Discursul umoristic.

Pamfletul

Încă din antichitate, oamenii, când se aflau neputincioşi în faţa unui sistem aparent imuabil
şi indestructibil, recurgeau la unicul mijloc prin care puteau răsturna sistemul care îi oprima,
devenind totodată mai optimişti şi mai veseli. Aparent acest aspect nu prezintă o mare importanţă,
dar starea generală de spirit a maselor este extrem de importantă în istoria unui popor, putând
produce schimbări majore şi neaşteptate.
Umorul, ca rubrică în publicaţiile mondene, în presă, în almanahuri, în emisiunile de radio
şi televiziune, în special în week-end, este tradiţional o modalitate de a-i scoate pe oameni din
plictiseală, pe o cale care să nu le pretindă eforturi intelectuale deosebite, nici să nu presupună prea
multă cultură; totul să se petreacă agreabil, cât mai plăcut. Umorul la care tocmai ne-am referit nu
e lipsit de reuşite, dar nota sa dominantă îl apropie uneori chiar de vulgar. Ideea falsă, superficială
a incompatibilităţii umorului cu lucrul serios stă la baza politicii unor instituţii şi, de fapt, chiar
dacă nu se afirmă direct, stă şi la baza sistemului educaţional. 1
Indiferent că doare sau creează plăcere, râsul vindecă, este terapeutic. Armă de atac sau de
apărