi într-un spaţiu neutru, pentru a nu
intra în gura lumii şi a se crea prezumţia că suntem destul de sănătoşi, cel puţin aparent. Până la
urmă doar noi înşine, ştim ce este în sufletul nostru. Am menţionat suflet şi nu minte, pentru că
deseori acesta doare. De câte ori nu auzim în jurul nostru expresia. „ Mă doare sufletul „ . Sigur
aici este o formă voalată, prin care omul are tendinţa, chiar dacă nu mereu explicită, de ai găsi
pe alţii vinovaţi pentru greşelile şi nereuşitele sale. Cu cât vom fi străfulgeraţi de mai puţine de
ce-uri, cu atât mai puţine furtuni, ne vor bântui sufletul. De dorit ar fi să nu le căutăm şi pe cât
posibil să le evităm, pentru a nu deveni obsesii şi a ne complica inutil existenţa, mai ales la o
vârstă când nu o mai putem lua de la început.
În copilărie fiecare om, pentru aşi suplini lipsa de experienţă de viaţă şi a opta pentru un
anumit traseu al vieţii ca ţel şi împlinire, îşi alege un model de urmat, care poate fi din familie,
din şcoală, din cărţi, din filme. De regulă copiii, în visurile lor optează pentru modele eroice. Ca
în cursul vieţii să constate că „ eroii „ , aleşi îi pot dezamăgi ori sunt prea sus, pentru a se ajunge
la ei. Mai mult firea schimbătoare a omului face să se răzgândească des, aşa că modelele devin
cu înaintarea în vârstă, mereu altele. Numai ce auzi un copil, „ am vrut să mă fac doctor, dar
mă fac poliţist! „

43
 Este şi aici un risc, pentru că nu prea sunt modele care să nu fie afectate într-un procent
oarecare de prostie şi pe cale de consecinţă aceasta se reproduce, fiind molipsitoare. Deseori şi
modelele din familie, sunt profund viciate, în cazul familiilor destrămate, ori consumul de
alcool şi promiscuitatea sunt exemple de fiecare zi. Aşa auzim expresii de genul: „ Face ce a
auzit şi a văzut acasă”.
Sunt încă mulţi părinţi, care în ignoranţa lor, cred că se poate face educaţie prin bătaie.
O cercetare din anul 2014, efectuată în România şi făcută publică, relevă faptul, că şase copii
din zece sunt bătuţi acasă. Nu-i vorbă că 40% din subiecţii intervievaţi, au reclamat bătaia
prezentă şi în şcoală. În anul 2015, peste 100 mii de copii au sunat la telefonul copilului, spun
cei puşi în slujba lor, reclamând violenţe, mutilări ori tendinţe de suicid. Totuşi prea multe SOS-
uri! Această perpetuare a violenţei, compromite orice proces de educaţie, atât ca intenţie cât şi
ca finalitate. Trăim într-o lume în care violenţa, face legea în familie, în şcoală, pe stradă, chiar
şi în parlamentele unor ţări. Luate prin surprindere victimele, deseori nu se pot apăra iar cei din
preajmă, rareori sar în ajutorul celor agresaţi, ceea ce încurajează şi întreţine această stare de
fapt, pentru că egoismul sau frica ne dictează comportamentul, ca şi reacţie de moment.
Mai este în zilele noastre şi drama familiilor plecate să lucreze în străinătate, lăsându-şi
copiii în grija bunicilor, ori a străinilor, când singurătatea, lipsa de autoritate recunoscută, fac
din copii pradă uşoară pentru abandon şcolar, consum de alcool, tutun şi chiar droguri ori
acapararea lor de lumea virtuală a calculatorului şi practicarea de jocuri periculoase pentru
sănătate şi viaţă. Pot fi rătăciri până la limita suicidului.
Tocmai îmi spunea un profesor de liceu: „ Acum în şcoală nu ai voie să ridici tonul sau
să faci observaţii în public. Profesorul are un rol pasiv. În alte ţări se acordă profesorului suport,
există în şcoli chiar cameră de pedeapsă, la noi sunt lucrurile lăsate la întâmplare. Am primit
sarcină de la inspectorat, ca profesorii să facă un tabel, cu elevii a căror părinţi sunt plecaţi în
străinătate, care a rămas în nelucrare. Două surori, eleve în şcoală a căror părinţi erau plecaţi în
străinătate, aveau un comportament mai libertin şi a fost chemată bunica la şcoală. După ce i s-a
prezentat comportamentul nepoatelor, a dat un răspuns năucitor: „ Trebuie să câştige şi ele un
ban!!” ” Sau poţi auzi în mod curent, discuţii între elevi de şcoală care se întreabă între ei dacă
mai fac „ legale „ , a se înţelege consum de etnobotanice!!
Recent au apărut în spaţiul public informaţii, că nu este o soluţie garantată, nici luarea
copiilor alături de familie în străinătate. Copiii vor fi mereu între două lumi, cu dificultăţi de
limbă, de cultură, tradiţii, comportament şi adaptare. Dacă mai nimereşti într-o ţară ca
Norvegia, care pe fondul unor complexe istorice cu sechele, în urma ocupaţiei germane din al
doilea război mondial şi tratamentul aplicat copiilor din căsătorii mixte ( germano-norvegiene),
după război, s-a elaborat o legislaţie draconică de protecţie a copilului. Această legislaţie care
operează pe teritoriul Norvegiei, se aplică copiilor indiferent de etnie sau perioadă de rezidenţă.
Pe baza unor presupuneri sau reclamaţii de violenţă, practici religioase ( oficialii norvegieni,
neagă motivul religios ), condiţii de trai etc. Chiar dacă multe acuzaţii pot fi nefondate, copiii
sunt luaţi de lângă părinţi, inclusiv copiii care sunt alăptaţi de mamă. La o familie cu tatăl
român şi mama norvegiană, i-au fost luaţi toţi cei cinci copii, cel mai mic avea trei luni, pe
motive de violenţă în familie. Anterior au mai fost în aceeaşi situaţie încă şase familii de
români, cu sechestrarea a 16 copii. Şi din alte ţări, cum ar fi Polonia, Cehia, India, cetăţeni
stabiliţi în Norvegia şi chiar norvegieni, au avut acelaşi tratament. Copiii sunt trecuţi în grija
unor familii norvegiene surogat, până a vârsta de 18 ani, cu finanţare de la stat. Aparent este o
grijă pentru copii, dar în fapt sunt închişi în „ colivii „ , cu program foarte strict de vizite din
partea părinţilor naturali, cu supraveghere atentă din partea autorităţilor şi la perioade lungi,

44
chiar de două ori pe an. Sunt şanse minime să fie recuperaţi copiii de familia naturală iar după
circa doi ani aceste reveniri, creează inconveniente de adaptare la copii. În războiul autorităţilor
din ţările din care provin părinţii afectaţi şi autorităţile norvegiene, este o confruntare a surzilor,
norvegienii fac caz de confidenţialitatea speţelor, cei afectaţi invocă drepturile părinţilor, a
familiei şi că se exagerează unele cutume de educaţie specifice fiecărei ţări. Deşi pare anacronic
comportamentul norvegienilor, ei sunt insensibili la rugăminţi, ameninţări ori sancţiuni, chiar
din partea unor foruri internaţionale. De menţionat, că după medierea la nivel internaţional, cu
demonstraţii în mai multe ţări, de sprijin a familiei Bodnariu, autorităţile norvegiene i-a dat
câştig de cauză în recuperarea copiilor. O situaţie oarecum singulară prin finalitate, ţine şi
Norvegia la imaginea sa în lume. Se pare că a fost o victorie a la Pirus, pentru că justiţia
norvegiană, a menţinut pe rol procesul împotriva familiei pentru rele tratamente aplicate
copiilor! Din păcate nu este singulară practica norvegienilor, pe specularea grijii pentru individ,
au fost sechestraţi copii şi în Finlanda, Anglia şi în alte ţări europene.
Privind în oglindă, drama familiilor şi a copiilor din Norvegia, despărţiţi prin forţă, dar
cu preocuparea statului de a investi pentru creşterea şi educarea lor, nu putem să nu menţionăm,
unele realităţi din România, când sunt din păcate copii abandonaţi atât de părinţi cât şi de stat.
Au fost destule cazuri când părinţii şi-au vândut copiii, copii nou născuţi au fost abandonaţi în
spitale, mame tinere care şi-au omorât copilul după naştere sau l-au abandonat la întâmplare.
Sunt multe carenţe în sistemul instituţionalizat de creştere şi educare a copiilor. Ori mai oribil,
exploatarea sexuală a copiilor de la vârste fragede. În anul 2016, Ministerul Muncii, a declanşat
o amplă anchetă, în mai multe orfelinate din ţară, pe suspiciuni de trafic de copii şi prostituţie!!
De ce nu s-a putut preveni? Sigur este o problemă de educaţie ( Norvegia are 1% analfabeţi ) ,
de maturitate a mamelor, de sărăcie, dar şi de faptul că statul, nu este în măsură să protejeze
copiii. La noi punem în centru familia, care deseori dă rateuri şi o lăsăm la voia întâmplării. La
alţii se pune în centru individul şi se pare că au mai mult succes. Dar în ambele ipostaze avem
de a face cu o lume, nu prea sănătoasă la cap, care exagerează într-un sens sau altul.
Este copilul şi vârsta copilăriei, sub spectrul unor mari ameninţări. Ceva de genul unei
mirişti, în care se aprind mai multe focuri şi nu ştii pe care să le stingi, fiind deopotrivă de
ameninţătoare şi periculoase. Le-am putea identifica în: dreptul la viaţă a copilului; posibilitatea
de a se naşte şi a creşte în propria familie; acordarea suportului şi a sprijinului la nevoie; dreptul
la educaţie şi învăţătură pentru a deveni om independent; protejarea împotriva riscurilor, de a li
se îngrădi şi nesocoti drepturile sau a fi expuşi ispitelor societăţii şi şansa de a reuşi în viaţă.
Apelul umanitar către cei maturi, indiferent de statutul lor în relaţia cu copiii, este să-i
apere, dacă nu-i pot feri pe aceştia de prostie!
Această vecinătate a omului cu prostia, încă de la naştere, poate fi abordată şi într-un
sens „ optimist „, dacă l-am cita pe Woody Allen: „ Omul nu ajunge niciodată atât de bătrân
încât să nu mai poată face încă o prostie „. Asta nu înseamnă că ar presupune prea mult efort să
te înfrupţi din prostie, ci mai mult că ea este din abundenţă la îndemâna omului şi îl poate ispiti
la orice vârstă. O constatare care cu atât mai mult, dă circumstanţe copilului.
Am putea încheia această privire asupra copilăriei, concluzionând că prostia ( prostiile )
din această perioadă a vieţii, afectează în special copilul şi mai puţin pe cei din jur. Pot fi totuşi
circumstanţe, pentru că Diavolul nu-şi poate face castele durabile pe terenul inocenţei, acesta
fiind un teritoriu revendicat şi populat de îngeri, de aceea şi prostia are oarecare maniere.

45
 CAP. 3. NAIVITATEA PROSTIEI

Prin faptul că adolescenţa este o etapă de tranziţie biologică, psihologică şi socială a

omului de la pubertate la maturitate, ea este marcată de modificări la nivel fizic, psihic,
comportamental şi de personalitate, aspecte de mult timp constatate de alţii şi trăite de cei în
cauză.
La această piatră de hotar a vieţii omului, se adună şi se confruntă un ghem de
contradicţii, care acţionează şi se resimt, nu doar de tineri ci şi de cei din jur, în special părinţii.
Pe de o parte tânărul este nerăbdător să fie declarat oficial, că este major, chiar dacă aceasta se
reflectă doar în acte. Tânărul crede că dobândeşte astfel un paşaport pentru libertate. Apoi este
preocuparea şi neliniştea părinţilor şi chiar a societăţii, cum să-l primească pe tânăr în rândul
lumii mature ( adulte ) şi să resimtă cât mai benefic botezul vieţii pentru el.
Tânărul dobândind un nou statut, caută să-şi definească şi un anumit rol, chiar dacă în
proiecţia lui, este în mare parte bulversat. Din prima ar vrea să răspundă la trei întrebări, care l-
au preocupat ori l-au încercat şi în anii anteriori, cum ar fi : cine este el? ce poate face şi cum se
poate afirma prin forţe proprii? cum se poate impune în faţa altora, de vârsta lui sau din alte
generaţii? Cum nu poate avea răspunsuri pe deplin lămuritoare şi convingătoare, începe să
trăiască o anumită supărare pe el şi pe cei din jur. Atunci se poate închide în el sau poate deveni
agresiv, îi intri greu în voie. Aceste atitudini au izvorul în imposibilitatea de a opri şi a înţelege
lava de gânduri şi simţăminte provenite din vulcanul său interior şi nemulţumirea faţă de spaţiul
şi înţelegerea prea restrânse şi prea controlate de adulţi.
Dar cum nerăbdarea şi cumpătarea nu fac niciodată casă bună, conflictul însoţeşte ca o
umbră adolescenţa. Pe de o parte, tinerii care vor să se lanseze în lume fără paraşută iar pe de
altă parte, părinţii ar dori să le fie cât mai în siguranţă zborul, fără mişcări bruşte şi aterizări
nesigure.
La această întâlnire a personalităţii tânărului cu mediul înconjurător ( familie, şcoală,
firmă etc.), ca şi cadru normativ, atitudini şi percepţii umane, se confruntă şi se armonizează
mai multe strategii comportamentale. Pe de o parte tânărul caută să atace fără somaţie sau să fie
defensiv, adică de a se retrage din faţa obstacolelor ori încearcă să se adapteze. Aşa îl putem
întâlni pe adolescent deseori bosumflat, mânios, agresiv, delăsător până la lene, poate ajunge să
părăsească familia. La rândul lui mediul înconjurător îşi exersează propriile strategii, bazate pe
înţelegere, răbdare, toleranţă, forţă, nervozitate, impunere, sancţionare. În aceste circumstanţe,
se probează şi se verifică, cât de bine şi-au jucat rolurile părinţii, în condiţii medii de
acceptabilitate, mama cu afecţiunea şi tatăl cu autoritatea.
Până la urmă toţi factorii implicaţi, adolescenţi, familie, şcoală, societate, trebuie să
depună eforturi, pentru a diminua şi chiar exclude, comportamentele deviante şi riscurile de
eşec la tineri. Uşor de spus, greu de făcut. Are până la urmă fiecare om o vocaţie, un destin, o
soartă. Cei din jur îi oferă busola şi tânărul trebuie să înveţe să o folosească. S-au cum mai
circulă o spusă: „ Primeşte undiţa şi trebuie să înveţe să pescuiască „ . Este totuşi provocătoare
şi ispititoare, această trecere a omului din leagănul familiei, în căruţa şcolii, uneori mai
hodorogită, dar cu terenul tare sub roţi şi apoi saltul în barca lumii, când eşti nevoit să vâsleşti şi
să faci faţă la diferite furtuni neaşteptate.
În aceste circumstanţe intră acum tânărul într-o zonă conflictuală atât cu el însuşi cât şi
cu cei din jur, inclusiv cu părinţii. Este preocupat de propria imagine şi de poziţia sa în raport cu
ceilalţi, tinde să se îndepărteze de părinţi şi de a decide pentru el însuşi. Prin aceste zbateri, cu

46
puţin noroc cei mai mulţi tineri, reuşesc să-şi forjeze caracterul, să le crească încrederea în
forţele proprii, să-şi descopere înclinaţiile şi chiar pasiunile să-şi dezvolte abilităţile de
comunicare şi socializare şi să ia cele mai bune decizii.
Pendulează totuşi adolescenţa între miracolul a ceea ce se petrece în propria fiinţă şi în
felul cum percepe tânărul lumea înconjurătoare şi pericolele care îl pot pândi la fiecare pas.
Aceste pericole pot apare din tendinţele tânărului de a se considera încă un copil teribil ori prea
„ bătrân „ , uneori chiar „ înţelept „ , ceea ce îl poate face ridicol; prin extravaganţe
comportamentale şi vestimentare, ceea ce face din dorinţa legitimă a tânărului de a se evidenţia,
să iasă în faţă, o atitudine de marginalizare, ignorare, ironizare şi chiar condamnare din partea
celor din jur; de a intra în ispitele vieţii, consumând unele plăceri necoapte şi generatoare de
vicii, din curiozitate, prin imitaţie, ori forţat de anturaj cum ar fi: fumat, droguri, alcool, sex;
prin exces de zel, atitudine de bravadă ori frondă, poate minimaliza riscul unor spuse ori acţiuni
ale sale, când îşi poate pune în pericol nu doar sănătatea şi viaţa sa, ci şi pe a altora; aşa cum
poate fi dorinţa exagerată a adolescentului de a avea toate odată şi acum, să comprime timpul,
să ardă etape, să se lupte cu zeii, să facă revoluţii şi să schimbe lumea.
Miracolul adolescenţei, propriu doar acestei perioade din viaţa omului, provine din
faptul că acum este momentul începuturilor, pentru ce va fi şi va deveni în viitor. Este tânărul
cu faţa spre viitor, care îl ispiteşte, îl încurajează şi îl susţine, să arunce în luptă ce are mai bun
în el, poate risca mult, pentru că are mai mult de câştigat decât de pierdut. Are senzaţia că are
lumea la picioare şi că doar întinde mâinile şi poate cuprinde soarele. Sunt aripile specifice
adolescenţei, prin care tânărul îşi ia zborul din curtea părintească, spre câmpiile, dealurile şi
munţii lumii, forţând destinul şi cochetând cu soarta. Controlorul de zbor pentru fiecare tânăr,
este norocul, care cum ştim şi-l mai face şi omul cu mâna lui. A se înţelege că zborul spre viitor
al adolescentului, nu este pe pilot automat, sunt urcuşuri, coborâşuri şi chiar căderi de la joasă
ori mare înălţime, important să funcţioneze paraşuta, adică să mai fie o şansă ( tinerii oricum o
au ), pe care să o valorifice cu inteligenţă cel în cauză.
După această sumară privire, asupra adolescenţei, ca fiind perioada cea mai vulcanică
din viaţa omului, ne întrebăm dacă prostia nu este în oarecare defensivă şi chiar ruşinată de
bunele intenţii ale tânărului, ce bate la porţile maturităţii? Nici vorbă adolescentul este o pradă
uşoară şi cade necondiţionat în mrejele ei.
Dacă în copilărie omul, este cu predilecţie subiect al prostiei celor maturi, în adolescenţă
acesta exercită prostia pe cont propriu ca şi practicat şi suportare de consecinţe. De aceea mulţi
tineri sunt tentaţi să mai caute, să negocieze, cum nu puţini sunt cei care cumpără „ marfa „ de
la prima tarabă, uneori fiind şi contrafăcută. Dar să nu fim prea aspri cu adolescenţii, că se lasă
deseori luaţi de val, pentru că de fapt ei macină zilnic, în diferite ipostaze, ceea ce am putea
numi „ nebunie „ şi nu prostia recomandată şi recunoscută ca atare. Este ceea ce am văzut
prezentat plastic într-un clip de publicitate: „ Hormonii bat neuronii „ . Adrenalina tinerilor este
compatibilă cu nerăbdarea, cu acceleraţia şi nu cu înfrânarea, ori temporizarea. Adolescentul
trăind mai mult în lumea viselor, decât în lumea reală, pe cât este de puternic şi prolific în
planuri, pe atât este de predispus să devină un luptător neînfricat şi chiar temerar, ori un timid,
închis în el, cu un comportament noncombat. Calea de mijloc pentru el, nu este o opţiune,
întrucât ar diminua trăirile sale, mulate pe afirmaţia hamletiană: „ A fi ori a nu fi”. Sau a grabei
de a arde etapele evoluţiei personale, prin aserţiunile: „ Ori moare măgarul, ori pierde samarul „
sau „ Acum ori niciodată”. Pare că joacă totul pe o carte, care nu este mereu câştigătoare. De
aceea poate străluci ca un luceafăr pe cerul vieţii sale, cum poate fi un meteorit care se
dezintegrează prin frecarea cu atmosfera, a se citi cu provocările vieţii. De fapt cum spune

47
românul, în adolescenţă se alege o vreme, pe ce drum apucă omul tânăr în devenirea sa. Chiar
trebuie să răspundă la întrebarea ce i-a fost pusă de alţii, încă din copilărie: „ Ce vrea să devină
în viaţă? Sau „ Ce vrea să se facă când va fi mare? „
În această perioadă a vieţii, tânărul începe să se ia în serios, uneori se dă mai matur
decât vârsta, cei din jur îl privesc cu emoţie şi iubire părinţii; cu mirare, înţelegere, ironie şi
chiar dispreţ străinii; cu admiraţie, invidie şi respect prietenii. Intră astfel adolescentul în fel de
fel de roluri, deseori cu spectatori în preajmă, cum poate defila de unul singur, ceea ce creează
un disconfort, un complex, în special psihic. Aproape refuză să mai consume „ merele „ culese
de alţii din copacul vieţii, preferând să le culeagă singur, chiar dacă mărul este înalt, ori pentru a
ajunge la el sunt de parcurs distanţe mari.
Să urmărim cum sunt acompaniaţi de prostie, tinerii în perioada adolescenţei, când fac
eforturi să fie originali, băgaţi în seamă, frumoşi, deştepţi, puternici şi „ majori „ . Sigur nu ne
propunem să diminuăm din farmecul, inefabilul, visurile şi unicitatea acestei perioade de aur
din viaţa omului, ci să arătăm că totul şi toate au un preţ.
Să începem cu prima impresie lăsată de adolescent în zilele noastre, şi pentru a nu ne
abate de la tema noastră, urmărim aspecte care ies aparent din peisaj, adică dintr-o normalitate
unanim acceptată la un moment dat. Sigur văzută din perspectiva unei generaţii, care nu mai
este aşa de tânără. De aceea din plecare dăm la toţi circumstanţe şi chiar manifestăm înţelegere.
La o primă privire, unii adolescenţi ne întâmpină cu o podoabă capilară expusă vederii, printr-o
tunsoare scurtă, ori chiar raşi pe cap, cu o chelie strălucind ca şi dată cu palux; ori lăsat părul
lung, chiar plete pe spate, ( nu-i vorbă că asemenea tunsori întâlnim şi la persoane mai în vârstă
) că ai putea cu greu să deosebeşti de la o oarecare distanţă dacă este băiat ori fată; sau cu
tunsoare pe zero în lateralele capului şi lăsat spre centrul capului o cărare cu păr ţepos, care dă
impresia că este un motiv de pe pălăriile maramureşenilor; mai rar câteva şuviţe de păr şi chiar
pe tot capul este şi colorat părul în culori neasortate cu îmbrăcămintea, fie fete ori băieţi. O
mustaţă abia perceptibilă şi o barbă cioc, îl fac pe tânăr mai „ bătrân „ , faţă de vârsta din
buletin. Nu lipsesc nici unele accesorii, mereu la purtător, cum ar fi cercei în urechi, în nas, pe
limbă, pe buric ( în special la fete ), curele cu capse, brăţări la mâini şi „ lanţuri „ în jurul
gâtului, de care sunt agăţate în special cruciuliţe de diferite mărimi. Au şi unele tatuaje în
diferite părţi ale corpului, care nu sunt totdeauna ascunse sub mantia discreţiei. Ţinuta
vestimentară uneori destul de extravagantă, blugi rupţi în genunchi, cu elemente stridente ca şi
culoare, mulate pe corp şi cu înscrisuri pe geacă ori tricou pe spate ori în faţă. Astfel se
revendică că aparţin unui, grup, unei secte, fani ai unor vedete, în special din domeniul muzical
ori sportiv. Este greu de delimitat după aparenţe băieţii de fete, fiind o tendinţă evidentă de
masculinizare. Încălţările sunt cu pantofi şi cizme grele, care să marcheze forţa şi
nonconformismul tinerilor. Pot fi încălţaţi şi cu încălţări uşoare specifice terenului de sport.
Refuză tinerii uniforma, fie ea şcolară, sportivă, poate cea militară să-i mai ispitească, fiecare
vrea să fie el, pentru a nu se amesteca cu alţii.
Adolescenţii circulă de regulă în grupuri „ găşti „ , aşa se simt puternici, pare a nu fi
nimic rău în asta, dacă sunt centraţi pe învăţătură, pe sport, activităţi de voluntariat sau pe
proiecte concrete de scurtă durată. Sunt situaţii când aceste grupuri îşi pierd conotaţia socială
pozitivă şi „ gaşca „ devine o haită, dominând instinctele primare care conduc la
comportamente deviante cu furturi, consum de alcool, de droguri, violuri şi acte de violenţă,
duse uneori până la tentative de omor.
Se simt bine tinerii în locurile aglomerate, poate ca şi o răzbunare pentru anii când ca şi
copii, au trebuit să stea în casă, cu program de învăţătură, de somn, şi un control strict al

48
timpului şi al anturajului. La şcoală, la discotecă se intersectează lumea băieţilor cu cea a
fetelor, acum apare prima dragoste, când fiecare tânăr ( ă ) , o trăieşte şi o simte diferit în sens
personal, la unii tineri le dă aripi, alţii au decepţii, care le pot resimţi dureros şi chiar ca un fel
de sfârşit al lumii. La diferite distracţii se experimentează fumatul, băuturile alcoolice ( uneori
destul de tari ), drogurile şi chiar dansurile pe flăcări de spirt ori focurile de artificii în spaţii
închise, când unii tineri îşi riscă viaţa şi chiar şi-o pierd. Au o predilecţie adolescenţii de a căuta
şi a opta pentru lucrurile şi faptele interzise de normele sociale. Aceste aglomeraţii de tineri,
când fiecare vrea să scoată „ demonul „ din el ( ea ) , sunt animate de un mare vacarm, cu
muzica dată la maxim, sunet de tobe şi zgomot ce-ţi mută urechile din loc, totul se consumă
într-o semiobscuritate, sau jocuri de lumini, care atacă ca nişte lasere creierul tinerilor,
teleportându-i în altă lume.
Apare adolescentul ca un om la care i se intră foarte greu în voie. Doar este major,
contestă autoritatea părinţilor, la unele sfaturi ale lor reacţionează agresiv, le răstălmăceşte
spusele şi chiar le răspunde obraznic. Cum se spune în popor: „ Oul învaţă găina „ . Până şi
autoritatea şcolii, a profesorilor este contestată. Se fac glume pe seama profesorilor, uneori
aceştia sunt chiar ameninţaţi şi agresaţi. Din păcate aceste conflicte mocnite ori deschise se
termină prost, în special pentru tineri. Aşa unii părăsesc casa părintească, spun ei „ că merg să
câştige bani „ şi sunt prinşi deseori în mrejele unor anturaje dubioase. Alţii abandonează şcoala
şi pierd astfel unele trenuri ale vieţii, care nu vor mai trece niciodată prin gara lor. Deseori chiar
părinţii încurajează şi susţin pe băiatul tatei, ori fata mamei, ca să nu fie în rând cu lumea,
cultivându-le o atitudine de parveniţi. Pe considerentul că destul s-au chinuit ei, măcar copiii să
nu sufere. Aşa se pot forma copii de bani gata. Aceasta poate duce la asigurarea unui confort
până la limita luxului, Gipane de mulţi cai putere, cu care circulă nebuneşte pe drumurile
publice, cu muzica dată la maxim, ignorând regulile de circulaţie şi dispreţuind pe ceilalţi
participanţi din trafic, ducând la accidente cu invalizi şi morţi. Intervine astfel un fel de
teribilism, dar şi o inconştienţă soră cu nebunia. Tot mai frecvente sunt în zilele noastre
situaţiile când se petrec accidente de circulaţie colective cu 3-5 tineri aflaţi într-o maşină, care
prin viteză excesivă şi consum de alcool, o transformă într-un sicriu.
Tinerele cu o oarecare stare dobândită de la părinţi ori pe alte căi, formează aşa-numita
castă a vedetelor, care promovează ce poate fi mai deocheat la o femeie, prin modele efemere,
uşuratice şi pline de tupeu. Sunt timpuri când Dumnezeu, are foarte multe reclamaţii, ca şi
părinţii, din partea „ vedetelor „ , ba că au sânii mici, nasul cârn, fundul nu prea proeminent,
buzele prea subţiri etc., aspecte care le rezolvă chirurgii ce fac operaţii estetice. Aşa apare
întrebarea legitimă, dacă a mai rămas ceva natural, necorectat de chirurg la acele persoane.
Sigur nu putem generaliza, nici nu-şi poate permite oricine, dar arată totuşi cât a putut în timp
să se emancipeze prostia, pentru ca tânăra femeie să devină ridiculă, ori să îşi pericliteze viaţa,
cum au fost cazuri. Tocmai citisem undeva, că pe la 1770 în Anglia, s-a dat o lege prin care se
interzicea fardarea şi cosmetizarea femeilor pentru a determina bărbaţii să le placă şi să se
căsătorească cu ele, fiind considerată o vrăjitorie. Nu-i aşa că erau cam înapoiaţi?
Este totuşi perioada adolescenţei, bântuită de pofte şi ispite, când suntem predispuşi să
plătim cel mai mare tribut plăcerii, pentru că dorinţa o ia înaintea putinţei, pe deficitul
experienţei de viaţă, sfidându-se regulile permisivităţii. Este uneori mare preţul plătit de tineri,
unei anumite „ mode „ , Chiar dacă moda trece odată cu anotimpurile, când se manifestă şi
presupun tinerii că i-au înţeles tendinţele, vin spre modă ca fluturii la lampă. Nu-i vorbă că
moda afectează şi alte vârste, de unde vine şi spusa: „ Ce porţi lele chelbea în cap, dacă-i modă
ce să fac?”. Am putea începe cu informatizarea comunicării între oameni, când internetul,

49
comunicarea online, facebook, încremenesc tinerii în faţa calculatoarelor, le ocupă tot timpul, în
mare măsură şi mintea, gândesc după şabloane, sunt uşor de manipulat, trăind într-o lume
virtuală, luptă deseori pentru cauze pierdute, nu mai citesc o carte, gândesc cu capul altora, nu
mai fac eforturi nici pentru a învăţa tabla înmulţirii ori a împărţirii. Orice dificultate de moment
o rezolvă întrebându-l pe Gogu!!. Am auzit că în America sunt clinici de dezintoxicare, pentru
dependenţa faţă de calculator şi televizor. Aşa a apărut o facilitate, un pericol pentru sănătate.
Calculatorul este în mare parte vinovat că ţine tinerii prizonieri, nu mai au timp pentru sport,
plimbare, ieşire în natură şi în lume. La orele de sport din şcoli, sunt pline cataloagele cu scutiri
medicale, de la ora de sport, cei în cauză lipsind motivat. În fapt este o lipsă afişată de chef
pentru mişcare, care îmbătrâneşte tinerii înainte de vreme. Aşa că nu te mai miră, când îi
întâlneşti pe stradă, mergând gheboşi, apatici şi cu căşti în urechi, conectaţi la lumea lor virtuală
oferită cu dărnicie de telefoanele mobile, care culmea, au devenit o necesitate, de la copilul de
grădiniţă, până la ultima babă, ceea ce-i face complet străini faţă de ce se petrece în jur. Tocmai
spunea cineva, că asistăm la renunţarea de către români, de a avea în companie un câine ori o
pasăre, locul fiind luat de telefonul mobil, care este mereu la purtător şi chiar se doarme cu el la
cap ( deşi unii specialişti, spun că dăunează sănătăţii ). Prin faptul că unii tineri adolescenţi, sunt
aşa de ocupaţi, nu mai au timp de mese regulate sau cu pretenţii la exigenţele nutriţionale, fac
rând la fastfood, ceea ce-i ameninţă de timpuriu cu obezitatea sau alte afecţiuni interne.
Sigur că toate aceste inconveniente, nu prea sunt imputabile doar tinerilor, cum îi
creştem aşa îi avem, aşa că întâlnim mulţi tineri supradotaţi şi din nefericire mulţi analfabeţi.
După şcoala primară, mulţi tineri abandonează şcoala, este momentul când nu mai sunt ţinuţi
din scurt de părinţi, poate nici şcoala nu are mijloace să devină atractivă. Chiar şi cei care rămân
înrolaţi în cadrul şcolii, o fac deseori de gura şi chiar frica părinţilor, învaţă în dorul lelei şi nu
mai ies din mediocritate, cu greu se menţin pe linia de plutire. Nici nu-şi dau seama tinerii că
acest somnambulism, îi va costa scump în viaţă. Dar sunt prea „ deştepţi „ unii tineri la vârsta
adolescenţei, ca să primească lecţii de la alţii, fie ei părinţi sau profesori. În aceste circumstanţe
şi şcoala a început să ia culoarea mediului, când se oferă „ marfa „ care se cumpără, elevii se
fac că vin la şcoală iar profesorii se fac că îi învaţă. Sigur nu putem generaliza, dar din păcate
este o realitate, pe care nu o putem ignora. Sunt totuşi situaţii, care le putem trata ca excepţii şi
cu putere de exemplu, când se armonizează mentalitatea şi atitudinea profesorilor cu cea a
elevilor, atunci şcoala situată uneori în localităţi, fără o rezonanţă anume, devine faimoasă. Şi în
timp aceste şcoli chiar sunt căutate de elevii care nu sunt certaţi cu cartea şi cred în viitorul lor.
Care ar fi secretul, acestor şcoli cu renume? Din plecare se alege neghina din grâu, este o
selecţie, întâi pentru cine vrea şi apoi pentru cine poate, nu în sens pecuniar ( deşi în ziua de
astăzi este greu de crezut ), ci a valorii personale în germen şi în devenire, a celor prieteni cu
învăţătura. Apoi un colectiv didactic, dedicat profesiei, care au făcut din ea o artă, ce captează şi
întreţine interesul pentru cunoaştere a tinerilor. Au înţeles dascălii, că omul este prin fire, puţin
leneş, puţin şmecher şi în proporţie mai mare dornic de chilipir, care să-i vină prin adjudecarea
unei oportunităţi sau din noroc. Şi atunci ţinerea din scurt al tânărului, valorificarea la maxim al
calităţilor fiecărui elev, o exigenţă dusă până la duritate, pentru disciplină, crearea unei anumite
emulaţii, prin care tinerii sunt determinaţi să înţeleagă că se pregătesc pentru ei, pentru viaţă, nu
poate avea decât un final predictibil. Dar oricât de faimoasă ar fi o şcoală şi cât de sârguincioşi
ar fi elevii, ea oferă doar premisele reuşitei în viaţă, importantă este opţiunea tinerilor şi
permisivitatea societăţii.
Apropo de permisivitate, de libertate şi de bun plac, în şcolile româneşti, s-a pierdut
mult în anii de după revoluţie, din identificarea tinerilor cu şcoala unde învaţă, preţuirea

50
statutului de elev, evitarea unor diferenţieri de posibilităţi materiale, care sunt deseori epatate de
copiii ai căror părinţi dispun, pierderea controlului asupra unui comportament deviant în stradă
sau în spaţii publice, preocuparea excesivă a tinerilor pentru modă în detrimentul interesului
pentru carte, pentru că s-a renunţat la uniforma şcolară, specifică fiecărei şcoli. Acesta s-a
realizat pe o concepţie denaturată şi neinspirată a unor părinţi şi a şcolii, cum că ar fi de sorginte
comunistă, care a venit ca o mănuşă, pentru a intra bunul plac în procesul educaţional. Sigur ar
părea un element nesemnificativ uniforma şcolară, dar stă la baza generării unor stări
conflictuale în şcoli şi în familii, complexe de inferioritate, atitudini de frondă, dezinteres pentru
învăţare şi o slăbire în general al disciplinei şcolare. Se discută reintroducerea uniformei şcolare
în şcoli. Poate nu o fi doar o bună intenţie! În firme uniforma este o parte componentă a culturii
corporatiste, de ce nu ar fi şi în şcoli?
Trebuie să recunoaştem, că în şcoală suntem învăţaţi „ cum „ trebuie să facem, pe când
în viaţă ne confruntăm cu „ ce „ trebuie să facem. Nu se prea suprapun cele două planuri. Ori
şcoala este prea în urma realităţii din viaţă, ori ne prezintă o lume ideală şi virtuală. Prea
lucrează şcoala cu linii drepte şi cercuri, pe când viaţa cochetează cu stilul baroc, recurgând la
tot felul de înflorituri, care te pot ţine în loc, exclude din teren sau pune în valoare. Nu ne
trebuie multă deşteptăciune, ca să înţelegem de tineri, semnificaţia unor proverbe, cum ar fi: „
Fiecare oaie, trebuie să-şi poarte lâna ei „. Sau mai explicit şi mai aplicat: „ Oaia care nu-şi
poate duce lâna, să o mănânce lupul”. Cum se observă, fără multe păreri de rău, se acceptă
chiar o pagubă, pentru a se salva „ turma „ ( care poate fi, colectivul clasei, al şcolii, a locului de
muncă etc.) . Aşa că nu trebuie să ne surprindă, când într-o şcoală sau într-o firmă, pentru aşi
apăra blazonul, bunul renume şi nivelul de performanţă, chiar este nevoie uneori ca şi obligaţie
de management, să se facă o muncă de chirurg. Se elimină partea „ bolnavă „ şi se salvează
astfel organismul. Poate fi o judecată rece, după unii fără inimă. Dar cine se poate face prieten
cu „ boala „ , când toţi oamenii, chiar în banalul salut de fiecare zi, îşi urează unii la alţii
sănătate? Când omul ajunge într-o situaţie fără ieşire, poate ar trebui să se gândească, nu doar că
ar avea cineva, ceva cu el, ci mai ales care sunt scăpările şi prostiile sale făcute în timp ori pe
moment. Mai ales cum ştim din practica didactică, prima greşeală nu se pune ( poate fi fără
intenţie ), a doua greşeală se iartă iar a treia se pedepseşte. Nu te poţi lăsa în viaţă, dus cu barca,
fără ca tu să nu vâsleşti. Cum spune proverbul: „ Ziua bună se cunoaşte de dimineaţă „ . Iar
şcoala şi învăţătura, ne pot oferi cât mai multe zile senine în viaţă, ca şi un vaccin împotriva
prostiei. Chiar nu ar trebui să piardă tinerii această şansă a vieţii lor! Poate cel mai important
lucru oferit de şcoală, nu este doar o sumă de cunoştinţe ci deprinderea de a munci, a te bucura
de propria ta muncă şi a aborda cu curaj necunoscutul, despre care poţi avea idei vagi sau să-l
descoperi şi să-l cucereşti în fiecare zi. În acest traseu tinerii, îşi pot pune piedici singuri, ori pot
fi încurcaţi şi chiar împiedicaţi de alţii, fie din generaţia lor sau alte generaţii.
O fi şi o luptă continuă între generaţii, dar cum cei trecuţi de adolescenţă, nu trebuie să
facă pe învăţaţii şi pe judecătorii, nici tinerii nu trebuie să-şi joace la ruletă viitorul, ori să se
lase manipulaţi de aparenţa lucrurilor. Nimeni nu vrea ca tânărul de azi şi maturul de mâine, să
fie în postura ridicolă, cum se spune în popor: „ Cu un leu să-l treacă Prutul „ ori „ Să-i
mănânce căinii din traistă „ , cum nu ar fi de dorit, nici de a fi atât de „ înalt „ încât să nu-i
ajungi cu prăjina la nas, cum se spune în popor ori să primească totul fără eforturi şi merite
personale.
Paleta de exemplificări privind contradicţiile proprii ale adolescenţei ca şi influenţele
externe, poate fi mult mai largă, nu mi-am propus să le strig pe toate la catalog, mai mult am
dorit să semnalez că există, deseori independent de voinţa tânărului, care cum am mai spus, se

51
lasă luat de val. Această grădină a adolescenţei plină de nectar, atrage multe muşte şi lighioane
din lumea maturilor. Aceştia vin cu neruşinare să fure ambrozia şi nectarul adolescenţei, chiar
dacă riscă să intre în zone interzise ( când ne referim la minori ) ori pot căpăta alergie de la
polenul ambroziei şi să li se întoarcă de la dulceaţa nectarului.
Dau adolescenţii cu tunul în inocenţa copilăriei, dar mulţi dintre ei îngroaşă rândurile
timizilor şi naivilor, fiind o pradă uşoară pentru vânzătorii de iluzii şi promisiuni deşarte. Ce
tânăr nu vrea să se realizeze ca om, să aibă o profesie care să-i placă, să câştige bine şi să nu
depindă de alţii? Aşa apar în faţa adolescenţilor, oferte de joburi ispititoare şi câştiguri
nesperate peste noapte, peste mări şi ţări şi chiar în România. Nu mică este dezamăgirea, când
acele joburi, prezentate în haine decente şi pe măsura aşteptărilor tinerilor, erau în fapt case de
prostituţie, muncă la negru cu statut de sclav, şi riscuri pentru pierderea libertăţii şi chiar a
vieţii. Realizează târziu ce au pierdut aceşti tineri, care au rătăcit drumul vieţii, luând drept
călăuze, nişte semeni fără suflet şi fără morală.
Cum observăm adolescenţii sunt ca nişte armăsari, care aparent zburdă în voie pe imaşul
vieţii, cu şansa ca în timp, unii să devină cai pur sânge, folosiţi la cursele de trap ori la saltul
peste obstacole, mulţi dintre ei ajung cai de tracţiune, nu este nici o ruşine depinde cine este
vizitiul, cum din păcate o parte din ei ajung din prostie la „ abatoare „ pe mâna măcelarilor,
adică a oamenilor fără onoare şi fără scrupule.
Dar ca să nu încheiem acest capitol printr-o parabolă, s-ar cuveni să fim mai direcţi, în a
atenţiona factorii responsabili cu educaţia şi devenirea în timp a tinerilor, să nu se lase
îngenuncheaţi de propria prostie şi de „ nebunia „ adolescenţilor, pentru ai trece cu bine pe
aceştia peste ispitele lumii noastre atinsă iremediabil de multă prostie. Şi este important pentru
adolescenţi să înţeleagă că în pornirea lor dezinteresată de a face şi a fi de partea dreptăţii,
neapărat trebuie să circule pe bulevardul adevărului, care are mai multe benzi şi sensuri de
circulaţie, când pot fi derutaţi, înşelaţi şi dezamăgiţi, atunci când constată că în lume dreptatea
este în fapt o manipulare şi adevărul este o fata morgana. Dar se înfruptă totuşi adolescenţii din
aceste elemente de fastfood al civilizaţiei umane, pentru că se cred şi vor să devină eroi. Şi apoi
tinerii adolescenţi, pentru că au handicapul lipsei experienţei de viaţă chiar nu ştiu de ce să se
ferească, şi pot risca mult, că nu se pot gândi la consecinţe, de aceea culmea este că în multe
reuşesc să o scoată la capăt din prostie. Pot cei maturi să îngrădească aria de influenţă a prostiei,
prin a oferi tinerilor şansa de a intra în competiţie cu ei însăşi şi cu alţii, pentru atingerea unor
ţeluri care să le dea certitudinea că ne bazăm pe ei, că au viitor şi posibilităţi reale de a se
realiza. Bine spunea un tânăr dintre cei excepţionali, că viitorul lor nu depinde numai de ei ci şi
de sistem, care până la urmă bate cărţile pentru fiecare tânăr. Un sistem anchilozat, este surd şi
orb la schimbare şi nu trebuie să ne surprindă, când tinerii în disperare de cauză, văzând că le
este ameninţat viitorul se răzvrătesc şi vor să radă totul, chiar dacă pe moment nu au ce pune în
loc sau îşi iau lumea în cap, ca un fel de dezertare dar şi de căutare. În acest sens putem
exemplifica atitudinea liberală şi nonconformistă a tinerilor ce s-a manifestat mai evident după
anul 1990, prin subcultura hipster, reprezentând în fapt şi o formă de protest paşnic, împotriva „
sistemului „ încremenit în proiecte şi sărac în soluţii. Această atitudine este evidentă în
societatea românească, prin mesaje transmise pe Facebook sau prin reconsiderarea şi
proliferarea manelelor ( ambele canale de comunicare criticate de „ elitele „ societăţii ) în
discoteci, cu participarea şi relaţionarea tinerilor din toate straturile sociale. Mai întâlnim tinerii
şi la unele manifestări stradale, dar care de cele mai multe ori nu vin cu un mesaj clar,
constructiv şi neafectat de manipulare. Socializarea, solidarizarea şi susţinerea între tineri de
diferite vârste, condiţie socială, nivele de pregătire şcolară şi profesională, atenuează o parte din

52
efectele marginalizării şi incriminării unor tineri aparent fără şanse şi fără viitor. În fapt aceste
frământări şi manifestări sunt mesaje pentru sistem şi societate, că tinerii există şi au nevoile
lor.
Nu împărtăşesc înclinaţia spre manipulare a generaţiilor mai mature, care sunt captive
conservatorismului, dar nici exagerarea tinerilor, care au ajuns până la a cere, ca persoanele mai
în vârstă, să nu mai aibă acces la vot, ca şi cum le-ar spune că ei nu mai contează, încurcă şi
întârzie prea mult pe pământ. Ori în mare grabă, tinerii caută să taie fără a măsura sau se lasă
descurajaţi după prima încercare. Ar putea să fie încurajator în acest context, proverbul englez:”
Să te străduieşti, să cauţi, să nu găseşti dar să nu te dai bătut! „ Până la urmă nimeni nu este
perfect, dar poate fi mai bun.
Pentru că ne-am referit la naivitate, înţelepciunea populară, prin proverbul: „ Nu tot ce
zboară se mănâncă! „ îi avertizează pe naivi, că sunt predispuşi la greşeli. Ar fi totuşi nedrept,
să credem că naivitatea ar fi doar o caracteristică, a unei anumite vârste din viaţa omului, cum ar
fi la tineri prin credulitate, când de fapt o întâlnim şi la cei maturi, care se declară sau sunt
optimişti incurabili, toţi fără excepţie, au scăzut nivelul de imunitate la prostie.

53
 CAP. 4. CĂPRĂRIA ŞI PROSTIA

Nu iese bine tânărul din adolescenţă, că armata îi bate la uşă. Cei maturi consideră
armata ca o şcoală, care căleşte şi maturizează omul. Aproape că nu este bărbat, care să fi făcut
armata, unii chiar au participat la război şi să nu poarte în memorie şi în suflet amintiri pentru
toată viaţa ori să nu trăiască modificări benefice de comportament. În zilele noastre armata s-a
profesionalizat şi nivelul de dotare este mai complex şi mai sofisticat. Mai sunt încă multe ţări,
care nu au renunţat la serviciul militar obligatoriu, ori să-l reia în condiţiile unor ameninţări
iminente. Chiar şi în România, este o iniţiativă de a se face serviciul militar pe bază de
voluntariat.
Prin faptul că mă număr printre cei care au făcut armata la trupă, cu un stagiu militar
prelungit de evenimentele din anul 1968 din Cehoslovacia, pot depune mărturie cum se
manifestă şi se poate manifesta „ prostia „ în armată, aşa cum nu pot omite efectele pozitive ale
satisfacerii stagiului militar. Primele semne ale prostiei în armată pornesc de la faptul că este
mai mult o obligaţie decât o plăcere. Şi unde intervine obligaţia aceasta este secondată de frică,
manifestată ca atare, ori indusă. Dacă nu te prezinţi la încorporare… Dacă nu execuţi ordinele…
sunt o serie de ameninţări, ce ar presupune unele urmări. O întâmplare este şi cum ajungi să fii
repartizat la un anumit tip de armă, oricum hotărăsc alţii pentru tine. Sigur sunt departe
timpurile, când tinerii se luau la armată cu arcanul.
Se cuvine să precizăm, că în primă instanţă, nu putem vorbi de prostie ca atare, ci avem
de a face cu frica de necunoscut a tânărului, refuzul său de a se conforma unor reguli impuse şi
poveştile care circulă prin viu grai despre riscurile din armată. Dar de voie, de nevoie, când a
venit sorocul, conform legii este încorporat ca militar. Ţi se cam face un bine cu forţa, de care
eşti conştient mai târziu. Lecţiile de patriotism predate în şcoală se aud doar în surdină, când a
venit momentul şi eşti obligat să te încorporezi în armată. Că după aceea în diferite circumstanţe
poţi deveni erou, are legătură cu raportarea la moment, când are prioritate instinctul de a
supravieţui şi dacă nu ataci tu primul ( acea legitimă apărare ), te poate lichida fără somaţie
altul. Poate de aceea chiar dai importanţă pregătirii militare şi suporţi cu stoicism greutăţile şi
privaţiunile serviciului militar, fiind conştient ( chiar dacă mai târziu ) că ceea ce nu te omoară,
te întăreşte.
Aşa ajungi în unitatea militară, eşti îmbrăcat în uniformă, nu se nimereşte totdeauna pe
măsură, dar taci şi înghiţi. Primeşti şi armament în dotare, bineînţeles fără muniţie ( cartuşe ), că
poate face unul vreo prostie. Când analizezi arma ce o ai pe inventar, constaţi că are două
elemente, care pot fi demontate dintr-o singură mişcare, încărcătorul cu cartuşe şi vergeaua de
şters arma. La o analiză sumară eşti frapat de faptul că vergeaua are încrustate pe ea fel de fel de
semne, ca şi cum cineva a vrut să lase o amintire sau să-i pună un semn de recunoaştere dacă
dispare. După ceva timp, cum a fost cazul meu, la o alarmă intempestivă, dată de regulă
noaptea, constat că de la arma mea din rastel lipsea vergeaua. Cu prima ocazie o „ împrumut „
şi eu de la altul. Nu înseamnă că erai scutit să dispară iar, numai curios că la terminarea
stagiului militar, aveau toţi la predarea inventarului, vergeaua la armă. Sigur lipsea de la alţii,
care mai aveau ceva armată de făcut. Poate de aici şi spusa, că în armată nu se fură ci se
completează. Nici referitor la încărcătorul de cartuşe, nu puteai să fii scutit de surprize. Erau
situaţii când eram dotaţi cu muniţie adevărată, fie pentru instrucţie sau când se efectuau trageri
în poligon. Aceste încărcătoare alimentate cu cartuşe erau purtate la centura de la brâu, într-un
port încărcător, pentru a fi la îndemână şi securizate. A fost un caz când un camarad a mers la

54
WC cu port încărcătorul şi forţat de situaţie, când şi-a descheiat centura, s-a dus un încărcător în
WC. Pe moment a fost mare agitaţie, cel în cauză nu mai avea culoare. Prin ordin s-a dat
soluţia, scoaterii fecalelor din WC, până s-a găsit încărcătorul. Poate erau multe lucruri la
întâmplare în armată, dar când era vorba de cartuşe, se numărau atât la primire cât şi la predare,
iar după tragere se numărau tuburile.
Afli când mergi în armată, că faci parte dintr-o grupă, un pluton, o companie, un
batalion, o mare unitate militară şi ierarhic toate sunt conduse de un comandant cu un anumit
grad militar. Şi foarte important, să fii conştient că ai venit în armată, pentru a deveni soldat
instruit. Începe astfel pe grupe şi pe pluton, după caz şi individual, pentru cei care se învăţau
greu cu hamul, programul zilnic de instruire. Chiar nu se pot face reproşuri, cu ore de pregătire
teoretică şi pregătire practică, cu multă alergare, pas de defilare, pas alergător, pas pe loc, târâş
pe coate, în spate cu armamentul din dotare şi uneori cu masca de gaze pe figură. Excepţiile
însă cochetau cu prostia. Dacă un camarad, era mai greu de dat la „ brazdă „ , ne făcea pe
ceilalţi spectatori, să luăm aminte, cum era alergat până la epuizare, cu frecvente comenzi de
culcat şi sculat, cu masca pe figură până a transpira ca ieşit din baia de aburi. Nu este timp în
armată pentru explicaţii, muncă de lămurire ori sentimente de înţelegere şi milă, dacă nu execuţi
ordinele întocmai şi la timp. Nu era scutită nici grupa ori plutonul de o lecţie de viaţă din
armată, când se traversa o baltă cu apă, nu prea adâncă, părea cea mai bună ocazie, să se dea
comanda: „ Aviaţie la joasă înălţime! „ şi pe loc ne trânteam toţi cu faţa în jos în balta din faţă.
Mai venea apoi comandantul de grupă, de pluton în marea lui mărinimie şi mai dădea două, trei
comenzi, de culcat şi sculat în balta cu apă, pentru a se impregna şi mai mult apa cu mâl în
hainele noastre, pentru a ne da de lucru să le curăţăm, inclusiv armamentul din dotare, avea
parte de aceeaşi soartă. Să mai spun cât de mult ne bucuram cu toţii? Îmi amintesc că o ţineam
într-un zâmbet spre râs şi cu priviri de foc spre comandant, eram periculoşi, dar fiind în
armată…
După acest program de instruire, se înmuia orice urmă de nesupunere din partea noastră
şi aveam o poftă de mâncare, că orice coajă de copac era comestibilă. Chiar şi la masă se
mergea organizat iar de se întâmpla să te plimbi singur prin unitate era obligatoriu ca la
întâlnirea unui grad superior, să baţi trei paşi de defilare şi să saluţi milităreşte. Într-o logică
firească, când suntem în şcoală ca elev, student, vorbim cu precădere de învăţătură, pe când în
armată la mare trecere este instrucţia, compatibilă cu ordinul şi traiul în cazarmă.
Dar cele prezentate până aici, sunt parfum faţă de ceea ce ne aşteaptă ca soldaţi de rând (
după alţii încă neinstruiţi ) din partea caporalilor şi sergenţilor care conduceau grupa şi chiar
plutonul. Aceşti căprari fiind în ciclul doi de armată, avansaţi din rândul soldaţilor şi lucrând în
acelaşi spaţiu cu trupa, erau un sprijin preţios pentru ofiţeri şi subofiţeri şi o pacoste pentru
soldaţi. Să te ferească Dumnezeu să-şi fi pus pata pe tine vreun căprar că intrai sub incidenţa
coborârii milităriei din pod. După orele de program oficial şi întreaga noapte erai în „ grija „
acestor căprari. Cei mai zeloşi şi mai fără milă dintre ei, erau olteni şi moldoveni. În ce constau
umilinţele aplicate de ei unor camarazi: Să spele dormitorul şi WC-ul, până se aprecia că se
poate linge linte; să execute atâtea comenzi de culcat şi sculat, până la limita că nu-ţi mai
simţeai oasele; să măsoare cu chibritul în lung şi în lat dormitorul; să fie alergat prin zăpadă cu
picioarele goale; să meargă târâş, ori să-l care în spate pe alt camarad. Sadismul lor se
răsfrângea uneori asupra întregii trupe, când după ce adormeau soldaţii, se dădeau alarme şi
trebuia contra timp să ne îmbrăcăm, să sărim în ghete şi să ne luăm armele din rastel. Timpii de
adunare între paturi, intrau mereu la apă şi dintre cei care nu reuşeau să aibă ţinuta încheiată ori
completă se recrutau clienţii pentru „ distracţia „ căprarilor. Se abuza totuşi de faptul că în

55
armată ordinul se execută, nu se discută. Nu este o poveste faptul, că unii militari mai slabi de
înger, pot claca şi face fapte necugetate.
Aşa târâş, gropiş a trecut ciclul unu de militărie şi am trecut în ciclul doi, când pe baza
unor teste, a fost avansată în grad o nouă generaţie de fruntaşi, caporali, sergenţi, cum este de
înţeles, era ceva concurenţă şi unii au rămas soldaţi până la liberare. Peripeţiile din ciclul doi se
leagă de ieşirea cu compania în aplicaţie, pe un timp friguros, cu o iarnă rebelă, cu vânt şi
zăpadă, în câmp deschis şi pentru un timp care să se imprime în memorie şi în suflet. Aşa am
exersat momentul „ bucătăriei bombardate „ , când a trebuit să servim hrană rece, constând din
conserve şi pesmeţi. Am simţit pe propria piele, două prostii pe care le-am făcut, ca fiind
nedemne de pretenţiile mele. Prima a constat în a-mi expune la foc deschis tălpile de la ghete,
până a le descompune în mai multe bucăţi. Iar a doua fiind obligat să întind un cablu de
telefonie, am realizat târziu cât de mică era distanţa între linia de înaltă tensiune şi mormanul de
zăpadă pe care mă deplasam. Am ieşit din toate cu bine, învăţând că totdeauna se poate şi mai
rău. Cum bine spune proverbul: „ Prost să fii, noroc să ai „ . Fără supărare, i se poate întâmpla
oricui.
Încercările la limită văzute şi trăite în armată, şi-au arătat roadele, în sensul că ne
simţeam BĂRBAŢI şi chiar se putea conta pe noi, atunci când cu evenimentele din
Cehoslovacia, am fost mobilizaţi în curtea unităţii, înarmaţi ca pentru război, gata de îmbarcare.
Mai mult după zeci de ani, în anul 2015, am văzut la televizor, cum se tratau între ei prizonierii,
în cazul conflictului din Ucraina, cu schingiuiri televizate, un militar fiind obligat să-şi înghită
bucăţi din epoleţi, realizezi că armata nu este o prezentare de modă, un pension de fete, ori o
discotecă. Fără o pregătire fizică şi psihică de excepţie, în armată nu te poţi apăra pe tine însuţi,
darămite ţara.
Revenind la armata din timpul meu, a trecut şi ciclul doi şi deja intram în ciclul trei, date
fiind evenimentele menţionate. Am intrat astfel într-un program de voie, ne cam trăgeam de
şireturi cu comandanţii şi cum este de înţeles, au început să apară probleme, pentru că omul
nostru-i dracul, cum spune o vorbă populară. În una din zile la revista de front a unităţii, care se
organiza dimineaţa, ofiţerul de serviciu raportează comandantului unităţii: „ Tovarăşe colonel,
în timpul serviciului meu, s-a furat un porc „ ( cum observăm eram în perioada tovărăşiei, nu a
domniei ). La ancheta ulterioară s-a constatat că au plecat către vecinele unităţii, cu titlu de „
sponsorizare „ , lenjerie de pat, veselă şi alte obiecte, nu puteau merge băieţii cu mâna goală.
Realizându-se că se poate scăpa situaţia de sub control, militarii din ciclul trei, am fost
organizaţi în echipe şi înarmaţi cu lopăţica infanteristului, am fost puşi să mutăm un gard al
unităţii, lucrând într-un teren pietros, care ne-a umplut palmele de bătături. Pentru variaţie am
fost puşi apoi, să mutăm mai la dreapta cu un metru aleea pietruită care ducea la infirmeria
unităţii. După ce am terminat-o, la recepţie, s-a dat ordin să o deplasăm mai la stânga cu o
jumătate de metru. Şi ca să nu facem vreo fixaţie, am fost trimişi să reamenajăm terenul de
sport. Toate aceste acţiuni de a se lucra pe „ proiecte „, se potrivea de minune cutumei din
armată: „ Dă-i soldatului ocupaţie, că altfel se apucă de prostii! „ .
În armată se mai dădeau şi învoiri în oraş, de regulă în zilele de duminică iar pe la
jumătatea stagiului militar o permisie de câteva zile acasă. Şi în aceste ipostaze se manifesta
prostia, acţionând oarecum pe excepţii. Unii militari fiind învoiţi pentru aşi alina dorul de
libertate, intrau într-o crâşmă, din care nu plecau până nu cheltuiau toţi banii. Este drept, nu
aveau ei prea mulţi, dar suficient de a se deplasa pe două cărări spre unitate şi de a beneficia de
câteva zile de arest la camera de gardă. Alţii plecaţi în permisie, tânjeau atât de mult după
libertate, că uitau să vină la timp în unitate punându-se astfel poliţia pe urmele lor. În fapt

56
fiecare militar depusese un jurământ, ceea ce legitima organele statului, să aibă autoritate asupra
lui.
Se mai făcea şi de gardă la diferite posturi din incinta unităţii, cum ar fi intrarea în
unitate, depozite armament, steagul Marii unităţi ş.a. Când unele locuri mai retrase, erau
cuprinse de întunericul nopţii, unde te întovărăşea doar vântul şi cu toate că aveai la tine
muniţie de război, îţi treceau prin cap, fel de fel de prostii, uneori aveai vedenii, ori puteai lua
un câine drept un posibil inamic. Aşa se mai folosea din greşeală muniţia din dotare, dar fără
consecinţe pentru militar, deseori era recompensat pentru vigilenţă, chiar dacă a confundat
câinele cu elefantul.
Cu toate peripeţiile prezentate mai sus, în care prostia se manifestă în cele mai
neaşteptate ipostaze, nici nu ştiu ce pierd tinerii care nu fac armata.
Din păcate luarea tinerilor în armată, nu pe tot mapamondul se face cu cele mai
generoase intenţii. Se speculează credulitatea şi spiritul lor de aventură şi de sacrificiu,
transformându-i deseori în carne de tun, ori terorişti, sunt ademeniţi uneori pentru cauze, pe
care nu le înţeleg şi nu sunt ale lor. Pe de altă parte, a te pregăti pentru aţi apăra ţara, chiar şi cu
sacrificiul vieţii, este o datorie de onoare, care nu se poate conştientiza decât în mediul armatei
şi în confruntarea cu inamicul. Deşi într-o lume globalizată, cu liberă trecere dintr-un continent
în altul şi între ţări, este mult cosmopolitism şi riscul real de aşi pierde oamenii identitatea şi
fidelitatea legată de un loc anume, fie şi ţara natală ori cea de adopţie, considerându-se cetăţeni
planetari, ori neputincioşi în faţa armamentului sofisticat deţinut şi folosit de unele state, ori
grupări armate cu intenţii teroriste, care atacă fără somaţie şi nu acţionează după reguli unanim
acceptate.
În zilele noastre, arsenalul de arme clasice ori mai sofisticate, este folosit în special ca
mijloc de intimidare a adversarului, declarat ori potenţial, războiul propriu-zis se poartă cu
mijloace economice, vizând o subjugare economică ori mai nou, războiul cibernetic. Cum este
de înţeles sunt alte strategii şi alte tactici, cu oşteni pregătiţi special, care acţionează matematic (
fără milă ) , fiind profesionişti, ceea ce limitează aria de influenţă a prostiei şi deseori este o
deşteptăciune perversă. Nu putem ocoli faptul, că în armată este totuşi limitată, libertatea de
mişcare a omului. Cam toate se fac din ORDIN şi depinde foarte mult cât de sănătoşi la cap,
sunt cei care ordonă. Sigur cu păcatele rămân cei care dau ordine ( când acestea sunt discutabile
ori condamnabile ), dar consecinţele imediate sunt suportate de cei care le pun în practică. Să ne
amintim numai câte discuţii şi procese pe rol au fost referitor la participarea armatei la revoluţia
din anul 1989 şi dileme încă în curs de elucidare. Am putea spune că în armată, prostia uneori
se impune şi nu este liber consimţită, atunci când în unele împrejurări îşi face mendrele.
Dezbrăcată de excese rămâne totuşi armata, o şcoală de fortificare fizică şi psihică a
omului, de cultivare a curajului, de asumare a riscului, de forjare a caracterului, ea pune în
valoare demnitatea şi spiritul de sacrificiu manifestat fără condiţii şi fără imputaţii ( reproşuri ),
atunci când este vorba de ţara ta şi de tine însuţi.

57
 CAP. 5. MATURIZAREA PROSTIEI

Trece pe neobservate vârsta adolescenţei, cum a trecut şi cea a copilăriei, când tânărul
devine major şi matur nu doar în buletin ci şi prin comportamentul său, de a fi conştient că
trebuie să aibă un rost în viaţă, fiind vag informat cum i-au bătut cărţile sistemul şi destinul.
Acest declic îşi are originea în orientarea şi îndrumarea şcolară şi profesională, operată în ani
asupra tânărului, prin care acesta este ajutat, să-şi descopere înclinaţiile, aptitudinile şi de ce nu
vocaţia pentru o anumită profesie care să-i ofere şansa să-şi pună în valoare capacităţile,
gusturile şi trăsăturile sale de personalitate. De dorit ar fi să se realizeze prin anii de muncă a
părinţilor, a şcolii, a societăţii şi prin interesul şi dedicarea tinerilor, oportunitatea de a accede la
dorita postură de a fi fiecare tânăr, omul potrivit, la locul potrivit. Din păcate aceste visuri, sunt
mai mult o dorinţă decât o putinţă. Deseori aceste vise sunt spulberate, de lipsa unei armonii
între profesia dobândită de tânăr şi dezvoltarea economico-socială a regiunii de habitat ori chiar
a ţării. Deruta tinerilor este influenţată şi de marea mobilitate a unor profesii, supuse la
modificări în conţinut şi chiar ameninţate cu dispariţia în timp, dat fiind progresul tehnic şi
nivelul de dotare al firmelor, ceea ce ar presupune o recalificare din mers. Circulă informaţii,
cum că progresele din domeniul informaticii, a roboticii, vor conduce ca 45% din locurile de
muncă să fie automatizate, deci o restrângerea locurilor de muncă şi un inevitabil şomaj
tehnologic. În aceste condiţii accesul la un anumit loc de muncă, o anumită profesie, nu este aşa
de facil, se face prin selecţie, prin interviuri şi diferite teste, când poţi fi printre reuşiţi, deşi ştii
că ai pregătire teoretică, dar nu ai experienţă practică, îţi poate juca feste pregătirea psihică, ca
atitudine şi determinare, ori pur şi simplu nu-i placi comisiei de faţa ta, şi primeşti doar
încurajări să mai încerci. Nu de puţine ori se concurează pe posturi deja ocupate de alţii, care au
driblat competiţia prin nepotism, relaţii şi bani. Dar angajatorul a salvat aparenţele în faţa legii.
Uneori şi angajatorul dă cu stângul în dreptul. Pot fi situaţii, când cel prezent la interviu, spune
printre altele, că în ultimul timp a făcut şi puţină puşcărie. Fără multe precauţii, cel de la resurse
umane, îl înştiinţează pe candidat că nu se califică pentru firma respectivă. Este evidentă o
prostească discriminare, se ajunge la reclamaţii către Consiliul discriminării, apoi la proces, se
cheltuiesc nişte bani, nu prea are şanse de câştig reclamantul. Este de neînţeles, că nu i se oferă
totuşi o şansă, celui care se presupune că a greşit odată. Această excluziune din partea societăţii,
aşa-zisă sănătoasă, a celor care pot fi recuperaţi, este o mare prostie, cu consecinţe pe termen
lung, când cel „ rău „ considerat acum, va deveni mâine rău de nevoie.
Odată încadrat în muncă, te poţi lovi de rigiditatea programului de lucru, controlul
excesiv al muncii şi salarizarea sub aşteptări, ceea ce creează un deficit de acomodare şi
integrare. Şi nu în ultimul rând este stresul specific muncii, când treci de la statutul de elev sau
student ori om fără ocupaţie, la cel de angajat, salariat, când trebuie să demonstrezi că ştii, eşti
deschis pentru a învăţa cerinţele locului de muncă, faci eforturi să te obişnuieşti cu munca în
echipă, cu program prestabilit şi normă de muncă. Cum putem constata din această prezentare
preliminară, încă de la începutul drumului nostru pe cont propriu în viaţă, intrăm în mrejele
prostiei, fie practicată de alţii ori experimentată conjunctural sau pe termen lung de tinerii ce bat
la poarta vieţii. Mai acut se pune problema în zilele noastre, când tinerii absolvenţi de diferite
şcoli şi facultăţi sunt trimişi de societate, direct în şomaj. Postura de a fi puşi pe linia de
aşteptare şi căutare a unui loc de muncă, îi face să-şi piardă încrederea în ei, să-i considere pe
ceilalţi competitori ca fiind duşmani şi de aici frustrarea, desolidarizarea şi indiferenţa faţă de
semeni, îi catapultează în singurătate, lipsă de speranţă şi neîncredere în viitor. Până la urmă

58
fiind vorba de o nouă generaţie, pe ansamblu ea îşi va cere şi îşi va obţine drepturile, cu toate
impedimentele subiective ori obiective, care îi mai pot încurca planurile şi întârzia reuşita.
Prin pasul făcut de tineri în câmpul muncii, aceştia conştientizează că trebuie să-şi
câştige existenţa, să se pună în valoare pe ei însăşi şi să fie utili societăţii, acordă în anumite
limite şi ei unele circumstanţe, dacă socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg, cum
spune proverbul. Acest simţ al datoriei, din partea noilor promovaţi în viaţa reală, este plastic
exprimat de Immanuel Kant: „ Datoria porunceşte, fără a sili „ . Şi odată intrat în joc, cum
spune proverbul: „ Vrei nu vrei, bea Grigore agheasmă „ . Cu trecerea timpului, îi dai dreptate
lui Victor Hugo, cum că: „ Datoria nu este decât un şir de consimţăminte „ . Într-un final
intervine obişnuinţa, cum bine o sintetizează un proverb românesc: „ Obiceiul uşurează povara
„.
Din experienţa noastră şi a altora, ştim că o vocaţie ( ca şi talent înnăscut de a fi omul
bun la ceva ) ratată, îşi va pune amprenta pe tot cursul vieţii omului. Aşa va ajunge omul cu
mari eforturi şi pe ocolite la ceea ce si-a dorit, poate în primă instanţă, să devină un Hercule,
care suportă şi ridică greutăţi, fortificându-l fizic însă psihic va rămâne mereu în mentalitatea
lui Sisif, că atunci când a crezut că a ajuns la un finiş, trebuie să o ia de la capăt, ceea ce îl poate
descuraja şi chiar demobiliza. Poate fi şi proverbiala spusă, că ce nu te omoară, te întăreşte.
Dar pentru a fi imparţial cu angajatul şi angajatorul, mă voi concentra pe stilul de lucru
al prostiei, în ceea ce priveşte cele două părţi, atunci când primul oferă şi al doilea primeşte un
loc de muncă. Cum ştim raporturile juridice dintre angajator şi angajat în zilele noastre, sunt
reglementate de Codul Muncii ceea ce ar presupune că ar îngrădi aria de manifestare a prostiei
şi preîntâmpina efectele ei. În fapt se urmăreşte, armonizarea interesului angajatorului să-i
funcţioneze firma şi să obţină profit şi a angajatului, să aibă un loc de muncă, în condiţii de
securitate a muncii şi să obţină un salariu, adică să-şi câştige pâinea, fiecare parte convenind
asupra unor reguli şi cerinţe contractuale. Fiind vorba de interese, nu prea au loc sentimentele
,de aceea pot fi carenţe în mulţumirea angajatorului, satisfacţia în muncă a angajatului ori
mulţumirea cu salariul ( deşi a fost negociat ), poate şi unde nevoile cresc în proporţie
geometrică iar salariul este pus pentru o lungă perioadă de timp la congelat. Este de fapt aici o
prostie a guvernanţilor, care au elaborat Codul Muncii, pentru că prin prevederile sale, fac din
angajat un fel de unealtă vorbitoare. În cazul României, s-a elaborat un Cod al Muncii, pentru
firmele multinaţionale, să ţină românul în laţ, să-l folosească până la epuizare şi să-l plătească
prost. În snobismul nostru exagerat, ne vindem ieftin la străini. Se operează cu noţiuni
imperative, ca obligaţie, supunere şi impunere, nu este un acord amiabil între părţi, bazat pe
încredere, ci o salvare de aparenţe, când angajatorul vrea să dea cât mai puţin şi să obţină cât
mai mult.
Dar să urmărim filmul accesului la un loc de muncă, dobândirea şi păstrarea acestuia şi
cauzele căutării altui „ caşcaval „ ( la noi nu prea are timp să mucegăiască ), cu accent pe
lucrăturile prostiei şi aplicarea tehnicii prostitului.
Se anunţă la o firmă, un post vacant, cu un profil generos în cerinţe şi rezervat în oferte (
unele destul de tentante ). Vin candidaţii şi aplică pe internet, precum fluturii la lampă, unii cu
încredere, alţii cu speranţă, alţii la întâmplare. Pentru aşi face intrarea la locul de muncă dorit,
unii candidaţi greşesc intenţionat anul naşterii, pentru a părea mai tineri sau caută o poză cât
mai fotogenică. Este o oarecare deghizare. Dar nu este viaţa o comedie? După o analiză sumară
a acestor CV-uri transmise electronic, prin apăsarea de către angajator pe tasta Delete, au fost
spulberate, mai bine-zis „ mitraliate „ , sute de speranţe şi mai rămâne o listă aşa-zisă lungă. Se
începe apoi un maraton de interviuri, când fiecare dintre cei chemaţi poate avea o speranţă

59
întreţinută şi de angajator, rămâne după aceste discuţii faţă în faţă, o listă scurtă şi în final
câştigă unul ( a ) . Nu de puţine ori cei chestionaţi şi aparent selectaţi, sunt lăsaţi cu ochii în
soare, fără a primi de la firma în cauză, vreo confirmare, asigurare, ori dezlegare să aplice
pentru altă firmă. Chiar şi cel selectat şi acceptat, mai trece prin unele vămi, cu perioadă de
probă, contract de muncă pe durată determinată, salariu de debutant, ori cu promisiuni că
funcţie de rezultate, va primi şi un bonus. Chiar dacă un candidat mai îndrăzneţ spune : „ Cred
că ar trebui să-mi oferiţi un salariu, ca după câteva luni, să nu fac cheltuieli pe telefoanele
firmei, pentru a-mi căuta alt loc de muncă „ . Dar el spune, el aude. Nici în altă firmă nu sunt
câinii cu colacii în coadă.
România este în coada unui clasament la nivelul Uniunii Europene privind nivelul
salariului minim şi al pensiei. Salariul minim la români este 236 euro/ lună, în timp ce în alte
ţări europene, este de şapte ori mai mare, până şi în Grecia este de 600 euro, deşi este în pragul
falimentului. Date statistice din anul 2015, arată că 8 milioane de români câştigă 1000 lei/lună.
Poate de aceea şi sărăcia stăpâneşte peste 40% din populaţia României, cu implicaţii grave pe
termen mediu şi lung. Dintre toate ţările europene, avem cel mai mic procent al preţului muncii
din PIB, respectiv 30% iar la alţii este de 60%. Cât mai avem de recuperat! Aşa că la ce se poate
aştepta, ca şi nivel de salariu, un angajat în România?
După ce începe activitatea angajatul, constată de regulă, că are un program de lucru, care
îi ocupă tot timpul şi îi consumă toată energia, dacă ar fi să se gândească la alt job, pentru aşi
completa veniturile. Deşi în zilele noastre, pot unii avea mai multe joburi, aceasta nu-i pentru „
căţei „ .
Dacă noul angajat nimereşte într-un colectiv cu ceva vechime, intră imediat într-un
proces de instruire, fiind acceptat şi asimilat de colectiv, urmând firesc recunoaşterea şi
aprecierea, iar în unele cazuri îşi ia lumea în cap, ajungând să creadă că nu este capabil şi nu
poate face faţă. Între timp noii veniţi, află că firma are un brand, o cultură organizaţională, un
sistem de valori şi o cotă de piaţă, care o fac viabilă şi profitabilă. Îi poate face mândri aceste
realităţi din firmă, dar pentru ei rămâne întrebarea: „ Oare când îmi mai creşte şi mie salariul? „
Asta înseamnă că angajaţii nu au prea înţeles politica de motivare emoţională, cea a cubuleţului
de zahăr şi a băţului, la prima opţiune doar i se arată zăhărelul iar a doua opţiune are mai mari
şanse de operare fiind transpusă în invitaţii de genul: „ Nu-ţi convine, nu-ţi place în firmă, poţi
pleca! Aşteaptă zece persoane la poartă „. Am putea crede că uneori nu prea contează individul.
De aceea poţi auzi curent, cum că ăla, aia, la care se poate adăuga un compliment ( de genul:
nerod, incompetent, fără creier, handicapat, dus cu pluta, comunist, recalcitrant etc. ), nu cu
nume propriu, angajaţii de rând fiind şi contând deseori ca un număr.
Motive de genul: „ mi se pare „ , „ nu pot accepta atitudinea ta „ , „nu eşti performant „ ,
„ eşti un balast „ , „ nu recunoşti autoritatea şefului „ ori eşti lucrat de colegi prin „ escaladare „
( un termen nou ) ca să nu spunem pâră către şefi, uneori printr-un email neglijent dar interesat,
te poate transforma într-o victimă. Pentru că într-o firmă se câştigă greu un loc de muncă, dar
mai greu se păstrează, din păcate angajaţii se prezintă ca oameni cu mai multe măşti, un
comportament simulat, forţat, necompatibil cu încrederea. Şi alte descoperiri, făcute peste
noapte, sunt temei pentru aţi pierde astăzi serviciul. La plecarea din firmă poţi primi şi
încurajări: „ dacă nu-ţi convine poţi să ne dai şi în judecată „ . Şi cei de la departamentul
Resurse Umane primesc indicaţii, cum ar fi: „ Nu putem solicita la încadrare, ca noul angajat să
lase o cerere de demisie? „ Ar fi o măsură de prevedere, care ar crea mai puţine probleme pe
parcurs şi la o adică contează „ iniţiativa „ celui ameninţat. Unii patroni aplică de mult timp,
acest „ tratament „ pentru noii angajaţi. Aşa că ar putea avea un temei, următorul experiment cu

60
tentă umoristică: „ În urma implementării noii politici de personal, va trebui ca în cursul lunii
decembrie, să treceţi pe la departamentul de Resurse Umane, pentru a vi se recolta 2ml. de
sânge şi 20gr. de scaun. Dorim să stabilim, prin analize specifice de laborator, dacă aveţi munca
în sânge sau vă căc… pe ea „ . Are românul umor şi poate face haz de necaz. Cum şi unele
corporaţii, fac mare caz de cultura lor organizaţională, care de multe ori este ca o nucă seacă.
Poate nu întâmplător, un studiu efectuat în mai multe firme, a arătat că 87% dintre angajaţi, sunt
nefericiţi la locul de muncă. Din perspectiva angajatorului se dau explicaţii, că angajatul nu ştie
ce îşi doreşte. Iar angajaţii reclamă, că nu sunt înţeleşi şi trataţi omeneaşte, prea multe reproşuri,
puţine atenţii şi recompense, fie şi morale.
Am întâlnit situaţii, când dimineaţa, patrona, poate fi şi patronul, după o privire de
ansamblu, prin secţia de producţie, a început să se exprime sentenţios: „ Tu, tu şi tu, de mâine
nu mai veniţi la serviciu”. Fără explicaţii, fără comentarii, aşa ca un trăsnet venit din senin,
pentru angajaţii în cauză, dar şi pentru ceilalţi care deocamdată au fost martori. În altă firmă
multinaţională, au aplicat o metodă mai soft. Tot dimineaţa la intrarea în firmă a angajaţilor,
directorul general şi şeful de la resurse umane, au înmânat câte un plic fiecărui angajat. La
deschiderea plicurilor, unii angajaţi au fost asiguraţi că firma, se bazează pe ei, aduc plusvaloare
şi le-a urat succes în muncă. Alţi angajaţi, au primit mulţumiri pentru munca lor de până atunci
şi înştiinţarea că firma renunţă la serviciile lor. Tot ca un element surpriză, dar măcar era ceva
scris, cu unele explicaţii şi impersonalul „ tu „, era un nume, avea omul identitate. În altă firmă,
s-a dat dovadă de mai multă inventivitate, pentru ca mai marii firmei să fie cu „ mâinile curate „
. Îmi spunea o fostă angajată: „ Ne-au pus să ne facem aprecieri unii la alţii, nu puteam da foaia
goală, aşa ne-am dat unii pe alţii afară „ .
Mai este brevetată şi o altă metodă de a scăpa de cei nedoriţi, prin a le ciunti salariul mai
multe luni la rând sau a li se restrânge atribuţiile de serviciu, până la limita de a se simţi în plus,
şi atunci pleacă singuri.
Se lucrează sistematic în unele firme, pentru a se cultiva în rândul angajaţilor temerea,
că oricând li se poate mulţumi pentru servicii sau pur şi simplu să fie daţi afară. Adică se cam
lucrează cu sabia lui Damocles deasupra capului, care cum ştim era atârnată de un fir de păr de
cal. O să exemplificăm această temere, prin vizita făcută de un director de fabrică, în depozitul
de produse finite, unde lucrau angajaţi cu o pregătire mai sumară şi a exclamat repetat: „
Bestjobs! „ , „ Bestjobs! „ . Nici nu a plecat bine din depozit directorul, că muncitorii s-au
adresat speriaţi şefului direct: „ Ce a spus directorul şefule, că ne dă afară? „ Până să se
lămurească oamenii şi un compliment sună a ameninţare.
Înainte de anul 1989, mulţi angajaţi ieşeau la pensie, de la un singur loc de muncă, era
stabilitate, dar şi monotonie. În zilele noastre dacă stai trei ani într-un loc de muncă, se spune că
te-ai „ învechit „ şi nu ai curajul ori competenţa de aţi dori altceva ( bineînţeles dacă nu te dă
patronul afară ).
Nu încărcăm memoria tinerilor cu faptul, că în socialism ( aşa mult hulit în zilele noastre
) de-ai fi locuit în cel mai îndepărtat cătun, aveai acces la învăţătură, de erai merituos, puteai
opta pentru locul de muncă preferat, după absolvirea unei şcoli. Nu prea defila în paralel şcoala
cu cerinţele de la locul de muncă, chiar dacă uneori ţi se oferea loc de muncă în alte localităţi
decât cea de domiciliu. La pachet cu locul muncă se oferea şi locuinţă, în special pentru cei cu
studii superioare. Sigur erau alte vremuri.
Orice firmă în zilele noastre îşi doreşte cei mai buni angajaţi şi cei mai ieftini. Este sigur
că această optică, necesită din partea patronilor şi luarea unor măsuri de prevedere. Angajaţii cu
un nivel de pregătire superioară şi cu funcţii, sunt mai bine plătiţi, nu atât pentru munca lor

61
efectivă, ci pentru a pune subordonaţii la muncă. Nu întâmplător cei cu funcţii, nu negociază
salariu ci pachetul salarial, unde poate intra şi maşină de serviciu şi alte bonusuri. Dar nici ei nu
sunt scutiţi de presiunea suprasolicitării şi ameninţarea de a fi concediaţi.
Ori sunt luate măsuri pentru rigidizarea şi protejarea tehnicii din dotare, pentru a nu fi
afectată în exploatare de către personalul mai puţin calificat şi „ ieftin „ . Aşa este sistemul
japonez POKA YOKE ( anti prost ) şi sistemul american STUPID PROOF ( rezistent la prost ),
când robusteţea utilajelor lungesc viaţa acestora chiar la o exploatare necorespunzătoare. La un
grad mare de automatizare şi robotizare a tehnicii din dotare, intră în rol operatori cu pregătire
specială. Dar şi în aceste circumstanţe, patronii au luat măsuri pentru a avea situaţia sub control
prin înţesarea camerelor de luat vederi la locul de muncă, când şi din dormitor de acasă, pot
urmări mişcările angajaţilor. Aşa ajunge omul subiect de experimente, uneori chiar cobai,
pentru a-l determina să facă performanţă şi să dea ce are mai bun în el. Cine rezistă, rezistă, cine
nu, nu.
Dat fiind decalajul mare între câştigul angajaţilor şi nevoile vieţii, unii se „ căsătoresc „
cu firma, am în vedere personalul de pe posturi unice, ori unde s-au făcut reduceri succesive de
personal, preluând atribuţiile de serviciu cei rămaşi, care fac ore suplimentare, pentru un câştig
suplimentar, muncesc până la extenuare ori până la epuizare, mor la locul de muncă, cum au
fost cazuri la unele firme multinaţionale din România. Ori tot pe motive de extenuare fizică şi
nervoasă, încep să „ înoate „ pe scările firmei ori să alerge nud prin firmă, cum s-a întâmplat
într-o firmă americană din oraşul Iaşi. Trăieşti un sentiment de milă, când vin la interviurile
pentru angajare, tineri în vârstă de 35-40 de ani, aşa-zişii corporatişti, care au lucrat în firme cu
renume româneşti sau multinaţionale, alţii au îndeplinit şi funcţii de conducere, cu o pregătire
profesională până la nivel de doctorat, dar cu sănătatea în pioneze, pe fond de stres şi
suprasolicitare au dat în diabet ori le-a luat-o inima la galop. Se cunoaşte tare că nu mai au
vlagă, pentru că nu au ştiut să-şi dozeze eforturile, cufundaţi în muncă şi în goană după câştig
au uitat de ei. Când li se dă de înţeles că se caută oameni sănătoşi, răspund cu năduf: „ Aşa este
în firmele din România, te foloseşte şi apoi te aruncă „ . Dar oare numai în România?
O fi ea poate la începuturi prostie, dar în timp se dă în nebunie, când sunt tolerate şi
încurajate excesele. Când pentru unii angajaţi munca devine un drog, aceştia uită de ei, nu
înţeleg că viaţa mai înseamnă şi mâine şi altceva, punându-şi în pericol nu doar sănătatea ci şi
familia. Aşa se instaurează pe neobservate depresia şi isteria cu momente când angajatul nu mai
ştie ce face sau face lucruri care îi ameninţă statutul de om respectabil şi chiar locul de muncă.
Unii angajaţi au insomnii şi vise care îi plasează tot în firmă, în atmosfera muncii de acolo, sunt
pur şi simplu capturaţi. Un manager de logistică vorbea prin somn : „ Stai nu schimba locaţia,
că nu ştiu cum să te prind la inventar! „ Iar un muncitor de la întreţinerea curţii, este întrebat de
nevastă într-o dimineaţă: „ Ce vopsea nu găseai astă noapte, că se supără şeful? „ Un funcţionar
a visat că dimineaţa la intrarea în birou, masa sa era răsturnată şi din tavan atârnau sloiuri de
gheaţă.
Alţi angajaţi consideră din plecare, munca ca o povară, de aceea numai ce-i auzi că merg
la scârbici, având percepţia că este obligat să-i suporte pe cei din jur, mulţi dintre ei ar vrea mai
mult să primească decât să dea. Adică să se dea lumea după ei şi să nu se adapteze ei, la
hachiţele lumii. Iar la nivelul muncitorilor, apare o împăcare cu situaţia de genul: „ Ei se fac că
ne plătesc, noi ne facem că muncim „. Ori alte formule lapidare de felul: „ Nu-i treaba mea „ , „
Merge şi aşa „ , „ Nu muncesc eu, pentru alţii „ . Or fi ei mai înţelepţi? Ori au mai puţine
aşteptări?

62
 Munca de rutină, de regulă cea fizică, face din om un roboţel, cu grade de libertate
limitate şi posibilitatea de a fi manipulat. Din rândul celor ce dovedesc exces de zel, al
perfecţioniştilor şi a celor îngropaţi în munca de rutină, se formează oastea celor cu creierele
spălate din firme, care ştiu doar muncă, muncă şi iar muncă. Se pare că este o postură care
convine de minune patronilor, pentru că astfel au controlul asupra angajaţilor şi le poate cere tot
mai mult, cu bani cât mai puţini. S-a inventat şi un tratament la munca de rutină, în special
pentru angajaţii cu studii superioare, respectiv munca pe proiecte. Interesantă găselniţă, care se
pare că îi dă importanţă angajatului, îl pune în valoare, dar în fapt îl ţine în priză, chiar îl
aleargă, fiind stors de vlagă sub presiunea termenelor şi a răspunderii şi cu temerea că sfârşitul
unui proiect, îl poate obliga pentru un nou început în firmă sau pentru aşi căuta alt loc de
muncă. Dar poate nu ar trebui să facem o tragedie din această „ folosire „ a omului, viaţa ar fi
monotonă şi nu ar avea sens, fără provocări, conflicte şi confruntări. Tot răul, poate fi spre bine.
Chiar în condiţiile unui anumit echilibru şi a unei linişti relative din cadrul unei firme,
nu puţine sunt situaţiile când din prostie, unii angajaţi îşi pierd postul. Se poate înscrie pe
această linie, absenţa nemotivată de la serviciu, consum de băuturi alcoolice în timpul
serviciului ori venirea sub influenţa alcoolului la serviciu sau sustragerea unor bunuri din firmă.
De-a lungul anilor, prin selecţie succesivă a personalului, se reduc asemenea cazuri, dar ele
totuşi mai există. Ca o situaţie cu tentă umoristică, dar şi tristă, îmi amintesc spusa unui şef de
formaţie de lucru, care a constatat că un buldozerist venise la serviciu şi se năcăjea în vestiar, să
se încalţe cu căciula în loc de pantofi. Cum ne putem închipui numai bun de muncă nu era şi la
ce pericol se expunea el şi pe alţii în caz de un accident. Ori un alt caz, într-o firmă se furase o
bormaşină şi cum nu s-a găsit vinovatul, s-a făcut imputaţie la toţi membrii formaţiei de lucru,
ca după o lună de zile, să dispară din firmă alte trei bormaşini, o reacţie a angajaţilor, dacă tot
plătesc toţi. Cât se poate pierde când fără probe, începi să tragi fără somaţie şi aplici sancţiuni în
masă! Păguboasă practica unor firme de a sancţiona ori a premia personalul în masă, efectele
sunt deseori inverse, de îi sancţionezi pe toţi, unii se cred abuzaţi şi nedreptăţiţi iar de îi
premiezi pe toţi, toţi cred că merită.
În procesul de modernizare a tehnicii din dotare, a restrângerii activităţii pe motive de
cerere de piaţă, o firmă poate trece prin etape succesive de reorganizare şi restrângere a
activităţii, când sunt disponibilizate persoane care nici nu se aşteaptă, pe motive însăilate,
necrezute nici de cei care le promovează. Aşa au intrat în vocabularul curent „ persoane
sacrificate „ când ne referim la executanţi şi „ persoane de sacrificiu „ când ne referim la
conducători. Şi aceste situaţii întăresc faptul că omul muncii într-o firmă este un număr şi
interesul poartă fesul patronului. De multe ori cei disponibilizaţi sunt la o vârstă, când nu mai
sunt întrebaţi şi cu sănătatea şubredă, devin pentru firme un fel de morţi vii. Câtă disperare este
uneori în aceste disponibilizări şi ce lipsă de soluţii din partea patronului! Unele persoane mai
labile psihic, ajung să se sinucidă. Cu bune intenţii, ceva efort, fără investiţii prea mari, poate fi
totuşi ajutat omul ( fie şi cu un sfat, o încurajare ) să depăşească momentul, când nu-şi pierde
doar serviciul ci şi încrederea în forţele proprii, pentru a realiza că viaţa îi poate oferi şi alte
oportunităţi, poate mai bune. Din păcate, la momentul pierderii locului de muncă sau a plecării
din proprie iniţiativă din firmă, nu se prea găseşte un cuvânt de alinare sau de apreciere ori o
susţinere financiară, pentru a trece mai uşor peste moment. Din contra i se poate da de înţeles,
că nu se poate conta pe el şi i se oferă „ argumente „ pentru aşi pierde şi respectul de sine.
Nu realizează în timp real mulţi tineri şi mai puţin tineri, înrolaţi în câmpul muncii, că
este o mare diferenţă, între aţi face datoria şi aţi păstra postul. Sfera de cuprindere a păstrării
postului, excede mult sfera datoriei, ca şi competenţă, abilităţi, capacitate de muncă,

63
disponibilitatea pentru efort al angajatului. Am în vedere unele componente comportamentale,
de sociabilitate şi de caracter, care ne pot face într-un colectiv de muncă, preferaţi, toleraţi sau
respinşi. Trebuie să realizeze omul, că i se cere mai mult ca la o maşină, ce trebuie să
funcţioneze la parametri! Nerespectarea ierarhiei într-o organizaţie, modul de adresare ( tonul ),
modul de receptare a unor mesaje şi răspunsul dat la ele ( mai ales pe calculator ), o atitudine de
indiferenţă, faţă de ce se petrece în jur, dar şi demonstraţiile că le ştii pe toate, atacurile la
persoană, fie coleg sau şef, cum pot fi şi multe „ invenţii „ ale unor colegi (e ) binevoitori, sunt
motive invocate şi susţinute legal, să-ţi poţi pierde postul. Câştigarea încrederii nu se cerşeşte,
ci se dobândeşte cu răbdare şi fapte concrete.
Nu de puţine ori angajaţii din unele firme, duc diferite afecţiuni pe picioare, fără a
merge la medic ori să beneficieze de concediu medical, pentru a nu fi puşi pe lista neîncrederii
patronului şi expuşi la prima concediere.
În perioadă de criză şi incertitudine, a activităţii unei firme, putem constata cum creşte
natalitatea, tinerele recurg la naşterea unui copil, întră un timp sub protecţia legii mamelor şi
poate în parcurs se mai alege o vreme. Mai ales că se poate opta ca tatăl copilului să beneficieze
de concediu de maternitate, păstrându-se astfel obţinerea unui venit constant în familie şi
posibilitatea de a plăti ratele la bănci. Cu alte cuvinte, tot răul spre bine. Aşa devine o
ameninţare pentru pierderea locului de muncă, o oportunitate să crească natalitatea şi să fie
privită viaţa de zi cu zi din altă perspectivă.
În zilele noastre în activităţile din birouri şi chiar din liniile de fabricaţie, este la putere
calculatorul. Acesta dintr-o consolă, ca şi o mână mai lungă a omului, a devenit un instrument
care creează dependenţă, pune presiune pe angajaţi, se elaborează şi se ia decizia în timp real,
oferă şi oportunităţi, uşurează munca, dar induce şi mult stres, stai cu ochii pe calculator ca pe
butelie.
Am putea spune că multe, din câte se întâmplă într-o firmă sunt sub zodia deşteptăciunii,
numai că operând pe angajatori şi angajaţi, chiar în condiţiile unui contract social „ negociat „
în prealabil, nu se lucrează niciodată pe principiul câştig-câştig, nici ca intenţie şi cu atât mai
puţin ca realitate. Mereu o parte este manipulată, păcălită şi chiar prostită. Numai dacă mă
gândesc, că într-o perioadă când într-o firmă trebuia să se înjumătăţească numărul de personal,
fiind vorba de sute de oameni, s-au prezentat reprezentanţii unei „ firme „ care promiteau că
oferă servicii să se poată scăpa de unii manageri şi alte cadre cu pregătire superioară, fără a li se
plăti salarii compensatorii. Ei ofereau în orb posturi ispititoare, pentru aceşti angajaţi şi odată
intraţi în jocul lor, erau abandonaţi la jumătate de cale, adică pierdeau serviciul de la firmă şi se
găsea un motiv, să nu fie încadraţi nici la promisul nou loc de muncă. Au muşcat unii din nadă
şi au pierdut. Până unde poate merge, taxarea pe prostie!
Ne-am referit la cei care aspiră sau sunt încadraţi în câmpul muncii, cu un statut
oarecum stabil, dar mai sunt şi alte speţe care ar prezenta interes. Am în vedere sutele şi chiar
miile de absolvenţi de liceu şi facultate, care caută serviciu fără succes. Era o spusă înainte de
anul 1989, cum că cineva a dat de atâtea ori examen la facultatea de medicină, până i-a căzut
urechea ( asta ştia cel mai bine ). Unul din motivele nereuşitei acestor tineri, constă în faptul că
au pregătiri şcolare şi profesionale incompatibile cu ce solicită la un moment dat piaţa muncii.
Mai mulţi tineri sunt absolvenţi de facultăţi particulare ( pe banii părinţilor, nu de puţine ori se
plâng profesorii că studenţii nu vin la cursuri ) şi cu ştiinţa sunt în deficit ori se caută munci
uşoare şi din plecare salariul să fie mare şi cu posibilităţi imediate de promovare. Şi pentru că
nu au ştiut ce vreau de la început de pe băncile şcolii, lăsându-se influenţaţi de alţi colegi ori
mergând pe minima rezistenţă, nu prea li se potriveşte oferta firmelor, deşi nu cer numaidecât

64
profesionişti, ci să vadă că doresc să înveţe şi să muncească, apoi se va măsura şi cât pot.
Haloul nereuşitei acestor tineri, s-a extins şi asupra noilor generaţii de liceeni, care manifestă un
dezinteres evident faţă de şcoală, ducând sub 50% procentul de promovare la bacalaureat, în
fapt fiind lipsa de perspectivă şi neîncrederea într-un viitor sigur, dacă ar fi să ai o diplomă.
Apropo de diplome, în disperare de cauză, în special fetele absolvente de facultate, fac chiar 3-4
masterate, să fie acolo în CV, că poate ajută cândva. Reuşesc totuşi o parte din aceşti tineri,
chiar cu profesii pe lângă, dacă au o atitudine de luptător şi determinare să se recalifice la locul
de muncă. Sigur stau la un loc de muncă, cum se spune, cât cioara în par, până încearcă altceva
şi altceva… Pe nisipuri mişcătoare nu se poate construi şi nici sta într-un loc, că vine duna peste
tine. Sigur pe undeva este vorba de prostie, aceşti tineri fiind nişte victime, a unui sistem prost
croit, închistat şi depăşit de realităţi, cât şi a unor politici fără viziune, atât la nivel
guvernamental, cât şi la nivel de firme.
Aşa ne-am găsit că după anul 1989, mulţi tineri şi persoane mai mature, au luat calea
străinătăţii, efectuând munci sub nivelul lor de calificare, pentru a câştiga bani. Unii chiar au
reuşit, alţii au eşuat fiind lipsiţi în ţările respective, de drepturi elementare şi o minimă protecţie
socială. Mai mult, au fost români incendiaţi în Italia, pentru că şi-au cerut plata muncii.
Incendieri a locaţiei micilor afaceri ale românilor, au fost în Franţa şi Anglia. În alte ţări,
românii au fost transformaţi în sclavi, în special femeile. Aşa a devenit occidentul pentru unii
români, miraj şi capcană. În ultimii ani, lucrurile s-au mai reglementat. Au fost unii care s-au
fotografiat lângă o maşină ori o casă mai arătoasă, pentru a arăta la cei de acasă, cum i-a „
îmbogăţit „ mirajul străinătăţii. Dar numai ei ştiu cum luptă să supravieţuiască, dar aleg această
plecare în lume când suferă în tăcere, decât să se întoarcă în ţară, unde sunt îngropate
speranţele.
Nu-i vorbă că şi în România, mulţi ani după revoluţie, noii patroni au folosit munca la
negru şi la gri a tinerilor, fără contracte de muncă, fără a le vira contribuţiile sociale pentru
asistenţă sanitară şi pensie la buget, ceea ce i-a făcut să nu poată beneficia de pensie la
bătrâneţe. Chiar şi cei încadraţi cu salariul minim pe economie, nu sunt mai pricopsiţi. S-a
instaurat în România un capitalism sălbatic, când doar unii au drepturi uneori discreţionare şi
din păcate fără perspectivă nici pentru angajaţi şi nici pentru firme.
Dar cum am întâlnit până acum, pe cei care caută şi găsesc un loc de muncă şi chiar
muncesc pentru câştigarea existenţei, mai întâlnim o categorie de persoane care au intrat în
ograda bugetului de stat, fiind beneficiari de ajutoare sociale. Nu putem trata nediferenţiat
această pătură socială care s-a îngroşat de-a lungul anilor, apărând la vedere o atitudine
insultătoare faţă de muncă. Nu ne referim la persoane handicapate, ori care nu pot munci, ci la
cei buni de muncă şi care frecventează crâşmele, trăiesc din ciupeli, ajutoare sociale şi refuză
orice ofertă de muncă, uneori fiind chiar foarte aproape de casă. Dacă după anii 1990, îi mai
vedeai pe aceşti „ necăjiţi „, cu o greblă sau o sapă în mână, pe malul şanţurilor de la drumurile
din sate, sub îndrumarea unui funcţionar de la primărie, ulterior a dispărut şi această defilare cu
sculele prin sate. Or fi fost ele motivaţii electorale ori o politică de protecţie socială, dar s-a
format o mentalitate păguboasă, că trebuie să le facă şi să le dea alţii ( primarul, prefectul,
secretarul etc.). Este şi asta o prostie care se plăteşte scump, pentru că lenevia şi chiulitul, duc la
beţie şi la furt şi fac din muncă o proastă şi pe cale de consecinţă cei care muncesc sunt
consideraţi „ proşti „ .
Cum vedem munca şlefuieşte omul, uneori îl istoveşte, alteori îl abrutizează, de aceea
poate fi o plăcere, o povară, ori un chin. Dar un adevăr este incontestabil, că prin muncă omul a
devenit OM, s-a împlinit ca personalitate, ocupaţia ( vocaţia ) dându-i o perspectivă optimistă

65
asupra vieţii, aşa s-a dezvoltat inteligenţa umană şi s-a restrâns aria de influenţă a prostiei.
Omul intrat în câmpul muncii, este nevoit să coboare din sferele poeziei tinereţii, pe câmpurile
nesfârşite ale prozei, ceva mai aride, mai pline de realism şi de neprevăzut.
Într-o logică firească cu munca stă câştigul (chiar dacă legătura dintre ele nu este mereu
echitabilă ), respectiv banii şi să te bucuri de ei trebuie să ai sănătate. Ne vom referi la bani şi
sănătate din perspectiva fantelor prin care îşi bagă coada prostia. De la început ar trebui să
facem menţiunea că nu-l putem contrazice pe Nicolae Iorga care spunea: „ În societatea
modernă se câştigă bani numai prin bani. Prin muncă se câştigă pâinea „ . Este o vorbă
consacrată, că fiecare om munceşte pe bani. Numai că suma de bani ce ţi se cuvine, deşi
convenită contractual, va fi mereu în decalaj cu nevoile personale şi familiale. De aceea se
spune că cei care au bani, nu pot dormi de grija lor, iar cei care nu au bani, nu pot dormi de
dorul lor. Nici una din posturi nu este prea comodă, numai că traiul în sărăcie, dă frisoane
omului nu numai în timpul somnului ci şi în timpul zilei. Aşa cum într-un final, sunt nişte
nefericiţi şi cei care au mulţi bani. Dar până a se gândi la fericire, omul se gândeşte la bani,
fiind aproape sigur că aceasta poate fi cumpărată.
De aceea aşa-zisele profesii bănoase, sunt vânate de tineri şi nu numai de ei. Până la
experienţă şi competenţă, spaga este un fel de rangă cu care se poate deschide orice uşă. Vrei să
fii parlamentar, ministru, avocat, popă, medic într-un spital cu renume, consilier etc., dai „
dreptul „ şi ocupi postul. În fapt de la naştere şi până la moarte omul în România şi poate nu
numai la noi, cam la toate opririle omului, pentru un interes personal ( grădiniţă, şcoală,
serviciu, diferite atestate, permisivităţi, urgenţe etc. ) plăteşte vama şpăgii. Înainte i se spunea
ciubuc, peşcheş, cum ne putem închipui, se mulţumea lumea cu mai puţin, să poată trăi toţi.
Acum vorbim de şpagă ( mită ), care are mai mult relief, substanţă, uneori se strănută, dacă este
în lei şi nu este în valută. Şpaga primită de unii, poate fi o avere, pe care alţii, nu o pot dobândi
într-o viaţă. Şpaga uneori este impusă, alteori sugerată, deseori liber consimţită. Şpaga este
blamată în vorbe, chiar şi sancţionată juridic, dar puţini sunt cei care să nu o practice, ca pe un
ritual, de înmânare şi primire a plicului cu bani sau alte „ atenţii „ nevinovate.
După revoluţie au apărut reglementări legale, care dau posibilitatea firmelor să
sponsorizeze diferite activităţi sociale, culturale, sportive, ştiinţifice etc., fie ca persoane fizice
sau juridice. Nu de puţine ori, aceste sponsorizări sunt nişte şpăgi deghizate, care funcţionează
fie pe principiul unei bunevoinţe ori a şantajului sau a unui troc pentru alte servicii de
compensare ori pentru a închide ochii şi gura, unor autorităţi de control. Sigur nu putem
generaliza, doar semnalăm că şi cele mai bune intenţii, pot fi deturnate şi schimonosite. Trebuie
până la urmă, să trăiască toţi. Dar cu ce preţ? Cine nu intră în acest joc, al şpăgii, metamorfozate
după caz, poate pierde oportunităţi şi chiar o şansă la supravieţuire, când este vorba de sănătate.
Unde am ajuns pe toboganul prostiei! Cine va putea mătura aceste apucături? Cât este sărăcie şi
cât este lăcomie?
Majoritatea oamenilor de rând trăiesc din salariu, cu datorii amânate de la o chenzină la
alta, prin prepararea hranei în bucătăria familiei şi prin acumularea unor datorii pe termen scurt
consemnate în caietul de la magazinul satului ori a cartierului. Sunt şi situaţii când unii când iau
salariul, nimeresc mai repede drumul spre crâşmă decât cel spre casă, fie pentru a deconta
datorii mai vechi ori pentru a se ( cinsti ), deseori în compania unor „ prieteni „ de pahar. În ce
priveşte fumatul, la nevoie pot fuma mai mulţi dintr-o ţigară. La crâşmă se întâlnesc ca la „
căminul cultural „ şi cei care muncesc cu ziua şi cum le atârnă greu buzunarul cu câştigul de
peste zi, îl uşurează risipindu-l pe şoseaua gâtului. Dacă unii oameni cu lucru pe apucate, adună
banii pe o săptămână, musai Duminica, fac un chef de pomină cu grătar, bere şi muzică de

66
manele ( pe cât posibil cu volumul dat la maxim ), aşa pentru a şti şi vecinii că ei sunt „ fericiţi
„ pentru o zi.
Ar trebui să învăţăm, aşa cum se procedează la firme, salariul se încasează la sfârşitul
unei perioade de lucru, pentru munca făcută, că dacă apelezi la cineva, să-ţi facă o muncă în
gospodărie şi ai făcut imprudenţa să-l plăteşti înainte, te-ai ales cu o amânare repetată a
serviciului promis şi cu o muncă în silă şi de mântuială, ca şi cum tu ai fost dator şi nu invers.
Pe de altă parte, cel care apelează la persoane pentru munca cu ziua, trebuie să negocieze de la
început care este costul lucrării, numărul de ore de muncă sau lucrarea de executat şi foarte
important să stea cineva după ei. În caz contrar, te poţi aştepta ca la prăşit, să fie executată
lucrarea doar la capetele ogorului, mijlocul rămâne în împărăţia buruienilor. O nemulţumire a
faianţarului, îl poate determina, să introducă un ou sub placa de faianţă, care după ce cloceşte şi
crapă, face aerul imposibil de respirat, în bucătărie. Dacă ai angajat o echipă de muncitori la
propria ta casă şi îi uiţi în şantier, nu prea treci pe la ei şi nu-i omeneşti din când în când, îşi iau
ei partea, prin plecarea unor saci de ciment, oţel beton, cherestea, spre vecinii amatori de
chilipir. Chiar şi la o firmă cu pretenţii, nemulţumirea lucrătorilor ( în special sezonieri ), o
regăsim în „ uitarea „ pe banda rulantă care duce la un utilaj de prelucrare, a unor piuliţe, cuie,
bucăţi de metal, care pentru ceva timp scoate utilajul din funcţiune şi măreşte costurile. Are un
tâlc şi proverbul: „ Stăpânul zgârcit, învaţă sluga hoaţă „ . Cam de fiecare dată la munca cu
ziua, plăteşti cât nu face.
Pot fi şi excese duse la limita absurdului, când copii minori şi chiar persoane mature,
sunt răpite, puse în lanţuri şi primesc ca plată a muncii, exploatare, agresare până la schingiuire,
sunt transformaţi în sclavi de indivizi sau grupuri de infractori certaţi cu legea şi omenia.
Surprinzător că asemenea fapte, s-au petrecut într-o comună din apropierea capitalei ţării. Ne
putem întreba ce se întâmplă în ţară? Ce uşor ne putem face de ruşine, când autorităţile, nu-şi
fac datoria şi nu mai avem valori, tolerând fapte, care se petrec de 8 ani ( după informaţiile din
presă )!? Nu-i vorbă că şi în alte ţări cu pretenţii, unii români s-au bucurat, de acelaşi tratament.
Se pare că pentru unii, nu mai este leac! Ei practică la vedere, ceea ce numim sclavia modernă.
Dar cum aproape orice salariat inclusiv cei cu venituri sezoniere au salariul ( câştigul )
repartizat pe nevoi, înainte de a fi primit, pentru ca omul, familia să poată da înainte, se recurge
la credite prin împrumuturi la bănci ori alte instituţii financiare. Fără credite chiar nu se poate,
că din salariu nu ai niciodată grămadă suma necesară, pentru aţi procura un bun de folosinţă
îndelungată ori o casă. În aceste circumstanţe chiar nu este nici o problemă, creditul fiind o
legătură a omului cu viitorul, te face mai econom, mai gospodar şi mai responsabil. Probleme
apar când omul se întinde mai mult decât îl ţine plapuma, angajând credite peste posibilităţile
sale de înapoiere. Cum se spune, când primeşte banii îi fată vaca şi când să-i dea înapoi îi moare
viţelul. Sunt şi situaţii când banii din credit se cheltuiesc pe „ prostii „ . Urgenţele constând în
achiziţionarea unui telefon mobil, un patefon ori o excursie în străinătate.
În dorinţa „ sinceră „ a creditorilor de a veni în sprijinul celor care au nevoie de bani, de
la mult discutatul şi păgubosul credit cu buletinul, s-a ajuns la incredibilul credit TONOMAT,
când pe bază de buletin, poţi primi până la 15000 lei. Un calcul simplu, cum spun cei peste
1000 de „ fericiţi „ ( păgubiţi ) români, dacă împrumuţi 10 mii de euro, după un an trebuie să
plăteşti 50 mii de euro. Au ajuns la disperare cei care s-au păcălit singuri. Ne putem întreba,
cum pot fiinţa fel de fel de firme fantomă, ce acordă credite la minut, cu dobânzi cămătăreşti,
fără aprobare de undeva sau dacă există, mai mulţi cetăţeni neavizaţi, lacomi şi slabi de minte,
cu bună ştiinţă sunt aruncaţi în braţele prostiei. Dar suntem în capitalism şi fiecare se descurcă
cum poate. De fapt tocmai când credeam că s-a deşteptat românul, au apărut un fel de

67
CARITASURI pe invers, grosul banilor vin la cei ce împrumută iar împrumutatul ia praful de
pe tobă.
Un alt exemplu de CARITAS împotriva naturii, impus oarecum de stat, ca obligaţie a
fiecărui cetăţean să-şi asigure locuinţa şi maşina, a apărut la orizont în aceste zile. Aşa a
funcţionat până mai ieri, societatea ASTRA ASIGURĂRI, unde s-au înscris şi au cotizat
milioane de români şi pe management neglijent şi bani furaţi, acum este declarată în faliment.
Au contribuit milioane de români, pe garanţiile statului, pentru folosul şi îmbogăţirea unor
indivizi, care au furat şi risipit banii cetăţenilor. Cine îi va despăgubi? Ca şi în alte situaţii ( vezi
Fondul Naţional de Investiţii ( FNI-ul ), vor fi ţinuţi în aşteptare până îşi vor pierde speranţa şi
se vor lăsa păgubaşi.
Elanul celor care risipesc banii împrumutaţi sau angajează credite peste puteri, este
susţinut şi de unele bănci, care aşa de încurajare mai acordă împrumutatului şi un card cu limită
de sumă, că poate are nevoie omul. Şi nu puţine au fost situaţiile când epilogul acestor prostii, a
fost că cei în cauză, au fost executaţi silit, pierzând ce mai aveau şi chiar casa.
Parlamentul a aprobat o lege, ca din cele 800 mii de familii care au luat credite pentru
case şi sunt în imposibilitate de a plăti ratele să dea casa la bancă, fără alte bunuri de
completare, conform ipotecii anterioare. Băncile au sărit ca arse, acuzând că vor fi falimentate.
Pentru că în afacerile cu credite, ele nu au prea negociat pe câştig-câştig cu clienţii, îşi cam
merită soarta. Pe această temă este o mare dezbatere naţională. Dacă subliniem câteva aspecte,
vedem că afacerile băncilor nu au fost de cea mai bună intenţie. Multe credite contractate de
clienţi, au fost în franci elveţieni ori în euro ( erau alte vremuri ), pe lângă faptul că erau
eşalonate pe durată de 30 de ani, mulţi oameni în perioadă de criză şi-au pierdut serviciul,
concomitent cursul de schimb a luat-o razna, în special la francul elveţian, în timp ce românul
era plătit în lei. Întraţi românii în această foarfecă, la care s-a adăugat şi indisponibilitatea, până
la reaua-credinţă a băncilor ( ele fiind asigurate prin ipotecă ) de a renegocia contractele de
creditare, au sucombat pe rând, pierzându-şi casele, unii s-au sinucis iar alţii au început să se
descurce tot mai greu. Această lege a venit ca o surpriză, peste comoditatea, indiferenţa şi
refuzul de renegociere a băncilor, cât şi predarea din comoditate, pe mâna recuperatorilor a
datornicilor. Bună zicerea, că lăcomia strică omenia. Din păcate şi Banca naţională a României,
a lucrat la două capete, apărând interesul băncilor în special străine ( româneşti nu prea mai
avem ) şi a mimat că încearcă să facă ceva şi pentru români, în procesul creditării şi pentru
sănătatea economiei naţionale.
Cum am mai arătat este limitat coeficientul de întindere a salariului, nu mai spun al
pensiei, de aceea îi găsim pe unii concetăţeni, angajaţi în cursa de urmărire a unor „ promoţii „
organizate de marile magazine, când îşi propun să scape de unele stocuri de mărfuri şi numai ce
vezi la deschiderea magazinului, buluceală, se calcă lumea în picioare, care reuşesc să ajungă la
rafturi, fie că este vorba de tigăi, alte scule gospodăreşti, de rochii de mireasă, cozonaci şi chiar
baxuri de hârtie igienică, iau pe apucate mai multe bucăţi, aşa să fie ( cu gândul că vor face şi ei
un ghişeft ). Te şi întrebi de merită atâta expunere a sănătăţii şi chiar a vieţii pentru o tigaie sau
un bax de hârtie igienică? Se vede că nu mai este ruşine şi nici deşteptăciune.
Trăim într-o epocă a consumismului, când este educat omul, pentru a i se crea
dependenţă faţă de cumpărături în sine. Aspectul ispititor al magazinelor, cu tot felul de bunătăţi
ambalate în culori pastelate, o campanie de publicitate agresivă, în cutia de poştă la domiciliul
cumpărătorului, pe rafturile magazinelor, pe produse, cu aşa-zise promoţii, induc în
subconştientul omului impulsul de a cumpăra în disperare şi până la ultimul ban. Mai greu
câştigă omul banii, că de luat banii sunt sisteme perfecţionate, care funcţionează impecabil.

68
Multă risipă şi multă prostie. Aşa am mai împrumutat ceva de la alţii, cum ar fi shoppingul care
a devenit o manie, care se poate practica şi online. Înoată lumea în zilele noastre, cu o
inconştienţă naivă, în ape pline cu „ rechini „ .
Apropo de buluceală, nu putem să nu menţionăm, cum în fiecare an în preajma
sărbătorilor de Crăciun şi de Paşte, este o aglomeraţie prin magazine, ca şi cum ar fi sfârşitul
lumii. Asistăm la o lume care pare că a fost flămânzită luni de zile şi când a ieşit din acest „ post
„ , fiecare aleargă să cumpere ce mai apucă. Au comportamentul unor termite, cum se exprima
cineva. Da, este pe apucate, la aceste sărbători se vând aproape toate mărfurile care sunt în
rafturi, în unele magazine rămân rafturile goale. Ai nu ai, la aceste sărbători trebuie să mănânci
şi să bei, după unii fără măsură, pentru a ţine în alertă, salvările şi spitalele de urgenţă. Nu prea
au legătură aceste apucături cu credinţa şi cumpătarea. Dacă am vorbit de lăcomie şi risipă, de
Crăciun se aduc brazi în pieţe şi citrice, acum are ocazia românul să dea lovitura prin preţuri de
expoziţie şi nu decente de vânzare. Şi numai constaţi, că trece sărbătoarea şi sute de brazi sunt
duşi la vărsătoare, cum la vărsătoare ajung şi cantităţi importante de citrice, îngheţate peste
noapte. Pe cei care vor să câştige numai ei, nu-i ajută nici Dumnezeu.
Rând se face şi pentru cumpărarea unui bilet la loto. S-a estimat, după cum a apărut în
presă, că 750 mii de români, joacă săptămânal la LOTO, iar când miza este premiul cel mare,
pot fi 5 milioane de aplicanţi! Unii au câştigat milioane de euro. Dar cum spune un proverb, ce
vine de haram, de haram se duce. Tocmai printr-un studiu recent s-a constatat că mulţi norocoşi
s-au îmbolnăvit sau au murit în condiţii suspecte ori nu au reuşit să facă mare lucru cu banii.
Blestem, răzbunarea norocului ori nechibzuinţă şi lipsa de abilităţi a câştigătorilor? Este greu să
realizeze omul, ce îşi doreşte şi ce poate face, de aceea se poate lăsa dus de val direct în
prăpastie. În timp şi LOTO, considerată aprioric o instituţie serioasă a statului, a intrat sub o
ploaie de suspiciuni, iar unii administratori ai instituţiei sunt condamnaţi penal. Cum că în
ultimii ani s-a câştigat doar de Paşte, de Crăciun sau în preajma alegerilor ori că unele câştiguri
sunt masate în unele localităţi şi că jocurile ar fi trucate sau că au fost deturnări de fonduri. Pot
fi şi exagerări, suspiciuni, dar şi o brumă de adevăr. Fără cuvinte!
Falsa impresie creată la români, că se pot câştiga bani nemunciţi, s-a cultivat în timp,
cum ştim imediat după revoluţie, au apărut în România CARITAS-urile, aşa-zisele jocuri
piramidale, când au dat năvală românii ca scăpaţi de undeva, adunând banii din casă, vânzând
tot ce aveau, inclusiv case la disperare, împrumutându-se şi depunând banii în aceste „ gropi a
marianelor„, pentru un presupus câştig înzecit. Puţini şi-au pus problema, cum se pot înmulţi
aceşti bani peste noapte şi că până la urmă cineva este păgubit. Au funcţionat un timp aceste
excrocherii la nivel naţional, cât timp s-au îmbogăţit „ iniţiaţii „ , unii au devenit milionari de
carton şi marea masă a deponenţilor, au rămas cu ochii în soare. Ca o ironie a sorţii, erau în acea
perioadă unele slogane de genul: „ Dormiţi liniştiţi, noi veghem la liniştea dumneavoastră! „ Şi
au dormit unii ( nu puţini ) până au pierdut totul, ajungând în stradă şi în canale.
Au constatat românii în aceşti ani de capitalism, că se pot câştiga bani şi din / prin
cămătărie. Numai că cei care practică ori apelează la cămătărie, sfârşesc deseori în puşcărie, la
beci, ori în locul de veci. A rezistat în timp cămătăria, presupunându-se că banii plimbaţi de
cămătari, erau deseori a unor potentaţi nevăzuţi, care ofereau şi protecţia celor care învârteau
banii cu lopata.
În fauna postrevoluţionară, a apărut şi o specie foarte agresivă, înrudită cu cămătăria,
este vorba de recuperatori. Aceştia sub o legislaţie oarbă şi tolerantă, i-au ca ţintă persoane în
dificultate de a plăti ratele la bănci, până la abonamentul la televizor şi le stresează, le ameninţă,
le umileşte printre colegi şi vecini, pentru a intra în posesia banilor „ aşa-zişi „ datoraţi. Ei

69
abuzează prin comisioane şi dobânzi arbitrare, obţinând un profit necuvenit. Doar recent cei de
la Protecţia Consumatorilor, au iniţiat o lege de îmblânzire a lor. Dar ca la noi, după, după…
În aceşti ani s-a mai oferit o distracţie la românii de rând şi o posibilitate să-şi toace
banii, la aşa-zisele „ păcănele „ , când dai, dai şi poate unul dintr-o sută mai şi ia. Dar ce
spunem noi românii de rând, sunt destule persoane titrate, care se „ relaxează „ la „ păcănele „ .
Această înclinaţie şi chiar obsesie pentru jocurile de noroc, este o boală pentru unii oameni. De
aceea s-au înfiinţat centre de tratare şi „ dezintoxicare „ . Ce vulnerabil este omul! Când îi vezi
cum stau înţepeniţi într-un scaun şi urmăresc ecranul aducător de „ noroc „ , crezi că urmăresc
zborul unei rachete cosmice. În fapt ei sunt nişte bieţi banali, la care le cam bate vântul prin cap
şi prin buzunar. Ca să avem dimensiunea înclinaţiei românilor pentru jocurile de noroc, sunt
informaţii publice că aceştia lasă anual la păcănele şi pariuri, un miliard de euro.
Şi între televiziuni, care au devenit în timp tot mai comerciale şi mai pe gustul fad al
mulţimii, a pornit o întrecere, pentru a oferi câştiguri românilor. La Televiziunea română
concursul „ E şansa ta „ ; la PROTV „ Te uiţi şi câştigi „ ; la Antena 1 Eurobingo ( Superbingo
); la canal D „ Roata norocului „ . Astfel se oferea un mix de spectacol cu muzică, dans şi
tragere la sorţi şi norocoşii plecau acasă cu banii altora. Dacă este vorba de un chilipir, românii
sunt amatori.
După cum observăm, oamenii de rând ( după unii prostimea ) îşi duc traiul de azi pe
mâine, îşi cheltuiesc proprii bani şi beneficiază de o libertate controlată, prin serviciu, credite,
lipsuri, manipulare şi chiar ameninţare ( frică ).
Dacă ne referim la bani, mai este o categorie de oameni „ deştepţi „ ( cei drept mai
puţini ) care au făcut contract cu nemurirea şi de regulă cheltuiesc banii altora. Mai mult, caută
să profite cu neruşinare de cei cu bani puţini şi câştigaţi prin sudoarea frunţii şi cu bătături la
mâini şi la creer. Nu puţine sunt situaţiile în cazul României, când cu un minim de investiţie şi o
adresă într-un apartament de bloc, plimbând nişte informaţii pe calculator ori completând nişte
hârtii, au câştigat unii, devalizând unele firme ori bugetul de stat, milioane de euro pe zi. Se
crede că au împărţit banii cu alţii, altfel nu ar fi aşa de bine ascunşi, protejaţi şi nederanjaţi. Îi
mai găsim şi în funcţii publice, ocupând demnităţi cumpărate tot cu banii, mituirea şi
manipularea altora. Să începem cu cei care aplică diferite inginerii financiare, joacă pe bursă,
sunt acţionari la diferite firme, cumpără acţiuni când sunt ieftine şi le vând când sunt scumpe. În
această foarfecă cad de regulă tot oamenii de rând, care nu prea ştiu cu ce se mănâncă acţiunile
la o firmă şi care nu prea calculează şi măsoară, cum s-a văzut de-a lungul anilor, au pierdut pe
nimic acţiunile şi pe cale de consecinţă şi locurile de muncă din firme. Aşa au fost falimentate
firme şi bănci, vinovaţii fiind recompensaţi şi nu sancţionaţi. Au fost apoi înfiinţate firme
fantomă, „ patron „ fiind un om ce-şi ducea viaţa prin canale, fără domiciliu şi identitate clară,
aşa s-au dat ţepe la firme şi clienţi de bună credinţă, la bănci şi profitul mergând la unii cu creier
şi fără inimă, care au nenorocit oameni nevinovaţi.
În ordine vin oamenii de afaceri ( unii doar porecliţi ) care flancaţi de unii politicieni şi
chiar unii oameni ai legii, poliţişti, procurori, judecători, au reuşit prin afaceri cu statul, să
devalizeze ţara prin licitaţii trucate, cu dedicaţie, cu comisioane impuse la peste 20% din
valoarea investiţiilor ( cum a rezultat din anchetele procurorilor ), organizarea unor adevărate
reţele mafiote, cu pagube de miliarde de euro pentru bugetul ţării. Aşa au intrat în arenă
interpuşii, fără chip oficial şi poziţie socială vizibilă, care adunau şi purtau valizele cu bani ori
făceau să crească ca din apă imperii imobiliare şi alte afaceri necurate, aparent legale şi cu
adevăraţii profitori, deocamdată „ anonimi „. Şpăgile de milioane de euro, care circulau de la
un demnitar sau interpus la altul, arată cătă lăcomie şi cât dispreţ pot manifesta unii indivizi,

70
faţă de o demnitate oferită, faţă de ţară şi faţă de semenii lor. Sigur unii fac vechime prin arest
ori puşcării, dar banii au dispărut în „ triunghiul Bermudelor „ ( adică în paradisuri fiscale, în
sensul că profită şi alţii care sunt liberi şi încă pot dispune ori nu se va da de urma lor niciodată
) fiind puşi la naftalină în bănci străine şi diferite investiţii, care ar trebui să fie căutaţi de alţii.
Vor fi poate găsiţi în altă viaţă a generaţiei actuale. Cum spune proverbul: „ Ce a mâncat lupul,
este bun mâncat „ .
Un loc în faţă au şi cei care au în reflex evaziunea fiscală, care nu-şi achită obligaţiile
faţă de bugetul statului şi perseverează în a practica contrabanda, cu spălarea de bani, prostirea
clientelei şi păcălirea bugetului de stat. După ei, statul este un escroc şi cu această mentalitate,
eludează legea, bunul simţ, reclamând doar drepturi nu şi obligaţii.
La coada clasamentului, din păcate sunt oamenii de afaceri, care muncesc cinstit,
manifestă transparenţă şi corectitudine în raporturile cu angajaţii şi cu bugetul de stat. Sigur ei
nu cresc ca Făt Frumos într-o zi, cât alţii într-un an, dar chiar dacă aparent ar trebui să fie
liniştiţi, ei sunt cei mai vulnerabili prin controale comandate şi interesate, ca să fie trimişi în
insolvenţă şi chiar în faliment, dacă nu aparţin unei anumite tabere politice. Aşa le iau unii
afacerea pe nimic, ori pur şi simplu sunt falimentaţi pentru înlăturarea concurenţei. Apare
validată spusa: „ că omul este lup pentru om, poate mai rău poate fi o hienă ori o hidră în cazul
unor cercuri de interese „ .
Există un paradox, în timp ce unii care câştigă greu banul şi la o adică nu-şi pot cheltui
decât banii lor ( munciţi, împrumutaţi ), ceilalţi care operează pe latura speculativă, deseori
ilegală, la limita şi chiar în sfera infracţiunii, cheltuiesc în fapt banii altora, de aceea nu au
măsură ( la o adică ei pot provoca şi crize financiare, cu efecte nefaste naţionale şi chiar
mondiale ), compasiune faţă de alţii şi satisfacţia banului muncit. Dar ce mai contează?
Pot fi bani câştigaţi din moşteniri, care îl pot face pe om fericit ori neliniştit, când nu
prea se dumireşte ce a dat peste el şi pe cale de consecinţă trăieşte cu o povară, de care nu ştie
cum să scape. Apropo de moşteniri, există şi reversul medaliei când unele persoane mai în
vârstă, sunt lăsate fără de avere şi chiar fără banii de înmormântare, de către persoane care
promit, că-i va avea în grijă, unele chiar rude de sânge, având ca final rămânerea în stradă a
celui credul, prostit de falsul binefăcător.
Specific României şi nu numai, în ultimele zeci de ani, este apariţia oamenilor
îmbogăţiţi peste noapte şi nu bogaţi. Aşa am fost împresuraţi de parveniţi. Prin acest joc al
sorţii, s-a cam dat bâta în mâna prostului. Aceşti îmbogăţiţi au mentalitatea distrugerii şi nu a
construirii ( cei 27 de ani trecuţi de la revoluţie, o dovedesc cu prisosinţă ). Aceşti „ mutanţi „
au distrus pădurile ţării, au secătuit ţara de resurse naturale, date pe nimic la străini, au ras din
temelii industria naţională. Dobândind avere, au pus mâna pe putere şi crezându-se deştepţi,
frumoşi şi puternici, pretind să fie şi slăviţi. Cei fără avere şi făcuţi mai săraci în timp, nu le-a
rămas decât umilinţa, smerenia şi speranţa unei efemere mântuiri după moarte. Nu este greu să
decriptăm din realităţile momentului, cum îmbogăţiţii au mentalitatea abundenţei, a risipei, a
dezmăţului şi a atotputerniciei iar săracii, oamenii de rând, după alţii „ prostimea „ , au
mentalitatea aşteptării, visării, chivernisirii, a vulnerabilităţii şi dependenţei de alţii. Este în
lumea asta patronată de bani, multă prostie care obligă deseori deşteptăciunea să devină sfioasă,
neputincioasă şi cam fără folos purtătorului ei. Aşa se perverteşte spusa, că dacă ai carte, ai
parte iar dacă ai bani, ai totul ( adică devii deştept din oficiu şi o persoană importantă ).
Dar nu numai banii pe moment, te pot propulsa în viaţă, poate fi şi valorificarea
inteligentă a unei anumite oportunităţi. Să dăm un exemplu, pentru a fi mai convingători. Într-o
localitate s-a luat la un moment dat măsura, ca toţi cei care ocupă o anumită funcţie să fie

71
ştiutori de carte. În urma analizei a rezultat, că epitropul de la biserică, era neştiutor de carte.
Cum părea logic în contextul dat, a fost disponibilizat. Iese omul năucit din biserică şi pentru a
se calma, caută un chioşc pentru aşi cumpăra ţigări. Constată că pe o rază mare, în jurul bisericii
nu era nici un chioşc pentru distribuire ţigări. Pe moment i-a străfulgerat prin minte ideea, că ar
putea el deschide o afacere de distribuire a ţigărilor. Începe afacerea, o dezvoltă şi în câţiva ani,
ajunge un om bogat şi important în comunitatea lui. Oficialităţile locale organizează anual o
ceremonie, pentru întreprinzătorii locali mai reprezentativi şi este premiat şi eroul nostru. Când
să semneze în cartea de onoare, acesta a pus degetul. Primarul într-o pornire de admiraţie faţă
de premiat, îi spune: „ Vezi ce sus ai ajuns? Şi nu ştii carte. Dacă ştiai carte unde ajungeai? „ .
Sigur rămânea epitrop. Aşa că tot răul spre bine. Poate nu întotdeauna. În zilele noastre
oportunitatea cea mai sigură este şomajul. Sigur sunt şi alte forme de exprimare a reuşitei în
viaţă, cum ar fi: „ Prost să fii, noroc să ai „ ori „ Trage ban la ban şi păduche la golan „ . Dar
omul are nevoie de certitudini şi nu de jocul întâmplării. Aşa cum trebuie să facă eforturi pentru
a se reinventa şi reseta.
Prin faptul că o pondere importantă din populaţia ţării, o reprezintă romii, cu o natalitate
în creştere şi cu toate şansele să devină majoritari în timp, au unele probleme specifice,
acutizate după revoluţie. Atât în ţară cât şi în străinătate, fiind ajutaţi mai mult cu vorbe,
decontează deseori nu doar greşelile lor, ci şi ale altora. Pe o politică de marginalizare a lor, dar
şi prin faptul că unii sunt certaţi cu şcoala şi cu munca, ( deşi mulţi dintre ei sunt meseriaşi
talentaţi ) au descoperit după revoluţie, că cerşitul şi chiar furatul, pot fi meserii bănoase, ţările
din vest fiind raiul lor şi coşmarul românilor care vor să-şi facă un rost prin muncă cinstită în
ţările respective. Nu-i vorbă că şi unii români declaraţi, au asemenea îndeletniciri. Mulţi romi,
organizaţi în clanuri, chiar şi în România câştigă bani din „ afaceri „, care nu se dovedesc
mereu prea ortodoxe. Astfel o parte dintre romi, încearcă o răzbunare împotriva sorţii, arătând
că ştiu să câştige bani şi că pot şi ei, fi cineva, în faţa lor şi a altora. Mulţi o fac cu mijloace
cinstite, dar sunt şi unii pe care numai ce-i vezi că umblă la vedere cu teancuri de bani, ce ştiu
doar ei cum i-au câştigat. Unii au cumpărat în România influenţa şi protecţia unor reprezentanţi
ai organelor statului şi chiar cartiere întregi de imobile, unele de patrimoniu, din mari oraşe. Nu
numai că se fac băgaţi în seamă, mulţi sunt chiar de temut, pentru că au putere şi se bucură de „
imunitate „ , adică au protecţie. Ce armură, ne poate oferi banul !Mai mult, unii epatează prin
palate poleite în aur, de dimensiuni că ar putea locui în ele cu toate neamurile lor vii, ori trecute
în nefiinţă. Proprietarii de regulă, sunt regii, împăraţii romilor şi unii bulibaşi locali. Şi maşinile
scumpe sunt la mare trecere, sigur aceste exemplificări sunt excepţii, majoritatea romilor rămân
cu sărăcia şi problemele lor care nu sunt puţine. Dar cum a intrat în mentalul colectiv, că numai
cu bani poţi reuşi în viaţă, în lipsa ori excesul lor stau germenii generării în proporţie de masă a
prostiei umane, care până la urmă poate afecta orice etnie.
Constatăm cu regret că prostia umană, a afectat în ultimii 27 de ani în România, clasa
politică şi guvernanţii, care au făcut prin deciziile lor ca jumătate din populaţia ţării să trăiască
sub limita sărăciei. Această „ realizare „ ruşinoasă pentru România, nu are nici o legătură cu
culoarea pielii românilor, speculată într-un mod excesiv şi nedrept, în unele ţări occidentale. În
sensul că atunci când nu dai omului alternative şi nu-l tratezi cu respect, este greu să-l integrezi
social.
Se miră chiar şi instituţii din străinătate, întrebându-se de ce nu s-a făcut mai mult pentru
eradicarea sărăciei, când poate fi dovedit că au fost resurse. De fapt a fost o conjuraţie a
ipocriziei, pe de o parte guvernanţii români şi-au îndestulat propria lăcomie, fiind insensibili la
populaţie iar unii oficiali europeni sau de la Fondul Monetar, deseori au stopat din start unele

72
beneficii sociale ce intenţionau guvernele să le acorde românilor. Deci jocuri de imagine şi de
interese. Dar până a da vina pe alţii, să-i amintim pe românii noştri, care ajunşi în luntrea
puterii, se exprimau fără milă: „ Dacă nu tăiem salariile, suntem nişte tâmpiţi!? ”
În logica firii, societatea are ori caută mijloace şi mecanisme de autoreglare, pentru a nu
fi falimentată, de aceste dereglări „ hormonale „ , prin consumul excesiv de către unii semeni, a
drogului bani. Deseori acest drog, se obţine pe căi necinstite, prin deposedarea altora, în
exerciţiul unei funcţii publice, ori prin inginerii financiare dubioase. Numai că în acest moment,
acest flagel este atât de înrădăcinat, încât nu pot face „ plugurile „ actuale ( vezi organele
statului ), desţelenirea necesară, prin arat adânc şi răsturnarea brazdelor. Se încearcă un fel de „
deratizare „ în aer pentru „ ţânţari „ dar şi la o pană de hârleţ pentru a se scăpa de „ râme „ . Însă
animalele de pradă, circulă nestingherite, pentru un leac împotriva lor, pentru a fi domesticite,
nu este nici voinţă şi nici putinţă. Prea auzi mulţi români, normali la cap, exprimându-se: „
Domnule, cei cu mulţi bani se cred Dumnezeu. Cred că pot cu bani să cumpere orice „ . Este o
trimitere directă, la fenomene care apasă societatea românească în acest timp, cum ar fi:
devalizarea bugetului ţării şi chiar dacă se ştiu vinovaţii, banii furaţi sunt deja asiguraţi în
străinătate; circularea pe drumurile publice în stare de ebrietate şi cu viteză, printre victime fiind
şi poliţişti; intentarea unor procese pe diferite cauze, din care cei cu bani scapă, cu puţine
excepţii; cei cu bani şi bube în cap, au intrat în rolul denunţătorului dând în malaxorul
procurorilor, fapte care îşi amintesc subit că s-au întâmplat cândva, de multe ori compromiţând
oameni incomozi pentru putere ori pentru grupuri infracţionale; este încă multă evaziune fiscală
şi economie neagră şi gri.
Şi acum după ce am văzut cât de om sau neom te pot face banii, să insistăm asupra
sănătăţii omului din aceeaşi perspectivă a „ binefacerilor „ prostiei. Când omul este sănătos,
toată lumea este a lui iar când este bolnav i se îneacă toate corăbiile. Această fixaţie a omului pe
sănătate, o putem remarca chiar de la formula de salut, când se întâlnesc două sau mai multe
persoane, îşi urează reciproc sănătate. Asta nu înseamnă că ar exista din abundenţă ori ar fi o
lipsă acută de ea, ci în sensul că este un bun câştigat de fiecare om, care poate fi în orice
moment împuţinat şi chiar pierdut. Acum să vedem cum conştientizează omul acest pericol şi
cât de deştept ori de prost este în aşi apăra şansa, respectiv sănătatea.
Pe cât sunt de preocupaţi părinţii, în special mamele, pentru sănătatea copiilor lor,
uneori făcând imposibilul în situaţii limită, pe atât de neglijent şi nepăsător devine omul cu
propria sănătate, cu trecerea anilor. În această lucrare de şubrezire a sănătăţii, nu ne ostenim
singuri, suntem ajutaţi şi de alţii. Să începem cu copiii, dacă sunt alimentaţi cu produse fast
food, nu fac sport, stau ore în şir în faţa calculatorului, fumează de timpuriu, mai consumă şi
alcool ori fac munci peste puterile lor, devin obezi, subdezvoltaţi, predispuşi la diferite boli,
care de regulă scot colţii mai la bătrâneţe. Sigur aici este o împletire osmotică a prostiei
părinţilor şi cea a copilului. Devine tânărul peste ani adult, când îşi poartă singur de grijă.
Această grijă trebuie însă amendată, numai de câte ori constatăm cum omul are mai mare
aplecare pentru aspectul său exterior, face cură de slăbire, regim alimentar impus, recurge chiar
la operaţii estetice, în timp ce maşinăria internă a omului este lăsată să se uzeze, să se gripeze şi
chiar să mai cadă câte o piesă. La polul opus, observăm preocuparea sa deosebită pentru propria
maşină, telefonul mobil, calculatorul şi alte accesorii, să arate bine, să fie funcţionale şi să fie
tratate preventiv şi bine întreţinute.
Intră apoi omul în morişca din câmpul muncii, a profesiei, a serviciului, când la selecţia
şi acceptarea sa, sănătatea este un punct forte, dar ulterior problemele de sănătate sunt luate mai
în uşor, dacă apar sunt considerate trecătoare, se poate da vina pe vreme, pe o anumită mâncare,

73
pe efortul de peste zi ori o indispoziţie temporară şi se amână cu anii un control medical
temeinic şi cu măsuri de corecţie, după caz. Se mai încearcă uneori un tratament după ureche,
cu ce a auzit de la alţii sau i-a recomandat o farmacistă, un vraci sau un „ medic „ de medicină
naturistă, care deseori poate duce la complicaţii. Dar din raţiuni să nu sufere serviciul, să nu se
sesizeze alţii cum că te-ai ramolit, ori te lasă sănătatea, apare o reţinere păguboasă şi apoi ajungi
să simţi pe propria piele, că este mai greu să repari decât să previi. Tinerii şi chiar oamenii
maturi, operează cu mult elan pe sloganul: ” Ori moare măgarul, ori pierde samarul „. Cum s-ar
spune, vor să cadă la datorie. Numai că spiritul lor de sacrificiu nu se armonizează cu
pragmatismul şi răceala patronului şi chiar a colegilor de muncă, care după ce unul a „ căzut „ ,
din păcate morţi sunt cei muriţi, chiar dacă cei în cauză au dat totul, sunt încă vii şi poate acum
au cea mai mare nevoie, de înţelegere, sprijin şi compasiune.
Pot spune unii că sănătatea nu poate fi tezaurizată la CEC, dar depinde de fiecare dintre
noi să nu o risipim prosteşte. Dar nici după ce s-a îmbolnăvit omul nu devine mai deştept. Odată
ajuns la spital, după diagnosticare trece la tratament, cu regim obligatoriu de odihnă şi dietetic.
Numai ce-i găseşti pe unii înverşunaţi pe ei însăşi, cu pornire demnă pentru o cauză mai bună,
cum după ce au plecat cadrele medicale din spital, ei o dau pe fumat, pe băutură, chiar o „
evadare „ din spital câteva ore, un somn amânat pe a doua zi şi luaţi cu „ treaba „ uită să-şi mai
ia pastilele. Aşa îi întâlnim pe medici neputincioşi în a dezlega misterul suferinţelor unor
pacienţi, la care nu merge tratamentul şi pleacă din spital mai bolnavi decât au venit. La polul
opus îi întâlnim pe cei, care ca pacienţi au pactizat cu medicii şi nici unul nu vrea să fie cu
restanţe. Medicul îi eliberează o reţetă cu multe medicamente, unele destul de scumpe ( cică ar
fi mai bune! ), care deseori nu ţin cont de afecţiunile cronice ale pacientului ori de efectele
secundare cu alte medicamente care deja acesta le ia, dar cele prescrise sunt în conformitate cu
diagnosticul înscris în foaia de observaţie a pacientului. La o adică dacă pacientul nu rezistă,
medicul se apără cu documente şi mortul este vinovat. Adevărul este la mijloc, că şi pacientul
nostru în pornirea sa pionierească şi în disperare de cauză, adună o mână de reţete, deseori de la
mai mulţi medici, socoteşte şi reprogramează banii din pensie şi vine în fugă la farmacie, de
unde pleacă cu o sacoşă de medicamente ca şi cum ar fi fost la alimentară. După cum putem
bănui din excesul de zel al medicului, dar în deficit de timp afectat pentru particularizarea
tratamentului pe pacient, el având în vedere doar boala şi din cuminţenia până la prostie a
pacientului, care nici el nu-şi face timp să discute cu el însuşi şi consumă medicamentele ca pe
alimente, nu realizează că şi corpul uman este o fabrică de medicamente, rezultă ceea ce
întâlnim în limbajul curent: „ Analizele au fost bune, dar pacientul este mort „ . Pentru că i-au
grăbit sfârşitul medicamentele în exces sau greşit prescrise. Dar să nu cerem imposibilul, că
până la urmă şi medicii sunt oameni, care se pot şi ei îmbolnăvi şi muri, poate de aceea ei ar
trebui să ne asigure trăire şi nu nemurire. Cum este de înţeles, că în exercitarea profesiei, pot
avea zile mai proaste şi de ce nu, se poate şi greşi.
În anii capitalismului, românii au fost martorii, pătrunderii microbului afacerii, în cel
mai concret sens comercial şi în domeniul sănătăţii. Îl regăsim în sărăcirea şi dotarea precară a
spitalelor prin sifonarea banilor de la buget, în licitaţii trucate, achiziţii de aparatură
supraevaluată şi de calitate îndoielnică. Ori oferirea de unele firme străine prin denumire, a unor
tratamente „ minune „ şi cu titlu gratuit, în special persoanelor în vârstă, asta la vedere iar în
subsidiar, fiind vorba de invitarea şi convingerea lor, să cumpere saltele magnetice, aparate de
ascultare a inimii, a sensibiliza auzul, până la tigăi, în care se prepară mâncarea ecologic. Un fel
de a face bine omului, cu zâmbetul pe buze şi cu ochii la portofelul lui. Chiar şi producătorii de
medicamente, recurg la lobby, prin diferiţi medici, care atunci când îţi eliberează reţeta, se

74
interesează dacă mai ai şi alte afecţiuni, pentru a fi mai largă gama de medicamente
recomandate, provenite de la anumite firme. Deci comerţ în spitale, în şcoală, în biserică, în
toate!! Mai mult omul este prostit, decât prevenit.
Între timp s-a mai plantat o sămânţă a dihoniei în domeniul sănătăţii, prin a se încuraja
privatizarea unor servicii de sănătate, asigurate de medici angajaţi la stat şi care profesau în
aceste clinici private, în „ timpul liber „ . Aşa s-a reuşit o anumită dedublare a medicului, când
în timp ce lucra la spitalul de stat, avea percepţia că face muncă voluntară iar la policlinica
particulară lucra pe bani, cum ne putem închipui, era alt interes. Era o păgubire atât a
pacientului, cât şi a statului, pentru că deseori, la investigaţia de diagnosticare, se folosea
aparatura din spitalul public. O situaţie similară s-a întâmplat şi în învăţământ, când unii
profesori la şcoală, ţineau lecţii să nu se plictisească elevii şi maximul de concentrare şi
preocupare erau orele de meditaţii, tot pe bani.
Prin dereglările aduse de revoluţie în societate şi în viaţa individului, unde stresul este
un acuzat de serviciu, au luat mare amploare bolile psihice. Dacă înainte de anul 1989, cei care
apelau la o recomandare de la un spital de boli psihice, se adresau pentru a scăpa de un proces, a
obţine o muncă mai uşoară sau a beneficia de o cameră în plus, la atribuirea unui apartament de
către stat, acum aceste afecţiuni psihice, chiar nu mai sunt închipuite. Pe trăiri, realităţi impuse
şi şocuri induse în ultimii 27 de ani, s-au înmulţit agravant afecţiunile psihice, ajungându-se
deseori în pragul sinuciderii. În anul 2015, la nivel de ţară, erau înregistraţi 210.000 bolnavi
psihici, după informaţii apărute în presă. Şi erau în evidenţă şi 22.000 copii cu afecţiuni psihice.
Sigur ne referim la cazuri înregistrate şi nu la cei care nu sunt conştienţi de o afecţiune psihică
şi o duc pe picioare. Pe motive de mentalitate, prejudecăţi ( cum că ar fi ruşine ) sunt rezervaţi
românii, de a se adresa psihologilor şi psihiatrilor, când au o problemă, când ar putea fi
consiliaţi şi preveni agravarea unor afecţiuni. O situaţie de ignoranţă şi inconştienţă ca şi în
controlul preventiv al cancerului sau a respectării schemei de vaccinare a copiilor ori a bolilor
venerice. Pe varii motive în anul 2015 la nivel de ţară, din informaţii publice, rezultă că erau
declarate 13000 de persoane infectate HIV. Din păcate multe din aceste persoane sunt tinere.
Trăim într-o lume, unde este împins omul spre spitalul de boli mintale ori spre puşcării.
Avem mari probleme de sănătate individuală şi socială, de moralitate şi echitate socială.
Se îmbina mai profitabil pentru om, munca cu odihna în socialism. Îşi respecta angajatul
concediul de odihnă, acest drept fiind oarecum garantat şi de către stat, pentru că din câştigul
său, rare erau situaţiile, când nu-şi permitea cineva un concediu, chiar şi scurtat, într-o staţiune
de la munte sau la mare. Astfel se putea reface omul, cum se spune, îşi reîncărca bateriile şi se
elibera de stres. În zilele noastre când se face mare caz de libertatea individului, ( dar este mai
controlat şi mai nesigur ca în alte vremuri ) este în general omul prea ocupat în sensul propriu şi
prea obosit. Nivelul de oboseală este reflectat şi de consumul excesiv de cafea, de la un an la
altul, ceea ce pune pe producătorii de cafea, să nu mai poată face faţă cererii, după cum arată
unele studii.
Înainte de anul 1989, exista în România, o salbă de staţiuni balneoclimaterice, amplasate
la munte şi la mare, unde mergeau anual mii de oameni maturi şi copii. Pentru copii şi tineri
erau renumitele staţiuni, ca şi tabere, de la Năvodari şi Costineşti şi alte tabere dispersate în
toată ţara. Aceste oaze de sănătate, erau căutate şi apreciate pentru serviciile oferite, cei maturi
se puteau trata pentru diferite afecţiuni ori să se recreeze iar copiii trimişi în tabere erau în
siguranţă, cu programe educative, mişcare în aer liber şi alimentaţie atent pregătită şi controlată.
După revoluţie această bază turistică de agrement şi tratament, a intrat treptat într-o paragină
premeditată. La început multe staţiuni au fost preluate de guralivele sindicate, care apoi prin „

75
cooperare „ cu organele de putere locală şi cu aşa-zişi investitori, le-au dus sigur şi repede în
faliment, fiind apoi înlăturate ruinele, pentru că stricau estetica locului şi nu dădeau posibilitatea
să fie parcelat terenul pentru vânzare la preţuri de speculă. Aşa s-a distrus sistematic o mină de
aur, pentru bugetul ţării şi pentru sănătatea locuitorilor ei.
Aşa de îndărătnici ca românii, în aşi face rău cu mâna lor, este greu de întâlnit la altă
naţiune! Consecinţa „ reformelor „ de mai sus, a fost crearea la români a dependenţei de
medicamente fabricate prin sinteză chimică, sigur unele se recomandă suplimente alimentare,
dar nu mai puţin contraindicate. Dacă la 5 milioane de pensionari, se alocă anual 200 mii de
bilete pentru tratament balnear, se susţine şi se încurajează consumul de medicamente. De altfel
nu este greu de descifrat, perversitatea lumii în care trăim. În timp de război, se împuţinează
oamenii cu armele, în timp de pace, se face prin măcinarea treptată a sănătăţii lor, prin
consumul de alimente cu pesticide ( în România mor zilnic 135 de persoane de cancer-după
declaraţia preşedintelui Asociaţiei Pacienţilor ) ori medicamente contrafăcute sau cu tratamente
după ureche. Şi investiţiile acestei lumi pe ducă, au o orientare specifică. Centrul fiecărei urbe
din România, în anul 2016, este înţesat de farmacii, săli de jocuri ( înainte se adăuga particola „
de noroc „ ) , chioşcuri fast food, multe din aceste locaţii funcţionează non stop. O fi această
deplasare în grabă spre nicăieri, numai la noi sau este şi la alţii?
Au fost obligaţi românii, în special cei săraci, de a şti doar de muncă, să nu mai facă
cure de diminuare a stresului sau tratamente balneare. O influenţă nefastă are nesiguranţa
locului de muncă şi a unui câştig sigur şi constant. Iar copiii dacă rişti să-i trimiţi în puţinele
tabere, care au mai rămas în funcţiune, apare instantaneu o toxiinfecţie alimentară. Nimic nu
mai este sigur, garantat ori în interesul confortului şi sănătăţii cetăţeanului.
O prezenţă activă în viaţa noastră are în aceste vremuri, publicitatea deosebit de agresivă
în mass-media pentru medicamente şi o manipulare a naivilor cu efecte ţintite. Cineva cu umor
consemna: „ Publicitatea nu dăunează…vinde ( că ) „ . Aşa se începe cu informaţia că
medicamentul este un supliment alimentar, deci fără efecte secundare, comparându-l cu un
aliment. Urmează apoi rolul miraculos în vindecarea unei boli, chiar şi altor afecţiuni, ce le
poate descoperi „ medicamentul „ în organismul omului, medicamentul este „ şase în unu „ .
Adică plăteşti un medicament şi te vindeci de şase boli ( afecţiuni ) . Sunt mulţi români care
experimentează şi constată că este o frecţie la un picior de lemn. Sau poate fi efectul placebo,
când omul îşi poate ameliora starea prin autosugestie. Cum poate fi şi un preţ plătit prostiei, că
nu se adresează medicului în timp util sau se tratează după ureche.
Nu-i mai puţin adevărat, că sănătatea populaţiei este o problemă a statului. Această
afirmaţie cu putere de postulat, ar presupune ca în activitatea guvernanţilor, să primeze
prevenţia, să se creeze condiţii, să se aloce fonduri şi să se adopte măsuri legislative, deopotrivă
de valabile pentru stat şi cetăţean.
Dacă am pomenit de prevenţie, să ne referim sintetic, la ce se face pentru aerul pe care
îl respirăm, apa ce o bem, mâncarea ce o mâncăm, câtă mişcare facem începând de la copii la
bătrâni şi nu în ultimul rând educaţia sanitară şi controlul periodic al sănătăţii populaţiei.
Poluarea accidentală ori intenţionată a aerului, tăierea nesăbuită a pădurilor, fac din
puritatea aerului o amintire.
Apa de băut, pe lângă temerea că va fi o problemă, în a fi suficientă peste ceva ani, nu
este peste tot filtrată şi controlată, mai ales în mediul rural. Chiar şi apa îmbuteliată, expusă la
soare, ori depozitată în locuri inadecvate, după ce a fost extrasă din puţuri, deseori anonime ori
cu denumiri care sună bine comercial, este cel mai bun mediu pentru bacterii. Recent au fost

76
retrase din magazine, patru tipuri de „ apă minerală „ , găsite neconforme de Inspecţia
Consumatorilor.
Mâncarea ca să ne exprimăm aşa generic, este cunoscută notorietatea produselor
vegetale şi animale cu exces de hormoni, biostimulatori, pesticide, cât despre E-uri sunt tacit
acceptate. Produse care arată frumos, dar fără gust şi cu efecte dezastroase asupra sănătăţii.
Sigur se pune problema că această mâncare este mai ieftină, pe când cea bio este mai scumpă.
Până la urmă pentru a trăi, trebuie să ne asumăm un anumit risc. Ne mai încurajează şi unele
organisme de reglementare, care ne asigură că „ pragurile „ nu sunt depăşite. Dar ce ne facem,
când unii în lăcomia lor „ reciclează „ alimentele ( carne, brânzeturi, conserve, etc. ) schimbând
ambalajele şi etichetele, dând astfel un alt termen de „ valabilitate „ la alimente? Chiar ministrul
agriculturii în funcţie, avertizează poporul, că se importă din străinătate produse din carne, ouă,
brânzeturi, cu termene de valabilitate, aproape expirate ( mai ieftine?! ) şi repuse în circulaţie în
magazinele de la noi. Dă şi exemplu cum mezelurile sunt spălate cu oţet şi dero. În timp ce
organele statului, pot controla doar 50% din aceste produse. De fapt prin aceste acţiuni cu iz
criminal, sunt concuraţi neloial producătorii români şi chiar falimentaţi. Iar problema sănătăţii
populaţiei, ar trebui să devină pentru guvernanţi, o chestiune de securitate naţională.
În ce priveşte mişcarea, aceasta în special în cazul tinerilor, a intrat în mare concurenţă
cu calculatorul, fiind trimisă direct în faliment. Cum am mai relatat, sunt prea multe scutiri
medicale în şcoli, la orele de sport. Este o lipsă îngrijorătoare de apetit pentru mişcare, care o
regăsim în atitudinea, ţinuta şi comportamentul tinerilor. În general lipsa unei ocupaţii, îl
expune pe om, la boli care nu ţin cont de vârstă.
Dar cine să facă politicele de sănătate şi să le aplice, când politicienii ţării, cu funcţii
mai mari sau mai mici se tratează în străinătate ori sunt în cârdăşie cu cei care se îmbogăţesc cu
preţul sănătăţii noastre? Mai mult ca să sprijine statul sistemul de sănătate a ţării, a închis
spitale pentru că s-a tolerat ani la rând redirecţionarea banilor din sănătate spre buzunare
private, adică au fost furaţi şi spitalele duse în faliment, a obligat mii de medici şi asistenţi să
emigreze în străinătate şi i-au asimilat pe medici cu funcţionarii publici, numai aşa dacă sunt
prinşi că pretind sau iau mită, să fie înhăţaţi de poliţie. Nu spun că nu este un obicei prin spitale
şi persistă o spusă că ai, nu ai, dai. Dar eu de-a lungul vieţii, făcând ceva vechime prin spitale,
nu pot spune că am văzut lucruri bătătoare la ochi, mai ales când îţi încredinţezi viaţa pe mâna
medicului. Şi apoi pe bune, chiar nu este munca medicului similară cu a unui funcţionar public,
care îşi strânge hârtiile după opt ore de serviciu, nu-l mai deranjează nimeni până a doua zi,
chiar îşi poate lua gândul de la serviciu, că nu are în salonul său un pacient recent operat ori
într-o situaţie critică. Nu face gărzi, nu trebuie să stea cu cartea în mână toată viaţa şi la nevoie,
din salariul său, deseori modest să-şi cumpere ultimul tratat de medicină. Funcţionarul public
trebuie să vorbească şi să zâmbească frumos, după caz să mânuiască cu pricepere calculatorul
iar medicul în plus se implică pentru a reda şi conserva viaţa pacientului său, când nu doar
comunică cu el la telefon, pe calculator, ori la un ghişeu, pune mâna pe el îl pipăie, îl simte, se
transpune în situaţia lui şi reaprinde lumânarea acestuia, care uneori doar pâlpâie. Deseori stă zi
şi noapte lângă pacient. Dar este prea complicat pentru unii semeni de ai noştri, ajunşi în
postura să judece. Nu-i aşa că este o prostie?
Când ne referim la sănătate, fie ca sistem ori ca stare personală a individului, nu putem
să nu remarcăm că aici suprapunându-se prostia peste alte afecţiuni şi chiar boli grave
individuale ori colective, dau efecte dezastroase pe termen lung. Multă nelinişte şi o adevărată
isterie naţională a creat în rândul populaţiei criza produselor de dezinfectare folosite în spitale,
ca „ apă chioară „ în loc de leac împotriva microbilor. După ce a murit în condiţii suspecte

77
patronul firmei care livra la spitale produsele de dezinfectare, s-a instalat şi îndoiala că se vor
descoperi adevăraţii vinovaţi şi nu se va muşamaliza totul. Mai mult, dacă nu se va dovedi că a
fost o făcătură!! Sunt tot mai multe voci că unele medicamente folosite în România sunt
contrafăcute ca şi dezinfectanţii, implicaţi nefiind doar români ci şi străini. Aceste crize
provocate, cum a fost şi criza citostaticelor, sunt în fapt argumente de corupţie care ucide. La
care am putea adăuga că prostia este complice.
Sunt multe provocări, la care trebuie să facă faţă sistemul sanitar din România, pe
probleme moştenite şi nerezolvate în timp ori create din neglijenţă şi lipsă de răspundere, când
s-a ajuns, „ să te mănânce viermii în spital „ , pe lipsă de igienă şi investiţii în modernizare.
Putem adăuga şi alte boli ale civilizaţiei, cum ar fi dependenţa de tehnologie ( supranumită şi
boala secolului 21 ), cu mare accent pe prevenţie, pentru a se preîntâmpina efectele
permisivităţii, cum a fost cazul etnobotanicelor, când unii au plătit prostia cu viaţa. Aşa că
viitorul, este mai plin de surprize ca prezentul.
Totdeauna se poate şi mai mult, când este să perseverăm în răutate şi prostie ori se vrea
atingerea unor interese obscure şi chiar mafiote ( a se vedea că anual în sistemul de sănătate se
mişcă miliarde de euro ) în jurul cărora mişună profitorii. Relevantă în acest sens, este
atitudinea unor semeni, de a denigra tagma medicală, fără argumente credibile şi fără măsură,
tocmai în momentul când corpul medical, a făcut adevărate fapte de eroism pentru salvare de
vieţi în cazul tragediei de la clubul „ Colectiv „ . Căutându-se să fie derutaţi medicii, să li se
diminueze meritele, inducându-se neîncredere în sistemul sanitar românesc. Au trebuit să se
pronunţe mari somităţi în domeniul medical din străinătate, care au fost surprinşi de viteza de
reacţie şi profesionalismul corpului medical românesc, exprimând cuvinte de preţuire şi
admiraţie, în timp ce mai marii României, pescuiesc în ape tulburi, având interese, care fac
abstracţie de nevoile omului de rând.
Într-o anumită logică a firii, dacă omul are un loc de muncă, bani şi sănătate se poate
gândi şi la căsătorie.

78
 CAP. 6. ŞI ÎN CĂSĂTORIE ESTE LOC PENTRU PROSTIE

Actul căsătoriei şi constituirea unei familii, are o semnificaţie aparte în viaţa omului,
când acesta îşi propune să fie mai aşezat, mai responsabil şi mai preocupat de viitor. Intervine
aici o latură sentimentală, când bărbatul şi femeia, au o pornire interioară de aşi căuta sufletul
pereche, de a iubi şi a fi iubit ( ă ), cei doi să devină unul, la bine şi la rău. Încurajează şi
societatea întemeierea şi consolidarea familiei, recunoscând-o ca fiind celula de bază a
societăţii, care asigură prin descendenţi viitorul naţiunii iar în plan individual oferă părinţilor un
paşaport pentru nemurire. Prin interferenţa acestor interese individuale şi sociale, apare la
vedere familia, care poate fi o reuşită sau un eşec, în funcţie de cum îşi înţelege menirea, durata
de existenţă şi valori apărate şi promovate cât şi asumare de răspunderi.
De-a lungul timpului, această instituţie familia, consfinţită prin căsătorie, a cunoscut
perioade de evoluţie şi involuţie, datorate atât comportamentului componenţilor ei, tendinţelor
de moment influenţate de percepţii, modă şi aspiraţii şi nu în ultimul rând a standardelor de
cultură şi civilizaţie ( nivelul de trai ).
Dar cum noi nu ne-am propus să tratăm problematica familiei, din perspectivă poetică şi
nici a binefacerilor sale, vom insista asupra umbrelor care pot plana asupra sa, atunci când
acţionează nestingherit prostia. Cum am demonstrat deja, că prostia ca apanaj al prostului, nu-i
slăbeşte din ochi, nici pe cei care se cred sau chiar sunt deştepţi, ea însoţindu-ne ca propria
umbră încă din copilărie. Când am ajuns la momentul căsătoriei, ea a exersat suficient pe
fiecare om, pentru a deveni mai versată şi chiar mai subtilă în aşi impune punctul de vedere.
Fără a ne propune o tratare exhaustivă, să urmărim tentaţiile şi chiar reuşitele prostiei de
a pune apă în vin ori de a-l înlocui cu soluţie pentru deratizare. De la început am să fac o
delimitare faţă de spusa atribuită lui Mihai Eminescu cum că: „ Proştii se însoară totdeauna,
nebunii câte o dată, înţeleptul nicicând „ . Este o judecată oarecum de pe margine, din
perspectiva unui burlac întârziat şi puţin răutăcioasă. Ar mai fi de observat, că din toate
categoriile de oameni care ar aspira să se căsătorească, ultima categorie ( înţeleptul ) este la
singular, ceea ce înseamnă că sunt o excepţie. Eu chiar cred în căsătorie şi în familie, chiar dacă
în zilele noastre are un prezent discutabil, va avea viitor, pentru că lumea poate fi parcursă şi
cunoscută de unul singur, dar cucerită poate fi doar cel puţin în doi.
După aceste considerente de ordin general, să o luăm la pas pe urmele prostiei în
căsătorie. Ce ar putea să însemne cele simţite şi făcute de unii semeni de ai noştri, pe care le
întâlnim curent în viaţa cotidiană ? Numai ce poţi auzi: „ Singura soluţie este căsătoria, fata a
rămas gravidă „ . Chiar dacă sunt prea tineri ( ori unul dintre ei ), această soluţie de a închide
gura lumii, pentru salvarea onoarei fetei, duce la un final, care nu după mult timp intră într-o
fundătură, având ca epilog divorţul. Ce păcat că se consumă unele din plăcerile vieţii, încă
necoapte şi nematurizate şi dintr-un preţ în aur cu multe carate, se vând în monede de pirită (
aurul prostului ). „ Nestemata „ fetelor are preţ, numai dacă se ajunge greu la ea. Sigur este o
problemă de educaţie, de tradiţie, de împrejurări şi de decizie personală.
Dacă în alte vremuri căsătoriile din interes, erau din ordinul părinţilor pentru a se mări şi
conserva averea, ori pentru a se păstra puterea, în cazul celor cu demnităţi publice, acum este la
modă, cucerirea unor bărbaţi cu bani, chiar dacă sunt destul de tomnatici, unii sunt bătrâni şi cu
cât vor pleca mai repede, cu atât partenera îşi va reface viaţa. Aşa apare siluită şi sulemenită (
prefăcută ) iubirea, când primează interesul, în detrimentul sentimentului. Bărbaţii fiind mai
blegi, aşa cum au fost dintotdeauna, chiar au pierdut teren în timp, că în zilele noastre sau

79
inversat rolurile, partea feminină are iniţiativa, care şi-a perfecţionat mijloacele de cucerire a
bărbaţilor. De aceea poate nici nu ar mai trebui să-l calce pe mire pe pantof în ziua căsătoriei,
pentru că mireasa, adică „ găina „ , va cânta pe moment în familie.
Sunt situaţii când bărbaţi şi femei în putere, sub influenţa unor experienţe anterioare se
pronunţă sentenţios, ( am întâlnit pe cineva, care spunea că atunci când întâlneşte o femeie prea
interesată de el, o consideră o bombă atomică! ) că nu mai vreau să-şi creeze obligaţii ori o
eventuală căsătorie. Bărbaţii spun: „ Nu vezi că este plină mica publicitate cu oferte de servicii,
din partea unor tinere, unele sunt studente, au nevoie de bani ? „ . Femeile la rândul lor nu
rămân mai în urmă: „ Dacă am nevoie de un bărbat găsesc. Aşa nu-mi creez obligaţii să-l spăl şi
să-l suport când sforăie „ . Şi aşa trece timpul când se constată, că a trecut iarba de coasă şi
leliţa de frumoasă, cum spune proverbul. Ori cum se spune în popor, te pui în situaţia să te
peţească babele. Nu-i vorbă că în zilele noastre pe internet, se cunosc la minut tinerii,
aprinzându-se focuri de paie, ca şi simţăminte de iubire, care deseori la prima adiere de vânt se
transformă în pulbere. Mai mult s-au înfiinţat agenţii matrimoniale prin care este ajutat omul în
ceea ce nu poate să facă singur, pentru aşi găsi partea, după unii jumătatea. Tocmai a anunţat
zilele trecute, o asemenea agenţie, care face trafic de sentimente, că în 14 ani, a rezolvat 120000
de cazuri. Trăim într-o lume ocupată, dar şi atomizată pe interese şi deseori pe comportamente
bizare sau neacceptate în general de societate ( vezi homosexuali, droguri, prostituţie ş.a. ) , de
aceea când ai o nevoie personală, recurgi la mijloace de intermediere, crezând că rişti mai puţin
şi mai ai o ecranare ca mijloc de verificare, ca să nu încasezi din prima un eşec. Dar până la
urmă totul este o loterie, deşi mulţi dau cu nasul, puţini recunosc. Este totuşi un adevăr că în
iubire, nu există logică, de aceea poate reuşesc unii prin arta curtării şi a seducţiei să cucerească
în războaie blitz „ cetăţile „ , care aparent sunt bine apărate şi un Casanova ori un coate goale,
să „ sucească capul fetelor „ , cum se spune în popor. În timp ce un cavaler cu maniere, suflet
mare şi situaţie, să culeagă ce a rămas de la alţii, ori să nu aibă căutare, pentru că nu-i aşa, este
fraier ( prea sincer, prea cinstit, prea cuminte ).
Sunt unii când după o perioadă relativ scurtă de la căsătorie, ajung la concluzia că au
fost în săptămâna chioară şi că numai după ce mănânci un sac de sare împreună cu partenerul,
îţi dai seama ce ai ales. Ori se exprimă mai sec, unul dintre parteneri, cum că: „ S-a întâlnit un
bou şi o belea „ ( În sensul că unul trage în jug şi celălalt doar mimează ) „ .
În baza unor experienţe individuale ori a altora, în zilele noastre sunt la mare trecere,
căsătoriile de probă sau mai nou prin aşa-zisul contract civil, când tinerii trăiesc şi locuiesc
împreună fără acte, cu un stoc iniţial de iubire şi cu aşteptarea, să vadă ce se mai întâmplă.
Sigur este un simulacru de căsătorie, când este evident că tinerii, nu au încredere unul în altul şi
nu văd în familie o instituţie care să-i valorizeze şi nici nu sunt dispuşi să-şi asume anumite
responsabilităţi. În aceste experimente, dacă el nu va putea renunţa la anturajul burlăciei şi ea se
va simţi ca pasărea în colivie, totul se va topi, ca o bucată de ceară uitată la soare.
În zilele noastre ca efect al globalizării şi a libertăţii de mişcare a unor obiceiuri, sunt
discuţii aprinse în România şi nu numai, asupra încuviinţării căsătoriei între persoane de acelaşi
sex şi dreptul acestora de a adopta copii. Este încă un exemplu că familia în sens tradiţional, nu
este doar reformată ci chiar desfiinţată.
Vârsta căsătoriei este mult întârziată în zilele noastre, pe motive de profesie, dorinţa de
aşi trăi viaţa, independenţa materială etc. Aparent nu sunt elemente criticabile, dar cum ştim
dezvăţul este mai greu ca învăţul. Ce şansă îşi mai dau acei tineri care s-au „ căsătorit „ cu
serviciul, cu firma peste 12 ore zilnic, ori sunt prezenţi în cluburile de noapte non-stop, ori au
căzut în „ darul „ beţiei şi a altor facilităţi ale civilizaţiei?

80
 Nu-i mai puţin adevărat, că piaţa iubirii nu este prea transparentă şi ne putem întâlni cu
surprize, după ce a fost parafat totul juridic, pentru că în fapt am tras un bilet de loterie. Chiar
dacă în zilele noastre, nu mai este un punct forte, zestrea pentru mireasă, fiind de bun augur o
profesie, un serviciu, problemele apar din primele zile, când tinerii însurăţei vor alege să
locuiască cu socrii. Pe tema soacrei, este o întreagă literatură, cum reuşeşte, în special cea din
partea băiatului, să-şi facă în scurt timp nora, să se urce pe pereţi. Ar fi o explicaţie, gelozia că i-
a luat băiatul, grija excesivă ca băiatul să nu doarmă „ dezvelit „ şi mâncarea să nu fie prea
sărată. Cum şi influenţa mamei asupra fiului, pentru a i se dea prioritate faţă de soţie, poate fi
pusă pe seama complexului Oedip, după cum susţine Freud-ca şi înclinaţie şi afecţiune a
copiilor pentru părintele de sex opus. Deci vine din istoria individului. De aceea este de preferat
să locuiască la gazdă, decât cu părinţii, mai ales fără intrări separate, când să încui şi să descui
singur uşa. Cu cât mai repede, vor înţelege tinerii, că s-au căsătorit între ei şi nu cu neamurile,
cu atât mai bine. Important ce simt ei şi nu ce li se pare la alţii.
Concomitent îşi pot face loc în familie şi alţi inamici, ca de exemplu: lungile aşteptări
ale partenerului că celălalt întârzie zilnic la serviciu, ceea ce o face pe ea să creadă că şi-a găsit
pe altcineva, iar pe el să se scufunde iniţial în jocurile cu tancurile pe calculator, apoi în crâşmă,
aşa se pot tolera un timp, până izbucneşte conflictul; dacă munceşte doar unul dintre soţi, acesta
va impune condiţiile în familie, făcând astfel praf armonia şi parteneriatul din familie; soţia
dacă este casnică, să nu renunţe să aibă grijă de ea, sub aspectul unei eleganţe controlate, pentru
a ţine soţul în bătătură şi din neatenţie şi neglijenţă să devină un fel de fată în casă; probleme
pot apare şi din modul cum este gestionată trezoreria familiei, dacă o face soţia, poate fi uneori
prea ispitită de coafor, cosmetică şi modă, dacă o face soţul deseori poate fi un dezastru, pentru
că de cele mai multe ori, nu cunoaşte nevoile curente ale familiei, priorităţile şi măsura, mai
câştigate sunt familiile unde soţia este casier; mai poate apare la un moment dat, un gol de
comunicare în familie, când soţii nu mai fac eforturi de autoperfecţionare şi secătuiesc
preocupările şi subiectele ce şi-le pot reciproc împărtăşi, pentru a nu omorî timpul împreună şi
să moară şi relaţia lor puţin câte puţin. Pare ceva banal, dar priceperea soţiei la bucătărie, poate
fi o chezăşie în reuşita căsătoriei. Poate avea şi soţul această deprindere, doar ca un hobby.
Dacă în situaţiile de mai sus, se mai fac eforturi pentru salvarea aparenţelor, sunt unele
metehne ale partenerului, care în mod normal, sunt incompatibile cu căsnicia. Am în vedere
gelozia, când este obligat partenerul, să meargă cu capul în jos, cu mâna la ochi, fiind considerat
o proprietate a celuilalt şi este sufocat de atâta „ dragoste „ , când trebuie să suporte toate
hachiţele partenerului, închipuirile sale şi să renunţe la felul său firesc de a fi, pentru ai fi pe
plac partenerului. În ordine ar urma beţia, care merge mână în mână cu agresiunea ( situaţii mai
rare la femei ), când decăderea morală şi psihică a partenerului, fac un calvar din viaţa de
familie, o soluţie neîntârziată, ar fi apelarea la autorităţi şi divorţul. În zilele noastre a apărut şi
situaţia ruşinoasă, când partenera este exploatată sexual. În limbajul lor : „ Să meargă la produs
„ . Tocmai am auzit zilele trecute un cetăţean, care se exprima într-un magazin: „ Puteam să
devin milionar în Germania, dar am o nevastă urâtă foc „ . Ce iubire perversă între parteneri şi
câtă ticăloşie!
În special în mediul rural, încă mai operează perceptele religiei ortodoxe şi nu numai, că
femeia trebuie să fie supusă bărbatului, adică soţului. Această capitulare fără condiţii a soţiei,
duce la excese şi chiar abuzuri, până la violenţă şi chiar crimă, din partea soţului, mai ales când
este sub influenţa alcoolului. Nu este bărbat cel care nu-şi bate nevasta, circulă în mediul rural
în special, o spusă care exprimă o anumită mentalitate.

81
 Recent a fost un caz intens mediatizat de presă, când şapte tineri au violat o elevă de
liceu, care a fost dusă pe un câmp. Ce a urmat a fost o logică întoarsă pe dos, mentalităţi arhaice
şi chiar sălbatice, ceea ce a pus pe gânduri o ţară întreagă. Violatorii au continuat cu defăimarea
şi presiuni psihice asupra victimei, pentru că judecătorii i-au lăsat liberi. Mai mult, căutau ca din
acuzaţi să devină acuzatori, cetăţenii localităţii s-au împărţit în două, mulţi fiind de partea
violatorilor. Această atrofiere a simţului civic, a bunului simţ, arată mare toleranţă şi chiar
îngăduire a unor fenomene, care se întâmplă în diferite localităţi, cu mare frecvenţă şi pe frica şi
tăcerea victimelor ori o cădere la învoială cu agresorii ( este multă sărăcie ), nu ajung totdeauna
în presă. Te indignează cazurile de pedofilie, cu copii abuzaţi sexual şi nu au decât 5-6-8 ani,
uneori cu ştirea părinţilor. Sau mai grav, o statistică din anul 2015, arată o dublare a cazurilor de
viol la minori şi 25% din violuri sunt săvârşite de taţi.
În aceste circumstanţe, rolul familiei este în profunzime viciat, atât ca relaţie între soţi,
cât şi ca mentalitate în creşterea şi educaţia copiilor, fiind depăşite în soluţii şi rezultate de
prevenţie, autorităţile locale şi chiar centrale. Aici nu este doar vorba de sărăcie, că săracul dacă
are haina ruptă, cârpită şi curată, chiar poate aspira să aibă acces neperturbat în societate, ci este
o carenţă educaţională, de ignoranţă, un fel de îndobitocire, o miopie în a deosebi binele de rău,
un spirit de turmă, fără reguli, fără principii şi idealuri. Sunt oameni intraţi în mocirlă, în care
mai dau doar din mâini şi picioare şi cu mintea pusă la congelator. Vai ce departe putem fi de
lumea civilizată!
Tocmai că vorbeam despre supuşenia femeii, faţă de bărbat şi de mentalităţi, într-o
povestioară, se spune că un bărbat avea un bici în casă, cu care bătea din când în când femeia.
În timp acest bici, s-a uzat fiind neutilizabil. Bărbatul nu s-a mai arătat interesat să-şi cumpere
altul. Până la ziua lui de naştere, când soţia a mers la târg să-i cumpere un cadou. Ajunsă soţia
la târg, după ceva căutări, se opreşte asupra unui bici pe care îl cumpără. Nu ştim cât s-a bucurat
soţul. Dar se vede faptul că soţia o căuta cu lumânarea. Este ceva ce ţine de „ dresarea
elefantului „ , acesta se leagă cu lesă de picior când are 150 de kilograme, lucru care nu ar mai
fi posibil, când ar avea tone şi nu i-ar mai rezista nici o legătură şi astfel se obişnuieşte să stea
într-un loc. Este obişnuinţa a doua natură. Sigur la povestea cu biciul, pot fi unii care să spună,
că era folosit doar în scopul trăirii unor momente amoroase cu mai mare intensitate, care nu
provoca durere ci plăcere. Mare este grădina Domnului!
Acum când oamenii pot circula peste mări şi ţări, nu puţine sunt situaţiile, când în
special partea feminină, îşi găseşte „ alesul „ în aceste pelerinaje, uneori prin dragoste la prima
vedere, ori ispitită de mirajul „ bogaţilor „ occidentului şi orientului. Rata de risc este foarte
mare, pentru că deseori cel ales, îşi arată în scurt timp adevărata faţă, fiind susţinut de diferite
obiceiuri ale locului şi carenţe de caracter, printr-o desconsiderare, umilire continuă, chiar
opresiune fizică a partenerei, făcând din biata femeie o sclavă supusă fizic şi psihic şi fără de
scăpare. Putem exemplifica cum o tânără în vârstă de 36 de ani, din România, a scăpat printr-un
noroc întârziat, după ce a fost sechestrată 7 ani, de către fostul iubit, care era egiptean. Culmea
că nu era o tânără care nu a cunoscut lumea, fiind ghid turistic, aceeaşi ocupaţie având şi
egipteanul, dar iubirea ne poate juca feste şi putem face o prostie.
Cu bune şi rele în evoluţia firească a familiei, apar şi copiii, când putem identifica şi alte
întrupări ale prostiei, care nu afectează doar părinţii ci şi copiii. Am putea începe cu fumatul şi
consumul de alcool, în prezenţa copiilor, cu efectele cunoscute prin toxicitate şi de grevare a
bugetului familiei, ca şi exemplu prost de urmat. Unii părinţi cu lucru ocazional, pe apucate,
trăiesc cu familia din alocaţia copiilor, o bună parte cheltuind-o la crâşmă pe băuturi alcoolice.
De aici înfometare şi obligarea copiilor să cerşească şi să abandoneze şcoala, uneori

82
recurgându-se şi la acte de violenţă. Alţi părinţi cu posibilităţi materiale, satisfac toate mofturile
copiilor lor, ceea ce-i face pe aceştia să nu mai respecte regulile sociale, să nu preţuiască munca,
pe cei care o fac şi să ignore sfaturile părinţilor, care tot ei în prealabil au dat un exemplu prost.
Această tendinţă de a crea copii de bani gata, o întâlnim de regulă în familiile parvenite, care s-
au îmbogăţit peste noapte, ceea ce le-a atrofiat buna măsură, păstrarea unui just raport între
merit şi recompensă, cât şi pornirea de a nu epata şi chiar a sfida cu bogăţia lor pe cei din jur.
Această demonstraţie de prostie din partea lor, o transferă iresponsabil asupra copiilor,
rezultând nişte handicapaţi social.
O parte din familiile înstărite şi nu puţine din păcate, îşi propun din plecare, să pună
stavilă naşterii unui copil, acceptă eventual să fie unul la care îi pun două, trei nume, aşa pentru
a compensa faptul că nu vor să aibă mai mulţi copii. Mai nou, numele este inspirat din
telenovelele sud americane. Este posibil să se schimbe câte ceva, acum fiind la modă serialele
turceşti. La o chestionare sumară, a familiilor care nu doresc copii, se răspunde cu năduf: „ Nu
vezi că în această ţară de rahat, nici nu termină copiii şcoala şi vor să plece în străinătate? Ce
oferă România? Chiar dacă ai un copil, la bătrâneţe rămâi singur, până ajunge el din Canada,
eşti la mâna şi mila străinilor „ Cum observăm natalitatea crescută este susţinută de cei nevoiaşi
care mai speră în alocaţie şi ajutor social, pentru mamă şi copii, ei chiar riscă mai mult şi pentru
ţară. Până la urmă ambele situaţii, care susţin ori scad natalitatea, duse la extrem, sunt un obol
adus prostiei pe termen lung, cu pierderi pentru individ şi pentru naţiune. În disperare de cauză,
unii părinţi ( mai frecvent mamele ) pleacă la lucru în străinătate, efectuând munci sub nivelul
lor de calificare, pentru aşi scoate familiile din sărăcie şi a face din copiii lor oameni. Din
nefericire, rata eşecului în asemenea cazuri, este foarte mare, lăsând în urmă familii destrămate,
copii abandonaţi şi la discreţia străzii şi a anturajelor rău famate.
După identificarea acestor nori care planează asupra familiei, constatăm că aproape
inevitabil se ajunge la divorţ. Nu-i uşor nici pentru parteneri dacă sunt singuri, dar în cazul când
sunt şi copii, un dezastru se transformă într-o catastrofă. Nu este nici o exagerare, dacă ne
referim la copii, indiferent dacă familia este săracă ori avută. Pentru cei săraci, din plecare sunt
lăsaţi pe drumuri în voia sorţii, doar o întâmplare să-i scoată la liman. La cei avuţi, asigurarea
unei anumite siguranţe materiale, nu poate alina trauma sufletească produsă copilului, care îl va
marca pentru toată viaţa. Am avut deseori ocazia, să constat în viaţă că la copiii care şi-au
pierdut părinţii, ori unul dintre ei, fie şi în condiţii independente de voinţa lor, se observă o
anumită „ infirmitate „ socială, ori trăsături de personalitate tarate de unele complexe.
Nu putem fi mereu tineri, trec anii şi îmbătrânim, copiii sunt pe la casele lor şi nepoţii
vin doar în vizită ( dacă nu sunt peste mări şi ţări ), aşa că mai apare o problemă pentru soţi, să
gestioneze bătrâneţea. Să enumerăm câteva din riscurile care ameninţă o familie de bătrâni. Se
poate îmbătrâni frumos (doar în literatură ) numai că vin peste noi bolile, unele aparent
amânate, altele recent contactate. Deseori este mai voluminoasă sacoşa cu medicamente, decât
cea în care ne-am făcut cumpărăturile de la piaţă. Sigur este o prostie, dar în copilărie şi la
bătrâneţe, obligatoriu ne luăm după alţii ( toţi spun că ne vor binele! ). De multe ori aceste
excese, nu-ţi dau paşaport pentru sănătate, ci pentru moarte ( aparent o mai amâni ceva timp ).
Dacă în viaţă ai fost mai risipitor şi nu ţi-ai creat o rezervă, ori nu ai avut posibilităţi,
cum poate fi şi cazul că ai împărţit bruma de avere la copii ( care au rămas nemulţumiţi ) sau te-
ai dat pe mâna unor străini ( la început oameni de treabă ), rişti să fii uitat prin spitale, când vine
timpul, să te îngroape vecinii, ori să fii dat afară din casa ta, cum s-au văzut multe cazuri.
Toate în viaţă au un preţ şi nu totdeauna suntem în postura de a negocia, de aceea nu
întâmplător se spune: „ Cum îţi aşterni aşa dormi „ . Tocmai mi-am amintit, că un bătrân, bunic

83
cu mai mulţi nepoţi, la un moment dat s-a simţit tot mai neglijat, ceea ce l-a pus pe gânduri şi a
căutat o soluţie de salvare. Merge bătrânul la bancă şi solicită un credit pentru o zi, punând
condiţia să fie în monede metalice. Aduce banii acasă, se închide într-o cameră şi începe să
numere banii. Nepoţii cu auzul fin, auzind un zgomot specific, trag concluzia că bătrânul este în
bani. După ce şi-a făcut efectul această păcăleală, bătrânul a intrat din nou în graţiile nepoţilor,
sigur pe criterii de interes. Dar ce mai contează, dacă şi-a atins fiecare parte scopul şi au devenit
iar o familie.
Multe din lucrăturile prostiei, pot fi prevenite şi înlăturate, dacă odată soţii porniţi pe
drumul familiştilor se vor îngădui unul cu altul, vor avea răbdare, îşi vor mai acorda o şansă
reciproc, nu îşi vor disputa întâietatea dacă în familie cântă cocoşul sau găina, înlocuind atent
absenţa iubirii cu înţelepciune şi o anumită prudenţă rezultată din procesarea experienţei de
viaţă. Mai ales când la mijloc sunt copii, este bine de ştiut că pe lângă identitate ei având un
nume, au nevoie de sentimentele de iubire, de apartenenţă, de securitate şi peste toate au
aspiraţii, idealuri care nu se pot înfăptui decât în şi prin familie. Fără o rădăcină bună, copacul
se usucă din picioare iar omul rătăceşte prin lume.
Sigur se poate spune că este o prostie, dar în căsătorie, la orice vârstă te poţi întâlni cu
situaţii, cum spune proverbul, când trebuie să tai poala şi să fugi. Dar cine a mai văzut să plece
câinele de lângă stână ( care este legat la picioare ), când ai o vârstă şi o viaţă în spate?!
Taina reuşitei în familie, constă în faptul, că la rădăcina căsătoriei a stat iubirea, la
tulpina ei s-a adăugat respectul şi interesul iar după ce au crescut ramurile, când au venit copiii,
s-a suprapus peste toate răspunderea.
Dar omul nu trăieşte doar pentru sine, ci şi pentru alţii, în care se poate oglindi, evalua,
testa, valoriza şi intră astfel în rolul cetăţeanului. Să urmărim traseul omului din perspectiva
participării sale, la viaţa cetăţii.

84
 CAP. 7. NEBUNIA UNEI REVOLUŢII ŞI CONSECINŢELE SALE

Dintre toate domeniile şi activităţile umane, nici unul nu este atât de interesant, incitant
şi omniprezent ca politicul. Am putea spune că în politică, prostia zburdă în voie pe câmpii,
după cum vom constata în multe din reacţiile şi faptele oamenilor. Şi Napoleon Bonaparte
ajunge la concluzia: „ În politică prostia nu este un handicap „ . Poate şi unde în politică se
accede mai greu, dar impresia generală este că are acces oricine. S-a încetăţenit chiar o spusă, că
la fotbal şi la politică, se pricepe oricine. Nimic mai fals, este un amatorism, dar pentru că
priveşte oamenii şi viaţa lor, toţi arată că nu sunt indiferenţi, cum spune proverbul: „ Vrabia
mălai visează şi calicul praznicul „ . Şi apoi în societăţile care se pretind democratice,
participarea maselor efectiv ori prin reprezentanţi la conducerea societăţii, nu este un moft ci o
necesitate. Politica ca joc de societate, îi pune pe cei implicaţi într-o situaţie tragico-comică.
Cetăţenii de rând, chiar cred că sunt băgaţi în seamă ( chiar dacă de regulă aceasta se întâmplă
în perioada campaniilor electorale) iar cei investiţi cu dregătorii, cred că sunt buricul
pământului. Cetăţenii de rând îşi doresc linişte şi prosperitate iar politicienii le oferă emoţii,
nelinişte până la frică şi promisiuni. De fapt nu întâmplător se aseamănă politica cu fotbalul,
pentru că în ţările mai evoluate, politicienii s-au constituit în două echipe, putere şi opoziţie iar
marea masă a cetăţenilor a devenit o galerie de suporteri, care optând pentru o echipă, pe care o
susţine chiar dacă pierde. De unde această fidelitate? Poate din simţământul că au avut o
anumită contribuţie, la constituirea echipelor şi au şi ei cetăţenii posibilitatea uneori să se
manifeste vizibil şi chiar zgomotos. Este curios că din această opţiune, nu se aleg decât cu
diferite acadele cu însemnele echipei preferate, poate un echipament cu culorile specifice, nici
nu poate fi vorba de a se înfrupta din primele de joc, trofeele de câştigător, ori alte beneficii,
este mai mult o recompensă emoţională. Acest parteneriat fiind clădit pe emoţie, oricând cei din
galerie pot opta pentru altă echipă, cum se întâmplă destul de frecvent. Mai este apoi un mare
număr de cetăţeni care nu intră pe „ stadion „ , pentru că nu le place „ fotbalul „ şi nu au
preferinţă pentru nici o echipă. Pe cale de consecinţă, nu au nici un rol în constituirea echipelor
( este acel păcat prin omisiune incriminat de Biblie ), ei doar chibiţează post factum, ţin un fel
de cronică a meciurilor ( a se citi a alegerilor ), au şi ei doleanţe, chiar ar dori să fie băgaţi în
seamă, aşa că plătesc biletul de la „ meci „ şi preferă să stea acasă. Pare cam prost croită lumea
şi atunci este explicabil că omul nu-şi prea pune speranţa, că va năvăli binele peste el, dar speră.
În politică, se lucrează cu multe planuri, multe iluzii, cu abordarea unor probleme şi a
unor orizonturi aparent imposibile, doar aici se pot rupe, tăia sau înnoda realităţi potrivnice, ori
se pot da speranţe oamenilor, care în mare parte se înfăptuiesc. Politica dă tonul după care cântă
orchestra societăţii şi dansează mulţimile. În politică lucrează oameni cu abilităţi de actori, de
regulă fără o ocupaţie stabilă, în vorbe se pricep la toate, dar practica îi omoară, pot după caz să
intre în roluri de vulpi, lei, hiene ori de oi care urmează turma, păzită deseori de un cioban „
analfabet „ . Sigur sunt şi excepţii, când se apelează la aşa-zişii tehnocraţi, oameni cu expertiză
pe diferite domenii, la oameni care au obţinut rezultate notabile în munca lor, pentru a mai lua
faţa mulţimii. Este un risc şi cu tehnocraţii, care pot acţiona deseori ca nişte maşini, fără milă,
fără sentimente şi fără măsură.
Oamenii de rând îi copie cu voie, fără voie, pe politicieni în toate. Nobilă profesiunea de
politician, dar din păcate în toate timpurile şi-au găsit refugiul în ea toate secăturile, nerealizaţii,
frustraţii şi pe ici pe acolo şi un om de onoare. Să nu fim prea critici, că de fapt politicienii au
fost aduşi în faţă şi la putere de votul maselor ( mai mult sau mai puţin măsluit ), care au

85
presupus că şi-au regăsit interesele şi au avut credinţa că prin politicieni li se vor înfăptui
speranţele. În fapt este vorba de multă manipulare, credulitate şi înşelăciune cu multe iluzii şi
puţine realizări şi aşteptări înfăptuite.
Sunt momente în istorie, când politicienii orbiţi şi drogaţi de putere, duc mulţimile
conduse de ei într-o fundătură, din care nu se poate ieşi decât printr-o revoluţie. În acele
momente, aparent mulţimile ( popoarele ) preiau ele puterea pentru scurt timp, până ce emanaţii
revoluţiei, se instalează în jilţuri, la început transformându-se în avocaţi ai poporului, ca apoi să
devină în timp, procurori, judecători şi chiar inchizitori pentru cei pe care cred că-i reprezintă.
Le reuşesc politicienilor aceste metamorfoze, prin utilizarea a trei arme, verificate în timp că au
efect garantat în aducerea la tăcere a mulţimilor, identificate în frică, umilinţă şi sărăcie, dar
toate până într-o zi.
Puţine sunt generaţiile de oameni, care să aibă privilegiul în timpul vieţii lor, de a fi
martori oculari şi auditivi şi chiar participanţi activi la o revoluţie. Sigur ne putem informa din
istoriile scrise de alţii, care pot prezenta evenimentele deformat, uneori cu o mare încărcătură
pozitivă ori negativă, chiar romanţată, în funcţie de formaţia şi percepţia autorului, puternic
influenţate de restricţiile şi permisivităţile timpului.
Cum fac parte dintre cei care au trăit consumarea unei revoluţii în România, ca şi alţii
deşi am văzut, am auzit şi am simţit multe momente ale revoluţiei din anul 1989, am unele
nedumeriri. Mă întreb, de ce după 27 de ani după revoluţie, încă se mai caută „ adevărul „
despre revoluţie. Ce a fost? Am fost toţi beţi, cu ochii închişi, aşa multe evenimente s-au
petrecut în spatele cortinei, au fost abuzuri, excese şi chiar crime nepedepsite? Oamenii luaţi de
val, aşa cum acţionează orbeşte mulţimea sub impresia emoţiei, nu s-au mai oprit asupra
amănuntelor, multe lucruri anormale, se motivau şi se legitimau prin expresia : „ Aşa-i la
revoluţie! „. S-a văzut în timp, că nu satisface această explicaţie lapidară, când au murit oameni
şi nu se cunoaşte din ordinul cui şi cine a tras în ei, ori s-a vorbit mult de terorişti, care nu au
fost identificaţi nici după 27 de ani de la revoluţie. Au fost întrebări de genul, în ce măsură au
fost regizate evenimentele din interiorul ţării, ori au fost opera unor forţe străine?
Apropo de forţe străine, ceea ce s-a întâmplat în România, a fost pus la cale, chiar în
mici amănunte de mai mult timp, nu doar prin semnale politicoase ( cum a fost vizita lui
Gorbaciov în România, când l-a sfătuit pe Ceauşescu să se retragă ), căderea în fapt a
comunismului, cu revoluţii de „ catifea „ în alte ţări, când s-au evitat confruntări cu victime
umane, căderea zidului Berlinului, ca şi înţelegerea marilor puteri unde s-a inclus şi Vaticanul,
de a fi măturat comunismul şi a se redesena harta lumii şi a se reîmpărţi sferele de influenţă,
arătau un curs de neoprit şi ireversibil al istoriei. A nu ţine cont de mersul istoriei şi cursul
evenimentelor, era sinucidere curată. Cum s-a şi întâmplat de altfel şi cu multe victime umane
nevinovate. Inclusiv evenimentele postrevoluţionare, au purtat în sens negativ, amprenta acestei
miopii politice, manifestată prin sete de putere şi o evidentă divizare a naţiunii.
Cum o revoluţie este ca şi în jocul de şah, se „ joacă „ până la lichidarea adversarului,
prin şah mat, are loc şi un fel de catharsis social, când se elimină ce este mai rău, acumulat în
timp, în oameni. Acest rău când se elimină, distruge şi anulează toate regulile sociale sub aspect
juridic, moral şi chiar de bun simţ, de până atunci. Şi cum este la o furtună, când vin puhoaiele
de apă, mătură în cale nu doar gunoaie, bolovani şi buturugi ci şi ogoare roditoare, animale şi
chiar oameni.
O revoluţie este opera unor mase de oameni, a unui popor, indiferent câte fapte
reprobabile s-ar comite, este o regulă ca oalele sparte, să fie plătite de cei învinşi. Deşi este de
evidenţă că unele nelegiuiri şi chiar crime au fost înfăptuite de revoluţionari sau de alte forţe

86
înarmate, multe fiind răfuieli ori răzbunări personale, care nu prea au legătură cu idealurile
proclamate ale revoluţiei, decontul se face pe seama învinşilor, cum că au avut intenţia ori au
ripostat, că sunt un pericol public, că au recurs la acte de terorism ori pur şi simplu că nu
prezintă încredere pentru noile autorităţi. Sunt şi o serie de diversiuni şi acte de vandalism, care
se pun pe seama unor forţe străine nu prea bine definite, tocmai pentru a mări deruta şi a
paraliza voinţa autorităţilor şi chiar a maselor.
Puterea distructivă a unei revoluţii, la care nu face excepţie, nici cea din România,
depăşeşte cu mult pagubele suportate de ţară, dacă ar fi fost mai mulţi ani în război, în special
sub aspectul daunelor materiale, dacă nu al pierderilor umane ( cel puţin pe moment, pentru că
în timp se amplifică şi ele). Prostia umană este că părţile beligerante, sunt de aceeaşi naţie.
Aparent se consideră că poporul se ridică împotriva sistemului ( nomenclaturii ) care ia asuprit
ani la rând şi că o face spontan, dorind o schimbare. La început lupta este inegală, pentru că cei
de la putere, nu renunţă la poziţii fără luptă şi fără vărsare de sânge. Şi atunci când vorbesc
armele, se întunecă mintea oamenilor şi se loveşte cu ură şi înverşunare, în cel de lângă tine,
chiar dacă până mai ieri îţi era vecin, coleg de serviciu, cunoscut ori rudă de sânge. Şi cum
spune un proverb: „ Când doi se bat, al treilea câştigă „ . Aproape este regulă să se infiltreze
forţe străine, special antrenate pentru a-l ajuta în luptă pe cel ce se poate paria că va fi
câştigător, ori de ai deruta pe cei din interiorul ţării, ca în încăierarea lor să devină tot mai slăbiţi
şi mai nesiguri pe ei, încât să-i implore pe străini, să-i ia sub protecţia lor şi aceştia să rămână
sub diferite forme în ţară, mai mult ca „ stăpâni „ decât ca prieteni la nevoie. În cazul României
la momentul de răscruce a revoluţiei, circulau zvonuri că au fost tentative de dezmembrare a
ţării, care au fost dejucate. Numai că fiind ţara în clocot, s-au putut deghiza unii în „ prieteni „,
oferindu-se să ne ferească de a ne opări. Chiar dacă mai târziu am constatat că ne-am fript. Aşa
a fost un succes garantat al interesului altora, intraţi pe poarta cetăţii, lăsată deschisă de prostia
băştinaşilor, care au pus mâna pe putere, dar nu o pot ţine în braţe. De regulă aceste forţe
străine, au lucrat în timp, precum caria în lemn, incitând, sponsorizând, dând ajutor logistic şi
consultanţă, unor forţe interne, care reuşesc să dea peste cap, ordinea existentă. Din păcate
aceste lucrături a organelor speciale din alte ţări, nu oferă nici un plan, garanţie şi ajutor concret,
la ce se poate întâmpla după aceea, pentru că politicienii momentului, pot fi nişte păpuşi în
mâna acestor forţe inteligente, dar fără suflet şi fără morală. Această criză de soluţii, a fost
evidentă în ţările în care a căzut comunismul şi mai nou aşa-zisa „ primăvară arabă „ , când
valul de refugiaţi şi emigranţi, au pus în alertă ţările Europei. Aşa apar fenomene şi evenimente
la nivel local ori global, aparent fără explicaţii, care întreţin un anumit haos. Şi cum spune un
proverb: „ În apele tulburi, se pot pescui peşti mari „ . În esenţă de fapt, toate au o logică
înţeleasă şi condusă de forţe supranaţionale, care dictează unele interese care trebuie satisfăcute,
fără a se încurca prea mult în percepţii morale, oamenii sunt nişte pioni şi nu contează în
calculele pragmatice şi geostrategice.
Revenind la revoluţia noastră, din această aprigă confruntare, prada de „ război „ a
părţilor se împarte inegal şi nenegociabil astfel: noua autoritate formată de regulă, din cei care
au riscat mai mult ( cred ei ), cu ceva ştiinţă de carte, mult tupeu şi disponibilitate şi chiar
afinitate faţă de unii dintre „ foşti „ ( ei trebuie să le predea cheia de la anumite seifuri ), cum că
au avut unele merite, preia puterea; revoluţionarii de rând ( poporul ) primesc o tolbă de
promisiuni, din care unele se vor înfăptui în timp iar multe niciodată. Ce ironie! Masele sunt
manevrate şi folosite doar pentru dărâmarea unui regim, căderea unui guvern, contându-se pe „
bâta „ şi „ mătura „ lor şi după ce s-a făcut curăţenie şi s-a mai aşezat „ praful „ , vin „ aleşii „ (
nu totdeauna aleşi de popor ) , care au riscat mai puţin şi vezi doamne, ei ar avea minte,

87
inteligenţă şi grijă pentru mase; urmează apoi „ pacificatorii „ şi „ susţinătorii „ externi, care
primesc acces gratuit ori la preţuri modice să valorifice resursele ţării, ceea ce fac prin
exploatare, concurenţă neloială, speculaţii financiare ori condiţii politice de a fi primită ţara în
diferite „ cluburi „ internaţionale, şi din musafiri, devin în scurt timp stăpâni în ţara gazdă.
Şi cum revoluţia a adus în faţă o nouă putere, care nu a putut permite la toţi doritorii şi „
îndreptăţiţii „ , să ocupe anumite fotolii, pentru a-i mulţumi, apele se menţin tulburi. Aceşti
„electroni „ sociali liberi, ajutaţi şi de alţii din exteriorul ţării, au început să manipuleze mase de
oameni doritori de aventură ori seduşi de unele idei sau care erau dispuşi să o ţină într-o
revoluţie, pentru a se opune noilor autorităţi şi chiar să le înlăture. Aceste contestaţii şi chiar
atentate la noua ordine, s-au sfârşit din păcate în cazul României, cu contramanifestaţii „
minereşti „ , care au aplicat o forţă neraţională, uneori letală, suferind în aceste încăierări a
luptei pentru putere, oameni nevinovaţi, aflaţi din întâmplare în zonele de operare ori care prin
manipulare s-au pus în slujba altora. Aşa a apărut ţara noastră ca fiind neguvernabilă şi ţinta
defăimărilor din partea trădătorilor de neam, care s-au pus în slujba răului şi a unor forţe străine,
deseori pentru un blid de linte, până într-un final când sunt şi vor fi renegaţi de ţară şi umiliţi de
cei în serviciul cărora s-au pus. Au totuşi viaţă lungă aceste cozi de topor şi le resimţim
influenţa negativă, chiar şi după 27 de ani de la revoluţie. Pe de altă parte, peste ani s-a acuzat
că puterea de atunci, deşi instalată prin alegeri libere ( vot popular 80% ), era inaptă şi stângace,
a înţelege şi accepta opoziţia ( ca un sindrom al rămăşiţelor mentalităţilor comuniste, spun post
factum unii analişti ) şi au dat ordin să se înăbuşe prin forţă manifestările populare. Nu-i vorbă
că şi opoziţia, căuta să submineze puterea legitimată prin vot, recurgând la mijloace primitive,
nelegale şi nedemocratice. Din păcate aceste evenimente, după mişcarea centripetă indusă în
ţară de revoluţie, ele au constituit momentul declanşării unei mişcări centrifuge, care a divizat
naţiunea, un accident istoric, din care nu ne-am mai revenit nici după zeci de ani. Pierderile au
fost foarte mari pentru ţară, ca imagine şi sprijin extern, dar şi pentru o reconciliere naţională
amânată sine die. Pentru că au fost morţi şi răniţi în aceste confruntări, pe lângă dosarul
revoluţiei care a fost clasat în anul 2015 şi reanimat în anul 2016 ( au fost opinii, că această
decizie, a urmărit să nu se probeze faptul, că nu a fost o revoluţie, ci o lovitură de stat ), în
acelaşi an s-a redeschis dosarul mineriadelor, cei care deţineau puterea atunci, preşedinte, prim
ministru şi alţi demnitari, sunt acuzaţi de crimă împotriva poporului. Cum observăm are
România multe răni deschise după 27 de ani de la revoluţie. Un adevăr care se caută cam târziu,
fie şi pentru istorie. Unii consideră că este o răfuială, alţii susţin că aşa se pot clarifica unele
pete albe din istoria recentă a ţării. De fapt ce nu se clarifică şi nu se judecă în timp real, ci în alt
context istoric, dă lesne naştere la presupuneri, exagerări şi chiar abuzuri.
Şi după ce s-a întors ţara cu fundul în sus şi multe s-au luat de la început, se constată că
s-a pornit la un drum lung, poate prea lung, cu farurile stinse, apărând deseori în ceaţă
aşteptările poporului, când cei care conduc, caută să tempereze această nerăbdare prin a veni cu
unele „ încurajări „ de genul: „ Suntem într-o perioadă de tranziţie, către economia de piaţă „ , „
Se vede luminiţa de la capătul tunelului „ . Această luminiţă o vedeau doar unii politicieni, care
foloseau ochelari 3D, neaccesibili poporului de rând. S-a continuat apoi cu: „ Noi vă dăm
undiţa, dumneavoastră trebuie să pescuiţi „ , „ Acestea sunt posibilităţile bugetului „ , „ Nu
putem să muncim ca în România şi să trăim ca în occident „ , „ Este recesiune şi criză în lume şi
nu poate face excepţie România „ . Şi românii cu răbdarea lor proverbială, aşteptau, credeau şi
sperau. Aşa am fost păcăliţi să mergem pe jos între diferite staţii, pentru că autobuzul nostru nu
mai venea.

88
 Pentru că ne-am referit la trecerea la economia de piaţă, o vorbă în vânt rămâne tranziţia,
( când se presupune, că nu se pune în sarcina poporului, mai mult decât poate duce ) când ne
amintim de hotărârea guvernului Roman, de a se trece la liberalizarea preţurilor în România. A
fost o situaţie care ani de zile a fost scăpată de sub control, când unii au dat lovitura, a sărăcit
populaţia, s-a intrat într-o inflaţie galopantă. Era un paradox, dacă în socialism avea românul
bani, dar nu avea produse, în capitalism erau produse, dar nu te puteai apropia de ele decât cu
privirea, că nu aveai bani. Circula o spusă, că unii intrau în magazinele de mezeluri, doar ca să
miroase produsele.
Pe de altă parte este evidentă îmbogăţirea peste noapte a politicienilor şi a celor din
anturajul lor, în special prin sifonarea banilor publici. Cât şi apariţia unor aşa-zişi oameni de
afaceri, fie români sau străini care au instaurat în timp, un capitalism sălbatec, cu multă lăcomie
şi nemiloşi faţă de nevoile altora, cu o risipă iresponsabilă a resurselor ţării şi ca o consecinţă
firească au sărăcit marea masă a poporului, condamnând-o la ignoranţă şi expunere la boli.
În perioade de criză ( care în România par că nu se mai termină ), greul este dus tot de
omul simplu, afectându-i nivelul de trai şi starea de sănătate, prin diminuări de salarii şi pensii
ori taxe şi impozite majorate sau alte decizii iresponsabile ale guvernanţilor. Resursele ţării sunt
în mare parte în mâinile străinilor, prin incompetenţa şi reaua credinţă a guvernanţilor perpetuaţi
de-a lungul anilor, la cârma ţării. Constatăm în anul 2015 din analizele de presă, că în România
ponderea capitalului românesc este de 13%, în timp ce în ţările vecine Bulgaria, Ungaria,
capitalul autohton este 30%. Am ajuns cum s-ar spune în gazdă, în propria ţară, proprietarul ne
poate închide uşa în nas, opri apa, curentul, gazele sau să le furnizeze la preţuri umflate. Mai
mult tot profitul să i-a calea străinătăţii. În perioada anilor 1998-2012, după calculele unor
economişti, au plecat din România 500 miliarde de euro ( aproape de trei ori PIB-ul României
la nivelul anului 2015 ). Cum să explicăm că într-o ţară aşa bogată, românii sunt aşa de săraci?
Şi după 27 de ani de la revoluţie, oamenii se îndoiesc că a fost o revoluţie şi nu o
lovitură de stat, dat fiind că multe nu s-au schimbat în bine şi deseori se poate constata că este
mai rău ca înainte. Bilanţul poporului este pe negativ, când pe bună dreptate se întreabă unii,
dacă nu ar fi cazul să se mai pună de o revoluţie, cu diferite conotaţii, fie morală, fie ca un
parlament curat sau mai nou se aşteaptă o tresărire de la „ tinerii frumoşi şi liberi „ , captivi ai
internetului. Ori să se dea liber la înfiinţarea a noi partide ( trei persoane pot înfiinţa un partid ),
pentru a se diminua puterea de monopol, a celor existente şi a se atrage partea din electorat
indiferentă la politică.
Deşi simpla clamare ori salvare de aparenţe, în a face funcţionale democraţia, libertatea
şi prosperitatea, ca şi valori capitaliste, nu poate farda realităţile trăite de români şi cu atât mai
puţin nu-i convinge, că revoluţia a fost făcută de popor în interesul său şi nu a fost o
manipulare, ca puţini să-i subjuge pe cei mulţi şi ca alţii să aibă acces la resursele României.
Mai mult cu cât revoluţia din România, a fost cea mai violentă, comparativ cu celelalte din
ţările estului Europei, cu multă vărsare sânge, o largă participare populară şi cu o rezistenţă
mare în timp a structurilor sistemului comunist. Chiar merita ţara să aibă altă faţă după 27 de
ani de la revoluţie şi românii o altă soartă.
Dar să privim mai de aproape, cum şi-a băgat coada prostia, în înfăptuirea revoluţiei şi
cât de bine se simte prostia în multe din urmările ei. Nu voi insista asupra unor evenimente, care
ar putea avea circumstanţe, pentru că nu puteau fi controlate ori au fost impuse de împrejurări,
ca şi legitimă apărare şi cazuri de forţă majoră ori jertfe aduse schimbării.
Deşi din plecare o revoluţie care aduce schimbări radicale în societate şi este parcă
aşteptată de oameni, când au acumulat multă nemulţumire în timp faţă de ordinea existentă,

89
când deja a fost declanşată, o caracterizează deruta, simţământul de răfuială şi răzbunare,
deseori faţă de un inamic nevăzut, diversiunea şi lupta pentru putere şi multă dezordine şi
incertitudine, care sunt propagate în toţi porii societăţii şi de aici este o loterie, dacă va fi mai
bine ori mai rău ca înainte.
Poate cea mai evidentă preocupare a oamenilor, atât în revoluţie cât şi după aceea este
de a distruge, a rade aproape tot ( cum a fost cazul românilor ) ce ţine ori le-ar putea aminti că s-
a construit ori vine din socialism, adică din vechea orânduire. Tocmai se prezenta recent la
televizor, că poliţiştii dintr-un judeţ, sfătuiesc cetăţenii care sunt nervoşi, să-şi descarce nervii
prin: lovirea mingii, tăiatul lemnelor, cosirea ierbii ori să prăşească, ca şi tratament pentru a
controla o stare nervoasă individuală. Dar în cazul unei revoluţii, când este o isterie generală şi
revolta maselor este de neoprit, nu prea sunt sfaturi şi apoi nici nu are cine să le asculte. Cum
îmi amintesc de la revoluţie, era un spirit de turmă, greu se impunea cineva ca şef recunoscut şi
pentru scurt timp. Dacă anima sau coagula ceva mulţimea, era o anumită lozincă, preluată de
toţi, mai mult ca simţire decât ca gândire. Mai era o anumită înverşunare, o aşteptare şi o
refulare a oamenilor, care pe de o parte îi ţinea la grămadă, iar pe de altă parte îi şi diviza. Dacă
în perioada de foc a revoluţiei, mai pot fi trecute cu vederea unele excese, după aceea chiar s-ar
pune problema să renunţăm la nebunie şi să construim, preluând ce a fost bun înainte,
adaptându-ne la cerinţele momentului şi căutând să-i ajungem pe alţii din urmă. Românii şi cei
care i-au condus, nu au prea avut vocaţia construirii şi au continuat chiar după 27 de ani de la
revoluţie să se afle în „ revoluţie „ , ceea ce a instalat o perpetuă criză politică, economică,
morală şi de sistem, când s-au întărit instituţiile de forţă care să controleze şi să ţină în frâu
omul de rând, în timp ce alte instituţii ( învăţământ, cultură, sănătate ), au fost aduse la limita de
supravieţuire şi chiar falimentate. Mai mult, inspirându-ne de la alţii sau ca o contribuţie
românească, pentru asanarea societăţii, cultivarea unei moralităţi sănătoase, schimbarea în timp
a unor mentalităţi învechite, vizând în special pe cei care aspiră sau acced la funcţii publice în
politică, administraţie şi afaceri, atât ca prevenţie şi după caz sancţionare, s-au înfiinţat mai
multe instituţii. Ele trebuie să verifice şi să confirme cine a făcut parte sau a slujit vechea
securitate ( cea nouă nu are restricţii şi nici remuşcări ), să se pronunţe asupra compatibilităţii şi
integrităţii, celor care ocupă diferite funcţii şi nu pot justifica averea, ori să dovedească şi să
sancţioneze corupţia. Pe lângă aceste instituţii s-au constituit şi diferite comisii, consilii, pe
aspecte şi fapte punctuale, care au murit înainte de a se naşte. După aceste lăudabile iniţiative,
constatăm că după 27 ani de la revoluţie, suntem într-o mocirlă morală, o corupţie sufocantă, o
sărăcie şi o dejnădejdie, peste limita de avarie, la nivel de ţară. Ne putem întreba ce s-a
schimbat, dacă multe nu s-au modificat? Nu putem, nu vrem sau nu ne lasă alţii?
În loc să ne luăm soarta în mână, cu hotărâre şi determinare, să mergem pe propriile
picioare şi cu coloana vertebrală dreaptă, am început să ne renegăm propria identitate, să intrăm
într-o luptă şi încrâncenare continuă, între generaţii şi categorii sociale, să evaluăm şi să
judecăm realitatea românească, doar în două culori, alb şi negru, ceea ce a statuat o deranjabilă
dublă măsură. Ne este ruşine de realizările noastre, ne ploconim la alţii, dându-ne pe mâna lor,
fără condiţii, reclamându-ne unii pe alţii pe la porţi străine, apărând ca un popor care nu-şi ştie
şi nu-şi apără interesele. Aşa apare o oportunitate istorică, dacă nu pierdută, sigur rătăcită în
minţile şi faptele unor români, care se dau şi poate sunt deştepţi pentru ei, dar strigător la cer de
proşti pentru semenii lor, spulberând la milioane de oameni speranţa în mai bine.
Iar acum să-i vedem pe români la treabă, în înverşunarea lor demnă pentru o cauză mai
bună, cum au pus în practică această pornire malefică de a distruge, fără a pune altceva în loc,
ori a se pierde în planuri care nu se înfăptuiesc niciodată.

90
 Să începem cu industria României, care la revoluţie suferea de modernizare, dar excela
prin diversificare, integrare resurse-prelucrare şi cu specialişti pregătiţi. Cum credeţi dvs. că
putea să se raporteze omul de rând la fabrica unde lucra, când primul ministru uns după
revoluţie, a afirmat: „ Industria României este un morman de fiare vechi „ ? ! În timp ce
continua revoluţia în fabrici şi uzine, erau daţi jos directorii, şefii de secţii şi formaţii de lucru
înlocuiţi cu alţii care rezistau câteva luni, fiind şi ei revocaţi, de masa critică a altui grup de
nemulţumiţi, managementul uzinelor era lăsat la voia întâmplării, cu comenzi neonorate, lucru
de proastă calitate şi pierdere de pieţe ( clienţi ), ceea cea a grăbit desfacerea în bucăţi ( în SRL-
uri ) şi moartea acestora. S-au creat astfel condiţiile, să se fure în draci din uzine, ajungând la
depozitele de fier vechi, piese şi utilaje abia desfăcute de ambalajul din fabricaţie, care aveau
menit un proprietar privat, care dorea să-şi deschidă o afacere pe banii altora. Pentru că se
constata, cum se scufundă cu fiecare zi, titanicul unui combinat sau a unei uzine, s-a mers pe
formula de avarie, de se sparge fabricile în SRL-uri, cu conduceri proprii şi politici paralele
între ele de producţie şi desfacere, în multe cazuri unele din acestea devenind căpuşe ale fabricii
mamă, ca şi entităţi organizatorice care luau profitul produs de alţii şi duceau la falimentarea
fabricii respective. Aşa au reuşit unii să grăbească moartea industriei româneşti şi să producă
mii de şomeri. Pe de altă parte, a apărut la mulţi oameni de rând, aşa-zisa talpă a fabricilor, o
muscă, ce aducea microbul îmbogăţirii peste noapte. Cei mai isteţi angajaţi, îşi evaluau situaţia
din fabrică şi hotărau pe capete, să se pensioneze anticipat, pentru a se privatiza ( nu prea ştiau
cu ce se mănâncă, dar era o oportunitate ). Au intrat repede în conştiinţa colectivă, expresiile „
pensionare anticipată „ şi „ şomer „ . Mai zilele trecute într-un clip publicitar, întrebaţi unii
copii, ce se vor face când vor fi mari, a răspuns unul că vrea să se pensioneze anticipat, iar altul
că vrea să devină şomer. Asta aşa ca să nu ne pierdem simţul umorului. Nu întâmplător a fost
reactivat Bulă după revoluţie în România, când are cele mai curioase trăiri şi manifestări în
spaţiul public. Unii au părăsit fabricile, fără aşi face nici un calcul pentru ziua de mâine.
Această mişcare browniană din fabrici, a uşurat misiunea celor care au falimentat industria. Un
număr de ani, sindicatele au ţinut piept unor abuzuri făcute în fabrici referitor la drepturile
angajaţilor, iar în timp au intrat într-o tăcere suspectă. Nu au trecut mulţi ani şi cei pensionaţi
anticipat, au dat greş cu privatizarea şi nu mai aveau acces în firmele nou înfiinţate ori
reorganizate. Chiar şi cei mai tineri, au avut decepţii şi au luat calea străinătăţii, după un stagiu
scurt ca şomeri.
S-a mai venit apoi cu constatarea: „ Statul este un prost administrator „ şi „ Ce este a
tuturor, nu este a nimănui ”, punându-se imperativ problema privatizării industriei ţării şi a
modernizării ei ( care era doar un pretext, pentru a fi mai puţin dureroasă moartea ei ). Dar deja
în acest punct, ne lovim de interesul fundamental al capitalistului, adică banul ( profitul ). În
această etapă, s-au pus pe tapet disponibilizări de personal şi după valul pensionărilor
anticipate, au venit valurile de şomeri. Multe fabrici până la privatizare, au fost duse în
incapacitate de plată şi chiar faliment, forţa de muncă menţinută în activitate, a fost
demoralizată, până la limita disperării, cu salarii neplătite cu lunile, este drept că nici angajaţii
nu munceau cu tragere de inimă, toţi aşteptau iminenţa unui sfârşit, ce putea fi anunţat în fiecare
zi. Aşa venea apoi „ salvatorul „, care cu bani puţini şi promisiune fermă de la stat, că un număr
de ani va fi scutit şi de datorii, prelua o avere, ce promitea că o va înmulţi, dar în cele mai multe
cazuri, a făcut-o praf. A fost chiar o perioadă a privatizărilor cu dedicaţie, care i-a îmbogăţit pe
unii şi au sărăcit ţara. Au acţionat românii pe o mentalitate păguboasă ( poate determinaţi şi de
alţii ) de aş strica şi chiar da foc la casă, înainte de aş evalua posibilităţile cum îşi pot construi
alta. Aşa s-a trăit mulţi ani sub „ intemperii „ şi mulţi români au sucombat. Sigur au fost şi

91
tentative de opoziţie prin sloganul: „ Nu ne vindem ţara! „ Numai că au fost strigăte în pustiu, „
reformele capitaliste „ au mers mai departe. Şi cum s-a constatat ulterior, ţara a cam fost
vândută pe degeaba. Poate cel mai relevant exemplu în acest sens, este „ dispariţia „ flotei
comerciale a României, a patra ca mărime din lume, vândută ca fier vechi de demnitarii noştri,
iar la alţii, vasele respective, rebotezate şi modernizate, navighiază încă pe mările lumii.
După cum s-au bătut în ţară cărţile şi cu influenţă externă, banul din băncile româneşti a
a devenit foarte scump, cu dobânzi care au ajuns uneori 300%, ceea ce îngrădea accesul
românilor, o problemă era şi pentru cei cu ceva stare, de a încerca o mică afacere pe cont
propriu. Ulterior cu mici excepţii, băncile româneşti au fost vândute la străini şi profitul lor a
fost transferat în ţările băncii „ mamă „ , cu efecte nefaste pentru economia ţării şi interesul
omului de rând.
Mulţi oameni îndrăzneţi au riscat şi au terminat-o prost, mai ales când nu aveau în
sânge spiritul de afacerist, sfârşind în foarfecele ţepelor date de unii clienţi cu firme fantomă şi
puşi pe furat şi controale financiare ale fiscului, care lucra pe plan de amenzi şi nu pe control şi
îndrumare. Şi de regulă în viaţă, este bătut cel care stă ( poate se crede şi nevinovat ) şi nu cel
care fuge. Numai ce vedeai la o adresă un nume de firmă, cu un scris colorat, obligatoriu în
limba engleză, că dădea bine şi era o deschidere spre occident, ca săptămâna viitoare, să fie
spaţiul cu afişul „ de închiriat „ sau pur şi simplu lăsat în părăsire. Aşa s-au deschis porţile
accesului capitalului străin şi chiar a celui românesc ( ce a făcut bani deseori din devalizări de
bănci, acumulări din regimul trecut, ori afaceri necurate după revoluţie ), care au investit în
diferite fabrici şi uzine. Dar în lăcomia lor şi a unor interese obscure, s-au plictisit repede de
noile investiţii, trecându-le dintr-o mână în alta, până la falimentare, dezmembrare şi predare la
fier vechi. Pe locurile eliberate de povara acestor fabrici, care mai asigurau şi locuri de muncă
pentru mii de oameni, a fost mai la îndemână valorificarea superioară a terenurilor, pentru
construcţii de malluri, ori alte fabrici din materiale uşoare, lesne de demontat dacă investitorul
străin se orienta către altă ţară cu mână de lucru mai ieftină. Deseori aceste fabrici, care înainte
erau considerate bijuterii ale industriei româneşti, au rămas în stadiu de autodemolare ori
demolate, mormane de moloz, care nu doar încurcau locul, dar neglijenţa şi iresponsabilitatea
celor care le-au administrat până la lichidare, au contaminat localităţi întregi cu deşeuri
periculoase, cu evoluţie dezastroasă în timp pentru mediul înconjurător şi orice formă de viaţă.
S-a reuşit astfel ca în marea deşteptăciune a guvernanţilor, să ajungem din producători a diferite
bunuri materiale şi servicii, piaţă de desfacere pentru toate contrafăcutele occidentului, de la
roşii crescute în vată, ori citrice coapte la microunde, alimente înnobilate cu multe E-uri ori cu
termene expirate, chiar şi medicamentele, unele contrafăcute, au devenit suplimente alimentare,
ca şi cum se poate cumpăra sănătate la kilogram. Putem adăuga, utilajele fabricate în lumea a
treia, dar sub eticheta unei firme mamă atent branduită, dar cu o faimă îndoielnică şi fiabilitate
discutabilă. Dar la noi a mers, pentru că am fost făcuţi în timp prea săraci şi chiar ne bucura o
pereche de „ pantofi „ la mâna a doua. Utilaje şi îmbrăcăminte second-hand, le putem găsi după
27 de ani după revoluţie, mai peste tot în România. Localităţi întregi care depindeau de o
fabrică sau combinat, pentru asigurarea de locuri de muncă pentru populaţie, au devenit instant
pustii, parcă s-a folosit bomba cu neutroni, multe clădiri au rămas în picioare, dar fără viaţă, iar
oamenii, în special tinerii au împânzit lumea.
După aceste prefaceri postrevoluţionare, ne-am găsit în faţa unui exod fără precedent a
populaţiei în special tinere şi cu pregătire superioară, pentru a trăi „ miracolul „ occidentului.
Asemenea migraţiune nu puteam să ne-o imaginăm nici pe timpul popoarelor migratoare, care
foloseau mijloace mai barbare faţă de cele soft din zilele noastre, dar mult mai insipide şi mai

92
periculoase. De fapt această migraţiune pe motive economice, nu le dă drepturi speciale, ca şi
noi veniţi. Din contra, cu acceptul lor imigranţii, pentru că nu au alternativă, sunt exploataţi,
prost plătiţi şi umiliţi de băştinaşi. Tocmai se exprima cineva: „ Ne-au luat ăştia industria şi
resursele, dar le-am dat şi noi romii şi cerşetorii „ . Au plecat oamenii de nevoie, să-şi caute pe
alte meleaguri norocul, din păcate pentru mulţi s-a terminat prost.
Asistăm astfel la o ciocnire între lumi cu civilizaţii diferite, chiar dacă locuiesc pe
acelaşi pământ şi nu la distanţe prea mari, aşa au constatat unii neatinşi de rele, cum ar fi
suedezii, că alţii ( cerşetorii români ) sunt demni de milă şi că lumea are şi altă culoare, nu doar
roz. Neliniştiţi s-au arătat şi englezii ( deocamdată doar la nişte sunete de tobă ) cum că vin
esticii peste ei, iar românii chiar îi sperie. Sigur că românii sunt bine primiţi, dacă nu-şi cer
drepturile, fac muncile de jos şi nu se stabilesc definitiv la ei. Aşa cum s-a dat greş cu proiectul
de ţară al politicienilor români, care nu au reuşit să-l facă în 27 de ani, a dat greş şi proiectul
occidentului pentru România şi chiar pentru estul Europei, când au mers pe principiul, doar să
ia nu să şi dea.
Occidentalii în pornirea lor egoistă, au mers totuşi la sigur când au blocat piaţa de
desfacere pentru produsele industriale, cum că nu sunt performante, le-a mers şi cu distrugerea
industriei prelucrătoare, pentru a ajunge nestingheriţi la resursele naturale, care să le prelucreze
şi să le valorifice ei, numai că au făcut abstracţie de oameni şi nevoile lor, ceea ce le-a cam
stricat liniştea. Aşa ca să ne înveţe minte, suntem amânaţi de ani de zile cu intrarea în spaţiul
Schengen şi vize de acces în America. Am fost lăsaţi goi puşcă şi ar fi impudic, să mergem spre
lumea „ liberă „ , „ democratică „ şi „ emancipată „ .
Apropo de prostie şi de confruntarea dintre civilizaţii, nici în visele cele mai urâte, nu şi-
au închipuit cei care i-au sfătuit sau au pus la cale, distrugerea echilibrului, fie el şi dictatorial în
ţările arabe şi musulmane, ce implicaţii dramatice pot apare. În goana după petrol, alte resurse
naturale şi zone de influenţă, au fost destabilizate regimurile existente, deschizându-se
adevărate cutii a pandorei, cu războaie interne interminabile şi sute de mii şi chiar milioane de
refugiaţi, care vin buluc spre Europa. Cu mii de morţi pe traseu şi o incapacitate evidentă de
voinţă şi putinţă de ai primi pe emigranţi în ţările de tranziţie ori de reşedinţă. O mare tragedie
umană, care este abia la început. Deocamdată se lucrează la efecte şi nu la cauze. Unde poate
duce miopia politică, orgoliul exagerat şi lăcomia!
Dar cum am auzit zilele trecute, 1% din populaţia lumii, deţine 99% din bogăţii, cei
săraci, rămân săraci, vulnerabili şi neînsemnaţi. Şi cum am văzut din DEX, cei săraci, prin
definiţie sunt consideraţi „ proşti „ . Până se vor deştepta, va mai trece multă răbdare prin sita
timpului.
Nu numai în industrie a fost revoluţie în România, ci şi în agricultură. O fi ţăranul
înţelept prin fire, dar la revoluţie a dat toate pe una. Cum câmpurile erau traversate de ţevi
pentru irigaţii, cei care au ajuns primii, au luat o ţeavă, două, chiar mai multe şi le-a tras în
curte, că poate le va fi de folos, cum s-a dovedit de altfel, romii le-au transformat în cazane. Dar
peste ani, când a venit seceta, am văzut dimensiunea dezastrului. Din peste 3 milioane de ha.
irigate în România, înainte de anul 1989, au mai rămas doar 300 mii ha., cu pierderi
incalculabile pentru ţară. Au luat apoi şi câteva ţigle de pe grajdul fostului CAP, aşa ca să aibă o
amintire. Şi pentru că aceste construcţii din incinta CAP-urilor, chiar le încurca vederea la
distanţă, s-au pus pe dărâmat.
Au urmat apoi, din partea bătrânilor satelor, revendicarea terenurilor proprii, de pe
vechile amplasamente, trebuiau şi ei să se răzbune pe CAP-uri, chiar dacă intrau unii în curtea
altora, ori nu aveau mijloace cu ce lucra pământul. Aşa au urmat ani după revoluţie, până a

93
apărut instituţia arendei şi alte forme de a lucra ţăranii împreună pământul, terenuri rămase
pârloagă, lucrate cu plugul tras de cai, cu recolte uitate în câmp peste iarnă, ori lucrate pe
apucate de moştenitori, care mai trăgeau odată pe săptămână maşina la capătul ogorului. Aşa
ne-am paruşutat singuri, cu zeci de ani în urmă, în lucrarea pământului. Şi aici a fost prostia la
ea acasă, în timp ce în alte ţări, fostele CAP-uri s-au transformat în ferme, cu dotări
corespunzătoare şi recolte pe măsură, noi ne-am răzbunat pe toţi şi pe toate fiind acaparaţi de
nevoi. Cum s-ar spune, şi-a tăiat românul craca de sub picioare. Guvernanţii la rândul lor, ne
vorbeau despre câştigarea pariului cu agricultura. Vai câtă inconştienţă!
În pornirea lor stahanovistă, de aşi face ţăranii rău cu mâna lor, au început să defrişeze
perdelele de protecţie a câmpurilor, folosind arborii la foc, ceea ce a făcut să înainteze nisipul,
până în vatra satelor şi să se instaleze seceta în lipsa ploilor ori dacă ploua, puhoaiele de apă
fiind un pericol de inundaţii, pentru locuitori. A fost o expunere prostească a gospodăriilor
săteşti la capriciile vremii.
Cei care locuiau în zone riverane oraşelor, unde au fost asigurate unele utilităţi, au
descoperit că pământul poate fi înstrăinat la metru pătrat şi deseori se poate câştiga o sumă mare
de bani. Aşa şi-au vândut unii pământul până sub casă, banii s-au cheltuit şi mulţi dintre ei sunt
abonaţi la ajutoare sociale. Este sinistru peisajul oferit de unele localităţi, când vilele au răsărit
ca ciupercile după ploaie în locuri unde au dăinuit ani de zile, livezi şi vii. Parcuri din interiorul
oraşelor, au fost vandalizate peste noapte prin retrocedări dubioase şi s-au ridicat tot felul de
construcţii, prin care s-a atentat la puritatea aerului respirat de cetăţenii urbei. Apropo de
retrocedări, au fost retrocedate chiar localităţi întregi, pe bază de documente discutabile şi chiar
false, care au dus pe perdanţi la disperare. Dar cine să-i apere, atunci când s-a folosit şperaclul
banului, care au făcut neputincioase autorităţile?
La aceste mici ciupeli ale românilor, s-au adăugat peste ani marile distrugeri cu imense
pagube aduse economiei naţionale, prin falimentarea cu ajutorul străinilor, a faimoaselor firme
româneşti de creştere a porcinelor, ovinelor, bovinelor, chiar şi a păsărilor. De ce să consume
românul carnea scumpă, ecologică, produsă în România ? Mai bine să importăm, carnea „
ieftină „ produsă de alţii, şi pe deasupra subvenţionată în ţara de origine, bogată în hormoni şi
cu gust de iască. Aici a fost o mană cerească şi pentru afaceriştii noştri în cârdăşie cu străinii,
puşi pe căpătuială şi înşelarea statului, operând nu doar în domeniul cărnii ci şi al cerealelor.
Pare făcut totul după un plan, să fim îngenuncheaţi, cu mâna întinsă la alţii, ajungând din
producători, cerşetori.
Şi în agricultură guvernanţii, au lucrat legaţi la ochi şi încleiaţi la minte, nu au încurajat
creditarea pentru cei care chiar puteau face ceva, au lăsat totul la întâmplare, pentru a-l
descuraja pe român, al face să urască pământul, astfel s-au creat premisele, ca fiecare să facă tot
posibilul să scape de el, la un preţ derizoriu, încurajând samsarii de pământ. Unele concentrări
de pământ, fiind o etapă pregătitore, când s-a dat liber la străini să ne ia şi pământul la un preţ
subevaluat. Alte ţări vecine şi din Europa sunt mai protective şi restrictive cu înstrăinarea
pământului ţării lor. Nu întâmplător o perioadă Uniunea Europeană, a dat subvenţii tocmai
pentru a nu se lucra pământul, a fost o formă insipidă de încurajare a fugii de muncă, mai pe
şleau a lenei şi a induce că pământul nu are preţ.
Aşa cum în mod sistematic s-a demolat ceea ce ţinea de industria naţională şi
agricultura a fost lăsată în paragină şi uitare, guvernanţii s-au remarcat şi prin a face zeci de ani
pe hârtie proiecte de drumuri naţionale, care mâncau miliarde de lei şi nu se vedeau în teren.
Până a se descoperi mina de aur a corupţiei la nivel înalt, manifestată în procesul retrocedărilor,
construcţia infrastructurii, respectiv al drumurilor, a fost un fel de groapă a marianelor, pentru

94
sifonarea banilor din bugetul ţării. Fiecare guvern o lua de la început, cu planuri, prospecţiuni,
studii de fezabilitate, despăgubirea proprietarilor terenului pe unde trebuia să treacă şoseaua,
care de regulă erau oameni informaţi din domeniul politic şi al aparatului de stat, care având
pontul pe unde trece drumul, au încasat sume considerabile de pe terenurile dobândite dubios.
Când să înceapă şoseaua sau era începută, se schimba guvernul ori nu mai erau bani şi o luau de
la început, schimbau chiar şi traseul drumului. Dacă totuşi se construiau câţiva kilometri de
şosea, se strica înainte de recepţie sau imediat după punerea în funcţiune. A ajuns o problemă de
interes naţional în România gropile din şosele, care nu distrug doar maşinile, ci ucid şi oameni.
Vai câtă neputinţă şi toleranţă pentru prostie! Motivul identificat la firmele constructoare, a fost
deseori că au folosit materiale neconforme, fiind nevoite să dea paraîndărăt şpaga oficialităţilor
şi să obţină un profit. Ori o neglijenţă dusă până la indolenţă, fără control şi fără răspundere.
Ceea ce se construia la alţii, cu o anumită sumă de bani, la noi preţul pe kilometru de şosea, era
de câteva ori mai mare. Cum să mai dăm înainte?!
Ca o ironie a sorţii, când am constatat că nu mai suntem atractivi prin industrie şi
agricultură, am dat-o pe turism, dat fiind frumuseţile ţării, numai că ne-am lovit de lipsa
drumurilor de acces la aceste oferte.
Cu toate că eram cu pantalonii rupţi în fund, tot ne invidiau unii care au pus ochii pe
pădurile noastre şi chiar au reuşit în cârdăşie cu unele cozi de topor din România şi concursul
unor lacomi autohtoni, să golească munţi întregi de păduri, prin defrişarea în disperare a unor
întinse zone expuse cheremului apelor şi ducând la dispariţia unor specii de animale şi păsări,
poluare şi deşertizare.
După 27 de ani de la revoluţie, începem să ne punem timid problema, că dacă se
continuă aşa, ne poate paşte un dezastru. Ca şi în alte situaţii, lucrăm şi aici după spusa: „ Dă
Doamne românului, mintea cea de pe urmă! „ Deşi dacă în parcurs a mai apărut câte o voce
singulară, care a dat alarma pentru unele pericole, ce ameninţă ţara şi viitorul ei, de fiecare dată
a răsărit un cor al casandrelor, fie din interiorul sau din exteriorul ţării, care invoca, ameninţa şi
reclama faptul că dacă le cerem celor care au pus piciorul pe gâtul românului să mai slăbească
din presiune, ori să respecte legislaţia ţării, se încalcă unele prevederi ale legislaţiei europene şi
putem avea repercusiuni.
Dacă ne referim la dezastru, recent s-au întâlnit ţările lumii, pentru un acord, de a nu se
permite creşterea temperaturii planetei cu mai mult de două grade, prin poluarea atmosferei,
pentru că s-ar pune în pericol topirea calotei glaciare şi unele teritorii ar fi înghiţite de ape. Mai
bine mai târziu, decât niciodată! Poate învaţă ceva şi românii, cum să protejeze bogăţiile date de
Dumnezeu!
Tratamentul fără milă a occidentului, faţă de România şi resursele ei, în mare parte s-a
datorat şi altei prostii a românilor, când Ceauşescu a luat decizia ca prin înfometarea poporului,
să achite datoriile de miliarde de lei ale ţării. Unii susţin că dacă Ceauşescu, nu intra în jocul
achitării necondiţionate şi neîntârziate a datoriei externe, era mai greu să fie dat jos de la putere,
fiind mai atenuat fenomenul de respingere din partea poporului şi a indiferenţei occidentului.
Aşa ne-a prins revoluţia fără datorii şi ca atare nu am putut beneficia ca alte ţări de ştergerea
parţială ori totală a datoriilor, o anumită îngăduinţă şi susţinere pentru ca economia ţărilor
respective să fie funcţională, să le poată înapoia banii creditorilor. Din contra noi am fost lăsaţi
să ne descurcăm singuri, cu beţe în roate şi cuie în cauciucuri, din partea celor care cel puţin pe
moment, pretindeau că ne ajută. Toate câte s-au întâmplat în timp după revoluţie, îi face pe unii
români, să creadă că România, este tratată ca o „ colonie „ arogându-şi unele ţări occidentale şi
dreptul arbitrar de a ne dicta, ce şi cum să facem, să fim puşi la colţ pentru vini închipuite şi „

95
ajutaţi „ să nu mai dăm înainte. Din păcate sunt şi mulţi aşa-zişi români, care le fac jocurile.
Prea cred unii că o lume globalizată şi deschisă este fără reguli şi fără morală. Deja în anul
2015, după unele statistici peste 25% din pământul ţării aparţine străinilor, fără a include şi
terenurile arendate. Şi cine deţine pământul, este într-un fel stăpânul ţării. Aşa constatăm că
România, este prădată pentru că a fost fără condiţii predată.
După anihilarea industriei şi a agriculturii autohtone, salvarea părea să vină din
investiţiile străine, care din plecare aveau piaţa asigurată, în urma spulberării celei preexistente,
o mână de lucru ieftină ( oamenii nu aveau alte alternative ) şi bine pregătită profesional,
accesul la resursele naţionale la preţuri modice, numai că profitul realizat pleca în mod curent
peste graniţă. Mai mult străinii, deţinând în unele domenii o poziţie de monopol, au impus şi un
nivel de preţuri, în special la utilităţile destinate românilor, la care cu greu se poate face faţă. Cu
alte cuvinte ce se lua pe mere se dădea pe pere şi mai rămâneam şi datori. Cam târziu şi-au dat
seama românii, că au dat vrabia din mână pe cioara din par. Cum am realizat mai târziu, era un
preţ plătit de România, pentru a fi primită în Uniunea Europeană şi în NATO, am fost primiţi la
masa lor şi deseori ţinuţi în picioare ori serviţi cu fărâmituri.
Revoluţia a atins şi învăţământul românesc. Chiar din primele zile de după revoluţie,
răfuielile dintre angajaţii din fabrici şi uzine, centrate în special între şefi şi subalterni, au
molipsit şi alte instituţii ale ţării. Era manifestarea plenară a prostiei colective, când întâi se tăia
şi apoi se măsura, întâi se condamna şi apoi se judeca. O lume cu fundul în sus, care nu avea
cum să vadă ziua soarele iar noaptea stele de pe cer. Se lucra orbeşte, fără perspectivă şi fără
raţiune. Libertatea cucerită devenise libertinaj iar democraţia însemna că unele grupuri sociale
constituite ad-hoc îşi puteau aroga drepturi discreţionare, asupra altor indivizi ori grupuri
constituite formal. A venit timpul celor vocali, fără scrupule, fără măsură şi fără bun simţ. Au
început contestaţii la adresa profesorilor din şcoli şi facultăţi, până la ale interzice să intre la ore,
fiind obligaţi chiar să părăsească instituţia. Sigur era o răfuială şi între generaţii, dar în mare
parte era o răsturnare a scării valorilor, un tupeu nemăsurat, libertatea era înţeleasă de fiecare în
felul lui şi o salbă de abuzuri de bun plac şi isterizare a tinerilor, influenţaţi de forţe oculte,
conduşi de instincte şi mai puţin de raţiune. Efectele în timp au fost dezastroase, atât asupra
corpului profesoral, cât şi asupra elevilor şi studenţilor, punând sub semnul întrebării viitorul
ţării. Corpul profesoral a ales calea compromisului, fiind mai puţin ataşaţi de elevi şi studenţi,
au dat la pace cu ei, tolerând absenţe, pregătire şcolară precară, atitudini revendicative şi alte
abateri disciplinare până la violenţă. Ca să ne facem o idee, în anul 2014, s-au înregistrat 19 mii
de violenţe în şcoli. Ne referim la cele care s-au consemnat şi raportat oficial la minister şi
transmise către presă. Elevii şi studenţii, cu un ochi la ceea ce reprezenta şcoala ( după ei era
depăşită, în urma cerinţelor momentului ) şi cu altul, la ce le oferă societatea după terminarea
şcolii, când se contura clar că nu vor avea garantate locuri de muncă şi cu atât mai puţin în
domeniul pentru care se pregătesc, au ajuns să considere şcoala o pierdere de timp, care îi
îndreptăţeşte să folosească orice mijloace pentru a obţine o diplomă. Aşa adunau unii în neştire
diplome, că poate vor fi de folos. O opţiune a devenit şi abandonarea şcolii, dacă tot nu are
viitor.
Până şi preşedintele ţării Băsescu, s-a exprimat, cum că: „ Şcoala românească pregăteşte
tâmpiţi „ . Nu numai nefericită această exprimare, dar acuzatoare la adresa celor care
guvernează ţara. Pentru că prin subfinanţare şi lipsă de preocupare, nu ne putem aştepta la
performanţă. Mulţi politicieni şi oameni cu stare, şi-au trimis copiii să studieze în străinătate.
Poate şi acest snobism, că doar ce este străin este valoros, a condus la neglijarea şcolii
româneşti şi refuzul de a face ceva prin noi înşine. Aşa s-a ajuns ca peste ani, nici 50% din

96
absolvenţii de liceu, nu promovează examenul de bacalaureat şi pe deasupra mai avem o zestre
de 250 mii de analfabeţi, după evidenţa ministerului educaţiei. Nu-i vorbă, că recent s-au
vânturat în spaţiul public informaţii, că 40% dintre tinerii din şcoală, nu ştiu să scrie şi să
citească. Ce vor face aceştia în câmpul muncii? Suntem o ţară a extremelor, recent s-a dat
publicităţii un studiu că din 100 de inventatori din estul Europei, 13 sunt români, sigur ne
onorează. Deci se poate, numai să înţelegem că educaţia este o investiţie pentru viitorul ţării.
Bine sublinia Immanuel Kant: „ Omul lipsit de educaţie, nu ştie să se servească de
libertatea sa „ . Omul liber are conştiinţă, poate opta pentru o cale în viaţă, fără temeri şi
restricţii impuse de alţii, pentru că se implică şi îşi asumă. Dar nu suntem noi românii, cei mai
deocheaţi de mapamond, în sens rău. Un sondaj în rândul elevilor britanici, a oferit răspunsuri
de-a dreptul surprinzătoare: Cum că peştii au degete; mierea de albine este un sirop, obţinut prin
stoarcerea albinelor; cartofii cresc în copaci; etc. Nici în America după unele analize, cultura
generală nu dă pe dinafară. Dar noi continuăm să luăm de la alţii, deşi sunt produse care nu sunt
pe sufletul românului. Am în vedere aşa-zisul limbaj corporatist anglo-saxon, prescurtat care
pare codificat, destinat doar unui grup de iniţiaţi, deseori neinteligibil şi care zgârie la ureche.
Aşa pot să ne arate unii, cine sunt ei în faţa lor şi cum s-au înstrăinat de origini.
Tinerii mai împrieteniţi cu şcoala şi învăţătura, sunt cu gândul continuării studiilor în
străinătate. Pentru a se mai repara această ruptură profesor-elev, profesor-student sau şcoală-
viaţă, şcoală-muncă, în timp au fost făcute mai multe aşa-zise reforme vizând disciplinele de
învăţământ, cu manuale alternative care au fost denaturate, până la limita de a ne afecta
identitatea, istoria şi cultura naţională, ca şi conţinut şi formă, de dragul schimbării şi
globalizării şi să mai câştige unii nişte bani. S-a operat şi în structura procesului de învăţământ
şi legarea acestuia de viaţă, care au eşuat în experimente nereuşite, care au neliniştit părinţii, au
diminuat până la dispariţie interesul tinerilor pentru învăţătură şi au instalat lehamitea în rândul
profesorilor. Cheia reuşitei poate fi într-o finanţare rezonabilă a învăţământului, în întronarea
respectului reciproc profesor-elev, profesor-student, un conţinut al învăţământului modernizat şi
garantarea profesării a ceea ce se învaţă, cu posibilităţi de realizare şi performanţă în România
ori în străinătate.
Cultura nu a fost nici ea scutită de seisme, care au înghiţit intelectualii de valoare,
competenţi şi oneşti ai ţării. Într-o ţară, când cel mai vizibil om şi recunoscut ieri ca fiind o
valoare, te poţi găsi împroşcat cu noroi, de unde nu te aştepţi, pentru că după revoluţie au apărut
din senin alţi „ valoroşi „ , a făcut să apară la vedere indivizi care au început să facă vocalize, pe
tema „ noului „ perceput de ei şi aproape impus altora. În scurt timp după revoluţie, după ce s-a
făcut curăţenie în jur, s-a pregătit terenul pentru vedetism, manelism, cosmopolitism,
vulgaritate, moravuri uşoare, din care se înfruptă şi astăzi cu nesaţ românii după 27 de ani de la
revoluţie. Peste noapte au apărut tot felul de dizidenţi, care au eclipsat pe cei care au suferit
efectiv şi chiar au pus umărul la căderea regimului comunist şi la propăşirea ţării. S-a dat în
mod nedrept cu tifla în unele simboluri naţionale, fie din cultură, din sport sau alte domenii,
pentru că făceau umbră frustraţilor, neîmpliniţilor şi deştepţilor, ieşiţi din cenuşa revoluţiei.
Aceştia au făcut cele mai mari servicii străinilor, pentru a ne cunoaşte secretele, a ne exploata şi
a ne umili. Ceea ce a determinat ca în multe să batem pasul pe loc ori să încurajăm
mediocritatea. Aşa vindem produse pentru consumul curent şi nu pentru a fi cultivat şi înălţat
omul. Şi apoi ne surprinde faptul, că nu mai avem modele. De fapt cred că a fost o ticăloşie
premeditată, cunoscându-se că un popor sărăcit şi ţinut în incultură este uşor de manipulat şi
exploatat. Imediat după revoluţie, cei din occident, ne considerau ca fiind căzuţi din copac şi se
comportau ca atare. Trebuia să fim culturalizaţi şi iniţiaţi în „ secretele „ capitalismului. Drept

97
pentru care, ne-au oferit ajutor „ dezinteresat „ , prin venirea a tot felul de specimene umane,
care foloseau stadioanele, unde se aduna curioasă dar şi docilă lumea, pentru a învăţa să-l
iubească pe Dumnezeu ori cum să facă dragoste sau să câştige bani. Au venit şi convoaie cu
ajutoare în alimente şi haine. Mulţi tineri au primit burse să studieze în străinătate. Pe lângă
aceste acţiuni la vedere, s-au infiltrat şi oamenii diavolului, care ne-au pricopsit cu droguri,
pedofilie, prostituţie, trafic de copii şi mărfuri de contrabandă. S-a ajuns cu „ prietenia „ până
acolo, că unele ţări din Europa, au expediat vagoane de deşeuri periculoase în România, care au
devenit în locurile de depozitare, adevărate bombe chimice, transformându-ne într-o fel de ladă
de gunoi pentru alţii. Poftim cultură şi civilizaţie!
În anii de după revoluţie, s-a format o pătură de intelectuali, întâlniţi în mediu academic,
şcoli, universităţi ori în diferite instituţii. Prezenţa lor în societate este destul de discretă, ca să
nu spunem palidă. Mulţi dintre ei au un comportament de fete mari ori de Gică contra, se
exprimă în special în mediul virtual, întră uşor în defetism, sunt critici de pe margine, fără
implicare în real, pentru că ar trebui să-şi asume şi să susţină o anumită atitudine sau opţiune.
Multe intervenţii de ale lor, sunt ca umbrela după ploaie. Sunt puşi pe a dărâma totul, dar nu
prea vin cu altceva în loc, poate în timp vor deveni mai aplicaţi. Pe de altă parte, dacă unii
intelectuali ar fi dispuşi să iasă în faţă, constată că în politică este multă bălăceală, de la
împroşcarea cu noroi, după ce ai ajuns persoană publică, pentru că se presupune că deja aspiri la
un loc ocupat de altul şi trebuie să fii oprit la timp, până la a fi înnămolit. De aici percepţia că
politica nu este un mediu prea salubru, fiind ocolită. Au fost totuşi intelectuali, recunoscuţi în
domeniul lor de expertiză, dar care au clacat moral, prin susţinerea puterii politice, mai ales în
mandatele de preşedinţie băsistă, care s-au remarcat prin a fi mai mult în slujba banului şi a
obţinerii unor onoruri efemere, decât slujitori ai adevărului şi dreptăţii. Păcat, că nimeni nu are
două vieţi!
Arma cu lunetă cu care sunt doborâţi intelectualii ori persoane cu oarecare pregătire
academică, este plagiatul. A ajuns în România plagiatul o preocupare morbidă a unora, nu prea
dovediţi, că sunt experţi pe un anumit domeniu, talente nedescoperite ori genii în devenire.
Aceşti scormonitori în domeniul deontologiei creaţiei, stau ca vânătorii la pândă în tufişuri şi
cum cineva este promovat într-o funcţie publică, chiar dacă persoana respectivă, a probat că este
potrivită pentru funcţia respectivă, deseori cu merite incontestabile, vine ochiul vigilent şi „
imaculat „ a celui care descoperă, cum că a plagiat, de regulă după mai mulţi ani de la aşa-zisa
faptă. Deşi poate atunci, era în vigoare altă legislaţie sau este un anumit specific al disciplinei
sau domeniului abordat. După ce i se pune omului, agăţată de gât această tinichea, îi cam face
ţăndări imaginea publică. Cu ce avem de a face în cele mai multe cazuri, la analiza acestor „
furturi intelectuale „? Ne referim la unele lucrări de sinteză cu teme comandate, când cel în
cauză trebuie să absolve anumite cursuri ori obţinerea unui titlu ( care deseori este acordat de o
comisie ) şi mai rar cu opere de sine stătătoare. Prăfăria care se face în jurul acestor „
descoperiri „ , te-ar duce cu gândul că respectivul ( a ) ar putea aspira la premiul Nobel, la
accesul în Uniunea Scriitorilor sau să intre în Cartea Recordurilor.
De unde putem şti, că şi cei citaţi şi nenominalizaţi, nu au luat şi ei din bunul altuia? O
să spunem că la momentul respectiv, nu existau metode de descoperire, dar dacă acum le avem,
de ce nu prevenim furtul? Încă din antichitate se cunoaşte că se scriu cărţile din cărţi. Cred că nu
este persoană, care să fi trecut printr-o şcoală ori să fi obţinut un titlu academic, fără să fi
împrumutat de la alţii, fie de la creatorul anonim sau de la cel cu nume şi prenume. Pe de altă
parte, de ce ne este greu să indicăm sursa unor enunţuri sau de a pune între ghilimele, ceea ce
am împrumutat de la alţii, pentru a nu ne încadra în mult hulitul furt? Să nu ne ascundem după

98
deget, cum spune românul, când multe din lucrările de licenţă sau de masterat, se fac după
copierea unei lucrări la care se schimbă doar numele, la ce ne putem aştepta la continuarea altor
nivele de pregătire? Deci trebuie umblat undeva la „ sistem”. Dar cum la noi în România, în
multe se acţionează pompieristic, este o inflaţie de generali şi de doctori, făcuţi la minut, care
contează mai mult ca titlu, decât ca expertiză sau vreo intenţie de mariaj a acestora cu ştiinţa.
Este un fel de fală a omului de a alerga după „ galoane „ . De fapt este o epatare a parvenitului,
grăbit după foloase ( multe necuvenite ), bolnav de fudulia aparenţei şi îmboldit de tupeu să iasă
în faţă. Un fel de modă, care cum vedem oscilează între minijup şi poale lungi, pe care unii şi le
ridică în cap, de fapt este o formă elevată, de promovare a impostorilor. După cum a declarat
fostul ministru Decebal Remeş: „ În România a fost o mafie a doctoratelor. Doar 10% din
doctorate sunt obţinute pe bune. Parlamentarii şi-au mai tras şi un spor de 15% la salariu pentru
acest titlu „ . După cum funcţionează sistemul de relaţii şi de „ obligaţii „ în România, unii fără
merite indexate, aspiră chiar la titlul de academician. Tocmai declara preşedintele Academiei
române, că deşi este regula ocupării unui loc în Academie, după decesul unui titular, când s-a
eliberat doar un loc, au apărut 200 de cereri?! Căt de mari putem fi în faţa noastră?
Nu numai în cazul plagiatului ci şi în alte ipostaze, se pot găsi şi alte motive la noi în
România, dacă cineva îşi asumă o răspundere şi chiar vrea să facă ceva, şansele de reuşită sunt
minime, că încep denigrările, şicanările, cotrobăirea trecutului, i se pune barbă, coarne şi multe
lături în cap. Facem mare caz de principii dar suntem sclavii afectelor.
Nu am fi prea exigenţi cu descoperitorii şi cu „ jigniţii „ ( cum îi numeşte pe delatori şi
denunţători dr. Sorin Oprescu ), dacă am vedea o brumă de intenţie pentru îndreptarea celui în
cauză sau pentru apărarea unui principiu şi nu deversarea unei răutăţi umane, destul de
puturoasă. Au o credibilitate îndoielnică, pentru că operează deseori cu un cântar strâmb,
arătându-i cu degetul pe „ ai lor „ , nu şi pe „ ai noştri „ , adică discriminatoriu, ţintit şi
obsedant. Doi miniştri succesivi ai învăţământului, din guvernul tehnocrat-Cioloş, nu s-au
ocupat decât de plagiatul a trei oameni politici, consideraţi din opoziţie!! Aşa a ajuns în
România presupusul şi după caz doveditul plagiat, o armă politică şi o manifestare abuzivă a
dublei măsuri. Chiar s-au rezolvat toate problemele de reformă din învăţământ în România şi au
mai rămas doar doctoratele?! Se cam pune căruţa înaintea cailor. De fapt ei ( aceşti cavaleri ai
dreptăţii cernute ) ţin lumea în loc şi nu o împing mai departe, pentru că nu au aplecare şi nici
determinare, pentru a se lucra la prevenţie şi nu la disecţie. Mai putem învăţa câte ceva şi din
înţelepciunea Bibliei: „ Cine se crede nevinovat, să ridice piatra! „ . Este un fel de a se da foc la
arătură, fără a se şti de unde bate vântul. Prin expresia: „ Punct şi de la capăt „ , nu mai ieşim
din începuturi.
Să ne referim, după aceste prefaceri din ţară şi la revoluţionarii care în timp s-au
înmulţit, că au pus în dificultate autorităţile, pentru ai identifica şi a le recunoaşte meritele. Au
fost chiar acţiuni, nu doar vocale ci şi cu miting în stradă. De fiecare dată, se numea un
reprezentant care să-i numere şi mereu se greşea numărătoarea. Facem trimitere la revoluţionari,
la capitolele învăţământ şi cultură, pentru că aceştia trebuie să fie nişte modele de oameni, care
s-au sacrificat pentru ţară, în momente de cumpănă, fără a se gândi la anumite onoruri ori la
îmbogăţire. Ei trebuie să fie făcliile mereu aprinse, care să ne arate direcţia spre viitor, să
sancţioneze greşelile guvernanţilor şi să fie pilde pentru noile generaţii. Numai că în timp şi aici
s-au zaharisit lucrurile, când au început să se „ mănânce „ între ei, să-şi etaleze prea vocal
meritele, să formuleze pretenţii exagerate şi să se înmulţească cu sutele de la un an la altul, se
discuta la un moment dat, că se face trafic cu titlul de revoluţionar. Între timp s-au întocmit şi
dosare penale pe aceste speţe. Mare păcat pentru cei care au murit la revoluţie, cât şi pentru

99
adevăraţii revoluţionari în viaţă ( cei deştepţi totdeauna cedează ), că le este întinată memoria şi
nu le sunt recunoscute meritele! Dar de fapt aşa suntem noi românii, ne denigrăm simbolurile,
dărâmăm statuile, începem multe, pe care le lăsăm în uitare, să le termine alţii, fiecare defilează
de unul singur şi ne plângem culmea de lipsa de solidaritate, de ineficienţă, că nu mai dăm
înainte şi că alţii ne tratează cu indiferenţă şi chiar ne sfidează.
Discutam cu un cârcotaş, care comenta faptul că recent problemele revoluţionarilor au
ajuns în atenţia preşedintelui. „ Bine domnule, înţeleg au murit unii la revoluţie, pe ei îi
considerăm eroi, alţi participanţi la revoluţie, care au fost mai în faţă şi au riscat mai mult ( se
trăgea atunci din toate părţile cu arme de foc ) îi considerăm revoluţionari şi noi celelalte
milioane de români, înseamnă că suntem profitorii revoluţiei. Numai că şi profitorii se
diferenţiază, unii au fost activaţi şi chiar îmbuibaţi cu bunurile ţării iar marea majoritate a „
profitorilor „ sunt neactivaţi, pentru că li s-au descărcat de mult bateriile şi merg bâjbâind spre
viitor şi cu speranţa ciuruită. „ . Nu am putut să-l contrazic, este o opinie. A avut totuşi revoluţia
multe consecinţe curioase.
În timp printr-o propagandă şi chiar o politică de guvernare, fără rădăcini în pământul
naţional şi de a nu preţui valorile româneşti, profesori, medici, cercetători, artişti, au fost
determinaţi prin defăimare, ignorare şi subfinanţare, să părăsească ţara. Aşa s-a putut da larg
nulităţilor, să desconsidere valorile naţionale, pentru a instaura suficienţa, incompetenţa, lucrul
de mântuială şi umilirea în faţa altora. S-a imprimat în mentalul colectiv, că spectrul de lumină
are doar două culori, alb şi negru şi orice judecată de valoare se supune acestei restricţii, când
de multe ori semenul este condamnat înainte de a fi judecat. Fenomenul acesta bipolar, a
devenit operaţional nu doar în cultură, ci şi în politică, în justiţie şi chiar în viaţa cotidiană.
Această anomalie de mentalitate şi comportament, porneşte de la faptul, că se gândeşte şi se
acţionează în cheie ideologică şi partinică. Cu cât se face mai mare caz de libertatea de opinie,
în fapt se pune problema, dacă eşti cu noi sau împotriva noastră, Sunt doar două posibilităţi, alb
sau negru, prieten, duşman. Fiecare om dansează de unul singur sau cel mult în doi, hora a fost
scoasă din spectacolul lumii. Ce păcat! Am ieşit prea năuciţi şi prea bolnavi din comunism, ca
să ne revenim, fără a lăsa semne.
Înainte de revoluţie, aproape toţi cetăţenii majori şi maturi ai României, erau cu voia sau
fără voia lor, înrolaţi într-o organizaţie politică, care în fapt aplicau în activitatea lor politica
partidului comunist, ceea ce nu înseamnă că toată lumea făcea politică, ci că este de acord fie şi
tacit cu politica partidului. Era şi un anumit control social, care limita manifestarea individului
în plenitudinea sa. Această înrolare de masă, care a indus în timp frustrări şi un fel de culpă
colectivă, a născut după revoluţie mai multe malformaţii, din care au câştigat „ deştepţii „ iar „
proştii „ au rămas într-o aşteptare fără termen de prescriere.
Prima acuzaţie, constă în faptul că toţi cei cuprinşi în partidul comunist şi organizaţiile
afiliate, ar fi fost comunişti, nimic mai fals, pentru că foarte puţini aplicau cu zel politica
partidului, mulţi mimau şi destui erau cei care o ignorau cu eleganţă, în sensul că nu o vorbeau
nici de bine nici de rău.
A doua gogomănie susţinea, că unii au fost nonconformişti ( declaraţi de ei şi
nerecunoscuţi de alţii ), s-au sacrificat pentru o cauză mai bună, au suferit şi că trebuie să fie
recunoscuţi ca atare şi chiar recompensaţi, adică să fie serviţi înaintea altora. Din păcate, mulţi
dintre aceştia, cum se spune astăzi, au fost pupincurişti ( scuze dacă deranjează pe cei
neimplicaţi! ) şi aşa au rămas şi pentru noul regim, adică oportunişti care vor să tragă un folos
pe seama altora. Din rândul lor se recrutează propagandişti neruşinaţi, fără scrupule şi fără
principii. Unii dintre ei, revendicându-se ca provenind din partidele istorice, sau indivizi care

100
urmăreau să-şi acopere trecutul ori nimicnicia de caracter, cereau nici mai mult nici mai puţin,
să răspundă toţi comuniştii, din care majoritatea erau doar cu numele şi singura lor vină, era că
s-au născut şi au trăit în acea epocă. Nu ne referim aici la cei care cu adevărat au suferit în
închisori şi au făcut sacrificii, plătind chiar cu viaţa. Pentru ei avem toată preţuirea şi
recunoştinţa. Mai mult aceşti demni români, căliţi la şcoala suferinţei, s-au dovedit prin gândul
şi acţiunea lor plini de înţelegere faţă de oameni şi defectele lor, privind spre viitor şi nu spre
trecut. Ei au ars ca o flacără pentru ţară şi lumina lor persistă peste ani.
În acest context semnalăm faptul, că şi după 27 de ani de la revoluţie, persistă o faună de
indivizi, care se revendică a fi „ buni „ români prin spusele şi acţiunile lor, insistând să ne facă
să credem că sunt un exemplu şi că ne pot da lecţii. Ei se recomandă a fi jurnalişti la unele
publicaţii de notorietate internaţională ( chiar dacă colaborează sporadic ) ori intelectuali de
prestigiu la unele universităţi occidentale. În antecedente, de regulă sunt persoane care au suferit
în regimul comunist, având unele resentimente sau frustrări pe care nu le pot depăşi şi într-o
anumită măsură îi putem înţelege. Din păcate de multe ori demersurile lor sunt toxice şi
derutante pentru cei care trăiesc în ţară. Pare că aceste persoane sunt folosite de alţii, care au de
plătit poliţe şi prin opiniile şi declaraţiile acestor vectori, urmăresc o anumită răfuială,
manifestată prin atac la persoane, o anumită indiferenţă faţă de ţară şi problemele ei reale,
dându-se că le ştiu pe toate. De pe acest soclu improvizat, aceste statui ale „ corectitudinii „, vin
cu etichete, sentinţe, reţete şi soluţii de aplicat pe lună, semănând dihonie şi răutate în rândul
românilor. Găsesc încă în România un teren prielnic de manifestare, fie prin unele forţe politice
sau nepolitice care nu le pasă de ţară şi unele organe de presă şi ele aservite care mizând pe
obedienţa şi cosmopolitismul a mulţi români, care pleacă urechea, se ploconesc străinătăţii.
Aceşti indivizi întorşi de la sânul mamei ( cum se spune în popor ), au cale liberă şi vin să îşi
recite public „ poezia „. Sunt prezentaţi ca nişte moaşte care emană adevăr, dreptate şi lumină.
În fapt este evident că fac mult zgomot, praf şi jocurile unor nevăzuţi. Impact mai mare au unii
aşa-zişi jurnalişti, care promovează în presa occidentală, unele mesaje distorsionate despre
realităţile din România, care se întorc apoi în ţară ca un bumerang, un fel de foc în prerie,
făcând ca unii să dea în clocot, că vezi doamne presa „ străină „ , a luat atitudine într-o
chestiune sau alta. Este de fapt, regia ordinară a unora din ţară, care urmăresc slujirea unor
interese meschine. Aceste „ personalităţi „ sunt activate de regulă în perioada alegerilor,
urmărindu-se înclinarea balanţei electoratului în anumită direcţie. Sunt situaţii care ne fac să ne
reamintim proverbul: „ A fi mare nu-i mirare, a fi om e lucru mare „ . Pe de altă parte nici nu
trebuie să generalizăm, sunt români stabiliţi în alte ţări, care sunt mai patrioţi, decât unii rămaşi
în ţară. Vocea şi argumentele lor pentru abuzuri petrecute în România, sunt deseori luate în
seamă de cancelariile occidentale.
A treia exagerare, provenea din atitudinea unor „ respectabili „ români, care prin
comportamentul lor, arătau că nici usturoi nu au mâncat şi nici gura nu le miroase. Ei s-au
constituit, într-un fel de instanţe morale, care emiteau judecăţi de valoare, asupra ce şi cum a
fost, condamnând totul la grămadă, neacordând nici o circumstanţă, promovând un nihilism
total, pentru ce s-a gândit, construit ori trăit în socialism. S-au prezentat ca nişte puritani,
apăruţi din spuma mării, de aceea a luat ceva timp să se evaporeze, rămânând totuşi urmele
uricioase de sare şi de pucioasă.
A patra curiozitate, apare ca efect a unor frustrări adunate în timp, a unei anumite
legitimităţi de exprimare liberă, a dorinţei de diversitate, de răzbunare pe sistemul totalitar, când
toţi şi toate erau în unul, au apărut, o puzderie de partide politice. Ele valorificau dreptul de
asociere, dorinţa de a fi originali, posibilitatea de a se afirma a cât mai mulţi lideri, cu cele mai

101
curioase comportamente şi denumiri de identificare, cu existenţă efemeră, dar cu dorinţa
declarată de a face bine ţării. În fapt era o expandare a democraţiei, care producea şi scântei,
chiar şi flacără, dar şi mult fum.
A cincia prostie, se manifestă în apolitismul tinerilor şi în special a persoanelor cu carte
şi expertiză în anumite domenii de activitate, care refuză să opteze pentru politică ca profesie şi
mai mult nici la urnele de vot nu-i întâlnim. Prin această atitudine de dezinteres şi non combat,
se dă liber carieriştilor, parveniţilor, fripturiştilor şi impostorilor să acceadă la putere.
A şasea anomalie, o regăsim mai târziu în faptul, că cei care sunt chemaţi, ori vin singuri
să facă politică, văd în această îndeletnicire o afacere. La intrare „ investesc „ o sumă de bani,
ca după aceea să o scoată înzecit, prin afaceri deseori dubioase, de multe ori sifonând banii
bugetului statului. Ori au diferite afaceri, care le pasează la rude şi de care în mod discret se
ocupă în continuare. Prin faptul că nu au principii, nu sunt pătrunşi de o anumită doctrină ori
ideologie politică, sunt clienţii traseismului politic. Ca o profesie de credinţă, unii politicieni, au
trecut pe la cinci partide şi au revenit de unde au plecat, Ce-i mâna pe ei în luptă? Cum spune
poetul. De aici o calitate slabă a parlamentului, cu legi făcute pe picior şi pentru interese
personale şi de grup. Şi implicit o discreditare a politicienilor în faţa celor pe care cred că-i
reprezintă.
Această meteahnă s-a perpetuat, de la nivel central la nivel local, a intrat astfel în
vocabularul curent, clasa baronilor locali şi imperiile lor, cu oameni de neînlocuit, care fac şi
desfac, fură la vedere, manipulează concetăţenii şi culmea mulţi dintre ei, trec drept băieţi buni,
în judeţul, oraşul şi comuna respectivă. Pentru cetăţeanul de rând, statul este o noţiune abstractă,
în schimb autorităţile locale, primari, consilieri, preşedinţi consilii judeţene, sunt cei de care se
lovesc în traiul lor cotidian. Aşa s-a format în timp o nomenclatură locală ( deseori
transpartinică ), care a acaparat puterea politică şi averea judeţului, oraşului, comunei, s-au
constituit adevărate clanuri, fiecare ajuns sus, şi-a adus oamenii lui şi le-a dat funcţii şi zone de
influenţă. Chiar de ar fi înlocuit prin lege un baron local ( uneori aceştia au tentacule în guvern
şi în parlament, prin care îşi apără interesele proprii ) sistemul nu se destramă, doar se zdruncină
puţin, pentru că vine în faţă altul din acelaşi clan. Între timp ei au făcut investiţii, au dat de lucru
la oameni, pentru vot chiar îi pot obliga să fie cu şeful. Sigur în localităţi sunt şi mulţi săraci,
care la o adică se vând ieftin, aceştia întră în categoria celor care au nevoie. Şi nu în ultimul
rând, se poate adăuga marea masă a nemulţumiţilor care nu merge la vot şi prin lipsă de
atitudine, fac jocul celor înţepeniţi în funcţii. Şi aşa se perpetuează o stare de fapt, care o mai
pot descâlci doar procurorii ( încearcă ei o resetare a clasei politice, dar sunt încă multe semne
de întrebare ) ori partidele politice care doresc sincer o schimbare. Este imperios necesar să se
facă ceva, cum ne putem închipui, pe o fundaţie, de la care s-a furat „ cimentul „ şi chiar „ oţelul
beton „ , nu se poate construi o citadelă statală, ci prin etajele construite pe ea, rezultă o
şandrama, unde putem locui temporar şi nu permanent. NU ar fi cazul să ne deşteptăm?
După o perioadă de devălmăşie, s-au ales apele, conturându-se o serie de partide
politice, care se revendică a fi de stânga, altele de dreapta şi altele de centru. A fost chiar şi o
alternare a lor la guvernare, numai că în 27 de ani de la revoluţie, clasa politică a reuşit prin ce
şi cum a făcut, să nu prea aibă notă de trecere, fie că ne referim la parlament ori la guvernele
promovate şi susţinute de ele. Această intrare într-un con de umbră a clasei politice, datorându-
se în mare parte, unei selecţii neadecvate a celor propulsaţi în faţă, intereselor de grup, egoiste,
partizane şi chiar mafiote, de ignorare a intereselor ţării, a demnităţii şi prosperităţii cetăţeanului
de rând şi o supunere deseori pe motive de corupţie faţă de cei care au jăcmănit ţara, fie din
vatra ţării ori din exteriorul ei. Deşi mereu sunt asiguraţi românii, că se va face un alt fel de

102
politică decât înainte, la fiecare ciclu de alegeri, până la urmă s-au dovedit mulţi politicieni, lupi
în piele de oaie, apărători ai interesului personal, buni la vorbă şi răi la faptă, uşor coruptibili,
sclavi ai banului, însetaţi în special pentru banul public şi fără stofă de patrioţi şi buni români.
De-a lungul anilor s-a făcut o adevărată regie, de cum să fie prostit românul. Numai să
ne amintim, cum în preajma alegerilor, unii politicieni, tăiau lemne, coseau iarba, tundeau oi,
spălau cu mopul, se urcau pe tractor, tramvai ori maşini pentru deszăpezire, participau la
întreceri sportive, serbări câmpeneşti ori iniţiau diferite acţiuni caritabile. Înscenau că în
parlament se contrează şi chiar se ceartă între ei pentru binele cetăţeanului, dar în culise îşi
strângeau mâna şi chiar se îmbrăţişau. Ori lansau în spaţiul public, diferite teme de intoxicare a
cetăţeanului, care să inducă teamă ori care nu vor fi niciodată puse în practică.
Pentru unele probleme arzătoare ieşite din legalitate, se constituiau unele comisii de
anchetă, care se găseau în treabă, fără concluzii şi fără măsuri, perpetuându-se unele stări de
fapt, care în timp au devenit cangrenoase pentru bunul mers al ţării.
Sărăcirea în timp a românilor i-a transformat într-o disciplinată masă de manevră, în
perioada alegerilor când puteau fi uşor plătiţi la vot, cu o mică atenţie, fie el un peşte, făină,
ulei, o geacă, un stilou etc., ameţiţi cu promisiuni şi uitaţi de tot până la alegerile viitoare. Sigur
că în timp se mai ţinea lampa aprinsă, cu un ajutor social, destul de vicios prin consecinţe, că i-a
dezvăţat pe mulţi români buni de muncă, să mai muncească.
Aerul de primăvară resimţit imediat după revoluţie, în funcţionarea instituţiilor statului,
preocuparea atentă a oamenilor politici, pentru a se da ca fiind „ de-ai noştri „ , cochetarea lor
cu biserica şi slujitorii ei, pentru a intra în mentalul colectiv, ca fiind şi buni creştini ( nu era
eveniment, o clădire, o maşină, un cal, fără a fi sfinţit de un preot ), atitudinea generală a
funcţionarilor publici cum că sunt în slujba cetăţeanului, deschiderea şi sprijinirea micului
întreprinzător şi încurajarea cetăţeanului de a merge la vot, că doar aşa îşi poate croi viitorul, au
ajuns în 27de ani, cu mici excepţii doar amintiri frumoase.
Atâta derută, debusolare şi dezamăgire, s-a acumulat în conştiinţa cetăţenilor, că mulţi
au intrat în rolul cetăţeanului turmentat, întrebându-se: „ Eu cu cine votez? „
Pentru a fi mai aplicaţi, vă propun să facem în calitate de cetăţeni, o vizită pe la
instituţiile statului, născute şi legitimate de revoluţie, după 27 de ani când se presupune că au
trecut de vârsta majoratului.
Se cuvine să începem cu parlamentul. Dacă îl cauţi la parlament pe cel care l-ai votat (
deputat sau senator ), îţi va fi aproape imposibil să fii faţă în faţă cu el, pentru că ai de trecut de
garda sa de pază, de consilieri, secretare, care până la urmă te sfătuiesc, să laşi o cerere, care
neîntârziat va ajunge la parlamentar şi că vei primi şi un răspuns. În cele mai multe cazuri
răspunsul este plin de politeţuri şi cu trimitere la alte instituţii, că până la urmă te laşi păgubaş.
La începuturi aveai şi numărul de telefon al alesului, puteai stabili o întâlnire din timp şi el te
aştepta, dacă problema privea un colectiv dintr-o firmă, chiar te însoţea la alte instituţii, pentru a
se asigura că problema ta are soluţie şi va fi rezolvată favorabil. Acum am evoluat, când tot
românul are percepţia că este „ ascultat „ , adică urmărit, se poate teme şi parlamentarul că
poate intra pe suspiciuni rezonabile, sub acuzare de favoritism ori conflicte de interese. Aşa că
nu ne mai miră că au devenit paralele, agenda parlamentarilor şi cea a cetăţeanului de rând.
Cine a trădat, ori a perturbat, parteneriatul începutului?
Până şi şedinţele parlamentului şi-au pierdut aerul de solemnitate de la începuturi, multă
tensiune, mult formalism, o prezenţă opţională a unor parlamentari, fiind dotaţi cu calculatoare
şi acces pe internet, au ocupaţie ce nu prea are legătură cu elaborarea legilor, dacă între timp nu-
i fură somnul. Pentru a fi mai expliciţi, tensiunea resimţită porneşte din faptul că cei de la putere

103
şi din opoziţie, înainte chiar căutau ca ţara să mai dea înainte, pe un domeniu sau altul, dar între
timp, puterea şi opoziţia sunt ca două locomotive, care trag ţara în sensuri diferite. De multe ori
şi unii şi alţii trag de timp, caută să se afle în treabă, îşi conservă interesele şi privilegiile, fac
legi lacunare, unii parlamentari nici nu stau să voteze, deseori se operează pe principiul turmei
şi a păstorului ( când vin oile după el ) şi nu pe independenţa de decizie si de conştiinţă a
alesului „ nostru „ . Formalismul este regăsit în multe legi, incomplete, interpretabile, returnate
de preşedinţie ori contestate la Curtea Constituţională. Cel mai de evidenţă fapt, îl regăsim în
dezordinea care expandează în ţară, fie din activitatea unor instituţii ori din faptele reprobabile
ale celor certaţi cu legea, când strigă în mod special presa în gura mare, cum că este mare vid
legislativ. Sigur în ritmul şi aplecarea pentru problemele ţării a parlamentului, cu mai multe zile
libere decât lucrătoare în timpul săptămânii, au fost prea puţini 27 de ani de la revoluţie. Să
avem răbdare, că încrederea oricum ne-am pierdut-o. Dacă 25% din actualii parlamentari, au
avut ori au o problemă cu justiţia, cum spune presa, este şi asta ceva. Acest parlament din
prezent este obez, cu un număr exagerat de parlamentari, rezultaţi din gafa votului uninominal,
se constată că este cel mai slab din istoria parlamentară a ţării. Nu am ajuns încă la nivelul, ca
parlamentarul ( candidatul ) să-şi asume ceva în nume propriu şi să se ţină de cuvânt. Este totuşi
parlamentul instituţia fundamentală a unei ţări şi garantul respectării Constituţiei şi a
democraţiei, numai că din păcate, căutăm să fim în sensul rău „ originali „ .
Dar dacă ne-am referit la parlament, care reprezintă poporul în sens restrâns, ce îl putem
asemui cu butucul roţii care mişcă sau ţine pe loc ţara, să analizăm puţin şi spiţele roţii ca şi
puteri separate în stat, independente prin existenţă, dar complementare prin acţiune, unii spun că
se controlează reciproc, în fapt observăm că se subordonează reciproc, deci nu sunt spiţele, nici
suprapuse, nici încălecate, ci mai rău rupte.
După puterea legislativă consfinţită prin Constituţie că aparţine parlamentului, vine în
ordine logică puterea executivă, respectiv guvernul şi preşedinţia.
Când ne referim în sens generic la „ guvern „ , aici avem de-a face cu un paradox, ( cele
de după revoluţie ) au căutat să descopere apa caldă, luând multe lucruri de la început, făcute
după ureche ori inspirate din străinătate, ca şi tratamente aplicate românilor, care sufereau de
alte „ boli „ , faţă de cei din occident şi cum s-a putut constata eludând realităţile şi interesele
ţării, „ pacientul „ ţara, a ajuns de mai multe ori la „ reanimare „ . Între timp s-au pierdut
oportunităţi, resurse şi chiar o parte din independenţa ţării. Ulterior considerând că s-au mai
rodat la guvernare şi au experienţă, putând lucra pentru ţară, au dat în altă dambla guvernele, de
a gestiona neglijent finanţele ţării şi chiar de a sifona miliarde de euro de la buget, în interes de
partid, de grupuri de interese şi personale, prin legi permisive ori comandate, până la limita de a
băga ţara în curbă de sacrificiu, pe salarii şi pensii, cu o datorie externă discutabilă ca
oportunitate, necesitate şi mai ales ca decont ( adică au venit banii, dar unde s-au dus? ).
După această risipă prin finanţele ţării şi a se face reforme, care nu au dus nicăieri, a
venit alt guvern ( anul 2012 ), care a început să facă reparaţii, către persoane fizice, instituţii,
firme, să închidă robinetul furturilor, să-i arate cu degetul pe cei vinovaţi ( numai că au rămas
cu degetul ridicat de câţiva ani, că organele statului, care trebuie să judece şi să pedepsească
vinovaţii şi să recupereze pagubele, sunt ocupate cu altceva ). Şi foarte important a fost
reconectată ţara la fondurile europene, intrând astfel miliarde de euro în ţară ( celelalte guverne
nu erau interesate de atragerea fondurilor europene, pentru că aceşti bani erau mai greu de furat,
după cum se discută frecvent în spaţiul public ). Mai mult înregistrează România cel mai mare
procent ( 4% ) de creştere economică din Europa. Acest trend de creştere economică a
României, a fost remarcat şi de reprezentanţii FMI, care apreciază că dacă se menţine acest ritm

104
de creştere încă trei ani, am putea întrece Grecia, Cehia, Portugalia, care sunt mai în faţă. Pentru
a simţi şi românul de rând aceste schimbări, s-a trecut la reducerea TVA-ului de la 24 % la 9%
la alimente şi întreprinderea unei acţiuni şi mai curajoase de a se elabora un nou Cod fiscal, cu
diminuarea generală a TVA-ului şi alte măsuri de încurajare a consumului şi implicit a
dezvoltării prin repornirea motoarelor economiei. Sigur este de criticat faptul că au fost
temporizate investiţiile, fie din cauza blocării licitaţiilor publice şi eliberarea de avize, de elanul
postfactum al organelor de justiţie, care au pus sub acuzare de corupţie, mai mulţi lideri locali
sau necesitatea de a se efectua unele cheltuieli, pentru a se repara tăierea unor drepturi salariale
sau de pensie, în perioadele anterioare, pentru mai multe categorii de persoane, care au necesitat
fonduri importante. O informaţie de ultim moment, care a avut un mare impact emoţional
asupra românilor, vizează faptul că s-a achitat la FMI creditul de 20 de miliarde de euro,
contractat în guvernarea supervizată de Băsescu. A fost cel mai mare împrumut al României,
după anul 1989, care dădea poporului fiori, s-a reuşit rambursarea lui în perioada 2012-5015. Şi
foarte important, în această perioadă, nu a fost sugrumat cetăţeanul de rând. S-a dat şi o alarmă,
cum că prin deschiderea unor anchete, pentru presupuse fapte de corupţie, care trenează în timp,
România ar putea pierde peste 3 miliarde de euro de la Uniunea Europeană, după informaţii
guvernamentale. De-a dreptul bizar, de neînţeles şi neacceptat, parcă am trăi în două sau mai
multe Românii!!
Şi cum nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită, actuala opoziţie din care fac parte,
mulţi dintre cei care au fost în vremuri de tristă amintire la putere, având ca dirijor pe actualul
preşedinte al ţării, care se revendică a fi mai mult preşedinte al liberalilor, decât al românilor,
într-un cor al casandrelor, cer demisia premierului Ponta. Se pare că actualul guvern şi primul
ministru ( nu întâmplător pe „ suspiciuni rezonabile „ are pe rol un dosar penal cu presupuse
fapte de acum 7-8 ani, când profesa ca avocat, nu era încă propulsat în politica de rang înalt ) au
dislocat prea multe cuiburi de viespi şi chiar şerpării, de se dau unii de ceasul morţii, recurgând
şi la mijloace mai puţin ortodoxe pentru a-l schimba ( înlătura ), fără a se explica românilor, ce
se pune în loc.
Pentru ce plăteşte ţara atâtea instituţii şi organe, care ar trebui să prevină situaţii de
genul că cineva poate accesa funcţii publice, fiind sub bănuiala unor fapte cu iz penal ?
Eliminarea unui demnitar ales prin vot, pe fapte care sunt istorie ori nesemnificative, aduce în
atenţie mai multe întrebări: Cine a ştiut şi de ce a tăcut? Cât este o acţiune de întronare a
dreptului şi cât este o acţiune de răzbunare politică, personală ori pe grup de interese? Câtă
credibilitate pot avea instituţiile şi organele statului, care par instant precipitate, preocupate de
nimicuri, în timp ce stau la naftalină pagube de milioane şi poate de miliarde de euro? Se mai
gândeşte cineva la faptul, că demnitarul în cauză ( care a fost lăsat să devină, acum reprezintă
ceva ) îi pune în situaţie jenantă pe cei care au crezut în el şi ne aduce pe buze întrebarea, totuşi
cine conduce ţara? Şi de imaginea ţării, cui îi mai pasă? Cui vrem să demonstrăm şi de ce ? O
variantă de răspuns, a dat Adrian Năstase, fost prim ministru, cum că „ ţara se află pe pilot
automat, având o componentă de la Bruxelles şi o componentă internă”.
În fapt această preocupare, pentru trecutul unor oameni, uneori pe fapte închipuite ( o
meteahnă neaoşă comunistă ) aduce în spaţiul public, o mentalitate puturoasă şi toxică pentru
societate, în timp ce prezentul este tratat cu o deranjantă indiferenţă şi viitorul este lăsat la voia
întâmplării. Ceea ce ne dă motive serioase, să ne îndoim de buna credinţă a celor care vor să ne
convingă, că previn şi tratează rănile societăţii, fără excese, abuzuri şi interese ascunse.
Această dezordine, organizată, ne mai pune într-o situaţie tipică, specifică românilor, de
a ne da cu capul de pereţi, că nu nimerim uşa şi trebuie să ne-o arate alţii. Cum observăm, nu

105
pierd nici o ocazie unele ambasade, de a se pronunţa, asupra unor probleme din politica internă
a ţării, de multe ori sensibilizaţi de unii lingători de clanţă ( cuvânt nou introdus în vocabularul
românilor din ţară ). Această ingerinţă pe faţă în treburile ţării, prin recomandări, liste de
probleme, cerinţe imperative, apare pe fondul neîncrederii românilor în ei înşişi şi pentru că s-a
permis deseori să primească oficialii noştri coate, s-a ajuns să fim călcaţi şi pe picior.
Între timp primul ministru Ponta, a ieşit cu fruntea sus din arenă, după ce a căzut
guvernul, la presiunea străzii, după tragedia de la clubul „ Colectiv „ . Aparent pentru cei mai
puţin implicaţi în politică, părea că Ponta, a renunţat uşor la mandat fără luptă, pentru aşi apăra
legitimitatea şi legalitatea. Informaţii ulterioare, chiar mărturii a lui Ponta, arată că anumite
forţe, urmăreau transformarea ţării într-un „ maidan „ ca în Ucraina. Aşa au afirmat unii, că
tragedia de la „ Colectiv „ a fost un pretext şi nu cauza şi intenţia nobilă a producerii unei noi „
revoluţii „ în ţară. Să nu credem în scenarii, dar realităţile ulterioare, în parte au confirmat
suspiciunile. Mai mult au fost declaraţii publice, că primul ministru Ponta a fost şantajat pentru
desemnarea şefei DNA, când ne putem întreba, dacă se lucrează pentru ţară? Chiar nu putem
lăsa demnitarii ţării şă-şi îndeplinească mandatul şi nu ordinele unora?
Guvernul Ponta a lăsat în visteria ţării 11 miliarde de euro, se va vedea cum vor fi
cheltuiţi, de noul guvern tehnocrat în curs de formare. Pe moment în ţară este multă aşteptare şi
nelinişte. Acest guvern încropit în fugă, are un program de guvernare, modificat de mai multe
ori în câteva zile. Atrage atenţia şi faptul că miniştrii, sunt persoane care au fost funcţionari la
Bruxelles. Poate de aici şi percepţia românilor, că acest guvern a fost impus din afara ţării. Unii
îl consideră guvern de tehnocraţi, alţii de birocraţi.
Deja am zăbovit prea mult la guvern ( aici este pâinea românilor ), să mergem şi la
Cotroceni. S-ar cuveni mai întâi să facem puţină istorie. În pornirea interioară a românilor,
formată în timp, de a avea un tătuc, după şocul revoluţiei, a propulsat în faţă un preşedinte
pentru liniştea noastră, care promitea că vrea pentru ţară altceva, dar ştia bine ce a fost şi
înainte. Numai că pe complexul, dat de faptul că venea din comunism, unde a fost un activist
care a ajuns în vârf, nu a prea putut bate cu pumnul în masă şi nici să-şi impună punctul de
vedere. Mai ales cu percepţia sa, că „ mai bine sărac, dar curat „ , chiar era o frână pentru
capitaliştii români în formare, care ocoleau legea şi chiar o călcau în picioare. După Iliescu, care
ori ce am spune, la revoluţie a dat ceva speranţe românilor şi a readus liniştea şi calmul în matca
lor, deşi a fost şi el afectat în timp de boala puterii, a venit ca preşedinte Constantinescu, care
părea mai mult pe cerinţele noului şi a schimbării. Dar nici el nu s-a umplut de glorie, că s-a
declarat învins de „ sistem „. Sistemul fiind un androgin, cu corpul venit din comunism şi
mentalul dobândit în anii de după revoluţie, când se căuta cu orice preţ şi orice sacrificiu, în
special din partea poporului, să se implementeze capitalismul sălbatic, adică cum spune
proverbul: Cine poate oase roade, cine nu nici carne moale „ . După transformările şi
experimentele prin care a trecut societatea românească timp de 15 ani postrevoluţionari , alianţa
DA ( dreptate şi adevăr ) ipocrită în vorbe şi nefastă în fapte, care l-a adus pe Băsescu la putere,
a găsit un bun culoar de permisivitate şi admisibilitate. Ce ironie! Se presupune că cetăţenii
ţării, au trecut cumva de perioada copilăriei, aveau 15 ani de la revoluţie, când ştiau ce vor şi ce
fac şi că se puteau înşela mai puţin, atunci când legitimau pe cineva să fie în faţă. Dar din
păcate şi după 27 de ani de la revoluţie, tot mai facem copilării, ca să nu spunem prostii.
Acest loc de reşedinţă a preşedintelui, a fost ocupat până acum ceva timp, de un
preşedinte, care nu prea a ştiut de Constituţie, de reguli juridice sau morale. Devălmăşia în care
a condus România, s-a repercutat în tot şi în toate, s-a dat priceput în domenii paralele cu
pregătirea sa, şi-a impus voinţa în decizii care erau de competenţa guvernului ori a

106
parlamentului, chiar şi a justiţiei şi a încurajat furtul, abuzuri de tot felul şi un amestec deranjant
a străinilor în treburile ţării. Cei zece ani cât a fost preşedinte Băsescu, sunt consideraţi zece ani
negri pentru România, când a fost un fel de război împotriva românilor, cu efecte nefaste
propagate în timp. Iar pierderile înregistrate de ţară, le compara cineva, cu distrugerile din al
doilea război mondial, fiind necesari mai mulţi ani pentru a ne reveni. Băsescu a venit la putere
prin alegeri libere, tipic româneşti, adică aranjate ( cu voturi cumpărate cu mici atenţii, turism
electoral, cultivarea unor emoţii negative faţă de concurenţă, alianţe conjuncturale pe care tot el
le-a numit imorale, aspecte relatate pe larg în presa vremii ). De altfel un istoric preciza, că în
toată istoria României, nu au existat alegeri cu adevărat libere. De unde şi spusa: „ Vin ai noştri,
pleacă ai noştri şi sunt în pagubă doar proştii „ . În zece ani, a constituit şi consolidat o
nomenclatură deosebit de toxică pentru România, prin reactivarea descurcăreţilor din comunism
şi postrevoluţionari. A folosit în ascensiunea şi menţinerea sa la putere, metodele de început a
consolidării comunismului în România, acţionând brutal, promovând în funcţii înalte, persoane
santajabile, speculând la maxim faptul că în ţară, poporul încă nu şi-a format anticorpi
împotriva comunismului reformat sau a abuzurilor de putere, nici din punct de vedere legislativ
şi nici ca atitudine civică. Încă suntem vulnerabili ca naţiune, oricând poate reapărea un nou
Băsescu. Băsescu ( a se înţelege guvernarea sa ) a folosit excesiv şi obedient factorul extern în
perpetuarea puterii ( vezi adjudecarea rezultatului referendumului din anul 2012 ), uneori chiar
ipocrit, pe de o parte îi critica pe ruşi şi tacit a tolerat acapararea şi punerea pe butuci şi chiar
lichidarea siderurgiei româneşti, după cum a rezultat din mai multe relatări de presă. A făcut
cele mai dure experimente pe poporul român ( tăieri salarii, pensii, închidere şcoli, spitale,
credite externe, nesocotirea votului popular ), pentru ai pune răbdarea la încercare şi al
îngenunchea, printr-o „ militarizare „ excesivă a statului, inducerea sentimentului de frică, dând
cale liberă occidentului, să ne facă şi să ne impună reguli în casa noastră. Pentru că Băsescu a
bătut în strună străinătăţii iar în ţară s-a dat mare bărbat de stat şi culmea i-a ţinut 10 ani, cu
discursul împotriva corupţiei, care a devenit în fapt mai înfloritoare. Şi în apărarea statului de
drept şi a justiţiei, a fost multă ipocrizie. A avut totuşi Băsescu, multe lăcuste în jurul său, care
supravieţuiesc încă după el, care au exfoliat ţara de „ frunzele „ ( a se citi resursele ) care-i
asigurau oxigenul de fiecare zi. Sigur aflăm acum că s-a deschis un proces privind „ Erata „ de
la validarea referendumului din anul 2012, dar răul a fost făcut. Nu a trecut mult timp şi s-a
clasat dosarul acestui proces. Fără cuvinte!
Prea multe se întâmplă în România, după, după.., când umblăm după iepuri şi prindem
fluturi. Sunt mulţi care vor să câştige timp, să li se prescrie faptele şi să uite lumea. Mai mult
fostul preşedinte, se aruncă în continuare pe „ România lui „ ( cum s-a exprimat personal )
pentru a face „ bine românilor „ . Culmea în discursul său, critică tocmai sistemul şi orânduielile
făcute de el, care au fost o pacoste pentru ţară, că nu ştii ce să mai crezi. Într-o opoziţie care
calcă în gropi, el deşi contestat, este cel mai vocal. Cine îl poate opri şi să-l convingă să se uite
în oglindă, ori să se spovedească la un popă, cât despre procurori, când va fi cazul, îl caută ei?
Dar cum este un bun actor în politică, poate reactiva proverbul: „ În ţara orbilor, cel cu un ochi
este împărat „ .
Acum la Cotroceni, ne întâmpină noul preşedinte Iohannis, ales cu o mare majoritate de
voturi ale românilor, deşi este neamţ, a fost primar al Sibiului şi prin politica mare de la
Bucureşti a fost doar în trecere. Acestea de fapt au fost şi punctele sale tari în faţa românilor. A
promis din prima că va face altfel de politică şi românii chiar l-au crezut. Aşa cum Băsescu a
intrat în istorie, cu spusa adresată românilor: „ Să trăiţi bine! „ şi ulterior a precizat, că nu a fost
o promisiune ci o urare, Iohannis este pomenit pentru expresia „ Ghinion „, ca o explicaţie dată

107
unui reporter, la cum se face că el ca profesor a reuşit din meditaţii, să achiziţioneze mai multe
case şi alţii nu au avut acest noroc. Preşedintele este o persoană calculată, nu face risipă de
cuvinte, pare a fi mai mult un om al faptelor, a dat la început unele declaraţii ( deşi a preferat
mai mult presa străină ), de unde părea că se ţine de promisiuni. Numai că nu au durat prea mult
aceste „ garanţii „ că au început să iasă pe ţeava de eşapament a preşedintelui unele expresii de
genul: „ Ne-am luat ţara înapoi „ , „ Vreau guvernul meu „ , „ Partidul meu „ , ori o tăcere
complice când s-au semnalat unele abuzuri în justiţie, unele chiar la nivel înalt, reevaluarea şi
numirea în demnităţi importante, a unor persoane apropiate de Băsescu, cât şi trecerea
transparentă şi vocală de partea partidului liberal. Semne de întrebare au stârnit şi respingerea la
promulgare, a unor coduri cruciale pentru ţară, cum au fost Codul silvic şi Codul fiscal.
La început părea că preşedintele şi primul ministru colaborează foarte bine instituţional,
inducând o anumită linişte, siguranţă şi stabilitate în ţară, ca ulterior să se ajungă în situaţia, că
se salută dar nu-şi vorbesc, din păcate tonul acestei disoluţii a fost dat de preşedinte ( nu a putut
uita confruntările electorale, din campania electorală pentru preşedinţie, când a fost pus în
inferioritate ). Până la urmă, eforturile sale, nu au fost zadarnice, a reuşit să scape de Ponta, care
cam stătea în soarele său. Se va vedea cât îl doare pe preşedinte de români sau este preocupat
să-şi gâdile orgoliul personal. Pe moment ar vrea să joace cartea omului providenţial, dar este
riscant că poate deconta singur, în cazul unui eşec. Deşi au ales românii un neamţ ca preşedinte,
care a venit cu lozinca lucrului bine făcut şi deprinderea de a înainta pas cu pas, din interese
politice şi economice, se pare nu numai interne, s-a molipsit preşedintele repede de meteahna
românilor, ca în cazul evaluării unei situaţii, să-i spunem neconforme, să se caute întâi
vinovaţii, fie ei şi închipuiţi şi apoi să se analizeze cauzele, demers pentru care este puţin
interes. Suntem de râsul lumii, în situaţii critice, când noi ar trebui să ne solidarizăm, să nu
judecăm emoţional, dăm totul pe dezbinare şi răfuială.
Este încă sita nouă pentru preşedinte, o pondere mare a românilor au încredere în el, dar
se poate eroda simţitor, dacă se va constata că unele din deciziile sale, nu sunt emanate din
laboratorul minţii şi a conştiinţei sale şi nu au ca fundament interesul naţional, el fiind în fapt o
persoană folosită de alţii, pentru aşi impune şi apăra interesele. De altfel rămâne un mare semn
de întrebare, cum s-a reuşit a la Iosefini, ca în primul tur al alegerilor prezidenţiale, Iohannis, să
aibă cu un milion de voturi mai puţin ca oponentul şi în al doilea tur, cale de săptămâni, nu
numai să recupereze, dar să întreacă concurentul cu un milion de voturi? Şi de aici o altă
întrebare, cât va reuşi să fie preşedintele celor care l-au ales şi cât a celor care „ l-au ajutat „?
Până la urmă fiecare circulă pe drumul lui, şi pentru că suntem în România, drumurile mai au şi
gropi.
Pentru că ne referim la revoluţie, este de înţeles că şi sistemul de justiţie a intrat în
morişca ei. Ca şi alte domenii de activitate şi justiţia ca a treia putere în stat, a avut o perioadă
de tranziţie de la un regim la altul, astfel se căuta ştergerea urmelor exceselor şi abuzurilor din
vechiul regim şi se manifesta un exces de zel pentru a se intra în graţiile noii puteri politice.
Piatra de încercare a justiţiei a fost procesul de judecare a soţilor Ceauşescu, când justiţia prin
reprezentanţii ei, a jucat într-o piesă de marionete, cu final previzibil şi o judecată pripită şi
sumară. Ceea ce nu a acoperit pe nimeni de glorie sau bănuială de bune intenţii. În ultimul timp,
unii s-au exprimat în spaţiul public, că împuşcarea soţilor Ceauşescu, a fost comandată din
străinătate. Este o scuză, care nu elimină efectele.
Tot atât de importantă s-a dovedit a fi justiţia şi în perioada mineriadelor, când s-a
acuzat din partea victimelor, abuzuri şi judecăţi sumare. Dar să spunem că acestea ar fi fost

108
greşelile copilăriei, când justiţia îşi căuta propriul drum, prin atestarea independenţei sale,
consacrată prin Constituţie.
Cum a reuşit acest demers, s-a văzut peste ani, când s-au făcut mai multe reforme, care
mai mult au derutat, atât pe unii slujitori ai justiţiei, cât şi pe cetăţenii de rând. Din păcate s-a
văzut oul şi nu boul, furnica şi nu elefantul, suspiciunea şi nu fapta, ascultări de telefoane şi
denunţuri şi mai puţin probe indubitabile, s-a mers pe ordine şi indicaţii şi nu pe convingeri
pornite din propria conştiinţă şi a unor prevederi legale nediscutabile, s-a inoculat frica în
sistem şi chiar în cetăţeanul de rând, pe de o parte cei din sistem să nu iasă din rând, pe de altă
parte, cetăţeanul de rând să moară cu dreptatea în mână. Aşa a ajuns societatea românească
plină de nelinişti, acţionând emoţional, bântuită de frica generată de organele statului iar pe de
altă parte de violenţa din societate şi de pe stradă. Multe se trag, de la cei care ţin în mână
balanţa dreptăţii, numai că le cam tremură mâna. Poate şi unde a turnat cineva în apa lor de
băut, treptat şi periodic o doză de otravă politică, ori felia unora de pâine, a fost unsă cu lăcomia
îmbogăţirii peste noapte ori a promovării în funcţie peste rând. Pe aceste considerente, justiţia a
început să semene tot mai mult cu medicina, dar nu în aspectele curative de succes, ori
nedureroase pentru om. Constatăm că în lipsa a mulţi ani de prevenţie, s-a ajuns direct la
chirurgie şi pentru a se elimina cangrena corupţiei, se taie şi se înlătură şi carnea vie din jur. Se
confundă uneori organele de tratat, de extras ori extirpat. Se extrage măseaua bună şi rămâne
cea cariată, se operează piciorul stâng în loc de piciorul drept, se confundă rinichiul cu ficatul.
Softul justiţiei apare la vedere virusat fie de politică, de boala şpăgii, de excesul de forţă, uneori
de improvizaţie şi de dereglare a mecanismelor de autocontrol şi evaluare a unor acţiuni cu
impact social. Parcă prea uşor, se poate distruge bunul renume, lipsirea de libertate şi atenta la
viaţa omului ori bloca bunul mers al guvernării ţării şi păstrarea unui anumit echilibru în
societate.
Din păcate în multe domenii de activitate şi instituţii postrevoluţionare, este resimţită şi
prezentă recomandarea făcută în zilele revoluţiei de actorul Caramitru, scriitorului Dinescu : „
Mircea fă-te că lucrezi! „ , pare a fi ca un fel de blestem pentru România. Sigur că nu putem
generaliza, dar tocmai existenţa unor ieşiri din peisaj şi a credinţei că pot fi prevenite şi
eradicate, ne face să punem reflectorul, pe ceea ce nu merge sau merge prost. Fuga după „
imagine „, lipsa de rigoare şi confruntarea permanentă de orgolii, nu au nici o legătură cu ţara şi
dreapta măsură.
Este la vedere cum justiţia este amestecată şi folosită în răfuieli politice, sub pretextul
luptei împotriva corupţiei, operând pe efecte şi nu pe cauze ( care de fapt nici nu sunt în curtea
ei ) în timp ce în ţară, la nivelul de jos, ia amploare infracţionalitatea şi chiar violenţa, care
afectează liniştea şi securitatea cetăţeanului de rând. Iar la nivele de putere şi decizie, ţara,
guvernarea apare blocată şi ineficientă. Aşa pot apare magistraţii, ca nişte pompieri, care se
deplasează într-o direcţie opusă, faţă de locul unde se anunţă şi este de fapt incendiul. În fond
nici politicienii nu-şi fac treaba, generând corupţie în proporţie de masă, pentru că din calcul,
frică şi indolenţă nu fac legi pentru asanarea societăţii şi nu lasă ori nu determină instituţiile să-
şi îndeplinească menirea. Aşa cum şi unii magistraţi care fac mare caz de independenţa
justiţiei, pe ce se vede şi se simte, sunt tot mai greu de crezut.
Chiar merită să tratăm mai pe larg această nestemată „ DREPTATEA „ , din punct de
vedere a simţului comun şi a celor chemaţi şi aleşi să o înfăptuiască.
Atunci când statul garantează şi acordă condiţii pentru funcţionarea justiţiei, pusă în
slujba adevărului şi a binelui, se instaurează DREPTATEA, se descurajează infracţionalitatea şi
violenţa, dând un sentiment de securitate individuală şi colectivă cetăţenilor săi. În viaţă

109
noţiunele de dreptate şi nedreptate se asociază ca trăire a omului, direct cu noţiunele de bine şi
rău, ca şi consecinţe a primelor două, în timp ce adevărul şi falsul, constituind premisele
dreptăţii şi nedreptăţii, pentru a aspira să fie pe aceeaşi treaptă de evaluare, ar presupune
posibilităţi de prevenţie şi puterea individuală a omului de aşi face singur dreptate, ori după cum
ştim dreptatea dorită şi meritată, ne este vămuită, furată şi chiar interzisă de alţii. Dacă ar fi să
facem un exerciţiu, este evident încă de când ne sculăm dimineaţa, să constatăm că vremea este
bună sau rea, iar în sinea noastră, asociem imediat, vremea bună cu ceva drept şi după caz cea
rea cu ceva nedrept. Cu referire la începuturile noastre în ale vieţii, constatăm ca şi în primul
caz, că Dumnezeu nu a fost aşa drept cu unii care s-au născut urâţi, alţii bolnavi, alţii au văzut în
jur doar sărăcie, alţii sunt fără de noroc. Cum observăm dacă am privi aceste atribute ale
oamenilor în oglindă, obţinând opusul lor ca şi daruri de la Dumnezeu, ele sunt independente de
voinţa omului şi ţin de cineva, care poate judeca şi dispune.
Însoţind omul în cursa vieţii, când trebuie să-şi câştige existenţa, să relaţioneze cu
semenii, să se conformeze normelor morale şi juridice, cu referire la experienţa proprie sau a
altora, se exprimă cu năduf uneori, cum că sunt prea multe nedreptăţi în lumea asta. Înaintând
omul în vârstă dă de necazuri, când ar trebui să opereze dreptatea ( ca şi simţământ propriu ),
tronează uneori cu neruşinare nedreptatea. În asemenea situaţii omul imploră ajutor de la
Dumnezeu, nemaifiind în drept de a-i face imputaţii ca în exemplele de mai sus, pentru că multe
i se trag de la semenii săi. Este de înţeles că societatea nu poate funcţiona fără reguli, în fiecare
om mai există o pondere importantă de manifestare instictuală, aşa cum unii nesocotesc cu voie
sau fără voie legile în vigoare şi atunci s-a creat justiţia ca instituţie şi putere a statului, care să
judece şi să sancţioneze abuzurile, să facă dreptate, asigurând buna funcţionare a societăţii.
A evoluat lumea, dar numai pe unele direcţii. Cum spunea Schopenhauer: “ Sălbaticii se
mâncau între ei, iar oamenii civilizaţi se înşeală între ei “. De aceea aşa cum susţinea Iorga: “
Dreptatea e chipul prin care se înfăţişează în viaţa semenilor legea prin care lumile se ţin în
fiinţă “. Am putea spune că justiţia este un fel de sanitar al societăţii, care foloseşte după caz “
medicamente “ şi chiar “ bistiriul “, pentru sănătatea “ pacienţilor “, prevenind “ molimele “, “
bolile incurabile “ şi tratând “ bolnavii cronici “. Ce nobilă misiune şi ce onorabili şi
incoruptibili, trebuie să fie slujitorii justiţiei! Magistraţii ( ce cuvânt plin de măreţie! ) sunt cele
mai perfecţionate şi etalonate maşinării omeneşti, care procesează fără milă şi patimă, cu gândul
la lege şi la propria conştiinţă, cu ochii la fapte, probe, realităţi şi urechele la cei din faţa lor,
printr-o imparţială judecată ( un atribut dumnezeesc ), prin cumpănirea celor două talere cu
faptele în unul şi în celălalt răsplata ori pedeapsa după caz, instaurându-se ceea ce nu ar trebui
să tagăduiască ori să comenteze nimeni, DREPTATEA. Este cu litere mari, pentru că ea ar
trebui să apere libertatea, avutul, onoarea, credinţele şi sentimentele oamenilor. Poate nu
întâmplător Aristotel spunea că : “ Dreptatea este o virtute socială “. Decurge logic din
nobileţea profesiei de magistrat şi din misiunea lui socială, ca sentinţele ( pedepsele ) să
conducă la îndreptarea omului, să fie atât de uşoare până la limita ruşinii şi remuşcării a celui
judecat şi atât de aspre, încât să descurajeze pe alţii în a face astfel de fapte.
Opusul dreptăţii este nedreptatea. Să analizăm cărările şi uşile, prin care intră abuziv
nedreptatea în actul de justiţie şi în comportamentul celor chemaţi să instaureze şi să apere
dreptatea. Un factor cu mare impact, în dereglarea actului de justiţie, îl constituie amestecul
abuziv al politicului, cu procese făcute la comandă, unele complete de judecată devenind
adevărate comandouri, care execută orbeşte ordinele şi indicaţiile primite, distrugându-se
destine umane şi inducând spaimă în societate. Nu concep cei care deţin puterea politică, să nu
aibă şi drept de judecată asupra semenilor. Esop are în acest sens o poziţie lămuritoare: “ Nu

110
trebuie să învinuim pe cei care fac nedreptăţi, când sunt supuşii altora, ci pe cei care îi pun la
cale “. Dar unde este conştiinţa judecătorilor? Poate de aceea se discută, de o justiţie imanentă,
când unii care judecă strâmb, cad sub povara mustrărilor de conştiinţă. Nu mai puţin nociv
pentru justiţie, este corupţia magistraţilor, când se formează adevărate mafii, filiere, prin care
sunt făcuţi scăpaţi hoţii, tergiversate procesele şi se dau soluţii care frizează absurdul şi
eludează adevărul. Ar mai putea fi incompetenţa magistraţilor, când îşi face loc prostia,
interesul, ori reaua pornire, care sunt potenţate şi de influenţa primelor două cauze. Din păcate
în socialism, a fost o justiţie asumată pe faţă de sistem, deseori cu judecăţi formale, la comandă
politică şi evident părtinitoare, făcându-se abuzuri, până la crime.
Tot cu referire la România, trecându-se la capitalism, s-a statuat prin Constituţie,
independenţa justiţiei şi recunoaşterea ei ca a treia putere în stat, alături de cea legislativă şi cea
executivă. Numai că fără a generaliza, constatăm că o parte din justiţie, funcţioneză în cârjele
politicului, este coruptă şi a făcut să scadă în popor încrederea şi respectul pentru justiţie pe
ansamblu. Se dau sentinţe fără probe, pe probe indirecte, pe influenţe telepatice, pe probe
fabricate ( inventate ), prevalând în unele sentinţe imaginaţia judecătorilor în detrimentul
raţiunii. De aici sentinţe cu pedepse exagerate ori achitări bătătoare la ochi. Se face mult
spectacol cu înregistrări de convorbiri telefonice, transmisia arestărilor la televizor, ori
descinderi cu mascaţii. Unii condamnaţi, au câştig de cauză la CEDO şi plătesc românii
despăgubiri. Sunt evident unele exagerări cu scop politic şi nu justiţiar. Se caută un fel de
aburire a cetăţenilor, cum că în unele sentinţe controversate, nu este vorba de adevăr ca
evidenţă, ci de adevăr în sens juridic! Sau că nu s-a urmărit adevărul ori dreptatea, ci deblocarea
societăţii! În fapt este o formă voalată de a se face politică.
Este şi o anumită tendinţă în justiţie, de a se sustrage controlului societăţii, clamându-se
independenţa, nu se recunoaşte că se mai greşeşte şi de aici nu este nici disponibilitate pentru
îndreptare. Se ascund mulţi din cei care mimează apărarea dreptăţii sub pălăria “ măreţiei
dreptului “ ( cum se exprimă unii dintre ei ). Culmea ironiei, dar şi al ghinionului pentru ţară, că
mulţi ani a fost guvernată de alianţa politică DA ( dreptate şi adevăr ), când au fost cele mai
mari abuzuri şi acte de corupţie, de după revoluţie. Se invocă statul de drept, care emană tot mai
puţină democraţie, apar evidente unele apucături de limitare a drepturilor cetăţeneşti, o hărţuire
a presei militante şi o protejare a celor care de-a lungul anilor au devalizat ţara. Sunt semne
timide, care cresc în intensitate, din partea de jos a societăţii, că aşa nu se mai poate. Aşa că
rămâne un vast teritoriu, ce trebuie cucerit de DREPTATE. Să fim optimişti, vor fi poticneli,
dar şi rezultate. Ca să nu ne pierdem orice speranţă, să evităm rolul pesimistului, care susţine că
dreptatea este o manipulare şi adevărul o fată morgana.
Presa ca a patra putere în stat, mai mult clamată decât recunoscută, merită şi ea
analizată. Numai când mă gândesc, ce foame de presă era imediat după revoluţie. Aproape că
nu era român care să nu-şi cumpere mai întâi ziarul şi apoi pâine, lapte şi ţigări. Unii rugau un
vecin sau un coleg, să-i ia ziarul din ziua respectivă, care se putea epuiza repede. De unde acest
interes? Era o anumită descătuşare, o prezentare a evenimentelor de la faţa locului ( cum am
mai spus, revoluţia a avut replicile ei, care s-au consumat pe parcursul a mai mulţi ani ). Pe de
altă parte era şi diversificarea ( nu era doar ziarul Scânteia, ca înainte ), o prezentare a
evenimentelor din mai multe unghiuri, ce păreau credibile, se pleda pentru adevăr, pentru
dreptate, îi făcea importanţi pe cei mai mari anonimi şi se dădea impresia, că se schimbă
oamenii, instituţiile, ţara, erau multe de reparat, de construit, de revendicat.
Mulţi ani românii, s-au regăsit apăraţi, reprezentaţi şi încurajaţi de presă, să creadă, să
spere, să lupte. Jurnaliştii erau chiar nişte „ oşteni „ ai cetăţii, de veghe zi şi noapte la liniştea şi

111
cerinţele cetăţeanului. Era o perioadă de pionierat şi pentru această breaslă, când multe se
făceau dezinteresat, de dragul meseriei şi pentru o existenţă decentă. Am putea încadra în acest
chenar al decenţei, de apărare a interesului public şi individual al cetăţeanului, de a face chiar
educaţie, a forma o opinie avizată pe o problemă sau alta, a face transparentă activitatea
instituţiilor statului, emanate de revoluţie, aproape toată mass-media românească. Era pe atunci
în presă o unitate în diversitate şi o meserie căutată. Erau jurnaliştii „ copiii teribili „ ai
societăţii, îi respecta toată lumea, unii se temeau de ei, erau o forţă recunoscută ca şi putere în
stat şi se manifesta ca atare. Ei contribuiau din plin la formarea anticorpilor societăţii, să se
poată lua cea mai potrivită atitudine, în timp real, pe o problemă sau alta, punând în mişcare
instituţiile statului, a se identifica vinovaţii pentru fapte reprobabile şi ai evidenţia pe cei
meritoşi. Merită toată preţuirea şi admiraţia, jurnaliştii care şi-au păstrat peste timp
verticalitatea, demnitatea, simţul adevărului şi a dreptăţii. Nu este prea lungă viaţa jurnaliştilor
adevăraţi, trăiesc în mult stres şi cad răpuşi de boli ori în războaie, care nu sunt ale lor.
Numai că peste ani când a intrat adânc în societate morbul lăcomiei capitaliste, presa a
început să cânte alte melodii. Auzeai că cei de la Ziarul X sau Y, l-au şantajat pe directorul sau
administratorul firmei X, pentru a le sponsoriza contracte de publicitate sau a le plăti bani negri.
Au început să se încropească coaliţii împotriva naturii, cuprinzând oameni de afaceri,
politicieni, poliţişti, magistraţi şi jurnalişti, presa luând culoarea mediului, făcând din alb, negru
şi din negru, alb. Cele prezentate în presă erau prea macheate şi deformate faţă de realităţile
trăite de oameni şi pe cale de consecinţă, ediţiile de presă ce perverteau conştiinţele cetăţenilor,
au devenit o simplă maculatură, care nu mai prezenta interes şi bloca spaţiile chioşcurilor de
ziare. Între timp tot mai mulţi români, s-au emancipat şi nu mai vreau să gândească cu capul
altora, ci cu a lor şi apoi prea mult can-can, plictiseşte şi oboseşte. Aşa s-au retras din piaţa
publică ziarele, ca nişte fluturi de primăvară, manifestându-se în mediul virtual, că poate o fi
mai uşor omului, să apese pe un buton al calculatorului, decât să facă un drum până la chioşcul
de ziare.
Între timp cei care lucrează în presă, în lupta lor pentru existenţă dar şi pentru înavuţire,
au început nu numai să „ mănânce „ pe alţii din afara sistemului, ci să se „ mănânce „ între ei,
conducând la falimente în lanţ.
Şi dintr-o presă care dădea spectacole în piaţa publică, primea ovaţii meritate, s-a trecut
la altă etapă, când un ziar sau o televiziune, a fost preluate de un potenţat financiar, de regulă
bine plasat şi politic, pentru a se menţine în viaţă şi de a trăi din ce produce, în spiritul celui mai
sănătos principiu capitalist. Sigur este şi o politică editorială, cine plăteşte, poate şi comanda.
Ce a ieşit la vedere din această metamorfoză, când s-a trecut de la prin noi înşine, să depindem
de alţii?
O să dăm întâietate televiziunilor, dacă porţi telecomanda pe mai multe posturi, ai
impresia că se transmite din ţări diferite. Când mai aprofundezi puţin lucrurile, constaţi că nu au
nici o trecere evenimentele care nu reprezintă o „ ştire „ , adică să atragă marea masă a
oamenilor, fiind prefaţată de expresii de genul: „ exploziv, extraordinar, bombă, exclusivitate,
dezvăluire, minune, şoc etc. şi urmează imagini şi comentarii despre abuzuri, acte de violenţă,
sex, violuri, consum de alcool, droguri, vedete fabricate în timp tot de televiziuni, furturi, acte
de corupţie, descinderi ale organelor de poliţie şi justiţie la domiciliul cetăţenilor, al firmelor ori
al instituţiilor publice. Cum ne putem da seama, ne-a inundat răul şi nu este loc, timp şi bani,
pentru a face educaţie românilor, a le prezenta modele de reuşită ori de ai delecta cu produse de
cultură, sunt preferate cele care cresc spontan, ori fast food, cum am văzut mai sus. Până şi

112
prezentarea buletinului meteo la televizor, este politizat, folosind expresii încărcate de spaimă şi
neprevăzut, de multe ori aşa ca să fie ţintuit românul în faţa televizorului.
Pentru variaţie, mai apare câte o persoană ( personalitate până mai ieri ), care este
linşată public, prezentându-se un pomelnic, de păcate făcute ori închipuite. Nu doar cel în cauză
este făcut surcele şi cei din familie sunt căutaţi şi în cusutura pantalonilor. Sunt prezentaţi ca un
fel de duşmani ai poporului, de multe ori cu tuşe groase, dar pentru fapte care au trecut
nepermis de uşor, peste ceea ce trebuiau să prevină, ori să înăbuşe în faşă, instituţiile statului,
plătite din bani publici. Din păcate sunt şi situaţii, când se fac comandate unele aşa-zise
dezvăluiri sau „ ştiri pe surse „ , când i se distruge omului cariera, reputaţia, uneori este băgat în
spital, pentru fapte fabricate, înscenate şi răuvoitoare. Ulterior se dovedeşte omul nevinovat, dar
cui îi mai pasă!
Pe aceeaşi linie se înscrie şi presa scrisă, când se lucrează la comandă, pentru cine
plăteşte. Pentru a se da un aer de mister, de a explica ingerinţa altora în presă, în ultimii ani se
vehiculează tot mai mult, că în presă şi nu numai, ar lucra „ ofiţeri acoperiţi „. Adică un ochi
vigilent al statului, care să arate presei direcţia, tonul şi priorităţile relatărilor de presă. Nu se
mai miră nimeni, când în mass-media românească se anunţă încă o insolvenţă cu iminenţă de
faliment, când un organ de presă, devine o oficină în serviciul cuiva. Mai nou diferite ziare şi
reviste, oferă premii, fiind cunoscută slăbiciunea românului pentru pleaşcă. Nu mai contează
orientarea şi crezul revistei, banul să iasă.
Din nefericire, mulţi jurnalişti din presa scrisă şi de la televiziuni au intrat în damblaua
mimetismului, renunţând pentru bani, la crezul şi vocaţia jurnalistului, ei lucrează pe comenzi şi
deseori după dictare ( primesc dinainte întrebările de adresat intervievatului şi chiar articolul
scris de sponsor ). Citind un articol sau privind o emisiune moderată de ei, ai impresia că te afli
într-o frizerie ( nu într-un studio de presă independentă, obiectivă, militantă ) când clientul
trebuie să fie frezat ori coafat cum vrea el, cu perciuni mai lungi sau mai scurţi, cu coadă la
spate, cu părul în ochi, cu gene şi unghii false etc. Ce comandă socială sau formarea unei opinii
pe probleme arzătoare a comunităţii, nu domnule noi contăm, doar pentru cel care ne plăteşte şi
ne dă şi bacşiş. Această descalificare, obedienţă şi lăcomie pentru bani, a unor jurnalişti, nu
numai că-i face penibili şi ridicoli raportat la prestaţia lor, răul mare este făcut cetăţeanului,
societăţii, când printr-o manipulare ieftină, se promovează false valori, se încurajează furtul,
abuzurile de tot felul şi lichelismul, până la violenţă şi dictatură. Este dacă vreţi un fel de
adormire a gărzilor în post, când cei din jur îşi pot face de cap. De înţeles că nu putem
generaliza, dar nu sunt cazuri rare ci un fel de molimă. Ce folos dacă presa are putere, dacă o
foloseşte şi o iroseşte, pentru prostirea cetăţeanului şi nu în slujba lui. De menţionat că
asemenea derapaje, nu le întâlnim doar în campaniile electorale, când este o mare inflaţie de
minciună şi manipulare ci şi în parcursul timpului, pentru a fi parfumaţi zilnic cei de la putere.
Ce a putut deveni presa din România, din a patra putere în stat, cum este percepută în
limbajul curent, recunoscută chiar şi prin Constituţie, abilitată să emită opinii, să formeze
convingeri, să promoveze adevărul şi să apere dreptatea!
Pentru că şi-a făcut-o cu mâna ei, tratând realităţi, fără legătură cu viaţa de zi cu zi trăită
de români, transformându-se în oficine de propagandă conjuncturală şi pentru cine este la putere
( nu ne referim doar la politicieni ci şi la diferite organe ale statului cu pretenţii de arbitru social
şi politic ), presa a fost şi mai mult umilită de guvernanţi, fiind o tentativă, de a fi considerată
vulnerabilitate la adresa securităţii naţionale. Cum s-a dovedit în timp, s-au putut găsi motive,
ca aproape toţi mogulii de presă, să intre în puşcărie.

113
 Prea multă politică poate şi dinamiza dar şi împuţi totul. Pe cine pune pe gânduri,
declaraţia dată de fostul preşedinte Băsescu, cum că în România este „ un stat mafiot”?! În fapt
este o maşinărie infernală, pusă în funcţiune de Băsescu şi acum chipurile, ar vrea s-o oprească.
Să-l credem? Presa a făcut mare şi tare sistemul şi l-a pus în valoare pe Băsescu. Aşa a devenit
presa în România o victimă, un leu ramolit, în care dă orice măgar cu piciorul. Dintr-un câine al
democraţiei, a devenit un mieluşel, ce poate fi sacrificat în fiecare zi. Sunt şi percepţii mai rare,
cum că presa este un fel de uliu de pradă şi de aceea fiecare cetăţean îşi apără cum poate „
găinile „ . Unde sunt bani în joc şi se respiră aburii puterii, nu va fi presă obiectivă, militantă şi
credibilă. Cum este de înţeles, nu putem generaliza, sunt şi oaze de presă cu jurnalişti obiectivi
şi verticali, care aduc servicii benefice pentru naţiune.
Este mare nevoie de presă, dar cine va reuşi să o relanseze şi să o facă credibilă?
După vizita făcută la cele patru puteri din stat, merită să insistăm puţin şi asupra „
băieţilor de mingi „, care fac ( sau ar trebui să facă ) ca aceste puteri să funcţioneze în parametri,
să le pună mingea la fileu şi să reintroducă în teren mingile pierdute.
Să începem cu poliţia, aceasta manifestă slabă viteză de reacţie la diferite evenimente (
noroc de componenta pompieri, care le spală obrazul ). Pe fondul unei evidente indiscipline
interne, se cade uşor la pace cu infractorii şi întâlnim poliţişti prezenţi în mafii constituite din
procurori, judecători, interlopi şi chiar oameni politici. A luat o mare amploare violenţa în
stradă, în familie, în şcoli iar autorităţile apar neputincioase, însăşi poliţiştii căzând victime.
Suntem departe de a asigura securitatea individului pe stradă şi acasă. A devenit o problemă
naţională, securitatea în traficul rutier! Chiar nu se poate face ceva, să nu mai avem 2000 de
morţi pe şosele, anual?
Serviciile de informaţii, sunt percepute de mulţi români ca fiind continuatoarele vechii
securităţi, nu-i vorbă că din păcate au unele apucături ale acesteia. Sigur se folosesc metode mai
soft, dar au indus neliniştea şi chiar frica în rândul populaţiei. În special politicienii, oamenii de
afaceri, dar nu numai ei, au temerea că le sunt ascultate convorbirile telefonice şi le este violată
intimitatea, de multe ori fără motive temeinice şi aprobări legale. Aceste ascultări a telefoanelor
ori prin mediu ambiant, demne de recorduri naţionale şi chiar mondiale, au blocat arhivele
tribunalelor cu zeci şi sute de dosare ce conţin înregistrări ale convorbirilor telefonice, doar
pentru un proces. S-a instalat un fel de paranoia naţională, când se caută neutralizarea
telefonului, în convorbirile private, se discută codificat ori în cimilituri ( ceea ce uneori poate
agrava situaţia, că se pot interpreta şi cele mai bune intenţii ori convorbiri nevinovate ).
Organisme înfiinţate pentru a ne apăra de răufăcători şi de terorişti, exersează în fapt teroarea în
rândul propriului popor, prin netransparenţă, slabă comunicare, amestec în jocurile dintre
puterile statului şi intrarea cu bocancii în intimitatea individului. Nu-i exclus să plătească oalele
sparte şi pentru alţii, care dotaţi cu aparatură de ascultare îşi pot depăşi competenţele, fac excese
şi chiar abuzuri. Dar cine se crede curat, să ridice piatra!
Au răsărit aceste servicii după anul 1989, ca ciupercile după ploaie, parcă pentru a
releva mai bine, neîncrederea între guvernanţi şi popor şi chiar între cetăţeni. S-a indus în
mentalul colectiv, că pe raţiuni de „ securitate naţională „ sunt ascultate telefoanele românilor,
cu sau fără aprobare şi în mod excesiv se folosesc stenograme, uneori contrafăcute cu aceste
ascultări devenind „ probe „ pentru condamnări în tribunale. Deşi prin natura activităţii lor,
acestea au o muncă discretă, afinitatea lor pentru puterea politică este la vedere. Cum ştim
menirea lor este de a veghea la liniştea cetăţeanului şi la interesul ţării, dar pe fondul
ameninţării terorismului, au intrat în jocuri care pot afecta drepturile cetăţeneşti. Acest argus,
care sunt serviciile secrete, prin puterea alocată şi adjudecată şi dotările pe măsură, de departe

114
se vede că ele controlează tot ce mişcă în societate. Numai că persistă întrebarea, pentru cine
lucrează? Deseori fără răspuns sau un răspuns evaziv ori în doi peri. Dându-şi mâna cu organele
de justiţie prin protocoale netransparente, având ca loc de întâlnire „ câmpul tactic” ( cum s-a
exprimat un general din SRI ) şi bazându-se pe serviciul „ acoperiţilor „ , deseori blochează
mecanismele democratice de funcţionare a societăţii, sugrumă iniţiativa guvernamentală şi
individuală, neglijează prevenţia, înregistrează greşelile tuturor, care apoi sunt exploatate
conjunctural, deseori pe motive politice sau de afaceri. Se sustrag controlului societăţii şi de
aceea pot face cele mai incredibile jocuri, îndepărtându-se de adevărata lor menire.
Pentru a fi în rând cu lumea, s-a mai înfiinţat şi o agenţie naţională de integritate, care
prin menirea sa, tratează incompatibilităţile celor care deţin demnităţi publice ori au acumulat
averi nejustificate. Numai că în timp, s-a dovedit a fi mai mult un fel de vânătoare de vrăjitoare,
cu oameni hăituiţi, făcuţi de ruşinea lumii şi cu funcţiile pierdute, ca ulterior să aibă câştig de
cauză în instanţă, după ce răul a fost deja făcut. Este evident că au lucrat pe comenzi politice,
care i-au îndepărtat de menirea constituirii acestei agenţii. Mai mult chiar şeful acestei agenţii, a
fost reţinut de procurori, pentru o presupunere că a păgubit bugetul de stat, în complicitate cu
alte persoane. Deci să faci ce spune, nu ce face popa, cum spune proverbul.
Nu putem omite din înşiruirea instituţiilor statului, Agenţia Naţională a Finanţelor
Publice, care deşi este doar un apendice al Ministerului de Finanţe, devine importantă că asigură
colectarea la bugetul de stat, a impozitelor şi taxelor de la firme şi populaţie. Cum este de
înţeles este o legislaţie în acest sens, care trebuie aplicată fără discriminare şi abuz. Numai că în
„ bunul „ nostru obicei şi aici s-au întâmplat în timp derapaje evidente, prin acţiuni dirijate
politic ori prin abuzuri instrumentate de unii funcţionari ai acestei instituţii, ca efect al „
importanţei „ ce şi-o dau. Ca şi pe latura corupţiei, care ani de zile nu a fost prevenită şi stopată,
deşi au fost instituţii înfiinţate cu această menire, nu face excepţie nici evaziunea fiscală şi
fraudarea bugetului statului, care a luat o amploare fără precedent, deşi credeau că muncesc cei
de la ANAF. Multe dintre acţiunile acestei instituţii sunt demonstrative, pentru efecte de
imagine, pe ţinte care deseori vizează firme cu capital românesc, selectate politic ori pe alte
comenzi obscure, unii contribuabili sunt protejaţi, alţii desfiinţaţi. Iar statul şi interesul
cetăţeanului ( contribuabilul cinstit ) sunt furaţi, înşelaţi şi ignoraţi şi peste ani, constatăm că în
ţară este un munte de nereguli şi un ocean de neputinţă. Pentru a ne face şi mai mult de ruşine,
la un moment dat s-a pus problema, să se aducă la frontieră vameşi din alte ţări. Aşa înţelegem,
că nu avem o problemă cu regulile, ci cu oamenii. A intrat şi ANAF-ul, ca şi alte instituţii ale
statului într-un proces de anchilozare, cu evidente disfuncţii. Prea multe în ţară trebuie luate de
la început! Tot o repetăm, poate ne îndreptăm.
Armata redusă ca efectiv, formată din profesionişti, are o dotare precară, faţă de nevoile
momentului. Pentru aşi rezolva unele probleme de dotare sau la ordin pentru ţară, de multe ori
în interesul altora, întâlnim militari români în diferite teatre de operaţiuni din lume. Mulţi
militari si-au jertfit viaţa în aceste misiuni. Se apelează la armată în caz de calamităţi, dar au
trecut vremurile când armata era trimisă la munci agricole ori la construirea de drumuri. Este
armata o instituţie care se bucură constant de încrederea poporului. Această încredere rezultă
atât din misiunea ei, cât şi din faptul că este mai puţin siluită de politic.
Ca o scurtă concluzie, nu ne bucură să constatăm că statul, ca element stabil şi „
plapumă „ a cetăţeanului, prin cei care îl slujesc, a ajuns să fie excesiv de birocratizat, politizat
şi corupt. A devenit mai mult un inamic, decât un slujitor al cetăţeanului, inducând frică, stres şi
chiar repulsie în mentalul acestuia. Este evident dezechilibrul între puterile statului, care nici nu
conlucrează şi nici nu se controlează reciproc. Sunt tot mai multe voci care acuză că „ sistemul

115
„ implicat în jocuri de putere, este ceva care nu rezultă din legitimarea prin votul popular iar
clasa politică este redusă la tăcere, prin propriile slăbiciuni şi prostii. Apropo de vot, pe un zid
din oraşul Iaşi, scria : „ Dacă s-ar constata că votul ar putea schimba ceva, acesta ar putea fi
declarat ilegal „ . Această opinie, poate avea susţinere şi în faptul că democraţia este o ispită,
prin care facem să creadă oamenii, că pot alege şi pot fi aleşi, pentru a conduce treburile ţării şi
că au un drept nestingherit la opinie, o himeră prin care câştigă puţini şi pierd mulţi. Până şi
libertatea este o marfă vămuită şi distribuită la suprapreţ, de cei care deţin puterea politică, de
aceea rămâne deseori, doar o promisiune şi o aspiraţie. S-a dereglat mecanismul democratic şi
se lucrează pe suspiciuni, heirupist şi deseori cu rea credinţă. Prea multe persoane şantajabile
sunt puse în faţă, pentru a face jocuri şi a linşa pe alţii, a induce frică în popor şi a duce ţara într-
o fundătură. Că te şi întrebi cui foloseşte? Mai mult a apărut „ instituţia „ denunţătorului, servită
deseori de indivizi căzuţi în păcat, care poate nu îşi amintesc ce au mâncat ieri, dar pot reda cu
amănunte ce s-a petrecut în urmă chiar cu 10 ani, referitor la unii concetăţeni. Aşa sunt izbăviţi
de păcate, iar alţi oameni sunt luaţi ca ţinte, chiar nevinovaţi, sunt înfundaţi.
Echilibrul social este susţinut şi de biserică. Biserica este o instituţie destul de
conservatoare, în special cea ortodoxă. Ca şi religie majoritară, ea este angajată în acţiuni de
ctitorire lăcaşuri de cult în toate cătunele şi mai puţin în acţiuni caritabile. Poate că nu este rău
că se construiesc biserici, în aceste vremuri, când în unele sate s-au înfiinţat 2-3 crâşme, la
distanţe de 5-6 case. O casă a Domnului, ca loc de închinăciune, reculegere şi mângâiere a
sufletului, dă omului o şansă, să nu fie preocupat doar de cele trupeşti ci şi de cele sufleteşti.
Managementul actual al bisericii a valorificat foarte bine o anumită culpă venită din
comunism, când s-au dărâmat lăcaşuri de cult şi aprioric „ comuniştii „ , mulţi doar cu numele,
erau consideraţi atei. Şi atunci noii veniţi la putere, pentru aşi spăla păcatele, au căutat să fie cât
mai permisivi şi receptivi la cerinţele bisericii, prin retrocedări de patrimoniu, scutiri de
impozite şi alte facilităţi. Am putea spune că biserica în general, indiferent de religie, a intrat
într-un tratament nediscriminatoriu, din partea politicienilor, simţind fiecare parte, că are numai
de câştigat, operând pe aceiaşi subiecţi, enoriaşii.
Prin faptul că slujitorii bisericii s-au transformat în agenţi electorali, în perioada
campaniilor electorale, nu este de mirare, că cele mai multe amendamente făcute la aprobarea
bugetului de stat, de către parlamentari, sunt pentru biserici şi preoţi. Cum s-ar spune serviciu
contra serviciu. Societatea civilă, în special unii tineri, reacţionează destul de zgomotos, la
aceste aranjamente, mergând la unele mitinguri cu lozinca: „ Vrem spitale, nu catedrale! „ Cred
că este nevoie de un rabin, care să dea şi la unii şi la alţii dreptate.
Dintre acţiunile cu mare mobilizare umană, întreprinse de biserică, sunt cele de oferire
la vedere a moaştelor sfinţilor, astfel ca românii care şi-au pierdut speranţa să nu-şi piardă şi
credinţa şi pentru moment să aline sufletul acestora. La această expunere a moaştelor sfinţilor,
depuse în ţară ori aduse din străinătate, este o mare afluenţă de pelerini. Mai ales că în timp s-a
imprimat în mentalul colectiv, că atingerea moaştelor, poate duce la împlinirea unor dorinţe şi
chiar însănătoşiri miraculoase şi pur şi simplu că aşa se pot apropia mai mult de Dumnezeu,
pentru a le cunoaşte păsurile. La aceste ceremonii popii şi alt personal bisericesc, chiar şi înalţii
prelaţi, au doar rol de organizatori şi veghetori a acestor procesiuni, făcând oficiul de gazdă.
Aceste acţiuni, uneori sunt un amestec de primenire a credinţei, comerţ cu lucruri sfinţite şi
nesfinţite, spectacol în aer liber, ieşiri la iarbă verde cu bere şi mici ori cu sarmale şi ceai cald
oferite gratuit pelerinilor.
Pentru a ne face o idee, asupra gradului de disperare a românilor şi a faptului că doar
credinţa în Dumnezeu îi mai poate salva, ne vom referi la pelerinajul organizat la Iaşi, la

116
moaştele sfintei Parascheva în ziua de 14 octombrie 2015. Timp de câteva zile, au trecut prin
faţa raclei cu moaştele sfintei Parascheva, peste 200 mii de pelerini veniţi din toată ţara. Nimeni
nu a fost supărat sau nemulţumit că a stat între 5-12 ore la rând. De remarcat că nu era doar
lume în vârstă, ci şi mulţi tineri. Mulţi pelerini au fost prezenţi mai mulţi ani la rând. Această
demonstraţie de credinţă, relevă printre altele o anumită solidaritate a românilor, atunci când
trebuie să obţină de la cineva ceva şi nu trebuie să prea dea de la ei. Este în fapt şi un
rechizitoriu la adresa rânduielilor pământene, care nu le oferă soluţii pentru existenţa cotidiană.
Este şi un fel de autosugestionare a oamenilor, o încărcare a bateriilor sufletului, pentru a crede
şi a simţi o stare de bine, să treacă mai uşor peste necazuri şi să le menţină tonusul bun până
anul următor. De aceea nu sunt descurajaţi de ploaie, de vânt ori de frigul ce trebuie să-l
suporte în zilele pelerinajului, presimt că trebuie să fie mai rău, pentru a fi mai bine.
S-a făcut o estimare, că la o asemenea sărbătoare, biserica obţine venituri de peste 5
milioane de euro, după cum s-a relatat în presă. Cum s-ar spune biserica cu afacerea şi omul de
rând cu credinţa. După cum se exprima un cerşetor din zona catedralei mitropolitane, unde este
un oarecare vad, cei de acolo trebuie să vireze o sumă de bani obţinuţi din cerşit,
reprezentanţilor bisericii. Din păcate în relaţia dintre enoriaşi, slujitorii bisericii şi Dumnezeu,
îşi fac loc şi banii, care deseori influenţează comportamente care pot obtura calea spre graţia
Domnului.
Pe aceiaşi linie se înscrie faima şi sfinţenia lui Arsenie Boca, venerat de bătrâni şi tineri,
unii l-au cunoscut când era în viaţă iar alţii sunt impresionaţi de înţelepciunea, harul şi
apropierea sa de Dumnezeu. Biserica a simţit că se poate face o afacere înfloritoare din
pelerinajele la mormântul lui Arsenie Boca, oferind celor prezenţi obiecte şi înscrisuri, prin care
enoriaşul să i-a ceva din sfânt acasă. Nici mirenii nu au rămas mai în urmă, ne referim la cei cu
înclinaţie pentru afaceri, care au început să folosească chipul sfântului, ca marcă de produse,
intrându-se astfel în concurenţă cu biserica. Pentru a fi întreţinut şi chiar crescut interesul pentru
sfânt, au început să fie disipate, minunile sfântului, unele adevărate, altele inventate. Mai nou au
apărut aplicaţii pe telefonul mobil cu rugăciuni pentru Arsenie Boca, dedicate sănătăţii,
dragostei şi succesului în afaceri etc. Biserica nu susţine asemenea iniţiative, dar ele
proliferează. Această stare de fapt, a pus în dificultate biserica pentru a convinge cu probe, ceea
ce circulă în popor, dar a umplut şi buzunarele celor la care primează afacerea. Cum se observă
sunt cam amestecate lucrurile pe pământ, ceea ce poate naşte derută, îndoială şi manipulare
pentru enoriaşi. Este greu de rezistat ispitei pentru bunurile pământeşti, ceea ce diminuează
voinţa şi putinţa de a aspira sau a te bucura de cele cereşti. De altfel s-a statuat în timp
principiul: „ Să faci ce spune popa, nu ce face popa!„ Un îndemn şi o recunoaştere a faptului, că
omul este păcătos, indiferent de ce susţine, ce este şi ce face. Biserica ca şi alte instituţii ale
societăţii, preia culoarea mediului, fără aşi trăda menirea, căutând să fie cât mai de folos
omului.
De multe ori şi clerul bate în struna puterii momentului, prin obedienţă, pasivitate şi
slabă reacţie, chiar şi când este atacată biserica direct sau când ne referim la derapajele puterii
momentului şi la nedreptăţile făcute omului de rând. Se duc în derizoriu cele sfinte când în
hainele sfinţilor de pe unele ctitorii apar chipurile unor politicieni ori potenţaţi ai momentului,
în viaţă. Sunt tot mai multe elemente care ne arată, că biserica s-a transformat într-un fel de
firmă, care se ocupă de afaceri. Semnele de opulenţă şi acaparare de către cele materiale, la unii
prelaţi, care se plimbă cu maşini scumpe, ori au făcut ctitorii mai mult din fală, decât ca loc de
adunare al creştinilor ori condiţionează material efectuarea unor servicii religioase, chiar face
religia să fie mai aproape de „cer” decât de pământenii enoriaşi. Este salutară introducerea

117
religiei în şcoli ca şi obiect de studiu, numai că rezultatul poate fi sub aşteptări, dacă cei care fac
manualele, cred că sentimentul religios se imprimă copilului mic, în suflet, prin frică. Expresii
de genul: „ Dacă spui minciuni, te va călca maşina! „ Dacă faci păcatul X, vei arde în focul
iadului! „ , nu pot avea succes în educaţia religioasă. Palidă este prezenţa bisericii în special în
mediul rural, unde sunt la ordinea zilei fenomene reprobabile, ca beţie, violuri, acte de violenţă
până la crime, furturi etc., când deseori victimele, sunt tot ele acuzate şi judecate de comunitate,
ceea ce denotă că în acele locuri, lipseşte un minim de civilizaţie şi frică de Dumnezeu iar
primarul, dascălul şi popa, nu sunt luaţi în seamă şi nici nu conlucrează. Cum s-ar spune nu este
nimeni în slujba legii, a adevărului şi a lui Dumnezeu. Cei numiţi mai sus sunt nişte funcţionari
şi nu nişte slujitori.
Din păcate sunt situaţii când reprezentanţii bisericii ortodoxe, fiind prea rigizi în
respectarea canoanelor religioase, pare că întorc spatele suferinţei umane, fiind defazaţi prin
reacţiile la diferite evenimente. Avem ca exemplu în acest sens, tragedia de la clubul
„Colectiv” când mulţi tineri au ars de vii, din care 64 de morţi şi zeci de tineri în spitale din ţară
şi din străinătate, într-o situaţie critică. Pe o asimilare forţată a muzicii rock cu satanismul şi
unele conexiuni istorice, unii „ teoreticieni „ ai bisericii, au luat-o razna cu presupunerile lor,
punând biserica ortodoxă şi reprezentanţii ei într-o situaţie delicată. S-a încercat apoi până la
nivelul patriarhului să se dreagă busuiocul, dar rana a rămas.
Ecoul tragediei de la „ Colectiv”, amplificată mult şi de o manipulare răuvoitoare şi
interesată, care să lovească în politicieni, medici şi alte cadre sanitare, pompieri ( tocmai în
salvatori! ), a vizat şi biserica neamului. Aşa a apărut biserica în bugetul pentru anul 2016, fără
bani de investiţii şi reparaţii lăcaşuri de cult. Între timp s-a negociat o cale de mijloc. S-a creat
astfel o nedorită breşă între stat şi biserică şi între politicieni şi enoriaşi. Când vor veni alegerile,
mulţi vor pupa mâna popii. Acesta este poate contextul în care reprezentanţii bisericii ortodoxe,
au primit dezlegare să candideze la alegeri. Pe perioada mandatului, fiind suspendaţi din
funcţiile de cult. Dacă voi nu ne vreţi, noi vă vrem!
De-a lungul anilor, biserica s-a menţinut în topul încrederii românilor, chiar dacă uneori
comportamentul unor slujitori ai bisericii, nu au fost la înălţime, a prevalat totuşi, puterea
credinţei şi autoritatea Domnului.
În arhitectura funcţionării societăţii româneşti, un rol important l-au avut sindicatele şi
societatea civilă, organizată în diferite ONG-uri şi „ institute „ . La începuturi aceste organizaţii,
fiind mai puţin politizate, chiar au împins societatea înainte, erau voci ascultate şi luate în
seamă de politicieni şi organele statului. Dar ulterior, a apărut dilema, în ce măsură aceste
ONG-uri, apără valorile democratice sau urmăresc îndoctrinarea românilor, cu idei şi concepţii,
neancorate în realităţile româneşti?
După revoluţie, sindicatele erau mai vocale ca partidele, cu mare influenţă în rândul
angajaţilor, puteau impune autorităţilor de la diferite nivele, un comportament corect faţă de om
şi faţă de lege. Grevele ca formă de protest, aveau impact în societate şi se rezolvau
revendicările salariaţilor. Aceste revendicări erau uneori exagerate, inventându-se şi obţinându-
se fel de fel de sporuri, care în cuantum concurau cu salariul, pentru munca efectiv prestată.
Chiar şi negocierea salariilor se făcea de pe poziţii de forţă. De aceea salariile reflectau în mare
măsură nevoia socială a angajatului şi în mai mică măsură, aportul şi competenţa. În timp
sindicatele au cam devenit organizaţii de cadre, cu persoane puse pe căpătuială, când liderii au
dat la pace cu administraţiile, au început să neglijeze apărarea drepturile sindicaliştilor de rând,
intrând în afaceri dubioase. Sigur nu putem generaliza, dar au fost suficiente cazuri şi ocazii,
când sindicatele s-au dovedit inexistente la unele evenimente naţionale ori cu atitudini de

118
partizanat politic şi de tolerare a unor abuzuri ale autorităţilor, fie din interes sau de frică. De
fapt sindicatele sunt societatea civilă autentică şi îndreptăţită să aibă un cuvânt greu de spus în
organizarea societăţii, pentru a reprezenta ceva şi omul de rând, între două campanii electorale.
Fără sindicate nu mai sunt revendicări colective, greve, proteste, poporul este uşor de manipulat
şi se dă cale liberă patronilor şi autorităţilor pentru bun plac şi abuzuri.
Aşa cum ştim în natură funcţionează diferite ecosisteme formate din plante, animale şi
microorganisme, care sunt susţinute şi puse în valoare de biocenoze, ca mod de organizare a
materiei vii, când se manifestă relaţii de interdependenţă între componentele ecosistemului, se
asigură o mare diversitate care susţine stabilitatea biocenozei. Pe această constatare, ar fi de
dorit ca şi în plan social să copiem aceste principii de funcţionare a acestor minuni ale naturii.
Ei bine omul în deşteptăciunea sa, complică mult lucrurile, caută să o ia pe scurtătură, vrea să
consume totul astăzi, face risipă, creează dezechilibre, săpându-şi singur propria groapă. Poate
la începuturi omul era mai dispus să copie natura, dar în parcurs lăcomia, egoismul, orgoliul, l-
au îndepărtat de origini, expunându-l la riscuri prosteşti. Putem şi exemplifica, că dacă din „
ecosistemul social „, dispar partidele politice, atunci se manifestă nestingherită dictatura. Dacă
sunt desfiinţate sindicatele sau sunt reduse la tăcere, „ omul muncii „ nu mai are drepturi, doar
obligaţii. Dacă organismele statale, îşi trădează menirea, mimează activitatea, sunt sub talpa
politicului, slujesc interese obscure, avem un simulacru de justiţie, de ordine şi securitate,
raportate la cetăţean. Aceste siluiri a diversităţii, cenzurarea dreptului la opinie, îngrădirea
drepturilor cetăţeneşti, practicate sistematic, menţin societatea într-o permanentă instabilitate.
Pe cale de consecinţă, putem avea cele mai sofisticate forme de organizare socială, dar dacă
sunt nefuncţionale, făcând abstracţie de specificul naţional şi al naturii umane, ignorând
cerinţele elementare ale individului, pot face mai mult rău decât bine.
Am făcut această divagaţie la capitolul sindicate, constatând că una din consecinţele pe
termen lung a slăbirii sindicatelor din România, a fost menţinerea unui nivel de salarizare, în
coada unui clasament european iar salariul minim pe economie, menţinut sub nivelul pragului
de sărăcie. Aşa s-a ajuns ca în România capitalul să sugrume munca, cu binecuvântarea
guvernanţilor. Sunt şi alte efecte vizibile ale acestor disfuncţii sociale, cum ar fi atrofierea
simţului civic, ducerea în derizoriu a votului popular şi o organizare statală potrivnică
cetăţeanului. Mai putem menţiona şi o anumită standardizare, care anulează identitatea şi
înăbuşă diversitatea. Cam multe se fac împotriva naturii, cu efecte nefaste asupra omului!
Şi aşa-zisa societate civilă, a avut o evoluţie sinuoasă. Dacă la începuturi a avut o
anumită neutralitate faţă de politic şi obiectivitate prin poziţiile sale, ulterior unii lideri auto-
declaraţi ai acesteia au accesat funcţii în aparatul de partid şi de stat, luând astfel organizaţiile
culoarea mediului şi punând astfel batista pe ţambal, la neregulile din societate. Acum aceste
organizaţii, în mare parte sunt conduse de reprezentanţii unor partide politice, fie şi prin
afinitate şi prin iniţiativele lor pendulează între acceptare, tăcere ori ieşire la rampă de regulă în
situaţii comandate şi nu pornite din crezul şi obiectivele care au stat la baza înfiinţării lor. Sunt
discuţii că ar fi finanţate din străinătate şi de aici întrebarea: „ Ce interese apără? „ .
Este mare păcat pentru societate că nişte pârghii de echilibru şi chemare la ordine a
autorităţilor, au fost dereglate până la limita de a nu mai fi credibile şi utile în situaţii critice
pentru ţară.
Are câte o zvâcnire societatea civilă, în preajma campaniilor electorale sau pentru unele
lovituri de imagine, pe o problemă sau alta de interes public, numai că se oboseşte repede. Să
dăm doar un exemplu de mare impact, trecut sub o tăcere suspectă, când România a înregistrat
mai mulţi morţi ca în perioada mineriadelor. Am în vedere criza economică, în marte parte

119
provocată în România în anii 2009-2011, când au fost multe sinucideri pe motive de
imposibilitate de a plăti ratele la bănci ori pierdere de serviciu. Pachetul de măsuri cu reducere
de salarii, creştere de TVA, restructurări de firme, închideri de spitale, a fost vârful aisbergului,
care a zdruncinat psihicul şi moralul oamenilor şi nu a căutat nimeni vinovaţii, măcar morali
dacă nu penali. Mai pot fi şi alte exemple, din dreptăţile strâmbe ale justiţiei ori despre pârjolul
făcut în ţară de flagelul corupţiei. Nu ne propunem să judecăm pe nimeni, dar constatăm, că nu
putem depăşi situaţii de genul celor pierdute în istorie, al formelor fără fond.
Aceste ONG-uri care i-au din când în când, legătura cu ţara, mai nou caută să capteze
tinerii, care neapărat au nevoie să fie şcoliţi în probleme cetăţeneşti şi de funcţionare a
democraţiei, numai că din păcate tinerii sunt folosiţi deseori ca o masă de manevră, scoşi la
promenadă, să desfiinţeze instituţii ori un lider politic, fără a-i pune în situaţia de a se implica
efectiv şi aşi asuma răspunderi în funcţionarea societăţii. Poate mâine va fi altfel!
Nu putem totuşi încheia această scurtă incursiune în istoria recentă a României, cu
accentul pus pe revoluţie şi efectele sale, regăsite în modul de funcţionare a instituţiilor
tradiţionale ori emanate de aceasta, fără a mai arunca o privire asupra percepţiei românilor
asupra clasei politice, ca aşteptări şi regrete.
Dacă am lua anul 2010, ca punct de referinţă, ca un fel de împăcare cu situaţia a
românilor, auzeai o exclamaţie cu năduf: „ Cine-i mai dă pe ăştia jos? „ Multe câte se întâmplau
atunci, ne arătau că puterea care guverna ţara, se baza pe frică şi aroganţă şi de aici ploua cu
greşeli cu intenţie şi fără intenţie, pentru că era şi multă incompetenţă. Pe fondul acestei lupte
surde de-a va-ţi ascunselea, de cine pierde şi cine câştigă, se ştia dinainte că perdantul este
poporul român. Scenariile prezentate de presă şi diferiţi analişti politici şi economici, ne arătau
că deciziile guvernamentale neinspirate, din acea perioadă, ne înglodează în datorii, pentru cel
puţin două generaţii.
Mereu se făcea trimitere la faptul, că cei care conduc sunt nevoiţi să-şi asume aceste
bătălii cu „ ouă stricate „, pentru a îndrepta „ îmbuibarea „ românilor din guvernările anterioare.
Măi oameni buni, dar pentru cei care au fost aici, românii nu-şi prea amintesc când a fost bine,
ce nu pot uita, că a fost pentru mulţi din rău în mai rău! Sigur că aflăm în anii 2014-2015, că
banii împrumutaţi de la FMI şi cei tăiaţi din salariile bugetarilor, au mers în sacoşele clientelei
de partid sau pe investiţii în telegondole şi alte mofturi ale celor de la putere.
Pe de altă parte trebuie să fim cinstiţi cu noi, decontăm şi faptul că s-a muncit prost sau
chiar nu s-a prea muncit de-a lungul anilor, este şi culpa guvernanţilor că nu au creat locuri de
muncă. Munca s-a plătit prost şi în condiţii de insecuritate pe termen scurt şi lung. Am trăit cu
gândul în capitalism, dar cu corpul am rămas aiurea, pentru că nici în socialism nu eram. Se
muncea totuşi atunci şi nu se aştepta lumea la ajutoare sau alte pomeni.
Şi când ne gândim că după revoluţie, ca o tăietură profundă în istoria noastră ca popor,
puteau fi premisele ca fiecare român să aibă o şansă să o ia de la început, să aspire să acceadă la
cele mai înalte funcţii sau să se îmbogăţească, să fie liber, să aleagă, să dispună şi să reuşească.
Constatăm că în cei 27 de ani de capitalism, pentru mulţi români aceste vise s-au spulberat.
Tabloul existent, pare chiar că nu prea poate fi retuşat, ci doar luat de la început. Spune o vorbă
înţeleaptă că ceva început prost, se termină prost. Este greu de evaluat, nu este nici realitate
naivă, nici ceva abstract, mai mult apare ca ceva suprarealist şi suntem destul de buimăciţi să
considerăm acest tablou operă de artă şi să-i putem da un nume. Este un fel de galop spre
nicăieri. A fost şi o goană lacomă pentru îmbogăţire, pe de altă parte s-a multiplicat la scară
largă sărăcia. Se face mare caz astăzi şi pe bună dreptate de terorism, care curmă vieţi

120
nevinovate. Dar cei care propagă sărăcia şi chiar înfometarea a mase mari de oameni, îi putem
numi oameni de bine, sau sunt tot un fel de terorişti?
S-a înfrăţit bogăţia şi puterea, rezultând o caracatiţă, care a modificat în mod evident
mediul, pârjolind aproape totul în jur ( tocmai era întrebat un fost ministru al învăţământului, de
ce se elimină tradiţia şi cutume care mergeau bine, acesta a răspuns, că trebuie distrus ( cuvânt
neaoş românesc ) vechiul sistem, ca să implementăm reforma pe acelaşi principiu s-a mers şi în
alte domenii ). Aşa s-a înăbuşit emulaţia socială, pentru aşi depăşi fiecare om condiţia, prea
mulţi români sunt puşi în situaţia startului furat, ori că nu au bani sau nu au pe cineva sau nu
sunt dispuşi să meargă în genunchi să pupe poala puterii.
S-a creat un sistem anchilozat din naştere, cu multe organe interne bolnave, care nu
iubeşte soarele, ci întunericul. Ultimii 10 ani au fost relevanţi în acest sens. Cum spune
proverbul, pe întuneric toate pisicile au aceiaşi culoare, la „ lumina „ întunericului se poate fura
în voie, pe întuneric răspunderea este ceva difuz, pentru că nu poţi desluşi ce şi cum a făcut.
Apoi cine se aseamănă se adună, de aceia nici nu ar trebui să ne întrebăm, de ce se întâmplă, ce
se întâmplă.
S-a creat o clasă „ elitistă „ bazată pe bogăţie şi putere, care îşi trage seva din resursele
bugetului ţării, care reproduce în ţară, sărăcie, analfabetism şi foamete. ( Când vezi rândurile de
oameni din diferite judeţe din ţară, când se acordă ajutoare venite de la Uniunea Europeană, te
duce gândul la rândurile de la lapte şi carne, de înainte de anul 1989 ). Din acest metabolism
pervers al clasei politice, tot mai depăşită de realităţi şi neprimenită în timp, decât prin nepotism
şi clientelism, prin „ toxinele „ care le emană, devorează fibra sănătoasă a naţiunii şi perspectiva
de mai bine a generaţiilor viitoare.
Politicienii, aceşti oameni, mulţi dintre ei corijenţi ori repetenţi în şcoală sau facultate,
fără o profesie de bază, care să o fi practicat cândva, declară că îşi dedică viaţa pentru binele
naţiunii, rămân oriunde şi oricând în lume, datori faţă de alţii şi faţă de ei însăşi. Aşa se explică
şi cele consemnate pe inscripţia din oraşul Sevilla, PLAZA DE ESPAÑA, care ne prezintă într-
un frumos chenar, cum este societatea, construită şi rânduită:
„ Cel sărac munceşte
Cel bogat îl exploatează
Militarul îi apără pe amândoi
Contribuabilul plăteşte pentru toţi trei
Vagabondul se odihneşte pentru toţi patru
Beţivul bea pentru toţi cinci
Bancherul îi escrochează pe toţi şase
Avocatul îi înşeală pe toţi şapte
Doctorul îi omoară pe toţi opt
Cioclul îi îngroapă pe toţi nouă
Politicianul trăieşte de pe urma tuturor celor zece…”

Poate fi luată ca o parodie, dar are şi ceva adevăr printre rânduri. Cu alte cuvinte fiecare
om îşi vede de treaba lui şi în diviziunea muncii, mai mult sau mai puţin, trăieşte pe seama
altuia, îşi trădează menirea, iar unii se ocupă de politică, că trebuie să trăiască şi ei. Dar şi poate
că sunt un rău necesar. Şi apoi cum politicienii sunt în vârful piramidei, trebuie să aibă piramida
şi o bază. Apropo de utilitatea unor profesii, este ceva adevăr în spusa: „ Să nu cauţi dreptatea la
poliţist, cinstea la bancher, sănătatea la doctor, iertarea la popă, şi mila la politician „ . Ceea ce

121
ne arată, că fiecare om poate face lucruri folositoare, dar nu neapărat perfecte. Asta nu înseamnă
că trebuie să încetăm să căutăm.
Politicienii, aceşti indivizi care se consideră nemuritori, atotputernici şi că li se cuvin
multe, ce ne-au oferit ei în ultimii 27 de ani?
În loc să creeze locuri de muncă, egalitate de şanse şi o concurenţă tonică între oameni,
să dea fiecare ce are mai bun în el, au oferit ajutoare sociale, încurajând fuga de muncă sau să
fie plătiţi prost cei care muncesc, ca după ce unii nu-şi doresc munca, alţii să ajungă să o urască.
După privatizări şi reprivatizări, nu mai avem nici industrie şi nici agricultură. Cei săraci au
devenit şi mai săraci, o masă de manevră electorală, care cu un mic „ tain „, poate fi încolonată
şi dirijată pentru a da legitimitate, celor care au ocupat locurile din faţă şi îi privesc pe ceilalţi
de sus.
Pentru a se menţine această stare de fapt, cum ştim pofta vine mâncând. Aşa am început
să dăm cu tunul „ REFORMA „ , în fundamentele naţiunii, doar aşa ca pe unii să nu-i atingă
vânt rece iar alţii să îngheţe la soare.
Prima ţintă, demolarea prin reformă a sistemului educaţional, care să fie lăsat doar când
analiza sângelui său, ne va indica cât mai mult analfabetism la nivelul ţării şi ignoranţa va
inocula nepăsare în rândul poporului.
A doua ţintă, sistemul de sănătate, să fie lovit până la dezorganizarea totală, când
numărul medicilor şi asistenţilor plecaţi în străinătate, va fi la paritate cu cei rămaşi în ţară şi
vor avea acces „ aleşii „ la sacul cu bani de la bugetul sănătăţii. Iar românii să moară cu zile în
spitale.
A treia ţintă, justiţia să fie reformată, până a se face multe valuri, care să afunde
dreptatea, să o sufoce politic şi s-o ducă în derizoriu, prin transferarea actului de justiţie din
sălile tribunalelor la televizor.
A patra ţintă, presa să fie cenzurată şi calmată, până la a nu mai fi un pericol pentru „
democraţie „ şi chiar pentru „ securitatea naţională „ . Şi dintr-un câine al democraţiei, să ajungă
un animal de companie.
A cincia ţintă, sistemul de pensii, să fie calculate şi recalculate pensiile şi după caz
impozitate, până la limita când beneficiarii de pensii, nici să moară, nici să trăiască.
A şasea ţintă, impozite şi taxe pentru toţi şi pe toate, până la limita, să nu mai mişte
nimeni sau cât mai puţini, fie firme sau persoane fizice.
A şaptea ţintă, violarea intimităţii unui număr cât mai mare de români, prin ascultarea
telefoanelor sub pretextul asigurării securităţii naţionale, până la limita punerii la adversarii
politici, a unor „ schelete „ în debara şi a-i face pe alţii să le fie frică şi să aibă insomnii. Aşa se
asigură la români o mare libertate de mişcare, dar cu ascultare.
A opta ţintă, depopularea ţării, printr-o migraţiune fără precedent în străinătate, în
special al tinerilor care nu au şanse de a se realiza în România, până la limita de a rămâne zone
întregi populate doar cu bătrâni ori în părăsire.
A noua ţintă, descurajarea înmulţirii populaţiei, reducându-se natalitatea, până la limita
ca în câteva zeci de ani, să fim minoritari în propria ţară.
A zecea ţintă, ca un corolar al ignoranţei, experimentelor şi sărăciei, aplicate românilor
mai ales în ultimii zece ani, să formăm un popor care consumă subcultură, certat sau care urăşte
munca, refugiat în băuturi alcoolice şi chiar droguri, nepreocupat de ziua de mâine şi uşor de
manipulat de cei care deţin puterea.
A unsprezecea ţintă, crearea cadrului şi a facilităţilor pentru atingerea unor cote
alarmante a corupţiei puterii şi averii.

122
 A douăsprezecea ţintă, crearea unei dependenţe excesive a ţării, faţă de străinătate, prin
a ni se impune cum să ne folosim resursele, cu cine să fim prieteni sau duşmani şi cum să ne
exercităm prerogativele naţionale de politică internă şi externă.
Şi ca cel care dă foc la casă şi apoi se pregăteşte să fugă, când se mai gândeşte să mai
salveze ceva pentru a se mai putea trăi un timp, se mai fac de către guvernanţi şi unele planuri,
cu ce se mai poate vinde din ţară. Dacă tot am scăpat de oameni, fie prin împingerea peste
hotare sau altfel, ce să mai facem cu bunurile fără stăpân? Până în anul 2012, aceasta a fost o
realitate de fiecare zi. Era şi o justificare in rem, cum că este criză. În următorii trei ani, s-a
încercat închiderea unor robinete de risipă şi chiar s-a reuşit, parcă erau mai mulţi bani la buget,
care au fost scăpaţi printre degete şi la omul de rând. Mai mult s-au întocmit sute de dosare cu
cei care au devalizat ţara, în guvernările anterioare, care zac de sute de zile la parchetele de
specialitate. Dacă ar intra în lucrare, s-ar da o lovitură tăcerii, nevederii şi neopririi în timp real
a „lăcustelor „ înfometate de banul public. Mulţi dintre autorii acestui dezastru, îşi fac planuri în
văzul lumii să revină la guvernare. În România, orice este posibil. Cum spune o vorbă: „
Greşelile se iartă, doar prostia ( celor care votează ) se plăteşte. Pare a fi o conjuraţie a tăcerii, a
unor interese ascunse, un partizanat politic la vedere şi un mare dezinteres în recuperarea
banilor publici furaţi.
Este un fel de apocalipsă, ţara pare fi sub asediu ( cum s-a exprimat un liberal ), dar să
nu exagerăm şi să nu intrăm în panică, pentru că dăm credit răului şi neputinţei. Chiar au fost
destui români în regimul Băsescu, care credeau că ne guvernează nişte băieţi deştepţi, animaţi
de spiritul de dreptate şi de adevăr, ce constată cu profesionalism şi bună credinţă „ bolile „
pacientului România şi în regim de urgenţă, administrează şi prafuri amare la români. Cum
totuşi să ai răbdare şi încredere în aceşti „ medici „, când constaţi că iau „ mită „ de la fiecare
amărât, vor să trateze cancerul cu pastile de durere de cap şi în plus îţi mai fură şi portofelul de
sub cap, unde ca „ pacient „ aveai nişte bani pentru viitorul imediat. Aceste fapte reprobabile ale
„ medicilor „ noştri, a se citi politicieni, guvernanţi, ne defilează în fiecare zi pe ecranele
televizoarelor şi în presă, ca şi probe de cum se fură şi se minte. Pentru toate acestea şi pentru
miliardele de euro împrumutate de la FMI, se pun tot mai des întrebări de genul: „ Ce s-a făcut
cu banii? Unde sunt? Cum se vor returna banii împrumutaţi? „ Noroc că în aceste zile, s-a
anunţat achitarea integrală a creditului la FMI, cum este de înţeles, s-a bucurat poporul român,
care nu mai are găuri la curea, decât a strâns-o. Peste ceva timp aflăm, că la reclamaţia a câteva
sute de persoane, s-a deschis un dosat penal, pentru cercetarea oportunităţii şi a legalităţii,
acestui credit cu cântec. Dar dosarul în cauză, a fost deschis, pentru a fi închis. Rămân întrebări,
dar răspunsurile sunt secretizate.
Au fost 10 ani, când aroganţa şi sfidarea guvernanţilor, a ajuns până acolo, că nimeni nu
făcea eforturi pentru a da explicaţii. Nici nu avea cine să-i preseze. S-a întâmplat în acei ani
ceva curios, parcă erau anesteziate, societatea civilă, sindicatele şi alte organisme, având reacţii
palide, inconsistente şi necoerente, a fost un fel de complicitate, în deplasarea asta către nicăieri.
Parcă fiecare avea ceva de ascuns, de apărat şi de asumat. A fost o perioadă din istoria noastră,
când s-a întors proţapul ţării, mai mult către feudalism, decât spre capitalism. A fost cum spune
proverbul: „ Frica păzeşte bostănăria „. Numai că în spatele cortinei „ fricii „ s-au petrecut
lucruri, care necesită mulţi ani pentru a fi reparate.
Este mare răbdarea românilor, chiar dacă nu-şi pot multe explica, ei speră. Dar să nu
uităm, că mai este şi conjunctura internaţională, care în cazul nostru nu prea consultă şi deseori
impune şi dispune.

123
 Pare că ne aflăm acum, într-o perioadă de tranziţie, după alegerile prezidenţiale, de la
sfârşitul anului 2014, spre un nou regim, care şi până în prezent a fost dat de numele şi acţiunile
preşedintelui, când încep să se repoziţioneze forţele naţiunii. Sunt semne, că în rezolvarea
problemelor ţării, jocul democratic de accedere şi succesiune la putere este dereglat, când se
poate crea un precedent periculos ca „ strada „ să tranşeze încotro să încline balanţa sau şi mai
rău, organele de justiţie, ceea ce ar însemna să ne întoarcem mult în timp, când deja am pierdut
mai multe trenuri. Dar poate este doar o părere. Revoluţia din anul 1989, a proclamat libertatea
şi democraţia, având ca inamici declaraţi foamea, frigul şi frica. Poate ar fi nevoie de ceva
înţelepciune, să nu reînviem la scară de masă, cei trei inamici, care pot dezlănţui lumea.
Până la urmă politicienii noştri nu au ieşit din neant, sunt tot din rândul românilor, având
calităţile şi defectele lor. Şi apoi cine te ridică, te poate şi coborî, pârghia lui Arhimede fiind
votul. Numai că până la vot, pe păcate trecute şi prezente, clasa politică se află de ceva timp,
sub un cutremur de gradul nouă ( pragul dezastrului pentru România ), care operează
deocamdată, pe culoare politică, având ca pretext corupţia şi ca ţintă demolarea unor fruntaşi
politici, se apelează la tot arsenalul de metode, inclusiv denunţuri, este şi mare grabă. La vedere
apare mai mult o hărţuire, pe fapte istorice ( o întoarcere în timp cu 7-8 şi chiar 10 ani în urmă ),
ori încropite pe moment, nevizând marile pagube aduse ţării, că ar putea intra în vizor şi „
ceilalţi „ deocamdată protejaţi. O situaţie care aduce pe bună dreptate în discuţie, dacă statul de
drept în România este funcţional. Sunt voci nu numai din ţară ci şi din străinătate care afirmă,
că acesta este în suferinţă, producând efecte uneori mai dezastroase decât corupţia. Bulversarea
normelor statului de drept, este o cangrenă a corupţiei. De fapt acest spectacol televizat, de
umilire publică a unor personalităţi, cu probe discutabile, fără prezumţie de nevinovăţie, cu
procese instrumentate de persoane, care se dovedesc ulterior şantajabile, parcă unii ar vrea să
dovedească la alţii, cine este mai mare şi mai tare, fie ele persoane sau instituţii, ne arată
eşuarea lamentabilă a clasei politice şi dereglarea mecanismelor unei societăţi democratice.
Prin faptul că ne aflăm ca ţară, la al treilea preşedinte care îşi propune ca obiectiv
principal, tot lupta împotriva corupţiei ( deşi în fapt este o culpabilizare nedreaptă a poporului
român ), ne face să credem că aceasta ar fi o boală incurabilă a societăţii noastre. Şi nu doar că
este o ruşine, dar se dovedeşte rezistentă la orice tratament ( pentru că ani de zile, a fost tratată
cu vitamine, în loc de antibiotice, o tratare placebo ) şi deosebit de păguboasă pentru ţară.
Existând în vorbe această preocupare şi în gesturi această disperare, merită să insistăm asupra
corupţiei din perspectiva genezei sale, a schemelor de tratament şi a şanselor de vindecare.
Corupţia nu are naţionalitate, este transfrontalieră şi prezentă unde este vorba de putere
şi avere. Este un amestec de lăcomie, fudulie, sfidare şi tupeu, prin care se abuzează de funcţie,
putere şi avere, pentru obţinerea de avantaje necuvenite, de către indivizi, grupuri ori
organizaţii. Aceste atribute, după cum ne amintim, le întâlnim în alaiul prostiei. Aşa putem
înţelege mai bine că simptomele şi efectele ei, se pot doar ameliora şi nicidecum eradica. Pentru
a ne împăca cu această idee, să facem o radiografie a puterii şi averii, din perspectiva generării
corupţiei.
Dacă destinul te-a pus în postura de a dispune de soarta altora, cum omul este supus
greşelii, te onorează să mai dai celor supuşi judecăţii tale, o şansă pentru îndreptare. Toleranţa
nu te face mai slab, dar sigur este un tratament pentru suferinţele regizate pentru alţii. Când eşti
puternic, nu este un efort prea mare să fii bun. Aşa cum dacă eşti investit cu putere într-o firmă
sau la nivel de ţară, propăşirea firmei sau a ţării ar trebui să-ţi fie ţintă, gând, faptă şi preocupare
de fiecare zi. Nu ies însă toate după dorinţă pentru că: “ Un lider este un om care, din nebunie
sau bunătate se oferă voluntar să ia asupra lui suferinţa celorlalţi. Există puţini oameni atât de

124
nebuni, de aici şi calitatea eronată a conducerii în lume “ ( John Hayer Updike ). Cum putem
constata este o situaţie fără cuvinte. Cred că este un mare păcat să urci în ierarhia socială printr-
un comportament duplicitar, să-i dezamăgeşti pe toţi, să-i umileşti şi să te reprezinţi doar pe tine
şi interesele unui mic grup de persoane. Aceste tulburări în social au efecte pe termen lung, este
un fel de sechestrare a prezentului şi un furt al viitorului pentru cei care au asemenea
conducători. Şi culmea este că în mod sadic se perpetuează această stare de fapt prin frică,
înfometare şi minciună.
Deja în România după 27 de ani de capitalism, s-a trasat linia de demarcaţie între bogaţi
şi săraci, dacă se confiscă la oameni şi speranţa, se transformă un popor într-o turmă. Este
dizconfortant şi chiar dezamăgitor să constaţi cum la lumina zilei, guvernanţii se comportă în
ţară ca şi nişte “ hoţi “ grăbiţi, care intraţi într-un “apartament “, aruncă toate lucrurile pe jos,
fac o dezordine de nedescris, caută ceva ( bani, bijuterii ), poate chiar nu ştiu ce caută, dar
oricum nu pleacă cu mâna goală. Aşa reuşesc unii lideri dintr-o şansă dată lor de viaţă de a fi “
părinţii naţiunii “, să fie “ traficanţi “ de promisiuni şi “ hoţi “ de speranţe.
Dacă ar fi să aprofundăm puţin ipostazele în care omul se poate înălţa sau decădea,
constatăm că puterea şi averea, nu în sensul existenţei lor, ci al manifestării posesorilor acestor
atribute lumeşti, sunt ca nişte droguri, care consumate în doze rezonabile au efectul
medicamentelor pentru om. Dacă acestea îl acaparează şi îl copleşesc pe om, atunci el devine
coruptibil, lacom, orb şi surd asupra realităţii, lipsit de înţelegere, respect şi compasiune faţă de
nevoile altora, fie şi rude de sânge. Perseverând pe această cale, ajunge omul până în hăul
dezumanizării, abrutizării, autodistrugerii sale şi a lichidării psihice şi chiar fizice a altora. Aşa
devin două atribute, deprinderi sau înzestrări ale omului, care în condiţii normale ar trebui să-l
înalţe, să-l pună în valoare, să-i asigure o anumită linişte şi confort şi de ce nu un statut
individual şi social recunoscut şi de invidiat, după ce pun stăpânire şi îl domină pe om, îi
petrifică sufletul acestuia, îi paralizează simţirea, îi intoxică imaginaţia, îi întunecă gândirea şi îl
teleportează pe un tărâm a himerelor, a exagerărilor şi a unei mocirle din care nu ştie şi nu poate
să iasă. Cei atinşi sau bolnavi cronici de această boală, îi întâlnim în funcţie de cum au fost
propulsaţi în ierarhia socială, în situaţii de a ne fi milă de ei sau să-i urâm de moarte. Au aceşti
indivizi drogaţi cu putere şi avere, care deseori sunt nişte parveniţi, sau după caz, poate fi doar
una dintre ele, ceva din drama obezului, când pe măsură ce iau proporţii, se programează să
obţină mai mult, mai mult... nu mai au cântar şi nici măsură. Până la urmă sunt aparent şi ei
oameni, cu calităţi şi defecte, numai că în măsura în care dispun de soarta altora, se adaugă la
inconştienţa autodistrugerii lor şi apetitul pentru a-i stăpâni, umili şi distruge pe alţii.
Percepându-se pe ei înşişi ca fiind centrul universului, pot avea soarta de a cădea deseori de sus,
adică pierd totul şi devin nişte fiinţe neajutorate, disperate şi căzute în disgraţia semenilor.
Pot fi şi situaţii când puterea şi averea dobândite îi pun la adăpost de riscuri imediate, îşi
mai reglează şi ei pasul cu cerinţele societăţii sau fac unele alianţe deseori dubioase, aşa-zise
cercuri de interese până la mafii şi pot avea o viaţă destul de lungă, când sunt ca nişte lăstari
lacomi ( lupi ) pe pomul cu rod, adică vor totul şi nu prea dau nimic. Cei cu prea multă putere şi
avere sau doar cu una dintre ele, au percepţia că ei fac legea, mai mult în sensul că o nesocotesc
şi o ignoră, au o serie de fixaţii greu de dezrădăcinat din mintea lor. Sunt tiranici, se dau
atotştiutori, nu împart nimic cu nimeni şi pentru păstrarea privilegiilor dobândite, dacă depind
de alţii superiori lor, se pot umili până la a deveni râme iar dacă depind de mulţime, pe aceasta
o manipulează, cât pot cu promisiuni, minciuni, intimidare şi chiar ameninţare. Astfel de
comportamente pot fi specifice celor care au dobândit puterea şi averea prin mijloace necinstite
şi nelegale, cât şi a celor care în parcurs, au dovedit a fi, nu ceea ce păreau.

125
 S-ar putea crede din analiza acestui tablou, deloc încântător la vedere, că ar trebui să
fugă omul de putere şi avere ca dracul de tămâie. Viaţa ne obligă, să ne reconsiderăm această
opţiune. Dacă le-am lua pe rând, puterea a apărut ca o necesitate a instituirii şi menţinerii a unei
anumite ordini şi discipline sociale, când unii semeni au împuternicit pe alţii ca să-i reperezinte,
să-i conducă, să-i îndrume, adică să-i slujească. Probleme au început să apară, când “ slujitorul
“ a devenit “ stăpân “ şi când cei aleşi, au început să consume dicreţionar din puterea primită în
interesul lor sau a unor grupuri restrânse, trădând astfel mandatul, menirea şi semnificaţia
puterii acordate, adică au devenit aleşii “ electroni liberi “ în afara orbitei colectivităţii în
numele căreia există, dar nu o mai reprezintă cu legitimitate şi chiar legalitate. În ce priveşte
averea, ea este o consecinţă a eforturilor, priceperii şi implicării unui individ sau colectivitate,
ca în scopul asigurării existenţei de fiecare zi şi viitoare, să producă bunuri de consum şi să-şi
facă rezerve pentru situaţii neprielnice şi să diversifice sfera de bunuri şi servicii, care să pună
în valoare omul şi să-i satisfacă cerinţele tot mai elevate în timp. Şi aici se împuţeşte brânza la
stână, cum spune proverbul, atunci când începem să avem probleme, cu accesul tuturor la cele
necesare traiului, chiar a acordării posibilităţii să le obţină prin efort propriu, în timp ce unii
muncesc, printr-o redistribuire strâmbă se trec realizările în contul altora ( aici intervine şi
politica, adică puterea ). Pentru unii acumularea de avere, devine un scop în sine; sau printr-o
pornire bolnăvicioasă unii prin diferite “ inginerii “ şi hoţii îi deposedează pe deţinătorii de
drept a unor bunuri; nu se exclud nici cei care intră în rolul şobolanului de a aduna, uitând de
sine şi de alţii, deseori prin eforturi supraomeneşti, să aibă mai mult, pentru ei viaţa fiind doar
trudă şi nelinşte.
De regulă puterea şi averea sunt surori gemene, de aceea le întâlnim acţionând
împreună, când de cele mai multe ori cei care le deţin, recurg la un comportament de felul că
prin putere se ţine un individ sau o colectivitate în frâu iar prin avere ( care emană propria ei
putere ), se trece la buzunărirea acestora, până a-i lăsa deseori goi puşcă, grăbindu-se tot ei să
declare că este “ criză!!!”, ceea ce ar “ justifica “ pornirea lor de ai umili şi sărăci şi mai mult pe
cei aflaţi sub autoritatea lor.
Se pune întrebarea, care ar fi antidotul pentru preîntâmpinarea şi eradicarea excesului de
putere ( de multe ori averea derivând din ea ), dar răspunsul nu mulţumeşte, pentru că ar trebui
să operăm în firea şi caracterul uman, care este plin de surprize. De-a lungul istoriei omenirii,
din cele trei forme de exercitare a puterii analizate şi de Platon, respectiv tirania, oligarhia şi
democraţia, toate au defecte ascunse sau la vedere. Şi atunci ne rămâne să constatăm că puterea
şi averea sunt nişte rele necesare şi că în lume perfecţiunea şi chiar normalitatea sunt doar în
imaginaţia noastră. Şi până la urmă constatăm cu mirare şi indignare, cum cu acceptul sau
toleranţa oamenilor, aproape în tot traseul vieţii, deşi întâlnesc în diferite ipostaze excese de
putere sau avere, fie ale unor persoane fizice sau diferite instituţii, le suportă cu înţelegere, în
numele unor “ principii “ frumoase, dar goale de conţinut. Să ne amintim încercând doar o
enumerare a diferite momente din viaţa noastră, când am fost elev, student, am mers în armată,
a trebuit să ne găsim un serviciu sau să promovăm într-o funcţie, a trebuit să ne întemeiem o
familie, am avut unele conflicte cu persoane fizice sau juridice şi deja ne putem forma o părere
şi chiar o convingere, că ce-i mult strică, fie că este vorba de putere sau de avere.
După aceste consideraţii, nu greşim dacă afirmăm că puterea şi averea au în ele
sâmburele corupţiei. Pe cale de consecinţă nu ar trebui să ne grăbim să afirmăm, că vezi
doamne, doar în România este corupţie, pe când în alte ţări „ civilizate „ , aceasta a fost
eradicată. Este o păcăleală, am putea totuşi accepta că sunt ţări ori situaţii când poate fi
prevenită şi îngrădită corupţia, de oameni care au caracter, simţul onoarei, a responsabilităţii,

126
fiind conştienţi de ceea ce sunt sau reprezintă la un moment dat. Adică să fie modele şi slujitori
ai oamenilor, fără a tânji la foloase necuvenite. După încetineala cu care evoluăm, va mai curge
ceva apă pe Dunăre, până vom ieşi din zodia corupţiei.
Aşa că dacă ne punem căciula şi ne judecăm singuri, constatăm că noi românii, în
mentalitatea de a ne dirija alţii, fără iniţiativă, înclinaţi să o luăm pe scurtătură sau pe variante „
originale „ , fără disponibilitate pentru eforturi prelungite, în goană după câştiguri imediate,
dispuşi să tăiem găina cu oule de aur, facem alergie la competiţie şi suntem predispuşi să dăm
vina pe alţii, când ne împotmolim. Venim cu multe din socialism, cum multe provin din gena
noastră. Poate de aceea reacţionăm, doar la şocuri electrice repetate. Este imperios necesară,
resetarea clasei politice. Cine o va face, Direcţia Naţională Anticorupţie ori partidele politice?
Pentru a face o nouă revoluţie, trebuie să o vrea şi alţii, nu doar noi românii. O schimbare poate
avea şanse de izbândă, dacă reuşim să decantăm, partea raţională de cea emoţională ( care de
multe ori este ca un foc de paie ), pentru a se impune noi reguli şi principii de guvernare a ţării
şi a comportamentului de fiecare zi a românilor.
Ca om care am trăit în două orânduiri sociale, sunt pus într-o dilemă, ceea ce era
considerat bun în socialism, este considerat rău şi chiar condamnabil în capitalism, după cum şi
reciproca fiind valabilă. Nu ne ferim să spunem că s-a făcut un salt înapoi în istorie, era evident
o exagerare în socialism, când se considera că ne aflam în epoca de aur, aşa cum în multe din
capitalism, ne-am dus în epoca de piatră ( prea mulţi oameni locuiesc în canale si întâlnim
comportamente bazate pe instinct şi nu pe judecată ). O judecată la rece şi nepărtinitoare ne
relevă faptul că se petreceau multe exagerari în socialism, dar care se făceau oarecum cu perdea.
Era o anumită salvare de aparenţe. Se aplicau unele îngrădiri individului, dar se căuta pe cât
posibil să nu se descurajeze marea masă a oamenilor. Era oarecum un sistem egalitarist, care
aparent nu avea protuberanţe ieşite din comun. Erai strâns de gât, dar încă mai puteai respira.
Viaţa era mai monotonă şi viitorul mai predictibil, fie că erai elev sau student şi terminai şcoala,
aveai sigur serviciu sau dacă erai în câmpul muncii, păstrarea locului de muncă depindea doar
de tine, iar la soroc te puteai bucura de pensie. Nu puteai să colinzi în voie lumea şi părea că ce
este la alţii, ar fi raiul pe pământ.
Acum după 27 de ani de capitalism, putem compara şi constata că se poate si mai rău.
Sub faldurile flendurite ale democraţiei şi a unor libertăţi prost înţelese, au început să crească ca
şi pe un teren înţelenit, buruieni de genul tupeului, şantajului, s-a dat frâu liber lăcomiei şi mitei
( mai ales în perioadele electorale ). S-a instaurat o sărăcie generalizată şi nu mai este frică, nici
de lege şi nici de Dumnezeu. Nu exagerăm dacă asemuim ” pomenile ” electorale cu un fel de ”
poduri ” care se dau pentru înmormântarea ţării. Această formă perversă de legitimare a
guvernanţilor, răstoarnă scara valorilor şi înscăunează prostia doctor la deştepţi.
S-a trecut totuşi peste orice masură, după ce a fost făcut românul din sărac, mai sărac,
este luat şi de fraier. Pare că nimic nu mai este sub control ( sau chiar prea controlat ). Se
afişează de către guvernanţi un lux orbitor, desuet şi opulent, de la îmbrăcăminte, la locuinţe şi
maşini, în timp ce poporul este chemat la solidaritate în austeritate. Ce gol şi fără sens, sună
pentru guvernanţi şi cei apropiaţi lor constatarea lui D’ Alembert: ” Luxul este o crimă
împotriva umanităţii, ori de câte ori un singur membru al societăţii suferă şi se ştie că suferă ”.
Răul în capitalism este stimulat şi de faptul că au apărut mai multe partide ciunge, care
au doar o mână. Dreapta cu care doar ia şi stânga se pare că dă, dar niciuna nu are măsura şi
îndemânarea pentru a satisface omul. Sunt unii şi de centru, adică fără nici o mână. Aceste
partide devin active, când sunt la putere ( guvernare ). Se spune că ele ar corespunde naturii
umane, de a combina moderaţia cu excesul. În faţa acestor realităţi, omul este nevoit să

127
penduleze în a opta pentru o anumită cale, care ar fi răul cel mai mic, că de eradicat, încă
omenirea nu a descoperit antidotul. Aşa are loc o anumită alternanţă, unii sunt la putere şi alţii
în opoziţie. Constaţi în timp că nici unii dintre ei nu răspund aşteptărilor alegătorilor. Cei aflaţi
la putere aplică cetăţeanului de rând, tot felul de îngrădiri a drepturilor lor şi biruri noi, cei din
opoziţie critică abuzurile puterii şi prind cetăţeanul într-un păianjeniş de promisiuni. Se afirmă
şi s-a dovedit că între politicienii care se află la putere sau în opoziţie la un moment dat sunt
legături de interese, în care poporul nu este invitat la negocieri şi pe cale de consecinţă, nu are
nici prea mari avantaje. Sigur în toate ipostazele, este vorba de oameni şi de felul cum se
raportează fiecare la el însuşi şi la alţii. O situaţie de paradox, guvernanţii susţin că le pasă de
ţară ( mai ales de resurse cum să le împartă discreţionar între ei ) şi uită de popor, de care îşi
amintesc doar când acesta iese în stradă sau se apropie alegerile. Ce decalaj enorm este între
răbdarea şi bunul simţ al românilor şi lipsa de omenie şi de măsură a celor care ajung vremelnic
la guvernare! Pentru că cei acaparaţi de iubirea de putere, produc mai mult durere decât plăcere.
Te apucă mila, cum reuşim să ne punem piedică singuri, prin neglijarea de către mulţi
dintre noi a rolului de cetăţean, care să sancţioneze prompt derapajele ” aleşilor ”. Este o
pretenţie fără suport, de a invoca rolul CETĂŢEANULUI după 27 de ani de capitalism în
România, când s-a dat cu tunul în simbolurile şi valorile naţionale. Au fost astfel afectate
unitatea şi solidaritatea românilor şi chiar mândria de a fi român. După unii iniţiaţi în ale
capitalismului, cu pretenţii de intelectuali, a fost indusă referirea cu reţinere la naţiune, la patrie,
patriotism, ca să nu fim luaţi drept naţionalişti, într-o lume globalizată care nu se împacă cu
atitudini autarhice. Şi în timp ce noi am dărâmat “ gardurile “ şi am omorât “ câinii “, alţii şi le-
au consolidat şi înălţat, aşa am pierdut oportunităţi şi am intrat în luptă cu concurenţa şi
decalajul faţă de alte ţări europene, cu puşti de lemn şi cu “ comandanţi “ ( politicieni ) de
mucava.
Pentru că m-am referit la simboluri, steagul naţional după ce a fost găurit la revoluţie,
pentru că ne încurca stema, ca şi imnul naţional dealtfel, le găsim peste ani undeva uitate şi
prăfuite de indiferenţa românilor. Nu de puţine ori apărea steagul ţării, dacă era arborat pe vreo
instituţie, decolorat de ploaie şi flendurit de vânt. Iar dacă se intona imnul în vreo împrejurare,
se recurgea la formula prescurtată, cu greşeli de text, fără solemnitate şi fără nici un suflu de
patriotism. Se motiva cumva că am devenit cetăţeni europeni, dar după 27 de ani de la revoluţie,
încă mai batem la porţile ferecate ale Şchengenului şi ale Americii. Nu cumva această lipsă de
recunoaştere a noastră, din partea altora, este tocmai efectul că am renunţat prea uşor la
identitate, demnitate şi la negocierea drepturilor noastre, din poziţia verticală, nu din genunchi?
Nici cu spiritul civic nu stăm prea bine, este agresat omul pe stradă sau umilit de o instituţie
sau funcţionar public şi aproape nimeni nu ia atitudine, ne complacem în pasivitate până la
indiferenţă. Este uneori un fel de teamă, că dacă te implici, chiar dacă eşti cu bună intenţie, poţi
avea consecinţe neplăcute de la cei în cauză şi chiar de la autorităţi, când ai o atitudine mai
fermă faţă de cei de la putere. Sunt semne că ne dăm seama de impasul în care suntem şi facem
eforturi şă recuperăm şi să alungăm norii negri de pe fruntea ţării. Va fi un efort de mai multe
generaţii, până va sălăşlui mai multă moralitate în relaţiile dintre oameni şi mai multă onoare în
politică.
Rămânem cu speranţa, că vor creşte generaţii mai puţin dispuse la compromisuri şi la a face
lucruri de mântuială. Ar trebui să luptăm nu doar pentru a supravieţui ci şi pentru a evolua. Aşa
ajungem la concluzia că fiecare om este o combinaţie între datele sale psihologice cu care se
naşte sau le dobândeşte şi componenta etică a lui “ trebuie “, între plăcerea personală şi
obligaţia morală, care ne obligă să ieşim din noi relaţionând cu alţii, într-un context istoric dat.

128
Cheia acestei dileme poate sta până la urmă în caracterul omului, care se modelează prin
educaţie, prin oferirea de şanse şi modele, dar şi prin reguli şi principii respectate de toţi. Cum
spunea C. Narly: “ Caracter înseamnă pentru noi voinţa conformistă. A avea caracter, a fi un om
de caracter este a acţiona potrivit valorilor în genere recunoscute ca valabile “. Dar ce ne facem
când scara valorilor este dată peste cap? Este caracterul cartea de vizită a fiecărui om. Este un
fel de cartelă pentru acces în lume şi se validează doar în social, în relaţie cu alţii. In viaţă când
o prea iei la drum de unul singur, ori eşti prea valoros, ori eşti puţin nebun. Aşa că este bine să
nu ieşim din cerinţele timpului, dar să fim noi inşine. Să facem lucruri de care să nu ne fie
ruşine sau să ne blesteme generaţiile viitoare. Este până la urmă vorba de maturizarea morală a
oamenilor, când nu toţi au şansa să trăiască acest moment, pentru că nu au aptitudinile şi
atitudinile necesare.
Schimbarea ca botez social al individului şi a lumii, se poate realiza prin coagularea unei
mase critice, care să vrea să poată şi să acţioneze în acest sens. Şansele schimbării stau în
disponibilitatea lumii de a învăţa, a experimenta şi a acţiona. Evoluţia de până acum, arată că
nu-i lipsesc aceate atribute, numai că se aşteaptă oportunităţile. Cine le stabileşte?
Dacă ar fi să detaliem, cum ne raportăm la lumea în care trăim şi a posibilităţilor de a
trage unele învăţăminte, constatăm că sunt multe ocazii, dar cu puţine şanse de adjudecare. În
viaţă sunt situaţii când încerci trăiri diverse, de mirare, surprindere, satisfacţie, admiraţie, iritare
şi chiar indignare. Această paletă de trăiri, poate fi indusă atât de întâmplări evenimente
consemnate de istorie, care presupun o anumită acceptare ori refuzare dar şi o implicare a
noastră în evenimentele petrecute în timp real, când de multe ori suntem martori oculari şi
auditivi şi căutăm explicaţii şi repere pentru conduita noastră. Trăim mereu dilema, câte din cele
ce se întâmplă, au un rol efemer sau au caracter de permanenţă. Suntem obligaţi să acceptăm, că
lucrurile sunt mai complicate şi mai nuanţate, în a le încadra sau categorisi ca fiind adevăruri
sau minciuni ori că slujesc binelui sau răului. Faptele, întâmplările şi evenimentele, trebuie să
treacă prin mai multe decantări prin sita timpului, pentru a se ajunge la esenţa fenomenului, a
cauzelor ascunse, a intereselor de conjunctură şi a jocurilor de manipulare. Abia după
vânturarea a tone de „ steril „, se poate spera, deci nu este o certitudine că se poate ajunge la
filonul adevărului sau a falsului. Numai că această „ făină „ , în cazuri rare are trei nule, întrucât
este făcută de morari ( istorici ) care sunt şi ei oameni, care pot păcătui fără intenţie, lăsându-se
furaţi de aparenţe, având o atitudine partizană şi deseori multă imaginaţie. Dacă am considera
istoria ca un fel de proces verbal, în care se consemnează ceea ce se întâmplă, pe un anumit
spaţiu, într-un anumit timp, având ca eroi, o anumită comunitate sau doar unele persoane, apoi
ca orice proces verbal, poate surprinde filmul acţiunii doar sumar, cu multe lacune, contribuţii
personale ale autorului, prescurtări şi adăugiri fără semnificaţie. Sigur că de aici, poate apare
întrebarea legitimă, cât din istorie este adevăr şi cât este ficţiune? Dacă am lua doar un exemplu.
De câte ori nu auzim declaraţii de genul, că referitor la o anumită întâmplare, vom afla adevărul
după 50 de ani sau niciodată, pe raţiuni de interese de stat sau de persoane. Cine poate crede că
are lumea răbdare atât amar de ani? Nu dragii mei, oamenii cu firea lor scormonitoare vor „
descoperi „, inventa şi încropi între timp, mai multe istorii, unele paralele, altele contradictorii şi
până să apară cea reală, chiar dacă apare va fi greu de recunoscut de fanii ei. Pentru că deja de
acest adevăr descoperit, se bucură alte generaţii, care s-ar putea să nu fie prea mândri de acel
trecut şi de înaintaşi. Atunci pun şi ei mâna pe pensoane şi vopsele, grăbindu-se să retuşeze
realitatea. Este dacă vreţi, un fel de repictare a bisericilor, când se aduc la vedere, alţi „ ctitori „
şi alţi „ sfinţi „ . Sau pur şi simplu se demolează toată construcţia istorică anterioară,

129
propunându-se altă abordare, altă interpretare, prin promovarea altor valori. Şi atunci ce mai
rămâne? Rămâne istoria care se scrie şi se rescrie mereu.
Este o expresie acum la modă cu reevaluarea, ce face trimitere în special la oamenii
politici, la demnitari. Numai că lipseşte validarea, când se poate alege neghina din grâu. Ne
putem întreba, dacă avem vreo şansă, să cunoaştem adevărul? Sigur că avem, dar va fi ca o
nucă, învelită în multe ambalaje. A se înţelege, că nu am a face nici o imputaţie, istoricilor sau
istoriei. Poate tocmai consideraţiile de mai sus, îi fac pe istorici şi pe jurnalişti, să ia informaţiile
din mai multe surse, să lase lucrarea timpului în legea ei, să folosească şi probe materiale prin
descoperiri arheologice şi foarte important, să vadă ce au spus şi străinii despre noi. Este un
paradox, dar de la distanţă, se văd mai clar unele evenimente şi meritul unor personalităţi. Când
eşti prea aproape domină emoţionalul, te absorb aparenţele şi îţi este obturată obiectivitatea. Am
formulat opinia de mai sus, când am văzut că după 27 de ani de la revoluţia din anul 1989, sunt
chemate la parchetul general al României, mai multe persoane implicate direct, cu funcţii şi
răspunderi în desfăşurarea acestor evenimente. Şi când tot mai mulţi dintre contemporanii mei
şi unii chiar participanţi la revoluţie, se exprimă cu pesimism, cum că niciodată nu se va afla
adevărul. Am împărtăşit şi eu acest pesimism, până la începutul anului 2016, când au apărut în
spaţiu public declaraţii cum că sunt motive serioase să fie rejudecat procesul soţilor Ceauşescu,
atât pentru adevăr cât şi pentru istorie. Dat fiind faptul că dosarul judecării s-a întocmit ulterior
sentinţei, chiar şi plutonul de execuţie fusese desemnat înaintea sentinţei şi nu s-a putut proba
numărul de morţi puşi pe seama lui Ceauşescu, cum a declarat fostul ministru de interne de
după revoluţie şi chiar procurorul ce a participat la proces. În prezent sunt mici şansele unui
proces echitabil de reevaluare a adevărului istoric. Poate şi unde multe din ale începutului după
revoluţie, se bazează pe minciună şi crimă, ca un blestem nu mai dă ţara înainte. După unii ar fi
necesară o reconciliere naţională, să se renunţe la încrâncenare, ură şi răzbunare. După alţii, să
se facă o judecată dreaptă şi să răspundă vinovaţii, fie ei vii sau morţi. Numai adevărul ne poate
reabilita în faţa noastră şi a istoriei, aceasta fiind cea mai înţeleaptă cale.
Un alt exemplu, unde tot parchetul este în rolul principal, sunt cercetate persoane trecute
de vârsta de 80 de ani, pe care s-a pus ştampila de torţionar, care au săvârşit diferite atrocităţi în
închisorile comuniste, asupra deţinuţilor, în special cei închişi pe motive politice. Şi aici lumea
este sceptică, că se va face dreptate şi că ceea se întâmplă acum, este prea târziu, pentru cei care
au murit în chinuri.
Apoi observ, ce eforturi s-au depus şi se depun în aceşti ani, pentru demolarea a tot ce au
gândit şi au creat cei care au trăit în comunism ( de fapt era socialism, comunism a devenit în
vocabularul unora după anul 1990 ), un fel de a da foc la arătură, fără a şti de unde bate vântul
şi că focul poate arde şi bunuri încă folositoare. Este o pornire umană, de a se pune unii în
evidenţă şi în valoare, prin aş nega trecutul, a abandona ceea ce poate a fost bun, a se prezenta
imaculaţi şi a propune la alţii o critică oarbă a trecutului, o acceptare fără condiţii a prezentului
şi o mare sărăcie de soluţii pentru viitor. Până la urmă cele consemnate de istorie, sunt ca un
mort frumos îmbălsămat, despre care în timp se poate vorbi de bine sau de rău, uneori nici nu se
mai ştie unde a fost înmormântat iar când se ştie i se mai aduce uneori de către cei vii câte o
floare. Are totuşi istoria un rol important pentru memoria neamului, că ne arată cine suntem, de
unde venim şi încotro ne îndreptăm. Şi cu toate acestea, istoria mereu se repetă, mai ales sub
aspectul greşelilor.

130
 CAP. 8. CONFRUNTAREA DINTRE GENERAŢII ŞI TEAMA DE
BĂTRÂNEŢE

Încă din vechime, cei mai în vârstă se pronunţau sentenţios asupra tinerilor, pe care nu-i
prea înţelegeau, cu spusa: „ Tinerii ăştia! „. Peste ani aceşti tineri, s-au maturizat, şi-au luat
soarta în propriile mâini, trebuiau să trăiască şi să reuşească. La rândul lor au uitat şi ei, că au
fost tineri şi au început să-i judece pe cei care veneau din urmă, o istorie care se repetă, în
modul de gândire şi acţiune a oamenilor.
Nu mai departe decât în socialism, îmi amintesc că în unele fabrici, grupuri de tineri,
luaţi de valul întrecerii socialiste, se segregau de cei mai în vârstă, preluând liniile de fabricaţie,
ceea ce a creat unele probleme. Cei mai în vârstă nu mai aveau loc, ceea ce a pus în alertă
organele de partid, de sindicat şi de la tineret, pentru a consilia generaţiile de muncitori. După
ce am trecut în capitalism şi ai nenorocul să rămâi fără muncă după vârsta de 50-55 de ani, toate
porţile sunt ferecate, deşi vârsta de pensionare în România este de 65 de ani pentru bărbaţi. La
femei nu numai că scade această vârstă pentru acces în câmpul muncii, dar şi oferta locurilor de
muncă este mai limitată. Pe de altă parte, în spiritul principiului solidarităţii între generaţii, este
mare interes de a fi susţinute şi încurajate noile generaţii pentru locuri de muncă plătite decent,
pentru a asigura plata pensiilor la cei pensionaţi, o alternanţă perpetuată în timp, care menţine
armonia între generaţii. Din păcate, se trece greu de la vorbe la fapte, dacă în anul 2016, un sfert
dintre tinerii României, nu lucrează şi nici nu sunt cuprinşi într-o formă de învăţământ! Aceasta
este o mare inconştienţă şi lipsă de răspundere pentru viitorul ţării.
Această diferenţă de percepţie între generaţii, provine cred şi din faptul că bătrânii
privesc lumea, de sus în jos iar tinerii o explorează de jos în sus. Gradul lor de implicare, este
marcat de faptul că bătrânii, nu vor să se facă de ruşine şi tinerii nu vor să se facă de râs. Cu
toţii fie bătrâni ori tineri, vor să trăiască, să reuşească şi să nu fie deranjaţi de alţii, fie din
generaţia lui sau altă generaţie. Toate au un preţ, unii mai negociază, alţii plătesc fără şovăire şi
mulţi se lasă păgubaş.
Nu este doar o luptă surdă între generaţii, ci uneori destul de transparentă. Pe bătrâni îi
obsedează „ melodia „ , „ pe vremea mea „ , ce apare ca un laitmotiv, în orice conversaţie cu cei
mai tineri. Aşa cum tinerii, nu se ruşinează, să-i pună la punct pe cei mai în vârstă cum că sunt :
defazaţi, depăşiţi, înapoiaţi, irelevanţi, catâri, expiraţi etc. Nici bătrânii nu fac economie de
complimente, la adresa tinerilor, cum că ar fi : zurbagii, năbădăioşi, necopţi, nematuri, alintaţi,
uşuratici, zănatici, naivi etc. Să recunoaştem că bătrânii se menţin în logica ideilor fixe, care nu
prea au legătură cu realitatea curentă. Fac mare caz de o onoare mâncată de molii, când sunt alte
vremuri şi alte cerinţe. Uită fiecare om, că deseori a avut pantofii prăfuiţi, i-a şters de praf, i-a
dat cu cremă şi a mers mai departe, fără a avea vreo intenţie de a arunca pantofii. Bătrânii vor să
ţină lumea în loc, iar tinerii să-i imprime viteză, unii sunt cu mâna pe frână şi ceilalţi pe
acceleraţie, poate de aceea deseori societatea bate pasul pe loc. Cele mai dure conflicte între
generaţii, se manifestă în familie, culmea pe argumentul iubirii şi a facerii de bine, dar folosind
uneori metode coercitive, prin a se impune voinţa părinţilor ( deseori depăşiţi de evenimente ),
fie că ne referim la şcoală, la serviciu, căsătorie, ceea ce poate duce la rupturi iremediabile şi
efecte nefaste.
Dacă ar fi să explicităm teama de bătrâneţe, ea îmbracă două aspecte, la cei mai tineri,
există temerea că nu vor reuşi să o apuce iar la cei în vârstă, teama se transformă chiar în frică,

131
când se văd neputincioşi şi mult prea dependenţi de alţii, deseori răpuşi de singurătate şi
suferinţe, ajung chiar să implore moartea, pe care o găseşte ocupată.
Cum ştim sunt unii bătrâni care se ţin de ghiduşii. Un bătrân se face cumătru cu moartea
şi stabilesc o convenţie. Bătrânul o roagă, ca atunci când va veni vremea, să-l anunţe mai din
timp. Odată făcută această convenţie fiecare şi-a văzut de treburile sale. În una din zile, vine
moartea la bătrân, care a fost intrigat şi surprins. Îi reproşează cumetrei, că nu a respectat
convenţia. Moartea stăpână pe ea, îi răspunde: „ Cumetre eu în timp ţi-am trimis mai multe
citaţii ( a se vedea diferite junghiuri trecute cu vederea ), acum am venit cu mandat ca să te iau „
. Aşa că întâmpinată cu teamă, cu frică ori voie bună, moartea odată şi odată tot vine, adică ne
caută.
Dar să facem şi noi cum proceda Iorga când avea o intervenţie în parlament, când invita
auditorul cu spusa: „ Să facem puţină istorie ! „ Am citit undeva, că în urma unei confruntări
militare, răniţii din cele două tabere, au fost internaţi în acelaşi spital. S-a întâmplat un fapt
curios, în timp ce la răniţii din partea învingătoare, se constata un moral ridicat, se prindeau
rănile, fiind chiar şi unele vindecări spectaculoase, la cei din tabăra învinsă, nu se prindeau
rănile, au apărut chiar complicaţii. Cum observăm, în orice luptă cu inamicul sau cu viaţa, la
orice vârstă, atitudinea este totul şi până la urmă fiecare eveniment lasă urme. Apropo de urme,
în acest sens este o povestioară interesantă. Un părinte preocupat de educaţia fiului său, convine
cu acesta ca pentru fiecare greşeală, să bată un cui în uşă iar pentru fiecare faptă bună să scoată
un cui din uşă. La urmă tânărul observă, că după ce a reuşit să scoată toate cuiele din uşă, au
rămas găurile unde au fost bătute cuiele şi pe cale de consecinţă, uşa nu mai arăta ca la început.
Merită să medităm asupra celor de mai sus şi la alte cerinţe elementare, în relaţionarea cu
ceilalţi, indiferent de vârsta din buletin, înainte de a merge mai departe. Moralul nu face omul,
doar apt de luptă, ci îi dă şi o şansă de-a învinge.
Dacă ne gândim puţin la modul de raportare a omului la el însuşi şi la alţii, în situaţii
dificile sau limită, întâlnim reacţii general umane, dar şi unele impuse de circumstanţe. Multe
din evenimentele care ni se întâmplă nouă sau în jurul nostru, cei mai mulţi dintre noi le
acceptăm şi chiar ni le asumăm, apreciind că este cea mai bună soluţie la momentul X sau Y.
Sunt totuşi limite, cu elemente restrictive, cu multe venim din trecut, prezentul se impune timid
iar viitorul poate fi un proiect viabil sau un vis frumos. La nimeni nu se cere imposibilul, însă
este păgubos să vezi în jurul tău, în exprimarea unora, doar sentinţe pripite de genul: „ trădători
„ , „ incompetenţi „ , „ depăşiţi de evenimente „ , o anumită prudenţă nu strică, alergia dacă ar
trebui să fie cauzată, să provină doar de la o mâncare stricată şi nu din relaţionarea între
generaţii.
Pentru cei care se văd astăzi, tineri şi frumoşi, prin lucrarea timpului, vor ajunge ca cei
pe care astăzi, îi consideră „ expiraţi „ . Mai câştigaţi suntem dacă încercăm să construim
altceva, fără a căuta mereu, să dărâmăm ce a fost. Este ca şi cum, ai îmbrăca în fiecare zi un
costum nou şi ştim că nu o face nici împăratul. Având vocaţia construirii, poţi trăi revelaţia, că
nu ai trăit degeaba, cu condiţia să ai răbdare. Pentru că răbdarea se armonizează cu timpul şi
acţiunea cu reuşita.
Când se suprapun două lumi, două civilizaţii ( socialism şi capitalism ), cum a fost cazul
României, este o stare de război continuă, în care se circumscrie şi lupta între generaţii. Trebuie
să recunoaştem că în socialism, în familie, în colectivele de învăţământ şi de muncă, era totuşi
mai multă toleranţă şi chiar armonie între generaţii, decât în capitalismul zilelor noastre, când
globalizarea şi cosmopolitismul, ne oferă alte perspective. Nu de puţine ori ies scântei, între
părinţi şi copii, pentru că nu aparţin şi nu votează acelaşi partid. Tensiuni sunt şi când este

132
vorba de şcoală, fuga în străinătate, pare cea mai la îndemână opţiune, pentru tinerii abia ieşiţi
din adolescenţă, chiar dacă nu ştiu ce-i aşteaptă. Ceea ce apropie oarecum generaţiile mature
sunt banii, goana după ei, pentru că aproape totul este de vânzare. Cei „ noi „ neagă pe cei „
vechi „ , până a nu-i putea suferi, mai alternează şi cu momente de pace, dar tensiunea persistă.
Poate nu este aşa rău, părţile nu se pot ignora, chiar se caută una pe alta, se şi sprijină la un
moment dat, probleme apar la împărţirea meritelor şi la asumarea greşelilor. Se atrofiază simţul
critic, până acolo încât nu-şi mai asumă unii propriile greşeli şi rateuri, toate punându-le pe
seama mentalităţilor şi practicilor venite din vechiul regim sau de la vechiul guvern ( chiar şi
după revoluţie sau succedat câteva regimuri şi mai multe guverne ).
Cum am mai arătat ca şi posibilitate, de a da vina pe altcineva, pentru ceea ce ţi se poate
imputa, vine tocmai de la Adam şi Eva. După ce au trecut 27 de ani de la căderea socialismului,
că nu a fost comunism, putem observa cum se tratează lucrurile la grămadă, fără o cernere a
atitudinilor noastre, facem comparaţii pe realităţi necunoscute şi nesusţinute, acuzând reacţii
general umane, puse pe seama unui regim, trăit de cei în cauză doar din auzite iar alţii care ştiu
despre ce este vorba, s-au transformat în cameleoni ori au intrat într-o muţenie suspectă. Dacă ai
o anumită vârstă şi ai nenorocul, să fi trăit un număr de ani în vechiul regim, trebuie să te
înarmezi cu răbdare şi înţelegere, pentru a primi din când în când, referiri directe sau voalate, că
eşti „ comunist „ sau că o opinie sau alta este comunistă. Că nici nu ştii cum să o iei, ca un
reproş sau ca o circumstanţă atenuată. Sigur niciodată, aceste complimente nu au o conotaţie
pozitivă, ele sunt trimiteri directe la „ coşul istoriei „. Poate nu te-ar afecta aşa mult aceste
tratamente, dacă nu ar fi nişte clişee, care invocă realităţi închipuite. Pentru că dă bine, s-au
înrolat în rândul acestor intransigenţi şi „ puri „ , mulţi dintre concetăţenii noştri care au trăit în
socialism, fiind iniţiatorii sau victimele unei manipulări. Aceste „ cruciade „ au chiar şi sorţi de
izbândă, la nivel naţional, cum a fost realegerea prin această melodie a lui Băsescu, ca
preşedinte a României şi mai mult să apară retuşat, chiar „ nou „, după ce nu mai este
preşedinte. Întâlnim această înverşunare de a face bine cu sila, celui de lângă noi şi în general
ţării, în parcursul de fiecare zi, dintr-o firmă, din unele familii, diferite instituţii şi în presa „
independentă „ , ca un fel de publicitate la detergenţi, care spală mai repede şi mai curat.
Păguboasă este şi deprinderea de a o lua mereu de la început, după ce s-a distrus ( mai nou
reformat ) ceea ce s-a realizat în perioadele anterioare.
Este o anumită perversitate a comportamentului uman. Să nu ne mirăm de ceea ce ni se
întâmplă, de multe ori chiar în parcursul unei zile, când constatăm că ne întâlnim cu mai multe
persoane, care asupra aceleiaşi realităţi se raportează sau au percepţii diferite. Este liber oricine
să aibă propria opţiune, dar este imoral să-ţi fundamentezi ascensiunea sau tranşarea unor
decizii, din perspectiva unor etichete contrafăcute ce sunt aplicate unor semeni de ai noştri. Dar
pe ce am arătat mai sus, lucrurile s-au amestecat în aşa proporţie, că intră într-un marasm şi cei
vechi şi cei noi, că nu mai ştii ce să mai crezi. Este o anumită inerţie a istoriei şi cu anumite
lucruri la modă, care cu timpul vor fi înlocuite cu alte clişee. Culmea că nimeni nu se consideră
în greşeală, nici cel care dă, nici cel care primeşte. Rău este că se atacă temelia încrederii şi
prezumţiei de nevinovăţie şi a bunei credinţe. Se trece de la prezumţii, direct la concluzii, se
taie şi apoi se măsoară. Mare împărat este orgoliul omenesc, care trece cu buldozerul peste
pietre şi bolovani, dar şi peste flori şi chiar fiinţe considerate mai „ neînsemnate „ . Nu realizăm
pe moment, cât de profund îi putem răni pe cei de lângă noi şi ce greu se închid aceste răni,
atunci când ne limităm doar a cere şi a da, fără a ne păsa cum se simt cei în cauză, într-o situaţie
sau alta, mai ales când operăm pe vini închipuite ori extrapolări neinspirate, fie ei tineri şi mai
puţin tineri. Dar omul este sub vremuri, cum spune cronicarul.

133
 După aceste constatări, de o mai mare generalitate, dar din păcate de actualitate, să
urmărim puţin tinerii înrolaţi în câmpul muncii. În anii de după revoluţie, s-a micşorat mult
ecartul dintre generaţii, ceea ce a condus la schimbarea mentalităţilor. Te apucă râsul, cum un
tânăr de 20-25 de ani, afirmă că o persoană de 35 de ani, este „ babetă „ iar în cazul bărbaţilor
este „ depăşit „. Că te şi întrebi dacă s-a comprimat timpul, ori sunt mai încurcaţi tinerii de cei
de lângă ei, deşi îi diferenţiază doar câţiva ani? Confruntarea dintre generaţii începe chiar de pe
băncile şcolii. Nu aţi întâlnit situaţii, când cel mic a refuzat să mai meargă la şcoală, pentru că
nu-i place de domnul ori doamna învăţătoare? Fricţiuni pot apare şi în liceu şi chiar facultate
între elevi, studenţi, profesori. Dar nefiind o concurenţă cu miză, nu se ajunge la situaţii fără
ieşire. Chiar şi în interiorul aceleiaşi generaţii sunt diferenţieri, pe vârste şi statut. În şcoală
apare consacrat „ bobocul „ , în armată „ recrutul „ , în câmpul muncii „ ucenicul „ ori „
stagiarul „ .
Revenind la tinerii intraţi în câmpul muncii, constatăm în zilele noastre, că sunt alergici
la fidelitatea faţă de firmă ( când te gândeşti, că înainte de anul 1989, puteai lucra într-o firmă
până la pensionare ), ei pariază pe munci uşoare şi curate, pe salariu şi promovare,
performanţele mai pot aştepta la rând. Au tinerii o mentalitate de trecători prin firme, îşi doresc
mai binele şi îl caută mereu ( un motiv de a fi speculaţi de patroni, prin muncă la negru şi la gri,
cu ceva bani în mână, dar fără asigurări viitoare pentru sănătate sau pensie ), este vârsta când îţi
asumi mai uşor unele riscuri. Are performanţa în ea un amestec de cunoştinţe şi aptitudini, dar
cheagul este experienţa, care necesită timp şi răbdare.
Aşa întâlnim pe unii din tineri, înrolaţi în cursa pentru a reuşi, fiecare ţintind locul unu.
Fiind profilaţi pe atac, aceştia nu realizează interdependenţa faptului că insuccesele unuia sau a
altuia, se repercutează asupra tuturor şi se marşează pe a da din coate sau a pune în dificultate
pe cei din jur, fără a se conştientiza că se vizează o glorie efemeră. Totuşi activitatea dintr-o
firmă nu este o competiţie sportivă, cu cine ajunge primul, ci mai mult o deplasare în grup,
pentru a reuşi împreună.
Cum se raportează tinerii la această competiţie? Sunt dornici să înveţe şi chiar învaţă.
Un proverb turcesc spune : „ Cine nu cunoaşte amănuntele, nu poate şti întregul „. Tinerii sunt
prea puţin preocupaţi de amănunte, pentru ele trebuie să te apleci, să le observi, să le cântăreşti
şi se pierde din viteză, iar ei se grăbesc. Sunt aşi în mânuirea calculatoarelor, fac scheme, tabele
şi se „ bombardează „ între ei eu emailuri. Nu se prea simt între ei ca oameni, relaţionează
telegrafic şi sunt prea grăbiţi să zăbovească în teren. Şi aproape toţi ( în special cei cu munci de
conducere ), aşteaptă când primesc o dispoziţie să li se dea schema EXCEL, unde să se verifice
formulele, iar dacă trebuie să interpreteze datele sau să caracterizeze o situaţie, un om, deseori
au nevoie să fie secondaţi de un „ jurnalist „ ( considerând că nu este treaba lor, să dea prea
multe explicaţii ). Răspunsurile la multe din comportamentele umane, le găsim în modul de
gândire al oamenilor, dar mai ales în inima lor, este vorba de acea mulţumire, care nu se
evaluează în termeni tehnici sau matematici.
Din dorinţa de a cuprinde şi a cunoaşte, tinerii ştiu foarte bine ce este în „ grădina altuia
„, dar rămâne în buruieni propria curte. De aici apare uneori, o pasare a vinii şi implicit o
neasumare de răspundere. Cu înaintarea în vârstă se atenuează aceste deprinderi. Mulţi dintre
tineri, aşteaptă încurajări, aprecieri de etapă şi pentru fiecare cursă de ştafetă terminată, vor
bani. Cum întârzie aceste recunoaşteri şi evaluări ( poate sunt ele la timpul lor, dar am
menţionat că tinerii se grăbesc ), numai cei vezi inopinat demobilizaţi şi cu ameninţări că acolo
nu este de ei şi trebuie să plece.

134
 Dacă aceşti tineri i-ar privi în oglindă, pe părinţii şi bunicii lor, care au trăit şi muncit în
socialism, când părea de ajuns salariul şi era o zi mare, când apărea la gazeta de perete, mai
primea o clasă ori categorie de salarizare, erau lăudaţi în presă ori într-o adunare obştească sau
se ivea vreo ocazie să viziteze şi să cunoască lumea de dincolo de hotare, ar spune fără a sta pe
gânduri, că au fost nişte naivi, care s-au hrănit cu iluzii, s-au mulţumit cu puţin şi nu au luptat
să-şi depăşească condiţia.
O privire retrospectivă asupra celor 27 ani de la revoluţie, vizând comportamentul
generaţiilor în viaţă şi a celor care s-au născut în acestă perioadă, ne conduce la unele concluzii,
cu mare impact asupra viitorului ţării şi a destinului cetăţenilor săi.
Aparent s-a oferit oamenilor necuprinsul, posibilitatea să spere, să îndrăznească, unii
chiar să reuşească să-şi îndulcească viaţa ori să-şi creeze alta. Dar această trecere de la o
existenţă excesiv de controlată, şi cu multe restricţii, la o libertate nedozată şi necunoscută sub
aspectul capcanelor ei, a făcut ca mulţi semeni indiferent de vârstă, să fugă după o fata morgana
şi să fie o pradă uşoară pentru lumea occidentală, dispusă să ne ajute mai mult cu vorbe, decât
cu fapte.
Acest nou început, a fost perceput şi trăit diferit de fiecare generaţie şi chiar individ în
parte. Prima ruptură între generaţii, s-a manifestat prin a se decreta tacit, chiar de noile autorităţi
după revoluţie, că lumea „ nouă „ este doar a tinerilor ( de aceea poate s-au încurajat numai
începuturile şi s-a descurajat continuitatea impusă de unele realităţi ) iar cei în vârstă ce vin din
vechiul regim, sunt taraţi, chiar li se pot imputa relele trecutului şi de aceea nu pot fi decât
toleraţi şi ulterior au fost consideraţi şi trataţi ca o povară pentru ţară.
Hotarele ţării au devenit din ziduri, tot mai permisive şi convenţionale, populaţia activă
şi din păcate mulţi tineri, au început să plece pentru a cunoaşte „ miracolul „ occidentului. Peste
ani, foarte mulţi din cei plecaţi invocă dorul de ţară, dar îţi înşiră o sută de motive, pentru care
refuză să se întoarcă.
Pe fondul acestei derute şi neşcolarizării cetăţenilor ţării, în ale capitalismului, s-a dat
liber „ profesorilor „ străini şi autodidacţilor autohtoni, ca timid şi tot mai aplicat, unii să-şi facă
jocul şi alţii să experimenteze noua orânduire. Nu mai revenim asupra prefacerilor „
revoluţionare „ din ţară şi a saltului făcut de România în ignoranţă, sărăcie şi o neîmpăcare şi
chiar ostilitate între cetăţenii săi, din aceiaşi generaţie sau generaţii diferite, iniţiate şi susţinute
de guvernanţi, ci vom enumera unele consecinţe.
Întâi nu au ştiut românii, cum să-şi conserve resursele ( naturale, financiare, umane ),
apoi au pierdut demnitatea, lăsându-se uşor păcăliţi şi cumpăraţi de alţii, iar ulterior ca un preţ
plătit globalizării, s-a renunţat şi la identitate, au devenit milioane de români, oameni fără ţară,
sigur este o explicaţie cu faptul, că omul caută mai bine şi că ţara natală, nu le-a oferit
posibilităţi şi oportunităţi, de trai decent.
Ce curios, au aşteptat şi încă aşteaptă românii ( după 27 de ani de la revoluţie ), din care
mulţi sunt tineri, ca ţara lor să fie pregătită de alţii, pentru a fi mai primitoare, acceptabilă şi
dorită! Cum ne putem închipui acest viitor, este îndepărtat, când ne-o facem cu mâna noastră şi
ne mai ajută şi alţii.
Este un truism, că viitorul este al tinerilor şi ţara este la vedere locuită, dacă fiecare
cetăţean sădeşte un pom, participă la amenajarea unui drum şi îşi construieşte o casă. Dar pentru
asta mai trebuie să luăm lecţii de statornicie şi să renunţăm la pribegie. La noi în România, an
de an constatăm, că nu mai avem tineri buni de muncă, cei şcoliţi iau drumul facultăţilor din
străinătate şi preferă după absolvire, ca o obligaţie pentru bursa primită sau un loc de muncă
bine plătit, să se stabilească în altă ţară. Pleacă şi cei şcoliţi, pe cheltuiala statului român. Dacă

135
aceşti tineri valoroşi aleg să revină în ţară, autorităţile nu-i pun în valoare ori li se insinuează că
aparţin unor ONG-uri finanţate din străinătate, care nu vor binele ţării. Unii tineri din păcate, au
devenit lobişti, pentru interese şi ţări străine. Este un fenomen de cosmopolitism bolnav, hrănit
din lăcomia pentru bani şi goana după funcţii. Dar şi un efect al globalizării. Această stare de
fapt, ca suspiciune şi neîncredere, a prins teren în mentalitatea românilor, ca efect al
experimentelor făcute pe ei, a rateurilor guvernanţilor şi a ipocriziei străinilor. Mai au aceşti
tineri un handicap, neimputabil lor, lipsa experienţei de viaţă, evidentă atunci când acced în
unele funcţii şi constatăm că judecă şi tratează oamenii cu răceala minţii fără a o îmbina cu
căldura inimii şi a sufletului ( sunt aşa-zişii tehnocraţi ). Unii dintre ei au deprinderea de a tăia
şi apoi a măsura. Nici pe tinerii cu mai puţină şcoală nu se poate conta, vor să muncească, nu au
unde ori ofertele de muncă sunt plătite prost. Şi atunci alternativa, fie şi sezonieră, este plecarea
în străinătate. Deseori fac o muncă ruşinoasă, numai să vină cu bani acasă.
Aşa a rămas ţara ori anumite părţi din ea, locuită şi păzită de bătrâni. Această ruptură,
separare şi dezbinare între generaţii, când cei ce pot au plecat în bejenie, au dat liber
guvernanţilor puşi pe căpătuială, să constate că ţara nu prea este locuită şi vând tot ce pot de
prin „ casă „ . nu prea are cine să-i oprească ori să le ceară socoteală. Întreţinându-se dihonia a
două Românii, chiar de către politicieni, nu facem decât să ignorăm şi să umilim România, în
care ne-am născut şi faţă de care poate avem unele obligaţii. Să credem în succesiunea
generaţiilor, dreptul la viaţă, valorizarea şi prosperitatea lor!
Cu toată politeţea de fiecare zi, este o luptă surdă între generaţii. Sunt într-o continuă
întrecere „ sportivă „ atât tinerii cât şi bătrânii. Tinerii sunt angajaţi în cros şi în curse cu
obstacole iar bătrânii se deplasează pe lateral, dându-se la o parte din calea altora. Cum cel din
câmpul muncii nu se dă se plece, cei care aşteaptă un loc de muncă ori o promovare, se văd
încurcaţi în socotelile lor. Cel tânăr de multe ori, are o mare parte de viaţă în faţă şi în condiţii
normale, mai poate avea şi alte alternative. Cel în vârstă are o singură direcţie, pensia şi după
aceea… Singurul necaz al bătrâneţii este că nu prea are viitor. Cei tineri, dornici de a intra în
arena muncii şi a vieţii, spun că îţi cam ajunge, ai avut o viaţă în faţă, când puteai să-ţi aranjezi
problemele de existenţă şi ar fi cazul să te odihneşti. Alţii mai duri ţi-o spun în faţă: „ Ţi-ai trăit
traiul, ţi-ai mâncat mălaiul „ . Aşa te pot lua ca bătrân, unii tineri drept paratrăsnet pentru
angoasele, insatisfacţiile şi nereuşitele lor. Te pot judeca până la desfiinţare ( fie că eşti coleg de
serviciu, părinte, bunic sau profesor ), tot ei se reped apoi să repare „ vaza „ stricată, să te
şteargă de praf, să te mângâie, pentru că ai avut răbdare, nu ai răspuns la provocare, ai dat
circumstanţe, ai lăsat să curgă prin tine, toată energia lor negativă. Ai fost mai tare ca ei şi au
simţit asta, au găsit în tine „ bătrânul „, un reazem şi ei apreciază asta.
Dar să nu ne grăbim să plângem de mila bătrânilor, care de bine de rău, au ajuns la o
vârstă, au o pensie, chiar dacă este mică, este aşteptată şi vine lunar, sunt obişnuiţi şi cu mult şi
cu puţin, prin experienţa de viaţă, se pot adapta mai uşor la lumea nebună de astăzi. De aceea
cred că ar avea prioritate sentimentul de compasiune pentru tineri. Ei au venit într-o lume în
care fiecare trebuie să se descurce singur, nu primesc nimic gratis sau pe datorie, sunt într-o
concurenţă continuă cu cei de lângă ei, selecţia este dură şi probabilitatea rateurilor este mare.
Aşa că deseori poţi auzi tânguiri de genul: „ Mai ajung eu la vârsta dumneavoastră? „, „ Mai
ajung eu la pensie ?” Unii dintre ei remarcă, că un bătrân de 50 de ani, arată ca la 40 de ani iar
unii tineri la 35 de ani arată ca la 45 de ani, cel puţin aparent. Sunt temeri justificate şi fiecare
om poate răspunde pentru el. Dar până la urmă lucrurile rămân în coadă de peşte, pentru că nu
prea avem răbdare unii cu alţii şi de sfaturi este sătulă lumea. Are fiecare om, destinul şi soarta

136
lui. Am putea spune, că în lumea asta, este loc pentru fiecare şi fiecare are locul lui, cu
menţiunea să şi-l cunoască şi recunoască.
La aceste fricţiuni între generaţii, aduc obolul prostiei, toate părţile implicate. Să
începem cu cei în vârstă, care se presupune că au fost tineri. Ce-i opreşte pe cei în vârstă , să nu
intre în rolul nucului, la umbra căruia nu creşte nimic şi să le predea din mers la cei tineri
ştafeta, cu răbdare, îndrumare, să le explice din secretele meseriei, ca aceştia să ducă mai
departe un gând, o faptă, un ideal? Ce-i face pe tineri, să nu ţină cont de părerea celor mai în
vârstă, pentru a face economie de resurse şi comprima timpul, chiar dacă deseori fac cum pot şi
cred ei şi sunt mereu adepţii începuturilor şi nu a continuităţii?
O fi ceva în codul genetic al omului, care se manifestă diferit în funcţie de vârstă, pe de
o parte cel în vârstă construieşte şi apără ce a construit, pentru a rămâne ceva după el, pe de altă
parte tânărul având viaţa înainte, se amăgeşte cu ideea că ar putea face ceva mai bun de la
început, mai trainic şi mai ieşit din comun. Din această deplasare a generaţiilor, cu spatele una
la alta, ajungem până la urmă undeva, când bătrânii rămân cu amintirile iar pe cei mai tineri, îi
întâlnim pe traseul vieţii, alergând gâfâind spre ţinte nici de ei ştiute. Culmea că nici una din
părţi, la o adică nu recunoaşte, bătrânul că este prea bătrân ori tânărul că este prea tânăr, fiecare
crede că în acel moment, a încălecat pe şeaua vieţii, fiind în mare putere şi deşteptăciune, când
vrea, poate şi nu depinde de alţii. Este o chestiune de orgoliu şi de mândrie personală, pentru că
în realitate, tânjim unii după alţii, mai ales când tinerii nu au soluţie la o problemă ( care ar veni
din experienţa de viaţă ) şi bătrânii au de ridicat o greutate, pentru a o transporta la drum lung.
Întorc spatele prostiei persoanele în vârstă, atunci când nu uită că au fost şi ei tineri şi nu
au fost mai breji, poate chiar mai săriţi de pe fix şi pe cale de consecinţă să fim îngăduitori cu
tinerii, să le fim aproape dar să nu le ducem samarul. Sigur aici avem în vedere, mulţi tineri din
zilele noastre, care trăiesc din salariul sau pensia părinţilor ori bunicilor, deşi sunt buni de
muncă, caută „ munca „ şi nu o găsesc. Aşa că ar fi de dorit să preţuiască tinerii pe bătrâni, dacă
vor să aibă rădăcini în prezent şi aripi pentru viitor! Şi apoi de un lucru trebuie să fim siguri, că
bătrânii nu vor mai deveni tineri ( doar în visele lor ), aşa cum tinerii cu multă răbdare şi puţin
noroc vor îmbătrâni, când deja fără voia lor trec în altă generaţie, în vecinătatea bătrâneţii, cu
surprizele şi misterele ei. Dar pentru ca această trecere, să se facă mai lin, ar trebui să căutăm să
nu omorâm copilul din noi. Starea de sănătate a acestuia o putem măsura prin patru parametri.
Într-o ordine aleatorie consemnăm: pofta de viaţă, tonicitatea cu care abordăm fiecare zi din
viaţă; deprinderea de a ne bucura de orice „ nimic „ , fie obiect, fiinţă, plantă, gesturi şi trăiri
umane; să nu ne ambiţionăm să ţinem supărarea pe semeni, una că ne facem rău nouă înşine şi
apoi le preluăm păcatele celor care au greşit faţă de noi şi nu în ultimul rând, să luăm viaţa ca pe
un joc, dar nu în joacă, atunci când trebuie să rezolvăm cele mai complicate probleme
existenţiale.
Apropo de relaţii între generaţii, putem lesne constata cum tinerii, în general oamenii
din viaţa activă, au nişte automatisme în exprimare şi comportament, de genul: „ Ce doriţi ? „
în sensul unei disponibilităţi de a te ajuta. S-au „ Ce nu vă convine? „ cu două conotaţii, prima
ar fi interesul de a cunoaşte cauza unei nemulţumiri şi a doua o atitudine „ cocoşească „ , de a
căuta confruntarea. Iar bătrânii intră pe teritoriul lui „ Scuzaţi! „ . Te scuzi că poate nu auzi prea
bine; din greşeală poţi apela pe altcineva la telefon, pentru că vederea îţi joacă feste; la
coborârea din mijlocul de transport public, că-i încurci pe alţii prea grăbiţi; nu te dai la timp din
calea unora, ce vor să te depăşească etc.

137
 Dacă facem un test simplu, când pronunţăm cuvântul tinereţe, avem o stare de confort
ca şi cum am fost acolo din totdeauna, iar când spunem bătrâneţe, pe moment avem o tresărire
şi chiar o temere. De ce oare?
De copil începem să ne convingem că pe pământ, nu există tinereţe fără bătrâneţe şi
viaţă fără de moarte. Bătrâneţea ca o defecţiune a actului de creaţie, cu logica ei consecinţă
moartea, dă posibilitatea omului şi de fapt la tot ce este viu, să trăiască să se bucure de viaţă pe
pământ, dar să nu veşnicească. Această rânduială cerească, face ca să fie oarecum sacrificat
individul, pentru a fi salvată omenirea. Se dă astfel posibilitatea ca şi alte generaţii, să se
înfrupte din fericirea şi nefericirea vieţii, se reglează cerinţele existenţiale, cu resursele existente
ori posibile de a fi descoperite. Cum se spune intrarea şi ieşirea din viaţa pământeană se face pe
cale naturală. Deci să ne bucurăm pentru ceea ce ni s-a dat, să acceptăm trecerea, pentru a face
loc şi altora după noi. Bătrâneţea şi suferinţele asociate ei, ne pot face să ne dorim plecarea şi să
nu regretăm prea mult pentru ce lăsăm în urmă, noi înşine devenind o povară pentru alţii.
După entuziasmul, surprinderea şi emoţiile, care însoţesc ieşirea la pensie, pentru cei
care au fost o viaţă în câmpul muncii, urmează trăirile şi percepţiile explorării teritoriului
bătrâneţii, când constaţi că socoteala de acasă, nu se potriveşte cu cea din târg. “ Un alt început
“ trâmbiţat de tine şi de alţii, odată cu ieşirea la pensie, mai mult pentru a salva aparenţele, nu
este un drum fără cotituri şi obstacole. Cum ne putem închipui, ne referim doct şi cu mare
« precizie « dăm chiar reţete la aspecte pe care le cunoaştem mai mult din auzite, altele trecute
prin urzeala închipuirii noastre, care se pot suprapune doar în parte peste cele care le trăieşti cu
adevărat, atunci când mai adaugi încă un an la cununa vieţii. De remarcat faptul că şi bătrâneţea,
nu vine aşa ca o furtună, un cutremur sau o ploaie cu gheaţă, ea se instalează treptat, întâi ca o
stare de spirit ( vai ce mulţi tineri sunt bătrâni ! ) apoi ca revărsarea peste maluri a unui râu care
cuprinde toate componentele corpului uman, dictându-ţi un mod de viaţă adecvat. Unii care se
ocupă de statistici, au stabilit că pragul minim al bătrânetii ar fi 65 de ani şi maximul ar trebui
să-l stabilească Dumnezeu. Pe de altă parte, la bătrâneţe este oarecum vămuită speranţa omului,
pentru că s-a stabilit prin studii, că speranţa de viaţă la bărbaţi la nivel mondial, este în medie de
71 de ani iar la femei de 73,5 de ani. S-a mers chiar şi pe o formulă de alint a bătrâneţii,
împărţind bătrânii în trei plutoane. Aşa sunt bătrâni tineri cu vârste între 65-75 de ani, bătrâni de
vârstă medie între 75-85 de ani şi bătrânii, bătrâni cu vârste peste 85 de ani. Este interesantă şi
această perspectivă asupra bătrâneţii, că îţi dă imboldul să mai ataci o cotă din viaţă şi apoi
satisfacţia că ai atins-o şi chiar depăşit-o, pentru că altfel ar face omul o fixaţie, gândindu-se
doar la un final, chiar dacă este imprevizibil.
Omul se naşte odată şi majoritatea oamenilor, mor de două ori, odată atunci când ies la
pensie ( nu auzim frecvent încurajarea cu acest prilej, că începi o nouă viaţă ? ) şi a doua oară de
moarte naturală. Unii pot muri de trei sau de mai multe ori, dacă au neşansa să fie
disponibilizaţi la o vârstă, când sunt între două pâini, mai pot munci, dar nu au unde. Este omul
cea mai vulnerabilă fiinţă de pe pământ, dacă îl rupem de muncă. Ea este cea care îl creează şi îl
menţine în stare de funcţionare. Dacă mai şi nimereşte omul să facă munca care îi place şi îi dă
satisfacţii, acesta poate face minuni. Nu întâmplător ruperea de o anumită muncă, pe care ai
efectuat-o mult timp, creează mari probleme de reacomodare, chiar dacă este aşa de mult
lăudată, puterea de adaptare a omului.
Aceste cuvinte mari, cum ar fi bătrâneţea care poate ajunge până la vârsta senectuţii ca
şi eternitatea, au în ele o mare încărcătură de necunoscut, cum pot exprima concomitent un
sfârşit, dar şi un infinit, dau şi justificate emoţii oricărui om pornit pe acest traseu, deocamdată
cu un singur sens. Pentru cei care nu au atins-o, bătrâneţea poate fi ca o sperietoare, o cotă

138
imposibil de atins sau o speranţă că se va închide şi la ei, ca şi la alţii cercul vieţii, cu cât mai
puţine suferinţe. Cei care deja sunt bătrâni, au sentimentul că deşi au o vârstă, a trecut totuşi
prin viaţă prea repede şi nu au avut răgazul să ajungă prin anumite locuri sau să trăiască
anumite evenimente. Parcă au rămas prea multe lucruri neterminate sau neîncepute, aşa cum
realizează, cât de aproape sunt de noi muritorii, imposibilul şi efemerul. La bătrâneţe ai mai
mult timp să stai de vorbă cu tine şi nu de puţine ori rămâi stupefiat cît de multe lucruri în viaţă
ai făcut de nevoie, silit de împrejurări sau obligat de alţii. Acum când ai devenit mai înţelept, te
întrebi de ce nu ai fost mai prevăzător şi nu ai pus mai multe condiţii la negocierile cu viaţa.
Parcă de multe ori, ai dat mai mult decât ai primit, ai trecut nepăsător pe lângă lucruri
importante considerându-le amănunte, ai iubit şi ai avut încredere în cine nu trebuia şi
descurajant este faptul, că nu mai poţi nimic schimba. Aşa se explică dorinţa omului, cum o
întâlnim exprimată şi în versurile unui cântec : « Să întorc timpul înapoi, sau să-l împart la doi.
Aş dori de s-ar putea, să mai schimb câte ceva ! « . Şi cum ştim de cele mai multe ori, dorinţele
sunt hrana viselor noastre şi mai puţin trăiri ale realităţilor vieţii. Dar cum s-a întâmplat şi cu
alţii, treci şi tu până la urmă în coloana celor disciplinaţi de viaţă şi le iei pe toate aşa cum sunt,
încercând să fii nici prea entuziasmat dar nici să intri pe teritoriul regretelor, în zona disperării.
Apărem uneori cu sufletul agăţat în cui şi îl privim cu oarecare compătimire, că nu i-am putut
oferi poate ce a meritat şi nu era imposibil de obţinut. Dar cum roata timpului trece implacabil
prin cele patru anotimpuri, luăm notă de faptul că trebuie să ne îmbrăcăm şi să ne purtăm
adecvat anotimpului, prin salvare de aparenţe şi multe, multe concesii, făcute nouă şi altora.
Dacă nu vom face un efort să avem o părere bună despre noi, nu se vor grăbi să o facă alţii. Şi
chiar avem nevoie de o amăgire, ca şi « combustibil « pentru a merge mai departe.
Are şi omul la bătrâneţe ambiţiile lui. Deşi are în ea bătrâneţea, inerentele atribute de
neputinţă, de şubrezenie şi dependenţă ( fie de medic sau de alţii ), fiecare bătrân ar vrea să-i
deranjeze cât mai puţin pe alţii şi când o fi să plece, să-l ia doamna în negru, aşa pe nebăgate de
seamă, din mers sau din somn, fără a fi lăsat la mâna bolilor sau să devină o umbră cu chip de
om. Cum s-ar spune, ar vrea omul prin fibra sa de mândrie, să prăsească « frontul « în plină
glorie, când până în ultima zi să se poată ajuta de mâinile şi picioarele sale, prin glasul său să
poată exprima unele rugăminţi ( că ordine, suntem conştienţi că nu mai poate da ) şi să aibă o
minte, încă considerată întreagă de către cei de lângă el. Este mult, este puţin, dar dacă au reuşit
alţii, de ce nu am spera şi noi ?
Dacă tinereţea omului are în ea germenele, a ce va deveni acesta peste timp, bătrâneţea
are « rănile « şi « decoraţiile « dobândite de om în timp, ca o mărturie a faptului că a fost sau
nu un luptător şi a avut merite recunoscute de semeni. De regulă bătrâneţea este cu faţa la trecut
şi cu spatele la viitor şi pentru faptul că spatele are mai multe oase şi la o adică, pot amortiza
mai bine impactul unor lovituri, care nu vor întârzia să apară. Tinereţea se deplasează pe roate,
în timp ce bătrâneţea se deplasează pe sanie. Nu este numai o problemă de viteză, şi de
selenţiozitate ( această linişte depinde atât de mult de alţii ! ) ci şi de cronometrare a timpilor
realizaţi. Trăim vremuri când lumea se deplasează în mare viteză şi se trăieşte cu intensitate (
mult stres ) viaţa, ceea ce a făcut să se micşoreze tragic de mult ecartul dintre generaţii şi să se
împuţineze vizibil speranţa de viaţă. Este sfâşietoare percepţia, care se instalează la oameni încă
tineri ca vârstă biologică, cum că au fost traşi pe o linie moartă, unde nimeni nu se mai
îngrijeşte să schimbe « traversele « sau să calibreze linia. De regulă « locomotivele « şi
« vagoanele « trase pe aceste linii sunt menite a fi duse la « fier vechi «. De aceea se consideră
că bătrânii, mai mult pot deranja decât ajuta. Unii oameni din păcate, trăiesc frustrarea că
încurcă sau sunt indezirabili, fiind încă în câmpul muncii sau buni de muncă, având încă mulţi

139
ani până la vârsta de pensie, când se pot adăposti în curtea statului. Ne-am îndepărtat mult de
zicala : « Cine nu are bătrâni, să-i cumpere iar cine îi are să-i folosească şi să-i preţuiască ». Să
nu ne mai mire afirmaţii de genul : « Nu am eu grijile mele, să mai am şi grija lor ». Nici statul
nu poate face mare lucru pentru bătrâni, fie şi pentru faptul că aceştia nu prea mai au ce da şi
atunci statul este în postura celui care are o datorie, pe care o uită sau este în imposibilitate să o
onoreze.
Bătrânii au simţit şi simt pe pielea lor, cum vremurile s-au schimbat şi că există
percepţia socială, că sunt o povară şi mai mult încurcă decât ajută. Nu o spun cu voce tare
bătrânii, dar când le vorbeşti despre cum îi vor pomeni şi cinsti urmaşii, care se vor bucura de
agoniseala lor si că vor veni vremuri mai bune pentru ei, te privesc în faţă cu un zâmbet cu
multe înţelesuri. Descifrând această mimică zâmbăreaţă, în spatele ei se ascunde neîncrederea,
un fel de a spune, că le va veni rândul şi la cei care astăzi se simt tineri şi neatinşi de rele,
afişând chiar o împăcare cu situaţia. Pentru că la bătrâneţe, se cam deconteză toate cele adunate
în viaţă, probleme de sănătate, percepţia unora că i-ai nedreptăţit, graba altora de a te vedea
plecat, ca şi puţinul veniturilor, fac ca rata suferinţelor să fie mare, la care se adaugă şi dobânda
aferentă ( adică uneori indiferenţa celor din jur ). De aceea circulă printre bătrâni şi printre cei
apropiaţi lor, un fel de telefon fără fir, care conţine mesajul : « Să ne fie frică de bătrâneţe ! ».
Pentru că se întâmplă multe, nu este rău chiar cu voce tare să se vorbească, numai să nu se
adeverească această teamă, ca şi umbră a bătrâneţii.
Sigur că se poate trata bătrâneţea şi în alt registru, mai optimist, numai că experienţa de
viaţă trăită de mulţi oameni, arată fără tăgadă că bătrâneţea este un loc strâmt, cu puţine grade
libertate şi cu planuri pe termen scurt. Iar pe măsură ce lumânarea vieţii este aproape să se
stingă, pretenţiile ca şi dorinţele omului, intră serios la apă, mai poţi spune că faci una sau alta,
dar te exprimi oarecum sfârşit, că ai mai avea doar o singură dorinţă, care de regulă ar trebui să
o ducă la îndeplinire alţii. Şi pentru că oamenii trec de regulă nepăsători pe lângă dorinţele
altora, această ultimă dorinţă este întărită în tradiţia populară de avertismentul, că a fost lăsată
cu limbă de moarte, care de multe ori ţine loc şi de testament.
Dar are în ea prea multă tristeţe, această încercare de primă « strofă », a « imnului »
bătrâneţii. Vom vedea mai departe, dacă parcurgând textul, nu vor fi şi alte momente care să
facă teritoriul bătrâneţii, dorit şi locuibil. Este în firea umană ca cele trăite, să fie mai înegrite,
marcând în acest fel efortul şi chiar sacrificiul omului pentru a trece prin unele încercări, iar cele
viitoare să fie poleite, atitudini de înţeles, că fiecare nu-şi poate dori decât binele. După aceste
consideraţii de ordin general, referitor la o perioadă din viaţa omului, la care unii doar pot spera
iar alţii au trăit-o sau o trăiesc, am să vin cu unele exemplificări din viaţa mea şi a altora, pentru
a şti mai bine cei care vor veni pe teritoriul « bătrâneţei « , la ce benefaceri şi privaţiuni se pot
aştepta.
Apreciind că perioada post pensionare va decurge în parametrii imaginaţi de mine, am
avut surprinderea să constat că în mare parte m-am înşelat. Care erau necunoscutele evaluării
mele anterioare?
În primul rând că după pensionare resimţi acut că în mare parte, adevărata ta familie au
fost colegii de la serviciu, cu bunele şi relele lor. Apoi intrând în ipostaza că ai suficient timp şi
chipurile ţi-l organizezi tu, intervine o devălmăşie în alternarea muncii cu odihna, în orele de
masă, orele de somn, să faci ce îţi place sau nu. Aceste perturbări nu pornesc din faptul că tu
însuţi nu ai fi în stare să-ţi stabileşti un program, pe care să-l duci la bun sfârşit. Ele decurg mai
ales în cazul meu, care m-am pensionat cu ceva ani după pensionarea soţiei, din obligaţia ( fiind
cu domiciliul la ţară ) de a mă desfăşura pe terenul “ cucerit “ în integralitate de soţie.

140
Indiscutabil că ea ştie mai bine mersul lucrurilor, numai că zilnic vine şi îţi deschide “ răni “,
care le-ai dobândit în perioada serviciului, cînd ţi se dicta ce să faci, erai pe loc muştruluit
uneori pe vini închipuite, ţi se anulau toate meritele şi erai catalogat pe moment un incompetent.
Dacă nu se foloseşte nici tonul potrivit, eşti blocat în a da replica potrivită.
Prinzându-te în această derută post pensionare, uzând la extrem de postura de “ şef “
soţia ca să te facă şi mai mic, face unele evaluări de etapă, când decontează multe din refulările
acumulate în parcursul vieţii de familie, atribuindu-ţi multe din planurile nerealiste sau din
eşecurile sale. Nu m-am considerat şi nici nu am aspirat să fiu un monument al perfecţiunii,
numai că liniştea după care tânjeam a intrat intr-un con de umbră. Deocamdată nu s-a ajuns la
elemente de exagerare, facem fiecare eforturi pentru a ne manifesta în termeni civilizaţi. Chiar
dacă am o pensie decentă, redusă la jumătate faţă de veniturile anterioare şi diminuată cu 60%
printr-o rată la bancă, face să se clatine serios argumentul nerostit cu voce tare in perioadele
anterioare, că aş fi omul care aduce banii în casă. Prin natura lucrurilor, acest punct tare, a
devenit o vulnerabilitate.
Cum ştim la tinereţe omul se ambalează, riscă şi plusează pariind pe un viitor de care
este ancorat cu speranţele sale. În timp ce bătrânii sunt mai conservatori, catâri chiar în unele
apucături, îşi etalează “ decoraţiile “ din trecut si fiecare este mai perfect ca cel de lângă el, fiind
în fapt ca un vas de porţelan uşor de spart. Şi pentru că nu mai sunt în viaţa activă bătrânii, când
se străduiau zi de zi, să dea clasă la alţii şi să fie băgaţi în seamă, acum când zona lor de
influenţă s-a redus la propria familie, fiecare din cei doi soţ şi soţie, aşteaptă complimente,
aprecieri şi laude de la celălalt, dacă a făcut sau face o faptă deosebită. Aceste aşteptări se
consumă deseori într-un registru oarecum inversat. Unul dintre soţi vorbeşte prea tare şi chiar
ridică tonul ( în special soţia ), altul aşteaptă să i se spună de mai multe ori ce trebuie să facă (
acesta fiind de regulă soţul ). Se armonizează cu greu planurile de acţiune a celor doi, aşa rămân
treburi amânate sau nefăcute, pentru că mereu nu ajunge timpul şi nu mai este putere. Intervine
cu timpul o uzură generalizată a omului, dar nimeni nu se dă din prima şi caută pe cât posibil să
nu se observe.
Dacă judecăm o situaţie sau alta din perspectiva considerentelor de mai sus, suntem
obligaţi să nu o rupem din context. Poate aceste trăiri ale omului ieşit la pensie, ca fiind scos din
„ balamale „, se explică în mare parte că tu vii după pensionare într-o lume de familie si nu
numai, care de cele mai multe ori nu a trecut prin aceste experimente. S-au chiar dacă au trecut,
are omul o calitate să uite repede. De aceea atât apropiaţii sau străinii pentru tine proaspăt scos
din „ meliţa muncii „ , îi simţi în situaţii punctuale fără milă, fără înţelegere sau indiferenţi. Tu
ai un comportament specific „ începuturilor „ cu tatonări, cu nedumeriri şi regrete. Eşti
conştient că multe trebuie să le înveţi de la început. Nu eşti atent şi îţi agravezi unele afecţiuni,
devii fără voie prea dependent de alţii. Par zilele la fel, adică plictisitoare, încerci o variaţie, dar
greu cei din jur pot intra în pielea ta. Ai vrere dar nu ai putere. Pe de altă parte te minunezi, cât
de înşurubaţi sunt alţii, ieşiţi la pensie de mai mult timp, sigur dacă te iei după aparenţe. Spun
aparenţe, pentru că ce se construieşte în timp, tot în timp se destramă. La bătrâneţe când se
spune că ar fi înţelepciune, dar sigur nu este răbdare, echilibrul în familie este menţinut pe
seama „ războaielor „ câştigate de soţi în timpul căsniciei iar echilibrul personal, prin cantitatea
de sănătate care ai reuşit să o depui la „ CEC „ . Cum bine ştim, puţini sunt cei care au reuşit să
facă unele economii.
Pentru a ieşi din impasul de a mă considera eu sau să mă perceapă alţii, o persoană
exotică şi chiar aeriană, am început să mă uit mai atent la unele familii de „ bătrâni „ , din care
unul sau ambii soţi sunt pensionari. Mi-a venit inima la loc, când am constatat, că peste tot

141
alternau perioadele cu piper, sare sau oţet aruncat pe jos cu perioadele de acalmie. Sigur nu
toate situaţiile pot fi trase la indigo, sunt bătrâni care se ocupă de nepoţi, alţii dispunând de
resurse fac călătorii, alţii au alt job sau diferite activităţi domestice. Cu alte cuvinte, este foarte
important că omul are o ocupaţie. Ocupaţia lungeşte viaţa, la oamenii ocupaţi, chiar şi moartea
întârzie să apară. Din perspectiva cuprinderii bătrânilor în sfera ocupaţională, am mai făcut
referiri la diferenţele existente între bărbaţi şi femei ca şi între bătrânii de la ţară şi cei de la
oraş. Cu referire la prima diferenţiere, la femei dacă nu le dau alţii ocupaţie, au deprinderea să-
şi găsească singure de lucru, se adaptează mai uşor singurătăţii şi nu întâmplător trăiesc mai
mult ca bărbaţii. Pe alte planuri de sănătate, de grija şi respectul celor din jur, sau cum ajung
banii, nu putem spune că sunt deosebiri fundamentale între bărbaţi şi femei. Pe de altă parte,
aceste deosebiri pot fi mărite sau micşorate, de felul de a fi a celui în cauză, de cât a reuşit să se
ajute singur în perioadele anterioare, de împrejurări şi de condiţii de viaţă. În timp ce bătrânii
care stau la ţară, pe lângă unele avantaje, mai au „ privilegiul „ sau chinul, de a fi martori
oculari, cum toate din jurul lor îmbătrânesc odată cu ei. Scândurile din gard încep să
putrezească şi îşi fac lesne loc câinii din sat, pentru a intra în curte. Pentru că nu mai poate şi nu
mai ajunge, buruienele crescute în voie, parcă ar vrea să intre în casă. Stricându-se broasca de la
bucătăria de vară, nu se mai osteneşte să o mai repare şi o propteşte pentru a sta închisă, cu o
coadă de mătură. Parcă şi casa dacă a fost construită pe o pantă, pare că s-a lăsat de un colţ, aşa
se face că nu se mai închid uşile la o cameră. Livada din curte pare părăsită şi neîngrijită, unii
pomi sunt uscaţi pe jumătate, începând de la vârf. Din tulpina unor pomi, au dat lăstari tineri,
dar nu mai pare nimeni interesat să-i pună în valoare, printr-o acţiune de igienizare a pomului.
Mai apar la vedere câteva păsări, care ciupesc iarba din curte şi se aude chiar un guiţat de
purceluş, adăpostit într-un coteţ. Nu vrea omul să apeleze la alţii, vrea un ou şi o bucăţică de
carne din producţie proprie şi îi vine greu să nu audă cocoşul cum cântă în curte. Mai are chiar
şi un câine, care a îmbătrânit şi el în timp, are încă bune reflexele, bate la oamenii străini, dar nu
mai poate să muşte pe nimeni. Alţi bătrâni, care au prins aşa de la părinţi, au chiar şi o vacă, pe
care o pasc pe unde pot şi de care nu se pot dezlipi, deşi laptele rămâne mai mult la viţel, decât
în doniţa gospodarului.
Unii bătrâni care au copiii mai aproape de ei, sunt dotaţi cu un telefon mobil, prin care
mai mult pot primi telefoane decât da. Îi sună chiar des copiii, pentru ai întreba de sănătate sau
să le aducă ceva de mâncare ori medicamente, după caz. Nu este un efort prea mare pentru
copii, atât timp cât bătrânii se pot descurca singuri. Sunt bătrâni care au copiii plecaţi în
depărtări, pe care îi sună părinţii în ziua de luni, de multe ori doar pentru a le auzi vocea, dar
nu-l prea găsesc pe adresant. Este zi mare pentru bătrâni, dacă până la sfârşitul săptămânii
primesc un telefon de răspuns, cu o întrebare standard: „ M-aţi sunat, este vreo problemă? „
Poate sunt prea ocupaţi copiii sau se gândesc să nu le ceară părinţii ceva, sau să se plângă că nu
mai pot, implorând să fie mai aproape de copii. Deşi cum ştim bătrânii de la ţară, nu-şi părăsesc
„ bârlogul „ nici în ruptul capului, dar mai fac şi ei câte o probă de microfon, să-şi probeze că
nu sunt singuri. Cu toate aceste binefaceri şi privaţiuni ale bătrânului de la ţară, de departe este
mai câştigat ca bătrânul pensionar de la oraş. Pe acesta din urmă, îl pândesc mai multe surprize
neplăcute. Întâi că nu prea face mişcare şi se anchilozează de la o zi la alta; apoi îi sună pereţii
camerei în cap, din faptul că este nevoit să-i vadă în fiecare zi şi toată ziua; nu prea are
posibilităţi să-şi întregească pensia, care nu ajunge dând prioritate medicamentelor. Mai rămâne
să urmărească cu atenţie la televizor, ca oşteanul în post, unde se vinde ceva mai ieftin, în
special de mâncare sau apare vreo pomană a autorităţilor ori a unei societăţi de binefacere. Se
bulucesc apoi bătrânii, aşteptând ore întregi la rând, chiar dacă deseori nu ajunge la toţi parte

142
din împărţeală. Stârnesc mila şi compătimirea aceste scene, ele există pentru că sunt mulţi
oameni neputincioşi, săraci şi uitaţi de lume. Noi ne referim la bătrâni, fie pensionari sau nu, dar
din păcate sunt şi mulţi tineri, care îşi duc viaţa fără rost, fiind şi ei abonaţi la cantina săracilor.
Revenind la bătrâni, după cum observăm dacă se pot mişca, se mai descurcă fiecare cum
poate. Dar ce te faci când ca bătrân, eşti nevoit să ajungi la mâna străinilor, după ce ai fost
abandonat de proprii copii, care ţi-au mai cheltuit şi banii de înmormântare? Sau eşti păcălit de
tânărul venit să te „ ajute „ şi îţi fură banii şi chiar viaţa? Aşa cum poţi fi căzut bolnav la pat şi
atunci uşa casei tale, poate fi deschisă doar pe dinafară, dar cine să o facă? Nu-i vorbă, că sunt
şi situaţii când unii copii, fie pe cheltuiala lor sau a părinţilor, îi duc pe aceştia la azil. S-au făcut
chiar şi aziluri private şi cunosc un caz despre cineva internat într-un astfel de azil, când copiii
aflaţi în străinătate, au constatat după un timp, că mamei lor nu îi lipsea doar îngrijirea
corespunzătoare, ci şi dantura de aur. Dar să ieşim din zona acestei viziuni defetiste şi să
revenim în zona bătrânilor care mai pot.
Nu este o glumă, ci chiar o chestiune serioasă, în timp ce tinerii se giugiulesc, maturii se
tachinează, iar bătrânii din orice se „ ceartă „ , deşi sunt doar nişte focuri de paie, ele însoţesc
bătrâneţea. Dacă ne referim la aşa-zise „ conflicte „ din familii de bătrâni, în unele situaţii mai
intervin copiii iar alte „ conflicte „ se rezolvă de la sine. Am fost martor când oameni ajunşi la
vârsta de 80 de ani, se ameninţau cu divorţul. Mă voi referi în continuare, la o serie de motive
de ceartă sau la o stare de nici pace, nici război. În unele situaţii, la unul dintre soţi i se pare că
celălalt este mai cheltuitor şi chiar risipitor. Când venitul este mic, orice cheltuială pare
anormală. Unul dintre ei ar vrea să mai înstrăineze unele bunuri, pentru aşi întregi veniturile sau
să-şi rezolve o problemă de sănătate. Celălalt se încăpăţinează să nu înstrăineze nimic, pentru a
rămâne la copii. Nu sunt de minimizat nici unele probleme de sănătate care pot apare la unul din
soţi, care nu se păstrează, nu-şi caută de sănătate, creând nelinişti şi chiar suferinţe partenerului
de viaţă. Multe lucruri neînsemnate în alte perioade ale vieţii, acum par „ importante „, de aceea
pretextul unei divergenţe este iminent. Când se acutizează contradicţiile, încep unul despre altul
soţii, să constate că celălalt nu prea aude, vorbeşte singur sau că nu-l mai interesează nimic.
Dintr-un spirit de prevedere şi în căutarea unei anumite linişti sufleteşti, cât şi pentru a
se mai debarasa de unele păcate, bătrânii încep să se gândească mai des, la cum va fi în cealaltă
lume. De aceea mulţi bătrâni în special de sexul feminin, în căinţa lor pentru păcatele făcute în
viaţă sau pentru a face o figură bună în faţa Domnului, devin tot mai interesaţi de biserică şi ţin
aproape de preotul din parohie. Această legătură cu biserica, este şi un bun pretext pentru
bătrâni să iasă din casă, să relaţioneze cu alţi semeni şi să facă mişcare.
Este perioada vârstei a treia pentru om traversată de mai multe metamorfoze în interiorul
acestuia, de aceea se cere pe moment, fiind inevitabil, un anumit efort pentru adoptarea unui alt
mod de viaţă. Cine reuşeşte este salvat.
Şi aşa ajungem uşor, uşor, la plecarea fiecărui om spre Eternitate, înainte de vreme sau
la soroc, fie şi cu muzică de fanfară, care se face într-o solemnitate banală sau festivă cu gardă
de onoare, salve de tun şi multe coroane, cu cel în cauză fără suflare, legat la picioare, cu ceva
bocete şi după caz, cu mulţi sau puţini martori, pentru a se constata că nu ia cu el nimic. Această
ieşire din scenă a omului, este înmiresmată în miros de tămâie şi fum de lumânare, după ce în
prealabil este anunţată, prin sunete de clopot.
Ce ironie a sorţii, ca omul atunci când ajunge în situaţia, să nu mai fie bun de nimic pe
pământ, să se consoleze cu gândul, că va pleca în Eternitate şi după judecata cerească, ar putea
să fie admis în Rai! În acelaşi registru comic, se înscrie şi uşa ( mormântul ) prin care îşi face
intrarea omul în veşnicie, pentru mulţi o groapă de pământ, cu o cruce deasupra, pentru a se şti

143
pe unde a intrat. În timp ce alţii îşi fac această intrare prin adevărate palate, din marmură sau
alte scumpeturi, pentru a impresiona muritorii, arătând cât sunt de impregnaţi de cele lumeşti.
Un moft specific pământenilor, că după şapte ani, constatăm că cei săraci ca şi bogaţii sunt doar
un morman de oase. O dovadă în plus că doar sufletul a plecat mai departe, pentru a fi pedepsit
sau recompensat pentru faptele omului, în timp ce trupul este dăruit pământului. Cum nici un
muritor nu s-a întors de „ acolo „ să ne spună cum este, poate omul să spere, să-şi imagineze şi
cei care cred în nemurire, chiar să-şi pregătească o intrare „ triumfală „ în altă lume. Pot spune
unii că nu se glumeşte cu lucruri serioase, nici nu-mi propun să o fac, doar încerc o oarecare
detaşare, pentru a nu excela într-un exces de sfinţenie, dar nici să fiu mai păcătos decât îmi este
firea. Chiar am fost programat să fac bine şi să gândesc pozitiv, de aceea nu mă simt apăsat de
regrete sau păcate de neiertat şi îi sfătuiesc şi pe aţii să urmeze această cale, dacă vor să aibă o
şansă, pentru a li se împlini credinţa în magia lumii de apoi.
Plecarea omului din această lume, se „ joacă „ în mai multe acte. După înmormântare
care de regulă adună oamenii, în special pe cei apropiaţi, nici nu se usucă bine cerneala de pe
certificatul de deces, că urmează dezbaterea moştenirii ( dacă au ce împărţi cei îndreptăţiţi ) care
de regulă îi împrăştie chiar şi pe fraţi şi surori. Şi această etapă are un iz de comedie şi chiar de
„ tragedie „, unii se cred mai îndreptăţiţi ca alţii, alţii au păcălit părinţii când erau în viată şi le-
au făcut lor acte pe avere, lăsându-i pe ceilalţi fără moştenire. Aşa cum pot fi alţii, care lasă
moştenirea de izbelişte, fie din nepricepere sau din indiferenţă, irosindu-se fără folos. Se
contestă uneori testamentul defunctului ( dacă există ), mergându-se până acolo, că acesta este
declarat că nu era la întocmirea lui, în deplinătatea facultăţilor mentale. Unii copii, caută cum se
spune în popor, de părinţi făcându-le cele de rânduială după moarte. Mulţi o fac dintr-o
obligaţie de suflet, cum sunt şi cazuri, când se face de ochii şi ruşinea lumii ( cum nu se sfiesc
unii să recunoască ). După un timp care nu poate fi cu exactitate precizat, se aşterne uitarea
peste tot şi peste toate. După acest travaliu, pe motivele menţionate sau pe altele descoperite
ulterior, poţi fi făcut de cei care au rămas pe malul gropii, să sughiţi în mormânt. Sigur nu
putem să generalizăm, dar se mai întâmplă. Aşa că nu ar trebui să fim prea încrezători în urările
semenilor la despărţire, cum ar fi: „ Dumnezeu să te ierte! „ ( ca şi cum cineva ar putea să pună
vreo pilă ) sau „ Să-ţi fie ţărâna uşoară! „ . Dar cum nu mai putem face nicio reclamaţie şi după
caz să ne apărăm, să dăm la toţi semenii prezumţia de bună credinţă şi să aşteptăm cuminţi, că
vine rândul la fiecare.

144
 CAP. 9. PROSTIA ŞI PĂCATUL SUNT FRAŢI SIAMEZI

În pornirea noastră prostească, constatăm zi de zi, că ne umplem de păcate, de care apoi

foarte greu ne deparazităm. Este vinovată prostia, pentru că îl lasă pe om pradă ispitei de a
păcătui, îi anesteziază acestuia descernământul, teama de consecinţe, stăpânirea de sine şi chiar
bunul simţ. Toate aceste rătăciri, până la judecata de apoi, afectează sufletul omului, care se
îmbâcseşte cu praful răului, precum săculeţul colector de la aspirator, ceea ce îl lasă fără suflu şi
putere de regenerare. Aşa se poate ajunge la diferite boli psihice, când omul nu se mai înţelege
cu el şi cu alţii sau chiar îşi poate pierde viaţa. Această afecţiune a inteligenţei umane, prostia
poate duce sufletul în mare suferinţă. Cum spune proverbul: “ Capra bese şi oaia o trage “.
Cum despre prostie am mai aflat câte ceva, să punem puţin sub lupă şi păcatul. Păcatul (
din latină peccatium ) este un act, fapt, cuvânt, gând sau omisiune de a face binele, încălcându-
se legile lui Dumnezeu şi afectând astfel legătura cu el şi aproapele.
Grecii folosesc pentru păcat, cuvântul hamartia, cu sens de rătăcire, optarea pentru o
cale greşită, de la calea lui Dumnezeu, alegându-se calea morţii şi nu a vieţii.
Greşeala este şi ea o formă de păcat. De regulă se consideră, că greşeala este oarecum
fără intenţie. Cum se spune în popor, “ a avut omul o slăbiciune “. De aceea în mod curent se
dau unele circumstaţe celui care greşeşte. Auzim exprimări de genul, că a greşi este omeneşte, a
se persista în greşeală, când ea devine viciu, este o prostie. Începând de la părinţi, partener de
căsătorie, coleg de serviciu ori patron, toţi au disponibilitatea neamânată, de a ierta greşelile
altora ori a celor apropiaţi. Deja o greşeală repetată, trece în păcat, când intenţia este şi ea
complice la faptă. Încă din vechime s-a făcut o delimitare clară între greşeală şi păcat. De regulă
păcatul se înregistrează şi greşeala se uită. Nu întâmplător şi în rugăciunea Tatăl nostru,
Dumnezeu este rugat, să ierte greşelile greşiţilor noştri, dar nu se prea pomeneşte de păcat. Este
înrădăcinată în popor spusa: “ Dumnezeu să te ierte, dar păcatele să ţi le tragi!” Deci
înţelegerea, iertarea şi chiar uitarea merg până la hotarul păcatului, cum s-ar spune păcătosul
este lăsat în voia Domnului, nu se prea pune nimeni avocatul lui. Aşa cum pomeneam, că omul
preferă să spună, că se simte prost, decât că se simte rău, tot aşa a găsit o şosea de centură
pentru păcat, spunând că a călcat strâmb. Această recunoaştere de fapt este o fentă făcută
păcatului, călcatul strâmb încadrându-se în rândul greşelii cu intenţie, de fapt aceeaşi curte cu
altă portiţă sau aceeaşi Mărie cu altă pălărie. Greşeala trece în viaţă şi drept profesor, numai ce
constatăm cu voce tare, că din greşeli se învaţă, sigur nu putem generaliza. Până la urmă
greşelile sunt nişte mostre, a eşecurilor ori rateurilor pe care le are omul, pentru a deveni mai
bun, mai deştept, mai înţelept. Se iartă greşeala şi poate pentru că prin ea se lunecă spre păcat,
dar nu se cade în el.
Încă de la naştere, omul poartă pecetea păcatului strămoşesc ( originar ), care se trage de
la Adam şi Eva, prin încălcarea interdicţiei divine, de a nu gusta din pomul cunoaşterii binelui şi
a răului, ceea ce a atras alungarea nemului omenesc din rai. Se consideră că prin botez, acest
păcat strămoşesc, este şters. Este cumva adus omul la starea de la începuturi, numai că omul
fiind păcătos prin fire, apa botezului este doar o îmbăiere şi nu o curăţire. De aceea prin
definiţie, din punct de vedere religios, se consideră că omul este păcătos şi că păcatul a existat
de când este omenirea şi va exista cât va dura ea.
O altă constatare de maximă generalitate, este că religia nu face deosebire între oameni
pe criterii mirene, cum ar fi avere, putere, titluri, nivele de pregătire şcolară, profesională,
bărbaţi, femei, ea ocupându-se de om ca fiinţă păcătoasă. Poate şi unde pornirile de a păcătui, se

145
manifestă în acelaşi fel la toţi oamenii, din cauza alterării fiinţei umane în urma păcatului lui
Adam şi Eva. Deci cu înclinaţia spre păcat, se naşte fiecare muritor pe pământ. Slujitorii
Domnului nu îi spun omului în faţă că este păcătos, ci îl îndeamnă diplomatic pe calea
pocăinţei, a mântuirii, să se lepede de cele materiale şi să se ocupe de cele spirituale vizând
sufletul.
Fără a intra în speculaţii religioase ori filozofice, păcatul de care se face mare caz, a fost
pentru părinţii omenirii, curiozitatea de a cunoaşte, care a fost în fapt motorul progresului, a
perpetuării speciei şi a civilizaţiei lumii. Sigur se poate imputa omului, că la origini s-a ieşit din
cuvântul Domnului, dar pentru că a fost lăsată să se perpetueze specia, înseamnă că au fost
iertaţi Adam şi Eva. O iertare care presupune nu numai bunătate, ci şi iubire din partea
Domnului. A primit astfel omul dreptul la viaţă, o clipă de eternitate, ca o trecere, nu ca
nemurire şi avertizarea că răspunde pentru faptele sale. Mai mult prin poruncile de inspiraţie
divină, s-a căutat călăuzirea omului pe calea binelui, oferindu-i recompensă sau penitenţă după
moarte. Aşa că apare nesusţinută afirmaţia că omul este păcătos prin naştere, mai credibilă este
slăbiciunea omului la diferite ispite şi deprinderi rele, dobândite în parcursul vieţii, ca o punere
la încercare a acestuia.
Din plecare constatăm că aparent, asistăm la un eşec al creaţiei divine, când cele două
prototipuri umane, Adam şi Eva, au ieşit din cuvântul lui dumnezeu, poate nu au fost nici ei
conştienţi de consecinţe. Pe de altă parte tot răul este spre bine, pentru că fiind alungaţi din Rai
şi venind pe pământ, au făcut să perpetueze lumea, sigur păcătoasă, dar coordonată de sus, prin
insuflarea speranţei şi încrederii că poate reveni în Rai, cu multă căinţă şi pocăinţă şi cu puţină
răbdare, dar în altă viaţă. În acest sens, i s-a oferit omului prin existenţa, sacrificiul şi învierea
Fiului Domnului, un model divin, prin care pot fi biruite păcatul, moartea şi iadul. Hristos
devenind astfel zălog de răscumpărare a păcatului pentru toţi muritorii şi o încurajare a omului
de a aspira la o lume fără moarte şi fără suferinţă.
Pentru a se realiza dezideratul revenirii în Rai, omul ar trebui să respecte cele 10
porunci, transmise de Dumnezeu lui Moise, cât şi un anumit standard al perfecţiunii, de sorginte
dumnezeiască şi dovedit de Isus, astfel nu va cădea în păcat şi să “ greşească ţinta “( după
Biblie ).
Dacă ar fi să ne reamintim proverbul: “ De-ar şti omul ce-ar păţi, dinainte s-ar păzi “, să
vedem cum putem sau nu, contoriza un păcat la contoarul vieţii. Din punct de vedere religios,
un păcat este validat, dacă a fost săvârşit în mod conştient şi nu ai fost silit de nimeni, adică l-ai
făcut de bună voie. Sub cuvântul generic de păcat, pot intra mii de posibilităţi de a fi în defect,
de a greşi şi implicit de a păcătui. Sunt totuşi prea multe ispite, care pot vulnerabiliza omul şi de
multe ori pune în dilemă, a ce să accepte ori să amâne şi chiar să refuze. Această derută, rătăcire
şi chiar disperare în care este pus omul în lumea în care trăieşte, îl pune la grea încercare, de
aceea puţini ies învingători. Până la urmă trupul omului este doar o carcasă, luptele grele se duc
între mintea şi sufletul omului. În timp ce mintea caută să ancoreze omul în realităţile vieţii,
printr-o adaptare şi readaptare continuă, sufletul este mai preocupat de confortul spiritual şi cu
un ochi mereu deschis spre nemurire. Pragmatismul minţii îl bagă pe om în păcat, iar sufletul
acest foc dumnezeesc din om, caută să-l ţină pe om la suprafaţă şi într-o relaţie echilibrată cu
Dumnezeu şi semenii săi. Poate nu întâmplător se spune: “ Conştiinţa este îngerul lui
Dumnezeu, care-i păzeşte pe oameni ”.
Din perspectiva celor menţionate mai sus, apare mai pe înţeles aserţiunea: “ Ferice de
cei săraci cu duhul, că a lor va fi împărăţia cerurilor “. De câte ori nu auzim, în viaţa de zi cu zi:
“ Iartă-i Doamne, că nu ştiu ce fac! “ Sunt semeni care au circumstanţe. Cu alte cuvinte, sunt

146
oameni la care nu s-a dat şi nici nu se pretinde de la ei, pe considerentul că vor fi mai avantajaţi
în altă lume.
Undeva în Biblie se menţionează, că la judecata de apoi, cei la care le lipseşte în această
viaţă, o mână sau un picior, vor apărea oameni întregi, fără defecte fizice, nu se fac menţiuni
asupra minţii sale, ştiind că pe pământ îi mai putea lipsi o doagă, cât despre suflet, acesta este
obiectul de activitate a oricărei religii şi în graţiile Domnului de la începuturi.
Am fost martor la înmormântarea unor oameni, când preotul a respectat toate regulile
canonice, dar preocuparea, întristarea ori bucuria lui era dacă a reuşit sau nu, să salveze un
suflet. Sigur depinde şi cât de păcătos, a fost în viaţă cel care a plecat. Că până la urmă nici
popa nu poate prelua păcatele altora, doar se poate ruga pentru ei. Mântuirea este problema
personală a fiecărui muritor, ca opţiune şi libertate de a decide. De aceea dacă este îndrumat, nu
înseamnă că este obligat să se conformeze.
Această părticică de dumnezeire din om, care este sufletul, se află într-un zbucium
continuu. Pe de o parte propriile mustrări de conştiinţă, pe de altă parte de ameninţările
semenilor, care se pot vedea ofensaţi din te miri ce şi nu în ultimul rând frica de Dumnezeu şi
căinţa că nu este vrednic de el.
Pe lângă îmbăierea botezului mai are omul şi alte prilejuri de a se curăţa de păcatele
săvârşite în viaţă, prin taina spovedaniei. Cum spunea un slujitor al bisericii: “ Fiecare om se
pârăşte singur “. Are loc o împăcare cu Dumnezeu, fie şi pe moment. Îşi mai uşurează omul
desaga de păcate, făcând loc pentru altele.
Dar nimic nu se dă pe gratis, pentru a primi deslegare, trebuie să se căiască omul, să nu
mai repete păcatele incriminate, după caz să execute unele canoane, care să nu le ia drept
pedepse, ci ca mijloace de îndreptare.
În zilele noastre este o practică curentă, de a acumula omul toată săptămâna păcate, iar
duminica merge la biserică, pentru decontare şi de luni o ia de la capăt. Încearcă omul să facă
un fel de troc cu Dumnezeu. Unii ştiind că îşi pot şterge păianjenii din suflet duminica, în
celelalte zile, sunt chiar mai harnici în a face păcate ( numai ce-i auzi înjurând, blestemând şi
discutând despre alţii ), dacă îi comparăm cu cei ce au o atitudine mai neutră faţă de biserică,
dar în fapt sunt mai pătrunşi de credinţă. Mai profită şi de faptul, că în biserică se poate întâlni
cu cei faţă de care crede că a greşit, îşi cere şi primeşte iertare, este şi asta o uşurare sufletească.
Doar ne spun slujitorii bisericii, că răul se diminuează prin rugăciune, iertare sau iubire.
Lucrează oamenii în viaţă pentru săvârşirea păcatelor, cum se spune pe datorie, cu decont final
în cealaltă lume, dar încearcă să salveze apartenţele şi în lumea aceasta fie de ochii lumii ori
pentru un minim de confort sufletesc. Astfel trişează omul viaţa, pe el însuşi şi pe Dumnezeu.
Aşa cum pisica, închide ochii când smântâneşte oala cu lapte, crezând că nu o vede stăpânul.
Totuşi pentru aşi apăra omul şansele ca să ajungă în Rai şi a şti de ce să se ferească, s-a
făcut chiar şi o ierarhizare a păcatelor, din care şapte sunt considerate capitale. Reţinem în acest
sens: “ Mândria, invidia, iubirea de arginţi, desfrânarea, lăcomia, lenea, mânia “. La polul opus,
contrabalansează smerenia ca cea mai mare virtute a omului, care rareori este înăscută, ci mai
mult dobândită. Dacă ar fi să facem trimitere la Divina comedie a lui Dante Alighieri, am putea
spune, formulând o anumită viziune asupra vieţii, că după ce omul o ţine ani buni în “ paradisul
păcatelor “, trece apoi în “ infernul remuşcărilor “, ca şi decont în viaţă pentru păcatele sale şi
dacă mai rămâne în el o scânteie de divinitate, primeşte acces în “ purgatoriu “, unde ca preţ al
căinţei sale, i se dă sau îşi dă încă o şansă, devenind smerit, ca un fel de botez spiritual.
Deja am putea să tragem o linie până aici şi să constatăm, că şi păcatul este de când
lumea şi va fi cât lumea. Că fiecare om prost sau deştept, este obligatoriu păcătos. Prostia în

147
măsura în care afectează binele individului în cauză, pe semenii din jur şi relaţia cu Dumnezeu,
este un păcat. Cum am putut constata prostia este un mediu propice, înmulţirii şi conservării
păcatelor omeneşti. Ai făcut o prostie, înseamnă că ai păcătuit, ai păcătuit înseamnă că ai făcut o
prostie, care se pot deconta individual.
Nu puţine sunt situaţiile, când se poate concentra în timp şi spaţiu prostia şi păcatul
colectiv. Viaţa ne poate oferi cele mai neaşteptate prilejuri de a ne întâlni cu îngemănarea
prostiei şi a păcatului colectiv, ca o funie împletită în n fire, întâlnită în evenimente care pot
marca o naţiune şi chiar întreaga lume. Unii le numesc momente istorice, când se consumă în
social, sinonime cu tragediile, când ne referim la fenomene ale naturii le numim catastrofe, care
pot atrage după ele şi tragedii individuale sau colective. De cele mai multe ori la originea
acestor tragedii este tot omul, prin acţiunele sale necugetate, iresponsabile ori de-a dreptul
răutăcioase.
Tragedia la care ne vom referi, nu iese din perimetrul acestor consideraţii. Ea începe
într-o zi când mai mulţi tineri ( după unii 400 ), au participat la un concert rock, în clubul “
Colectiv “ din Bucureşti, unde un incendiu pornit de la un foc de artificii, a dus la moartea a 64
de tineri. Cruntă moarte, prin arsuri grave şi intoxicare cu gaze periculoase, până la ceanuri. Şi
poate cel mai incredibil, halucinant fapt, a fost proliferarea în spaţiul public a unor suspiciuni şi
discuţii, cum că focul nu a fost o întâmplare. Ancheta oficială după trei luni de cercetări, a
spulberat aceste suspiciuni, dar nu a convins pe cei care au avut de suferit.
Pe cât a fost de iresponsabilă preocuparea organizatorilor, ca totul să decurgă bine, sub
aspectul securizării şi autorizării activităţilor din club, poate însutit de mult s-a resimţit
promptitudinea, profesionalismul şi omenia celor care au sărit şi s-au mobilizat pentru primul
ajutor şi salvarea celor afectaţi de incendiu, ne referim la pompieri şi personalul medical, chiar
s-au întrecut pe ei.
Această tragedie, a avut un mare impact emoţional, la nivel naţional şi chiar
internaţional, cu efecte pe termen lung în România, resimţite în modul de a se face politică, a se
guverna ţara şi a se respecta legile. S-a trecut astfel la schimbări în cascadă, unele în mare
grabă, altele temporizate. Toate având semnele unor noi începuturi. Cât de benefice vor fi
românilor, rămâne să vedem, să simţim şi să trăim.
Pentru istorie dar şi pentru unele învăţăminte de moment, vom încerca o cronică a
evenimentelor, păstrând detaşarea cuvenită dar netrecând cu vederea anomaliile, neglijenţele,
exagerările, diversiunele şi interesele ţesute în contul cauzei tragediei ori a profitului pe seama
ei.
Pare de necrezut, dar respectivul aşa-zis club ( era de fapt o improvizaţie în spaţiul unei
foste fabrici de încălţăminte ), printr-un concurs de împrejurări, cu autorizaţii măsluite, eludarea
unor reglementări, activităţi formale ale unor organe de îndrumare şi control, folosirea unor
materiale ieftine şi inflamabile în amenajarea clubului, utilizarea unor artificii neadecvate
interiorului, au transformat clubul într-o cameră de gazare.
Proverbiala nepăsare a românului, cum că merge şi aşa, a fost până într-o zi când a
deversat prostia, care am putea spune că a zdruncinat din temelii, toată ţara şi ordinea atât cât
mai exista în ea. Cum spune proverbul: “ Cine s-a fript cu ciorba suflă şi-n iaurt “. Pe dată s-a
trecut la controale în toate cluburile din ţară ( se vorbea că unele erau adevărate fabrici de bani
ori de spălare a banilor ), unele şi-au închis din proprie iniţiativă activitatea, mai mult s-a
constatat că nu are autorizaţie pentru securitate împotriva incendiilor, nici cel mai mare şi mai
nou stadion din Bucureşti şi chiar clădirea parlamentului. Ne putem închipui ce era în toată ţara
( se motiva că sunt necesare investiţii prea costisitoare ). După cum stă în firea noastră, s-a venit

148
cu o serie de, de ce-uri, a început o goană nebună după vinovaţi, cu decizii luate la nervi şi sub
presiune emoţională. S-a lovit orbeşte în oameni nevinovaţi, diminuându-se până la anulare
meritele altora, bătându-se în struna unei mulţimi isterizate de către persoane care reprezentau
interese nu prea ortodoxe. Chiar şi o strângere de mână ( că bani nu sunt niciodată ) pentru cei
care chiar s-au sacrificat în unele momente, s-a tot amânat un gest de preţuire, până se mai alege
o vreme, făcându-se unele acţiuni care au fost ca umbrela după ploaie. A excelat în acest sens
preşedenţia ţării şi conducerea bisericii ortodoxe, instituţii de la care se aştepta mai mult, dat
fiind încrederea investită de români în ele. Numai că ele s-au cam bâlbâit, acţionând contratimp,
disproporţionat faţă de fenomen şi fiecare dorea să scoată maximul de beneficiu. Păcat, dar cine
a spus că pământenii fac alergie la păcat?
În timp ce autorităţile de specialitate cu pricaz de la guvern, căutau să prevină în
disperare de cauză, alte întâmplări nedorite şi se descopereau situaţii incredibile în toată ţara, în
alt plan se ducea de corpul medical, răniţii şi familiile lor, o luptă contracronometru pentru
viaţă, cu mare dăruire, speranţă şi chiar sacrificiu.
Aşa am putut descoperi că avem printre noi eroi, fie din cei care şi-au riscat şi chiar şi-
au pierdut viaţa, pentru a salva pe alţii din foc sau dintre medicii veniţi din proprie iniţiativă de
acasă şi uitând cu zilele să plece din spitale.
Dar pentru a se împuţina meritul eroilor şi a se întina memoria victimelor, au început să
iasă la rampă ticăloşii, lansând diversiuni şi intoxicări de genul: că nu au ajuns la timp
pompierii şi medicii de intervenţie; în spitale nu ar exista medicamente şi pansamente; că ar fi
peste 50 de dispăruţi, fiind incriminat personalul de la morgă; că nu se pricep medicii noştri să
rezolve cazuri aşa de complicate; că autorităţile au făcut presiuni asupra medicilor să nu trimită
răniţii în străinătate ş.a. De fapt nu era nimic întâmplător, pentru că acest caz tragic, prin
amploarea sa, a făcut ca cei din clasa politică, care şi aşa stăteau prost la popularitate, să bată în
retragere, să intre în derută ori să stea în espectativă. Pe acest vid de comunicare şi de politică a
struţului din partea celor de la putere, intoxicările erau de fapt preludiul, care anunţa “ incendiul
“ social care trebuia să fie declanşat, după cele trei zile de doliu naţional. Ceea ce s-a întâmplat
a fost un amestec de refulare a indignării omului de rând, că nu are protecţie şi siguranţă în
locuri publice şi durerea pentru moartea a zeci de tineri nevinovaţi iar pe de altă parte
combinarea unor interese manipulatorii de sorginte internă şi cu influenţe externe, de a se da
peste cap ordinea existentă, lovindu-se în instituţii şi linşându-se personalităţi, avînd ca scop
anularea funcţionării la parametri a instituţiilor democratice ( vezi parlament, guvern ) şi
apariţia unor protuberanţe dictatoriale la preşedenţie ( ca singur centru care deţine şi emană
puterea ) şi un guvern aşa-zis tehnocrat, care să facă un transfer, spre încă nu se ştie ce. Aşa a
apărut la vedere o Românie derutată, uimită chiar, când abia începuse să se liniştească şi să
creadă că s-a terminat cu politica de dragul politicii şi de servire a interesului unor “ aleşi “, ca
pe fondul unei tragedii naţionale, alţii să-şi adjudece unele puteri discreţionare şi
neprevestitoare de bine pentru ţară şi democraţie, după 26 de ani de la revoluţie.
Că se impunea o schimbare, după cele petrecute, era la mintea cocoşului, cum se spune
în popor, dar nu trebuie făcută cu bâta ci cu judecata. Dar cine stă să le asculte şi poate să le
înţeleagă, cum spune poetul. Era evident o culpă colectivă, că s-au tolerat multe în timp, dar
soluţia nu este să se dea foc la arătură. Se întâmplă şi la alţii nenorociri, dar nu se mai fac
execuţii în piaţa publică ( a se vedea atentatele din Franţa, din America ş.a. ). A avut totuşi
statul organe şi organisme, care au privit prea mult de pe margine, la ceea ce se întâmplă în ţară.
De ce au tăcut oare ? Au fost ocupaţi cu altceva? Se pare că acum i-a apucat hărnicia. Dar cu ce
preţ?

149
 Până la urmă tot politicul ( atât de hulit ), trebuie să măture casa, sigur după ce se
reformează din interior, dacă nu vrem să ne sinucidem ca naţiune. De regulă vocalii nu se
înhamă la căruţă şi nu ştiu să mâne caii, ei fac zgomot, semănând derută, arată ţinte false, acuză
pe alţii şi nu-şi asumă nici o răspundere.
Banii şi interesele altora pentru România, au transformat din păcate mulţi români în
mercenari. Ca pe vremuri la sunetul buciumului, în zilele noastre, instant se poate aprinde fitilul
facebooc-ului şi aleargă în special tinerii în “ piaţa dreptăţii “, unii mai primesc şi un ban de
cheltuială, la alţii le prinde bine o plimbare şi să facă nişte vocalize, după ce dau alţii tonul, care
ştiu bine “ lecţia “ şi au venit dotaţi cu benere şi roluri bine învăţate. În mulţime cum ştim,
individul este cu faţa nevăzută şi nu prea răspunde de consecinţele faptelor sale. Ce păcat, mulţi
tineri sunt de bună credinţă şi realizează târziu că sunt manipulaţi! De multe ori se face jocul
celor care nu ştiu să câştige prin luptă dreaptă şi mijloace legale şi cinstite, poate şi unde nu au
intenţii curate. Am întâlnit persoane care deplângeau faptul că avem un tineret cuminte, dar este
folosit ca masă de manevră, o situaţie pusă pe seama faptului că de peste trei ani, majoritatea
liceenilor nu trec bacalaureatul, stau rău cu educaţia civică şi îşi văd viitorul în ceaţă. Noi
românii pierdem multe oportunităţi, pentru că ne vindem ieftin.
Nu trec bine zilele de doliu naţional, în memoria victimelor incendiului că se coc
condiţiile ca momentul să fie exploatat politic, atât de preşedinte, de opoziţie cât şi de alte forţe
neparlamentare. Aşa au ajuns în stradă în mare majoritate tinerii, care în bună parte solidarizau
cu victimele incendiului, dar s-au tupilat între ei şi cei care doreau “ schimbarea “, acum şi nu în
orice condiţii. Aceste mişcări de stradă se amplificau de la o zi la alta, numai ce auzeai, 10, 20,
30 de mii de participanţi. Aşa a ajuns pe cuminţenia vinovată a autorităţilor, strada o instituţie
publică, care să hotărască soarta ţării. Dar România are milioane de locuitori, acea masă tăcută,
care poate mai crede în vot şi nu în strigăte, ameninţări, ultimatumuri şi schimbare peste noapte.
Dar ce mai conta, dacă politicul părea plecat în concediu iar preşedintele îşi freca mâinele,
pentru a avea larg şi să conteze doar el în ecuaţia puterii ( sigur “ bine “ consiliat de alţii).
Manifestanţii înfierbântaţi din stradă, au venit porniţi întâi de a incrimina toată clasa
politică, să o radă din temelii, apoi să fie eradicată corupţia, au solicitat să cadă capetele celor
vinovaţi de tragedie, un vicepremier de la guvern şi primarul sectorului unde se află clubul.
Cum cei doi au ales calea refuzului unei demisii s-a trecut la solicitarea demisiei premierului şi
a guvernului, chiar şi a parlamentului. S-a mers până la a cere demisia patriarhului bisericii
ortodoxe. Pentru că la început biserica ortodoxă a avut o atitudine oscilantă, faţă de această
tragedie. Unii popi s-au grăbit să-i numească pe tineri satanişti, ceea ce a aprins spiritele şi a pus
în dificultate pe mai marii bisericii. Ulterior s-a căutat scoaterea acestor chiroane bătute în
opinia publică, dar au rămas găurile ( ca simţire şi ecou ). Ce mai, se dorea să se radă totul şi
unii mai colerici, ne anunţau că ăsta este doar începutul. O problemă era ce se dorea şi ce se
putea pune în loc. Ca de fiecare dată, cei care distrug, strică, nu au vocaţia construirii. Nu a fost
greu de identificat de către presă, existenţa în rândul demonstranţilor, a unor reprezentanţi de
ONG-uri prăfuite, care recurg la oameni cumpăraţi ori a altor persoane aşa-zise de “ dreapta “ şi
mari “ iubitori “ de ţară. Alţii s-au exprimat că erau forţe “ securiste “ ( care militau pentru
securitatea cui? ) O bună parte dintre manifestanţi au realizat că sunt manipulaţi şi se urmăresc
interese cu evidentă tentă politică. Dar era prea târziu, bolovanul a fost rostogolit.
Între timp, demisionează primul ministru şi implicit guvernul, preşedintele ca unic
interlocutor acceptat de mulţime, chemă la Cotroceni pe unii reprezentanţi desemnaţi în bună
parte de demonstranţi, dar şi contestaţi de mulţi dintre ei, ( este vorba de unele ONG-uri
preferate de preşedinte ), au loc unele consultări, mai mult, preşedintele promite că va veni în

150
stradă să se întâlnească cu oamenii. A avut loc această întâlnire, într-o zi când oamenii se cam
retrăsese pe la casele lor. Mulţi au realizat, că operează la vedere proverbul “ Unde dai şi unde
crapă ! “
Scopul a fost atins, calea preşedintelui a fost deschisă, pentru a se pune pumnul în gură
celor aleşi prin vot şi aşi instala propriul guvern de culoare tehnocrată, cu români aduşi din
străinătate. Au fost tulburate apele şi în apele tulburi, se pot pescui peşti mari, cum spune
proverbul.
Opoziţia, respectiv liberalii au dat semne că nu mai vor puterea, după ce răguşise
strigând demisia lui Ponta, nu doreau să pună mâna pe cartoful ferbinte şi îi trăgeau cu alegerile
anticipate, poate mai pot funcţiona metodele verificate de guvernarea lor, în forma PDL, care în
fapt era tot un fel de diversiune, pentru a da apă la moară preşedintelui. Mai mult au fost
suspiciuni, reflectate pe larg în presă, că unii lideri liberali, nu au fost străini, de răspândirea
printre demonstranţi, a unui decalog cu revendicări, care a circulat prin ţară. Deci totul pentru
victorie! Se contura tot mai mult posibilitatea, ca alţii să vină pe uşa din dos la conducerea ţării.
A urmat apoi un simulacru de consultări a preşedintelui cu partidele politice, cerându-le
să vină cu propunere de premier, o formalitate, pentru că au fost frăgeziţi toţi de preşedinte şi de
oamenii săi ( liderii partidelor au probleme cu justiţia şi diferite interese de conjunctură ),
finalul fiind “ cum vreţi dumnevoastră Domnule preşedinte! “ În presă apăruse deja de ceva
timp informaţii că premierul se ştia dinainte, care lucra pentru şi era în graţia celor de la
Uniunea Europeană ( Dealtfel premierul propus de preşedinte avea un CV bun, a fost comisar
european pe agricultură din partea României ). Se pare că a fost ceva de genul, gând la gând cu
bucurie, preşedintele să-şi facă pofta de a avea guvernul lui, ceea ce dorea încă de la instalarea
în funcţie ( deşi în campania de alegeri, susţinea că preşedenţia şi guvernul nu trebuie să fie de
aceiaşi culoare politică ) iar cei de la Uniunea Europeană, să aibă pe cineva care să nu iasă din
cuvântul lor. Unde este România şi puterea politică instalată prin vot, în aceste aranjamente,
vom vedea după aceea. Preşedintele pentru a rămâne cu mâinele curate, a pus pe şeful
cancelariei să inducă în opinia publică, că s-a apelat la acest guvern tehnocrat, ca o soluţie de
avarie, să le dea răgaz partidelor politice, să se reformeze din interior. Mai mult a afirmat că
preşedintele, a fost luat prin surprindere de demisia primului ministru, fiind “ mâhnit “, după
cum s-a văzut la televizor, că zâmbea, râzând. Dar fiecare om, mai ales cei cu funcţii, încearcă
să-şi şteargă urmele după posibilităţile lor şi să pară onorabili, faţă de cei care i-au ales.
După această tămâiere a poporului, cum că au loc consultări şi că se caută cea mai bună
soluţie pentru ţară, s-a numit primul ministru, care nu mai era un secret pentru nimeni, numele
persoanei şi s-a trecut la formarea guvernului, cu mare grabă şi multă improvizaţie. Deşi s-a
venit cu un program de guvernare, modificat de mai multe ori în câteva zile, nici la formarea
echipei guvernamentale nu au lipsit sincopele. În marea lor majoritate, miniştrii sunt detaşaţi
din funcţii deţinute la Uniunea Europeană, alţii sunt recrutaţi de la ONG-uri. După nominalizare
unii au picat pe criterii de competenţă şi comportament. O treabă cum spunea cineva, făcută pe
genunchi şi nu ne puteam aştepta la mai mult. Dar ne aflăm în România lucrului bine făcut! Pe
interese ascunse ori la vedere, chiar dacă s-a făcut praf majoritatea parlamentară statuată prin
vot, guvernul a trecut cu o majoritate confortabilă. S-au grăbit parlamentarii de toate culorile, să
spună că este un vot politic, ( ca şi cum asta ar scuza orice prostie ) numai că s-au făcut de râsul
curcii. Odată prin felul cum au decurs audierile pentru miniştri, când în special comisia juridică
a indignat o ţară, cu câtă uşurinţă a fost dat un vot, aşa-zis politic, la propusul ministru al
justiţiei, ce s-a dovedit a nu fi în specialitate şi nici pe problemă, care la presiunea presei a fost
retras ulterior. Cât formalism, câtă iresponsabilitate! Oare aşa se dau şi avizele, pentru unele

151
legi imperative pentru ţară, în această comisie? A fost o descalificare televizată. Al doilea
examen a fost la investirea guvernului, când s-a votat tot “ politic “. Să ne mai întrebăm, de ce
clasa politică trebuie trimisă la reanimare? Sau dacă mai mişcă, să meargă la plimbare.
La instalarea guvernului şi depunerea jurământului în faţa preşedintelui, era o atmosferă
de petrecere în familie, cu zâmbete şi şampanie, departe de ce presupunea, instalarea unui
guvern în urma unei tragedii naţionale. Tonul bucuriei nedisimulate, a fost dat chiar de
preşedinte. I-a părut rău după aceea, că nu a salvat măcar aparenţele şi la acţiunele ulterioare a
dat-o pe austeritate şi pe pietate. Nu a fost singura scăpare regretabilă a preşedintelui. La
anunţarea demisiei guvrnului Ponta, s-a exprimat neinspirat: “ Trebuia să fie morţi, ca să-şi dea
guvernul demisia “. Ceea ce te-ar duce cu gândul, că preocuparea de fiecare zi a preşedintelui,
era căderea guvernului ( deşi simţeau românii şi susţineau şi alţii din străinătate că este un
cabinet eficient pentru ţară ), şi se aştepta doar o ocazie să i se dea lovitura de graţie. De altfel
pierderea într-un singur an, după cum s-a relatat în presă, a câteva zeci de procente, din
încrederea poporului în preşedinte, de la 71% la 35%, spune şi asta ceva. Un sondaj făcut în
Bucureşti, după cinci luni de la instalarea guvernului său, preşedintele, are în capitală o
încredere de 27%. Deşi aceste sondaje, sunt uneori un fel de praf în ochi pentru opinia publică
dar pot fi şi o oglindă în care se uită din când în când demnitarii. Nu întâmplător spunea Iorga: “
Fă întâi datoria ta şi apoi datoria celor ce nu şi-au făcut-o ! “
Odată instalat noul guvern, o fi el tehnocrat, dar este al României, s-a aşteptat să fie
onorate deciziile luate de vechiul guvern pentru populaţie. A fost în mare parte o iluzie. Pentru a
nu se afecta interesele marilor corporaţii, a fost amânată majorarea salariului minim la nivel
naţional, până în luna mai 2016. Pe lista amânărilor au fost incluse şi legea salarizării
bugetarilor şi cea a declarării falimentului personal. S-a introdus şi impzitul pe “ sărăcie “, ca
sumă plătită la asigurări sociale de către cei fără venituri. La început de an 2016, se discută tot
mai mult de austeritate, ( chiar că s-ar putea reedita criza din anul 2008 ) că nu ar fi bani pentru
pensii, despre evaluarea şi restructurarea personalului bugetar, schimbarea prefecţilor şi alte
măsuri de a da de lucru politicului în alegeri şi după aceea. În fapt după cum a decurs, epurarea
personalului din ministere, s-a mers pe a rade totul, fără nici o intenţie de continuitate. Ceea ce
întărea suspiciunea, că miniştrii nu au nici un program, ci doar ordine şi indicaţii. Mai mult
ministrul finanţelor, s-a exprimat cu eleganţă feminină, că românii nu mai ştiu să lucreze pe doi
lei, ca cei din Asia şi din America Latină. Nu ne poate surprinde, dacă ne gândim că această
doamnă, a fost reprezentanta Fondului Monetar în România, când se tăiau salariile şi se majora
TVA-ul la români. Acesta a fost începutul şi a urmat apoi un fel de întrecere între miniştri, în a
face gafe. Ministrul justiţiei declară că drepturile şi libertăţile românilor, sunt un lux teoretic, în
aceste vremuri. Ministrul sănătăţii în luni de zile, nu a reuşit cu specialiştii din subordine, să
descopere cauzele apariţiei bacteriei E-coli care a ucis copii. Ministrul agriculturii era să bage în
faliment o fabrică de brânzeturi cu capital românesc, printr-o declaraţie nefericită, cum că ar fi
cauza apariţiei bacteriei ucigaşe. Afirmaţie neconfirmată. Ministrul transporturilor este
preocupat de achiziţionarea a cinci avioane pentru demnitari, ca şi prioritate. Ministrul culturii,
aproape de a declaşa un scandal diplomatic, prin afirmaţia că Papa îşi condiţionează vizita în
România de un diferend al bisericii catolice de la noi cu autorităţile. Ministerul muncii, a ajuns
până la aş da demisia, prin dezordinea produsă pe probleme de salarizare a bugetarilor şi alte
proiecte sociale. Sigur pot veni şi alte surprize de la acest guvern, cu ceva minte dar fără suflet.
Numai aşa să nu mai iasă românul din tensiune şi spaimă! Pe de altă parte se discută că
preşedintele se gândeşte la alt guvern ori la remanierea acestuia sau că actualul premier va veni
la conducerea liberalilor. Realitatea este destul de fluidă şi scoate tot mai mulţi români în stradă.

152
 La o sumară evaluare a efectelor mişcărilor de stradă, mulţi tineri s-au pronunţat că ei au
cerut o schimbare, dar nu au vrut să cadă guvernul, încercând chiar o părere de rău. Aşa se
întâmplă când emoţionalul copleşeşte raţionalul. Sunt regrete, dar nu se poate întoarce timpul
înapoi.
Pentru că nu toţi cei interesaţi să profite pe urma tragediei de la “ Colectiv “, au reuşit
să-şi pună sacii în căruţă, au continuat incitările şi diversiunele la adresa medicilor, a sistemului
medical. Se desfăşoară o campanie de presă, prin care este învinovăţit Raed Arafat ( acest om
recunoscut ca erou naţional ) şi că trebuie să plece ( strică la mulţi socotelele ). De altfel chiar
preşedintele ţării, în marea sa înţelepciune, a considerat că nu merită Arafat, să fie invitat la
recepţia de la Cotroceni, când a participat personalul medical implicat în salvarea victimelor
tragediei. Ulterior s-a desminţit faptul că la Cotroceni a fost o recepţie, ci doar un concert şi că
invitaţii au fost stabiliţi de ministerele de interne şi cel al sănătăţii. Nu ne mai miră
inconsecvenţele preşedintelui, care pe motive de “ economie “ ( în timp ce pentru amenajarea
vilei sale de reşedinţă, s-au cheltuit multe milioane de euro, despre care nu se poate spune, că au
fost nejustificate ), nu a mai făcut recepţia tradiţională de la preşedenţie, cu prilejul Zilei
naţionale a României. Se pare că preşedintele are nişte consilieri, care au dezvoltat doar simţul
olfactiv, al mirosului şi mai puţin al văzului, al auzului şi al gândului bun, dacă multe decizii ale
preşedintelui, ţin cont în relaţiile cu unele persoane, cu cine empatizează, ori susţine şi nu pe ce
face efectiv omul respectiv pentru ţară. Aşa apare preşedintele, arătat din când în când
poporului, dar nu prea are multe de spus şi deseori nu este luat în seamă. Un mare tribut plătit
slăbiciunelor umane! Poate de aceea uneori se doreşte un rege. Până atunci, poate conducătorii
noştri, ar trebui să ne convingă, că sunt buni patrioţi. Continuând cu cei vânaţi, fostul ministru
al sănătăţii, este şi el acuzat că ar fi blocat calea străinătăţii pentru răniţi. Toate au culminat cu
acuzaţia că spitalele, sunt nişte “ bombe “ care pot infecta pacienţii şi chiar să le curme viaţa.
Unele declaraţii ale răniţilor plecaţi la tratament în străinătate pe cheltuiala statului român, chiar
dacă nu erau asiguraţi în România, au indus că medicii din România sunt nepricepuţi şi nu au
grjă de pacienţi. Cât neadevăr şi ingratitudine! Parcă sunt unii prea grăbiţi să ajungă la “
puşculiţa “ sistemului de sănătate şi să jignească medicii, să-i facă să se lase păgubaşi şi să
renunţe la lupta dusă alături de răniţi şi de familiile lor.
Apropo de străinătate, putem spune că s-a mişcat relativ greu Europa şi abia după 10 zile
de la evenimente, aşa cum a rezultat din comunicatele de presă. O espectativă oarecum de
înţeles, dacă avem în vedere că majoritatea răniţilor, nu erau trasportabili, până a fi stabilizaţi.
Şi apoi era o anumită răspundere şi evaluau cu atenţie fiecare caz pentru care optau să-l ia la ei.
În ce priveşte microbii intraspitaliceşti, aceştia sunt în toate spitalele din lume. Numai
că în România cum s-a aprofundat ulterior tragediei, pare o situaţie tolerată, scăpată de sub
control, pe motive de lipsă de preocupare, transparenţă, resurse şi iresponsabilitate. Totuşi este
prea mult, să se furnizeze la spitale, soluţii de dezinfectare şi deratizare diluate şi neconforme cu
cerinţele, iniţiate şi controlate de cei interesaţi să se îmbogăţească, ameninţând sănătatea
pacienţilor şi a personalului medical! Este acum post factum, multă agitaţie, inducând în
societate o psihoză colectivă, cu soluţii date pe picior. Guvernul este într-o degringoladă
vizibilă, ministrul sănătăţii şi-a dat demisia, prea multă neputinţă şi chiar rea-credinţă!
S-a dovedit de către specialişti, că pacienţii cu arsuri, sunt cei mai vulnerabili şi mai
expuşi infecţiilor cauzate de microbii intraspitaliceşti şi riscul este mai mare, mărind în fapt
numărul de victime. Dar pe de altă parte, medicii străini, au avut cuvinte de admiraţie pentru
profesionalismul medicilor români şi faţă de curăţenia din spitale. Şi noi trebuie să fim

153
conştienţi, că nu se pot face minuni în câţiva ani, după ani de risipă, dezinteres şi furt în acest
domeniu vital pentru naţiune, care este sistemul de sănătate.
Noul guvern trecând la treabă, se prezintă la vedere cu ezitări, amânări, măsuri
nepopulare şi o anumită indiferenţă faţă de nevoile omului de rând, doar sunt tehnocraţi, nişte
maşini programate pentru a funcţiona pe anumite rutine şi interese. Unii miniştri cum am arătat,
au agende proprii, paralele cu domeniile pe care le coordonează şi priorităţile momentului,
intoxicaţi cu o afinitate politică nedeclarată şi neasumată, fac în fapt politică partizană, inclusiv
primul ministru, cu sfori trase din ţară sau din afara ei. Deja după şase luni acest guvern, este
anonim prin majoritatea membrilor săi ( 22% încrederea populaţiei în guvern iar notorietatea
miniştrilor este sub 10% şi chiar 1-2%, după un sondaj sociologic ), parcă iau decizii pentru alţii
şi nu pentru români, pentru că nu au soluţii şi nici multă păsare de ţară. Dau impresia că sunt
sub stresul militarului în cazarmă, cînd numără zilele până la liberare. Deci sunt în aşteptare şi
fără chef de muncă. Numai de nu ar face în această perioadă crepusculară acest guvern, unele
nefăcute greu de reparat. Deja milioane de români ameninţă cu manifestaţii şi partidele politice
sunt tot mai nemulţumite, dar ezită să fie prea tranşanţi în schimbarea guvernului.
La aceste semne şi ameninţări că va ieşi lumea în stradă şi pe gafele în cascadă ale
guvernului, preşedenţia cu o comunicare sincopată şi monosilabică, caută să se delimiteze de
acţiunele guvernului, pentru a nu plăti la o adică, oalele sparte.
Parlamentarii care nu mai speră să mai prindă alt mandat şi-au tras lege pentru pensii
speciale şi indemnizaţii majorate. În nota evidentă, că fiecare este cu ţara lui.
Direcţia Naţională Anticorupţie lucrează la foc continuu şi persistă întrebarea, dacă face
justiţie sau politică. Este păcat că s-a pus în această situaţie hamletiană, pentru că se munceşte
non-stop şi zilnic se aduce în atenţia opiniei publice, cazuri incredibile ca pagube la economia
naţională şi persoane “ onorabile “ implicate. Pe de altă parte, începe să se facă “ alergie “ la
dosarele prăfuite din sertare, prin care unii făptuitori de furturi, erau făcuţi scăpaţi. Pe ansamblu
este ceva de genul, un pas înainte, doi paşi înapoi. Prin faptul că politicul şi justiţia, au agende
paralele cu interesul public, apar frecvente situaţii când ţara, pare paralizată administrativ. Mai
ales în situaţii de contracte de investiţii, servicii sau calamităţi ( vezi deszăpezire, încălzire
centrală în iarna anului 2016 ş.a. ). Cine poate face ceva? Şi când?
Serviciul Român de Informaţii potopit de suspiciunea populară, că se amestecă în
politică şi chiar în justiţie, vrea să dovedească că îşi apără onoarea şi că face alergie la politică.
Să-i credem? Între timp a fost ajutat de o decizie a Curţii Constituţionale, prin care a fost
interzise interceptările de către acest serviciu în cauze penale. Astfel unele instituţii ale statului,
sunt obligate să revină la matcă, să respecte Constituţia. A fost un cutremur de mare
magnitudine, trebuia într-o zi să se reaşeze plăcile tectonice ( vezi instituţiile statului ). Se va
vedea de este doar un păcălitor tratament placebo ori chiar se vor vindeca unele boli, care
afectează societatea românească. Această îndoială nu a rămas fără obiect, după atentatul terorist
de al Bruxelles, când în toată Europa serviciile secrete revendică mai multă putere şi mai multe
resurse, chiar cu îngrădirea unor drepturi cetăţeneşti. Ce fluidă este realitatea şi plină de
surprize!
Băncile şi în general firmele străine multinaţionale, par pe moment că au protejate de
guvernarea tehnocrată interesele şi nu fac eforturi ori gesturi, că încearcă să slăbească presiunea
pe români.
Rămân totuşi întrebările, cu ce este tratată corupţia în România, dacă ea persistă? Se
doreşte cu adevărat, să se opereze la cauze? Cînd vom afla că se recuperează banii furaţi şi să
renunţăm la politica de imagine, adică la vânâtoarea de treofee? Cine vrea să câştige timp şi

154
pentru ce? Cui foloseşte această sârguinţă, de a ne pune poalele în cap, în faţa străinătăţii? Mai
ales că este şi la alţii corupţie, sigur în forme mai elevate. Dar dispun de “ medici “, mai buni
pentru prevenţie, tratament şi eradicare. Oricum, nu dau cojocul pe foc, pentru un purice şi nu
întorc spatele când vine lupul la oi.
În aceşti ani, este denaturată şi opinia publică ( multă manipulare şi prostie ), înfluenţată
şi susţinută de o bună parte a presei, care ţine de şase, şase, ca să poată unii fura în voie, din
banii ţării. Sigur, se tulbură ape, se face zgomot, se acuză, doar pentru audienţă, ca spectacol şi
nu pentru a se susţine adevărul şi sănătatea civică a naţiunii.
Se pare că vin vremuri de austeritate pentru români, de fapt nici nu au prea ieşit din ele.
Este tot mai regretat guvernul Ponta, care a făcut ceva şi pentru oameni şi a arătat prin date
certe, cât s-a furat din averea ţării, ceea ce se pare că a deranjat pe unii, fie pentru că au furat, au
tăinuit ori au încurajat sărăcirea ţării. Spune şi asta ceva, dacă în anul 2017, Ponta este scos de
DNA, de sub urmărire penală şi pentru a fi ţinut în corzi, i se disjunge un nou dosar la Parchetul
general.
Ne obligă efectele tragediei de la “ Colectiv “ să medităm şi asupra altor aspecte. Cel
mai trist este că se menţine şi se accentuează ruptura dintre generaţii şi categorii sociale, o
tensiune deseori creată artificial, face să nu mai ieşim din scenarii, suspiciuni, zvonuri,
diversiuni şi manipulare, ceea ce face să nu mai dăm înainte.
Un guvern ca şi echipă, este ca un pluton de militari în armată. Necesită un timp de
instruire, cunoaşterea armei şi formarea deprinderilor de a lucra cu ea. În această fază, nici nu
primeşti muniţie de război, toate exerciţiile sunt demonstrative. Urmează apoi etapa când ţi se
încredinţează muniţie de război şi mergi în poligon pentru tragere, pentru a da măsura însuşirii
cunoştinţelor şi deprinderilor militare, prin doborârea ţintelor din faţă. La noi la români, pe
această similitudine, puţine guverne au ajuns la maturitatea de a face trageri în poligon, alte
etape ca atingerea ori doborârea ţintelor, deja ne depăşesc. Putem să ne întrebăm, dacă
precedentul guvern Ponta, mai avea un an de mandat, dat prin ordin de serviciu de către poporul
român, prin parlamentul său, era în faza “ tragerilor “ în poligon şi obţinerea calificativelor
corespunzătoare, de ce a fost dat jos, cu ceva timp înainte de demisia propriu-zisă? Dacă
preşedintele în declaraţii este atât de constituţional, cum a putut să-l condamne pe Ponta, în
sensul de a nu-i recunoaşte prezumţia de nevinovăţie şi apoi să-l credem că este imparţial şi
neimplicat? De fapt preşedintele atât de cuminte în aparenţă, împreună cu cei din jurul său, au
reuşit după ceva eforturi şi cu ajutorul pârghiei “ Colectiv “, să deraieze ţara de pe şine. Aşa au
fost obligaţi românii prin această forţată schimbare de macaz, să ajungă la altă “ destinaţie “
care poate nu este cea dorită.
Iar dacă revenim la guvern, suntem blestemaţi, să rămânem mereu la nivelul soldaţilor
neinstruiţi, în timp ce gradele superioare, adică politicienii investiţi cu anumite funcţii, abia se
văd, fiind simple figuri de decor. Oare pentru că fac alţii jocurile în România? Unii spun că în
anul 1900, aveam o clasă politică, mai valoroasă ca cea de astăzi şi au trecut 100 de ani! Poate
este profitabil pentru om să ia multe în viaţă ca pe un joc, dar păgubitor când se iau lucruri
serioase în joacă. Sigur se pot găsi circumstanţe, explicaţii logice şi legale, care vin ulterior şi
cosmetizează realitatea, manipuleză oamenii, care rămân pe timp nedeterminat în staţia
speranţă, pe linia de aşteptare. Numai ce vine câte un conducător, chiar preşedintele şi ne
atenţionează “ Nu pierdeţi speranţa! ” Tocmai asta dă de gândit, că pe moment nu au soluţii.
Dacă ne referim doar la ultimele patru guverne, care şi-au propus câte un slogan, care
să-l definească, constatăm că nici unul nu şi-a atins ţinta. Primul “ Dreptate şi adevăr “, al doilea
“Să eliminăm corupţia “, al treilea “ Dreptate până la capăt “ iar al patrulea care din plecare ştie

155
că va vieţui doar un an, “ Renaşterea României “. Înaripate gânduri dar înglodate fapte! Iar
preşedintele pentru a ne băga şi mai mult în ceaţă, vine cu “ schimbarea paradigmei “. Unii cred
că se referă la acelaşi “ mort “, dar se schimbă coşciugul. Nu ar fi mai uşor să vorbim şi să
facem ceva pentru solidaritate, prosperitate, demnitate, recuperarea furăciunilor şi înlocuirea “
paznicilor “ vânduţi care îngăduie furtul? Continuăm să trăim în mai multe Românii şi suntem
alergaţi spre nicăieri. Într-o lume standardizată şi globalizată, care face abstracţie de om şi
nevoile sale, este omorâtă diversitatea şi îţi este furată identitatea cu efecte încă imprevizibile.
Pe aceste nisipuri mişcătoare, auzim curent din gura celor veniţi vremelnic la putere: “ Ne-am
luat ţara înapoi “. Aşa a ajuns România în aceşti ani, să fie dată din mână în mână, ca o femeie
de moravuri uşoare, fără a fi respectată, preţuită şi iubită. Nimeni nu vine cu un proiect de ţară
şi o viziune pe termen lung. Este ca în bancul, doi încarcă, trei descarcă. Poate nu întâmplător în
mentalul colectiv, şi-a făcut loc îndoiala tristă, exprimată sintetic: “ Degeaba, prea degeaba
sînge! “ Tocmai această neputinţă a clasei politice, o face să recurgă la ţinerea poporului într-un
bau, bau continuu, cu întreţinerea tensiunii şi fricii, pentru a le accepta “ ciorba reîncălzită “,
care ni se oferă în campaniile electorale. Mă feresc să fac proorociri, dar cred că vor trece
câteva generaţii, până când România va fi ceea ce merită. Şi cât ar părea de curios, tot clasa
politică renăscută din propria cenuşă, trebuie să găsească leacul, ca şi garant al democraţiei, din
care nu poate lipsi lupta pentru putere, dar cu mijloace cinstite. Vor reuşi cei care vor realiza
unitatea românilor, în cuget şi în simţiri, nu doar în perimetrul hotarelor naţionale. Nu cum se
face astăzi, când nu sunt respectaţi bătrânii, de copii ne ocupăm pe apucate, pe tineri îi lăsăm
uitaţi într-o lume virtuală, faţă de cei din diaspora suntem indiferenţi sau îi inventariem în
perioada alegerilor, cei care au acces la putere, mulţi sunt lacomi după avere şi au dus corupţia
la limite absurde, statul cu instituţiile sale este mai mult temut decât respectat, toate acestea, ne
fac o pradă uşoară pentru alţii şi am ajuns de râsul lumii. Cred că ne putem juca mai inteligent
cartea!
Este evident că ne punem piedici singuri şi de aceea ne umilesc alţii. Nu suntem lăsaţi să
facem ceva şi pentru români, pentru România. Nu renunţă străinii, să ne tot tragă de urechi, să
ne impună şi să ne pună în situaţia să stăm cu mâna întinsă. Prea par conducătorii noştri, nişte
marionete. Ori cum se exprima Dan Puric “ nişte servanţi la tunurile străinilor “.
Deocamdată s-a schimbat guvernul şi nu prea sunt speranţe că se va schimba sistemul.
Este tragedia de la “ Colectiv “, cel mai mare şoc prin care a trecut România după revoluţie şi o
probă de manual, cum se pot manifesta prostia şi păcatul colectiv, în viaţa unei naţiuni, când te
poţi întreba dacă mai este cineva sănătos ? După acest incendiu, vor arde încă multe focuri în
societatea românească, care-i vor pârjoli pe mulţi oameni vinovaţi sau nevinovaţi.
Nu mi-am putut închipui, că după un an de la tragedia soldată cu 64 de morţi şi mulţi
răniţi sub tratament, multe din presupunerile de mai sus, au devenit realitate în sens negativ.
Aşa a mers ţara cu frâna pusă, clasa politică nu şi-a revenit, este tot buimacă, speriată şi
ineficientă, preşedintele ţării a devenit tot mai lacom de putere şi încalcă frecvent protocolul
prezidenţial şi Constituţia. Iar guvernul s-a dovedit a fi cel mai slab, din istoria
postrevoluţionară a ţării, incompetent şi de rea-credinţă. Aşa că după un an nu mai avem nicio
secţie funcţională pentru arşi în spitalele ţării. Două cazuri cu arsuri grave, şi-au găsit sfârşitul,
unul trimis în Bulgaria şi altul în România. Dacă în multe batem pasul pe loc, în altele chiar
stăm mai rău. Poate după alegerile parlamentare din decembrie 2016, va fi mai bine!
Revenind la consideraţiile de ordin general, asupra prostiei şi a păcatului, nu putem trece
cu vederea că aproape toate cele şapte păcate le întâlnim în alaiul prostiei. După cum ştim
prostia fiind în bună vecinătate cu răutatea, contribuie la perpetuarea păcatului pismei, a invidiei

156
când unii indivizi se bucură de răul altuia. Ispitiţi de diavol nu sunt doar proştii ci şi deştepţii. În
acest sens este o formă metaforică, de prezentare a diavolului. Cică ar purta o suliţă cu care
împinge omul în păcat, o pătură prin care ar mima că vrea să îl acopere şi o trâmbiţă, prin care
trâmbiţează păcatul săvârşit de om, adică îl părăseşte pe acesta, pârându-l lui Dumnezeu.
Ca şi prostia, păcatul are şi el un alai din care nu lipsesc şantajul, laşitatea, dezertarea,
trădarea, care întăresc gradul de rudenie între prostie şi păcat.
Pentru a fi mai aplicaţi, vom insista pe modul de operare a şantajului ca un conglomerat
de păcate, în viaţa pământeană, o speculare a slăbiciunelor omeneşti de către cei interesaţi ori
care se consideră “ făcători de bine “ . Şantajul este cu deosebire practicat de către cei care vor
să reuşească în viaţă, luând-o pe scurtătură şi călcând peste cadavre.
Omul prin firea sa este păcătos, nu că ar fi sub blestemul păcatului, ci prin faptul că
odată aruncat în lume este supus la tot felul de ispite, la care cu greu rezistă sau pur şi simplu se
supune lor. Încadrarea în ceea ce poate fi considerat păcat este evaluată din două perspective,
una pământeană, după cum se respectă anumite reguli, tradiţii, cutume şi una cerească care la
noi cei de religie creştină vine din respectarea celor zece porunci. Asemenea percepte au şi
celelalte religii. Din luarea la cunoştinţă a acestor realităţi care există de când lumea, nefiind
obligatoriu ca omul să fie instruit sau înştiinţat în prealabil asupra consecinţelor unor fapte ale
sale, nu este scutit şi nici nu are circumstanţe atunci când păcătuieşte, întrucât existau aprioric
legile pământeşti şi cele cereşti.
Cum ne amintim cu toţii, încă de mici copii, din familie, de la şcoală, din grupurile de
joacă şi apoi ca oameni mari, la cele mai mici ” boacăne ”, veghează cineva asupra noastră, care
se grăbeşte să ne ” pârască ” la ” autoritate ”, fie mama, tata, frate mai mare, profesor, popă,
poliţie etc. Şi numai ce te găseşti ” numărat ” că ai mai făcut o greşeală cum ne-am exprima în
limbaj mirean sau ai păcătuit, exprimat în limbaj religios. Pentru greşeli în funcţie de gravitatea
lor poţi fi mustrat, mergându-se chiar până la privarea pentru un timp de libertate. Pentru păcate
există spovedania şi îndrumarea duhovnicului. În ambele ipostaze se urmăreşte îndreptarea
omului şi nu nimicirea lui. Aşa se petrece această lucrare, ca fiecare dintre noi să devină un bun
cetăţean şi implicit un bun creştin. Numai că în parcursul vieţii, constatăm că multe ce ni se
întâmplă şi fapte ale noastre mai mult sau mai puţin încadrate ca nevinovate sau vinovate sunt
judecate şi chiar condamnate într-o logică perversă. Oricât ai lucra de ” acoperit ” şi ai trece de
imaculat, numai ce te găseşti mai ales când aspiri la funcţii publice sau la pretinderea unor
drepturi peste media celorlalţi, să fie unii care să afirme: ” Nu se poate, trebuie să aibă el sau ea
ceva care ascunde... ”. S-au mai sentenţios: ” Fiecare are nişte ” morţi ” prin debara ”. Se caută
cu asiduitate ” călcâiul lui Ahile ” al fiecăruia, numai aşa întâi din curiozitate şi apoi pentru
uzanţă la momentul ” oportun ”. Şi apoi cine poate dormi în fiecare seară sau sta întreaga zi cu
armura pe el? Cum pot fi şi vini închipuite, imaginare, de genul unor formulări cunoscute: ”
Lasă că ştiu eu, sau ştim noi... că ai dat, ai luat, ai făcut... ”. Şi până apuci să te lămureşti ce se
petrece cu tine şi îţi construieşti apărarea, răul a fost deja făcut, a zburat porumbelul cu mesajul
pervers în cioc. Aşa te poţi tu crede un om respectabil, cum de altfel se fac că recunosc şi cei
din jur, dar la o adică nici nu ştii când te poţi trezi cu un pumn în plex. Cum este lesne de
înţeles, ne aflăm deja pe teritoriul minat al şantajului. Intrăm astfel într-o lume a aparenţelor
care se suprapune pe alta care este îmbibată de păcate, frică, spaimă, manipulare şi chiar
exterminare psihică şi fizică a omului.
Şantajul ca mijloc de ameninţare, constrângere, violenţă, poate opera atât între doi
indivizi, dar mai ales în spaţiul public, face ca un individ sau mai mulţi, să nu mai acţioneze
după propria lor voinţă şi judecată. Ei devin astfel nişte marionete, nişte păpuşi încurcate între

157
sforăriile unor păpuşari, de multe ori invizibili. Are acest ” joc ” şi unele mize care sunt vizibile
şi simţite uneori din păcate de mase mari de oameni şi pe care le identificăm în putere, când ne
referim la politică, în avere, comună atât politicii cât şi afacerilor, într-un simulacru de bun
renume şi o aparenţă de preocupare pentru binele individului şi după caz al poporului. In fauna
şantajului nu întâlnim doar şantajişti ordinari ci şi escroci sentimentali care fac şantaj
sentimental, aceştia sub masca afecţiunii faţă de o persoană, o secătuiesc de voinţă şi de
încrederea în sine, creează astfel o dependenţă bolnăvicioasă şi păguboasă. Avem în acest sens
exemplul cu multe tinere, unele chiar minore, care prinse în mrejele ” iubirii ”, au ajuns în
traficul de carne vie.
Are şantajul în sine ceva murdar, un fel de lovitură pe la spate, o luptă a pisicii cu şoarecele. De
aceea şi cel şantajabil ar trebui să se retragă din ” joc ” până a nu-şi face lui însuşi un mare rău
şi pe cale de consecinţă poate şi la alţii. Începe şantajul prin nevinovate ” condiţionări ”,
oarecum acceptate când cedezi câte puţin întâi din ce este al tău şi în funcţie de poziţia ta
socială, poate şi din ce este a altora.
Se trece apoi în etapa ” recompenselor ”, când eşti înştiinţat că se cunosc destule ”
nepermise ” despre tine, dar aceşti ” bine ” informaţi nu sunt programaţi să-ţi facă rău. Te
asigură chiar că te ” respectă ” şi te ” cruţă ” ca om, te ajută să-ţi menţii statutul actual şi te
ajută chiar să fii promovat, dacă... Şi ţi se fixează astfel traseele pe care să circuli, viteza de
deplasare, staţiile de oprire şi după caz operarea individuală sau participarea în grup la unele
fărădelegi, unde nu ar fi cazul să faci ” mofturi ”, că oricum nu mai eşti aşa ” curat ‘’. Sunt
mulţi care muşcă din această momeală, aşa cum unii în ceasul al doisprezecelea se simt ca
electrocutaţi şi sunt sincer dispuşi şi hotărâţi să facă pasul înapoi şi pur şi simplu să nu accepte ”
învoiala ”.
Urmează apoi etapa ” ameninţărilor ” când cel în cauză este chemat la ordine prin
mijloace de intimidare şi coercitive, făcându-ţi pe moment doar un mic rău, în aşa fel încât să te
convingă că poţi ” beneficia ” de unul şi mai mare. Se merge uneori în extenso şi îţi este
implicată familia şi alţi apropiaţi. Este jalnică poziţia omului şantajabil, care îşi vede serios
ameninţată viaţa sa intimă şi este nevoit să-şi vândă sufletul diavolului. Aşa poate ajunge pe
marginea prăpastiei trădării atât pe el însuşi cât şi pe alţii. Nici şantajistul nu este trimisul
domnului, el este acea specie umană ordinară, care în folos propriu sau de grup speculează
slăbiciuni umane, uneori acestea fiind imaginare, pentru a cultiva răul şi a-l disipa în lume.
Cu regret trebuie să constatăm că în zilele noastre, după secole de civilizaţie, ajung să
guverneze colectivităţi sau ţări, nu totdeauna cei aureolaţi de merite, bună credinţă şi caracter, ci
oameni plini de slăbiciuni şi păcate care pot trece uşor din rolul de şantajist în şantajat şi invers.
A devenit şantajul un ” dulău ” care ţine ” oile ” în strungă sau cât mai grămadă, ca să poată ”
ciobanul ” să facă amiaza în voie.
Sigur cetăţenii de rând, simt aceste ” jocuri de societate ”, le condamnă şi le dezavuează, dar de
regulă se poate trece greu dincolo de aparenţe. Când şi-au dat mâna şantajistul şi şantajatul,
fiecare are motivele sale să se teamă. Şi cei legaţi prin teamă, sunt un fel de fraţi de cruce. Pot
muri unul pentru altul, deşi la baza relaţiilor lor, nu sunt cele mai nobile intenţii, sentimente sau
idealuri. Este şantajul ca un fel de capcană de prins şoareci, un fel de verigă pusă în nas unora
sau altora, fiind omul şantajabil un captiv, care uneori îşi merită soarta. Numai că aceşti
şantajabili înhămaţi la căruţa societăţii, o hodorogesc de tot şi o duc spre nicăieri.
De multe ori şantajul poate fi descurajat şi chiar demontat, dacă cei vizaţi de el se
autodenunţă, îşi recunosc deschis păcatele, regretă sincer o anumită rătăcire şi de ce nu, au
curajul să-şi asume şi un anumit risc. Se poate pierde ceva prin această atitudine, dar se salvează

158
totul şi cel mai important este că te salvezi pe tine însuţi. Cei care rămân încătuşaţi în mrejele
păcatului, oricând pot cădea pradă unui păianjen veninos şi pot avea târzii mustrări de
conştiinţă.
Aşa cum şi şantajiştii până la un moment dat, pot fi consideraţi un fel de ” sanitari ” ai
societăţii, dacă s-ar opri la darea în vileag a unor slăbiciuni, păcate sau abuzuri a unor oameni,
demascându-i sau obligându-i să se autodemaşte şi oprindu-i după caz să săvârşească şi alte
fapte în afara legii. Acest rol este însă viciat, intrând chiar şi sub incidenţă penală, când
şantajistul urmăreşte propriile interese sau unele de grup, prin folosirea acestei ” armate ”
tăcute, pocăite, şi supuse formată din oameni care au căzut în păcat, la care s-a găsit nod în
papură cu sau fără voia lor şi care execută fără crâcnire ordinele acestor oameni, mai netrebnici
decât ei.
Răvăşeşte până la urmă şantajul atât viaţa personală a celor implicaţi cât şi viaţa socială
prin implicaţii nefaste în timp. Ca şi în medicină este mai greu de vindecat un rău decât de
prevenit. Personal am urât aceste roluri, căutând să fiu cât se poate de atent în viaţă pe mâna cui
mă dau şi pe cât posibil să nu creez ocazia implicării în aceste ” jocuri ”. Dar cum pentru om
este imposibil să aspire la faptul că poate arunca piatra de pe piedestalul perfecţiunii, trebuie să
recunoaştem că sunt forme mai voalate de şantaj de care nu a scăpat nimeni în viaţă. Acestea
pot fi regăsite în acele recunoaşteri ale noastre de genul: ” Am fost nevoit. Nu am avut încotro.
Era singura soluţie ”. Aşa realizăm că ne pot şantaja alţi oameni dar uneori şi viaţa. Este un risc
pe care şi-l asumă fiecare om, atunci când face o alegere sau are o iniţiativă, ca fără voia lui să
cadă în prostie.
Dacă tot am încercat să intrăm în intimitatea unor păcate umane şi nu întâmplător am
început cu efectele devastatoare ale şantajului, vă propun să facem cunoştinţă şi cu laşitatea,
dezertarea şi trădarea.
Mi-a fost dat ca în a doua parte a vieţii, să observ şi să simt urmările nefaste ale faptelor
a trei “ fiinţe “ rătăcite, care bântuie pământul în special în perioade de război. Surprinderea
mea a fost că le-am putut identifica şi vedea la “treabă “ şi în timp de pace, manifestându-se
nestingherite în sânul poporului român şi aiurea. Pentru a nu mai prelungi suspansul, ne referim
la laşitate, dezertare şi trădare. Nu este greu de demonstrat, că aceste manifestări maligne, sunt
boli care afectează indivizii şi organismul social în ansamblu. Pentru a le identifica mai bine pe
cele trei “ surori “, am să încerc să le fac un mic portret persoanelor atinse de această dambla.
Laşii sunt indivizi care se strecoară pe sub gardurile vieţii, uneori chiar pe trasee de
cârtiţă, pentru că nu le prea place lumina. Ei stau mereu într-o semiobscuritate, pentru că nu
sunt dispuşi şi nici nu au forţa morală să ia problemele vieţii în piept sau să-şi privească în ochi
partenerii sau adversarii. Ei contează mai mult ca “ număr “ şi nu ca fiinţe integre pe care să te
poţi baza la nevoie. Au sindromul exagerării, de a lua o lovitură de tobă drept o lovitură de tun,
ceea ce le paralizează voinţa de a reacţiona adecvat la stimulii externi, fiind mai mult nişte “
iepuri “ hăituiţi, decât nişte oameni demni, dispuşi să rişte, să facă sacrificii şi care să ţină la
bunul renume. Laşii sunt nişte oameni neterminaţi, de porneşti cu ei la drumeţie, rişti să rămâi
singur, pentru că nu sunt de ajutor nici la căratul bagajelor şi nici în implicarea pentru
rezolvarea unor situaţii limită. De multe ori laşii care trăiesc printre noi, pentru a nu fi
marginalizaţi sau proscrişi, îi considerăm drept fricoşi, dându-le astfel unele circumstanţe,
pornind şi de la faptul că opuşii lor curajoşii, sunt de asemenea o specie rară. Chiar şi Aristotel
dă unele circumstanţe laşului: “ Laşul făgăduieşte deci prea puţin, deoarece se teme de orice “.
În concluzie dacă laşii nu sunt luaţi drept altceva, pot trăi printre noi, fără a fi prea nocivi,

159
numai dacă nu au fost promovaţi în dregătorii şi nu am pus în mâna lor destinul altor semeni.
Această subspecie umană, care o constituie laşii, este baza de recrutare a dezertorilor.
Dezertorii sunt oameni cu fundul în două luntri, cum spune un proverb. Sunt persoane
care privesc mai mult înapoi, decât înainte. Ei refuză lupta dreaptă “ corp la corp “, optând
pentru o fugă ruşinoasă. Ei fac parte dintr-o “ armată “ a ruşinii, care face servicii la alţii,
motivate deseori de faptul că au primit foloase necuvenite sau au săvârşit fapte şantajabile.
Dezertorii sunt nişte fantome în lume, care pendulează în a se alinia pe linia frontului pentru
înfruntarea “ inamicului “ sau a se reîntoarce în viaţa “ civilă “, ca oameni aşezaţi şi respectaţi.
Ei la o adică imploră respect şi consideraţie de la semeni, dar monedele lor de schimb sunt calpe
şi nu mai pot păcăli pe nimeni. Rămân dezertorii nişte proscrişi, care îşi plâng singuri de milă şi
care nu mai contează pentru cei din jur. Dacă menţionam că laşii în anumite circumstanţe, sunt
oarecum toleraţi de societate, mai ales dacă nu formulează alte pretenţii comparativ cu omul de
rând, la dezertori nu se prea dă şansă, întrucât ei au depus “ jurământul militar “. A se înţelege
că atitudinile şi faptele lor au fost premeditate, fiind conştienţi şi de consecinţe. Aparent
dezertorii sunt persoane respectabile, dar cu mască, pentru că în momentul când trebuie să fie ei
însuşi, raportându-se la unele cutume sociale, politice, juridice, morale, unanim acceptate,
aceştia de regulă defectează. După cum lesne putem constata, laşii şi dezertorii locuiesc în
aceeaşi curte, folosind uneori intrări separate.
Forma supremă a degradării umane este trădarea. Se ajunge în această etapă, după o
evoluţie rapidă sau în timp, trecând prin laşitate şi dezertare. Trădătorii sunt indivizi care si-au
pierdut respectul de sine, nu mai au nimic sfânt, pentru ei totul este de vânzare, nu au mamă, nu
au tată, calcă pe “cadavre “, vor să reuşească în viaţă luând-o pe scurtătură, nu pe drumul drept.
Aceştia sunt indivizi de unică folosinţă, nerecuperabili. În genere cum ştim, este “ iubită “ şi
căutată trădarea, dar sunt urâţi trădătorii. Pentru că de regulă, cine a trădat odată, o va face şi a
doua oară. Trădarea poate îmbrăca diferite forme, de la trădarea de sine, a familiei, a colegilor,
până la trădarea de ţară. Cu cât cel predispus de a face asemenea servicii “ diavolului “ se află
mai sus pe scara socială sau în demnităţi de stat, cu atât mai devastatoare vor fi acţiunile sale.
Trădătorii nu au loc în istorie şi nici în inima şi memoria oamenilor. Îi putem reţine doar pentru
a-i condamna şi ai pune la stâlpul infamiei.
Se pot preveni asemenea rătăciri ale oamenilor, dacă la începuturile venirii lor pe lume
sunt “ vaccinaţi “ cu cumpătare, curaj, onoare şi responsabilitate. Poate nu întâmplător un
proverb românesc spune: “ Doctorul cel mai bun este cumpătul “. Cumpătarea îl face pe om să
vadă şi să simtă diferenţa dintre bine şi rău, urât şi frumos, adevăr şi minciună, moral şi imoral.
Ea poate fi şi o frână împotriva unor pofte nemăsurate, cum poate fi şi o busolă pentru buna
orânduială a ce vrei, ce poţi şi ce meriţi. Cumpătarea acest echilibru interior al individului, ne
poate scuti de multe neplăceri, alungă ispitele şi te pune în postura de om care îşi controlează
dorinţele în sensul de a gusta din ele nu cât ai vrea ci cât trebuie.
Poate face casă bună cumpătarea cu curajul, întâi de a te înfrunta pe tine însuţi si apoi de
a face faţă provocărilor vieţii. Cum spune Paul Doumer: “ Fără curaj, omul chibzuit şi cu voinţă
nu reuşeşte; rămâne neputincios faţă de problemele importante, în orele grele şi hotărâtoare “.
Poate cea mai completă definiţie a curajului a dat-o Seneca: “ Curajul dispreţuieşte tot ce-i de
temut. El priveşte de sus, desfide şi zdrobeşte tot ce-i înspăimântător şi tot ce pune sub jug
libertatea noastră”. Este deci curajul o mare virtute omenească, care se probează în momente de
primejdie, înnobilând omul şi făcându-l demn de menirea sa.
Onoarea este un fel de carte de identitate pentru om, deseori ne este dat să auzim, când
în diferite situaţii pentru a fi mai credibili, punem zălog onoarea afirmând: “ Pe cuvântul meu

160
de onoare “. Un proverb bengalez spune că: “ Onoarea e superioară vieţii “. Onoarea unui om
nu este doar o chestiune de primă impresie, ea se afirmă prin vorbe, fapte şi convingeri, perfect
armonizate cu angajamentele, făgăduielile şi promisiunile sale. Onoarea este ecusonul nostru de
normalitate, care ne dă posibilitatea să circulăm prin lume, demni, respectaţi şi luaţi în seamă.
Onoarea probează faptul că se poate conta pe noi. Odată pierdută onoarea, nu mai poate fi
recuperată. Onoarea poartă culoarea lumii din anumit moment al evoluţiei sale, dar este şi un
semn distinctiv pentru individ că aparţine şi se identifică cu această lume. Din acest şirag de
perle compus din cumpătare, curaj şi onoare nu poate lipsi simţul răspunderii, a
responsabilităţii.
Simţul răspunderii funcţionează la om ca un fel de “ contabil “ la purtător care
gestionează cu grijă gândurile şi acţiunile sale, urmărind ca “ balanţa “ să fie echilibrată şi “
bilanţul “ să se încheie pe profit. Asumându-şi omul răspunderi, urmăreşte mereu să nu rămână
cu datorii faţă de el însuşi şi faţă de alţii. Această floare a maturităţii omului, care este
răspunderea, are culoare şi miros, doar în condiţiile libertăţii de opţiune şi de acţiune a acestuia.
Cum spunea Robert Dottrens: “ Spiritul de răspundere fără libertate este un nonsens, căci atunci
nu este decât o constrângere, o opresiune dreptul de a face ceea ce ţi se spune “. Din cele
menţionate mai sus, se impune de la sine faptul ca este mai bună prevenţia decât să căutăm a
reface “ vaza “ spartă făcută cioburi.
Ca şi instituţie abilitată să lupte pentru prevenirea şi eradicarea păcatului omenesc,
biserica şi slujitorii ei, nu riscă să intre în conflict, nici cu proştii, nici cu deştepţii, pentru că nu
operează pe mentalul lor, ci pe suflet, ca ceva mai puţin tangibil de muritori şi mai are şi un
argument istoric, păcatul strămoşesc, chiar dacă nu-i uneşte, îi împacă pe toţi. Au fost cazuri în
istorie, când această unire, s-a făcut de multe ori cu forţa, chiar prin teroare ( pe vremea
inchiziţiei ), pentru a insufla teama, frica, în numele iubirii pentru Dumnezeu. De fapt iubirea
pentru Dumnezeu nu era decât un pretext, pentru ca biserica să poată stăpâni şi cerul şi
pământul. Impunând reguli dure pentru pământeni şi înălţând rugi făţarnice către Dumnezeu.
Sigur între timp lucrurile s-au mai nuanţat, a avut loc o aşa-zisă modernizare a religiilor, când
au adus viaţa civilă în biserici şi au mai slăbit presiunea pe enoriaşi. Cum s-ar spune biserica, s-
a dat cu lumea. O mişcare inteligentă, pentru a o influenţa din interior. Nu întâmplător, în
special biserica catolică, este întâlnită ( prin aria sa de influenţă şi adaptarea la realităţi ) ca
protagonistă în cele mai mari schimbări din ultimii ani în lume, pe probleme de pace-război,
sărăcie-prosperitate, libertate-dictatură etc. Adică face politică, în special la vârful ierarhiei sale.
Chiar şi biserica ortodoxă, deşi mai tradiţionalistă, iese mai mult în lume prin diferite procesiuni
religioase, introducerea religiei în şcoli ca obiect de studiu, înfiinţarea unor mijloace mass-
media, ca radio, televiziune, reviste, mai timid se implică în proiecte educative şi sociale. Toţi
trebuie să facă ceva pentru contracararea prozelitismului sectelor religioase ori pentru a atenua
indiferenţa tinerilor faţă de religie.
Dar să revenim la iubire şi teamă, din perspectiva unui enoriaş, ce l-a investit domnul să
conducă şi să răspundă de soarta unor oameni, care nu ar vrea să se pună rău cu omul dar nici
cu Dumnezeu. Munca cu oamenii în civilie, este chiar mai grea ca cea în cantonamentele
religiei. Aici operezi atât pe mentalul, cât şi pe sufletul omului. Fiecare vrea să profite, să nu
piardă oportunităţile, să te fure de la ochi, să pară altceva decât este, într-un cuvânt să te
prostească.
De aceea trebuie să fim puşi în gardă, că “ iubirea “ oamenilor, ar fi ca o certificare, că ai şi tu
slăbiciunile lor ( eşti de al lor ) sau că eşti dispus să faci concesii, până la compromis. Aşa că
mai bine să nu fii iubit, decât să te laşi tăvălit. Chiar şi Machiavelli, a făcut o delimitare netă,

161
între iubire şi teamă, în sensul că nu pot opera concomitent, în opţiunea celor care conduc
oameni. Poate fi totuşi o artă, de a îmbina în comportamentul nostru, doze potrivite de atitudini,
care să emane iubire şi teamă. Aşa te poţi încălzi la unele focuri, fără a exista riscul de a te arde
sau intoxica cu fum.
Pot interveni în viaţa noastră şi momente de paradox, cum ar fi iubirea de Dumnezeu,
indusă de frica de acesta, socotind că prin jurămintele noastre de iubire, îl putem îmbuna pe
Domnul, pentru a ne mai ierta din păcate. Unii îl pot iubi pentru a obţine unele favoruri sau
pentru aşi face curaj să i le ceară. Pot fi semeni de ai noştri care îl iubesc pe Dumnezeu
dezinteresat, apreciind că acesta este ocupat cu problemele altora, ca să mai fie reţinut cu
alinturile unora. Oricum pare mai propice, simbioza între iubire şi teamă, în relaţiile cereşti,
decât în cele pământeşti.
Trebuie să fie totuşi o măsură, care este punctul din care începi să păcătuieşti? Sigur şi-
au pus mulţi oameni problema înaintea mea, că viaţa pe pământ, este mult mai generoasă cu
omul ( fie el păcătos, deştept sau prost ), decât este dispus acesta să recunoască şi să preţuiască.
Iată poţi să fii copil, tânăr, matur, bătrân, poţi să ai mai multe stări, ca efect al gradului de
libertate şi de angajare în social, care dau culoare şi semnificaţie vieţii. Ele formează lanţul de
aur al vieţii, având ca verigi: inocenţa, timiditatea, naivitatea, raţionalitatea şi înţelepciunea.
Poţi fi bogat sau sărac, fericit sau nefericit, mulţumit sau nemulţumit. Toate aceste elemente, ca
şi altele descoperite de alţii, ne arată, că omul dispune de mai multe alternative, în ducerea
traiului de fiecare zi, când mai are timp să se hotărască, să se răzgândească, dacă schimbă “ caii
“ ( profesia ), dacă măreşte viteza de deplasare şi chiar direcţia de mers. Din nefericire, trebuie
să recunoaştem, că manifestăm un fel de miopie, soră cu prostia şi lipsă de recunoştinţă faţă de
acest dar dumnezeiesc al omului, care este viaţa pe pământ, o risipim uşor, ne încărcăm de
păcate şi mai vrem şi recompensă după moarte. S-ar cere unele precauţii, pentru că viaţa după
moarte, este de departe mai săracă în posibilităţi. Nu sunt decât două alternative, să mergi în Rai
sau în Iad. Dacă în viaţa pe pământ, omul o mai poate lua razna, chiar dacă este în cunoştinţă de
cauză că îl poate bate Dumnezeu, mizând pe faptul că mai poate uita şi acesta sau că va face
fapte bune în compensare. În lumea cealaltă este mai multă rigoare şi control, eşti judecat
pentru ce ai făcut sau nu ai făcut pe pământ şi intri sub escortă în Rai sau în Iad. După cum arată
şi se comportată lumea, cred că este mare aglomeraţie în Iad.
Până la urmă accesul omului în Rai este facilitat sau obstrucţionat, de faptele sale bune
sau rele făcute faţă de semeni. Dumnezeu se interpune doar ca judecător post factum şi nu ca
arbitru. Ce simplu pare, dacă preţuim şi cinstim omul, suntem în graţiile Domnului. Cum
spunea un profesor de religie: “ În fiecare om trebuie să vedem chipul lui Dumnezeu “. Uşor de
spus, greu de făcut, pentru că suntem atât de diferiţi, imprevizibili în comportamente şi înclinaţi
a ne bălăci în confortul răului, ignorând binefacerile binelui, care deseori ne cere răbdare, unele
eforturi şi chiar sacrificii.
Intrăm fără să vrem într-un ghem de contradicţii. Pe pământ binele şi răul au mai multe
clase de intensitate, ceea ce măreşte plaja de acceptabilitate, de diversitate a trăirilor umane şi a
unei igiene mentale. Pe lumea cealaltă, unii ca şi penitenţă o ţin numai în rău şi alţii huzuresc în
bine ca şi recompensă pentru viaţa de pe pământ, pare ceva la limita suportabilităţii, pentru
ambele grupuri de suflete. Apoi dacă lumea cealaltă este externă şi mai perfectă, de ce este
evaluată şi făcută cunoscută pământenilor, cu etaloane pământeşti? Poate pentru a arăta că
aceasta este accesibilă pentru pământeni sau este rodul imaginaţiei omului, pentru aşi mângâia
orgoliul, că după moarte, nu va fi pur şi simplu mâncat de viermi şi gata. Dar să nu fac mai
multe păcate decât am, cred că putem ieşi din aceste nedumeriri, dacă privim viaţa de pe pământ

162
ca un dar nepreţuit şi cea de după moarte un mister. Cum să-l facem pe om să înţeleagă, că de
convins sunt puţine şanse?
De aceea unele afirmaţii, cred că trebuie mai temeinic argumentate şi susţinute, omul ca
şi calculatorul are în construcţia şi pentru funcţionarea sa, o parte de hard si o parte de soft. O
pondere mare din soft este în dotarea iniţială a omului, după unii învăţaţi partea genetică a
personalităţii ( temperamentul ) reprezintă 50%, aşa cum o bună parte se dobândeşte în parcurs.
Sunt trei ” softuri „ dobândite şi indispensabile omului pentru a trăi şi a se adapta în lume, aş
menţiona: speranţa, nădejdea şi credinţa.
Speranţa este pentru om un fel de punte către viitor. Ea este parfumul gândului nostru,
ne fereşte să fim virusaţi de panică, disperare şi neputinţă. Speranţa ne poate ţine de cald, de
foame şi de sete. Ea apropie distanţele până la ţintele de realizare a dorinţelor noastre. Când în
viaţă putem avea diferite suferinţe, pierderi sau nereuşite, constatăm că speranţa ne rămâne
fidelă, loială, nu ne părăseşte şi nu ne abandonează. Este ca un înger care ne face bine, fără să se
arate, doar o simţim. Speranţa este imună la rău, este oligoelementul sufletului nostru, care dă
sens vieţii. Speranţa este brandul binelui pentru om, un făurar de vise şi un izvor nesecat de
optimism. Speranţa este ca o ultimă frontieră, peste care nu se poate trece pentru a fi învinşi de
noi înşine sau de alţii. Speranţa este şi prima frontieră împotriva disperării.
Nădejdea un alt soft dobândit, însoţeşte şi acordă suport logistic speranţei. După ”
recunoaşterea ” făcută de speranţă, nădejdea vine cu forţa care ne împinge să intrăm în luptă,
pentru ca dorinţele noastre să devină realitate. Am putea spune că nădejdea reprezintă ancora cu
care se fixează speranţa la cheiul vieţii noastre. Ca şi trăire a omului nădejdea este o încredere
peste anumite limite, în sprijinul cuiva sau ceva, o certitudine care poate fi perturbată uneori de
întâmplare, că cineva sau ceva ne va fi favorabil, de ajutor necondiţionat şi la moment.
Nădejdea este un fel de CEC în alb pentru om. Ea ne acoperă spatele, un fel de pelerină care să
ţină de ” vânt ” şi de ” ploaie ”. La umbra nădejdii, speranţa poate visa în voie. Odată înhămaţi
la căruţa vieţii noastre, aceşti doi cai, speranţa şi nădejdea, pentru a călători şi noaptea şi în
locuri cu vizibilitate redusă, au drumul luminat de credinţă.
Credinţa este focul nostru interior, care ne dă căldură şi lumină. Credinţa este elixirul
vieţii noastre. Ea este destul de domestică, dar şi nesupusă raţiunii noastre, revendicându-şi
locul de onoare în sufletul nostru. De aceea nu putem fi surprinşi, că ne comandă autoritar ce şi
cum să facem ca oameni. Credinţa poate motiva cele mai mari riscuri ale omului şi chiar
sacrificiul propriei vieţi. După cum spunea Lev Tolstoi: ” Credinţa este forţa vieţii. Dacă omul
trăieşte, este pentru că crede în ceva ”. Dacă speranţa şi nădejdea mai pot da greş în căutările
lor, credinţa merge la sigur, cu perseverenţă şi curaj spre ţintele propuse. Ca oameni trebuie să
recunoaştem că nici ea nu poate face ” castele ” în toate ” mlaştinile puturoase ”. Operează în
zilele noastre, la mulţi oameni, o credinţă sandvici, un exemplu l-am întâlnit recent. Eram într-
un autobuz şi lângă mine o cetăţeancă se mărturisea unui bărbat, cum că X este un tâmpit şi că
nu-l va ierta, îl va da în judecată. În parcurs fiind trei biserici, în dreptul fiecăreia îşi făcea
cruce. Într-o staţie a urcat un copil, care a început să cerşească de la călători. “ Credincioasa “
noastră nu l-a băgat în seamă, dar s-a exprimat cu voce tare: “ De ce îi lasă şoferii, să urce ăştia
în autobuz? “ Fără mult efort, putem avea la îndemână şi alte exemple. Credinţa nu dă la nimeni
explicaţii şi nici nu-i cere nimeni dovezi, pentru că este credinţă. Poate are şi ea îndoieli, care o
fac să ezite sau să cedeze rareori, dar trage această ” carte ” tocmai pentru a se întări. Trebuie să
recunoaştem că Dumnezeu a fost foarte bun şi darnic cu omul, l-a trimis destul de echipat în
lume. În fapt credinţa, ne poate crea un fel de imunitate împotriva păcatelor, ne împacă cu noi

163
înşine, cu semenii şi cu Dumnezeu. Şi foarte important pentru prestigiul nostru ca oameni,
credinţa se pune zălog, că nu ne-a îngenunchiat prostia şi păcatul.
În ultimii ani sau intensificat proorocirile, unele reîncălzite, altele de sorginte recentă,
asupra iminenţei sfârşitului lumii, mai mult în sensul pedepsei pe care o merită pământenii
pentru păcatele lor şi îndepărtarea de Dumnezeu, fără a se prevesti ce ar urma după aceea. La
aşa mare presiune cu proorocirea sfârşitului lumii, au început să aibă o poziţie oficială şi
reprezentanţii bisericii, în sensul că după apocalipsă, va fi alt cer şi alt pământ, dar în care vor
avea loc, doar cei buni, cu privilegiul unei vieţi veşnice, care ar exprima firescul creaţiei lui
Dumnezeu, fiind gonită moartea ( ca şi accident al creaţiei iniţiale ), ca un defect ascuns al
creaţiei dumnezeieşti, din imperiul sfintei treimi.
Cum observăm este o încercare de “ politizare “, până şi a sfârşitului lumii. Dar această
viziune ar rezolva şi dilema asupra unei vieţi ulterioare, doar în Rai sau în Iad. Cu alte cuvinte
ar fi un fel de revoluţie, când se rade totul şi se ia de la început. Intrăm astfel în altă dilemă, ce
se va întâmpla cu cei ce sunt aproape buni sau cu cei răi, în ce coş de gunoi al universului vor
avea loc? Sigur, s-ar putea răspunde, că nu-i treaba noastră, ştie Dumnezeu ce face.

164
 CAP. 10. PROSTIA CIVICĂ

Într-o societate democratică, cum se consideră a fi şi cea din România, puterea şi arma
cetăţeanului, pentru aşi exprima şi impune voinţa, în administrarea treburilor cetăţii, este votul.
Am putea spera şi chiar crede, că prin introducerea acum aproape 100 de ani, a votului universal
în ţara noastră, românul a putut dobândi în timp, o temeinică educaţie politică şi o profundă
conştiinţă civică. Nu a fost să fie, pentru că votul popular nu a avut mereu aceeaşi semnificaţie
şi finalitate, ca element de schimbare şi progres. De aceea, acum 27 de ani printr-o revoluţie,
contestată de unii, dar resimţită de toţi românii, s-a trecut la reconstrucţia instituţiilor statale şi
consacrarea principiilor democratice prin Constituţie.
Din păcate realităţile postrevoluţionare, nu au confirmat idealurile revoluţiei, având
drept cauze, greşeli inerente unor noi începuturi, inerţia şi rezistenţa la schimbare, vechile
mentalităţi, o calitate slabă a liderilor politici, ca expertiză profesională şi trăsături de caracter şi
nu în ultimul rând, amestecul străinilor în treburile ţării. De aceea noi românii, nu am mai ieşit
de 27 de ani din tranziţie şi din crize. Tranziţia ne-a îmbarcat în trenuri, ale căror curse au fost
mereu amânate ori dirijate pe trasee care nu duceau nicăieri, iar crizele au fost deseori
provocate. Aceste experimente doar în parte reuşite, cu greşeli din proiectare ca intenţionalitate
şi finalitate, au adus atingeri şi metamorfoze curioase, spiritului civic al românilor. Aşa apare
societatea românească colorată, în culoarea stridentă a egoismului, când oamenii aleargă către
ceva nedefinit sau spre nicăieri, demersuri exprimate pompos, prin ceea ce se numeşte reformă,
concurenţă, competitivitate, când fiecare om, caută să fie considerat mai degrabă nebun decât
prost. După această secetă de moralitate, sunt flori rare politeţea, amabilitatea, altruismul,
încrederea şi chiar respectarea legilor. Aşa s-a consolidat în timp, în mentalul colectiv al
românilor, nedumerirea eroului lui Caragiale, „ cetăţeanul turmentat „ care se întreabă în
neştire: „ Eu cu cine votez? „
De ce am ajuns în acest impas? Putem risca o variantă de răspuns, care nu ne încântă şi
nici nu ne onorează ca naţiune. Să începem cu imboldul făcut la revoluţie de actorul Caramitru
către poetul Dinescu, în văzul lumii: „ Mircea fă-te că lucrezi? „ Poate fi asta o expresie
sintetică, a lucrului de mântuială la români? Suntem adepţii îngrăşării porcului în ajun, deşi
realitatea contrazice această posibilitate. Am putea da şi exemple: în campaniile electorale, este
o defilare a utilajelor grele prin satele patriei, care amenajează drumuri, un fel de a da negru
peste verde; despre asigurat căldura la cetăţenii din marile oraşe, sunt aprige discuţii, când deja
a venit frigul; până şi procurorii, în special cei de la DNA, sunt mai sârguincioşi şi mai eficienţi
în campaniile electorale; deşi este plin calendarul muncii la români, cu zile libere, parlamentul
într-o pornire populistă, a mai adăugat o zi liberă-unu iunie-ziua copilului, că doar vor sta o zi
părinţii cu copiii pentru a face educaţie; să nu ne mai referim la prăfăria care se face într-o urbe,
dacă vine în vizită un înalt demnitar sau o personalitate străină, pentru a arăta totul curat. Ori de
câte ori s-au tăiat panglici, la unele obiective proaspăt vopsite sau văruite, cum ar fi şosele cu
trafic naţional şi internaţional, care s-au surpat în următoarele zile. Sunt semne, după cum
afirmă unii, că trăim în „ Ţara Meşterului Manole „ .
Delăsarea are în compania ei nu doar amânarea ci şi nepăsarea, care fac ca multe acţiuni
impuse de realităţi evidente, să se facă DUPĂ. După ce au venit peste noi, vremuri cu secetă şi
precipitaţii abundente, am constatat că am tăiat cu nesăbuinţă pădurile, trebuie să construim
diguri de protecţie, să decolmatăm şanţurile şi cursurile de apă, ori după prima ninsoare,
aproape toate drumurile devin inpracticabile, că ne-a prins nepregătiţi. Curioasă situaţie, când

165
prevenţia este aşa de inoculată în mentalul colectiv, prin proverbul ca şi îndemn: „ Fă-ţi vara
sanie şi iarna car! „ După ce am fost invadaţi de microbi intraspitaliceşti, ne propunem să facem
spitale noi. După tragedia de la clubul „ Colectiv „ , am constatat lipsa măsurilor de securitate în
locurile publice şi formalismul în acordarea autorizaţiilor de funcţionare a acestora.
Apoi munca plătită prost, lipsa locurilor de muncă şi oferirea unor ajutoare sociale fără
discernământ, a contribuit la proliferarea lenei. În aceste circumstanţe, s-a ivit cel mai bun prilej
să ia fiinţă tot felul de Caritasuri, ce ofereau aparent, chilipiruri şi câştig fără muncă, prin care
unii şi-au umplut buzunarele şi alţii au fost sărăciţi sau au ajuns să locuiască în canale. Nu
putem face abstracţie nici de jocurile de noroc, pentru care mulţi români au făcut o obsesie,
până la dependenţă.
Trebuie să menţionăm, apariţia în peisaj a aşa-zişilor „ băieţi deştepţi „ , care au dat un
exemplu prost, de cum se poate reuşi, prin a da ţepe la alţii şi bugetului statului.
În circumstanţele de mai sus, cele trei făpturi mitice din folclorul românesc, Păcală,
Tândală şi Pepelea, sunt în realităţile zilelor noastre, într-o continuă reprezentaţie, oferindu-ne
cu dărnicie, ridicol, prostie şi absurditate. Deseori o spunem, că românul are umor, poate fi şi
asta o limită de tolerare dar şi o măsură de salvare.
Prin faptul că s-a dat omului libertate de mişcare dar cu ascultare, s-a indus frica în
rândul demnitarilor şi a cetăţenilor de rând, asumându-şi unele organe ale statului drept de
control şi ingerinţă în social şi chiar în spaţiul intim al individului, fără mandat popular. Aşa a
devenit libertatea un cuvânt de dicţionar şi un lux, adică o raritate. S-au creat astfel condiţiile să
apară moda „ Hexi „, care să producă surogate toxice şi produse contrafăcute, acestea având
menirea nu numai să afecteze viaţa oamenilor ci chiar să o suprime. S-a manifestat „ Hexi „ în
sănătate, în educaţie, în alimentaţie, în politică, în administraţie, în justiţie, aproape nu a rămas
domeniu de activitate, care să nu fie afectat. Până şi mult discuta corupţie, este întreţinută de un
efect al modei „ Hexi „ , când anticorpii sau medicamentele contra corupţiei, au devenit
inofensive, prin indivizi sau organe ale statului, care mimează că o atacă sau o tratează.
Am avut conducători fără personalitate şi moralitate, aduşi în faţă de votul „ împotrivă „
şi nu pentru cineva sau ceva, având grijă alţii ( propagandişti, securişti, afacerişti ), să-i pună pe
aleşi într-o „ vitrină „, să-i vadă lumea sau într-o „ raclă pentru moaşte „ , să se adune oamenii
în jurul lor, aceste feţe nevăzute, pot astfel să facă jocurile şi să deraieze ţara de pe drumul său
firesc. Aceşti netransparenţi, cu roluri asumate sau încredinţate de alţii, aprind mereu „ focuri „ ,
care pun ţara în alertă ori o ţin sechestrată. O diversune este acoperită cu altă diversiune, pentru
a se abate atenţia, să ne uităm mereu înapoi şi să batem pasul pe loc. S-a indus în societate şi
chiar s-a cultivat de unii aleşi sau numiţi, care s-au autoproclamat „ modele „ , oameni
providenţiali şi cu puteri discreţionare, multă intoleranţă şi încrâncenare, până la ură. Această
stare de fapt, a condus la dispariţia solidarităţii şi ne-a făcut vulnerabili şi neadecvaţi la
provocările momentului. Poate de aceea, se conservă în vocabularul de astăzi, o expresie veche
de 350 de ani, prin care se afirmă sentenţios şi cu năduf, că trăim în „ Ţara lui Papură Vodă „ .
Concomitent s-a manifestat molima cosmopolitismului şi a globalismului, care a cultivat
mentalitatea, de a nu avea încredere în noi, că numai ce fac alţii este lucru bun şi deştept, am
devenit supuşi, obedienţi faţă de străinătate şi predispuşi să ne vindem ieftin.
S-a atenuat până la dispariţie spiritul şi simţul patriotic şi a proliferat dezinteresul şi
chiar refuzul de a se dărui omul pentru o cauză, un ideal, a întinde mâna celui de lângă el şi aşi
risca propriul confort şi cuvânt mare, chiar viaţa. Avea dreptate poetul când se întreba: „ Ce-i
mâna pe ei în luptă… ?„ Dacă ar fi să ne referim, la boala globalizării, de care suferă, primul
ministru tehnocrat Cioloş ( şi din păcate, mulţi tineri şcoliţi în străinătate ), care a afirmat că „

166
ţara „ şi „ naţiunea „ sunt valori „ esenţialmente abstracte „ iar cetăţenii ţării, în mare parte sunt
o „ mocirlă „ . Ce atitudine de mercenar în propria ţară! Această alergie la valorile naţionale, la
altruism şi performanţă, ne-a dus în mlaştina suficienţei, a defetismului, a credinţei că la alţii se
poate, la noi nu, alţii pot, noi nu putem.
Dar să nu ne punem totuşi singuri, paie sau sac de penitenţă în cap, că doar noi românii
ne-am pierdut busola, reacţionăm inadecvat la unele provocări sau nu avem nicio reacţie. Multe
vin din gena noastră, aşa cum multe le-am preluat fără discernământ de la alţii, îmbrăţisând
facilul, ne-am lăsat ispitiţi de apucături care ne-au schimbat comportamentul, ameninţându-ne
chiar viaţa. Aceste deprinderi „ capitaliste „ , precum „ cultura „ Fast-food-ului, cu mâncare la „
botul calului „ , garantată pentru obezitate şi o rată a deceselor ce concurează cu fumatul; fără a
nega inclinaţia noastră bahică, pentru a ne cinsti norocul, eşecul sau depresia, cârciumile,
birturile şi restaurantele, s-au înmulţit ca ciupercile după ploaie, deseori cu băuturi contrafăcute,
experimentându-se cu succes şi substanţele narcotice; choppingul, o deprindere în special
feminină, face o concurenţă serioasă obiectivelor istorice sau turistice dintr-un oraş, întâietate
având vizitarea magazinelor, a vitrinelor, a galantarelor şi cumpărarea deseori a unor lucruri
nefolositoare; globalizarea a dus la interacţiune între indivizi şi ţări, dar şi la pierderea identităţii
şi a respectului de sine, astfel după ce ne-au fost luate resursele, am primit în compensaţie,
hrană, haine, tehnică şi tehnologie second-hand şi multe facilităţi de comunicare, care paradoxal
afectează intimitatea şi chiar securitatea individului, în loc să-l facă mai puternic, mai sigur pe
el şi mai protejat. Din astea şi din altele, avem percepţia ca indivizi, că suntem depăşiţi,
neputicioşi şi captivi, la mâna unor forţe transparente sau oculte, care nu ne dau şansa să fim noi
înşine. Când vrem să consumăm ieftin, repede şi adus la picioare, este un pericol asumat pentru
sănătatea fizică şi mentală a omului. Şi apoi un om care nu se poate conduce pe el, poate fi uşor
manipulat şi condus de alţii.
Nici nu putem pretinde mai mult, pentru că pe complexul „ ţarcului „ , dobândit în
socialism şi a faptului că din frică, din calcul, din nepricepere şi ignoranţă, cum este de înţeles,
după ruperea formală a „ ţarcului „ , s-a făcut mare buluceală şi dezorientare. Unii semeni au
furat startul, pentru alţii „ gardul „ era prea înalt, să-l poată sări, iar unii au luat-o pe scurtătură
spre diferite ţinte. Peste ani, în ciuda unor mari aşteptări, ne-am pricopsit cu o clasă de
parveniţi, care cumpără şi vând totul pe bani. Scopul lor este să acumuleze cât mai mulţi bani,
prin orice mijloace. Aceşti mutanţi nu au respect faţă de om, faţă de valori, faţă de munca
cinstită şi faţă de lege. Din rândul parveniţilor, dar şi a celor care încă sunt în „ ţarc „ ca
mentalitate ( zidul Berlinului, a fost dărâmat în timp record cu buldozerele, în timp ce „ gardul „
ţarcului comunist, deşi aparent invizibil, el persistă în timp, mulţi oameni au rămas captivii „
ţarcului „ ), s-au născut cei bântuiţi de obsesia, de a face totul, „ să moară şi capra vecinului „ şi
chiar vecinul, pentru a ne cantona mai bine în parodierea baladei populare Mioriţa.
Recunoaştem în această faună umană, delatorii, denunţătorii, purtătorii de mesaje otrăvite, ( în
zilele noastre facebook-ul, oferindu-le un teren propice şi facil ) vajnici discipoli a lui Iuda,
oameni cu adânci caverne la minte şi în suflet. Nu incriminăm spiritul civic al omului, faţă de
fapte reprobrabile, care ia atitudine în timp real, nu intră în cârdăşie pe interese obscure cu alţii
şi nu tăinuieşte complice sau pentru motiv de şantaj, fapte aflate sub incidenţa legii juridice sau
morale. Sigur este o problemă de educaţie şi de cultură, dar amploarea luată de această hibă
socială, în 27 de ani de la revoluţie, pun în pericol, nu doar prezentul, ci şi viitorul naţiunii.
Proliferarea parveniţilor şi impostorilor ( prin bani, nepotism, relaţii ) şi a celor care nu pot
dormi de grija altora, fac din stat o caricatură, din democraţie o fată morgana, din drepturile

167
omului o lozincă, din dreptate o amăgire şi din libertate un lux ( expresie consacrată într-o
declaraţie de un ministru al justiţiei, când era pe funcţie ).
Prea au ajuns în faţă, unele personaje de mucava, mediocre şi nepotrivite pentru locul
ocupat în schema de „ elită „ a societăţii. Te apucă mila şi indignarea, cum o ţară întreagă se
mobilizează sub sloganul: „ Hai România! „ , iar echipa naţională de fotbal, mimând o bună
pregătire fizică şi psihică, pleacă umilită de la campionatul european de fotbal, fiind eliminată
de o echipă mult mai slabă, dar care avea ţara nu doar imprimată pe tricouri, ci încrustată în
minte şi în suflet. Şi ca să te ia disperarea, vine şi antrenorul naţionalei, cu declaraţia că nu a
fost o înfrângere ci atât şi-a propus şi nu poate mai mult echipa naţională. Această mentalitate
de suficienţă, de neasumare a riscului şi nerecunoaştere a eşecului, este semnul şi argumentul,
că ne scăldăm în mediocritate şi nu facem eforturi să ne depăşim condiţia. Pe această
mentalitate păguboasă, nu numai că facem alergie la performanţă, dar pierdem şi oazele de
succes şi de mândrie naţională, acumulate în timp ( a se vedea cum nu s-a calificat, pentru
olimpiadă, echipa naţională de gimnastică feminină, poate cea mai performantă şi medaliată
echipă de-a lungul anilor, cât şi cele mai slabe rezultate din istorie, obţinute de România, la
olimpiada din Brazilia ). Din păcate asemenea exemple, pot fi extrapolate şi la alte domenii de
activitate.
Această stare de fapt, cum am arătat, are cauze interne şi externe. Pe lângă neputinţa şi
lipsa de caracter al guvernanţilor noştri, au lucrat şi forţe oculte, care ne-au speculat
slăbiciunile, ne-au impus condiţii supralicitate, până la ameninţări şi ne-au deposedat de ce este
al nostru. Am în vedere nu doar latura materială, a lucrurilor, ci mai ales latura spirituală,
mentalul colectiv, identitatea şi valorile care ne-au consacrat ca neam.
Este o mare sârguinţă, din partea unor instituţii şi organe ale statului, interesate de „
români „ doar cu numele, care fac tot posibilul de a se murdări tot ce este românesc, prin
compromiterea, umilirea şi desfiinţarea unor personalităţi şi instituţii, care reprezintă sau ar
putea face ceva pentru ţară. Nu mai are românul repere, este minimalizat până la desfiinţare
rolul parlamentului, biserica este ridiculizată şi credinţa nu mai este o sursă de moralitate şi
speranţă.
Justiţia operează deseori cu un cântar strâmb, fiind încorsetată în articole de coduri, prea
puţin orientată spre om, docilă faţă de politic, cu reprezentanţi acaparaţi de boala puterii şi
averii şi de aici sentinţe disproporţionate în raport cu faptele, cu efecte perverse, care să inducă
frică şi nu siguranţă cetăţeanului. Unul dintre cel mai mare păcat în funcţionarea şi înfăptuirea
actului de justiţie, este că nu închide cercul, acordând deopotrivă atenţie promovării dreptăţii,
care să nu fie vămuită, siluită sau mai grav ignorată, dar şi reeducării, îndreptării şi integrării
sociale, a celor care au căzut în greşeală. Ceea ce este greşit din proiectare, prezumţia de
nevinovăţie a celor cercetaţi penal, nu funcţionează efectiv până la judecata finală, de aici se dă
ocazia unei condamnări publice, fără o dreaptă şi legală judecată. Cât despre recuperarea
pagubelor aduse ţării, este un scop amânat şi chiar ignorat. Puşcăria ca instituţie, este tot mai
mult percepută, că abrutizează omul, îl umileşte şi chiar îl torturează, prin mijloace fizice şi
psihice. Cei trecuţi prin puşcărie, sunt stigmatizaţi social, lăsaţi la voia întâmplării după
eliberare, având puţine şanse de inserţie socială. Aceasta este o cale sigură, ca mulţi eliberaţi,
dar nu liberi, să redevină clienţii puşcăriilor ( după unii procentul de recidivare ar fi de până la
70% ! ), iar instituţiile statului, să mimeze că dau şanse egale la toţi cetăţenii şi în fapt să
menţinem în custodia şi întreţinerea societăţii, mulţi „ morţi „ vii.
Nu ne mai miră în aceste circumstanţe, când se întreabă românii, de cine este condusă
România şi lumea? Şi dacă se vrea binele cetăţeanului sau îngenuncherea lui? Nu sunt

168
întâmplătoare, nici lamentările unor concetăţeni, care afirmă curent: „ Dacă am trăi într-o ţară
normală! „ O percepţie care scuză, dar şi acuză, că românii nu mai au încredere în nimeni şi în
nimic. Sunt semnele unui sfârşit sau a unui nou început? Se fac cele mai curioase presupuneri,
asupra originilor acestor nenorociri şi experimente făcute pe români, că ar fi vorba de
multinaţionale, masonerie, grupuri financiare, organizaţii suprastatale, servicii de informaţii etc.
Numai că la vedere, în România, apar români de-ai noştri, care ne afundă şi ne scufundă. Ei
sunt în fapt, umbrele celor care fac jocuri, manipulează şi prostesc lumea. Chiar merită să ne
reconsiderăm locul şi rolul nostru, ca popor şi indivizi, pe şi în lume, până nu va fi prea târziu!
Consecinţa acestor derapaje, a instalat şi consolidat sărăcia în România, ceea ce
descurajează oamenii, îi expune depresiei, instalează lehamitea, unii îi spun toleranţă, şi dintr-
un popor suntem transformaţi într-o turmă, uşor de manipulat. Docili, ne mişcăm haotic sau
doar la comandă şi în direcţii arătate de alţii, care nu pot fi bănuiţi de bune intenţii. În timp ce
noi, nu mai ieşim din rolul lui Dănilă Prepeleac, care a dat „ boii pe o capră, capra pe un gânsac
şi gânsacul pe o pungă goală „ . Se schimbă lumea în mare viteză şi nu prea suntem pregătiţi să
acceptăm şi să ne adaptăm la schimbare. Poate de aceea ar trebui să invocăm rugăciunea: „ Dă
Doamne românului, mintea cea de pe urmă! „ . Astfel ar fi o şansă, să ieşim din paradigma
prostească: „ Ca la noi, la nimeni”.
Prin faptul că suntem în aşa mare decalaj, între ce am putea fi şi ce suntem şi trăim în
realitate, putem concluziona că cetăţeanul deţine puterea ( votul ), dar nu prea ştie ce să facă cu
ea. Pentru a produce efectele scontate, trebuie o opţiune, o coagulare a voinţei exprimate prin
vot, a mai multor cetăţeni, până la crearea unei mase critice, care să impună, desemneze,
împuternicească, din rândul lor oameni demni şi pregătiţi, care să le reprezinte interesele şi pe
cale de consecinţă, prin mandatul de investitură, să producă o schimbare, care să asigure
înfăptuirea unui set de speranţe. Aşa poate societatea civilă, să devină un actor respectat şi de
luat în seamă, în acţiunea de modernizare a statului, dar şi un barometru care să sesizeze şi să
sancţioneze, derapajele de la democraţie.
Să nu ne pierdem în generalităţi şi a valida sau invalida consideraţiile de mai sus, vom
aplica pe un exemplu concret prin analiza procesului de organizare, desfăşurare şi finalizare a
alegerilor locale şi parlamentare din România, în anul 2016. Acest an se prefigura, cu mari
schimbări în România ( mai ales prin efectele propagate în societate de tragedia din clubul „
Colectiv „ ). Rămâne să vedem care va fi sensul lor, dacă s-a învăţat ceva din greşeli şi dacă ţara
nu este doar pe limba guvernanţilor, ci şi în sufletul şi preocupările acestora. Am vrea să
credeam că nu doar se vor bifa, nişte evenimente politice, când vin ai noştri, pleacă ai noştri, se
modifică totul şi nu se schimbă nimic, îi imităm pe alţii ( fie ei şi americani ), dar facem ca noi,
închinăm ode democraţiei şi în fapt o desconsiderăm şi o umilim, iar aleşii se vor împăuna cu o
glorie efemeră, după replica din film: „ Un fleac, i-am ciuruit! „
Vom insista asupra premiselor, care pot potenţa, optimiza sau compromite aceste
evenimente politice, pe care le regăsim în starea de fapt a naţiunii, în prag de campanie
electorală. De menţionat că cele ce sunt la vedere şi le trăim astăzi, au cauza şi în modul cum şi-
au exercitat în timp, dreptul de vot românii. Nu poţi semăna neghină şi să culegi grâu. Mai ales
că pentru o nouă campanie de semănat ( de vot ), după legislatura noastră, trebuie să aşteptăm
4-5 ani. Să vedem unde ne aflăm şi încotro ne îndreptăm!
Constatăm că sub aspect politic, partidele sunt măcinate de lupte interne, în criză de
lideri ( decapitaţi prin acţiuni judiciare ori fără prestanţă şi moralitate). Ideologiile de partid, fie
de stânga, de centru, de dreapta, sunt înnămolite în discuţii sterile, fără obiective pe termen
mediu şi lung, fără soluţii care ar presupune şi asumarea răspunderii. Partidele în mare parte

169
sunt compromise, prin felul cum s-a înţeles a se face politică şi a se exercita actul de guvernare
a ţării.
Parlamentul rezultat din creuzetul interacţiunii partidelor politice cu poporul, pe lângă
faptul că este obez, ca număr de parlamentari (ca o consecinţă a votului uninominal ), este
depăşit de evenimente, cu multe persoane şantajabile şi culpabile juridic, în interiorul său ( unii
au dobândit mandatul pe bani şi nu pe merite ). De aceea parlamentul nu are prestigiu, forţă de
reacţie la realităţile din ţară şi nu se bucură de încredere din partea cetăţenilor. Suntem de tot
râsul, alegem parlamentari, prin votul nostru şi de a doua zi, începem să-i criticăm, adică nu
avem încredere în opţiunile, acţiunele noastre şi chiar în noi înşine, cum bine sesizează
jurnalistul Mircea Badea. Totdeauna, este mai uşor să critici de pe margine şi fiecare român, ar
vrea să aibă parlamentul său. Oricum nu am putea fi toţi parlamentari. Şi chiar nu ar trebui să
glumim, cu acest drept cetăţenesc şi încărcătura de răspundere a mandatului încredinţat. Dacă
vrem ordine, trebuie să avem reguli şi instituţii respectate şi legitime, care să le elaboreze.
Asistăm chiar la un proces de minimalizare a rolului parlamentului, prin asaltul organelor
judiciare asupra parlamentarilor, pe motive reale sau închipuite, chiar îşi depăşesc unii
competenţele şi atribuţiile, instaurând haosul în locul democraţiei.
Politicul prin inabilităţile şi greşelile sale, a renunţat aproape efectiv la prerogativele
sale, fiind încremenit în frică, şantaj, interese obscure, ceea ce a adus la conducerea ţării, ca
soluţie de avarie, un guvern tehnocrat, asumat doar aparent politic. Această stare de fapt pune
poporul în situaţia de a persista în dilema, ca la vot, să aleagă din două rele, răul cel mai mic sau
mai grav, să nu meargă la vot.
Din punct de vedere administrativ, guvernul tehnocrat, perceput ca o soluţie de tranziţie,
a făcut din ţară, o maşină cu frâna pusă ( în şase luni de guvernare, performanţa este zero la
absorbţie fonduri europene, kilometri de autostradă, locuri de muncă, investiţii, subvenţii pentru
fermieri ), care nu se mai deplasează pe roţi, ci doar rostogolită. Chiar dacă guvernul nu are
legitimitate politică, nu are nici o reţinere, de a face experimente nefaste pe români, cu
ordonanţe date peste noapte şi decizii curioase, de aceea este o defilare continuă, a categoriilor
sociale nemulţumite, prin faţa sediului guvernului. Au intrat în limbajul curent, cu referire la
guvern, expresii de genul: incompetenţă, dezastru, ucide, umileşte. Pe cale de consecinţă
economia ţării este în declin, cu incertitudini asupra deficitului, a plăţii salariilor şi pensiilor, a
investiţiilor, a atragerii fondurilor europene şi a încasărilor la buget. Se discută că se lucrează la
o nouă criză şi că vom fi din nou aruncaţi în braţele Fondului Monetar Internaţional.
Preşedinţia prin preşedinte, ca şi instituţie ce trebuie să asigure concilierea, medierea şi
moderarea forţelor naţiunii, a ales o vizibilă atitudine de partizanat politic, a pus presiune pe
căderea guvernului Ponta, şi-a asumat şi revendicat, cum că ar fi al său guvernul tehnocrat, pe
care ulterior l-a renegat în declaraţii. Multe din declaraţiile preşedintelui Iohannis, după
investitură, au rămas fără acoperire în practică, mai mult chiar s-a arătat indiferent şi a aprobat
tacit, unele abuzuri ale organelor statului. De aceea nu ne miră faptul că a scăzut vertiginos,
procentul românilor care mai cred în preşedinte. Prea multe se întâmplă în ţară, peste sau pe
lângă el. Aparent se manifestă că ar vrea, dar din păcate nu ştie şi nu poate. După revoluţie am
avut un preşedinte, pentru liniştea noastră, acum avem un preşedinte pentru liniştea lui. Cum se
exprima cineva, preşedintele Iohannis, este un personaj decorativ în peisajul politic românesc.
Adică nu ajută, dar nici nu-i încurcă pe alţii să-şi facă jocurile, deseori în numele său, cu mari
pagube pentru ţară.
Puterea juridică este şi ea în suferinţă, când o parte a justiţiei face politică la lumina
zilei, mai ales în preliminariile campaniei electorale, cu arestări de paradă, mediatizate la

170
televizor, pe fapte istorice de acum 7-10 ani, după denunţuri surpriză făcute de persoane
suspecte, vizând oameni politici cu priză la popor sau angrenaţi în procesul electoral ( bate la
ochi momentul ales şi că se face discriminatoriu pe partide politice ). S-a indus o anumită frică
şi blocaj în societate, mai ales la demnitarii implicaţi în procesul decizional, la nivel naţional şi
local şi pe cale de consecinţă, se amână sau nu se iau decizii la momentul oportun. Au loc
interpretări ale legilor, care deseori trebuie descâlcite de alte instanţe, uneori internaţionale, cu
pierdere de libertate, timp, risipă de resurse şi înăbuşirea oricărei iniţiative, fie ea şi de bună
credinţă. Atât justiţia cât şi serviciile de informaţii, par a fi scăpate de sub controlul societăţii,
prea însetate de putere şi paralele cu menirea lor. Se resimte în România şi s-a sesizat
străinătatea, că sub pretextul luptei anticorupţie, au loc abuzuri şi încălcări ale drepturilor
omului ( vezi procese pierdute la CEDO şi declaraţia Lorettei Sanchez, membru al congresului
american ).
Presa ca şi formatoare şi cultivatoare de opinie, este departe de crezul său, declarat şi
acceptat social. Mare păcat că nu se poate locui în „ casele „ zugrăvite de ea, fie că foloseşte
culori prea ţipătoare ori prea şterse, monotone. „ Muzica „ promovată de o parte a presei, nu
încântă auzul, nu elevează gândirea şi nu mângâie sufletul omului. Aceste poziţionări ale unei
părţi din presă, după cum bate vântul puterii, poate inocula la oameni speranţe deşarte şi
deznădejde, până la depresie. Tot mai frecvent se pun întrebări de genul: „ Este presa o oglindă
a societăţii? „ sau „ Este un paravan, după care îşi fac unii nevoile? „ Este presa un garant, un
scut, un avocat, ce pledează pentru adevăr, dreptate, bine, frumos? Sau este o bâtă, o „ macetă „
în mâna unora, care nu au nimic sfânt în intenţiile şi acţiunile lor ?
După cum putem observa, „ casele „ celor patru puteri, ce se pregătesc să primească
musafiri ( votanţi care să menţină continuitatea sau să impună o schimbare ), sunt mai mult sau
mai puţin măturate.
Nu putem să nu menţionăm şi contextul internaţional, cu multe frământări, ameninţări şi
crize, care ar impune să avem în ţară stabilitate, pentru a nu deveni vulnerabili, în faţa a diferite
provocări. Se petrec evenimente pe scena lumii, în mare viteză şi cu mare impact pe termen
lung, asupra prosperităţii şi păcii. Avem în vedere criza refugiaţilor ( emigranţilor ),
confruntarea NATO-Rusia, retragerea Angliei din Uniunea Europeană, extinderea şi loviturile
terorismului, tentativa de lovitură de stat din Turcia ş.a. Cum ne putem aştepta, în aceste
circumstanţe, jocul democratic al alegerilor, nu poate fi scutit de a purta culoarea şi amprenta
mediului intern şi a conjuncturii internaţionale.
De la început campania pentru alegerile locale, a intrat sub incidenţa unor prevederi
legislative restrictive, referitor la fondurile folosite, provenienţa lor, profilul moral al
candidaţilor şi proiectele lor pentru administraţia locală. La aceste elemente, care au contribuit
la un semianonimat al candidaţilor, s-a mai adăugat şi desfăşurarea alegerilor într-un singur tur,
mărind şansa de câştig, a candidaţilor aflaţi deja pe funcţii. Deci o înnoire amânată. Acest nou
început, a însemnat trecerea dintr-o extremă în alta, de la pomeni electorale în bani şi produse şi
alte avantaje cu excursii şi turism electoral, puse pe taraba alegătorilor, cum a fost o practică de-
a lungul anilor, s-a trecut la austeritate, care a pus în dificultate atât candidaţii, cât şi votanţii.
Aceste măsuri îl determină pe alegător, să voteze mai puţin cu inima sau din „ obligaţie „ ci cu
raţiunea, gândindu-se care este cel mai bun candidat pentru comunitate. Cu toate îngrădirile
legislative, în inventivitatea lui românul, a mai găsit o supapă, prin care să fenteze legea,
rotunjind cei dornici de putere, numărul votanţilor, cu persoane care în preajma alegerilor şi-au
făcut viză flotantă, într-o anumită localitate.

171
 În acest context social-politic-juridic, partidele au început desemnarea candidaţilor
pentru administraţiile locale, la care s-au adăugat şi mulţi candidaţi independenţi. La funcţiile
de primar, au candidat peste 10 persoane pe un loc. Şi pentru a se face diferenţa, pe afişele
electorale, poza candidatului era însoţită de slogane de genul: „ O nouă, adevărată, mare, reală,
schimbare! „ , „ Vă punem în mişcare !„ , „ Nu schimbare ci evoluţie! „ , „ Eu lupt pentru tine!
„ . Ce păcat, că pe mulţi dintre cei, care vor să ne facă bine, îi cunosc alegătorii doar dintr-o
poză afişată pe un panou, o apariţie televizată, când recită un discurs învăţat pe dinafară şi mai
puţin, ce au făcut sau pot să facă.
Cum observăm la alegerile locale, candidaţii au pus accentul pe „ Eu „ nu pe „ Noi „ ,
cum este la alegerile parlamentare, când ies mai mult în evidenţă partidele. Este logică această
poziţionare, pentru că în primar se vede gospodarul, arată omul cu iniţiativă, mai mult al
faptelor decât al vorbelor şi foarte importantă este asumarea răspunderii personale a
candidatului, în faţa comunităţii.
În desemnarea candidaţilor, partidele politice au fost puse în dificultate, de acţiunea
paralelă a DNA-ului, prin arestări succesive de posibili candidaţi ori prin incriminarea unor
fapte petrecute acum 7-10 ani sau cazuri de falsificare a listelor de semnături pentru unii
candidaţi. La un moment dat s-a afirmat în spaţiul public, că în fapt votul a fost în două tururi,
prima selecţie fiind făcută de DNA! Este mare sârguinţă, ca nici un politician de vârf, să nu fie
fără dosar penal. Nu mai mişcă nimeni în administraţie, în special pe achiziţii, de frica DNA-
ului. De la o zi la alta este un orizont de aşteptare, pe cine mai acuză sau mai arestează. S-a
instalat la vârful marilor partide, o oarecare nelinişte şi instabilitate. Partidul Naţional Liberal, a
desemnat succesiv, patru candidaţi la funcţia de primar al capitalei şi în final nu a avut acces la
nici o primărie din Bucureşti.
Societatea românească, între timp este trimisă după iepuri, prin tot felul de intoxicări,
manipulări, diversiuni, scenarii, teme false, care să inducă teamă şi preocupare. Prea multe
evenimente se desfăşoară la întâmplare ori sunt conduse din umbră. Aşa se succed scandaluri cu
rezonanţă naţională cum ar fi: multe proteste de stradă, scandalul „ acoperiţilor „ , scandalul „
dezinfectanţilor „ , scandalul „ medicamentelor contrafăcute „ , scandalul „ Hexi Pharma-
Condrea „ . Aceste scandaluri fac la rândul lor pui, născuţi cu diferite malformaţii, cum vom
constata în parcurs. În fapt aceste scandaluri şi diversiuni, au fost suportul şi factorul
determinant, care au influenţat votul şi au modelat starea emoţională a românilor. Cum s-ar
spune, prea puţini sunt cei preocupaţi de prezent şi interesaţi de viitor. Din păcate, au mărit
numărul nehotărâţilor şi pe de altă parte, ca fapt pozitiv au radicalizat opţiunea cetăţenilor, care
şi-au exercitat votul. Cum s-au exprimat unii analişti, guvernul Cioloş prin activitatea sa şi
spectacolul cătuşelor, orchestrat de DNA, au fost redutabili agenţi electorali, victimizând pe
unii, i-au făcut câştigători.
Campania electorală oficială, pare destul de anostă, fără culoare şi agitaţie exagerată. Au
cam fost maceraţi în timp, fie aleşi sau alegători, prin tot felul de lucrături ale organelor statului,
care s-au substituit, au obturat şi chiar au anulat prin decizii contradictorii ( cum a fost cea de la
referendumul din anul 2012 ) ori intentarea de procese penale, elanul candidaţilor şi credinţa
alegătorului, că votul său contează. Aşa întâlnim comportamente bizare, la unii lideri politici,
care par şantajabili. Este o mare criză de soluţii, pentru realităţile momentului, nu prea mai este
ţara în preocupările politicienilor, mare derută şi neimplicare. Ambasadorul american, se
implică făţiş în politica internă a României, parcă accentuând slăbiciunile şi nevolnicia,
conducătorilor noştri. Cu toată propaganda pentru reformare, vin în faţă revopsiţi, mulţi din cei
care au mai fost, iar alţii noi, par deseori ca fiind personajele lui Cervantes ( Don Quijote ).

172
 Sunt în campania electorală şi elemente mai pitoreşti. La o televiziune, o moderatoare
întâlneşte o fostă colegă, care candidează la un post de primar, cea mai bună ocazie de a se
răfui, într-un continuu ham-ham, care a făcut furori pe internet. Un candidat, pentru un consiliu
judeţean, deşi ştia că nu-l avantajează trecutul, s-a dat drept Făt Frumos din judeţul său. Unii
candidaţi şi-au rupt papucii, mergând prin cartiere şi pe la uşile oamenilor, dar cum au fost cu
mâna goală, au fost ascultaţi cu politeţe şi atât. Cum s-a constatat, oamenii au votat cu primarul,
când va fi ales altul primar, vor vota cu el! Este obişnuinţa a doua natură. Între timp, unii
politicieni trec de la un partid la altul crezând că se pot poziţiona mai bine faţă de ciolan. Unii
candidaţi şi chiar unele partide, au o prestaţie, că parcă nu vor să câştige.
Puţinele confruntări televizate între candidaţi, ne-au oferit un meniu care s-a servit şi în
alte campanii electorale. O defilare a ambiţiilor şi orgoliilor personale, o vorbărie de omorât
timpul, o umflare a muşchilor, ceva vocalize, multe promisiuni şi o vânătoare a greşelilor
concurenţilor, fie ele reale sau închipuite.
Între timp, s-au făcut mai multe sondaje comandate sau inopinate, care încurajau sau
demobilizau candidaţii şi focusau atenţia şi opţiunea alegătorilor, pe un candidat sau altul. Chiar
şi preşedintele ţării, şi-a făcut buletin de capitală, pentru a ajuta partidul său. Foarte activ a
devenit Facebook-ul, s-a împărţit lumea în tabere, care se luptau între ele, sub steagul unui
anumit candidat. Chiar se punea suflet în aceste bătălii, era o lăudabilă implicare emoţională, că
nu i-am prea văzut la vot pe aceşti internauţi, asta este altceva. Cum în campania electorală, ca
şi la mascaţi de anul nou, nu prea sunt reguli de comportament sau de limbaj, este o
permisivitate peste anumite limite, „ războiul „ nu s-a focusat doar către candidaţi ci şi între
generaţii. O pornire răutăcioasă s-a manifestat în mediul virtual, faţă de persoanele în vârstă, că
sunt conservatoare, încremenite în proiecte, nu vor schimbare, votează continuitatea şi culmea,
merg şi la vot. Acest conflict între generaţii, se menţine şi se manifestă şi în baza unor atitudini
ireconciliabile între tineri şi bătrâni. Tinerii acţionează cu predilecţie emoţional, sunt mai aprigi,
trec uşor de la o opţiune la alta, de la un candidat la altul, merg până acolo de a concluziona, că
nu au cu cine vota şi nu merg la vot. Persoanele mai în vârstă, cu ceva experienţă de viaţă, sunt
mai calculate, au o atitudine mai raţională, nu văd lumea doar în două culori, alb şi negru, sunt
mai constanţi în opţiuni şi o obligaţie o văd ca pe o răspundere, chiar dacă mai dau greş.
După aceste preparative şi poziţionări, a venit ziua votului, când s-au luat măsuri
draconice, să nu mişte nimeni în front şi să nu se fraudeze votul. Pe lângă repartizarea a 65000
de poliţişti la secţiile de votare, s-a introdus în fiecare secţie de votare, o tabletă deservită de un
operator, care te băga în calculator, să nu mai poţi ieşi pentru a vota a doua oară. Mai mult SRI-
ul şi alte organe ale statului, au fost împuternicite să vegheze la corectitudinea votului. Cum s-ar
spune controlorii să se controleze între ei şi să descurajeze încălcarea legii.
Dar când se lucrează cu oamenii, ei nu pot fi decât diferiţi şi supuşi greşelii. În ziua
votului, unii membri din comisia de votare au luat stampila acasă; nu au ieşit la numărătoare
buletinele de vot necesare; au apărut pe listele de votare persoane decedate; într-o localitate,
reprezentanţii unui partid, ofereau 50 lei pentru un vot alegătorilor; un candidat a tăiat cu cuţitul
cauciucurile maşinii contracandidatului; un alegător a venit cu toporul la secţia de votare,
declara el „ de frică „; altul a venit cu măgăruşul şi a împărţit brânză la trecători; alţii au fost
reclamaţi că au primit două rânduri de buletine de vot. După cum observăm, au fost aspecte mai
mult de culoare, decât de fond.
Cum au informat cei de la Ministerul de interne, au scăzut cu 50% numărul
reclamaţiilor, faţă de alegerile din anul 2012, de la 982 de sesizări la 494 de sesizări. Sesizarea
cu cea mai mare notorietate, prin care s-a solicitat repetarea numărării voturilor, a fost la

173
sectorul unu, din Bucureşti, unde o franţuzoaică naturalizată în România, a fost aproape de a
câştiga fotoliul de primar.
Nu a putut fi o sărbătoare ziua votului pentru români, chiar i-a înverşunat o „campanie
electorală „ propagată la vedere, oarecum în afara legii, dar impusă de unele realităţi. Avem în
vedere nepăsarea şi indiferenţa guvernului, faţă de sinistraţi, în urma unor inundaţii recente;
neonorarea măcar cu prezenţa, a înmormântării eroilor salvatori, morţi într-o misiune SMURD;
bâlbâiala organelor statului în anchetarea şi elucidarea cazului Hexi Pharma-Condrea, cu
incertitudini, care ar determina deshumarea lui Condrea.
Ca să fie şi mai sumbre imaginile zilei şi parcă pentru a reaminti românilor cazul „
Colectiv „, prin explodarea unor butelii de aragaz, au fost 12 victime în Bucureşti şi 2 victime în
Târgul Mureş, cu arsuri grave.
Şi pentru a se întregi tabloul curiozităţilor, preşedintele ţării a votat la ora 18,30, cum s-
au exprimat unii jurnalişti „ la spartul târgului „ . Sigur a fost o explicaţie, numai că s-au grăbit
să o dea alţii şi nu preşedintele. În registru serios: cum că nu s-a regăsit, pe lista de vot
permanentă ( probleme tehnice ); a trebuit să vină de la Sibiu; a avut alt program. În registru
comic: nu a vrut să stea la rând; s-a deplasat pas cu pas; noi ştiam că va vota în Bucureşti, dar
nu s-a precizat la ce oră şi în care zi; pe fusul orar de la Miami, ora 8 este ora 17,30. Cum s-a
exprimat cineva: „ Preşedintele nu era în apele sale, dar nici în ale noastre „. Părea că îşi
exercită o obligaţie şi nu o datorie. Poate a intuit finalul votului, că se putea contura un „
ghinion”. Poate au fost prea aspri, cei care au afirmat că preşedintele este distant, flegmatic şi
indiferent faţă de popor. Să-l luăm ca exemplu?
La începutul zilei, procesul de votare, părea că are imprimată o viteză în pas de melc sau
a unui scripete acţionat manual. La ora 11, votaseră doar 13,3% dintre cetăţenii cu drept de vot,
la nivel naţional iar bucureştenii erau în coadă cu 8,1%. La ora 19, procentul de voturi la nivel
naţional era de 44,69%, ca la închiderea urnelor să fie 57%. Prin faptul că la alegerile locale,
cetăţeanul este un beneficiar direct, de votul său, nu ca la parlamentare când interesul individual
este îndepărtat şi chiar inexistent, este de dorit ca participarea la vot, să fie mai numeroasă,
pentru a se determina schimbarea şi a câştiga cel mai bun. Dar de multe ori lenea este o mare
cucoană, exprimând în fapt şi un anumit egoism, neparticiparea la vot. Aşa îşi închiriază unii
concetăţeni viitorul, fără contract de închiriere şi apoi lung prilej de vorbe şi de ipoteze. Cum
spunea cineva: „ Unii nu ştiu că ziua votului, nu este „ noaptea muzeelor „ şi secţiile se închid la
ora 21,00 „? De aici întrebări, dacă este bine sau rău şi de fapt care este numărul real al
alegătorilor, pentru a ne raporta la ceva real?
Interesantă este structura pe categorii de vârstă a votanţilor, relevată de sondajele
sociologice la urne: 18-30 ani-10%; 31-55 ani-37%; peste 56 ani-56%. La persoane cu pregătire
superioară, procentul a fost de 40%. De remarcat interesul scăzut al tinerilor, pentru aşi exercita
dreptul de vot, ceea ce arată o precară educaţie civică, dar şi o formă tacită de protest, că nu se
pot acomoda în lumea în care trăiesc. Unii dintre ei, încă îl aşteaptă pe Moş Crăciun. Tocmai îşi
exprima cineva supărarea: „ Dacă s-ar interzice dreptul de vot pentru tine, ai să vezi ce
înverşunat ai fi, că ţi se limitează drepturile”.
Televiziunile şi firmele de sondaje sociologice angajate, pe tot parcursul zilei, au ţinut în
priză cetăţenii, anticipând pe date preliminare, unele surprize de proporţii, răsturnări de situaţii,
menţinând lumea în suspans, până la orele 21,00.
Primele evaluări a rezultatelor alegerilor, au desemnat câştigătorii, perdanţii şi
semnificaţia unor mesaje directe şi indirecte, transmise de cetăţeni, spre cei care le hotărăsc
soarta şi se cred aleşii lor. Multe situaţii au fost elemente de surpriză, dar şi multe rezultate

174
previzibile. Să încercăm o inventariere a lor. Pentru prima dată după revoluţie, reprezentanţii
Partidului Social Democrat, au câştigat integral municipiul Bucureşti, cu primăria capitalei şi
sectoarele sale. O femeie este primar general a capitalei ( situaţie de neimaginat acum 15ani).
Tot în capitală s-a impus Uniunea Salvaţi Bucureştiul, ca partid nou înfiinţat, cu sorgintea în
societatea civilă şi atitudinea de independenţi din partea candidaţilor săi. Partidul Naţional
Liberal a fost umilit, pierzând capitala la scor mare, pe greşeli din guvernarea actuală şi cele
precedente şi pentru că nu au găsit persoane potrivite pentru a intra în competiţie. În ţară,
Partidul Social Democrat şi aliaţii săi UNPR şi ALDE, pe lângă câştigurile pe partide, prin
protocoale de alianţă, au preluat într-o majoritate covârşitoare, administraţia municipiilor şi
judeţelor din România. De remarcat, că la nivel de ţară, partidul ALDE înfiinţat de şase luni, a
obţinut un scor mai mare la vot, ca partidul Mişcarea Populară, înfiinţat de câţiva ani, condus de
fostul preşedinte al ţării. Între cei aleşi ca primari, cu procente de peste 50% sunt şi persoane cu
dosare penale şi chiar condamnaţi! Asta înseamnă că au o problemă de credibilitate, cei care
înfăptuiesc actul de justiţie, nu conving. Primarii pe funcţii, au avut prima şansă, pe care şi-au
adjudecat-o la alegeri.
Deşi după alegeri, a început mare agitaţie în partide, chiar cu demisii şi excluderi, cum a
fost la Partidul Naţional Liberal, un partid pe care preşedintele Iohannis îl consideră reformat, s-
a pus oarecum batista pe ţambal, că la aceste alegeri, nu a fost un vot politic, ci pentru şi pe
persoane. Nici partidele politice nu s-au grăbit să arate că „ regele este gol „, de aceea
preşedintele partidului câştigător, a afirmat ironic: „ Au fost alegerile un CARITAS, nu a
pierdut nimeni „ . A comportat ceva discuţii şi luări de poziţie, chiar şi din partea preşedintelui
ţării, cum că au fost votate persoane cu probleme penale. A fost neinspirată intervenţia
preşedintelui ţării, care s-a înscris în corul celor care anulează în justiţie, prezumţia de
nevinovăţie şi nesocoteşte votul popular. Chiar preşedintele avea probleme penale înainte de
alegerea sa şi poporul nu i-a închis uşa în nas. Se pare că „ greşeala „ alegătorilor, a fost doar
efectul, unor comportamente deviante, ale sistemului, fie el stat sau instituţiile sale.
Preşedintele Uniunii Salvaţi Bucureştiul ( USB ), îmbătat de victoria de la Bucureşti, s-a
grăbit să afirme că USB se va transforma în USR, adică să salveze România, în perspectiva
alegerilor parlamentare. A intrat şi acest partid în vizorul presei. De unde bani în companie? Ce
interese reprezintă? Şi apoi au fost după revoluţie, multe forţe politice şi persoane, care ne-au „
salvat „ , aburindu-ne cu slogane, despre adevăr, dreptate şi prosperitate. De aceea lumea este
prudentă, sceptică şi chiar neîncrezătoare.
Cei care au făcut sondajele sociologice la secţiile de votare, au informat opinia publică,
că rata refuzurilor de a răspunde la sondaje, a fost de 50%. Se tem oamenii! Tac de frică! (
suntem în anul 2016?! ). Nu întâmplător la sondajele sociologice, mai ales cele telefonice,
instituţiile de forţă sunt creditate cu scoruri mari. În timp ce parlamentul şi partidele politice, de
care nu se tem oamenii, au scoruri de retrogradare. Dar votul fiind secret oamenii pot sancţiona
astfel abuzurile şi da semnale în piaţa puterii, să nu se joace nimeni cu chibriturile. Deşi deseori
jocul de-a alegerile, nu este decât o înşelătorie. Sigur că pot răspunde neutru oamenii, că au
votat cu „ emoţie „. Chiar dacă se poate da replica: „ Nu o cunosc. Cine este? Au fost şi alte
întrebări, cu ecoul fricii în mentalul colectiv, exprimat în notă umoristică. De exemplu: „ Ce vă
doriţi de la noul primar, chiar dacă este vechi? „ „ Să fie liber !„ . „ Dna Firea, cum aţi vrea să
fiţi reţinută, după terminarea mandatului? „
Dar să vedem care sunt concluziile dezbaterilor despre alegeri, trecute prin tocătoarea
presei, cu atitudini de pro şi contra.

175
 „ Este un eşec curăţirea clasei politice „ . „ În ziua alegerilor, puterea este ca lumina de
la Ierusalim, se preia de la popor şi se înmânează unor oameni, consideraţi a fi cei mai buni, cei
mai potriviţi, poate fi şi o loterie „ . „ Nu prea greşeşte poporul „ , „ Iohannis şi DNA-ul au
suferit o mare înfrângere „ . „ PNL-ul a decontat lipsa de lideri, discursul sterp, demagogic, ca o
pată pe perete, care nu spune nimic şi au făcut din Iohannis icoana lor „ . „ Noi am optat, să
avem un stat prea puternic şi un cetăţean prea slab”. „ Prostia ucide „ nu „ Corupţia ucide „ .
Instituţiile de forţă, menţin noţiunea şi imaginea de ţară coruptă, pentru a jubila cu o putere, pe
care şi-au adjudecat-o în timp şi o folosesc dicreţionar ”. „ Nu se vede cu ochi buni în ţară,
spectacolul cătuşelor, distrugerea firmelor şi pulverizarea capitalului românesc „ . „ Suntem a
doua ţară, cu procese câştigate la CEDO, Rusia fiind pe locul unu „ . „ Unde sunt servitorii
naţiunii? „
Uneori se pot gândi mai mult străinii la România şi la români. Stă mărturie în acest sens,
mesajul trimis cu o zi înainte de alegerile locale, de către Loretta Sanchez, membră a
Congresului american şi copreşedinte a grupului de prietenie cu România, din Congres: „ Sunt
îngrijorată de încălcarea drepturilor omului în România, în numele luptei cu corupţia! „ .
Sondaje făcute în rândul populaţiei, situează corupţia pe locul cinci, după alte probleme
locale. La vot oamenii au vorbit, clasa politică şi instituţiile statului, trebuie să decripteze
mesajul în interesul ţării şi al cetăţeanului.
În aşteptarea alegerilor parlamentare, rămânem cu speranţa, că aleşii locali ştiu ce au de
făcut şi vor face ce au promis. Alegerile locale ca eveniment politic, cu mare impact în viaţa
publică din România, mai ales prin câştigarea lor în proporţie covârşitoare de Partidul Social
Democrat, a zdruncinat serios scena politică ( mai ales că persistă în societate, unele idei
preconcepute, şi mereu reîncălzite de unii adversari politici, care nu au alte argumente, decât că
acest partid, nu susţine reformarea societăţii şi că se trage de la partidul comunist ( parcă
celelalte partide au ieşit din spuma mării ) şi că ar fi prorus! ) şi unii actori influenţi din sfera
puterii, nu au întârziat să vină chiar cu represalii. Ce nu înţeleg unii propovăduitori în pustiu, că
Românii sărăciţi şi minţiţi de-a lungul anilor, nu pot fi decât de stânga, aşa cum este ea
amestecată, ca teorie şi practică, în România. Se discută în presă, că preşedintele ţării, flancat de
DNA şi servicii, fac sau activează dosare penale pentru liderii Partidului Social Democrat. În
fapt îi victimizează şi se încurajează o luptă inegală şi cu mijloace necinstite. Prima
demonstraţie ( coincidenţă! ), a fost chiar de ziua de naştere a Preşedintelui Iohannis, aniversată
la câteva zile după alegerile locale, când s-a făcut coadă pe scările DNA-ului ( eveniment intens
mediatizat de presă ), dintre invitaţi nu au putut lipsi liderii PSD, în frunte cu preşedintele
partidului. Se pare că până la alegerile parlamentare, va fi care pe care. Cui îi mai pasă de ţară?
În timp ce gafele şi greşelile intenţionate de guvernare, sunt constatate zi de zi de liderii
partidelor politice, cu reprezentare în parlament, se rezumă doar de a le inventaria şi critica, fără
măsuri de cenzurare. Se justifică, că mai sunt puţine luni până la alegerile parlamentare şi că se
doreşte „ stabilitate „. Este o situaţie care convine preşedintelui ţării, care a fost acuzat că
negociază, o nouă majoritate pentru Partidul Naţional Liberal, prin fuziunea cu UNPR-ul ( cum
este de înţeles, nu s-a recunoscut oficial implicarea, aşa cum UNPR, s-a măritat până la urmă cu
Mişcarea Populară, partidul lui Băsescu).
Între timp furtunile şi ploile fac ravagii în ţară şi guvernanţii, nu se văd şi nu se aud, ca
fiind preocupaţi pentru înlăturarea efectelor. Gafele guvernului l-au molipsit şi pe preşedinte,
predispus a face lucrurile dintr-o bucată, s-a pus în situaţia, de ai întoarce spatele bulgarii, la o
iniţiativă a sa, de securizare a Mării Negre.

176
 Şi cum demnitarii la nivel naţional, se dau foarte „ ocupaţi „ , în teritoriu încă ard focuri
după alegerile locale. Acestea se manifestă concret, prin întârzierea procedurilor de preluare a
puterii de noii aleşi, prin alianţe curioase, între partide şi persoane, cumpărare de influenţă şi
posturi, cu lungi discuţii, pase, tălpi şi tragere de timp, un fel de joacă de maidan şi foarte puţină
preocupare faţă de oameni şi localitate.
În unele localităţi, prin jocuri de putere, are loc o răstălmăcire şi chiar ignorare a votului
popular. Aşa a ajuns partidul cu 4% la vot, să deţină în fapt putere şi influenţă de 10-20%, prin
folosirea şantajului şi intrarea în rolul de balama, în formarea majorităţii. Aşa s-au născut subit
alianţe, fuziuni de partide, duşmanii au devenit prieteni din interes.
Sigur s-au făcut paşi în direcţia diminuării posibilităţilor de fraudare a alegerilor, dar ce
ne facem când votul se manifestă până la urmă, în conducerea treburilor locale şi naţionale, prin
aranjamentul unor înţelegeri conjuncturale, care volatilizează intenţia votului efectiv? Această
investiţie, votul în desemnarea reprezentanţilor noştri, este ca şi cum le-am oferi o sumă de
bani, pe care îi cheltuiesc discreţionar şi pe interese paralele cu mesajul electoral. Cu alte
cuvinte a ţinut manipularea. Nu întâmplător multe lucruri se ţin în ceaţă şi nu mai dăm înainte.
Ne agităm şi chiar intrăm în panică, când vine o apă mare peste noi, cum a fost
rezultatul referendumului de retragere a Angliei din Uniunea Europeană, cu efecte încă
imprevizibile şi pentru alte ţări, inclusiv România. De aceea ca totdeauna, după, după,…
preşedintele ţării, invită partidele politice la consultări pentru întocmirea unui Proiect de ţară. În
ultimii 27 de ani, au mai fost asemenea tentative, care au fost lăsate în uitare. De altfel numai
după câteva zile, de la întâlnirea şefilor de partide, pentru a zămisli proiectul de ţară, cei
implicaţi s-au divizat, acuzându-l pe preşedinte şi aliaţii săi, de gânduri ascunse şi interese
politicianiste. Uneori o anumită agitaţie a politicienilor, cum că le pasă de popor, vânturarea
unor măsuri populiste, aducătoare de o falsă popularitate, o exacerbare a naţionalismului şi
urmărirea unor interese conjuncturale, pot duce o naţiune într-o fundătură şi chiar la dezastru.
Declanşarea şi finalizarea referendumului de ieşire a Angliei din Uniunea Europeană, este un
exemplu edificator. Deşi în fapt, s-a exprimat voinţa liberă a poporului, ea a fost serios afectată
de o manipulare răuvoitoare şi interesată, fără a se evalua şi explica efectele, care din primul
moment au cutremurat ţara, împărţind-o în două, Londra, Scoţia şi Ţara Galilor şi-au exprimat
intenţia de autonomie şi rămânere în Uniunea Europeană. Din primele zile au fost pierderi de
miliarde de euro pe burse şi alte tranzacţii financiare. S-a înregistrat o creştere a xenofobiei,
conturându-se un viitor incert pentru Anglia şi ţările Europei. S-a deschis un fel de cutie a
Pandorei şi alte ţări se cer afară din Uniunea Europeană. Poate merita Uniunea Europeană, un
duş rece, dar consecinţele acestei schimbări de macaz, din păcate vor afecta ţările mici, pe noii
veniţi în Uniunea Europeană, printre care şi România. Vom şti să ne jucăm cartea?
Deşi prevalează în exercitarea dreptului de vot de către cetăţean, oriunde s-ar afla el,
latura emoţională, care poate fi modelată de către politicieni, într-un sens sau altul, aceştia nu
pot fi exoneraţi, de răspunderea faţă de popoarele lor şi chiar faţă de umanitate. Au avut loc
ample mişcări de stradă în Anglia, s-a semnat chiar o petiţie pentru a se relua referendumul, se
temporizează activarea articolului de retragere efectivă din Uniunea Europeană, s-a amplificat
neliniştea imigranţilor din Anglia, dar zarurile au fost aruncate. Este evident cum exercitarea
dreptului de vot, poluat de manipulare, poate produce efecte imprevizibile şi devastatoare până
la nivelul omului de rând. Sunt aspecte, care nu prea au legătură cu tradiţia democratică,
libertatea de exprimare şi manifestare a individului, ci mai mult cu mândria, egoismul şi
orgoliul unor politicieni şi căderea în plasa lor a cetăţenilor, care se pot păcăli la un moment dat,
că un motiv de nemulţumire personală, o satisfacţie de moment, pe o problemă, ar justifica, să

177
se pronunţe conştient sau nu, pe probleme de interes naţional şi chiar global. Ce mare şi ce mic,
poate să fie omul! Aşa se poate internaţionaliza prostia civică. Ce paradoxuri trăim, când lumea
ar trebui să strângă rândurile împotriva provocărilor momentului şi să se instaureze încrederea,
se face totul pentru zădărnicirea acestor opţiuni.
Nu putem vorbi de organizarea şi conducerea lumii şi despre Măria Sa „ cetăţeanul „,
dacă nu se armonizează interesele aleşilor cu a alegătorilor, pe principiul câştig-câştig. Dar
atingerea acestui punct de „ sublim”, nu apare din senin, ci din trecerea în timp a maselor,
printr-un proces de învăţare, instruire şi educare. Astfel se pot crea cele mai valoroase pepiniere
de „ aleşi „ reprezentativi şi valoroşi. La ce ne putem aştepta, când avem analfabeţi, culoarea
pielii, sexul, opţiunea religioasă, vârsta, fac diferenţa, în acceptarea şi ascensiunea socială sau
când puterea şi averea, se pot dobândi şi apăra, prin mijloace necinstite şi chiar criminale?
Cât caz putem face, când unul sau altul, aruncă gunoaie sau scuipă pe stradă, locuieşte la
bloc şi lasă sacoşa cu gunoi pe casa scării, se exprimă neadecvat în spaţiul public, fură din
buzunare, din locuinţe, face scandal şi agresează semenii, ori nu se achită de obligaţiile
elementare, faţă de familie şi societate. De fapt existenţa şi persistenţa acestor carenţe
educaţionale, ne dau simptomele unor boli ale societăţii în ansamblu, netratate în timp real şi
nesancţionate de colectivitate. Este şi poza unei atomizări a societăţii, când fiecare om este cu
lumea lui, ascunzându-se după slogane de genul: „ Nu mă priveşte!„ , „ Nu mă interesează! ”, „
De ce să risc o ceartă? „ , „ Nu fac eu educaţie!.” De fapt ignoranţa, toleranţa, miopia, surzenia,
ca şi „ calităţi „ autoimpuse, sunt breşele prin care „ deştepţii”, au succes prin manipulare şi
mare linişte în guvernare.
Multe din tarele sociale, menţionate mai sus, îşi au originea şi seva, în starea de sărăcie a
populaţiei. Vom da două exemple, petrecute în România, care s-au manifestat, la interferarea a
patru factori nefaşti, respectiv sărăcia, lenea, ignoranţa şi nepăsarea până la trădare a
autorităţilor, prin care s-au nenorocit, mai mulţi români şi chiar ţara.
Să începem cu pământul, atât de dorit de generaţia bătrânilor, după revoluţie a fost lăsat
de urmaşi, un număr de ani pradă buruienilor; apoi s-a dat în arendă unor întreprinzători
gospodari ( care nu au fost ajutaţi de stat ); cei din apropierea oraşelor, sau plasaţi de-a lungul
unor şosele cu utilităţi, au vândut pământul la metru pătrat, până sub prispa casei, banii s-au
cheltuit şi ei sunt abonaţi la ajutoare sociale; între timp au venit să cumpere pământ străinii, care
au intrat mai în interiorul ţării şi au găsit amatori de chilipir imediat; guvernanţii de-a lungul
anilor, au făcut doar planuri pe hârtie, pentru încurajarea agriculturii naţionale, ceea ce a creat şi
susţinut mentalitatea, că pământul nu are valoare. Până şi cei de la ţară, unii cu grădini în jurul
casei, nu-şi produc cele necesare, preferă să mănânce de la pungă. Mare comoditate! Să nu ne
mai referim la şanţul din faţa curţii, mulţi îl lasă să-l cureţe „ primarul !„ .
Un al doilea exemplu se referă la păduri, care intrate în posesia proprietarilor motivaţi
istoric, operând aceiaşi factori ingraţi, au fost înstrăinate pe nimic. Noii stăpâni au trecut la
defrişări, fără milă şi fără socoteală, distrugând biohabitatul şi expunând zone întinse de teren,
la capriciile vremii. Ce calcule meschine, s-au bucurat unii că au câştigat un ban ( mulţi oameni
s-au căit, că au fost păcăliţi ) şi pentru uzul personal, gândeau, că vor mai face ei rost de o
căruţă de lemne!
Pământul a fost pentru român, nu numai un loc de baştină, un drept de proprietate,
deseori obţinut prin sacrificii, ci şi un CEC la purtător, care îi putea asigura existenţa în cele mai
neprielnice condiţii. Prin operaţiunea de deposedare şi înstrăinare a pământului, cu ce era pe el,
a avut loc o anumită dezmoştenire, o pierdere a identităţii omului, nu mai este de acolo şi atunci
îl transformi într-un nomad, fără ţară şi fără viitor. Sigur am putea continua şi cu alte exemple.

178
 Nici nu ne putem închipui, ce transformări dramatice pe termen lung, au loc în mentalul
colectiv, datorate acestor experimente făcute pe români, inducându-se sentimente de culpă,
neputinţă, până la disperare. Şi apoi când noi, ne-am lăsat cuceriţi fără luptă, mai putem să ne
mirăm sau să ne plângem, că ţara nu are oşteni ai civismului, care să ia atitudine, să înfrunte
autorităţile şi să-şi revendice drepturile? Nu putem exonera de vină, cetăţeanul de rând, dar cei
care au furat viitorul altor generaţii, sunt de fapt politicienii, guvernanţii, care au ştiut şi au
tăcut, au putut şi nu au făcut, au semnat, fără a citi, au fost fără mândrie, lăsându-se corupţi, au
fost nedemni de funcţie şi de numele de român.
După ce am intrat puţin, între iţele acestor lucrături, ne putem explica mai bine, de ce
ţara a devenit o colonie, românii sunt trimişi în pribegie, poporul este permisiv la manipulare şi
politicienii îşi urmăresc doar propriile lor interese.
Am introdus această inserţie de manifestare a civismului la români şi în alte ipostaze,
decât campaniile electorale, pentru a arăta că nu pot fi prea mari aşteptările, atunci când nu ne
putem controla manifestările, de la simple gesturi, la acţiuni civice cu mare impact social.
Cetăţeanul de rând, este neliniştit, derutat, şi neputincios, iar politicienii dezamăgesc prin
demagogie, ineficienţă, lipsă de patriotism, frică de „ sistem „ , neasumare de riscuri şi
obedienţi faţă de străinătate. De aceea îi întâlnim cotidian, destul de prolifici în declaraţii
politice ( care nu ţin de cald şi de foame ) şi săraci în fapte cu implicare şi asumare. Să ne fie
clar, că un căţeluş plouat, nu poate fi un dulău de curte, aşa cum o mârţoagă, nu va fi un cal de
curse. Contează în viaţă şi cât ne dorim unele lucruri, dar infinit mai mult, contează ce facem
pentru a le înfăptui.
Pe măsură ce se apropie alegerile parlamentare, constatăm cu surprindere, că nu suntem
dispuşi să învăţăm din greşeli, nu mai departe dacă ne referim la recentele alegeri locale, apar
tot mai evidente derapajele de la prevederile Constituţiei, democraţie, libertate, dreptate,
omenie, interesul naţional şi statul de drept.
Cu valoare de inventar, consemnăm preocupări, acţiuni şi reacţii, care ţin agenda
publică, multe dintre ele exersate şi în campania pentru alegerile locale şi care ne contrariază şi
ne înămolesc în pesimism, ca indivizi şi naţiune.
-Mare agitaţie la vedere sau în secret, pentru a face alianţe, din care să rezulte o „
dreaptă „ din bucăţi, cu pretenţie de a deveni majoritate şi care să dea un parlament şi un
guvern, cu prim ministru impus şi agreat de preşedinte, poate şi de unii din străinătate. „
Popularii „ , care conduc Europa, fac tot posibilul, să aibă interfaţă şi în România, printr-un
guvern de aceiaşi culoare. Politica „ popularilor „ a ţinut Europa, numai în crize şi austeritate.
-O guvernare cu performanţă zero în multe domenii, dar cu un prim ministru, curtat şi
lăudat de liberali, cum că ar avea profilul, a ceea ce doresc ei, pentru această funcţie şi pentru
ţară. Mare criză de personalităţi! Nu putem să nu semnalăm o realizare a guvernului, de care se
face mare caz, respectiv o creştere economică la şase luni 2016, cu 5%, care cum este de înţeles,
are fundamentul în guvernarea anterioară. Ne putem întreba cât de sustenabilă este, atunci când
se bazează pe consum sau pe aranjamente cifrice. În visteria ţării, a intrat mai puţin cu un
miliard de euro, faţă de buget, nu s-au făcut investiţii, pe scurt s-a transformat căruţa ţării, într-o
trăsură pe două roţi, destinată plimbărilor şi pentru aşi crea imagine unii demnitari.
Şi ca să se pună capac, acestă guvernare cu dispensă de legitimitate, şi-a propus ca la foc
automat, să privatizeze pe ultima sută de metri din mandat, mai multe firme româneşti
profitabile. O grabă ce dă de gândit. Aproape nu este ministru în guvernul tehnocrat, care să nu
fi făcut o gafă de proporţii, o declaraţie şocantă ori să fi luat o decizie nepotrivită şi chiar
păgubitoare pentru ţară. Poate de aceea mai puţin de 15% dintre români, au încredere în

179
guvernul tehnocrat ( doar cu numele ), pentru că mulţi miniştri au opţiuni politice şi candidează
pentru parlamentare. Iar primul ministru Cioloş, este prezentat şi susţinut de liberali, ca un fel
de Mesia pentru români, să-şi continue proiectele ( sunt suspiciuni că de fapt sunt ale altora ). A
venit prim ministrul Cioloş, chiar şi cu o „ Platformă-România 100 „ , cu pretenţia ca ideile
cuprinse în ea să fie preluate de partide, în programele de guvernare. Este un fel de cal troian,
prin care Cioloş joacă la două capete, vrea să-şi continuie proiectele, dar nu intră în
confruntarea electorală, contând pe susţinerea unora. În „ programul „ său, sunt nişte
generalităţi şi lucruri elementare, se aştepta de la el mai mult. Se întâmplă cu primul ministru, o
anomalie magnetică, în timp ce miniştrii din subordine au o încredere a cetăţenilor de până la 5
şi 0%, el este umflat în sondaje cu „ heliu „ şi ajunge chiar la 45%?! Dacă ne luăm după faptul
că nu a început campania electorală şi ţara este împânzită cu portretele primului ministru în
funcţie Cioloş, numit din oficiu de liberali, ca viitor prim ministru, deşi acesta i-a lucrat pe
români, sunt forţe care lucrează pentru el. Persistă în spaţiul public o întrebare: „ De unde
provin banii de campanie? „
-Preşedintele ţării conform unor sondaje sociologice, a ajuns în luna august 2016, la o
cotă de încredere din partea românilor de 35%, un semnal clar că dezamăgeşte, prin viteza de
reacţie la problemele ţării, prin comportamentul său de excursionist, mai mult în vacanţe, decât
în postura de preşedinte, cât şi prin declaraţiile şi deciziile sale. Să nu ne referim decât la faptul,
că despre inundaţiile din România, a declarat după două zile: „ am aflat de la televizor! „ . Sunt
lucruri care îi îngrijorează pe români, dar ar trebui să-l pună pe gânduri şi pe preşedinte, mai
ales cînd 74% dintre români, cred că ţara se îndreaptă într-o direcţie greşită ( după un sondaj
sociologic ) . Preşedintele într-o evidentă reinventare de imagine, acordă interviuri, pe scări, pe
stradă şi în alte spaţii neconvenţionale, este în campanie electorală ( curat neutru! ), dă de
înţeles că vrea şi după alegeri guvernul şi chiar parlamentul său. Liderii opoziţiei s-au întrebat
public: „ Dacă românii trebuie să mai iasă la vot? ” La un schimb de „ amabilităţi „ între
preşedintele ţării şi preşedintele senatului, acesta a fost gratulat cu eticheta de „individ „ sau „
penal „. Nu prea este partizanul prezumţiei de nevinovăţie, preşedintele nostru şi a coborât prea
jos garda rigorilor funcţiei. Sunt semne evidente că se pregăteşte ceva. După unii, se doreşte
menţinerea lui Cioloş ca prim ministru şi după alegeri. După alţii, se urmăreşte înlăturarea
liderilor politici, din opoziţie faţă de preşedinte ( care încă se crede doar liberal ), prin dosare
penale, aproape toţi sunt strigaţi la catalog: Dragnea, Tăriceanu, Ponta, Blaga, Oprea ş.a. O
enigmă a rămas şi demisia şefului serviciului de informaţii externe ( pe motive de sănătate, dar
nu-l crede nimeni ). Au fost arestaţi şefii serviciului de informaţii al ministerului de interne şi
chiar ministrul Tobă de la interne, a fost înlăturat din funcţie. Este mare grabă, neîncredere şi
lipsă de transparenţă, în luarea unor decizii şi întreprinderea unor acţiuni, care bruschează,
poluează şi chiar estompează campania electorală, inducând nelinişte, derută şi suspiciune în
rândul politicienilor şi a electoratului. A fost atins cu o schijă şi preşedintele în scandalul Black
Cube, cum că nu ar fi fost străin de acţiune. Preşedintele a negat implicarea sa, dar fumigena a
fost aruncată. Aşa cum nu a căzut bine, suspiciunea de plagiat a lucrării de doctorat pentru şefa
DNA. Se încearcă ca şi în cazul „ Colectiv „ să se aducă în scenă „ strada ”, ca personaj
principal ( vezi cazul Oprea ). Preşedintele încurajează asemenea iniţiative de amatorism
democratic ( a se vedea declaraţia preşedintelui, în vizita de la Universitatea de Vest din
Timişoara). Are preşedintele în comportamentul său, ceva din frământările adolescentului, a ce
se vrea jucător, a ce cade în melancolie sau devine de-a dreptul războinic, când „ Eu „ , este un
personaj care crede că ştie şi face totul. De aceea nu-i de mirare că în fiecare săptămână, mai dă

180
câte o „ bulă papală „ prin care arată pe cine şi cum să voteze românii. A devenit preşedintele
un agent electoral atipic, în afara protocolului prezidenţial. Unde sunt consilierii preşedintelui?
-Denunţuri, dosare penale şi arestări pe bandă rulantă la DNA, cu sprijinul SRI ( acesta
când este câte una prea groasă, vine cu câte o declaraţie, cum că ei nu au trecut pe acolo! ), pe
fapte istorice, tocmai potrivite de a reactiva un dosar, a se închide sau a se susţine baza de
acuzare, a se mai neutraliza o personalitate şi a elimina pe unii lideri din jocul politic. Ce păcat,
că în România, oportunităţile şi interesele de conjunctură, fac priorităţile şi nu necesităţile şi
nevoile reale ale ţării. De aceea a ajuns în anul 2016, la peste 60%, procentul românilor, care nu
au încredere în actul de justiţie ( conform Eurobarometru Comisia Europeană ). Poate fi un
semn de evoluţie socială şi statală, că informatorii şi delatorii din comunism, au fost condamnaţi
moral şi chiar juridic şi acum sunt la mare trecere? Pentru ce mai avem aparatură, dacă
recurgem tot la „ lucrătură „? Sunt pentru toate explicaţii, dar nu ţin de argumente credibile. Se
măresc numărul de dosare penale returnate de judecători, la DNA, pentru neconformităţi la
întocmire şi chiar lipsă de probe, chiar şi instanţele dau hotărâri definitive cu absolvire de vină,
pentru persoane arestate pe nedrept. De la CEDO, vin pe bandă rulantă, obligaţii pecuniare
pentru statul român, în cazul unor condamnări abuzive sau lipsire de un proces echitabil. Sunt
multe întrebări fără răspunsuri!
-Declaraţii ale unor personalităţi ( fost preşedinte al ţării, preşedintele senatului,
deputaţi, senatori ), cum că sistemul ( „binomul „), la care se alătură şi preşedintele în funcţie,
sufocă politicul, blochează economia, inducând frica pentru semnătură şi asumare de
răspundere din partea demnitarilor şi elimină democraţia. Mai este şi mult discutata existenţă a
„ ofiţerilor acoperiţi „, care în logica la ce se întâmplă în ţară, te poţi întreba faţă de ce ţară au
depus jurământul? Dacă în România, cum s-a relatat în presă, s-au dat de 16 ori mai multe
aprobări de ascultări pe siguranţă naţională, raportat la numărul populaţiei, faţă de SUA, spune
şi asta ceva?! Dar câinii latră şi caravana trece!
- Magistraţii ( judecători şi procurori ) au adoptat cu o mare majoritate de voturi un
memorandum de reformare şi modernizare a justiţiei, în fapt un apel de a se reveni la
normalitate şi la lege. Sunt conştienţi că sistemul de justiţie, este într-un mare impas. De
remarcat că au fost trataţi cu indiferenţă de preşedinte, prim ministru şi chiar de ministrul
justiţiei, căruia i s-a cerut demisia. Ministrul justiţiei a dus în derizoriu protestul magistraţilor,
garându-l în staţia unor nemulţumiri salariale, nimic despre bolile sistemului de justiţie?! Este o
muţenie şi o surzenie de neînţeles! Se pare că nu numai ţara este o noţiune abstractă, pentru unii
demnitari ci şi cetăţeanul este o cantitate neglijabilă. Putem crede, că doar în poveşti învinge
binele!
- Se succed mitinguri şi greve în ţară pe nemulţumiri acumulate în timp sau generate de
tehnocraţi. Tranportatorii se văd ameninţaţi cu falimentul datorită valorii exagerate a poliţei
RCA, profesorii şi medicii, angajaţii de la poştă, acuză nivelul mic al salarizării sau
neconcordanţe între diferite funcţii bugetare.
- Sunt tot mai frecvent informaţii şi chiar semne, disipate în spaţiul public, cum că sunt
ameninţări de dezmembrare a României. După unele mărturii, acest pericol s-a manifestat încă
din primele zile ale revoluţiei din anul 1989. Ambasadorii americani de la Chişinău şi
Bucureşti, au gafat ( spunem noi ) la intervale scurte, ofensând unele sensibilităţi ale românilor.
Ambasadorul american de la Chişinău, a declarat că Moldova nu ar avea prea multe afinităţi cu
România. Ambasadorul american de la Bucureşti, s-a pozat cu steagul secuiesc în mână. Sigur
s-au dat explicaţii de politeţe diplomatică, dar porumbelul a zburat cu mesajul în cioc. Nici nu a
început bine campania electorală pentru alegeri parlamentare, că UDMR-ul care înrolează

181
politic maghiarii din România, au împânzit Transilvania cu afişe de genul: „ Salvăm Clujul! De
Bucureşti.” „ Salvăm Oradea! De Bucureşti.” „ Transilvania viitorul pentru toţi! „ . S-a inflamat
presa şi unii lideri politici, liderii maghiari nu bat în retragere, explică că au făcut referire doar
la taxe, care să fie folosite pentru prosperitatea locală. Este un mesaj provocator, care minează
buna înţelegere între români şi maghiari. Din păcate, sunt tot mai frecvente incidentele produse
de unii extremişti maghiari sau grupuri paramilitare. Un ONG din Anglia a difuzat informaţii că
ruşii susţin financiar extremişti maghiari, interesaţi să destabilizeze România. Se întâmplă
lucruri, aparent scăpate de sub controlul autorităţilor române. Se bate şaua, dar vrea să se
omoare şi calul!
Dar cum un necaz nu vine singur, în Bucureşti se organizează un miting autorizat, cu un
mesaj dedicat unirii Moldovei cu România. Participanţii sunt tineri din Moldova şi România,
care demonstrează paşnic. Până în momentul când dispozitivul de jandarmi, înarmat bine şi
suprapoderal numeric, a sesizat că unii tineri, au deviat de la traseu. S-a trecut apoi la aplicarea
„ legii „ , cu extragerea din mulţime a celor recunoscuţi ca „ incomozi „ , cuminţirea lor cu ceva
pumni ( cum s-a văzut la televizor ), urcarea în dubă şi ducerea la poliţie. O intervenţie excesivă
şi neinspirată, care a condus la acuzaţii, la interpretări şi la deturnarea unei acţiuni făcută cu cele
mai bune intenţii. O gestionare proastă a unei acţiuni, speculată apoi de neprietenii României şi
de adversarii Unirii. Cum putem da apă la moară la alţii! Ce mai urmează? De altfel la alegerile
recente din Republica Moldova, s-a ales un preşedinte prorus declarat, care ar putea deturna şi
cursul european al Moldovei.
-În bunul nostru obicei, aşa cum nu poate fi nuntă fără lăutari, continuă declanşarea unor
noi scandaluri sau întreţinerea celor existente. De altfel privind istoric, în momente de cotitură
a ţării, după revoluţie au apărut în spaţiul public, unele „ vrăjeli „ şi „ vrăji „ , până la „ magie „
care să deruteze şi să influenţeze mentalul colectiv, de la terorişti, fantomele securităţii, la
flacăra violet şi mai recent cucuveaua mov. Nu putem omite din peisaj „ acoperiţii „ ( persoane
care poartă de grijă altora ), „ penalii „ ( persoane supuse judecăţii publice, înainte de a se
pronunţa justiţia ) şi „ tehnocraţii „ ( persoane care fac din democraţie o amintire şi din apărarea
interesului cetăţeanului, manifestarea bunului plac. Ei pot avea minte, dar nu au inimă ). În fapt
multe experimente făcute pe români, nu sunt decât o metamorfozare a vechii securităţi ca
mentalitate şi apucături, prin aşi face jocuri de imagine, lupte pentru putere şi a induce frica în
popor. A făcut în timp „ securitatea „ pui şi stăpâneşte cu autoritate frontul social. Dacă înainte
de anul 1989, securitatea era controlată de partid, după revoluţie controlează ea partidele. De
aceea pendulăm între democraţie, tehnocraţie, autoritarism, amatorism şi alte surogate de
control social. S-a creat astfel cadrul pentru a se face experimente pe români şi aşi satisface unii
pofta de putere şi interesele străine de România şi români. De se ridică un român care vrea să
facă ceva pentru ţară, este tratat ca duşman al poporului. Este ceva împotriva firii şi a logicii
elementare! Politicul asigură doar o interfaţă cu poporul, fiind în fapt o marionetă în mâna
păpuşarilor „ securităţii „ ce mânuiesc cu abilitate şantajul. Pentru tot şi pentru toate politicul,
spune că decontează la alegeri. Dar este ceva bolnav, când după 27 de ani de la revoluţie,
românul nu prea ştie cum şi cu cine să voteze. Şi mai rău, că uneori votul său nu contează. Este
greu de rupt acest cerc vicios, în care am intrat, când puterea este în mâna numiţilor şi nu a
aleşilor.
Nu erau suficiente, crizele din sistemul sanitar, cu dezinfectanţi, microbi, medicamente,
a apărut şi criza nesiguranţei transfuziilor de sânge, criza transplanturilor de plămâni, s-a dat
alarma că mâncăm alimente contaminate, servite în magazine ori preparate în alimentaţia
publică. Aşa apare un stat, care cere socoteală cetăţeanului, dar nu-l protejează şi nu-l apără.

182
Multe diversiuni, scandaluri şi crize, care ne încearcă şi ne afectează pe noi românii, sunt boli
de sistem, adică au o istorie, cauze specifice, particularităţi de manifestare şi condiţii de
perpetuare, de aceea şi tratamentul ar trebui să fie adecvat. Dar cum tratamentul este post
factum, lipseşte prevenţia, adică ne axăm pe efecte şi nu pe cauze, interesul poartă fesul ( adică
o mimare, a aflării adevărului şi pentru întronarea dreptăţii ), vor fi neafectate corupţia,
plagiatul, relele tratamente aplicate individului, fie el copil sau matur, om în libertate sau
deţinut în închisoare, în plan educaţional, de alimentaţie, de sănătate, de ocupaţie şi de
securitate.
- Pare că este o mare „ grijă „ , pentru atragerea la vot a românilor plecaţi în străinătate.
O problemă foarte serioasă, dar abordată pompieristic, nerealist, în cheie politicianistă şi
birocratic. S-a pornit de la asimilarea mecanică, a unei legislaţii din străinătate, care să
reglementeze votul lor. De remarcat că o bună parte dintre români, sunt plecaţi fără acte
recunoscute de statele de reşedinţă; în căutarea unui loc de muncă, trec frcvent dintr-o localitate
în alta; mai mult stau ascunşi de ochii autorităţilor locale, decât cu drepturi recunoscute şi
apărate; ceea ce-i face să fie mai mult toleraţi, decât acceptaţi; la care se adaugă şi lipsa unei
evidenţe a celor plecaţi din România. Pare o situaţie greu de controlat de autorităţi, unii dintre
cei plecaţi, au temerea, că odată îndosariaţi în evidenţele statului, fie de reşedinţă sau de origine,
vor fi taxaţi cu impozite pe venituri sau li se poate analiza statutul de imigrant.
Diaspora, această rană deschisă a României, care conduce la o hemoragie de 400 oameni
pe zi, obligaţi să migreze, ne situează într-o statistică din anul 2016, pe locul doi după Siria?!
Este strigător la cer, ne aflăm de fapt pe malul prăpastiei, dacă am ajuns ca peste 3,5 milioane
de români, din care majoritatea tineri, persoane active, produc pentru alţii. Nu este de neglijat
nici faptul, că românii plecaţi trimit anual, miliarde de euro în România ( în anul 2015-1,74
miliarde de euro ). Suntem un stat cu spatele la cetăţean şi facem prea puţin pentru a reveni în
ţară cei plecaţi, iar pe cei care revin îi descurajăm!
-Climatul politic, economic şi social european şi internaţional, este marcat de mare
instabilitate, afectând în special ţările mici, inclusiv România, care ar trebui să conteze mai mult
în ecuaţia europeană, după numărul populaţiei şi a resurselor pe care le avea şi încă le mai are.
Aşa am ajuns la mâna altora, pentru a ne asigura prosperitatea şi securitatea şi care fac tot
posibilul, pentru a ne vedea cât mai mici şi mai săraci. Se caută pretexte, se fac diversiuni şi
manipulări grosolane, pentru a ne afecta imaginea şi a ne periclita interesele ca ţară. Ca de
exemplu, făcătura jurnaliştilor de la Sky News, care au înscenat, un presupus trafic de arme prin
România, prin cumpărarea a câţiva vânători, sub pretextul că toarnă un film!! Nu s-a estompat
ecoul aceste diversiuni, că a fost inflamat spaţiul public, cu o informaţie pe surse ( foarte la
modă în zilele noastre ), cum că vor fi aduse focoase nucleare în România, din Turcia!? Sigur
când în fiecare zi, apare o ameninţare teroristă, sau de altă natură, au impact aceste făcături
ordinare. În parcurs sau mai pus şi alte etichete, cum că românii sunt cerşetori, hoţi, violenţi,
susţinute de campanii mediatice, orchestrate din interes, cu rea-credinţă, intoxicându-se
milioane de oameni, cu adevăruri contrafăcute şi cu extrapolări forţate. Prin faptul că nu ne
calibrăm forţa de reacţie, la aceste diversiuni şi manipulări murdare, nu ne mai miră că într-un
studiu realizat în anul 2016, România ocupă locul 56, din 70 de ţări, ca reputaţie. Mai este un
fenomen care provoacă nelinişte. Suntem martorii, creşterii influenţei unor mişcări extremiste în
Europa, care au început să creeze probleme pentru românii ce lucrează în aceste ţări şi ar trebui
să alerteze autorităţile româneşti.
După ce am constatat cum unii sau alţii implicaţi mai mult sau mai puţin în alegerile
parlamentare, au furat startul campaniei electorale, să urmărim mişcările actorilor principali,

183
respectiv partidele. Dacă acum procentul tinerilor este oarecum echilibrat pe listele electorale (
deşi după unii parlamentul este pentru cei cu barba sură, nu pentru tinerii fără experienţă de
viaţă şi fără un rost ), la femei reprezentarea este sub posibilităţi. Suntem pe penultimul loc în
Europa ( ultimul loc Ungaria ) şi pe locul 133 în lume, la reprezentarea femeilor în funcţii
publice ( în Suedia procentul femeilor este de 45% ).
Dacă aproape toate partidele au înnoit listele electorale cu oameni noi, în proporţie de 60
şi chiar 80 la sută, când analizăm persoanele propuse, nu sunt excluse surprizele. Ceea ce a
determinat discuţii în cadrul partidelor şi în presă. Se constată o oarecare goană după tineri,
vedete, artişti, aşa ca să dea bine şi semn că partidele se „ reformează „ .
În prim plan apare Partidul Social Democrat, atât în sondaje cât şi în preocuparea de a
atrage specialişti, pentru a promova competenţă în comisiile parlamentare. Are chiar şi un
program de guvernare destul de articulat cu măsuri de orientare liberală şi înclinare evidentă şi
pentru problemele omului de rând. Unii răutăcioşi spun că programul PSD este ca un „ Moş
Crăciun „ sau este „ faraonic „ , ori se oferă „ luna de pe cer „ . A indus în spaţiul public faptul,
că toţi liderii partidului şi-au însuşit acest program şi îl susţin. PSD-ul nu şi-a nominalizat
oficial prim ministrul, de frica DNA, şi aşa principalii lideri ai partidului, în discursurile
preşedintelui ţării şi ale competitorilor, apar ca „ penali „ , deşi nu au nici o interdicţie juridică
să candideze şi joacă oarecum la ofsaid în campania electorală. PSD-iştii ar dori ca în campanie,
confruntarea să se ducă pe terenul programelor de guvernare şi nu al persoanelor implicate. Pe
ultima sută de metri, actualul parlament, a venit cu unele iniţiative parlamentare, pentru
eliminarea a peste 100 de taxe, creşterea salariilor pentru medici şi profesori şi unele corecţii la
pensii. Aceste demersuri au fost catologate de preşedinte, primul ministru şi Partidul Naţional
Liberal ( deşi unele legi au fost votate şi de ei ) ca fiind populiste ( invocându-se veşnica
pomenire a lui „ nu sunt bani „ ) şi se caută tragerea de timp sau contestarea lor.
Ca al doilea partid mare al ţării, Partidul Naţional Liberal, pare cam derutat, cu lideri
şterşi, care fac spume la gură pentru a convinge elctoratul ce răi sunt cei de la PSD. Defilează
de unii singuri, fără un program clar asumat, fiecare parcă are propria agendă şi se bazează
puţin pe ei. De aceea au pierdut startul campaniei electorale, sunt cam nervoşi şi aşteaptă ajutor
de undeva. Aşa îi găsim, urcaţi la vedere cu tot cu bagaje, în remorca preşedintelui ţării şi au
mai făcut o mişcare „ inteligentă „ , întinzând covorul roşu pentru ca Cioloş, să fie prim
ministru şi după alegeri. Mai ales că acesta le spală faţa cu „ Platforma-România 100 „ . Un
program cu intenţii nobile, acoperite de generalităţi. Unii spun că liberalii s-au depersonalizat,
navighează contra curentului şi că au luat decizii sinucigaşe. Dar liberalii într-o criză de lideri, o
ţin langa, danga, cu ode închinate preşedintelui ţării, primului ministru Cioloş, care este şi
mascota lor electorală, iar pentru cetăţeni, nu prea au programe, fiind zgârciţi în promisiuni. Au
şi o problemă internă, rezultată din absorbţia PDL-ului, care a intrat în memoria colectivă cu o
guvernare păguboasă pentru ţară. Deruta lor a fost exemplificată şi de cooptarea
academicianului Leon Dănăilă pe lista de la senat, punându-şi la butonieră o nestemată. Şi
pentru că ţin la „ ştaif „, tot pe lista lor apare o tânără cu „ profesie liberală „ , care după cum a
pozat în spaţiul public, nu s-ar potrivi, după cum spun unii: „ la două scaune mai departe de
renumitul chirurg „ . Acum nu-i vorbă, că la toate partidele au apărut pe liste „ renumiţi „ , „
mari anonimi „ ori persoane deocheate.
Confruntarea dintre cele două mari partide este secondată de aliaţii lor declaraţi, pentru
PSD ne referim la ALDE iar pentru PNL, a apărut un aliat surpriză, Uniunea Salvaţi România,
deşi aparent se mai ceartă sau se calcă pe picioare între ei. Într-un sondaj, USR devansează ca

184
procente PNL-ul ca intenţie de vot! Este o mare curiozitate, cum creşte în sondaje USR-ul, cu
variaţii între 4-19% ?!
Dacă ALDE este un partid cu rădăcină democratică şi tulpină liberală ( după unii ar fi
adevăratul partid liberal ), USR-ul este un partid care critică partidele politice, dar asta nu la
oprit, să sară din barca unei atitudini civice, mai mult clamate, într-o evidentă acţiune politică,
cu ambiţia de a salva România, contând pe masa indecişilor cu drept de vot. Aşa au apărut la
rampă, mai mulţi tineri cu studii în străinătate, entuziaşti, dar evident rupţi de realităţile ţării. În
timp ce ALDE, este un partid bine organizat ca structură şi cristalizat ca ideologie, cu un lider
de mare credibilitate, are şi unele probleme interne, orchestrate de unii din afara partidului.
Liderul partidului deşi este preşedintele senatului ( al doilea om ca funcţie în stat, o voce cu
autoritate în România ), este afurisit de preşedintele ţării şi unele organe ale statului îl hărţuiesc.
Se pare că declarata alianţă PSD-ALDE şi poziţia lor în sondaje, strică liniştea unora, pentru
care nu prea contează votul popular.
Deşi Partidul Social Democrat, este destul de hulit, după unii considerat toxic sau „
comunist „ ( după 27 de ani de la revoluţie?! ), nu scade în sondaje sub 40%, ceea ce-i
consolidează statutul de cel mai mare partid al ţării, cu un electorat care iese la vot şi care este
reperezentativ pentru structura socială a cetăţenilor care au mai rămas în ţară şi a nivelului lor
de sărăcie. Suficienţa, inerţia, interesele conjuncturale şi beţele în roate puse de străinătate, au
făcut o ţintă mişcătoare, din susţinerea clasei de mijloc în România, care a fost ratată şi chiar
ignorată de toate partidele.
Nu ar trebui să uite românii, că PSD-ul a avut o contribuţie decisivă, pentru intrarea
României în NATO şi în Uniunea Europeană, au cea mai bună rezervă de cadre, cu lideri
dovediţi ca buni patrioţi. Nu întâmplător, liderii săi sunt hăituiţi de unele autorităţi numite şi
chiar alese, la care nu coincid interesele.
Uniunea Salvaţi România, partid construit pe fundaţia Uniunea Salvaţi Bucureştiul, pare
un partid care stă mai mult pe tapalige, decât pe o temelie compactă. După unele stângăcii de
organizare, ca şi liberalii, l-au luat în braţe pe Cioloş, pentru susţinere ca prim ministru. Nu este
de mirare, pentru că pepiniera de cadre a acestui partid, provine din unii membri ai guvernului,
metamorfozaţi din tehnocraţi în politicieni. Pentru nişte începători în ale politicii, sunt cam
zgomotoşi, uneori se victimizează ( crize ale începutului ), dar au reuşit să depună liste de
candidaţi pentru alegerile parlamentare. Sunt supuşi şi ei în presă, unui tir de întrebări: „ De ce
apar multe nume nefamiliare românilor, pe listele lor? „ . Se mai explică că sunt şi tineri
români, reveniţi de la studii în ţară. Este şi întrebarea: „ Dacă sunt finanţaţi de Soroş? „
Poate Soroş finanţând diferite ONG-uri şi programe, a făcut şi bine, dar percepţia
aproape generală, este că urmăreşte interese nu prea ortodoxe. Nici el nu-şi ascunde intenţiile,
într-un interviu a afirmat cu francheţe, că este interesat doar de afaceri, să câştige bani şi nu de
efectele sociale, în ţara în care investeşte. Fără ocolişuri şi fără milă!
Nu vrea să-şi asume guvernarea USR-ul, dar vrea să-şi dea cu părerea. Critică totul, fără
a pune ceva credibil în loc.
Sigur, sunt şi alte partide politice înscrise în campanie, dar se strecoară, fără a ocupa
zilnic ecranele televizoarelor. Face o excepţie fostul preşedinte al ţării, Băsescu, care dă ora
exactă la unele televiziuni şi printr-un discurs de om care parcă, a venit acum în România,
încearcă să prostească din nou poporul. Or mai fi naivi în ţară care să urmeze partidul său,
dealtfel destul de gălăgios.
Acesta ar fi raportul de forţe în campania elctorală. În fapt toţi ne manipulează sub
lozinca: „ Integritate şi competenţă „ , este evident că nu au dispărut cunoştinţele, neamurile şi „

185
preferaţii „ unor forţe oculte, din interiorul şi exteriorul ţării, care fac diferite jocuri. Şi apoi nu-i
fraier cine promite, ci cel care crede.
Confruntarea propriu-zisă, poate da o şansă românilor să poată opta, să câştige cei mai
buni sau să ni se ofere un câmp de luptă, când nu se joacă fairplay, cu meciuri trucate, vândute,
lovituri pe la spate, cu „ morţi „ şi „ răniţi „ . În acest caz, poate fi o solidarizare a electoratului
cu „ victimele „ şi nu o evaluare raţională, a proiectelor pentru ţară. Şi iar va mai trece un ciclu
electoral, până când să ne revină mintea la cap.
Semnalele date de presă prevestesc o campanie elctorală murdară, recurgându-se la
denigrări, diversiuni, până la ameninţări cu moartea. Multă pasiune şi ranchiună, în promovarea
unor interese străine românilor. Până şi preşedintele ţării a afirmat că „ alegerile se câştigă cu
emoţii, nu cu programe ?! „ . Ştie el ceva?!
Primele 10 zile din campania electorală din România, care a avut un debut timid, fără
nerv sau rupere de ritm, s-a suprapus peste alegerea noului preşedinte al Americii, care ne-a
paralizat parcă mai mult. Putem fi neliniştiţi şi prin faptul, că ţările din jurul României, în urma
alegerilor s-au înroşit, reafirmându-şi afinitatea pentru Rusia. Deci se schimbă lumea! România
este o oază de stabilitate, de care se face caz, de către unii politicieni, dar poate ar trebui mai
multă mobilitate. Dar cine să pună România în mişcare, dacă populaţia sa activă a roit peste
graniţă? Nu este de bine pentru ţară, nici dihonia şi chiar ura întreţinută în ţară, de unii
politicieni, aterizaţi pe diferite funcţii.
Cum ştim SUA este recunoscută, ca fiind cea mai mare putere a lumii şi pe cale de
consecinţă preşedintele ei, este considerat cel mai puternic om al planetei. Evenimentul care a
luat prin surprindere, pe aliaţii şi duşmanii Americii şi poate pe o bună parte dintre americani, a
propulsat în fruntea ţării pe republicanul Donald Trump. Am putea spune că aflarea rezultatului
votului, a cutremurat planeta, după cum s-a observat în reacţii oficiale şi în bulversarea pieţei
financiare. De la liderii de stat, până la cetăţenii de rând, şi-au pus întrebarea cum va arăta
lumea în anii ce vin şi cum va fi afectat fiecare, ca ţară sau individ. Impactul acestor alegeri, a
impus o nouă numărătoare pentru schimbare. Din ameţeala acestui cutremur, cel mai greu, cum
s-a văzut şi în România, îşi revin politicienii. Chiar dacă nu se prea arată vocal, se resimte
neliniştea şi preocuparea, fiecare politician de valoare, este obligat să-şi facă o autoevaluare, să-
şi fixeze noi repere şi să recunoască, dacă poate face faţă schimbării. Se mai aşteaptă şi se mai
speră, ca după ocuparea fotoliului de la Casa Albă, Donald Trump să-şi schimbe intenţiile,
promisiunele şi avertismentele, oferite cu dărnicie în campania electorală. Pentru a mai linişti
lumea, Obama a promis că va deveni fost preşedinte jucător, dacă Trump va face excese.
Dealtfel în campania elctorală, a fost o explozie de ameninţări cu ziduri, expulzări, pumni în
faţă, nesocotiri de tratate, ieşiri necontrolate şi alte gesturi de sorginte teatrală.
Cum a pus Donald Trump lumea în mişcare, inducând nelinişte şi preocupare? Trump s-
a prezentat americanilor, ca un miliardar care a reuşit în afaceri şi îşi propune să facă eficientă şi
ţara sa. Cu un comportament excentric, răzvrătit, surprinzător, imprevizibil, naţionalist, având
un discurs antisistem, antiglobalizare, lipsit de ipocrizie ( făcând abstracţie de „ politically
correct „ ) . Este un om practic, ştie să facă ceva şi a făcut ceva. A reuşit în afaceri. De altfel
nici nu îşi propune să ia salariu de la statul american. A dovedit că poate fi un campion ( atenţie
campionii, aleargă de multe ori singuri! ), aşa cum este şi un bun actor. Venirea sa la
preşedenţia Americii, a fost asemuită cu Brexitul, ca o consecinţă a „ răsculării „ celor de jos,
împotriva aşa-ziselor elite politice impregnate de interese meschine, nepotism, imobilism şi
sărăcie de soluţii la problemele cetăţeanului. Aşa că Trump alergând pe acest culor, nu a avut
concurenţă şi nu putea deveni decât câştigător. Întâlnim în discursurile sale din campania

186
electorală, mesaje de genul: „ Să facem ceva şi pentru noi, nu doar pentru alţii!; mai multă
libertate versus iniţiativă!; îi tolerăm pe toţi, dar ne ajutăm întâi pe noi; să revenim la identitatea
proprie!; să reînviem visul americanilor! „ Insistând pe faptul că doar el poate. Trump a afirmat:
„ Ne-am luat ţara înapoi „ . Parcă am mai auzit de acest ping pong şi din gura politicienilor
noştri.
Ce imagine, alegerile din SUA! Un film pentru ceva ce a fost-multă francheţe, când se
recunoaşte că „ regele este gol” . Să nu ne mai îmbătăm cu vise, să înfruntăm realitatea şi să o
schimbăm. I-a cam stârnit din cuibare, pe cei care cloceau de ani buni, în jilţuri de putere
efectivă sau indusă şi din păcate nu mai făceau ouă comestibile, ci doar de autoreproducere şi
nu mai încetau să cotcodăcească. Este mare nelinişte în America, chiar şi în rândul
republicanilor, apropiaţi a lui Trump, care se întreabă: „ Cum să dăm butonul a mii de focoase
nucleare, pe mâna unui astfel de om?! „
Din frământările prezentate, poate rezulta ceva de genul: „ Tot răul este spre bine” Sau „
Vrei nu vrei, bea Grigore aghiasmă! „ , cum spune un proverb.
Se schimbă lumea, noi ce facem? Putem da un răspuns pe măsură, la alegerile
parlamentare din 11 decembrie 2016?
Pentru moment, până la a se decripta drumul Americii şi a lumii, revenind la campania
electorală din România, s-a mai dat cu un tun cu apă rece, pentru ai răcori pe competitori,
intesificând suspiciunile asupra corectitudinii alegerilor. Surpriza a constat în arestarea
preşedintei Autorităţii Electorale Permanente, pentru fapte de corupţie, petrecute cu ceva ani în
urmă. De ce a fost arestată acum? Ce se urmăreşte? O criză de autoritate la nivelul instituţiei?
Se tulbură apele şi în ape tulburi se pot pescui peşti mari, cum spune proverbul. Fiind vorba
despre softuri, sunt întrebări dacă nu se pot fura alegerile. Sunt informaţii că nici America nu a
fost scutită de asemenea lucrături. Totuşi cine a apărat corectitudinea voturilor românilor în mai
multe campanii electorale. De ce s-a lăsat paznic lupul la oi, atâţia ani? Nu poate fi decât o
variantă de răspuns, că în România şantajul a devenit un sport naţional, ca un fel de joc de
societate. Şi pe cale de consecinţă, amânăm, tolerăm, căutăm un avantaj egoist şi ne afundăm ca
oameni şi ca naţiune.
Care sunt semnele, în special prin oraşele ţării, că România se pregăteşte de alegeri
parlamentare? La intersecţii de străzi şi în locuri vizibile, s-au instalat pliante din afişaje mobile,
pe care sunt afişate poze cu cei care candidează pentru parlament şi slogane electorale ale
partidelor. După mărimea afişelor şi numărul afişelor, este clar că s-au făcut cu economie. Faţă
de alte dăţi, afişe lipite azi, mâine deja sunt rupte, iar unele poze sunt schimonosite cu carioca,
fiind rebotezaţi unii candidaţi. Sigur se poate spune, că sunt răutăţi de campanie, dar şi un
anumit nivel de simţ civic şi o deversare emoţională negativă.
Să încercăm decriptarea sloganelor electorale, mesajele transmise către inima şi mintea
alegătorilor, cât şi şansa de a fi recepţionate pozitiv. O trecere în revistă, a acestor slogane, nu
denotă prea multă inventivitate, empatie faţă de alegători, o proiecţie a viitorului sau de a le
reîmprospăta memoria alegătorilor, cu binele ce le-a fost făcut şi că s-ar putea transforma în mai
mult bine, ceea ce i-ar scoate din nehotărâre.
Făcând în treacăt trimitere la mitologia greacă, fiecare partid s-a transformat în ”
luntraşul Charon „ , care să transporte cetăţenii în altă lume, spun ei că va fi mai bună. Numai
că după ce au băut iniţial, apă din „ râul Styx „ au obţinut un efect invers, faţă de interpretarea
mitului, adică de a amuţi timp de nouă ani, ci să propage ura, ca efect al acestei ape otrăvite. De
fapt se vor urca în luntrea fiecărui partid, cei care cred în el, aducând ca obol, votul lor. Să

187
urmărim desfăşurarea acestui ceremonial, pentru viaţă, nu pentru moarte, când unii promit şi
alţii speră.
Pentru a judeca şi dvs., exemplificăm prin sloganurile electorale: „ Îndrăzneşte să crezi
în România! „ , „ România înainte! „ , „ Redăm România, românilor! „ , „ Partidul „ X „- Luptă
pentru România! „ , „ Noi mergem cu Cioloş” , „ Patria noastră, familia noastră! „ , „ Să-i
punem la respect! „ , „ Alege- Deschide bine ochii! „ , „ În sfârşit, ai cu cine! „ , „ Vom fi iarăşi
ce am fost şi chiar mai mult! „ . Aproape toate partidele, au simţământul că ţara, respectiv
electoratul, este un pacient într-o criză de glicemie şi fiecare caută să-l reanimeze, fie printr-o
reaprindere a speranţei, prin a-l încuraja să facă mişcare, adică să se ajute singur, a sta liniştit că
luptă alţii pentru el, a fi mai vigilent şi a avea atitudine, este şi puţin ciupit, să constate singur,
că încă mai este viu şi să se manifeste ca atare. Este evidentă, în spatele acestor slogane de
campanie, o anumită jenă a politicienilor, o tupilare a lor în umbra unor generalităţi, când nici
nu promit, nici nu se angajează şi cu atât mai mult nu oferă garanţii. Tocmai poate această lipsă
de perspectivă şi secetă de soluţii, împinge ( ispiteşte ) pe unii gestionari de putere ai
momentului, să facă cele mai curioase jocuri, până la limita absurdului, de a se frauda alegerile,
mizând pe deruta partidelor politice şi pasivitatea electoratului. Dar cum nu este crimă perfectă,
tot va ieşi adevărul la lumină.
Din păcate nici dezbaterile televizate, cu participarea candidaţilor pentru parlament, nu
oferă decât tachinări adolescentine, ridicări de ton în lipsă de argumente, recitări de „ poezii „
primite de la partid, o mare iritare la critică, ceea ce înseamnă că sunt puţine şanse de
îndreptare. Floare rară, ca un anumit candidat, să exprime ceea ce vrea sau crede el că poate
face ca parlamentar.
De aceea sunt nedumeriţi mulţi alegători, la obordarea votului pe liste. Cum spunea
cineva: „ Pe cine să votez, dacă pe aceeaşi listă sunt persoane valabile şi altele nefrecventabile?
În această deplasare în pas de voie a partidelor politice şi lehamitea elctoratului, rezultatul final
poate fi previzibil sau plin de surprize, dacă se fraudează alegerile sau se pune în mişcare spirala
tăcerii.
Este o conjunctură, mai mult interogativă decât exclamativă, când preşedintele ţării în
plin mandat şi cu puteri date de Constituţie ori asumate şi emanate de mândria şi orgoliul
omenesc, preferă ca în locul unui rol de echilibrare a forţelor naţiunii, să-şi propună ţinte şi
mize, sub condiţia demnităţii funcţiei sale şi în exces faţă de mandatul dat de popor. Că
preşedintele a intrat în campanie pentru un anumit partid, nu mai este un secret, dar că poate
face gesturi care să atingă fibra sensibilă a uniunii naţionale, de a nu se ridica deasupra unor
ranchiune personale, cantonându-se în chingile unor păreri preconcepute, a surprins pe mulţi
români.
Detonatorul acestor dezamăgiri, a fost hotărârea preşedintelui, ca să excludă din
protocolul festivităţilor de sărbătorire a zilei naţionale a României-1 Decembrie, mai multe
personalităţi, aflate oarecum în opoziţie cu preşedintele ( care ar trebui să fie neutru ).
Preşedintele intrând în rolul lui Dumnezeu ( dar şi acesta trimite sufletele în Rai sau în Iad,
după o prealabilă judecată ) a hotărât ca persoanele cu funcţii, care au probleme „ penale „ ( nu
încape nici o prezumţie de nevinovăţie, sau că cel condamnat, este pe o speţă discutabilă şi că
nu are interzise alte drepturi civile), nu au ce căuta în anurajul său. Este o majoritate de păreri,
că preşedintele a confiscat Ziua naţională. O decizie care nu uneşte, ci divide naţiunea, cei
consideraţi persoane non grata, de către preşedinte, reprezintă şi ei ceva pentru ţară. În categoria
celor „ uitaţi „ de preşedinte au intrat şi europarlamentari, primarul general al capitalei şi alţii,
care nu păreau să încalce „ regulile „ instituite de preşedinte. Au fost şi excepţii, să le spunem

188
derogări, când din interes sau prin omisiune, au fost pe lista invitaţilor, persoane controversate
în spaţiul public. Un act gratuit de exclusivism, un fel de adhocraţie originală. Dar cum se ştie,
cine seamănă vânt, culge furtună.
Preşedintele tuturor românilor, a coborât jos ştacheta, judecă lucrurile în cheie partinică,
divide naţiunea, tocmai de ziua naţională, când unitatea ar trebui să anime pe orice român. Dar
este prea complicat pentru preşedinte! După această demonstraţie de forţă şi de inabilitate
politică şi diplomatică, s-a creat o breşă care a făcut loc unor suspiciuni şi diversiuni. Cea mai
ordinară a fost acuzarea reprezentanţilor opoziţiei ( faţă de preşedinte ), că în ziua de 1
decembrie, vor organiza grupuri de manifestanţi, aduşi din ţară cu autobuzele, înarmaţi cu bâte,
pentru a face dezordine. Au fost zvonuri neconfirmate. Avea şi această lucrătură un rol, de ai
exclude pe reprezentanţii opoziţiei, nu doar de la tribuna oficială, ci şi din mulţimea prezentă la
paradă ori de a se crea o „ emoţie „ ( emoţia dă bine la alegeri, cum a afirmat în alt context
preşedintele) , care să fie exploatată electoral. Sigur sunt scenarii!! Pe aceste lucrături oculte,
liderii opoziţiei, au ales să meargă în mulţime, înconjuraţi de copii, pentru a ieşi de sub orice
bănuială. A bătut la ochi şi cum organele statului însărcinate cu paza şi securitatea oficialilor,
au introdus filtre şi controale exagerate, asupra cetăţenilor prezenţi la paradă. O paranoia,
construită pas cu pas.
Ce a ieşit până la urmă din „ parada mea „ , „ recepţia mea? „ Trecerea sărbătoririi şi
cinstirii zilei naţionale, în plan secund. Atât preşedintele cât şi primul ministru tehnocrat, au fost
huiduiţi de mulţime înaintea începerii ceremoniei. Preşedintele a ales să depună doar el coroană
de flori, ca şi cum ţara nu mai are parlament, guvern ori partide politice. S-a simplificat totul,
până la desfiinţare ( s-a invocat o lege, prin care doar preşedintele are rolul principal, dar ea
intra în vigoare după 15 zile). Cei din tribuna oficială după cât erau de păziţi, păreau a fi sub un
imaginar asediu. Dacă a întârziat cineva, nu mai trecea de filtre, cum a fost cazul unei celebre
artiste, invitată la paradă. Deşi armata s-a prezentat ca de fiecare dată, impecabil, momentele
politice au fost fără solemnitate. Mulţimea nu a mai bătut din palme la defilarea armatei, de
frică să nu se interpreteze ( cum a declarat liderul celui mai mare partid din ţară ). Retragerea
trupelor armatei, nu s-a mai făcut pe tot traseul aşteptat de mulţime, pentru că treceau prin faţa
sediului unui partid politic, neagreat de preşedinte!! Preşedintele pentru a se mai curăţa de
otrava săgeţilor otrăvite transmise în societate, a căutat să facă şi o baie de mulţime. Cum este
de înţeles ( aşa i-au pregătit alţii ), o porţiune de traseu, populată în special cu copii, pentru a nu
se risca. La vedere a apărut un preşedinte de ţară stingher, stângaci şi rigid, care nu însufleţeşte
şi nu empatizează cu cetăţenii.
Aceiaşi poză s-a developat şi de la „ recepţia mea „ . Prea a apărut totul că se desfăşoară
dintr-o obligaţie şi nu din plăcere, poate şi unde nu a primat intenţia de a construi şi a uni
naţiunea, ci a mai face ceva campanie electorală, care s-a dovedit ulterior că a fost o
anticampanie, în special pentru partidul său.
Tocmai se exprima un mucalit trecut de 70 de ani, în ziua de 1 decembrie: „ Unitate,
unitate! Şi eu îţi dau cu parul pe la spate „ . Cum pot nişte gesturi aparent fără însemnătate, să
fure bucuria mulţimii, în timp ce alţii cred că le merită pe toate!
Când forţele politice ale naţiunii, se contrează în văzul lumii, ceea ce denotă lipsă de
unitate în gândire şi acţiune, este o mană cerească pentru cei care ne invidiază sau ne urăsc,
pentru a nu ne respecta şi preţui. Aşa a ajuns Ziua naţională a României, prilej pentru
guvernanţii unguri, de a ignora sau a lua în neserios acest eveniment.
După lungul prilej de vorbe şi de ipoteze, cum spune poetul, referitor la sărbătorirea zilei
naţionale, vin şi alte evenimente demne de atenţie. În data de 2 decembrie 2016, s-a publicat un

189
ultim sondaj al firmei „ Avangarde „ , care arăta că 68% dintre români, apreciază că ţara se
îndreaptă într-o direcţie greşită. Această mare nemulţumire a poporului, în condiţiile când la
alegerile din 11 decembrie 2016, intenţia de vot va fi de 43%, se va deconta pe principalele
partide politice astfel: PSD-43%, PNL-27%, USR-8%, ALDE-6%. După alte sondaje, ar intra în
parlament, la limită PMP şi PRU. Această poză de moment, a raportului de forţe pe scena
politică, explică îngrijorările şi nemulţumirile preşedintelui, care ar trebui să împartă puterea cu
partidele de stânga, fiindu-i spulberate şansele, de a avea parlamentul său ori să aspire la al
doilea mandat. Cum observăm, peste tot calcule şi iar calcule. Iar cetăţeanul este pus în situaţia
măgarului lui Buridan, care trebuia să aleagă între stogul de fân şi găleata de apă şi moare
însetat şi flămând, aşa după zeci de ani de dezamăgiri, nu prea ştie ce şi pe cine să aleagă.
Cu câteva zile înainte de data alegerilor, cu intenţia echilibrării raportului de forţe,
primul ministru Cioloş ( împins de preşedintele ţării ca lider neoficial al PNL-ului) a ieşit la
înviorare, declarând public că îşi asumă şi intră în campanie. Această zvâcnire este târzie, pare
oarecum obligat, nu convinge şi nu însufleţeşte. El în fapt, fiind o persoană care aşteaptă, să fie
„ muiaţi pesmeţii „ . A intrat şi într-un rol ridicol, în diversiunea „ mocirla „ , din care nu a ieşit
cu faţa curată. Această acţiune s-a desfăşurat în trei acte. În primul act, televiziunea antena 3 (
cu cea mai mare audienţă dintre televiziunele de ştiri ), este interzisă de a participa la o întâlnire
a premierului cu GDS ( grupul de dialog social, finanţat de la bugetul statului ) la sediul
acestora. Aparent premierul nu a avut nici un amestec în acest refuz. În actul doi, premierul
căutând să se facă plăcut asistenţei, face o glumă proastă, compară postul antena 3 şi
telespectatorii ei, cu o mocirlă, unde eşti obligat, să-ţi pui cizme sau să faci o baie la ieşirea din
ea. În actul trei, s-a contat pe victimizarea lui Cioloş, prin anularea invitaţiei premierului, la
postul menţionat. Conducerea televiziunii, nu a intrat în acest joc mocirlos, fiindu-ne astfel, pus
sub lumina reflectoarelor, un prim ministru derutat, şters, care părea că nu prea ştie sau a ştiut
ce se petrece în guvern şi cu atât mai puţin în ţară. Nu a fost un bun actor, pentru a mai produce
câteva kilograme de emoţie, de a atrage voturi. În fapt cum s-a dovedit la alegerile din 11
decembrie, „ mocirla „ , a fost o premoniţie, care l-a afundat atât pe Cioloş cât şi Partidul
liberal.
Dacă nu sunt aranjamente de fraudare a alegerilor, după unii comentatori politici,
preşedintele ţării ar trebui, să-şi remodeleze discursul şi atitudinea, pentru a putea coabita cu
stânga, ce pare că va câştiga alegerile.
Caracteristic pentru această campanie electorală, este că se cultivă ura, se invocă şi se
revendică ţara, multă laudă de sine şi o sărăcie lucie de idei şi de soluţii. Candidaţii apar ca nişte
păpuşi, mişcate cu sforile de la partid. Ne aşteptăm după cât caz se face de reformarea clasei
politice, de întinerirea ei, să avem un parlament nou, precoce după 27 de ani de la revoluţie. Din
păcate semnele sunt, că va rezulta un parlament născut la 7 luni, deci prematur, care va sta o
perioadă la incubator, ameninţat să ia unii microbi intraspitaliceşti ( a se citi vechi mentalităţi,
deprinderi ) iar până să iasă din convalescenţă, vor mai trece ceva ani din viaţa noastră. Dar să
nu amputăm încrederea şi să omorâm speranţa!
În ultimele zile de campanie electorală, se fac încă speculaţii, cum că se va crea un
moment emoţional sau un eveniment anume, din partea sistemului, având ca vârf de lance
preşedintele ţării, prin care se va influenţa rezultatul alegerilor. În fapt a fost o manipulare de
fiecare zi, prin care o informaţie incriminatoare pentru „ sistem „ , să fie acoperită sau scaldată
într-o diversiune sau alt eveniment, care să abată atenţia cetăţenilor. Reţinem în acest sens,
sărbătorirea în ziua de 9 decembrie 2016 , ziua anticorupţiei, când preşedintele ţării, şi-a
reafirmat sprijinul pentru şefa DNA, aflată într-o dificultate de imagine şi a invitat românii la

190
vot. Cu 2-3 zile înaintea votului, liderii PSD, sunt întâmplător la instanţe, pentru procese în
derulare.
Unde se merge pe stradă, în mijloacele de transport, în piaţă, cetăţenii îşi exprimă
deschis neîncrederea, este un fel de resemnare, cum că totul este aranjat şi greu de schimbat.
Aşa pentru informare, se prezintă la televizor, o evoluţie a prezenţei la vot. Dacă în anul
1990 a fost de 86,1%, scade apoi spre 50% în următorii ani, ca în 2008 să fie 39,2%, iar după
patru ani mai creşte puţin la 41,7%. După unii am fi în trendul european. Şi la votul prin
corespondenţă ( pentru diaspora ), introdus din acest an, din cei cca 9000 de înscrişi, doar
jumătate dintre ei au votat. Se va vedea prezenţa la secţiile de votare.
În ziua alegerilor, ministerul de interne, a mobilizat 45.000 de poliţişti, jandarmi,
pompieri. S-au instalat în secţiile de votare tablete, conectate la sistemul naţional de trasmisiuni
speciale şi camere video pentru monitorizarea inclusiv a numărării voturilor.
Pentru a da un exemplu electoratului, demnitarii ţării şi şefii partidelor politice, au venit
la vot în primele ore ale dimineţii.
Deşi suntem în plină lună decembrie, în ziua alegerilor a fost soare, vreme frumoasă, un
motiv în plus să credem că va fi mare aglomeraţie la urnele de vot. În primele ore ale dimineţii,
a fost un aflux de alegători, ce depăşeau aşteptările şi i-a făcut pe unii să prelimine o prezenţă de
excepţie la vot. Nu a fost să fie, pentru că în fapt, au fost matinali cei care au vrut să-şi ia de o
grijă, iar peste zi aglomerarea a cedat locul aşteptării. Din păcate în această zi tinerii au ales
plimbarea şi nu votarea. Manifestându-se apoi în mediul virtual, că bătrânii care merg la vot, le
îngroapă viitorul!! Ceea ce a făcut ca la închiderea urnelor, să se înregistreze o prezenţă de sub
40%, comparativă cu anul 2008, a celor cu drept de vot. Post factum unii au majorat procentul
prezenţei la 50%, având în vedere numărul mare a românilor plecaţi în străinătate ( când din
milioane de români plecaţi, au votat mai puţin de o sută de mii ).
Cum ne putem închipui, prin măsurile organizatorice şi de monitorizare a procesului de
votare, incidentele au fost nesemnificative. Agitaţie şi emoţii au fost la vârful partidelor politice
aflate în cursă şi în rândul candidaţilor de pe liste. Cum s-a exprimat un comentator politic,
votul din 11 decembrie 2016, poate fi considerat „ o revoluţie tăcută „ . Aceasta are mai multe
semnificaţii istorice, manifestate prin maturizarea elctoratului; îngheţarea în proiecte şi
rezistenţa la schimbare a partidelor politice; performanţele discutabile şi chiar negative ale
guvernanţilor; cu un stat potrivnic cetăţeanului prin „ sistem „ şi contextul internaţional, marcat
de mişcări împotriva globalizării şi de reafirmare a identităţii naţionale.
Chiar i s-a întors poporului, de la promisiuni neonorate, obsesia plagiatului, justiţie
televizată şi umilirea în faţa străinătăţii. Sigur este şi problema (lupta! ) corupţiei, care prin
excesele la vedere, este percepută în popor, mai mult ca o hărţuire şi chiar condamnare a unora
şi mai puţin spre deloc, recuperarea pagubelor şi a prejudiciilor. Mult voluntarism, exces de zel,
abuz de putere care compromite necesitatea eradicării corupţiei, rigoarea discursului unor
demnitari politici, este diluată de acţiunile în plan practic. Cât despre învăţămintele trase după
tragedia de la „ Colectiv „ , a fost un interes şi un entuziasm de moment, care s-a stins ca o
lumânare, care a luminat drumul unora, de a avea acces prin semiîntuneric la putere.
Nu putem scoate din ecuaţie, maniera de concepere şi desfăşurare a campaniei
electorale, când o parte dintre actori, au ales o strategie agresivă, de atac la persoană, cu multă
ură pe limbă şi în suflet, cu mesaje adresate trecutului şi nu viitorului, fără programe ce ar
presupune şi asumări de răspunderi. Au fost în fapt cei mai buni agenţi electorali, pentru
oponenţii lor, care au ales calea tăcutului şi făcutului. Votul popular, exprimat statistic, a

191
sancţionat derapajele de la democraţie, intoleranţa şi mimetismul unor politicieni sau instituţii
ale statului, cum că le-ar păsa de popor.
Considerentele de mai sus, au condus la tranşarea prin vot, ca Partidul Social Democrat,
să deţină majoritatea mandatelor în camera deputaţilor ( fără 11 mandate, nu are majoritate
absolută ) iar la senat fără 2 mandate nu face singur majoritatea. Poate cel mai important fapt
câştigat de PSD la aceste alegeri, a fost legitimitatea acordată de popor, cum că este un partid
reformat. Aşa se explică ponderea importantă a tinerilor, intelectualilor şi a celor din mediul
urban, care l-a votat. A fost spulberată percepţia, că este un partid votat doar de pensionari şi de
cetăţeni din mediul rural. O situaţie care responsabilizează PSD-ul, prin orizontul de aşteptare al
cetăţenilor activi ai ţării, dar care pune în dificultate opoziţia, care este defazată, cu reacţii
infantile şi fără soluţii la problemele cetăţenilor. În opţiunea electoratului, a contat mai puţin
ideologia şi mai mult programul şi dorinţa de a se trăi mai bine în România. PSD în alianţă
declarată cu ALDE, care a devenit partid parlamentar, poate propune prim ministru şi forma
guvernul. Dacă mai vine alături de ei UDMR şi alte naţionalităţi pentru sprijin parlamentar, se
măreşte frontul celor cărora poporul le-a transferat temporar puterea.
Opoziţia parlamentară, fiind formată de partide, care se pretind de dreapta,
înregimentează Partidul Naţional Liberal, cu mari pretenţii de a accede la guvernare, a scos un
scor de retrogradare, aşa a ieşit năucit şi frustrat din alegeri. Acest partid în criză de lideri
proprii, pendulând între doi lideri informali cum a fost primul ministru Cioloş şi preşedintele
ţării Iohannis, a făcut multă cotcodăceală şi ouă puţine. A fost sancţionat de electorat şi pus în
situaţia să-şi facă planuri de supravieţuire. Şi pentru aşi fixa şi mai bine neseriozitatea în
memoria colectivă, nu are onestitatea de aşi recunoaşte eşecul, adică să recunoască rezultatul
alegerilor, prin intrarea în jocul preşedintelui ţării, de a crea o majoritate făcută din bucăţele,
alta decât cea decisă de popor. Au intrat în rolul tragi-comic al soldatului japonez rătăcit în
junglă şi după ani de la terminarea războiului, el se mai considera combatant. PNL-ul în loc să-
şi trateze rănile şi să se organizeze pentru o opoziţie constructivă, recurge la tot felul de şicane,
la adresa câştigătorilor, în fapt asupra cetăţenilor. Ei încă se cred în campanie electorală, ceea ce
nu-i face mai credibili.
Pe slăbiciuni ale PNL- ului şi necesitatea de reprezentare a nehotărâţilor, a intrat în
parlament Uniunea Salvaţi România, un partid nou înfiinţat, fără ideologie, dar cu ambiţii să
facă politică. După unii acest partid ar fi ca un „ balon de săpun „ . Nici nu a primit candidaţii
lor mandatul de investitură şi au intrat într-un scandal intern, pe teme de cheltuirea banilor în
campanie, influenţa lui Soroş şi lucrături de scoatere din joc a unor lideri. Dar „ ce e val, ca
valul trece „ , cum spune poetul. Păcat, dacă nu erau o certitudine, puteau fi o speranţă!
În lada cu mere a opoziţiei parlamentare, a mai apărut un măr nu prea ecologic,
reprezentat de Partidul Mişcarea Populară, condus de fostul preşedinte al ţării, care după ce ani
de zile a fost în rolul „ împăratului Nero „ , pentru români, se visează prim ministru şi chiar
liderul opoziţiei. Deşi ocupă „ doar un colţ de masă „ în viitorul parlament, cum s-a exprimat un
lider al PSD-ului, Băsescu fiind cunoscut, că dacă îi întinzi un deget, îţi ia toată mâna, a intrat şi
el în jocul ocult al preşedintelui ţării, fie pe post de consilier sau intrigant.
Această redesenare a a scenei politice de către români, a adus pentru unii bucurie,
acordarea de încredere şi mandatarea cu putere iar pentru alţii supărare, un vot de blam şi un
timp de gândire, pentru a vedea unde au greşit şi de îndreptare.
În acest moment a istoriei noastre, dacă am trăi într-o ţară normală, cum mulţi români îşi
doresc şi dacă am fi animaţi de sentimentul onoarei şi al demnităţii, ar trebui recunoscut

192
rezultatul votului şi să-şi ocupe fiecare locul stabilit de popor. Dar se obişnuieşte greu omul, cu
a evita ameţeala succesului şi disperarea înfrângerii. Iar fairplay-ul, nu este o calitate înnăscută.
De aceea întâlnim cel mai curioase comportamente, la unele forţe implicate, dar nu
participante efectiv la alegeri, pentru a deturna voinţa şi sensul real al votului românilor. Vor
unii să obţină puterea prin uşa din dos, cu mijloace imorale. De altfel în istoria noastră recentă,
avem precedente, prin care câştigătorul în alegeri, prin soluţii imorale, aranjamente oculte, a
fost trimis în opoziţie şi alegătorii lăsaţi cu ochii în soare. Sau în anul 2012, prin implicarea şi a
unor instituţii ale statului, nu a contat votul a peste 7 milioane de români. De aceea după ce la
aceste alegeri, electoratul a fost destul de clar în exprimare, prin ceea ce se vede şi se simte
după vot, devine neliniştit şi temător, chiar indignat de demersurile preşedintelui ţării ( cu rol de
mediator!! ) şi a celor care nu-şi recunosc înfrângerea, pentru a se deturna sensul votului
românilor. Aşa că mult trâmbiţatul apel la unitate, solidaritate şi prosperitate, este deocamdată
un strigăt în pustiu. Nu avem modele şi nici croitori pricepuţi, de a lucra la un proiect pentru
ţară. Se pierd politicienii, în hăul orgoliului lui „ Eu „ şi ţara pierde oportunităţi iar cetăţenii îşi
irosesc viaţa. În mod fariseic se face mare caz, de legalitate şi moralitate. Praf în ochi şi piedică
pe la spate, pentru cei ce răguşesc, spunând că aşa nu se mai poate. Iar rezultatul alegerilor
locale, a fost cel mai bun barometru, pentru ce a urmat la alegerile parlamentare. Cine nu
înţelege dintr-o privire, nu va înţelege nici dintr-un strigăt în ureche sau „ o mie de cuvinte „ ,
cum spune varianta originală.
Preşedintele ţării, care se cam vede înconjurat de ape învolburate, a trecut la mai multe
runde de consultări ( deşi votul este clar ) cu partide şi lideri politici, pe faţă şi prin dos, ( gest
urât dar în România s-a mai practicat ) iar cei care au câştigat alegerile, sunt răbdători şi
acţionează în logica legii şi a interesului cetăţenilor. Cine va fi marele pierdant, în deplasarea a
ceasta cu două locomotive care circulă în sensuri diferite? În timp ce în România, se fac jocuri
de putere, care pot afecta stabilitatea ţării, se întâmplă lucruri în lume, ce ne fac să ne revenim
în fire. Nu mai departe decât în data de 19 decembrie 2016, au avut loc aproape concomitent
trei atentate teroriste în trei ţări din Europa, cu pierderi de vieţi omeneşti. Cum spune proverbul:
„ Ţara arde şi baba se pieaptănă „ .
După aceste bâlbâieli şi încercare de nesocotire a votului românilor, s-a constituit
majoritatea parlamentară, îndreptăţită să formeze noul guvern, cu propunere ca prim ministru, a
unei persoane deocamdată imaculată, până vor reuşi să o „ murdărească „ alţii, cum s-a şi
întâmplat. Liviu Dragnea perceput ca „ penal „ ( de corul preşedintelui ţării ), deşi a câştigat la „
recursul poporului „ , cum spunea Adrian Năstase, a ales calea să conducă şi să controleze
guvernul de la partid.
Preşedintele ţării pe o ambiţie personală sau influenţat de alţii, a ales să desemneze
premierul după Crăciun, aşa să se mai joace cu nervii românilor, să ţină de şase, pentru
guvernul tehnocrat să mai facă vreo nefacută ( cum s-a dovedit ulterior ) şi să intrăm în noul an
cu frâna pusă, pentru accesul la unele drepturi băneşti, a milioane de români. Aşa s-a mai
verificat odată proverbul: „ A fi mare nu-i mirare, a fi om e lucru mare !”
Dar să facem puţină istorie, pentru a vedea cum s-a ajuns într-un anumit impas. După ce
alianţa PSD-ALDE, a dovedit prin numărul de mandate în parlament, că deţine majoritatea,
ceea ce-l îndreptăţea pe Liviu Dragnea preşedintele PSD, să aspire la postul de prim ministru. O
lege contestată de mulţi jurişti, ca fiind neconstituţională, care interzicea canditatura la această
funcţie, pentru cine are o condamnare, a făcut ca acesta să respecte legea şi să nu forţeze.
Acestea au fost auspiciile, care au obligat coaliţia parlamentară majoritară, să vină cu altă
propunere, în persoana lui Sevil Shhaideh ca prim ministru. Este membră PSD, nu prea rodată

193
în politică, dar recunoscută ca expertă în domeniul administraţiei, îndeplinind mai multe funcţii
în guvern, până la rang de ministru. La consultările de la Cotroceni, preşedintele Iohannis, deşi
a fost puţin surprins ( cum au declarat cei de faţă ), se părea că a acceptat tacit propunerea
coaliţiei majoritare, intrându-se chiar în detalii, pentru organizarea investirii guvernului. Mai
mult preşedintele, sună pe Sevil Shhaideh, pentru a se pregăti în vederea unei convorbiri,
înainte de desemnare. Nu era nici un semn, că nu toată lumea joacă cinstit şi în interesul
cetăţenilor ţării.
Numai că preşedintele a intrat într-o răzgândeală suspectă, întâi cu amănarea desemnării,
după Crăciun, apoi a comunicat sec de la palat, preţ de secunde, că nu acceptă propunerea
iniţială şi că aşteaptă altă propunere. Explicaţii nu a primit nici presa şi nici Shhaideh, de ce nu
este acceptată. În timpul de gândire luat de preşedinte şi comunicatul acestuia, cu o decizie fără
explicaţii, s-a declanşat în ţară o paranoia naţională. Oficinele de propagandă aservite
preşedenţiei, poate şi altora, au trecut la desfiinţarea ca persoană a lui Sevil Shhaideh,
incluzându-i la pachet familia prin căsătorie ( soţul fiind sirian ), cu cele mai străvezii acuzaţii,
până la faptul, că investirea ei ca premier ar fi „ pericol pentru securitatea naţională „ . Au fost
reacţii şi în presa internaţională, nu prea favorabile preşedintelui, acuzându-se o atitudine
discriminatorie, iar cei din majoritatea parlamentară îndreptăţiţi să facă guvernul, aveau
suspiciunea că preşedintele joacă cu ei la cacialma. Chiar se gândeau, pe baza declaraţiilor
publice a liderului ALDE şi preşedinte al senatului, că preşedintele s-a exprimat într-o întâlnire
informală, că „ este într-un război total cu PSD-ul şi nu va numi premier de la ei „ ,
alimentându-se neîncrederea, solicitând pentru o nouă propunere asigurări suplimentare.
Pe întârzieri nejustificate ( după alţii în limita prevederilor Constituţiei, dar nu al bunului
simţ ) a instalării noului guvern şi o evidentă jignire a electoratului votant, care îşi vedea
sechestrat votul, a apărut vânturată în public şi posibilitatea suspendării preşedintelui. Liderul
PSD a insinuat, că preşedintele chiar îşi doreşte suspendarea, pentru a se reinventa!
Poziţionarea ambiguă a preşedintelui, a expus-o în mod nedrept pe Sevil Shhaideh, unor
comentarii murdare, până la ameninţarea cu moartea. Poate nici PSD-ul, nu a fost prea inspirat
cu această propunere. O situaţie care invita preşedintele la explicaţii, eventual chiar scuze, care
nu au venit. Aşa cum şi organele statului, au intrat într-o selenzio stampa, lăsând pe alţii să-şi
dea cu părerea şi chiar să ameninţe, făcându-se praf liniştea şi demnitatea cetăţeanului, în slujba
căruia pretind că lucrează.
În această tensiune orchestrată şi indusă în societate de preşedinte ( ce păcat, a pierdut o
oportunitate, de a fi deasupra unor slăbiciuni umane ), s-a aliniat în front şi opoziţia în devenire,
reprezentată în special de PNL, care antrenaţi încă din campania electorală, au început a fi o
prelungire a gândirii preşedintelui ţării, mai mult făcând zid în jurul lui, deşi nu este ameninţat
decât de propriul orgoliu.
Această păgubitoare atitudine de bun plac, unii susţinători ai preşedintelui, o explicau
culmea prin milioanele de voturi luate de acesta, de la români, care nu s-ar compara cu voturile
obţinute de majoritatea parlamentară. Dar acele milioane de voturi, nu sunt o rezervă conservată
de timp. Este mai mult un CEC în alb primit de preşedinte, pentru care au fost nişte aşteptări. A
fost făcut mare şi urma să demonstreze că este şi bun. A consumat preşedintele creditul, fără aşi
achita ratele, stabilite prin contractul social, dovadă că s-a prăbuşit pe scara încrederii
cetăţenilor. Aşa se face caz, pe ce a fost şi nu pe ce este şi că lumea se schimbă iar preşedintele
este defazat, iar „ sfătuitorii „ de ocazie îi fac un mare rău. Preşedintele ca factor de imagine a
ţării, a devenit o verigă slabă, este sufocat de micimile omeneşti şi menţine dihonia în societate.

194
 Suprapunând tot felul de vorbe, peste tăcerile preşedintelui, PNL-iştii, au persistat de a
demonstra, cât de departe sunt de interesele cetăţenilor, indiferenţi la drepturile omului şi
nepreocupaţi de viitorul lor politic. Încă aşa miopie politică şi yesmeni constituiţi într-un cor
dada-ist, este greu de acceptat şi de găsit, la un partid cu pretenţii şi rădăcini istorice.
În peisajul acesta selenar, o figură şi o voce aparte, este fostul preşedinte Băsescu, care
vrea să fie mereu în faţă, să aibă ultimul cuvânt, să vină cu argumente nesocotite în fostul său
mandat, oarecum surprins de câte răutăţi sau făcut sub patronajul său, cu o evidentă
desconsiderare faţă de cetăţean ( pentru el politica, a fost o joacă cu alţii, pe seama celor mulţi )
şi drogat de putere. Este preocupat să-şi prelungească imunitatea juridică, face gesturi teatrale,
afirmaţii nesusţinute de realităţi, de multe ori răuvoitoare. Binele general, nu este punctul său
forte, apare ca un cocoş, care dă ora exactă pe la diferite televiziuni şi apoi se retrage în colivie.
Mulţi spun că nu ţin cont de părerea sa, dar vorbesc despre el ca să îi ţină de urât şi să crească
audienţa.
În nebunia asta generală, este greu să găseşti un cap limpede, sau să apară de undeva, „
un sol de pace, c-o naframă-n vârf de băţ „ ( citându-l pe M. Eminescu ), pentru că mass-media
împărţită după criterii doar de ea ştiute, pe cât posibil cât mai ferite de adevăr, dreptate, bine şi
alte valori, care sunt bolovani grei în raniţa fiecărui muritor, nu face altceva decât să aprindă
focuri deja stinse, să reîncălzească ciorbe înnăcrite de mult timp, să incite părţile în dispută, să
abată atenţia de la problemele reale şi prioritare pentru cetăţeni, să-i perie pe nedrept pe unii şi
să-i demonizeze pe alţii. Tocmai în aceste zile un jurnalist cu vechime în presă, a făcut o
invitaţie publică, ca un fel de moratoriu, ca antidot, pentru ura care colcăieşte în societate, să
încerce presa a pune „ batista pe ţambal „ . O batistă mai găsim noi, dar depinde a cui este
ţambalul sau pianul şi cine l-a acordat.
Sigur în această eclipsă totală de deşteptăciune, în care se află ţara, guvernul tehnocrat în
fuga facerii bagajelor, pentru plecare, poate să mai ia decizii, care să afecteze viaţa românilor,
pe moment sau în timp, fără aşi mai pune problema consecinţelor şi a răspunderii. În negura
aruncată peste ţară, se pot fura lesne „ caii „ . Cum spune cântecul „ Căpitane de judeţ „ : „
Spune-mi moş cu barba sură. Spune-mi caii când se fură. Of of of of, când e negură şi ceaţă,
Atuncea caii se-nhaţă „ . Ca să avem şi un exemplu, numai ce a izbucnit un scandal naţional, că
tehnocraţii, au moşmăit o „ gaură „ la bugetul anului 2016, de peste 10 miliarde lei, care ar
putea avea repercursiuni în bugetul anului 2017. S-a ajuns astfel, până la constituirea unei
comisii parlamentare de anchetă. Au mai lăsat tehnocraţii şi alte „ bombe „ cu explozie
temporizată, cum ar fi neasigurarea stocurilor energetice pe perioada de iarnă, la cărbune şi gaze
naturale. Cât amatorism, neglijenţă şi poate şi altceva!!
În timp ce preşedintele ţării îşi mai ia o pauză de reflecţie, majoritatea parlamentară
fierbe în suc propriu, jurnalişii sunt în goană după ştiri pe surse, cetăţenii cheltuiesc pe datorie,
pe seama banilor, care cred că îi vor primi. Cu alte cuvinte, unii se fac că lucrează şi alţii îi cred
pe cuvânt, pământul destul de sensibil la aceste jocuri fără fairplay, s-a cutremurat cu o
magnitudine de 5,3 grade, doar, doar, vor şuta la poartă guvernanţii şi nu în afara terenului.
Până şi leul românesc, pe motive politice, a intrat în deshidratare.
Agenda zilei este ocupată, în exces, de dezvăluirile unui fost parlamentar, membru al
comisiei parlamentare de control al SRI, patron de TV, aflat sub control judiciar, după un dosar
penal întocmit de DNA. Serialul de denunţuri şi autodenunţuri, prezentate la TV de fostul
parlamentar, a pus pe jar o ţară întreagă, mai puţin unele instituţii ale statului, care vor să ducă
în derizoriu aceste declaraţii, este chiar o oarecare imobilitate şi lipsă de reacţie din partea
autorităţilor, ceea ce conturează ideea pătrunsă în mentalul colectiv că „ binomul este polinom „

195
, care se autoconservă şi se autosusţine. Aceste declaraţii care au inflamat mass-media
românească şi nu numai, se referă la lucuri necurate din sfera serviciilor şi a justiţiei şi ingerinţa
lor în obstrucţionarea şi chiar anhilarea politicului şi a mediului de afaceri românesc. Ţintele lui
Ghiţă, sunt generalul Coldea, prim adjunct al directorului SRI şi Koveşi şefa DNA, persoane
uitate de mulţi ani pe funcţii numite, care au acumulat în timp un mare capital de informaţii
despre români cu funcţii sau fără, folosite în momente conjucturale şi pe interese care afectează
democraţia, drepturile şi libertăţile omului. Frige cartoful şi nu se grăbeşte nimeni să-l ţină în
mână. Sunt semnele unui cutremur statal, care poate fi doar temporizat, dar nu înlăturat. Trăim
de ani buni pe o mare minciună, care într-un final va face implozie.
Revenind la filmul evenimentelor în derulare, majoritatea parlamentară, comunicând cu
preşedintele ţării, prin presă şi prin tăcere, trimite la Cotroceni o altă propunere de prim
ministru, în persoana lui Sorin Grindeanu, un tânăr de 43 ani, crescut în PSD, cu ceva
experienţă în administraţie.
Dar şi acest început de normalitate, este prezentat în spaţiul public, în cheie războinică.
Pe de o parte neîncrederea majorităţii parlamentare în preşedinte şi menţinerea intenţiei de
suspendare a preşedintelui iar pe de altă parte un cor al casandrelor, cum că va fi refuzată şi a
doua propunere de premier, de către preşedinte ori va fi amânată desemnarea pentru anul viitor.
Această suspiciune, a pornit de la faptul, că preşedintele a chemat la Cotroceni, premierul
propus, urmând după aceea iar tăcere. În ce ţară trăim?!
Interesant ce reacţie poate da, amestecul tăcerii cu fierbierea, în irosirea timpului,
pierderea unor oportunităţi şi tocarea nervilor celor implicaţi, fie şi ca spectatori. Asistăm la un
spectacol de dragul politicii, cu interese egoiste şi cu alegători ignoraţi şi jigniţi.
Aşa constatăm că la 10 zile de la alegeri, propunerea pentru prim ministru este refuzată,
iar după alte 10 zile, când coaliţia majoritară se pregătea să apese pe „ butonul nuclear „ de
suspendare a preşedintelui şi erau semnale că se pregătesc manifestaţii în stradă, preşedintele
anunţă printr-un SMS adresat lui Sorin Grindeanu, că îi urează succes. O desemnare de prim
ministru, atipică, marca Iohannis.
Curat ca în opera lui Caragiale: „ Cinci care de lemne, fier curat, pentru şcoala de fete” (
dar după ce a trecut iarna ). Pentru români a trecut anul, fără instalarea noului guvern şi ţara nu
are buget aprobat pentru anul 2017. A reuşit preşedintele ţării, ca la viitorii parteneri impuşi de
electorat, să le strice atât sărbătorile de Crăciun, cât şi cele de Anul Nou. Cui folosesc aceste
demonstraţii de forţă? S-a convenit apoi pe cale mutuală, întâi cum este normal la noi „ pe surse
„ , ca în data de 4 ianuarie 2017 să fie investit noul guvern. Ce face „ guvernul „ paralel de
consilieri de la Cotroceni, nu are nici o răspundere?
Au constatat până la urmă românii a n oară în ultimii ani, unde poate duce supărarea şi
hachiţele unui preşedinte, o Constituţie făcută pentru oameni normali, o societate divizată şi
nesocotirea votului cetăţeanului.
După acest somnambulism politic, sunt părerologi care susţin că circul făcut de
preşedintele ţării, a fost un joc de imagine, care a echilibrat balanţa cu cei ce reprezintă noua
putere. Îi contrazice faptul, că încrederea în preşedinte a scăzut la 20% în rândul cetăţenilor.
Cred că mai mult au devenit, două linii paralele, cele două forţe nu se întâlnesc nici la infinit şi
interesele ţării sunt pierdute pe drum.
Nu putem trece peste ceremonia de investire a noului guvern, când preşedintele s-a
comportat ca un copil care a pierdut jucăriile. A avut un comportament arţăgos, nepoliticos,
chiar răutăcios. Parcă spunea „ vă arăt eu vouă! „ . Era un om din alt film, a părăsit salonul
înaintea musafirilor. Nu poate fi preşedintele „ nostru „ , lucid, raţional şi imparţial.

196
 Are nevoie ţara de linişte, dar este greu de înţeles pentru preşedinte. Merge preşedintele
ţării, la Consiliul Superior al Magistraturii ( nou constituit ) şi asmute pe faţă magistraţii
împotriva politicienilor. Dă şi exemplul unor ţinte concrete. Pune presiune pe magistraţi ( unde
este independenţa justiţiei?! ). El condamnă fără judecată, ignoră prezumţia de nevinovăţie şi
nesocoteşte votul cetăţenilor. În expresia des întâlnită la preşedinte: „ Eu nu admit !”, se vede
limpede registrul îngust de percepţie şi gândire. Îl aşteaptă totuşi românii pe preşedintele
Iohannis, să revină în România.
După instalarea noului guvern, s-a intrat astfel în logica unui nou ciclu electoral, când
are importanţă cum ajungi sus, dar mai important este să te menţii. Sunt încurajatoare direcţiile
de acţiune a noii guvernări, de a face să trăiască românii într-o ţară normală, cu rânduială şi
disponibilitatea de a face ceva şi pentru oameni. Dar vor fi lăsaţi să lucreze pentru ţară?
Sunt totuşi semne, că este un moment de inflexiune, reflecţie şi acţiune pentru ţară, se
ivesc zorii unui nou început, după revoluţia tăcută a românilor din 11 decembrie 2016. Nu
numai noua arhitectură a puterii politice, este un semn, ci şi faptul că au început să sară
capacele, de pe oalelele sub presiune, în care ani buni a fost sechestrată puterea, siluită
democraţia, denaturat adevărul, vămuită dreptatea şi monitorizată libertatea. Este oarecum o
aliniere a „ planetelor „ , care încurajează şi susţine schimbarea. Până şi numerologii, ne
atenţionează că este un moment de resetare socială pentru România, dacă adunăm cifrele anului
1989, dau cifra 27, număraţi anii de după revoluţie, dau tot 27, această sincronizare ne invită la
o nouă numărătoare, care nu se poate face decât după o prealabilă măturare. Alo, alo, alo!
invocat de Ceauşescu din balcon, la revoluţia din anul 1989, trebuie repetat acum, ca un
avertisment în urechile „ sistemului „ , care a deraiat ţara de la mersul ei logic şi firesc, venit de
această dată de la popor, care nu mai vrea şi nu mai acceptă surogate. Vor fi aleşii demni şi
conştienţi de momentul istoric?
Rămâne să ne convingă noii guvernanţi, că merită să credem în România şi de ce nu, în
ei. S-au înşelat de multe ori românii, prin votul acordat, să sperăm că acum au tras o carte
câştigătoare. Chiar merită! Nu întâmplător, se întrebau europarlamentarii, Norica Neculai şi
Mircea Diaconu: „ Dacă în România este cea mai mare problemă corupţia sau prostia?
Răspunsul lor înclină spre prostie.
Este incredibil, cât de uşor ne dăm noi românii, cu stângul în dreptul! Numai ce a avut
loc o revoluţie tăcută, înfăptuită de românii care au ieşit la vot şi au optat pentru o majoritate
perlamentară, cu un program de guvernare pentru o ţară normală, că nici după 20 de zile de la
instalarea noului guvern, „ strada „ să ne ofere o nouă „ revoluţie „ zgomotoasă, cu revendicări
diverse, până la limita răsturnării ordinii de drept, statuată prin alegeri democratice.
Prin caracterul paşnic, aparent spontan, ieşirea în stradă în special a tinerilor, ce îşi
strigau în gura mare angoasele, frustrările şi temerile, existau în fapt toate ingredientele unei
revoluţii morale, care din păcate a fost înăbuşită, de politică, manipulare, isterie şi prostie. Peste
tot şi peste toate, a rămas totuşi aprinsă flacăra civismului la români ( care i-a molipsit şi pe
alţii, francezi, albanezi ), care direcţionată spre ţinte nobile şi de interes naţional, ar impune în
spaţiul politic românesc, democraţia participativă.
Sunt necesare multe şedinţe de exorcizare, pentru a se purifica această mişcare a
tinerilor şi nu numai a lor, ce ne oferă un paradox, deşi sunt laolaltă în marş şi în piaţă, ei sunt
singuri, gândesc şi simt diferit, în atitudine şi mesaj este multă ură, chiar răutate, cu un deficit
evident de ascultare, dialogare şi asumare. Şi poate cea mai nedorită situaţie, este că în pornirea
lor emoţională, nu au pe deplin înţelegerea, de ce? şi pentru ce protestează?

197
 În timp s-a creat o prăpastie uriaşă între generaţii, este de fapt neputinţa unora şi revolta
altora, că ţara nu mai dă înainte şi românul este tot mai sărăcit şi fără speranţă. Lupta înpotriva
corupţiei, s-a metamorfozat într-un slogan, o armă politică, folosită de organele de forţă ale
statului, pentru aşi masca ineficienţa şi dezinteresul în recuperarea pagubelor aduse ţării. Sunt
şanse să ne revenim ca popor, să ne domesticim emoţiile şi să ne reactivăm raţiunea, decriptând
mesajele date prin prezenţa copiilor în stradă şi oferirea de flori la jandarmi. Apoi are şi
aşteptarea o limită, au trecut totuşi 27 de ani de la revoluţie.
Să facem o radiografie, a acestei drame naţionale, din perspectiva personajelor
individuale şi colective participante şi a rolurilor asumate.
Începem cu preşedintele ţării, aflat într-un deficit de încredere din partea cetăţenilor,
care nu recunoaşte rezultatul alegerilor, plin de orgoliu şi de răutate, dispus să dea „ foc „ la
ţară, să învrăjbească românii între ei şi să-i trateze cu dispreţ pe cei care nu sunt românii „ lui „ .
Preşedintele este secondat, de partidele de opoziţie, care au pierdut alegerile şi se
comportă ca nişte avortoni politici, nu-şi recunosc înfrângerea, duc dezbaterile din parlament în
stradă, au un limbaj agresiv, incitator şi fac o opoziţie neconstructivă.
Spatele acestor forţe, programate a fi pe „ contra „ la politica noului guvern, este
asigurat de o parte a sistemului de forţă a statului, format din unele organe de justiţie şi de
informaţii, care îşi depăşesc atribuţiile, urmărind să-şi conserve şi să-şi impună puterea şi să
iasă de sub controlul societăţii.
Pe de altă parte avem o majoritate parlamentară, rezultată din votul popular, cu un
guvern legitim, care face din plecare greşeli impardonabile, de comunicare şi explicitare a unor
decizii, creând nelinişti în popor şi speculaţii din partea celor care se văd ameninţaţi de
schimbare.
Fitilul detonării conflictului, dintre actorii implicaţi în această dramă, este aprins şi
întreţinut de mass-media, în special de unele televiziuni. Televiziunile au făcut ca această
mişcare să fie vizibilă şi spectaculoasă, prin diferite efecte manipulatorii, pirotehnice, mai mult
de incitare, decât de calmare a spiritelor. După unii, nu este exclus să fi fost şi forţe străine
interesate să agite spiritele şi să profite de situaţie.
Astfel s-a oferit un prostesc pretext, denaturat şi hiperbolizat, de inamicii unei bune
guvernări în România, care a pus în mişcare o lume uşor de inflamat prin facebook, care în
mare majoritate nu a fost la vot ( considerând că nu au cu cine vota ) şi pe fondul unei
solidarităţi colective, de generaţie, au ieşit românii cu miile în stradă, animaţi din plecare, de un
acut simţ al dreptăţii şi din dorinţa de a a se pune în slujba binelui.
Odată pornită morişca protestelor, au apărut la interval profitorii, care au trecut la
confiscarea „ revoluţiei „ . Uşor de recunoscut, prin acţiunile lor de a întreţine şi intensifica un
foc aprins, pentru a se „ purifica „ şi aşi acoperi păcatele, externalizarea problemelor interne din
ţară, prin reclamaţii la „ înalta poartă „ şi prin acţiuni de intimidare şi de forţă asupra ordinii şi
puterii legale din ţară. Aşa a apărut evident, cum unii vor să dispună ilegal şi chiar imoral de
putere. Au realizat în timp oamenii, că sunt manipulaţi şi exploataţi emoţional, pentru a se
întreţine un anumit haos, ce poate compromite intenţii nobile şi un anumit ideal social.
În circumstanţele de mai sus, este legitimă întrebarea: Până unde putem merge, de a ne
face rău singuri?
Un lucru este cert, că această revoluţie morală, este abia la început. România a intrat în
altă etapă, când va conta mai mult, vocea cetăţeanului de rând.
În acest capitol în care ne-am propus, să tratăm prostia din perspectivă civică,
manifestată în România şi în lume, am putut constata cum se poate metamorfoza prostia,

198
potenţată de exacerbarea orgoliului omenesc, manifestată prin exces de putere, manipulare şi
exerciţii de imagine şi imaginaţie, hărţuiri, şicane, diversiuni, până la terorism, care să inducă
teamă, să semene ură şi chiar moarte, în rândul celor pe care „ aleşii „ , ar trebui să-i conducă şi
să-i protejeze, de molima prostiei, travestită în cele mai curioase forme, care a contaminat
lumea, nu doar din România, ci de pretutindeni.

199
 CAP. 11. PROSTIA CA FAPT COTIDIAN

În fiecare zi suntem împresuraţi şi agresaţi de prostie, în forme mai mult sau mai puţin
subtile, elaborate, ridicole, ofensatoare şi chiar brutale. Cum s-ar spune, vrem nu vrem
consumăm prostie, în orice moment din proprie iniţiativă, oferită sau impusă de alţii, ca un
element indispensabil al vieţii noastre, ca şi aerul pe care îl respirăm.
Sigur fiecare individ se poate raporta diferit la această stare de fapt dar în cele mai
multe situaţii, nu prea poate schimba mare lucru şi termină prin a accepta, a se irita, a
condamna, a ironiza ori a refuza ofertele prostiei. Vă previn, că în cea mai mare aglomeraţie de
deşteptăciune, convenim să-i spunem normalitate, tot găsim un filon de prostie. Nu înseamnă că
ne împiedicăm de ea, noi mergem mai departe, numai că prostia prin omniprezenţa ei, uneori ne
inundă, alteori apare ca un vânt de evantai dar nu concepe nicicum să nu se facă prezentă, fie şi
în treacăt prin viaţa noastră. Noi nu căutăm să o condamnăm şi să o punem la stâlpul infamiei,
ci semnalăm că există şi am fi ipocriţi să spunem că nu-i simţim prezenţa, cu bunele şi cu rele
ei.
Vă propun să facem o descindere în lumea prostiei asortată şi cu nebunie, pentru a
susţine adevărul celor menţionate mai sus, alocând o zi din viaţa noastră, eu mă ofer să vă fiu
ghid, acceptând experimentul pe mine însumi.
Mă scol dimineaţa şi pentru a vedea cum va fi vremea ( o motivare des întâlnită pentru
a ne masca curiozitatea pentru informare ) deschid televizorul. Printr-un spot publicitar suntem
atenţionaţi să facem zilnic 30 de minute de mişcare şi să consumăm doi litri de lichide. Un hâtru
ar întreba, de ce nu s-a precizat dacă să fie apă sau vin. Măi da neajutorat a mai devenit omul,
dacă trebuie să-l îndrumăm şi în aceste amănunte! Peste zi i se spune omului şi cum să respire,
să mănânce, să se îmbrace şi să se relaxeze. În minutele următoare vin o avalanşă de ştiri, care
îţi strică ziua de dimineaţă. Într-o localitate din ţară, şapte tineri au violat o elevă de liceu.
Brute, animale, criminali, ar spune orice om de bună credinţă, cu un elementar bun simţ şi frică
de Dumnezeu. Asta aşa ca să ne aflăm în treabă, pentru că judecătorii hotărăsc, ca tinerii să
rămână liberi, să poată sfida concetăţenii şi să ţină în continuare sub presiune psihică familia
victimei şi a victimei. Aceiaşi atitudine au avut oamenii legii şi faţă de alţi patru tineri din altă
localitate, care au violat o tânără chiar în ziua majoratului ei, de faţă fiind şi o copilă de 14 ani.
În alte două localităţi din ţară, doi tineri şi-au ucis cu sânge rece prietenele, unde de asemenea
disperarea părinţilor, nu a impulsionat oamenii legii, în promptitudine, exigenţă şi corectitudine.
O femeie mamă a doi copii, este ucisă de patru tineri, pe presupunerea că ar avea la ea bani şi
aici organele legii au tergiversat, i-au lăsat pe presupuşii făptaşi în libertate, spre nedumerirea
celor din localitate şi inducând frică, neputinţă şi indignare în familia victimei. S-au uzat filtrele
societăţii cât şi instrumentele de ţinere în funcţiune şi de control ale acestora. Sunt fapte duse la
extrem, pe fondul lipsei de ocupaţie şi de educaţie. Mai mult în cazul violurilor, reacţia
victimelor şi a opiniei publice este întârziată şi denaturată. Victima de frică, din pudoare,
păstrează tăcerea iar cei din jur, în loc să o apere, o acuză pe mentalitatea din povestea “ Scufiţa
Roşie “. “ Dacă Scufiţa Roşie, nu făcea gălăgie prin pădure, nu apărea lupul! “ Dar în cazul
răpirii de pe stradă, ducerea victimei pe un câmp, în locuri dosite şi năpustirea asupra ei, chiar
nu mai sunt circumstanţe atenuate pentru asemenea acte de sălbăticie şi barbarie. Statisticele
arată că în România sunt şapte violuri pe zi ( din cele declarate ) şi în Bucureşti un omor la trei
zile.

200
 Dar ca să nu ne ţină doar în acest registru, apar apoi imagini la televizor cu mascaţii
care descind la mai multe locaţii din ţară, la suspecţi de evaziune fiscală, diferite fapte de
sifonare a banului public şi corupţie. Pentru a fi mai convingători, sunt arestaţi doi parlamentari
şi un om de afaceri, pentru acuzaţii de luare de mită, trafic de influenţă, spălare de bani şi de
constituire a unui grup infracţional organizat pentru acţiuni mafiote. Toate acestea se transmit
dimineaţa direct la televizor, să aibă un impact emoţional cât mai mare, arătându-se că justiţia (
în special procurorii ) lucrează. În parcursul timpului, se face şi o evaluare a pagubelor pentru
ţară, săvârşite de către cei arestaţi în serie, într-o anumită perioadă, care ajung la miliarde de lei
şi trec anii, când aproape uită lumea şi nimeni nu informează poporul, câţi bani s-au recuperat.
Pentru că în multe situaţii pagubele sunt închipuite ori exagerate, iar unele acţiuni de căutare a
banilor furaţi, sunt doar mimate. Aşa că multe din aceste acţiuni, sunt exerciţii de imagine, praf
în ochi la mulţime şi boala corupţiei ia amploare, făcând noi “ victime “. Sunt şi alte ştiri, dar
deja mintea ne-a fost ocupată şi deşi ne sunt prezentate şi alte realităţi din ţară, ele nu mai apar
interesante şi relevante. Pe cale de consecinţă, închid televizorul şi plec la serviciu.
Ies din apartament, cobor pe scări şi la holul de la etajul următor, într-un colţ, cum se
întâmplă frecvent, erau câteva sacoşe cu gunoi menajer. Intrigat că obrăznicia aceasta persistă,
când nu se poate ajunge până la containerul de gunoi, caut într-o sacoşă şi apare la vedere un
plic, de unde aflu că autoarea acestei fapte, este o persoană venită recent în bloc şi care învaţă
greu regulile unei bune convieţuiri. În alt plan, o vecină care ieşea din bloc, mă informează în
fugă, că nu s-a dat de urma administratoarei de la blocurile din zonă, care a delapidat peste 150
milioane de lei vechi, din banii pentru utilităţi şi a plecat în Italia. Paguba va fi până la urmă,
acoperită de locatari. La uşa de la intrare în bloc, un geam era spart, probabil de un uituc al
cartelei de la intrare ori de un răufăcător.
După această gimnastică a minţii şi a sufletului de dimineaţă, ies în pas vioi în stradă.
Mergând pe stradă mi-a atras atenţia că doamnele şi domnişoarele, fără excepţie, defilau cu
poşetele trase în faţă ( o prevedere pentru hoţi, cum sunt şi atenţionările scrise şi vocale, din
mijloacele de transport public, să ne păzim telefoanele mobile, pentru că sunt cele mai uşor de
furat ). Aşa poate se şi explică faptul, că tot mai mulţi români cumpără mărfurile cu cardul şi nu
cu bani numerar. Şi apoi paza bună, trece primejdia rea.
Cum mă deplasam pe stradă, într-un loc aparent fără probleme, se aude deodată poc şi
apar la vedere, două maşini care s-au pupat din lateral între ele, până s-a îndoit tabla caroseriei.
Coboară din maşina care ieşea dintr-o parcare din dreapta, un bărbat ( se pare că a fost cam
grăbit, poate şi nervos ), care pe moment şi-a pus mâinile în cap. Din cealaltă maşină, a coborât
o femeie, cu telefonul mobil în mână ( care cred că a fost principalul vinovat, ce a distras atenţia
femeii ), care se uita năucă în părţi.
Grăbindu-mă să ajung la serviciu, urc în primul mijloc de transport. O primă constatare,
locurile rezervate pentru bolnavi, femei gravide sau cu copii în braţe, bătrâni, erai toate ocupate
de tineri, care butonau de zor la telefoanele mobile, şi cum este de înţeles persoane îndreptăţite
de reglementări şi de bunul simţ, să stea pe scaun, stăteau în picioare. Rezervarea este o regulă,
dar cine o respectă? Mai zic unii: “ Este dimineaţă, să mai stea şi bătrânii ăştia acasă! “ De fapt,
merg şi ei la serviciu, să-şi ia în primire nepoţii. După parcurgerea a două staţii de autobuz, un
bătrân începe a striga în gura mare, că i s-a furat portofelul, în jurul lui câţiva tineri îl tachinau
şi chiar îl sictireau, acuzându-l că este beat. Apropiindu-se o altă oprire a autobuzului, bătrânul
se agita, îl arăta cu degetul pe presupusul făptaş, se uitau cu milă şi înţelegere mai mulţi bărbaţi
la el, dar nimeni nu a intervenit. La staţia următoare, grupul de tineri gălăgioşi a coborât,
aruncând priviri sfidătore spre cei din autobuz şi lăsându-l pe bătrân în durerea lui.

201
 Deseori constatăm, că mijlocele de transport în comun, sunt un fel de spitale volante sau
circuri ambulante, dacă luăm în seamă comportamentele deviante ale unor semeni, sub aspectul
gesturilor, a tonului, a vocabularului folosit şi a nesocotirii unor reguli elementare de bună
creştere, până la acte de violenţă.
Pentru a ajunge la serviciu, am de traversat şi o trecere de pietoni. Este dimineaţă, lumea
se grăbeşte. Semaforul este pe verde, dar din dreapta vine un bolid de maşină, cu muzica dată la
maxim, nu opreşte la semafor şi ia în plin o bătrână care trecea regulamentar strada. O viaţă de
om, secerată într-o clipă de un tânăr teribilist, cu mintea în ceaţă de la aburii băuturii, cum s-a
dovedit la analiză. Din păcate sunt multe asemenea accidente, făcute de tineri aflaţi sub
influenţa alcoolului ori a narcoticelor. Astfel îşi pun în pericol propria viaţă şi pe a altora.
Substanţe euforice, cu o denumire aparent neagresivă, ca etnobotanice, consumate atât de băieţi
cât şi de fete în discoteci şi alte locuri publice, apoi urcarea la volanul maşinilor, sunt
răspunzătoare pentru multe tragedii individuale sau de grup.
Înainte de anul 1989 şi un număr de ani după aceea, era un moft ca elevii din clasele
primare, să fie aduşi sau duşi al şcoală, de bunici sau părinţi. Se crea o atmosferă în jurul
acestor copii, că sunt alintaţi şi în mare măsură neajutoraţi, faţă de cei care umblau cu cheia de
la casă la gât. În prezent acest obicei, a devenit o necesitate, aşa cum am constatat astăzi, în
staţiile de autobuz şi în mijloacele de transport, marea majoritate a copiilor de şcoală, erau
însoţiţi de părinţi ( poate unii au tras o fugă de la serviciu) sau de bunici. Se întâmplă în şcoli
evenimente nedorite, de la bătăi, la răpiri sau batjocoriri a copiilor şi de aceea se caută
prevenirea acestor fenomene. Ne-am pricopsit şi noi cu ce se întâmplă la alţii, unde este chiar
mai rău. Aproape săptămânal aflăm la televizor, cum un descreierat din America, a ameninţat
sau chiar a executat cu focuri de armă, elevi, studenţi sau profesori din diferite şcoli. La ei s-a
ajuns până acolo, că părinţii au început să facă cu rândul, pază în şcoli pentru a întări
securitatea.
Tot astăzi am întâlnit în autobuz copii, care se pare că au trecut doar pe lângă şcoală,
îmbrăcaţi sărăcăcios şi murdari, care cerşeau mila călătorilor pentru un bănuţ, dându-se prin
cântecul lor ( chiar aveau voce ), copii orfani, ai străzii şi fără nici un ajutor. Nu se prea grăbea
lumea să le umple mânuţa întinsă cu bănuţi. Poate şi unde sunt prea frecvente asemenea situaţii,
poate indiferenţa, poate... şi aşa trec aceşti copii, aproape nebăgaţi în seamă. Nu este exclus ca
tot mai mulţi români, să fi înţeles că cerşetoria, ca şi prostituţia au devenit o afacere. Este şi
această “ afacere “ cerşetoria, un mod de a exploata copiii sau persoane cu handicap, ca unii să
huzurească. Nu excludem situaţiile, când multe persoane cerşesc din disperare şi de foame. Am
văzut într-o zi, doi bărbaţi mai în vârstă, care cu mare timiditate şi chiar ruşine, întindeau
mâinile către trecători.
Peste zi, am văzut într-un parc din oraş, doi tineri cu vârste de peste 20 de ani, care se
hârjoneau, chiar pe aleea de circulaţie, mimând un joc de box, din când în când se opreau şi
suflau într-o pungă de plastic, semn că sunt aurolaci. Trecătorii îi ocoleau şi le aruncau priviri
mustrătoare.
În faţă la un restaurant cu pretenţii, lângă Gară într-un loc mai dosit, se afla un morman
de haine, aşezate în dezordine, putem presupune că acolo se adăposteau oamenii străzii peste
noapte. Totuşi sunt în ţară, prea mulţi oameni care locuiesc în canale, adică sub pământ, fiind
toleraţi, refuzaţi şi alungaţi de societate !
Sunt aspecte care te întristează şi te cutremură, când constaţi că trăim într-o lume în penurie de
anticorpi împotriva invaziei răului, neputinţei şi iresponsabilităţii. Un prezent gestionat
superficial şi prost, va face ca viitorul fiecărui om să fie la voia întâmplării.

202
 Până să ajung la serviciu, unde nu puteam decât întârzia, după peripeţiile prin care am
trecut, condica de prezenţă era ridicată de colegii de la Resurse Umane, eu fiind şeful lor. De
regulă întârzierile repetate la serviciu şi fără o motivaţie plauzibilă, se penalizează prin tăierea
unei ore din pontaj. Cum poţi fi luat în evidenţă, pentru întregirea unei liste la disponibilizări de
personal. Nu este cazul meu, dar alţii nu prea au scăpare.
Ajung în birou, când deschid calculatorul, aşteptau deja la rând câteva emailuri, pentru a
răspunde pentru sarcini trecute şi altele neatacate. Venind răspunderea serviciului peste mine,
parcă am mai uitat, din ce am trăit astăzi până la ora nouă şi jumătate. Doar uitarea este o
condiţie a memorării, cum au constatat alţii înaintea mea. Revenind la mesajele primite, când
le-am deschis, am rămas blocat, la câte Nu am realizat, cât de neperformant sunt şi dacă se
continuă aşa aduc pierderi firmei. Sigur erau unele lucruri reale, dar şi multe exagerări sau cu
imputaţii care se justificau în dreptul altora. De fapt nu ar trebui să ne pierdem cu firea, aceste
emailuri de dimineaţă, dintr-o corporaţie sunt un fel de încurajări, dacă nu “ biciuiri “, pentru ca
să începi ziua în forţă, să măreşti ritmul şi să fii cu gândul doar la firmă. Dar la serviciu te
conformezi, faci ce depinde de tine, adaugi la nemulţumirile din alte zile şi nemulţumirea zilei
de astăzi, până nu se mai poate şi îţi cauţi alt loc de muncă sau pur şi simplu eşti dat afară, adică
concediat.
Dar să parcurgem la pas ziua de muncă, pentru a vedea ce surprize ne oferă. În interes de
serviciu, m-am deplasat în linia de fabricaţie, pentru a lua pulsul oamenilor la faţa locului, a le
auzi păsurile, ai încuraja şi ajuta după caz, în vederea menţinerii şi cultivării unei atmosfere
tonice de muncă. ( După unii aceasta ar fi preocuparea doar a şefilor direcţi, care deseori nu ştiu
despre subalterni, decât cum îi cheamă ). Prima oprire am făcut-o la locul de muncă a unui
operator utilaje ( nivel de pregătire liceul ).
“ - Bună, merge?
- De mers, merge, dar puţini bani în pungă. Ce poţi face cu 300 lei la chenzină? Mă credeţi
că trebuie să împrumut bani, ca să am cu ce plăti transportul la serviciu? Se cere multă muncă,
sigur se mai aruncă unele produse rebutate, dar nu suntem noi de vină operatorii. Am 10 ani
vechime în firmă, de trei ani nu am mai negociat salariul. Am rămas aici să muncesc ca un
prost. Mai bine plecam în străinătate, munceam acolo 2-3 ani, îmi rezolvam unele probleme şi
reveneam, poate tot aici să lucrez. Sunt hotărât ca prin luna octombrie să o tai, plec să lucrez în
străinătate.
- Dar ştii că s-au stricat lucrurile şi în străinătate?
- Măcar acolo te respectă ca om.
- Adică în ce sens?
- Munceşti eşti plătit. Oricum este mai bine ca aici. Se aude că la sfârşitul lunii, se va mai
tăia şi din salariu, aşa mic cum este. Vă spun sincer că nu mai am nici o tragere de inimă. Nu
mă întrebaţi cum m-am descurcat, când şase luni soţia nu a avut serviciu. Noroc că nu avem
copii “
Mă întâlnesc apoi cu un alt muncitor, tot abătut şi trist ca şi cel abordat anterior. Durerea
lui este identică şi nu ia mult timp să-i stabileşti diagnosticul. Printre altele acesta face
menţiunea: “ Noroc că se dau tichetele de masă, că ne mai scoate din nevoi. Aşa cum ne ajută
mult faptul, că putem lua alimente pe caiet de la bufetul firmei. Noi nu mai putem face nimic
pentru familie, tot ce câştigăm se duce pe mâncare şi să putem veni al serviciu. Ştiu că este greu
şi pentru firmă, dar să se mai gândească cineva şi la noi “.
Apropo de bufetul firmei, se înghesuie angajaţii la pulpe de pui americane congelate de
mai mulţi ani, care se vând cu 6 lei kilogramul, faţă de 13 lei kilogramul cele româneşti sau

203
ficat de pui din Ungaria la 7 lei kilogramul, faţă de 15 lei kilogramul cel autohton. Acest exces (
de nevoie ), a consumului de alimente „ ieftine „ , în fapt costă scump pentru sănătate, când
constaţi că osul de pui este negru la culoare, care nu induce prospeţime. Putem vorbi în
asemenea condiţii de o alimentaţie sănătoasă, oarecum discutabilă, dar şi de calitatea şi eficienţa
noastră ca români, comparativ cu alţii din străinătate.
Nici în alte firme ori instituţii, nu stau lucrurile pe roze, tocmai discutam ieri cu doi
tineri, unul este angajat în armată iar altul lucrează în marele şantier de construcţii “ Palas “
situat lângă Palatul Culturii din Iaşi. Militarul îmi spune: “ Ştiţi că în ziua de astăzi, nu se poate
trăi cu un salariu de 1000 lei şi chiar 1500 lei pe lună. Primeşti banii, îţi plăteşti datoriile şi mai
rămâi cu câteva zeci de lei. Noi în armată mai avem nişte sporuri. Vreau să mă căsătoresc, să
fac nuntă şi adun de jumătate de an, una sau alta. Sora mea este plecată în Italia ca menajeră, are
două servicii, dar s-au stricat şi acolo lucrurile. Eu mă gândesc după cum merg lucrurile la noi,
dacă nu aş avea serviciu sau alte posibilităţi să îmi câştig existenţa, m-aş apuca de furat, o spun
fără ruşine. O soluţie ar fi să merg să-mi risc viaţa, pe frontul din Afganistan, chiar m-am
înscris. ( Între timp tânărul nostru a fost în Afganistan, s-a întors cu o boală de piele severă,
contactată în urma stresului. Este încadrat tot în armată ).
Să-l ascultăm şi pe tânărul constructor: “ La această mare lucrare de construcţii, lucrează
forţă de muncă şi din alte judeţe, alte ţări şi din China. Este o mare fluctuaţie de forţă de muncă,
pentru că se cere şi nu se prea dă. Astăzi au mai plecat şase oameni din şantier, nu le mai
convine naveta, cheltuiesc peste 200 lei lunar cu transportul. Şi condiţiile de muncă sunt grele,
suntem alergaţi toată ziua. Acum după ce s-a modificat Codul Muncii, ne-au făcut contracte de
muncă cu timp parţial, dar muncim şi 10 ore pe zi. Nu avem ce să facem, unde să mergem? Am
un cumnat în Cipru, vine şi el în toamnă acasă, nu mai merge, sunt plătiţi prost “.
Între timp mă sună la telefon, un prieten, care de mai mult timp se străduia, să-şi facă o
mică afacere, ca taximetrist, acum lucrează la o firmă de distribuţie piese auto. Şi îmi spune : “
În sfârşit am reuşit. Am fost ajutat de cineva, dar pe lângă acte, şpaga a fost de 2000 de euro.
Au ajuns banii la mai multe persoane. De asta nu mai progresăm în România, pentru că în loc
cu 2000 de euro, să-mi iau o maşină nouă şi să o scot în stradă alături de a mea, din care statul
să-şi încaseze impozite, banii au mers la nişte persoane fizice, care-i risipesc că tot nu i-au
muncit. Nu aşa se încurajează omul care vrea să facă o mică afacere “.
Tocmai am citit undeva, că o sumă sustrasă din banul public, dacă rămânea acolo şi nu
era furată, are un efect multiplicator de 4 ori mai mare. Câtă şcoală şi câtă cinste trebuie să aibă
funcţionarii statului, pentru a înţelege acest adevăr? Nu mă miră situaţia prietenului meu, când
auzi aproape zilnic că un post în domeniul sanitar, justiţie şi alte domenii se cumpără cu mii de
euro. Sunt calcule că poate la rândul lor îşi vor recupera banii de la alţi oameni aflaţi în nevoie.
Chiar justiţia nu este severă cu cei care fură din lăcomie, ci cu cei care fură din sărăcie. Pare că
unii operează după un plan, să ispăşească câţiva ani de închisoare, dar să rămână cu averea
obţinută prin furt.
Mi-am întrerupt deplasarea în secţia de producţie, fiind chemat la biroul directorului
economic. Ajuns la el am constatat, că era într-o convorbire cu un angajat şi m-a rugat să
particip şi eu la ceastă întâlnire. Era vorba despre un tânăr în vârstă de 38 de ani, cu o vechime
în muncă de 8 ani ( a fost mulţi ani liber profesionist ). Căsătorit şi soţia lui, după un an de
şomaj şi-a reluat activitatea. Are un copil în vârstă de 15 ani. Nu are casa lui, locuieşte cu socrii.
În familia sa intră lunar venituri de 2500 lei ( declară el ). Salariul său net este de 1000 lei, la
care se adaugă tichetele de masă în valoare de 189 lei. Mai câştigă ocazional, prin lucrări de
instalaţii, făcute în afara programului de lucru. A contractat în ultimii şase ani credite la patru

204
bănci, din care la una în euro. Pe deasupra mai are şi două carduri cu descoperire de cont, unde
reuşeşte să plătească doar dobânda. Unul dintre carduri, l-a dobândit din “ prostie “, după cum
recunoaşte. A mers într-o zi la mall, cu un coleg care şi-a luat telefon mobil şi a fost ispitit şi el
să-şi i-a un telefon. Pe lângă telefon a primit şi un card cu limită de 1900 lei, ulterior mai
primeşte acasă o suplimentare la suma respectivă. Cum ne putem închipui, omul a cheltuit
banii. De menţionat că dobânzile la creditele contractate variază între 20 şi 40 la sută. Cumulat
ratele lunare însumează aproape 1300 lei, dovedindu-se în timp un bun platnic. Când a căutat să
facă un nou credit de refinanţare, pentru reeşalonarea datoriilor şi diminuarea ratelor lunare, nu
i-a mai ieşit bonitatea. Explică el, ca în situaţia cu vulpea când nu poate ajunge la struguri, că
sunt acri, cum că nu i-ar fi convenit să se întindă cu datoriile pe mai mulţi ani. El prelimina să-şi
lichideze creditele până în anul 2018. Ce nu realiza omul, era că se află într-o mare capcană, cu
aşa multe credite, mai multe milioane lei şi cu dobânzi, unde el nu mai are nici un control, de
aceea refinanţarea era o soluţie. Directorul economic nu a ezitat să-i atragă atenţia acestuia, că
este inconştient, mai ales că are familie şi un copil. Şi îl întreabă direct, cum se descurcă şi ce
mănâncă. Tânărul răspunde că nu mănâncă doar pâine cu sare şi apoi de va muri, vor rămâne
datoriile neplătite. Recunoaşte apoi tânărul că mai şi fumează, fiind scumpe ţigările, îl costă 50
lei pe săptămână. Această ultimă informaţie, ne-a redus la tăcere pe mine şi pe directorul
economic. Am făcut apoi un pact cu tânărul, să se lase de fumat, l-a care l-am luat chezaş şi pe
liderul de sindicat, care este şi şeful lui. Mă uitam la acest tânăr, era străveziu, puţin trist,
evident nemâncat, destul de mândru în fibra lui. Părea că îşi acceptă soarta, recunoscând că au
fost vremuri, când a dus-o şi mai bine, dar acum... Nu a ridicat probleme la serviciu şi nici la
băncile l-a care s-a îndatorat. Prin atitudinea sa, părea că tânărului, nu-i place să fie moralizat.
Din păcate în firmă el nu este un caz singular, sunt şi alţi angajaţi în situaţii complicate.
De aceea nu avem o problemă, acesta este un fenomen. Aceşti oameni sunt ca nişte “
terorişti “ prin ei înşişi, cu mijlocul înconjurat de “ trotil “ sau de “ grenade “, în pericol de a
exploda necontrolat. Aşa cum unii intrând în nevoi, au mai luat un credit pentru a ieşi din ele şi
de fapt s-au afundat mai tare. Acum decontează atât ei, cât şi firma, că nu-i prea are în stare de
funcţionare. Poate nu întâmplător unii angajaţi, au leşinat în linia de fabricaţie. Tocmai ne
întrebam cu directorul economic, ce putem face pentru aceşti oameni, aflaţi în situaţii disperate.
Cum putem să-i facem să fie cu gândul la firmă, să nu greşească şi să fie performanţi? A rămas
să discutăm cu directorul general şi liderul de sindicat, poate oferim o masă ( fie şi o gustare ) la
personalul din linia de fabricaţie. Ceva trebuie făcut, că altfel pierdem pe termen lung. Ce ispite
pot oferi vremurile aşa-zise bune, cum te pot pune să alergi după himere, ca apoi să te scufunzi
într-o mocirlă fără ieşire!
Aşa a trecut pe neobservate, o bună parte din zi. La masa de prânz era în cantină Marian
( inginer automatist ). Nu începe bine să mănânce, că este sunat din secţie, pentru o intervenţie.
Acesta a lăsat fără întârziere mâncarea pe masă şi a plecat în secţie, urmând după caz să revină.
La plecare îmi spune peste umăr: “ Ştiţi nu îmi i-au pachet de acasă, pentru că de multe ori merg
cu el înapoi. Ar fi o eroare, să spunem că la oameni nu le pasă şi până la urmă nimeni nu cere
imposibilul.
Dar pentru că ne aflăm în cantină, să insistăm puţin pe odiseea bucătarului Ionel, care
este şi gestionar în parohia lui. Este acesta într-o situaţie tragico-comică. Dar cât poate suporta
un om? Cum unii colegi din departamentul contabil, care vor să ştie tot, servesc masa la cantină,
acesta a fost securizat cu raze laser. Fie şi din perspectiva că un pas greşit în gestiune, ar
presupune încărcarea notei de plată a meniului fiecăruia. Nu pare nimic anormal, în acest spirit
de prevedere, dar când se exagerează, te întrebi ce mai este normal în lumea asta?

205
 Aşa a intrat Ionel în vizorul “ poliţiei comunitare “, fiind înconjurat de un roi de viespi,
care nu numai bâzâie, ci şi înţeapă. Primeşte Ionel făină de grâu, la fiecare pungă de un
kilogram, fiind ataşat un pacheţel cu 100 grame făină la promoţie. La recepţie i se
contabilizează acest “ plus “, pentru a nu profita Ionel. A dres borşul cu ouă sau a făcut clătite,
nu puteai ghici câte ouă a consumat şi numărătoarea cojilor de ouă din coşul de gunoi, a fost o
soluţie “ inspirată “. A făcut friptură pentru luat la pachet, cântărită după un timp de client ( ă ),
nu a mai ieşit gramajul declarat şi atunci pe loc a căzut un fulger peste Ionel, cum că este
necinstit. În inventarul de la sfârşitul lunii, cu o gestiune ţinută valoric, nu au rezultat minusuri
imputabile lui Ionel. Dar nu ies la socoteală, aproape 5 kilograme de zahăr şi se fac “ discret “
cercetări. Sunt întrebări de genul: “ Doar a făcut o singură dată plăcintă cu brânză, unde putea
consuma atâta zahăr?” “ Îl controlează cineva la poartă pe Ionel? “ Parcă într-o zi avea rucsacul
cam plin! “ De menţionat că aceste lupte se duc pe un teren de operaţiuni, unde Ionel, are în
medie 15-20 de persoane abonate la cantină. Cum putem observa o sursă “ inepuizabilă “ de
îmbogăţire.
Are şi susţinători Ionel, care contraatacă pe alt front. Aceştia apreciază priceperea,
hărnicia şi măiestria lui Ionel. Chiar nu se aliază cu cei care bârfesc, pentru că dacă ar fi la o
adică, ar fi şi alte întrebări: “ Dacă lui X i se pune un bol cu jumătate de varză, cine plăteşte
când porţia la alţii este de 3-4 linguri? Şi dacă mergem până acolo, după ce se mănâncă din
casoletă crudităţi aduse de acasă şi apoi o spală cu detergent din gestiunea lui Ionel, cine
plăteşte? În ce priveşte controlul la poartă, mulţi colegi au fost martori, că este controlat şi nu se
confirmă bănuielile.
La rândul lui Ionel, are şi el propriile nemulţumiri, că pentru câţi clienţi are, sunt totuşi
prea multe mofturi. Zilnic merge dimineaţa să servească micul dejun la Hotelul firmei, care se
află în altă zonă a oraşului şi apoi vine să prepare masa la cantină. Salariul său i se pare prea
mic, după câte trebuie să suporte. Conduse lucrurile din aproape în aproape, Ionel şi-a luat două
săptămâni de concediu şi a lăsat vorbă în treacăt, că îşi caută alt loc de muncă. Mai ales că a
lucrat în timp, precum caria în lemn, nemulţumirile clienţilor, fiind expus şi către Directorul
general, ceea ce a diminuat şi mai mult şansele lui Ionel de a rămâne în firmă.
Câtă ipocrizie poate exista pe lumea asta! Aproape toţi cei care servesc masa la cantină,
îl salută respectos pe Ionel, îi vorbesc mieros, îi mulţumesc chiar după servitul mesei şi după
aceea îl supun unii la o “ radiografie “ zilnică, expunându-l la radiaţii periculoase. Nu de puţine
ori Ionel a rămas cu răsuflarea tăiată, în situaţii când a primit comenzi, cu o jumătate de oră
înainte să facă mai multe porţii de mâncare, pentru o anumită delegaţie, uneori cu oaspeţi din
străinătate. M-am nimerit de faţă şi am văzut nedumerirea lui Ionel, congestionarea feţei
acestuia, cum îi pierea graiul, pentru că era pus într-o situaţie fără ieşire. Intra Ionel într-o luptă
cu el însuşi, realizând că în orice condiţii, tot rău va fi dacă va încropi ceva la minut, care ar
putea să nu fie pe placul oaspeţilor sau al şefilor.
Se pot constitui cele de mai sus într-o lecţie, de cum poţi fi băgat în seamă, cum te pot
aduce unii la nivelul lor de furnică şi cum te pot determina să-ţi iei lumea în cap. Sunt câteodată
prea multe mofturi, unii cred ( mai ales unele ), că Ionel este propriul lor bucătar. Vine într-o zi
o colegă la Ionel şi îi spune că ar dori să-i facă altfel de salată decât cea de varză, pentru că
trebuie să mestece prea mult. Atunci Ionel oarecum surprins, o întreabă ce ar vrea, o salată care
să o sugă? El având la cantină doar varză şi castraveţi. S-a cam făcut linişte atunci, amuzându-
se copios cei aflaţi în preajmă. Mai sunt şi unele discuţii între colege, pe motiv că unele mai
tinere, vin cu mâncare de acasă ( făcută de mama sau bunica, după cum susţin alte colege mai în

206
vârstă, care se cred puse în inferioritate ), o situaţie impusă de menţinerea siluetei, deseori se
uită a se spăla vasele folosite, aşa i se mai dă o sarcină lui Ionel.
Cert este că pe aceste îngrădiri contabile, când trebuie să cumperi alimentele din
magazinele specializate, care nasc nemulţumiri la preţul meniului şi alte pretenţii uneori
exagerate, se grăbesc colegii noştri spre masa la casoletă. În ce-l priveşte pe Ionel, care a lucrat
ca bucătar şi în străinătate, va găsi un loc de muncă, unde să fie mai apreciat.
Am brodat pe acest caz, pentru a arăta cum se poate păcătui cu gândul, cuvântul şi fapta,
fiecare om având impresia că slujeşte adevărul şi se ţine de mână cu dreptatea. Aşa se
demonstrează proverbul: “ Ce ţie nu-ţi place, altuia nu face! “ Şi cum ceva se preţuieşte după ce
se pierde, am constatat că lipsind o săptămână Ionel, s-a apelat la o firmă de catering, dar nu s-a
prea înghesuit lumea. A creat Ionel un fel de dependenţă. În cazul unui epilog previzibil, de a
pleca Ionel, una din colege a venit cu propunerea, să promovăm o iniţiativă de autogospodărire,
prin care să antrenăm partea feminină, începând cu gospodinele care au căutat să-l detroneze pe
Ionel, să pregătească prin rotaţie, meniul zilnic la cantină. Ar fi o posibilitate, de a se folosi
investiţiile făcute în inventarul cantinei şi să se pună în valoare gospodinele cu “ pretenţii “.
Comentând cu unii colegi odiseea lui Ionel, unii şi-au făcut cruce. Cineva chiar a propus, să
iniţiem o acţiune de marketing “ corectitudinea expandată “. Ce simplu este să ne dăm cu
părerea şi câte complicaţii, se pot crea!
Dacă ne-am referi în treacăt la Romica ( gestionar bufet ), nici ea nu este scutită de
mofturile clienţilor. Se pot da exemple de colege care i-au zilnic câte o bomboană ( tip rac ) sau
câte un cub de ciocolată, care trebuie cântărite, scrise pe caiet, introduse datele în calculator, cu
valori simbolice, care încurcă socotelile şi evidenţele. Până într-o zi, a răbufnit Romica,
spunând că are acasă o pungă cu monede de cinci bani şi că o va aduce la firmă, pentru a plăti
consumaţia zilnică a acestor persoane excesiv de pretenţioase. S-au într-o zi, s-a primit ca bonus
mai multe plicuri cu ceai, foarte aproape de termenul de expirare, i s-a recomandat de către
cineva de la contabilitate, să introducă ceaiul în gestiune şi să scadă de la mezeluri. Era
raţionament de zgârie brânză, că ar mai scade preţul la suta de grame de mezel! Dar cum fiecare
om trebuie să mănânce o bucată de pâine, trebuie să rabde şi să îndure.
Tot astăzi s-a primit la firmă, Raportul oficial de examinare cu poligraful a unui număr
de 16 angajaţi, aplicaţie efectuată recent de către o firmă specializată. Informaţiile preliminare,
s-au primit cu ceva timp în urmă, acum de fapt s-a primit suportul pentru facturarea lucrării.
Poligraful fiind cunoscut ca şi detectorul de minciuni, multă lume îl ştie doar din auzite,
pentru că se foloseşte ca mijloc auxiliar pentru detectarea unor fapte reprobabile ale oamenilor,
de către organele de poliţie şi justiţie. Este evident că aplicaţia cu poligraful, este o metodă
invazivă în munca cu oamenii şi se aplică atunci când sunt dubii asupra sincerităţii celor bănuiţi
de anumite fapte. Chiar şi pentru mine cu zeci de ani de experienţă în munca cu oamenii,
apelarea la acest instrument în viaţa “ civilă “, cum este cea dintr-o firmă, mi s-a părut un fapt
neobişnuit. Cum s-a şi dovedit în realitate, numai auzul cuvântului poligraf, dă fiori omului
obişnuit, să-l şi aplici şi să-i cunoşti urmările, îţi poate sta inima. Mizându-se tocmai pe
impactul psihologic, a recurgerii la acest instrument şi a presupunerii că vor fi descoperiţi
făptaşii unui furt din firmă, în special directorul general, de formaţie militar, a insistat să se facă
aplicaţia.
Cauza acestei mobilizări de forţe “paramilitare “ consta în faptul că au dispărut din firmă
1500 m cablu electric. Un tambur cu 1000 m cablu cântărea peste o tonă. Cum ne putem
închipui, a fost necesară ceva logistică, pentru sustragerea cablului. Şi aproape sigur, cine a
făcut operaţiunea nu era om de rând şi au conlucrat mai mulţi. Inserţia cablului conţinea cupru,

207
care putea ispiti amatorii de fier vechi, nu numai pe cei care puteau folosi cablul conform
destinaţiei iniţiale. Valoare prejudiciului fiind de 13000 lei. Conducerea firmei era într-o situaţie
de „ prinde orbul, scoate-i ochii „ . Deoarece de peste o jumătate de an, acest cablu a fost “ uitat
“ într-o magazie improvizată şi neasigurată.
Sigur s-a făcut întâi o cercetare preliminară, numai că dintre cei trei factori luaţi în
analiză, locul, timpul şi oamenii cu acces la acest cablu, doar primul factor nu s-a schimbat,
ceilalţi doi factori nu-i putem controla şi evalua. S-a mers chiar şi pe oferirea unei recompense,
reprezentând 10% din valoare prejudiciului. Dar nu şi-a complicat nimeni din firmă existenţa,
să iasă în faţă.
Ca şi precedent, am auzit că la un liceu militar, se folosea la admitere poligraful, poate
să vadă cât de echilibraţi psihic sunt candidaţii. Aşa cum acest test se aplica în mai multe firme
din ţară, de unde dispăreau unele bunuri cu autori necunoscuţi.
Numai ce probleme au fost cu întocmirea unei liste cu personalul din firmă pe care să se
facă experimentul cu Poligraful. Impactul veştii în sine a fost mare, au început să se toarne unii
pe alţii, fiecare din cei vizaţi, căutau să ducă “ răul “ cât mai departe de ei. Oricum s-ar fi
întocmit lista, era subiectivă prin definiţie, pentru că se mergea pe presupuneri şi aşa la
întâmplare. După ce s-a întocmit lista cu 16 persoane, aceştia la unison aveau percepţia că li s-a
pus eticheta de hoţ. Au fost atinşi în amorul propriu li s-a afectat buna reputaţie şi după cum
afirmă ei au fost şi supuşi la comentarii publice. Cum observăm din plecare, un efect devastator.
În ziua aplicării testului, atmosfera în firmă era tensionată, ca şi înaintea aşteptării unei
decizii de condamnare, a unor colegi. Au venit angajaţii convocaţi la test, acţiunea fiind
condusă de un psiholog judiciar, s-a făcut cu precauţie, cu menajamente, eventualele elemente
de împricinare, fiind lăsate în seama Poligrafului. La două persoane, a ieşit poza puţin mişcată,
prin modificarea traseelor biodiagramelor, în sensul unor aspecte psihofiziologice
semnificative, ce ar putea să ducă la concluzia, că cei în cauză au avut un comportament simulat
la aplicarea testului. Sigur că în final, au avut suficiente şi credibile explicaţii şi cei în cauză. În
treacăt fie spus cele două persoane erau cel mai emotive din tot grupul. Până într-un final, nu s-
au găsit vinovaţii de furt din firmă. Din contra s-a obţinut un efect invers, cum se exprimau unii
“ s-a dat liber la furat “ La rândul lui directorul general, constatând că această acţiune a fost un
fiasco, a început să caute vinovaţi printre colaboratori, că nu au fost în stare să ducă la bun
sfârşit “ proiectul” şi să închidă cercul.
A durat ceva timp, până s-au stins focurile în firmă. Numai ce-i auzeai pe unii colegi : “
Şi acum ce urmează să ne facă un control ginecologic? “ “ I-ar conveni directorului general,
dacă cineva ar afirma că a delapidat câteva milioane de euro? “ “ Ţara arde şi baba se piaptănă
“. “ A luat conducerea firmei toată carnea de pe os, de aici se vede că puţin mai pasă, cine
rămâne şi cine pleacă “. “ Nici acum nu pot să-mi revin, zile întregi nu am mâncat “, spune un
angajat de pe listă. “ Nu se merita să trecem prin asta, după ce suntem fugăriţi şi întinşi în toate
părţile “. Unii mai glumeţi, când sunt situaţii în coadă de peşte, se exprimă şugubăţ: “ Dacă nu
mă crezi, cheamă poligraful! “
De reţinut că fiecare raport individual de examinare la Poligraf, se încheie cu observaţia:
“ Raportul de constatare-evaluare-opinie specializată, trebuie interpretat exclusiv ca indice
orientativ de credibilitate rezonabilă şi nu are forţă probantă decât în coroborare şi în contextul
unui probatoriu clasic “. Ce greu este când nu putem preveni iar atunci când trebuie să reparăm,
facem nedorite stricăciuni! De altfel îmi spunea un preot, că detectorul de minciuni este doar o
sperietoare pentru unii iar alţii pot simula şi tot mai sigură este metoda de a merge la popă să
jure pe Biblie, cum nu au fost puţine cazuri. Chiar nu ne mai poate surprinde nimic, dacă ne

208
gândim că în România, a fost posibil să fie obligat de procurori, preşedintele Senatului, pentru o
presupusă mărturie mincinoasă, să fie testat cu Poligraful?! Ce umilire!
Am mai întâlnit astăzi două exemple, de cum poţi să pleci dintr-o firmă, fără a lăsa loc
de bună ziua, trăgând cortina prostiei după tine. Un angajat cu o vechime de 10 ani în firmă, în
una din zile supărat pe toţi şi pe toate, pleacă din firmă după ce provoacă o ceartă cu şeful
formaţiei de lucru. Omul era sigur pe el, pentru că un prieten al lui, l-a invitat să lucreze în
Germania şi atunci a dat toate pe una. Astăzi după două luni a revenit, oarecum spăşit,
conştient că nu mai are loc în firmă. Întrebat cum de a fost deplasarea aşa de scurtă, a explicat
cum muncea 12 ore pe zi, la un carusel şi că a fost bine plătit. Probleme au apărut, când
patroana, nu a mai acceptat să comunice în limba engleză, ci doar în limba germană, care l-a
pus în situaţia să se înţeleagă doar prin semne. Să-l credem? Nici la noi nu i-a surâs şansa,
pentru că nu a comunicat româneşte la plecare.
Un alt angajat, cu o vechime de 24 de ani în firmă, pe cale de consecinţă bine plătit,
ispitit de promisiunea unui patron, că-i asigură un câştig mai mare, depune cerere de demisie. Şi
dintr-un om relativ liniştit, se gândeşte să deconteze la plecare, faţă de şefi mai multe frustrări
care s-au adunat de-a lungul anilor, atât prin ton cât şi diferite afirmaţii. Merge la patronul în
cauză şi când să semneze contractul de muncă, acesta îi oferă un salariu cu câteva milioane mai
puţin ca la noi. Astăzi fiind a doua zi de când a plecat efectiv din firmă, încearcă disperat să
revină. Numai că firma în perioada preavizului acestuia, a încadrat alt electrician. Aşa se poate
pierde vrabia din mână, pe cioara din par, cum spune proverbul.
Cu bune, cu rele, trece şi ziua de muncă de 9 ore, pentru că o oră este pauza de masă, un
program decalat, practicat de mai multe firme, aşa ca angajatul să nu-şi propună cumva să aibă
al doilea job. Cultura organizaţională al firmelor îşi face un titlu de glorie, din a spăla creierele
angajaţilor şi ai lega de glie, prin regulamente, reguli de aur şi multă manipulare.
După serviciu merg în grabă până la o bancă pentru definitivarea formalităţilor în
vederea contractării unui credit. Când am dat cu ochii de funcţionarii de la bancă, parcă eram în
altă lume, toţi binevoitori, numai un zâmbet, îmi pun în faţă actele pentru semnat şi eu pe
încredere semnez, ca după aceea să constat, că nu se potriveşte cu ce am discutat iniţial. Dar nu
eram eu singurul păcălit. Au păţit-o românii care au fost sfătuiţi sau au crezut că au dat o
lovitură, luând credit în franci elveţieni şi ulterior cursul acestora întrecând măsura, oamenii au
fost îndatoraţi până la limita de aşi pierde casele. Cu unele bănci au luat plasă şi persoane în
vârstă care şi-au pus la păstrare banii de bătrâneţe şi de înmormântare, care au fost subtilizaţi de
funcţionarii din bănci. Nu-i vorbă, că au fost lăsaţi fără bani, bijuterii şi alte bunuri din casetele
de valori, depuse în bănci şi persoane considerate mai versate în lucrul cu băncile. Dacă după
anul 1990, deşi erau dobânzi mari, băncile erau căutate de români şi aveau încredere în ele, între
timp au devenit nişte sperietori, prin trecerea la executarea silită a datornicilor, ( prin instituţia
recuperatorilor ) nişte temple greu de accesat ori nişte vânzători de bani, ce urmăresc doar ei să
câştige. Dacă un contract cu o bancă, nu este negociat din plecare în condiţii echitabile, după
aceea vorbeşti singur şi plăteşti comisioane care în fapt maschează, chipurile că ai primit un
credit cu dobândă mai mică. De aceea poate conform unui studiu, doar unul din 12 români mai
au încredere în bănci, aceeaşi neîncredere se manifestă şi în alte ţări.
Banca fiind poziţionată în centru oraşului, la ieşire mi-au atras atenţia, unele înscrisuri
cu carioca pe mai multe ziduri. Să enumerăm câteva: „ Nu-ţi pune întrebări, nu gândi cu mintea
ta, priveşte la TV! „ , „ Mă va băga în puşcărie pentru că are bani. „ , „ Chiar dacă îi vom rade
pe ăştia, nu vor veni alţii mai buni, poate mai flămânzi (se apropiau alegerile locale ) ! „

209
 După porţia de euforie luată de la bancă, merg la o policlinică cu plată, pentru un control
medical, unde aveam programare. Ajungând în ultimul moment la consultaţie, sunt invitat în
cabinet şi după o discuţie sumară, primesc o reţetă, achit onorariul de 150 lei faţă de 120 lei
baremul, doctorul pune banii în sertar şi nici tu chitanţă şi nici rest. Sigur am nimerit la o
persoană grăbită, absorbită de munca sa şi aşteptau şi alte persoane la rând. Să nu uit, am primit
o reprogramare, dar intenţionez să merg la alt medic, poate mai puţin grăbit şi mai ieftin.
Apropo de ieftin, în virtutea calităţii de asigurat social, poţi beneficia de un consult medical în
orice unitate medicală, numai că atunci când serviciul nu este plătit, pe loc o resimţi în
atitudine, preocupare, acurateţe de diagnostic, schemă de tratament şi pondere de compensare a
medicamentelor. Aşa-i când pierzi sănătatea ( după unii cea mai mare bogăţie), trebuie să o
răscumperi şi pun alţii condiţiile. Asistenţa medicală la nivelul minim de posibilităţi, acoperite
de asigurările sociale se face pe fugă, superficial şi selectiv ( dacă te cunoaşte cineva şi nu te
zgârceşti şi dai o atenţie, poţi fi câştigat ). Este incredibil până unde a ajuns discriminarea în
tratamentul pacienţilor în spitale, când prin dispoziţia unor medici cu funcţii, au prioritate tinerii
şi persoanele cu şanse! Nu ajung medicamentele, dar pe de altă parte sunt dosite şi sustrase,
după cum a rezultat în urma controalelor. Sigur este subfinanţat de la buget sistemul de
sănătate, cu spitale în paragină şi obligaţi uneori pacienţii să vină de acasă cu pansamente şi
medicamente. În timp ce s-a încropit la vedere o reţea de “ băieţi deştepţi “, care au făcut averi
din achiziţii de aparatură medicală şi alte dotări ori procurarea de medicamente şi produse de
dezinfectare de calitate îndoielnică, sifonând bani publici şi s-a pus în pericol viaţa pacienţilor.
Unii dintre aceştia dau acum “ extemporal “ la DNA, dar banii au plecat în ţări străine. Ieri îmi
spunea o cunoştinţă, că şi-a dus soţia la spital pentru operaţie de fiere şi a dat 1000 de lei
medicului chirurg şi 200 lei anestezistului, este un onorariu care se păstrează de mai mulţi ani.
Grăbit de trecerea timpului, părul capului meu s-a făcut de tuns, îmi cam acoperă
urechile şi la spate chiar mă deranjează. Aşa că mă opresc la prima frizerie ivită în cale. Sunt
invitat să i-au loc pe scaun, întrebat cum doresc să fiu tuns, dacă numai din foarfec sau cu
maşina şi frizerul trece la treabă. Las eu cota de păr, plătesc tariful cerut şi înainte de a ieşi din
frizerie, constat că este diferenţă mare, faţă de frizeria unde merg de obicei. Aici pânza pusă pe
umeri a fost doar scuturată şi nu înlocuită. A fost totul din foarfec, fără retuşuri cu maşina de
tuns, fără a se corecta sprâncenele, cu economie la pomezi, dar tariful era acelaşi. Am făcut-o şi
pe asta şi am mai învăţat ceva.
Am intrat apoi, într-un magazin de mezeluri şi brânzeturi, pentru a-mi cumpăra unele
produse, pentru a le avea la îndemână în frigider. Cumpăr cabanos, şuncă presată şi brânză la
burduf şi la întrebarea mea, sunt asigurat că toate produsele sunt proaspete. Numai că odată
ajuns acasă, pisica cel mai bun controlor sanitar al meu, a refuzat cabanosul şi pe cale de
consecinţă, după ce l-am mai pipăit şi mirosit, l-am aruncat la coş. Devenind suspicios, analizez
atent şi brânza, constatând că dacă puteam trece peste gustul ei cam iute, nu putem trece cu
vederea mirosul de mucegai. Am fost păcălit şi mă cutremur la gândul, că sunt persoane cu
copii mici, care consumă aceste produse, poate şi altele la care s-au schimbat etichetele, chiar şi
ambalajul, după ce au fost făcute să lucească. Şi apoi ne punem problema, că aruncă românii
mâncarea!
Părinţii mei, care au casă la ţară, lângă oraş, m-au rugat să le fac o comandă de câte 4
mc balast şi nisip, de la un depozit care asigură transportul acasă. În apropiere fiind şi un
depozit de lemne pentru foc, am comandat pe acelaşi principiu de serviabilitate promovat de
firmă, 5 mc. lemne gata tăiate. Numai că ulterior, după două zile constat că deşi plătisem cinstit,
în avans şi pentru serviciu complet, agregatele minerale, fiind încărcate în maşină ochiometric,

210
cu cupa excavatorului, încărcată avantaj firmă, grămada de acasă era cu 30% mai mică faţă de
cea din acte. Şi cei de la firma de lemne s-au arătat inventivi, aranjând lemnele tăiate ca pentru
foc, alandala în remorca maşinii, să nu poţi cuba şi să-ţi ia ochii. Odată descărcate lemnele
realiza-i că ai fost înşelat. Aşa că aceste lucruri de-a gata, pe bază de comenzi la domiciliu, în
condiţii de mari “ avantaje “ pentru clienţi, sunt cu defecte ascunse sau la vedere, când tupeul şi
lăcomia unora sunt prezentate în straie boiereşti.
Următoarea oprire am făcut-o în piaţă. După ce am făcut un ocol al pieţii, un ceremonial
întreprins de orice om, care caută ceva mai ieftin şi mai bun. Mă opresc la o tarabă unde se
vindeau roşii, destul de arătoase, păreau proaspete şi cultivate în grădină. Cumpăr 3 kg. de roşii,
vânzătoarea le pune în sacoşă, plătesc şi dau să plec, când mă uit în sacoşă, nu semănau deloc
cu cele de pe tarabă. M-am întrebat ce a fost, m-a hipnotizat vânzătoarea, apar roşiile mai mari
dacă sunt în grămadă, decât în sacoşă? Erau întrebări pentru mine, poate era doar o părere.
Surprizele de genul ăsta nu pot fi ocolite, de regulă la fructele şi legumele alese cu „ grijă „ de
către vânzător şi puse în sacoşă, mereu se întrece cantitatea comandată, ca la cântar în
repezeală, sunt date la o parte produsele bune şi tu rămâi cu cele strecurate, în parte alterate. Nu
mă mai surprinde nimic, pe câte am întâmpinat sau am auzit de la alţii că au păţit în piaţă. Sunt
destui vânzători ( negustori ) care vând produse ( legume şi fructe ) sub etichete de zone sau
producători recunoscuţi şi în fapt ele sunt din import ori din sere pirat, crescute la minut şi
intoxicate cu biostimulatori şi insecticide. Unii vând cartofi la burlan, adică sacii de ambalaj au
produse arătoase pe margine iar în mijloc, cu un tub s-au plasat produse mici şi chiar stricate.
Până şi cei care desfac ardei gras, vor să facă un ghişeft şi îi injectează cu apă pentru a trage la
cântar, chiar şi smântâna poate fi “ înnobilată “ cu puţin aracet sau făină de grâu, pentru a fi mai
vârtoasă iar laptele se lungeşte cu apă. Cei care umblă primăvara după un chilipir şi cumpără
pomi fructiferi, trandafiri altoiţi etc. de la persoane care vând mai ieftin, cumpără în fapt pomi
sălbatici, nealtoiţi, care au mai avut şi rădăcinile opărite, ca să nu le poţi descoperi mişelia. Nu
s-a prins pomul, cui să-i reproşezi? Aşa că nu este cazul să mă întristez eu, care am un semn de
întrebare asupra aspectului roşiilor şi că au fost trântite pe cântar, pentru a mă fura de o sutime,
chiar nu face.
Trec pe acasă, unde zăbovesc câteva ore, urmând ca pe înserate, să merg la părinţi,
unde să rămân peste noapte, care cum spuneam nu stau departe de oraş. În acest interval de
timp, mi-am plătit şi factura la telefonul mobil. Sigur plata abonamentului la telefon este o
banalitate, dar îi creşte importanţa, când am cerut lămuriri de la cei de la magazinul Vodafone,
care este semnificaţia unor mesaje primite pe telefon. Ele se refereau la faptul că am fost “
selectat “, pentru a participa la o tragere, unde pot câştiga 10 mii de euro. Singurul lucru care
mi se cerea, după ce am fost complimentat că sunt un norocos, eram rugat să-mi dau OK-ul, pe
un număr de telefon cu trei cifre. Bineînţeles că nu am muşcat din nadă, chiar dacă părea făcută
propunerea în numele Vodafonului. Cei de la magazin mi-au confirmat că la mijloc este o
excrocherie. De altfel după câteva zile, au dispărut din proprie iniţiativă, mesajele respective de
pe telefonul mobil. Am făcut această paranteză, că în zilele noastre, suntem ispitiţi cu multe “
chilipiruri “, uzându-se de tehnica modernă şi de credulitatea oamenilor, care se lasă uşor
înşelaţi. Sunt destui oameni naivi, care îşi afişează datele de identitate destul de uşor şi cad
pradă hoţilor de identitate şi ca formă de câştig le vin acasă, facturi pentru bunuri necomandate
şi neconsumate. Îţi facilitează tehnica modernă, legătura cu lumea, dar te expune şi la riscuri.
De altfel sunt diferiţi “ chelioşi “, care vând alifii pentru calviţie, agasându-te cu SMS-uri ori cu
telefoane, dându-ţi sfaturi, cum să foloseşti diferite aplicaţii pentru plata facturilor, angajare de

211
credite şi câştiguri pe bursă, câştigă şi ei cu greu o pâine, dar îi învaţă pe alţii cum să se
îmbogăţească!
În deplasarea la părinţi, având o porţiune de drum de parcurs pe jos, m-am bucurat de
compania unei cunoştinţe, în vârstă de aproape 50 de ani, care în viaţa lui a avut mai multe
meserii, paracticate în ţară şi în străinătate. Având mulţi copii în întreţinere, nu s-a dat înapoi de
la nici un fel de muncă, doar bani să câştige. În ultimul timp ştiam că lucrează, la lucrările de
tragere a canalizării prin sat. Şi tocmai l-am întrebat, ce mai face şi cum s-a acomodat cu noul
loc de muncă.
Să-l ascultăm: “ Eu domnule nu lucrez cu şase milioane pe lună şi la o muncă aşa
brută. Credeam că plătesc mai bine şi apoi nu ai voie să bei un pahar cu bere sau să vorbeşti la
telefon. Dacă stai în picioare şi te odihneşti un pic, gata vine şi te ia la întrebări, parcă ai fi la
puşcărie. Este un domn şef care este mai în vârstă, ce are în cap doctrina aceea veche,
comunistă. La două zile ne pune fiola, eu nu am fost obişnuit cu asemenea teste, am lucrat în
Italia, nu se întâmpla asta şi chiar se bea. Puteai bea o bere şi te urcai la volan, de te prindea
carabinierul, dacă nu ai făcut incidente, erai liber. Mai stau două-trei luni acasă, îmi pun
treburile la punct şi plec înapoi în Calabria ( el are doi copii care lucrează în Italia ) şi după ce
câştig 5-6 mii de euro, o mai duc un timp. “ ( Ultima dată i-a trimis soţia bani din ţară, să
plătească drumul pentru a veni din Italia ). Este acest om o persoană aparte, dacă se taie la mână
nu curge sânge pur ci îndoit cu vin. Şi continuă apoi eroul nostru, referindu-se la viaţa din
şantierul local: “ Dar ce suntem la biserică, nu ai voie să vorbeşti cu un alt coleg de muncă, stai
nebăut şi nemâncat şi cu telefonul închis. Eu m-am specializat în străinătate şi nu-mi convine să
fac aici muncă necalificată. Cum vede că stai puţin ţi se adresează cu “ Haide oi ! “ M-am
hotărât, luni duc salopetele înapoi şi la revedere. “ Eroul nostru, cunoaşte multe meserii, este
chiar harnic, dar vrea program de voie, nu înrolat ca în socialism ( cum spune el ). Poate că în
străinătate se plătea lucrarea şi nu timpul pentru efectuarea ei. Dar pentru că nu se împacă cu
disciplina, nu a prea făcut, cum spune românul mulţi purici într-un loc. Au aceşti oameni un
grad de libertate mai mare, îşi asumă chiar unele riscuri, dar nu se poate conta pe ei. Ca şi
meseriile pe care la practică, ei le-au “ furat “ de la alţii, aşa cum au furat şi unele
comportamente, care sunt paralele cu viaţa ordonată şi în limite cuviincioase dintr-o firmă. Nu a
trecut mult timp şi am aflat că eroul nostru, a decedat într-un autobuz, în drum spre Italia,
pentru a munci acolo. A avut o viaţă zbuciumată ( deşi nu arăta ) şi a murit tânăr.
Am insistat pe detalierea aspectelor menţionate mai sus, pentru a semnala, existenţa
unei categorii de forţă de muncă seminomade şi chiar nomade, cu indivizi care îşi fac praf viaţa
lor, fără aşi crea prea multe obligaţii. Este şi un fapt obiectiv că în România, sunt tot mai puţine
locuri de muncă şi care există sunt plătite prost, ceea ce influenţează negativ, atât atitudinea faţă
de muncă cât şi rezultatul muncii şi chiar o anumită viziune despre viaţă.
Apropo de această constatare, zilele trecute în timp ce aşteptam tramvaiul, la ora când
ies copiii de la şcoală, am participat fără să vreau la un dialog interesant. O elevă, am apreciat
eu că era în clasa a patra, o întreabă pe mama ei: “ De ce muncesc oamenii? “ Îi răspunde
mama : “ Îmi pui o întrebare grea. Oamenii muncesc doar pentru a respira. Atât “. Aşa s-a
întâlnit curiozitatea firească a copilei, cu experienţa de viaţă amară a mamei sale, care nu are
chef şi înclinaţii pentru poezie sau de a cosmetiza realitatea. Copila în aşteptarea tramvaiului a
mai pus şi alte întrebări. Mai greu va fi când îşi va răspunde singură la întrebări. Este munca un
substantiv comun, rezultatul ei un atribut şi recompensa ei, este un complement, din păcate în
viaţa reală, nu se prea ţine cont de regulile gramaticale.

212
 Cu această companie şi aceste gânduri, a fost mai scurt drumul până în sat. Când am
intrat în sat, în jurul orei 21, observ pe un vârf de deal o flacără mare. Mă întreb cu voce tare,
dacă nu cumva arde o casă? Erau deja acolo trei maşini de pompieri, care stăteau la baza
dealului, neavând posibilitatea de acces până la foc. Când ajung la barul din sat, era peste tot
întuneric, se oprise preventiv curentul electric. Rezemaţi de pereţii barului, erau mai mulţi gură
cască, oameni de altfel destul de tineri. În condiţii normale şi cu puţin simţ civic, trebuiau să
sară cu mic cu mare, pentru a vedea ce se mai poate salva din incendiu. Când am intrat în bar,
Lică gestionarul, mi-a spus, că Bufniţă a dat foc la casa părinţilor. Şi că au fost anunţaţi
pompierii, ştie şi poliţia că el a ameninţat, de mai multe ori că dă foc la casă, acuzând că este
pus la treabă şi nu este primit în casă. Când am ieşit din bar, Bufniţă ( această pasăre a
întunericului ) defila prin faţa barului, vorbind de unul singur, fiind evident sub influenţa
alcoolului. ( O menţiune, la aceste bufete săteşti, nu se găsesc doar băuturi garantate, ci şi
băuturi contrafăcute, care înebunesc oamenii şi uneori le grăbeşte moartea. Dar şi omul nostru,
nu-i suficientă şi eficientă berea, mai pune în ea şi un pahar cu tărie. Martor am fost când o
făceau şi femeile, doar sunt egale cu bărbaţii ). Pentru aşi vărsa năduful, Bufniţă bâiguia: “ Să
ardă toţi, nu mai suport. Să ardă ca şobolanii !“. ( Se referea la tatăl şi fratele lui). Cei din
asistenţă, îi mai puneau din când în când câte o întrebare: “ Era cineva în casă, când ai dat foc?
La care el a răspuns: “ Nu ştiu. Am dat foc prin spate, erau nişte scânduri “.
Bufniţă era totuşi neliniştit, se plimba de colo, colo, nu îşi afla locul, ceilalţi stăteau
lipiţi de zidul barului, la umbra întunericului, privind de la distanţă cum arde casa lui Bufniţă.
Era o flacără de câţiva metri înălţime, care s-a prelungit până târziu în noapte. Bufniţă un tânăr
trecut de 30 de ani, lovit la cap la un meci de fotbal, un beţiv de fiecare zi, a fost căsătorit, are
un copil, cât a trăit mama lui, a fost în voie, după aceea tatăl lui nu îl mai primea în casă.
Devenise o povară, nu lucra, de băut mai găsea, era şi arţăgos. Aceste neînţelegeri au lăsat toată
familia pe drumuri, într-un moment de nebunie. M-am cutremurat când l-am văzut pe Bufniţă în
rolul lui Nero, care a dat foc Romei ( păstrând proporţiile ), dar şi nepăsarea cetăţenilor satului,
care au apreciat că este numai treaba pompierilor. Care şi aceştia, au privit de la distanţă cum
arde casa, au rămas totuşi în dispozitiv, să nu ia foc şi alte case. Noroc că a fost o seară fără
vânt. Este posibil ca atitudinea oamenilor, să fi exprimat şi o mustrare asupra lui Bufniţă, un om
fără căpătâi, că în alte situaţii ştiu că au sărit. Dar peste toţi oamenii trece timpul, care mai
aduce şi câte un vânt rău.
Între timp opreşte în faţa barului, o maşină cu număr de Botoşani. Coboară din ea un
cetăţean, care avea cca. 50 de ani şi întreabă unde îl poate găsi pe domnul Costică-vraciul. Cei
de lângă bar, au început să glumească, pe seama cetăţeanului, dar s-au oprit la timp,
presupunând că are omul un necaz, care l-a mânat până aici. Acest domn Costică, locuieşte la
20 de m distanţă de bar. Este cunoscut ca vraci, clarvăzător, ghicitor etc. şi indiferent de zi şi
oră este vizitat de diferite persoane, în special tinere femei, fete, multe persoane cu pregătire
superioară şi chiar cu funcţii de răspundere, care îşi caută norocul. Câte odată la el se aşteaptă
ca la policlinică. Nu impune tarif de “ consultaţie “, numai creează un fel de dependenţă, că la o
săptămână, două, unele persoane revin să-şi reîncarce bateriile la domn Costică. Deoarece unele
persoane revin, rău nu le face şi poate unele aspecte ghicite în cafea, se adeveresc pentru cei în
cauză. La un moment dat a fost chemat de un grup de români, care lucrau în Italia şi a avut ceva
timp de “ lucru “ acolo, este multă lume singură, înstrăinată şi neliniştită. Putem spune că domn
Costică este o persoană căutată, cu ceva renume, pensionar, a lucrat ca muncitor la fabrica de
Ulei din Iaşi. A intrat într-o oarecare divergenţă cu popa din sat, pentru “ concurenţă neloială “.
După câtă aglomeraţie este uneori la domn Costică, pare că sunt mulţi oameni care caută ceva,

213
pe care nu ar vrea să şi-l închipuie şi de aceea vin la el, să le spună cum arată acel “ ceva “.
Poate fi şi o prevenire dar şi o confirmare a temerilor unor persoane, bântuite de griji, nevoi,
nesiguranţă şi chiar disperare. Mai nou domn Costică, face prezicerile în versuri, problematica
abordată de el este diversă: cine şi cum a omorât, cine este bolnav sau se va îmbolnăvi; cine va
fi pierdant sau câştigat în dragoste; câştig sau pierdere de bani; moşteniri; procese şi alte ofuri
ale lumii.
Revenind la omul din Botoşani, care a ajuns noaptea la domn Costică, acesta nu s-a
arătat deranjat, l-a primit pentru ai domestici gândurile.
În zilele noastre, mii de oameni merg la moaştele sfinţilor şi se roagă pentru sănătate,
belşug şi iertare de păcate şi mai discrete, chiar pe ascuns, sute din aceştia, merg totuşi şi la
vraci, aşa ca să fie mai siguri, nu mai au răbdare să afle ce va fi pe cealaltă lume, vor să ştie ce
va fi mâine, adică pe lumea asta. Ca şi la medic, mergi la unul te diagnostichează şi îţi stabileşte
tratamentul, dar pentru a fi mai sigur, mai mergi şi la altul. Aşa se întâmplă când lumea îşi
pierde speranţa, se deplasează pe mai multe cărări, poate, poate... Îşi face lumea iluzii şi mai
cheltuieşte nişte bani. Se ştie, că prostia se plăteşte.
Totuşi unele derapaje de la “ normalitate “ , ar trebui interpretate în altă cheie. Este
lumea bântuită de vedenii, vise, prejudecăţi şi nelinişti. De aceea poate fi omul derutat,
îngrijorat şi chiar înspăimântat. Şi pentru că nu are pe moment, răspunsuri şi soluţii la aceste
frământări, pe cale raţională, dă frâu liber imaginaţiei, face presupuneri, crede în minuni şi este
uşor de manipulat.
Ca să dăm un exemplu, în una din zile mă abordează oarecum misterios, o cunoştinţă.
- Dumnevoastră credeţi în reîncărnare?
Luat pe nepusă masă, am fost surprins, mai ales că persoana respectivă, nu era
cunoscută ca având preocupări prea elevate. Pe moment i-am răspuns din prima, pentru
descurajare, că nu cred în reîncărnare. Dar m-am arătat dispus să continuăm convorbirea. A
urmat apoi povestirea şi nedumerirea interlocutorului.
- Pe tatăl meu, îl poreclea lumea mistreţul. De ceva timp un mistreţ îmi calcă des
grădina ( el locuieşte lângă pădure ), nu strică nimic, este certat de câine şi fuge doar când se
nimereşte să-l descopăr eu. Atât îi găsesc, doar urmele. Mă gândeam să pun un laţ, dar am
renunţat. Cum să mănânc eu carnea tatălui meu?!
Pentru a trata într-o notă serioasă, cele relatate de omul nostru, nu am putut să nu
adaug, că sunt multe enigme, pe care nu le cunosc oamenii.
Dar cum ne-am referit la “ minuni “ , circulă informaţii, cum că atunci cînd a avut loc
accidentul nuclear de la Cernobîl, au zburat deasupra locului, mai multe obiecte sferice, de
origine necunoscută, care au diminuat nivelul de radiaţii. Altă întâmplare se referă la prezenţa
intempestivă, a unui cetăţean în halat alb, la prezidiul ONU, care i-a interogat pe cei prezenţi,
dacă chiar cred că se ocupă de binele omenirii şi apoi a dispărut. Nu s-a descoperit pe unde a
intrat, în fapt se presupune că s-a teleportat. Tocmai se prezenta zilele trecute la televizor,
faptele unui călăgur, care se teleporta în diferite locuri, pentru a îndruma oamenii pe calea
credinţei, după cum povestesc unii, ce au auzit de la alţii.
Aşa că pentru unele explicaţii logice, a simţului comun şi chiar al inteligenţei, sunt
situaţii când călătorim în ceaţă, fiind obligaţi să insăilăm argumente, la ceea ce ni se întâmplă.
Mai este împământenită o spusă: “ Dacă îţi doreşti cu adevărat un lucru sau ceva să ţi
se întâmple, cu timpul se înfăptuieşte. “ Poate fi un exemplu, cazul unui om care nu putea
deosebi culorile şi îşi dorea să şofeze, numai că avea ghinionul să pice la teste. Atunci se
ambiţionează, învaţă ordinea culorilor şi păcăleşte examinatorul. În sinea lui era convins că nu

214
face un păcat şi nu se expune la riscuri, realizând că la semafor, este o ordine a culorilor, roşu
sus, galben la mijloc şi verde jos deci nu avea cum să greşească. Ca o concluzie generală, ar fi
prudent, să nu ne pronunţăm din prima şi irevocabil, pe ceea ce simţim sau trăim în viaţă, pentru
că este mare distanţă între părere şi certitudine.
Şi după o zi plină de peripeţii, a venit seara ( noaptea) adică moartea zilei. Deşi nu
sunt mare consumator de televizor, totuşi pentru a fi informat, mai butonez, pe un canal sau
altul. Nu ne mai surprinde să constatăm, că de la o televiziune la alta, parcă se transmit
informaţii şi se descriu evenimente din ţări diferite, deşi toate pretind că se referă la realităţile
din România. Pe un post bogaţii României, se lăfăiesc pe plaje exotice, au bani şi îşi permit. Nu
are lumea bani, dar şi plajele de la Marea Neagră sunt ticsite de turişti. Pe un alt post, o familie
a fost evacuată din casa unde a locuit 40 de ani, de un aşa-zis proprietar ( reclamându-se că
acesta a obţinut casa cu acte false, nu ne miră în România, a fost retrocedat şi un sat, tot pe acte
false ) şi familia în disperare de cauză, anunţă că se mută în faţa casei fostului preşedinte al ţării,
care a aprobat retrocedarea casei. Pe un alt post, se afirmă răspicat, că România nu este condusă
de politicieni ci de binumul SRI ( Serviciul român de informaţii ) şi DNA ( Direcţia Naţională
Anticorupţie ) sau chiar un trinom, din care face parte şi Înalta curte de justiţie, deci de
persoane, nu numaidecât de instituţiile în cauză, care nu au dobândit puterea şi influenţa prin
votul popular. Pe un alt post, este prezentarea unor vedete, care explică cum au făcut să fie mai
frumoase, mai căutate şi mai dorite. Pe un alt post doi pompieri îşi riscă viaţa, pentru a scoate
mai mulţi copii din foc. Pe un alt post, sunt comentate evenimente din Ucraina, unde mor zilnic
oameni, un conflict pentru care mulţi spun, că se caută soluţii, dar rezultatele întârzie să apară.
Şi bineînţeles, pe toate posturile nu lipseşte “ sarea în bucate “ a televiziunilor, anunţate prin
expresii de genul: Şoc, halucinant, extraordinar, exclusiv, nemaipomenit, incredibil, nucleara,
ştire bombă. Aceste cuvinte incitante, sunt urmate de cuvântul “ urmează...” şi îi atrage pe
oameni, ţinându-i captivi în faţa televizorului. De cele mai multe ori, ceea ce urmează, este o
manipulare, un fâs, o diversiune, o minciună ordinară, un atac murdar la adresa unei persoane
publice, un mod parşiv de a executa o anumită comandă politică sau de a câştiga bani. Sigur nu
putem generaliza, dar sunt prea frecvente situaţiile, când după câteva ore sau zile, sunt
descoperite aceste lucrături. Culmea obrăzniciei este că până la urmă, nimeni nu-şi cere măcar
scuze. Majoritatea mijloacelor de comunicare în masă, joacă pe bani, interese obscure, lipsă de
transparenţă şi de elementară morală. Nu întâmplător, o jurnalistă cu funcţie de răspundere la
BBC, a demisionat după 35 ani de serviciu, acuzând direcţia greşită, către care se îndreaptă
presa. Politica editorială a televiziunilor, cu mici excepţii, este impregnată de comercial, abundă
de ştiri false, arondată unei anumite tabere politice şi într-o goană nebună după senzaţional, ca
să atingă vârful de audenţă. Şi ne mai întrebăm de ce românii sunt aşa de divizaţi, dezorientanţi
şi cu reacţii întârziate la evenimente? Tocmai pentru a nu-mi afecta iremediabil discernământul,
sunt precaut şi selectiv în vizionarea emisiunilor de la televizor, nu a dat filoxera chiar în toţi.
Nu se prea înşeală lumea în proporţie geometrică, au audienţă posturile de radio-tv
mulate pe realitate, pe riscul asumat în promovarea adevărului, care sunt insistente şi pun
presiune pe autorităţi, până se rezolvă anumite anomalii din viaţa noastră de zi cu zi, procedând
imparţial şi în mod onest. Poate presa cu toate componentele ei, să susţină sau chiar să dărâme
un guvern, dar cel mai mare păcat, pe care şi-l poate asuma, este de a perverti mentalităţi şi
conştiinţe umane, cu pierderi incalculabile pe termen lung. Dar poate că încă nu este totul
pierdut.
Doar din radiografia unei singure zile, rezultă că trăim într-o lume sărită de pe fix, care
a împuţinat opţiunile şi speranţele omului pentru viitor. Nu întâmplător se discută despre

215
iminenţa sfârşitului lumii, ultima proorocire a fost pentru 21 decembrie 2012, aducându-se ca
argumente, interpretarea unui calendar maiaş, invocarea apocalipsei sau păcatele fără margini
ale omului. După unii, ar fi fost prevestite până acum peste 160 de sfârşituri ale lumii.
Ceva trebuie să se întâmple şi de ce nu ar fi o viziune optimistă pentru un nou început?
Ar putea fi o situaţie impusă chiar de manifestarea dualismului în existenţa şi viaţa universului,
confruntarea naşte dezvoltare şi îndoiala vigurează cunoaşterea.
Poate s-a depăşit de mult etapa canibalismului, dar a dat omenirea în alte boli, cum ar
fi şacalizarea, vampirismul şi camelionismul, că prostia a trecut într-un con de umbră. Trăim
într-o lume cu multe afecte, puţine sentimente de compasiune şi solidaritate, zbuciumată şi
dereglată în metabolismul ei. Se pare că a fugit cineva cu cheia de la caseta fericirii şi sora ei
înţelepciunea ne-a întors spatele. Indiferent dacă ne referim la viaţa personală, de familie sau
din firmă, toată lumea dă vina pe STRES. Un vinovat de serviciu, produs de oameni în cantităţi
industriale.
Cum am putut constata într-o zi, ca într-un sac, putem înghesui multe evenimente, eu
am selectat şi am supus vederii, în special pe cele afectate în anumite proporţii de prostie,
manifestă ori prin consecinţe. Până la urmă fiecare om pune în sac, cât poate duce. Dar ce te
faci, când îţi umple alţii sacul?
Sigur într-o zi, se petrec şi alte evenimente cu o conotaţie pozitivă, ce ne prezintă viaţa
în culori mai acceptabile, fără a ne obliga să o luăm la fugă, ori să ne urcăm pe pereţi. Pare
totuşi prea mult pentru o zi. Au oamenii un mare deficit de sănătate mintală şi morală. Mai ales
când îi întâlnim într-o zi proastă şi ne propunem să le contorizăm defectele.
Pentru a ne menţine într-un anumit echilibru, poate am fi mai câştigaţi, dacă am da
circumstanţe unor semeni de ai noştri, dar numai după ce am trece cele văzute, auzite şi trăite de
noi prin minte şi inimă, rezultatul ar fi ca şi la ţuica distilată de două ori, care are gust, miros,
tărie şi puritate. Este un postulat, că în cel mai mare rău, este şi o sămânţă a binelui, după cum
în cel mai mare bine, este şi un filon al răului. De multe ori auzim de la semenii noştri expresii
ameninţătoare cum ar fi: “ Ăsta nu mai poate de bine! “ sau “ Nu face a bine! “, ca un fel de
prevestire a răului. Ori “ S-a umflat orzul în el ( ea ) “, când nu te ajunge cureaua ori stai pe
două scaune ( în două luntri ).
Să zicem că am tras astăzi o carte necâştigătoare în ansamblul ei, poate şi căutată, de
aceea nu ar fi lipsit de interes, ca peste câteva zile, să mai tragem alta selectiv, aşa la întâmplare.
Să vedem cât de norocoşi putem fi!
Tocmai aflăm din mass media, că mapamondul este cutremurat de criza refugiaţilor şi
a imigranţilor. Iar în România, a fost captat interesul naţional de decesul prematur a
politicianului, scriitorului, jurnalistului Corneliu Vadim Tudor şi de arestarea intempestivă a
primarului capitalei Sorin Oprescu, care la intersecţia problemelor de sănătate, regimul arestului
preventiv şi graba unora de a se elibera locul de primar, a cam fost “ condamnat “ la moarte,
fără a i se dovedi credibil ( cel puţin pe moment ) vinovăţia.
Trei evenimente cu mare impact la public, prin elementul de surpriză, importanţă,
efecte ulterioare şi foarte important, modul de raportare a oficialităţilor şi a oamenilor simpli la
ele. Vom prezenta evenimentele, urmând ca cititorii să decripteze, unde s-a făcut caz de
deşteptăciune şi uz până la abuz, de prostie.
Criza imigranţilor, după unii a refugiaţilor, chiar dacă operează momentan doar în
ţările Europei, a ajuns o nelinişte şi o preocupare pentru tot mapamondul, până la Organizaţia
Naţiunilor Unite. De menţionat că această criză a fost precedată de o severă criză economică
mondială, care a încetinit creşterea economică şi a sărăcit popoarele, din care puţine ţări şi-au

216
revenit. O situaţie care îngreunează procesul de acceptare şi integrare a imigranţilor. Ca şi cauze
ale acestei crize a imigranţilor, sunt enumerate condiţiile inumane, de-a dreptul periculoase,
pentru viaţa unor populaţii, în unele ţări, măcinate de războaie interne, ori ameninţate de
fantoma terorismului. La rândul lor şi aceste cauze, sunt de fapt efectul altor cauze, ce decurg
din intervenţia neinspirată şi chiar brutală a unor ţări din Occident, care au vrut să exporte
democraţie, în ţări cu altă cultură, alte tradiţii, alte religii, pentru acces la resurse ieftine,
perturbându-le astfel existenţa. Acest amestec în treburile lor interne, aşezate pe anumite
cutume de-a lungul veacurilor, a creat multă confuzie, degringoladă şi un exod nemaiîntâlnit de
refugiaţi ( emigranţi ). În timp ce în ţările de pornire a imigranţilor, se mergea pe perceţia, că
scapă cine poate, unele ţări occidentale, în special Germania, făceau invitaţie pe faţă
imigranţilor, cum că îi aşteaptă cu braţele deschise. Germania a avansat chiar o cifră de 800 mii
persoane. La intersecţia acestor situaţii disperate şi a unor oportunităţi oferite de unele ţări
occidentale, s-au pus la foc mic, coacerea şi a altor interese cu iz “ comercial “. Mulţi dintre
imigranţi porniţi în coloane către Occident, păreau a avea doar ce era pe ei, aşa cum au apucat
să plece din calea năvălitorilor, alţii au dispus de unele sume de bani, care să-i ducă în ţările
Europei, unde credeau că îşi pot croi altă viaţă. Calcule şi-a făcut şi Occidentul, cu o populaţie
îmbătrânită şi în penurie de forţă de muncă, că această oportunitate nu trebuie pierdută. Au fost
speculaţii, că s-ar putea ca unii imigranţi, să fie susţinuţi financiar de către terorişti. Şi că unii
terorişti sunt infiltraţi în mulţime, mai ales că multe persoane nu au acte de identitate. Ulterior
au urmat evenimente tragice, cu mulţi morţi la Paris, Bruxelles ( deşi aici teroriştii proveneau
dintre persoane, adoptate de mult timp de Belgia) şi mai multe ameninţări de atentate cu bombe
în mai multe ţări din Europa. Când chiar s-au confirmat unele temeri. Păreau la un moment dat,
evenimentele scăpate de sub control, ceea ce a făcut pe europeni să-şi schimbe atitudinea faţă de
imigranţi, devenind mai rezervaţi. Aşa a fost curtată Turcia de a acţiona, chiar cu alocare de
fonduri, să se poată opri fluxul de emigranţi.
Iată cum războiele contemporane, nu reglează doar numărul populaţiei, ci face şi o
redistribuire, a celor cu putere de muncă, spre zonele mai secătuite de vlaga tinereţii. ( Dar ce
spunem noi, război, că în România a fost nevoie de o revoluţie, ca să plece peste graniţă 3
milioane de oameni, floarea tinereţii, care să muncească pentru alţii ). Până la urmă ceea ce la
vedere este o mare tragedie, în spate sunt ţeseturi de interese parţial nobile, în mare parte
meschine, prin care omul ca individ, nu reprezintă nimic, iar când este vorba de o mulţime,
aceasta este lăsată să se zbată, să alerge până oboseşte, să se selecteze oamenii singuri, pot chiar
să spere, dar la o adică nu prea pot pune condiţii. Astfel ţări considerate puternice şi bogate,
transformă mase mari de oameni într-un fel de păsări migratoare, spre locurile propice traiului,
cum că li se asigură hrană şi alte facilităţi. Sigur este o cheltuială, dar în calculul lor pe termen
mediu şi lung, cei care vor beneficia în fapt, de efortul şi aportul imigranţilor, plănuiesc ca după
o selecţie primară din partea lor “ stocurile supranormative “ sau cu defecte ascunse ( vârstă,
pregătire şcolară, profesională şi chiar religie ), să fie distribuite către alte ţări prin cote
obligatorii, un fel de: “ Vrei nu vrei, bea Grigore aghiasmă “.
După ce am început să decriptăm, acest plan mai mult sau mai puţin transparent, să
urmărim traseul celor porniţi spre El Dorado Europa.
Făcându-şi efectul “ tratamentul “ aplicat celor din ţările de origine a imigranţilor,
aceştia au început să-şi părăsească familia, localitatea şi ţara în grupuri restrânse şi chiar mari,
când în parcurs s-au lovit de ambuscade şi obstacole de netrecut. Deplasarea în orb a acestor
populaţii, care de nevoie s-au dat pe mâna unor călăuze mafiote, care i-au jumulit de bani şi i-au
dus la moarte sigură, fie prin înec ori în locuri fără ieşire, au condus ca prin sacrificii să se

217
contureze unele rute, care să-i apropie de Europa, unde au fost invitaţi şi credeau că sunt
aşteptaţi. Prin faptul că în rândul refugiaţilor, erau mulţi copii, după cum s-a relatat în presă, s-
au creat reţele de trafic fiinţe umane, în care au devenit victime copiii. După popasuri mai lungi
în Turcia şi Grecia, a început exodul spre Italia, care plângându-se de prea plin, au intrat în
vizor Macedonia, Serbia, Croaţia şi Ungaria, ca ţări de tranziţie spre miracolul Ocidentului.
Dorinţa cea mai arzătoare şi numele cel mai des pronunţat, era ajungerea în Germania, unde îi
aştepta “ mama “ Merkel. ( Nu întâmplător, Merkel era favorită pentru primirea premiului
Nobel pentru pace, pe anul 2015 ). Numai că între timp, nu s-a potrivit socoteala de acasă cu
cea din târg, pentru că imigranţii veneau valuri, valuri. A fost deajuns să ajungă în Germania
câteva mii, să se aciueze în zona Munchenului, că în urma protestelor populaţiei autohtone şi a
unor organizaţii xenofobe, conducerea ţării să dea înapoi. La care mai adăugându-se agresiunele
şi violurile săvârşite de imigranţi în noaptea de anul nou în unele oraşe din Germania, s-a
înăsprit atitudinea faţă de imigranţi, chiar prin modificări de legislaţie. Nu mică a fost surpriza,
când germanii au constatat la o evaluare, că majoritatea imigranţilor sunt analfabeţi şi fără nici o
calificare şi nici nu ar dori să aibă, deci o provocare greu de depăşit.
Între timp ţările de tranzit, asaltate de imigranţi, au început să nu mai poată face faţă,
asigurând condiţii precare, prea a fost luată toată lumea prin surprindere, de aici stângăcie,
panică, rele tratamente aplicate imigranţilor. Fiecare ţară căuta să-şi securizeze frontierele.
Ungaria ca destinaţia cea mai apropiată de Austria şi Germania, a devenit un fel de fortăreţă
înconjurată cu garduri de sârmă, la graniţa cu Serbia şi România. Au fost scene de coşmar şi
imagini care au înconjurat mapamodul, cum refugiaţii erau întâmpinaţi cu tunuri de apă, gaze
lacrimogene, fără asistenţă medicală, fără hrană, purtaţi cu mijloace de transport ( tren, maşină )
între localităţi, care nu duceau nicăieri, imagini cu oameni care alergau peste câmpuri ori la
identificare li se rupeau actele de identitate, mai ales dacă erau sirieni, ameninţări cu arestarea,
oameni vlăguiţi, sărăciţi de banii ce-i aveau pentru drum, hăituiţi, dar care continuau să lupte şi
să spere.
De reţinut că în aceste cohorte de refugiaţi, erau şi mulţi tineri cu şcoală, care poate se
descurcau şi în ţara lor, dar nu au vrut să piardă oportunităţile Occidentului.
Această invitaţie peste umăr a Europei pentru imigranţi, a arătat-o nepregătită şi de loc
bucuroasă de musafiri. Criza imigranţilor cu toate efectele sale momentane, este abia la început,
un studiu a Organizaţiei Naţiunilor Unite, prelimină un exod în perioada următoare de două
milioane persoane pe an. Vom deveni mai oameni în tratarea acestui fenomen? Greu de spus,
când se operează mai mult pe efecte şi nu pe cauze. Prea s-au crezut unii atotputernici şi trimişii
Domnului, ca în cruciadele cunoscute din istorie, în a se juca cu viaţa şi destinul a milioane de
oameni. Nu ştiu cui mai foloseşte, dar în aceste zile, fostul prim ministru al Angliei în perioada
invaziei în Irak, şi-a cerut scuze publice, cum că a avut informaţii eronate, asupra celor afirmate
şi susţinute despre înarmarea Irakului. Şi să nu dea dovadă de prea multă slăbiciune a afirmat,
că Sadam trebuia totuşi înlăturat de la putere. Măi să fie, dar de ce nu şi-a bombardat propria
ţară? Chiar şi preşedintele Americii, Obama a incriminat intervenţia occidentalilor în Libia, care
era un stâlp de stabilitate, recunoscând că a fost o greşeală. Este o atitudine de apreciat, numai
că este post factum. Şi apoi au fost prea multe ipostazele când America s-a manifestat ca
jandarmul lumii.
Care ar fi de fapt resorturile invizibile ale acestui haos, cu mari suferinţe umane, la
care asistăm în zilele noastre? Este aproape unanimă convingerea că cele mai mari pericole
pentru lumea de azi, sunt terorismul şi încălzirea globală (ce curiozitate, în prima zi a anului
2016, erau mai multe grade minus în România, decât la polul Nord! ), noi le trăim ca efecte,

218
cauzele deşi cunoscute sunt ignorate ori tratate cu o superficialitate şi iresponsabilitate
condamnabile. Resimţim de asemenea faptul că trăim într-o lume glogalizată, în tot şi în toate
manifestându-se ca atare. Numai că această mişcare centripetă, este contrabalansată şi serios
perturbată de puternice forţe centrifuge, ce conduc la confruntări sângeroase.
De-a lungul istoriei constatăm, fără a intra în alte nuanţări, au prins contur şi oarecum
o identitate proprie, două lumi ( aflate în confruntare ) cea occidentală şi cea islamică, având
culturi şi civilizaţii proprii şi oarecum complementare, dacă şi-ar vedea fiecare de drumul ei.
Occidentul pune accentul pe individ, încurajând libertatea sa de a alege, de conştiinţă, de
mişcare. Prin această libertate necondiţionată, individul poate sau nu manifesta interes pentru
comunitate ori pentru divinitate. Pentru a se integra individul în social, s-au consacrat ideile de
Stat şi Democraţie ( ca dictatură a majorităţii, cu reguli acceptate de toţi ). În ce priveşte relaţia
individului cu Dumnezeu, prin desprinderea bisericii de stat, religia nu mai are rol central în
existenţa umană şi omul în recunoscuta sa libertate de conştiinţă, poate fi numai cetăţean sau
cetăţean credincios. Este un preţ plătit modernismului, când religia se dă după lume şi nu invers,
cum au fost perioade lungi în istorie. Din păcate Europa şi-a renegat în timp propriile valori,
care au consacrat-o şi i-au conservat existenţa, cum ar fi creştinismul, instituţia familiei şi
umanismul versus individualism, ca teorie şi practică socială. Această atitudine sinucigaşă, o
face vulnerabilă. Mai mult, Europa Unită, având conducători fără viziune şi inteligenţă, au
minat din interior unitatea, încurajând egoismul şi impunând reguli care anulează identitatea
naţională şi drepturile individuale ale cetăţeanului. Referendumul din Marea Britanie, cu un
rezultat previzibil de a se retrage ţara din Uniunea Europeană, este doar începutul unui proces
de reaşezare a Europei şi poate a lumii. Cum ne putem da singuri foc la casă!
Pe de altă parte lumea islamului, se manifestă în altă paradigmă, nu este pus individul
în centru ci ideea de comunitate, de colectivitate, care îl poate controla şi îi asigură protecţie,
identitate, libertate şi comunicarea cu Dumnezeu ( poate şi unde locuiesc în spaţii mai aride şi
este mai dură lupta pentru existenţă ). Deci este o lume mai tradiţionalistă ( care s-a reformat
mai puţin în timp ), pare că poate menţine mai mare coeziune între indivizi, care inoculeză
individului încă de copil, o anumită ideologie, diferite cutume comportamentale ( pentru cauza
jihadistă, viaţa nu are preţ ) şi legătura indisolubilă cu trascendentalul, ceea cei ţine la un loc şi
îi face puternici. De aceea ei pot conta mult, în redesenarea lumii viitorului.
Dacă am merge pe principiul că în lumea asta este loc pentru fiecare şi fiecare are
locul lui, cu condiţia să şi-l ştie şi să-l accepte, poate am trăi un prezent mai acceptabil şi un
viitor mai sigur. Curios, confruntările dintre Occident şi lumea islamului, aparent sunt
declanşate pe motive ideologice şi religioase. Occidentul fiind acaparat de componenta
materială, are un aer de superioritate, chiar aroganţă şi un anumit ascendent de civilizaţie asupra
altora. Islamul însufleţit de componenta spirituală, cu Dumnezeu în toate şi peste toţi, se
consideră îndreptăţit ca şi misiune cerească, să cuprindă întreaga lume, cum nu se sfiesc să
afirme unii misionari de ai lor. Pe de altă parte Occidentul, caută să impună şi să exporte
democraţie ( mulţi tineri islamişti au studiat şi studiază în Occident şi pot susţine aceste idei şi
acţiuni ) în ţările musulmane. La rândul ei lumea islamică, în legitimă apărare, opune scutul
islamului inspirat şi susţinut de Dumnezeu şi caută prozeliţi în lumea occidentală, prin
conaţionalii stabiliţi acolo, convertiţi ori simpatizanţi, pentru a se face ascultată şi înţeleasă. S-a
optat evident pentru calea confruntării şi nu a cooperării şi negocierii.
Fiecare parte caută să joace pe terenul celeilalte. În fapt este un război economic, de
acces la resurse naturale, forţă de muncă ieftină şi zone de influenţă, prin care este impusă şi
perpetuată sărăcia, care măreşte decalajul între ţări şi indivizi, stârnind justificate resentimente,

219
până la ură şi terorim. ( Şi nu a trecut prea mult timp, de când a fost scuturat jugul colonialist,
deci nu trebuie o memorie prea lungă ). Nu întâmplător se spune că şi drumul spre iad, este
pavat cu bune intenţii. Dacă se va renunţa la supremaţia forţei, a dictatului, a intoleranţei, a
orgoluilui excerbat şi a egoismului exagerat, mai poate avea lumea o şansă. Nu putem decât
spera, că dialogul fără resentimente şi prejudecăţi va triumfa, până nu va fi prea târziu. Se spune
că atunci când doi se bat, al treilea câştigă. Cine va fi acela?
Atât în plan individual, cât şi social, se poate păcătui şi până la judecata cerească,
păcatele se cam decontează pe pământ. Sigur acum se face mare caz de criza imigranţilor,
evident scăpată de sub control, cu soluţii date pe picior şi neviabile. Este evident că Occidentul,
Europa este sub asediu, cu ţări de tranzit ori dorite ca o nouă reşedinţă de către emigranţi. Dar
Europa, care se dă ca leagăn a lumii civilizate, chiar nu ar trebui să fie surprinsă de efectele
nefaste a propriilor sale greşeli, din care se vede că nu prea învaţă, persistând în a trage doar
foloase, pe seama altora. Din păcate Europa nu a fost dispusă, să înveţe din înţelepciunea
vechilor romani, care-i considerau pe străini egalii lor, de aceea dacă era atacată “ mama “
Romă, toţi de aproape şi de departe săreau să o apere. Aşa era Roma invincibilă şi se refăcea
mereu din propria cenuşă. A ales Europa “ unită “, în special miezul ei, să fie ca o prună acră
pentru alţii, din afara cercului lor, distantă, arogantă şi inconştientă de consecinţele acţiunelor
sale.
Pentru a fi mai aplicaţi, nu putem fi contrazişi, că după căderea comunismului, Europa
s-a mai confruntat cu un val de emigranţi, când milioane de cetăţeni din fostele ţări socialiste,
au căutat “ miracolul occidentului “. Această “ mică “ criză, a fost tratată de Occident în termeni
ipocriţi. Au mizat occidentalii pe puterea lor de absorbţie, fără a le prea păsa de noii veniţi şi cu
atât mai puţin de soarta ţărilor de origine. S-a consumat sub ochii noştri, acest plan diabolic, de
a fi puşi oamenii să-şi i-a lumea în cap. S-a venit cu calul troian, numit globalizare, au fost duse
treptat fostele ţări socialiste, aproape de pragul falimentului, prin a le distruge industria, a le lua
pe nimic resursele şi a le îngrădi prin legislaţia europeană, libertatea de mişcare şi afirmare.
Sigur Europa nu a făcut caz când europenii din Est, au venit la ei şi făceau muncile aşa-zise
ruşinoase ( pentru că oamenii în mare parte au plecat pe cont propriu, au avut un tratament de
toleraţi şi chiar de sclavi, mulţi ani nu au avut drepturi sociale, de protecţia muncii sau să aspire
la o integrare recunoscută oficial ). În ţările din Est, în prioada socialismului, nu au avut
cetăţenii dreptul de mişcare, dar s-a făcut carte. Aceste premise fiind mană cerească pentru
Occident, ca prin sărăcirea ţărilor de origine, să fie încolonaţi specialiştii ( pregătiţi prin efortul
financiar al ţării de origine ) pentru a fi luaţi de-a gata de pleşcarii occidentali. Iar populaţia
activă rămasă în ţară, a fost prost plătită, ca un fel de condiţie, impusă de străini, susţinuţi de
guvernanţii autohtoni, să nu plece investitorii în alte ţări. O politică perversă, care ne încadrează
în cetăţeni ai Europei de mâna a doua, cu acces limitat şi controlat la prosperitatea occidentală.
Această politică neinteligentă, a mai marilor Europei, de a face din fostele ţări socialiste, o lume
de oşteni, de vasali, de săraci, după unii de sălbateci, neemancipaţi, cu drepturi limitate,
condiţionate, măreşte vulnerabilitatea Europei în faţa ofensivei lumii islamice, minându-i mult
clamata unitate. În loc să se creeze în ani o zonă tampon, bine securizată şi permisibilă, pentru
mişcări controlate de populaţii, s-a creat în fapt un culoar, prin care trec emigranţii, aruncând
spre aceste ţări sărace ( secătuite în mare parte de occident ), doar o privire peste umăr, ei vor în
ţările bogate. Se fac în disperare de cauză garduri, care până la urmă pot fi sărite sau ocolite, nu
este o soluţie pe termen lung. Nu se poate spune că deseori în spaţiul public, nu au apărut voci,
care vorbeau despre euroscepticism, de faptul că Uniunea Europeană îşi trădează menirea, dar
au foat aceste demersuri, ca un clopoţel la urechea surdului, nimeni nu a auzit. Sigur se poate

220
spune: “ Văleu mă înec! “ Dar vesta de salvare a fost lăsată la mal. Egoismul nu face cărare spre
Rai.
Ca într-un teatru al absurdului, această Europă cu două viteze, a creat şi o altă
vulnerabilitate şi temere pentru ţările din Est ( foste socialiste ), cu pericolul de expansiune a
Rusiei. În fapt aceste ţări sunt victimele răfuielilor între marile puteri, pentru zone de influenţă,
acces la resurse şi expansiune teritorială. Aşa că aparent li s-a oferit o pălărie de securitate, până
la dislocarea de forţe armate pe teritoriul lor, dându-li-se şi alte griji, faţă de cele că au fost
sleite de resurse. Mai mult ca în perioada războiului rece, când era o susţinută cursă a
înarmărilor, fiecare ţară trebuie să-şi majoreze bugetul pentru apărare. Prin politica paşilor
mărunţi, pentru a fi făcuţi vasalii altora, a fost falimentată industria naţională de apărare şi acum
suntem nevoiţi să cumpărăm de la alţii tehnică militară, deseori la mâna a doua. Aşa îi susţinem
economic pe alţii, ca un fel de taxă de protecţie şi le facem jocurile perfide şi manipulatorii. S-
au nimerit a fi fostele ţări socialiste, la intersecţia sferelor de influenţă ale Occidentului cu ale
Rusiei ca mare putere. Şi atunci ameninţările, nu sunt simple închipuiri. După cum învăţăm din
istorie şi alţii în situaţia noastră, nu au avut decât de pierdut, când au fost prea prieteni cu alţii (
care doar i-au folosit ) şi duşmani declaraţi cu alţii, care nu i-au iertat. Aşa trece timpul de viaţă
al indivizilor şi al popoarelor, când unii nu mai pot de bine iar alţii nu mai ies din nevoi sau sunt
nimiciţi. Şi cum neprevăzutul este după fiecare colţ, alte evenimente ulteriore, cum ar fi
retragrea Angliei din Uniunea Europeană şi tentativa de lovitură de stat din Turcia ( care era
pentru Europa, garantul unui filtru şi chiar zid pentru emigranţi ), prin măsurile şi implicaţiile
deciziilor forţelor aflate la putere, pot ameninţa nu doar liniştea Europei, ci şi a lumii. Se afirmă
tot mai frcvent, că trăim semne evidente al celui de la treilea război mondial, când se reîmpart
teritorii, se sifonează resursele şi se omoară oameni.
Tocmai când criza imigranţilor, era întoarsă pe toate feţele de televiziuni, a apărut ca
un trăsnet, anunţarea decesului politicianului, scriitorului, jurnalistului Corneliu Vadim Tudor,
fiind o persoană, oarecum controversată, deopotrivă de iubită şi urâtă. El a fost un fel de Don
Quijote al politicii româneşti, în câteva situaţii a fost piatra de la roata ţării, care a deviat-o pe
un traseu cu multe hopuri şi gropi. Era un om orgolios, de altfel bun patriot, dar a plătit şi el pe
pământ vămile mândriei. Un om plin de contrarii, era considerat un fel de bibliotecă ambulantă.
A avut o vastă cultură şi o memorie fenomenală. Deseori la gura lui era un vulcan în clocot, dar
nu era rău la suflet, ţinea pe cheltuiala lui un adăpost de câini ( este ştiut că cine iubeşte
animalele şi florile este om bun ). Deşi este aproape o imposibilitate în zilele noastre, a ţinut în
viaţă până la moartea sa, două ziare, care în mare parte erau scrise de el. A fost un fel de
prooroc al românilor, deşi mulţi credeau, că îşi recită spusele în pustiu, dar de multe ori s-au
adeverit spusele sale.
Prin faptul că a fost 15 ani parlamentar, familia a dorit să-i fie depus corpul
neînsufteţit la Senat. Numai că cei care trebuiau să aprobe, i-a apucat un acces de moralitate,
considerându-l pe Vadim nedemn de această cinste. Că după aceea şi-au muşcat limba, este
altceva. Ce paradox, el a greşit în general cu vorba şi mulţi dintre cei care îl judecă acum au
greşit cu fapta, poate sunt mai păcătoşi ca el, dar deocamdată ei hotărăsc pentru alţii, până o fi
ocazia şi cazul să hotărască alţii pentru ei.
După moartea lui s-a întâmplat un fenomen nu prea des întâlnit, mai multe zeci de mii
de oameni, au făcut cozi la catafalcul său, pentru aşi lua rămas bun. Mulţi români s-au regăsit în
el trăind într-o lume, în care s-a cam pus omului leocoplast la gură, Vadim a fost cel care a
riscat şi a pierdut pe moment ( are încă multe procese pe rol, pentru pamfletele sale), dar a

221
rămas în memoria colectivă. Nu şi-a prea ţinut în frâu limba şi a avut de suferit. Nu se putea să
fie trecut cu vederea ori să nu fie luat în seamă.
La înmormântare când a început ( după obiceiul românilor ) să se cotrobăiască prin
viaţa omului, s-a văzut că nu este bogat, deşi a avut funcţii, nu a furat şi atunci chiar merita un
rămas bun, faţă în faţă.
Dacă politicienii momentului, au fost defazaţi şi corijenţi la capitolul orientare, masele
l-au răzbunat pe defunct. Sigur alţii nu au pierdut ocazia pentru aşi face imagine, a se armoniza
( chiar dacă numai pentru moment ) cu simţirea maselor. Biserica ortodoxă a suplimentat
numărul de preoţi prezenţi la înmomântare de la 10 la 16 preoţi. Persoane cu posibilităţi
materiale recunoscute şi care au fost ajutate de Vadim în unele ipostaze, au promis la televizor
că îi vor ajuta familia, care are multe datorii. Până la urmă s-a dovedit că acestea au fost doar
mesaje emoţionale şi de oportunitate. Necesitatea a rămas să fie rezolvată tot de oamenii simpli,
neştiuţi, anonimi, dar care sunt acolo când ai nevoie, cum a fost şi în cazul familiei lui Vadim.
Nu au ratat prilejul, nici cei care aveau de plătit poliţe tribunului, să-l “ cânte “ pe la
unele televiziuni, scoţându-i în evidenţă păcatele. Până la urmă decontul fiecărui om pe pământ
este cu activ şi pasiv.
După această demonstraţie de dragoste a românilor, însoţită de şase camioane de flori,
a fost greu de “ convins “ Vadim, să se lase intrat în mormânt. La cimitir s-a constatat că sicriul
său nu intra în groapă, sigur cu un baros s-a rezolvat inconvenientul. Cum este la români, pe loc
s-a dat sentinţa şi s-a presupus că este un semn, care a început să fie interpretat în fel şi chip.
Deşi poate a fost ceva de genul, că graba strică treaba.
Este valabilă şi pentru Vadim spusa, că despre morţi, numai de bine. Greu este pentru
cei care au rămas. În cazul său, după ce s-a confirmat faptul, că are o avere cu semnificaţie
culturală, fără valoare comercială în zilele noastre, a apărut realitatea crudă, pentru gestionarea
datoriilor sale. Astfel stă sub semnul întrebării, apariţia în continuare a celor două ziare.
Adăpostul pentru câini, aflat în grija lui, urmează a fi abandonat. Şi peste toate, procesele pe rol,
cu persoanele care s-au simţit jignite de el, care pretind despăgubiri.
Cum observăm, pe cât de deştept a fost Vadim şi săritor pentru alţii, înzecit mai
neprecaut a fost pentru ziua de mâine şi pentru cei de lângă el. A fost Vadim un om care a ars ca
un meteorit în timpul vieţii, scânteile sale rezultate din frecarea cu realitatea vremii, i-a pârlit şi
chiar i-a ars pe mulţi, s-a consumat până la ultima scânteie şi a rămas totuşi întreg în memoria a
mulţi oameni. Avem în vedere pe marii anonimi, animaţi de gândul bun şi fără pretenţii de
foloase, pentru un gest sau o faptă caritabilă. O precizare confirmată la un an de la moartea lui
Vadim, când s-a înpuţinat numărul celor “ apropiaţi “, dispuşi să-i acorde o clipă din viaţa lor.
Cu amărăciune se exprima una din fetele sale: “ Înainte când trăia tata, roiau în jurul său, dar
acum l-au părăsit, nu mai dau nici un telefon... La înmormântare au fost mulţi, dar au făcut-o de
faţadă “. Până şi în familia lui Vadim, una dintre surori, se ţine mai stăpână pe averea fratelui,
faţă de cei din familie. Fără cuvinte!
Şi pentru a avea trei exemple de evenimente, oarecum alese, cu mare impact cotidian
şi nu numai, ne vom referi şi la acţiunea blitz a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, de arestare a
omului, care îşi poate disputa a doua poziţie ca importanţă în stat, după preşedintele ţării şi
deseori pe locul unu, ca încredere din partea poporului, cum ne putem da seama, este vorba de
Sorin Oprescu primarul capitalei. Oprescu a candidat la primăria Bucureştiului, ca independent,
era la al doilea mandat, bine stabilizat în scaunul de primar, simpatizând cu politica de stânga,
părea să aibă la picioare încă un mandat ( sigur era criticat şi el ca toate persoanele publice ) de
primar. Această poziţie de statuie a primarului, încurca serios planurile şi speranţele celor de

222
dreapta, după ce la Cotroceni a venit omul lor ( aşa cred ei ). Şi atunci s-au făcut calcule, că
dacă vor pune mâna pe capitală, sunt la un pas de a stăpâni ţara.
În anii de mandat a lui Oprescu, chiar dacă el a dat măsura unui om integru, au crescut
pe lângă el şi buruieni, care nu puteau prin polenul şi mirosul lor, să nu-i păteze costumul şi
obrazul primarului. Mai mult în contextul acestui război, de mai mulţi ani, pentru eliminarea
elitelor ţării, aparent invizibil, primarul ştia şi simţea că este vânat, aşa că se aştepta în orice
moment, să se arunce o pisică moartă în curtea lui. Şi cum spune proverbul, că de ce îţi este
frică, de aceea nu o să scapi, într-o seară târziu, din trafic, este săltat haiduceşte primarul.
La început s-a aruncat în eter informaţia că a fost prins în flagrant, când primea mită (
aşa pentru un mai mare impact la public ), peste două zile s-a infirmat această supoziţie, dar s-a
menţinut acuzaţia că s-au găsit asupra s-a mai multe mii de euro. Omul susţinea că este un
împrumut şi nu era crezut, pentru că a fost lucrat de un denunţător, recrutat dintre colaboratorii
săi. După percheziţii, care după informaţiile din presă, rezulta că nu s-au făcut capturi prea
importante, a urmat reţinerea primarului în arest, deşi s-a probat că are probleme deosebite de
sănătate şi a solicitat în mai multe rânduri îndulcirea regimului de detenţie. S-a ales calea
macerării psihice şi fizice a primarului, pentru a declara şi recunoaşte propria vină, pentru
acuzaţii deocamdată secrete.
Între timp Oprescu a fost suspendat din funcţie şi în ultimele sondaje, de măsurare a
încrederii populaţiei în personalităţi, el este tot pe locul unu în Bucureşti. Cu atât mai mult i-a
pus în derută şi i-a înverşunat pe cei care îl vor terminat şi chiar eliminat, să extindă cercetarea,
să pună sechestru şi să-i caute primarului, punctele slabe şi chiar mortale.
După sesizarea presei şi a Avocatului poporului, s-a constatat că regimul său de
detenţie, era aproape intenţionat înăsprit, pe motive de interes, de frică ori prostie. În urma
acestor valuri, a primit arest la domiciliu şi o hotărâre a instanţei, pentru a fi operat în spital la
plămâni. În timp a fost scutit şi de această formă de arest şi a primit aprobarea să lucreze în
spital. A fost suficient de frăgezit, pentru a face alergie la politică şi a nu mai dori să devină
primar. Aşa cum s-a dat satisfacţie unora, la care primarul Oprescu le-a refuzat unele “ servicii
“.
Odiseea lui Oprescu, nu s-a treminat, vom vedea ce urmează. Ulterior după mai multe
termene de judecată, procurorii au solicitat retragerea dosarului, pentru neconcordanţe în
declaraţiile denunţătorilor. Ce impardonabile greşeli se pot face cu onoarea şi viaţa oamenilor!
Bătălia pentru Bucureşti este deschisă, unele evenimente cum a fost tragedia de la “
Colectiv “ şi altele vor influenţa şi vor determina unele schimbări, care pot fi de faţadă sau de
conţinut. Dacă schimbările vor viza doar schimbări de oameni şi nu de mentalităţi, prostia
umană va fi în continuare un frecvent fapt cotidian în capitala ţării şi nu numai. ( Dealtfel
prima zăpadă din anul 2016, a arătat neputinţa interimarilor de la primăria din Bucureşti şi alte
localităţi din ţară. Nu-i o vorbă în vânt, omul potrivit la locul potrivit. )
Apropo de schimbare, în urma alegerilor locale din luna iunie 2016, Bucureştiul şi
toate sectoarele sale, sunt conduse de primari pesedişti ( de stânga ), pentru prima dată după
revoluţie. A fost un vot surprinzător şi un mesaj puternic al populaţiei, că politicienii au
dezamăgit, că nu se mai acceptă încrâncenarea partidelor aşa-zise de dreapta, care girează un
sistem corupt de putere, care a sechestrat democraţia, a devenit agresiv, a paralizat bunul mers
al treburilor ţării, a devenit în timp mai mult un vânător de oameni, în special politicieni şi
oameni de afaceri, cu slab interes pentru recuperarea pagubelor aduse ţării şi a se respecta
drepturile omului. Că nu a fost o întâmplare, votul exprimat în Bucureşti, stă ca argument şi
votul la nivel naţional, când românii au votat să-şi “ ia ţara înapoi “, au pus chiar stampila pe

223
unii candidaţi, consideraţi de unii procurori ca având probleme penale, dar populaţia le-a dat
prezumţia de nevinovăţie, apreciind că au primit din partea organelor statului, un tratament
abuziv. Cât de derutat şi fără perspectivă, dar mai matur, ne poate apărea poporul român la 27
de ani de la revoluţie!
Dar cum nici o zi nu seamănă cu alta, chiar merităm să avem veşti mai bune, mai
multă linişte sufletească şi un trai decent. Rămân din păcate, toate aceste cerinţe elementare, un
deziderat greu de realizat, dacă avem în vedere că în multe lumea a involuat, nesocotind regulile
şi standardele chiar de ea impuse. Nu este curios să trăim într-o societate, care premăreşte
suveranitatea poporului şi libertatea individului şi să asistăm la nişte comportamente bizare?
Poporul a ce este tras de urechi, lovit peste faţă, întors din drum, legat la ochi, luat cu zăhărelul
şi chiar “ întemniţat “. Dă poporul demnitarilor ( politicienilor ) legitimitatea ( un fel de
căsătorie cu forţa ), dar legalitatea este impusă de “ aleşi “ şi mai nou de “ numiţi “, care după ce
îşi fac jocurile, îşi conservă privilegiile, mai dau şi poporului nişte fărămituri şi multă
manipulare. Acestă manipulare o regăsim în “ vaccinarea “ periodică a poporului cu o doză de
frică, spaimă, teamă prin disiparea unor informaţii ( zvonuri ) asupra iminenţei unui cutremur, a
unei epidemii, a unei crize, a unui atac terorist, a unui război, a lipsei banilor pentru salarii şi
pensii etc. Este o situaţie prea generală, ca să mai preocupe sau să se mire cineva. Aşa este
obligată lumea la încolonare şi ţinută sub ascultare.

224
 O VARIANTĂ DE RĂSPUNS

Prostia şi deşteptăciunea, au o existenţă care se suprapune peste istoria omenirii.

Prostia are chiar un ascendent ca vârstă, prin faptul că o întâlnim nu doar la oamenii proşti ci şi
la cei deştepţi ( inteligenţi ). Deşteptăciunea şi prostia, nu se manifestă în lume în stare pură. De
suntem interesaţi să le cunoaştem în toată splendoarea lor, trebuie să le supunem unui proces de
decantare, maturare, evaluare şi asumare. Existenţa ca atare a deşteptăciunii, nu poate face
minuni, dacă nu este cultivată şi exersată. Nu am folosit noţiunea de inteligenţă, ca un dar
înnăscut a omului, care pare o formulare rece şi specifică mai mult individului, decât maselor,
am făcut recurs la deşteptăciune, o noţiune mai prietenoasă, care exprimă mai bine, nu doar ce
este omul, ci şi ce poate deveni, prin învăţare şi educaţie. Pentru a fi deştept, inteligenţa este o
condiţie necesară, dar nu suficientă. Dacă în viaţa reală inteligenţa, este pe o poziţie
ireconciliabilă cu prostia, deşteptăciunea mai negociază şi chiar poate obţine unele victorii de
etapă.
Abordând acest proces, din prespectiva condiţiei umane, constatăm că natura omului
este una protestatară şi solitară, faţă de lumea în care se naşte şi trăieşte. În acest sens, este
pilduitoare recomandarea: “ Alege să nu te pierzi şi să priveşti lumea cu detaşare! “ Nu se
potriveşte însă, cu ce simte omul, doreşte sau poate face la un moment dat, aflat în diferite faze
ale vieţii sale. Este sub presiunea mai multor contradicţii şi interdicţii, a ce pare că este acceptat
sau refuzat, încurajat sau descurajat, susţinut sau abandonat, face ce este nevoie (cum stabilesc
alţii) şi nu ce-i place, când poate refuza ori să se supună aparent sau necondiţionat.
Sunt elemente care arată că lumea este croită prost. De aceea nu ne surprind, reacţiile
instictuale, de percepţie, de reprezentare, prin care se raportează omul la el însuşi şi la alţii. Şi
cum ce porneşte prost din start, sunt puţine şanse de redresare în parcurs, întâlnim frecvent
omul, raportându-se ori trăind ziua de azi, în scâncet, suspine, plâns ( copiii mici ) şi văitare,
plâns, frustrare şi deprimare ( adulţii ). Ca o curiozitate, realizează omul că totdeauna poate fi
mai rău sau că a avut rateuri nescuzabile, de aceea se raportează la ziua de ieri, prin oftat,
tânguire, unori prin scârbă încercând o rupere de trecut. Şi atunci se păcăleşte omul, sperând că
mâine va fi altfel. Aşa ne trece viaţa cu visarea la un mâine, care ne va oferi alte oportunităţi şi
şansa de a evada din realul zilei de azi, iradiat din abundenţă cu prostie omenească.
Încă de la naştere omul se revoltă împotriva prostiei, ca şi componentă a condiţiei
umane, viaţa sa este un zbucium permanent, pentru a deveni cineva ( el însuşi ) şi după cum
optează să fie de partea adevărului sau a minciunii, a binelui sau a răului, a frumosului sau a
urâtului, a iubirii sau a urii, a dreptăţii sau a nedreptăţii, deseori se înnămoleşte în prostie şi
chiar de face duş scoţian, tot rămâne contaminat.
Îşi poate etala fiecare om deşteptăciunea, cum poate obţine şi o oarecare recunoaştere,
dar pentru a supravieţui în societate, neaparat va da un obol prostiei. Prostia ar putea ocoli
individul, dar când ne referim la mase de oameni, ea este în largul ei, impunând reguli de
uniformizare, conformare, isterizare, euforizare, a unor mulţimi formale sau constituite ad-hoc,
care se scaldă într-o “ dulce “ mediocritate. Nu subestimăm rolul maselor, ci evidenţiem
ingeniozitatea prostiei, de a ţine evoluţia lumii în loc sau să o îndrepte într-o direcţie greşită,
făcându-l pe om prizonierul său.
În aceste circumstanţe, nu întâmplător atunci când nu-i iese omului, bilanţul vieţii pe
profit, dă vina pe destin, pe soartă, pentru a se scoate din cauză şi aşi acorda circumstanţe. Este
prea fudul omul din fire, pentru a recunoaşte că este prost sau că a făcut una sau mai multe

225
prostii, adică a păcătuit. Până la urmă toate şi totul se estompează în credinţa, obişnuinţa
fiecărui om, exprimată sintetic prin aserţiunile: “ Asta-i viaţa!? “ , “ Aşa-i viaţa. “ sau “ Aşa
este la modă! “, “ Mergem înainte! “. O fi acceptare, tolerare, renunţare sau înţelepciune? Poate
visa orice muritor să fie Dumnezeu sau riscă să fie singur împotriva tuturor, pentru a fi el însuşi,
căutând să-şi depăşească condiţia umană.
Are prostia o formă de manifestare ieşită din comun, nebunia, cei dovediţi că sunt
atinşi de ea, sunt izolaţi şi excluşi din societate. Deşteptăciunea este produsul pur al inteligenţei
umane, agreată şi trăită doar de oamenii deştepţi. Şi deşteptăciunea are la rândul ei, o formă
sublimă de manifestare, regăsită în înţelepciune, cu rădăcini în experienţa de viaţă, filtrată prin
caracterul omului.
Deşteptăciunea şi prostia nu merg doar în tandem prin lume, ajung deseori la certuri,
uneori se despart pentru un timp, dintr-un motiv sau altul se regăsesc şi iar coabitează, sunt ca
ziua cu noaptea, astfel se poate face diferenţa, determinându-l pe om să fie dornic de schimbare.
De altfel schimbarea în lume, nu o fac doar deştepţii ci şi cei mai mult sau mai puţin “ nebuni “.
Diferă între ei, prin doza de curaj, ponderea discernământului şi capacitatea de preîntâmpinare
şi asumare a riscurilor.
Răspunsul la întrebarea: “ Prostia omenească o pacoste ori o binefacere ? “ , nu poate
fi unul tranşant, întrucât diferă circumstanţele, percepţiile, trăirile, opţiunile, ce le poate avea un
om la un moment dat, indiferent de zestrea mentală dobândită prin naştere, ceea cel poate pune
în situaţia să greşească, să cadă în păcat ori să facă o prostie.
Orice variantă de răspuns decent, inspirat şi acceptabil, la această întrebare, va naşte,
în mod firesc, la rândul lui alte întrebări, care pot adânci dilema, introducându-ne într-un
labirint fără ieşire. Asta nu înseamnă că trebuie să renunţăm să căutăm, să descoperim, să ne
poziţionăm şi să acţionăm, în funcţie de cutumele sociale valabile, zestrea nativă individuală,
experienţa noastră de viaţă şi convingerile personale. Numai prin această atitudine proactivă, va
fi încurajată deşteptăciunea şi prostia va şti şi va simţi, că suntem cu ochii pe ea.
O evaluare cinstită, nu numaidecât inteligentă, ne arată fără putinţă de tăgadă, că
prostia pentru lume, este deseori mai mult o binefacere, decât o pacoste. Stă chezăşie în acest
sens şi faptul că prostia, este o disciplină fundamentală, care se predă şi se învaţă la şcoala
vieţii, având ca profesor lumea. Metaforic vorbind, ne putem imagina lumea ca un balon,
umplut cu heliu ( gaz inert, incolor, inodor, poate şi insipid ) aşa este impregnată lumea cu
prostie ( ce poate avea aceleaşi atribute ca şi heliul ), care îi asigură deplasarea, funcţionarea şi
perpetuarea ei, altfel ar fi lumea în pericol existenţial, sub aspectul continuităţii, confortului şi
chiar al sensului vieţii.
Când ne referim la proşti şi la prostie, nu ar trebui să avem un comportament de fete
mari, să ne simţim atinşi în aripă sau şi mai rău răniţi în orgoliu ori cu demnitatea în suferinţă.
Pentru că proştii sunt pământeni şi nu veniţi de pe altă planetă, iar prostia nu este chiriaşă ci cu
domiciliul stabil în lume şi de aceea, pentru a se lua în seamă, să-şi dea importanţă şi a se pune
în valoare, hălăduişte prin lume şi chiar de la un individ la altul, pe unii doar îi atinge, iar pe
alţii îi copleşeşte.
Nu am dorit să fac un elogiu prostiei, dar nici să o incriminez peste măsură, pentru că
deşi nu ne place, ne ruşinăm chiar în compania ei, nu o putem ignora. Prin demersul meu am
căutat demitizarea şi înlăturarea vălului manipulării şi al ipocriziei de pe unele realităţi văzute,
simţite şi trăite, care ne afectează viaţa şi pe care nu ne grăbim să le asimilăm prostiei, dar nici
să le acordăm medalia deşteptăciunii. Aşa cum minciuna denaturează şi deturnează adevărul,

226
până la limita substituirii acestuia, acelaşi rol nefast are şi prostia asupra deşteptăciunii (
inteligenţei).
Asistăm cotidian deseori fără voia noastră, la un spectacol regizat de proşti ori de
deştepţi, prin care se caută prostirea semenilor. Pendulează oamenii între deşteptăciune, prostie
şi nebunie, din proprie iniţiativă, influenţaţi sau determinaţi de semeni ori forţaţi de împrejurări.
Este o situaţie de postulat, că domnia şi prostia, se plătesc, dar omul are o pornire de
neoprit, de a greşi, a păcătui, adică de a face o prostie. Dar fiind asociată prostia cu domnia, îi
dă un aer de nobileţe, ca o salvare de aparenţe, chiar dacă la decontul vieţii, omul constată că îi
poate bate vântul prin buzunare sau are mustrări de conştiinţă. Poate de aceea omul, este om şi
nu zeu.
Observăm fără mari eforturi, cum aproape fiecare om, joacă în altă piesă, faţă de rolul
menit, asumat şi recunoscut formal, un fel de joc la două capete de voie, de nevoie. Cu un ochi
este atent omul să fie o persoană respectabilă, care se supune regulilor şi normelor, în timp ce
cu celălalt, este ispitit să facă şi chiar face prostii. Omul este conştient, de această ameninţare,
mai bine spus slăbiciune, de aceea poate în rugăciunea “ Tatăl nostru “, este invocat Domnul: “
Şi nu ne duce pe noi, în ispită şi ne izbăveşte de cel rău !”
Mai mult, politicienii, care au menirea să dea startul, direcţia şi viteza de deplasare a
societăţii ne propun o lume care ne-o dorim, dar nu toţi avem acces la ea, pot avea mulţi dintre
ei, comportamente curioase, care supralicitează sau ignoră normalitatea, aşa îşi permit să
ameninţe, să promită, să spună prostii, să impună reguli absurde, scuzele lor pentru aceste
derapaje, topindu-se în aşa-zisa imunitate a “ declaraţiilor politice “! Se afirmă curent, că politic
este corect, ( “ politically correct “ termen frecvent invocat în zilele noastre, dar cu sensuri
diferite, pentru purtătorii de mesaje ) dar moral nu mai stă nimeni să cântărească sau să
măsoare, chiar dacă în multe situaţii, nu este decât o salvare de aparenţe, o ipocrizie sau o
cenzură. Poate nu întâmplător, unul din cinci conducători din rândul politicienilor şi al
oamenilor de afaceri, sunt psihopaţi ( după un studiu efectuat în anul 2016 ). Au până la urmă şi
aceşti “ aleşi “, culoarea şi metehnele societăţii din care provin. Nu este “ imunitatea “ , atât de
hulită în zilele noastre, o vorbă în vânt, un politician ( fie ales local, parlamentar sau cu o
funcţie pe linie de partid) este ales de mase. El când vorbeşte, angajează prin opiniile sale, zeci,
sute şi chiar mii ( mai rar milioane ) de persoane. Cu aşa “ modele “ şi aşa “ croitori “, nu ne
mai miră faptul, că multă lume umblă în “ pielea goală “, adică fără ruşine şi fără pudoare. Ne
putem întreba în aceste circumstanţe, care este starea firească a lumii, deşteptăciunea sau
prostia? Sigur se poate spune, că aceşti semeni sunt fără inhibiţii şi fără prejudecăţi. Adică a
evoluat lumea.
Existenţa deşteptăciunii şi a prostiei, creează variaţie, altfel viaţa ar fi prea monotonă.
Variaţia creează moderaţia, că altfel nu am mai putea încăpea de “ deştepţi “ şi am fi răpuşi de
prostie. Lumea fără prostie, este ciuntă, oloagă, poate şi mută. Fără prostie, spectacolul lumii, ar
fi ca un film fără sonor. La cât a evoluat lumea, nu există atâta deşteptăciune, încât să se
progreseze în ritm accelerat, dar nici atâta prostie încât lumea să se oprească din drum ori să i se
schimbe direcţia. Tocmai în acestă luptă de contrarii se află izvorul progresului.
O analiză despre deştepţi şi proşti ca şi reacţiile şi faptele lor, devine secundară şi
neprioritară într-o lume globalizată ( mai mult ca expunere decât ca avantaje individuale ), când
soarta acesteia aduce în faţă alţi actori, mult mai evidenţi şi mai implicaţi, cum ar fi rolul celor
puternici şi a celor slabi, a celor bogaţi şi a celor săraci, când puţini, chiar foarte puţini, dispun
de soarta celor mulţi, care contează ca număr şi nu ca entităţi individuale personalizate. Chiar de
s-ar atomiza unii, fie indivizi sau popoare, ca entităţi cu identităţi distincte, nu au nici o şansă,

227
de a se impune sau a se face respectaţi. Cum spune proverbul: “ Peştele cel mare, îl înghite pe
cel mic”. În lupta aceasta pentru supremaţie, când unii vor totul, fără merite şi eforturi, îşi dau
mâna deştepţii şi proştii care s-au ajuns, pentru a se folosi în interesul lor de prostime, cum în
mod nedrept, îi consideră pe cei din jur, care nu au putere şi avere.
Cum lumea este suma indivizilor care interacţionează între ei, fie într-o localitate,
într-o ţară sau la nivel global, nu este totuşi lipsită de sens preocuparea de a şti cu cine avem de
a face, fie deştept sau prost, să fim prudenţi, să posedăm elemente de identificare şi mijloace de
contracarare, a unor comportamente deviante, marcate de prostie. Trebuie să fim puşi în gardă,
că dacă pentru a preveni pericolul gazelor toxice, folosim masca de gaze sau costume adecvate,
pentru gloanţe, folosim vesta antiglonţ, insidioasa prostie, ne ia totdeauna pe nepregătite şi
deseori impactul său are efecte întârziate. Aşa că aceste consecinţe, sunt greu de prevenit şi cu
atât mai complicat de eradicat.
Efectele devastatoare ale prostiei, pot fi diminuate prin iertare, uitare şi iubire,
metamorfozate după caz, într-un sentiment de milă ori într-un simţ al umorului ca şi frână sau
antidot împotriva dispreţului sau al urii ce o putem avea, faţă de oamenii răi şi proşti. Pe de altă
parte atunci când putem să iertăm şi să uităm, nu riscăm să preluăm păcatele altora asupra
noastră sau să ne coborâm la nivelul lor.
După unii acestea, ar fi arme inofensive dar sunt eficiente prin faptul că ating coarda
sensibilă a omului. Cum constatăm atunci când suntem puşi în situaţie, nu este uşor. Dar pentru
că suntem oameni, conştienţi de imperfecţiunea noastră, dăm circumstanţe şi facem concesii
uneori până la compromis. Nu întâmplător se spune, că putem prinde mai multe muşte cu o
lingură de miere, decât cu un butoi de oţet. Ar putea să spună unii, că este o atitudine de
noncombat, eu aş spune că este înţelepciune, că nu putem să facem revoluţii în fiecare zi, din
diferite motive, multe nu le mai putem lua de la început, nu putem întoarce timpul înapoi şi nici
nu ne putem da eroi pe cauze pierdute, pentru că prostului nici Dumnezeu nu are cei face. Omul
ca individ, are limite independente de el, ceea ce nu poate controla, este greu de presupus că
poate schimba.
Nu se cade să remorcăm toate relele lumii la prostie, multe dintre ele vin pe canalul
deşteptăciunii. Poţi să ai creer ( minte ) dar să nu ai suflet ( inimă ). Suntem surprinşi cum
valsează unii între deşteptăciune şi prostie, numai ce-i auzi: “ M-am lăsat luat de val. “ ; “
Ceasul rău! “ ; “ Nu am vrut să mă pun cu nebunul ( a ). “ ; “ Nu am vrut să-mi pun mintea. “ ; “
Ar însemna să fiu mai prost ( ă ) ca el ( ea ). “ ori “ Nu mă las până nu-l termin ( o termin )! “ ; “
O să-l fac ( s-o fac ) să regrete! “. Cum putem observa nu primează în reacţiile individuale,
gândirea şi simţirea, ci atitudinea ca un amestec de bun simţ, respect pentru sine şi pentru alţii
ori un egoism şi un orgoliu dus la extrem. Şi apoi să fim realişti, chiar şi atunci când ne întreabă
cineva ce facem, o face din politeţă şi curiozitate, nu că i-ar păsa de noi.
Printre factorii generatori de prostie putem menţiona: nemunca, analfabetismul,
foamea, sărăcia, bogăţia, puterea, parvenirea, alcoolul, drogurile, limitele senzoriale, mentale şi
de caracter ale omului şi anturajul. Se pare că este deasă sita prostiei, ca să avem speranţa, că va
rezulta prea multă “ făină “ cu trei nule ( 000 ), respectiv deşteptăciune. Dacă şi acestă făină,
deşteptăciunea este legitimată cu trei zerouri, care culmea să-i dea valoare, deja apare ceva pe
dos, după cum am învăţat la matematică. Ceea ce ne-ar face să fim circumspecţi uneori şi cu
deşteptăciunea.
Persoanele ferite ( protejate) în mod exagerat de proşti şi de prostie, sfârşesc prin a le
fi afectate iremediabil imunitatea socială şi pe cale de consecinţă, vor fi uşor de prostit.

228
 Prostia operează în cascadă, o prostie mică tolerată, conduce la o prostie mai mare şi
aşa se escaladează, când pârjolul stârnit, se stinge cu o altă prostie. Se poate ajunge într-un
punct când prostia devine normalitate. Prostia nu speculează, doar lipsa unei spiţe de la roata
inteligenţei umane, ci şi anumite stări sufleteşti ( emoţionalul este terenul său de manevră, de
susţinere şi de proliferare ) cum ar fi: curiozitatea, teama, ura, furia, agresivitatea, disperarea,
groaza, agonia, extazul etc., pentru a se manifesta şi chiar domina omul.
Deşteptăciunea s-ar umili şi detrona singură de pe soclul ei, dacă omul nu s-ar implica,
asuma şi răspunde pentru acţiunele sale, pe când prostia nu impune restricţii, îi dă posibilitatea
omului să se fofileze, să nu-şi asume răspunderi, să nu simtă ori să-şi recunoască vinovăţia,
cultivându-se deprinderea de a da vina pe altul ( alţii ). Pe de altă parte prostia poate induce un
somn al raţiunii, pentru a nu dispera şi încerca să evadăm din lumea în care trăim, atunci când
nu mai putem suporta şi tolera vitregiile vieţii.
Omul de când se naşte şi până moare, face orice pentru a se autodistruge, este neglijent
cu sănătatea, acaparat de vicii şi poate face chiar fapte criminale. Nu este un moft sau un hoby
lupta pentru existenţă şi de aceea nu se prea aleg mijloacele, pentru a fi selectaţi sau eliminaţi
din cursa vieţii, cum nu suntem scutiţi să nu plătim un tribut, pentru unele “ bucurii “, chiar cu
dobândă. Din păcate în multe acţiuni ale omului, vorbeşte instinctul animalic, care pare a fi
dincolo de deşteptăciune sau prostie, când cei cu ceva minte, putem fi uimiţi, consternaţi,
oripilaţi, de ce sunt în stare unii semeni. O întrebare este de actualitate: „ De ce animalele îşi
apără familia iar omul îşi atacă familia?
Unde mai este sâmburele de adevăr din constatarea iluminiştilor cum că: “ Omul cu
cât a înaintat în cultură, s-a îndepărtat de natură? “ Adică s-a domesticit, a devenit mai cult, mai
civilizat, mai conştient de menirea sa pe pământ. Ce îl determină pe om, să se întoarcă mereu în
urmă şi să se comporte deseori ca în sălbăticia începuturilor? După unii, multe anomalii
comportamentale se trag din conjugarea verbelor a şti, a fi, a avea. Acestă trinitate, îi oferă
omului şansa de a fi sublim, ridicol ori să fie blestemat de semeni.
Pentru a se salva aparenţele şi a păstra o anumită identitate şi continuitate, ( puţini
oameni o fac chiar din convingere ), se revendică lumea noastră occidentală, ca având în fibra şi
simţirea ei, filoane din cultura şi civilizaţia greacă, romană, bizantină, din umanismul Renaşterii
şi din realismul şi pragmatismul modern. Din păcate, de multe ori se face doar paradă de aceste
atribute, pentru că în fapt se manifestă concret în lume, doar în cercurile unor elite şi la unii
iniţiaţi, marea masă nu are acces şi nu este interesată ( fiind luată înainte de alte nevoi ), de
aceste rude ale omenirii, prea îndepărtate şi prea inaccesibile. Cum s-ar spune nu sunt din sat cu
ei. Oferă totuşi acest recurs la gloria şi înţelepciunea înaintaşilor, anumite ţinte şi modele, spre
care să tindă cât mai mulţi oameni. Cât se reuşeşte în acest demers, vedem şi constatăm pe
pielea noastră şi a altora, în fiecare zi. Este mare decalaj, între ce suntem şi ce am putea fi.
Se poate pune întrebarea, dacă reuşesc mai bine în viaţă ( ca şi preocupare existenţială
a fiecărui muritor ) deştepţii sau proştii? Din propria experienţă o spun că la întâlnirea cu viaţa
contează, locul, timpul şi cu cine te întâlneşti. Configuraţia succesului şi sensul lui, depinde de
cel în cauză, de alţii, dar şi de calitatea mediului în care trăim. Numai că din păcate, toate aceste
consideraţii filozofice se subsumează spusei populare, cum că “ interesul poartă fesul ! “, la care
aderă ( deseori fără condiţii ) atât deştepţii cât şi proştii. Aşa cum este o selecţie naturală, este şi
o selecţie socială.
Sunt mai mulţi cei care fac pe proştii, decât proştii din născare. Fac unii pe a proştii
pentru a trage de timp şi a prelua o povară cât mai mică şi a primi o răsplată nemeritată din
partea societăţii. Cu surprindere constatăm, că prostia emancipată, e mai rea ca cea spontană (

229
needucată ), ea se prezintă frumos şi strălucitor ambalată, dar în interior, nu este decât o nucă
seacă.
Poate şi unde este un loc prea comun prostia, nu-şi prea bate lumea capul cu ea. Este o
anumită cultură a prostiei, care se împleteşte cu experienţa de viată, de aceea nici nu bate la
ochi. Cu cât înaintăm în vârstă, suntem mai delicaţi cu prostia şi cu proştii. Ce frumos este
scuzat un bătrân care face prostii: “ A dat în mintea copiilor! “
Când prostia este colectivă şi se concentrează instant pe un grup de indivizi, este ca
focul în prerie, nu se cunoaşte de la ce a început incendiul ( de fapt nebunia ), proporţiile
dezastrului pot fi imprevizibile şi culmea, aproape nu răspunde nimeni de consecinţe.
Prin prostie lumea o poate ţine într-o “ beţie “, când nu prea simte, nu prea vede, nu
prea aude, are la unii stimuli ori factori agresivi, reacţii întârziate, derutante ori de noncombat.
A ce dă la pace cu răul ori îl contestă, dar nu are putere şi voinţă să-l înlăture. Aceste rătăciri şi
sincope, nu sunt fără efecte negative pe moment ori pe termen lung. Omul care în lumea
modernă, are proclamată şi deseori asigurată, libertatea de a alege, de conştiinţă şi de mişcare,
pare a se fi rătăcit de el însuşi, de semeni şi de Dumnezeu. Nu prea mai are repere, modele, are
reguli dar care nu se respectă şi atunci ne petrecem viaţa într-o dezordine, organizată, adică un
haos, în care multe aşteptări, planuri şi speranţe, se înfăptuiesc pentru unii prea târziu iar pentru
alţii niciodată.
Ca o recunoaştere unanimă a faptului, că omul după caz, poate fi prost, se proteşte sau
poate fi prostit, de când se naşte şi până moare, se instituie asupra lui o anumită pază, ca şi
control social, care să-l ferească ori sancţioneze de va cădea în greşeală, adică va face vreo
prostie. La copilul mic se pune o dădacă; la şcoală clasa de elevi, are un şef de clasă, un
diriginte; grupa de studenţi are un şef de grupă, un îndrumător; într-o firmă la un grup de
angajaţi, este un şef de echipă, de linie, de schimb, de birou, manageri pe departamente şi la
nivel de firmă; demnitarii au consilieri. La nivel de societate ( stat ), local, regional, naţional,
aproape nu te poţi mişca fără aţi ieşi în cale un paznic, un poliţist, un jandarm, un pompier, un
jurist în postură de procuror, avocat, judecător, un inspector, controlor specializat pe domenii de
finanţe, mediu, sănătate, protecţia consumatorilor, protecţia muncii etc. Sunt chiar şi instituţii
create pentru observarea, controlul şi sancţionarea după caz a omului, dacă încalcă sau ignoră
legi şi norme sociale în vigoare. Nu mai vorbim de armată, care prin definiţie, apără ţara de
invadatori şi menţine pacea. În acest corp de pază a societăţii, sunt încadraţi cei mai valizi
membri ai ei şi mai bine plătiţi, că te poţi întreba la un moment dat, cine mai munceşte pentru a
aduce plusvaloare. Sigur ar face unii apel la proverbul: “ Paza bună, trece primejdia rea “. Este
evident că este prea păcătos, ispitit de rele şi defect din naştere omul, dacă se iau atâtea
precauţii. În aceste circumstanţe, mai poate depune cineva mărturie, că nu suntem împresuraţi
de prostie?
Un instantaneu al lumii noastre, din perspectivă globală, ne aduce în atenţie o salbă de
fenomene dominante, ca şi semne că ne deplasăm cu viteză, spre o depresie generalizată şi tot
mai mulţi pământeni riscă să devină clienţii spitalelor de boli mintale sau al puşcăriilor. Trăim
într-o lume atinsă iremediabil de schizofrenie socială, cum spunea cineva, “ sunt două lumi
paralele “, în timp ce foarte mulţi oameni nu mai ies din nevoi şi sărăcie, îşi câştigă existenţa
prin muncă cinstită, fiind pătrunşi de simţul onoarei, a datoriei şi a bunului simţ, în cealaltă
lume sălăşluişte, lăcomia, bunul plac, cu oameni fără măsură, fără omenie şi fără caracter, care
şi-a adjudecat conducerea, manipularea şi înfricoşarea semenilor. Aşa se dă apă la moară celor
care prevestesc iminenţa sfârşitului lumii şi să concluzionăm, că acolo unde este multă
deşteptăciune este şi multă prostie.

230
 Pericolele care ameninţă pe moment omenirea, le regăsim în:
- Terorismul în forme brutale, atât ca ameninţare cât şi ca acţiuni, care paralizează
ţări şi cu sute şi chiar mii de morţi nevinovaţi. Chiar Papa Francisc declară, că este
în plină desfăşurare al treilea război mondial. Tot acesta a criticat jurnalismul,
bazat pe bărfe şi zvonuri, ştiri false, care este tot o formă de terorism. La mare
trecere fiind “ ştirile pe surse “. Este de asemenea nelinişte şi preocupare din
partea unor lideri europeni, pentru a se reglementa şi preîntâmpina circulaţia
ştirilor false, în spaţiul public. Aşa cum poate zidi, cuvântul poate şi distruge.
- Emigranţii ( refugiaţii ) de diferite naţii, desrădăcinaţi din locurile lor natale,
speranţa lor având ca ţintă Europa, constituie o provocare dar şi o mare problemă
europeană şi mondială, sub aspect economic, demografic, de educaţie şi sănătate.
- Se exacerbează tendinţele separatiste, până la autonomia ori anexarea unor teritorii
prin forţa armelor. Se încearcă o redesenare a frontierelor şi a sferelor de influenţă,
de unde şi pericolul unui război local şi mondial. Sunt tot mai multe semne, că se
desfăşoară un război hibrid, după cum se exprimă specialiştii.
- Intoxicarea mediului înconjurător, conduce la schimbări climatice, deja evidente,
resimţite şi cu previziuni catastrofale.
- Se menţine şi se accentuează decalajul între ţări ori în interiorul acestora, dintre
bogaţi şi săraci, ceea ce conduce la sărăcie şi foamete, ignoranţă şi chiar
analfabetism, generatoare de crize, revolte şi revoluţii.
- Marile religii ale lumii, par depăşite de situaţie, neputincioase în a oferi soluţii şi
modele, nu mai au autoritate asupra oamenilor, care se înfruptă din excese, ca şi
cum ar participa la ultimul ospăţ pe pământ, unii sunt disperaţi, alţii fanatici, alţii
lacomi. Parcă nu mai este raţiune, se marşează pe o dezinhibiţie primitivă, care
face ca omul să cadă pradă lăcomiei, sexului exacerbat, violenţei şi consumului de
droguri, ca şi o nouă cultură a permisivităţii, de fapt a depravării şi a intoleranţei.
Extremele şi excesele de orice fel, nu aduc fericire lumii. Trăim într-o lume fără
frică şi iubire de Dumnezeu, care se autodistruge. Cine o mai poate salva?

Globalizarea ca fenomen şi realitate, a adus avantaje de netăgăduit pentru omenire dar

şi pericole de neimaginat. S-a creat în lume o interdependenţă şi o vulnerabilitate, ca şi cum toţi
locuitorii planetei, am fi în “ Corabia lui Noe “ şi o furtună puternică, ne poate îneca pe toţi. O
metaforă care poate deveni realitate în orice moment, dacă unul sau mai mulţi nebuni se joacă
cu focul.
Nu mai trebuie demonstrat că socialismul a fost o utopie, cum începem să fim tot mai
convinşi, că nici capitalismul nu oferă soluţii viabile la realităţile lumii de azi. Capitalismul
(occidentul ) cu stindardul său “ Globalizarea “, ca un fel de nouă ordine mondială, care a
repurtat recent o victorie împotriva comunismului, apare neputincios în eradicarea sărăciei şi a
face faţă ofensivei islamului, cu forma sa agresivă terorismul, apare tot o utopie, care poate
duce lumea într-o fundătură, nu întâmplător se caută a treia cale. Începând cu America,
popoarele îşi revendică propria identitate, un alt fel de a se raporta la libertate şi de repartiţie a
prosperităţii.
Globalizarea văzută din România, apare ca un şvaiţer, a cărui găuri nu sunt umplute cu
aer, ci cu manipulare. Se propagă insistent unele atribute ale globalizării, cum ar fi circulaţia
forţei de muncă, a capitalului, a informaţiilor etc. care din păcate, multe sunt forme fără
conţinut. Dacă ar fi să exemplificăm, cum nici nu au ajuns românii în Anglia şi au început a se

231
trage “ salve de tun “ pentru ai descuraja; referitor la circulaţia capitalui, cel străin a reuşit în
ceva ani să-l falimenteze pe cel românesc şi cel care a mai rămas are severe restricţii de
circulaţie impuse de o legislaţie discutabilă; circulă oarecum nestingherită informaţia, dar
aceasta în funcţie de interese este distorsionată, fragmentată şi fardată. Trăim într-o lume în care
se pune mare preţ pe ambalaj, pe aparenţe, pe trăirile momentului şi pe determinarea individului
să-şi ia lumea în cap, aşa pentru că este la modă globalizarea. Ea funcţionează pentru unele naţii
ca un cal troian iar pentru altele ca o umbrelă să nu-i ude ploaia sau să-i ardă soarele.
Consideraţiile de mai sus, sunt întărite de evenimentul tragic cu atacul terorist de la
Bruxelles şi cele care au urmat, petrecute în inima Europei, unde se află sediile a multor
instituţii europene, când am putea spune că şvaiţerul, are în găurile sale şi lipsa unor soluţii de
prevenţie şi eradicare a unor riscuri majore, din păcate unele provocate în timp cu bună ştiinţă,
prin lăcomie, egoism şi aroganţă, fără a se evalua efectele. Devine tot mai actual proverbul: “
Ce ţie nu-ţi place, altuia nu face ! “
Uniunea Europeană, ca un exemplu de globalizare instituţionalizată, este ameninţată
cu destrămarea, deoarece liderii ei, cu prilejul a diferite crize, au fost cu faţa şi gândul spre ţările
lor de origine şi cu spatele la Uniune. Au căutat ani la rând, să menţină Uniunea, printr-o
birocraţie, care a făcut abstracţie de cetăţean. Şi poate cel mai mare păcat, că în cazul unor crize,
“ căpitanii “ ( liderii ) au părăsit primii nava, neavând soluţii şi argumente.
Ca o concluzie a ce şi cum se întâmplă în lume ( dacă învăţăm ceva şi din istorie), ne
arată că revoluţiile se fac prin forţă, schimbările se fac prin consens iar normalitatea în social, ca
o situaţie de acceptabilitate, se asigură prin solidaritate, încredere, respect şi bun simţ, valori în
mare suferinţă în zilele noastre, care ar putea fi reanimate. Mai sunt şanse, trebuie doar să le
valorificăm!
După ce am văzut care sunt problemele ce ţin pe moment agenda lumii, din care face
parte şi România, să facem o sintetică revistă a presei din ţară, pentru a vedea cât de conectaţi
suntem la lumea în care trăim şi cât de contaminaţi suntem cu prostie.
- În special în primele zile ale săptămânii, de o bună perioadă de timp, sunt
prezentate în direct la televizor, arestări făcute de Direcţia Naţională Anticorupţie
( Se dă uneori impresia că doar DNA-ul munceşte în România ). Iar dacă ar fi să
facem un joc de cuvinte, DNA poate deveni ADN, în cazul nostru se operează, la
foc continuu pentru că trebuie schimbat ADN-ul ţării, care este prea corupt, după
cum susţin unii. Este totuşi o întrebare, cât este o percepţie şi cât este o realitate?
Este greu de presupus, cât se va reuşi, pentru că multe din acţiunile DNA-ului, ca
şi concepere şi acţiune, prezintă instituţia ca pe un malaxor, care nu mai alege, nu
mai măsoară, nu mai cântăreşte, ci doar numără. Are mare predilecţie pentru “
trofee “. Sunt tot mai frecvente declaraţii în spaţiul public, susţinute de argumente
că în ultimii ani, a fost eliminată elita din politică, din afaceri, din sănătate şi alte
domenii de activitate din România. Nu mai avem modele, cele care au ieşit în faţă,
au fost murdărite. Unii au fost spălaţi de CEDO sau instanţe româneşti, dar prea
târziu pentru ei şi pentru ţară.
De aceea este o distanţă mare între ceea ce este, ceea ce face şi ce ar trebui să
facă, DNA-ul şi în general procurorii. Ţara este mai mult hrănită şi satifăcută
emoţional, decât material prin recuperarea pagubelor. De aici şi întrebarea, cât se
face justiţie ori se execută comenzi politice sau se face politică? Pe de altă parte,
este prea mare numărul oamenilor ( din afaceri şi politică ), care nu învaţă nimic
din greşelile altora şi chiar din ale lor. Degringolada în care ne aflăm, nu se poate

232
 explica prin specificul nostru ca naţie, ci prin modul de elaborare, interpretare şi
aplicare a legii. Ce departe suntem de sensul nobil al aserţiunii: “ Unde-i lege, nu-i
tocmeală! “ ori de sloganul: “ Nimeni nu este mai presus de lege! “. Sau să
educăm, să îndreptăm omul şi nu să-l lichidăm psihic şi fizic!
- Frecvente accidente rutiere, cu morţi şi răniţi, ai putea crede că principala cauză ar
fi starea drumurilor, însă capul de afiş este conducerea imprudentă, teribilistă şi
sub influenţa alcoolului. Totuşi mor prea mulţi oameni din prostie!
- Jafuri şi furturi din averea ţării de către români sau de către străini, că ai crede că
suntem un sat fără câini.
- Clasa politică care ar trebui să dea tonul şi să înfăptuiască shimbarea în bine a ţării,
este pusă pe burtă şi cu mâinile la spate, a capitulat în faţa propriilor slăbiciuni de
corupţie şi incompetenţă. Şi-a abandonat menirea, ceea ce a înăbuşit democraţia,
dând frâu liber spre dictatură. Ori asistăm la o revendicare a puterii de către politic
prin vot popular şi o adjudecare a puterii de către organe de forţă ale statului, un
fel de democratură originală românească.
- Străinii fac regulile în România, prin influenţarea legislaţiei, a deciziilor politice şi
administrative, fiind aşi în a cosmetiza şi subtiliza profitul firmelor ce le deţin în
România. La vedere unii ambasadori acreditaţi în România, fac loby pentru firme
din ţările lor, ori se amestecă în politica internă a ţării.
- După 10 ani de opacitate şi anhilare a transparenţei, asistăm zilnic la învăluiri şi
dezvăluiri, care se referă la realităţi anterioare, unele incredibile, vizând
devalizarea bugetului ţării şi diferite manipulări, ori încălcări flagrante a
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, până la limita criminalităţii. Se conturează şi
aşteptarea şi chiar încercarea pentru recuperarea pagubelor produse ţării, de-a
lungul anilor, dar orizontul de timp pentru a se repara aceste stricăciuni, nu este
previzibil. Sunt prea păcătoşi românii şi condamnaţi să stea în “ iadul “ sărăciei.
Doar banii lor au acces în “ paradisuri “ ( fiscale ).
- Puterile statului, consacrate de Constituţie, în loc să conlucreze, la vedere se
contrează, se controlează, se confruntă, se denigrează, se suspectează, fiecare caută
să arate, cine este mai mare şi mai tare. Cui foloseşte?
- Tragedia de la clubul “ Colectiv “ ( care după unii a fost o provocare cu foc pus-
absurd, incredibil, diabolic, halucinant!! O ipoteză infirmată de ancheta instituţiilor
abilitate, dar îndoielile persistă în spaţiul public ) se părea că va produce schimbări
pe termen lung în România. Numai că din păcate, este evident, aşa cum s-a
întâmplat şi după revoluţie, când unii au profitat, şi după această tragedie ies la
interval profitorii, care nu au măsură, scrupule sau milă. Aceştia sunt un fel de
şobolani purtători de microbi, care îmbolnăvesc societatea, producând chiar
decese.

Pentru a se perpetua bâlbâiala şi a se afla unii în treabă, a avut loc o anchetă ulterioară
a guvernului tehnocrat, instalat după tragedie şi girat de preşedintele ţării, care s-a focusat în
bunul obicei al românilor, să găsescă persoane vinovate şi mai puţin pe cauze şi soluţii la
situaţii limită. Cum s-a relatat în presă, cei care au întocmit raportul, nici nu au discutat cu cei
implicaţi efectiv, ca persoane oficiale sau nu, în operaţiunea de salvare!! Te poţi întreba ce-i cu
această “ lucrătură”? Este evident că se continuă denigrarea corpului medical şi a salvatorilor
implicaţi care au fost urmăriţi în direct la televizor de o ţară întregă, cum şi-au făcut datoria, dar

233
care nu au fost învredniciţi de autorităţi ale momentului, măcar printr-o sumară recunoştinţă.
Poate fi acest simulacru de anchetă şi o petardă fumugenă, prin care să se acopere neputinţa
guvernului tehnocrat, de a nu descoperi în luni de zile, cauzele apariţiei la copii a bacteriei E-
coli, când s-au înregistrat şi decese. Putem să ne gândim că este şi un sprijin electoral pentru
oamenii preşedintelui ori al intereselor altora ( cum ar fi privatizarea sistemului de sănătate şi
insistenţa unor firme străine să intre pe piaţa medicală din România sau ca să mimăm că
atragem fonduri europene ş. a. ) . Taina acestor jocuri obscure, va fi descoperită în timp, când
va fi prea târziu.
Pe fondul acestor lucrături, de care pe care, ce credibilitate şi şanse de înfăptuire au
declaraţiile celor existenţi vremelnic la putere, cum că s-ar impune o schimbare de paradigmă (
după preşedinte ) cu reformarea din interior al partidelor politice ori o renaştere ( după primul
ministru tehnocrat ), cu un alt mod de guvernare a ţării? Vorbe frumoase şi atât. Mai ales când
ne lipsesc modelele, se acţionează pompieristic, cu idei preconcepute, multă ură şi nu este
legătură între vorbă şi faptă.
Dacă în numai câteva luni de la tragedie, s-au putut contura cele mai incredibile
scenarii şi diversiuni, ne putem închipui, cât adevăr şi câtă contrafacere, are în ea istoria, ce
consemnează evenimente petrecute în timp, când a fost scrisă de oameni, pentru oameni. Aşa
întâlnim fapte bune făcute de alţii, trecute în contul altora, realităţi crude, prezentate în culori
pastelate, sunt condamnate persoane nevinovate şi indivizi certaţi cu legile juridice şi morale,
sunt proclamaţi eroi.
Nu sunt măgulitoare pentru demnitarii noştri, o serie de afirmaţii din spaţiul public (
bine ar fi să nu fie fondate şi adevărate !! ), cum că în spatele unor slogane de genul: “ statul de
drept “ ori “ interesul naţional “, unii conducători să fie numiţi ori să acţioneze la ordin. Sau în
funcţionarea statului, “ numiţii “ şi “ acoperiţii “, să aibă un ascendent periculos asupra “
aleşilor “! Ceea ce conduce la o luptă continuă, între “ imunitatea “ unora şi “ impunitatea “
altora, care desfiinţează democraţia. Ori că pentru fiecare rundă de alegeri se fac scenarii pe
calculator, ca apoi să fie urmărite ( impuse, aranjate ) să iasă întocmai. Sau să se contureze
anumite pericole iminente pentru ţară iar cei care ar trebui să vegheze, să preîntâmpine ori să
sancţioneze aceste derapaje să fie pasivi, ori să urmărească alte interese.
Un exemplu elocvent în acest sens, este scandalul “ Panama “, care a întărit unele
presupuneri, chiar certitudini confirmate în timp, că multe persoane din lume, inclusiv din
România, îşi dosesc averile în paradisuri fiscale, ei trecând în propria ţară, drept persoane
onorabile şi deştepte, pe care se poate conta. Numai că meritele lor sunt în mare parte calpe,
printr-o atitudine egoistă şi chiar răutăcioasă, uneori pârjolesc totul în jurul lor şi nu creşte
nimic, de multe ori strică, irosesc şi otrăvesc, ceea ce se cuvine de drept altora. Aceşti mutanţi,
cu bogăţii subtilizate de pe masa propriului popor ( de care pretid că aparţin ), seamănă şi
întreţin sărăcie, prin ceea ce gândesc şi fac.
Pe de altă parte, în cazul României, milioane de români plecaţi să muncească în
străinătate, efectuând deseori munci în condiţii umilitoare, ani la rând au transferat în ţară
miliarde de euro, care au făcut să nu se prăbuşească ţara şi să dăm puţin înainte. Tot omul de
rând, cetăţeanul anonim, rămâne talpa şi inima ţării. Sigur din detalierea acestui exemplu, apare
dilema care dintre eroii implicaţi sunt deştepţi sau proşti? Până la urmă această nedumerire, este
topită în dispute pe teme de legalitate, dreptate şi moralitate, fără a schimba multe lucruri în
viaţa reală.
S-au ce să mai spunem despre scandalul naţional cu dezinfectanţii din spitale, care
întrece orice închipuire, cum poate fi adusă moartea cu intenţie în spitale? Iar organele statului,

234
care puteau stopa prostia la sursă, ( în cazul când nu este o făcătură) ne informează senin şi
nonşalant, că nu au avut mandat, de ai urmări pe cei care au atentat la sănătatea populaţiei. Mai
mult caută să ne îmbrobodească, că cele întâmplate nu vizează securitatea naţională! De fapt “
Hexi “, s-a conturat în timp, o modă naţională, manifestată prin produse surogat şi lucru de
mântuială, aproape în toate domeniile de activitate. Ca orice modă are şi extravaganţe. Acestea
le regăsim în acţiuni de manipulare, intoxicare şi de a induce frica, spaima în oameni, având ca
scop un interes sau prostia.
Cu trecerea timpului, când s-au mai limpezit apele, scandalul HEXI PHARMA a
născut întrebarea: “ Cât a fost intoxicare şi cât interes comercial?! Dar răul a fost făcut. Din
păcate în zilele noastre, ne ducem existenţa flancaţi şi chiar împresuraţi de suspiciune, scandal
şi diversiune. Totuşi este prea mult circ, în timp ce pâinea, poate fi doar o promisiune!
Aşa că în aceste circumstanţe, nu ne mai miră, de ce persoanele vârstnice sunt în
derută şi chiar îngrijorate, cei maturi în aşteptare şi cei tineri fără speranţă, de aceea poate vor să
radă totul, ori fiind descurajaţi, se implică puţin în modelarea societăţii. Alegerile locale şi
parlamentare din România anului 2016, arată că entuziasmul, nu face casă bună, cu
neimplicarea şi neasumarea, lehamitea nu se tratează prin mesaje pe facebook, ci prin
participare la vot şi că statul poate deveni o maşină diabolică de opresiune, dacă nu pune în
centrul menirii şi preocupărilor sale, cetăţeanul cu drepturile şi problemele lui. Ca naţie, nu am
trecut încă de perioada adolescenţei, în a şti să ne exercităm şi să ne apărăm votul. Avem prea
impregnată în gena noastră resemnarea, ca şi manifestare a fatalismului mioritic. Trebuie să ne
regăsim încrederea în noi înşine, să avem opţiuni, idealuri şi să susţinem, valoarea şi
performanţa! Să folosim libertatea, pentru a anima activitatea, a face prezentul acceptabil şi
viitorul previzibil. Iar tinerii, să urmeze îndemnul lui J.P. Sartre: “ Croiţi-vă propriul destin! “
Parcă a pierit sămânţa marilor oameni de stat şi a personalităţilor în lume ( este o mare
criză, spectacolul alegerilor prezidenţiale din SUA şi din alte ţări, întăreşte acest fapt ), care ar
putea să influenţeze lumea în bine. O curiozitate a zilelor noastre, o constituie forţa de
manipulare prin reţele de socializare, în special facebook-ul, care droghează emoţional masele,
oferind fantome, iluzii, nelinişti şi pericole închipuite sau reale, prin care se reuşeşte
propulsarea în demnităţi publice, până la preşedinţi de stat, a unor persoane venite de nicăieri şi
din nimeni până ieri, devin lideri. O “ transparenţă “ perversă, pentru că în spate pot fi jocurile
unor netransparenţi şi cu intenţii nu prea nobile, iar “ aleşii “ sunt de fapt nişte marionete ale
unor forţe interne sau străine ( a reuşit experimentul în Anglia-Brexit, America, România,
Franţa şi urmează a fi exportat şi la alţii ).
Pare a fi contrazis Norbert Wiener, părintele ciberneticii, care susţinea că prin evoluţia
ciberneticii se vor rezolva cele mai complicate probleme, dar calculatorele nu vor fi în măsură
să pună nici o problemă. În timp s-a dovedit, că s-au creat multe probleme cu impact moral şi
existenţial pentru omenire. Am putea amenda această părere, cu disponibilitatea omului, de a
specula, a se preda sau a controla avantajele tehnologiei informatice. Cum ştim unde nu sunt
reglementări şi reguli, este haos şi din haos se naşte neprevăzutul. Poate de aceea ne avertizează
în anul 2017, Elan Musc ( inginer, programator, inventator ) : “ Competiţia pentru supremaţia în
domeniul inteligenţei artificiale, poate provoca al treilea război mondial”.
Oameni cu ceva minte, pot zămisli “ monştri “ sociali ori tehnologici, pe care nu-i mai
pot controla şi conduce. A evoluat sau a involuat lumea, când îşi pune în pericol propria
existenţă? Este pe moment o întrebare, fără un răspuns tranşant.
Dacă ar exista unele garanţii, nu ar avea loc în percepţia şi trăirile a milioane, poate
miliarde de oameni a speranţei umbrite de gândul că “ Vin vremuri grele! “ Deci mai grele ca

235
cele de astăzi. Multe din temerile de mai sus, sunt puse pe seama faptului că istoria se repetă şi
în general oamenii nu prea învaţă din greşeli.

236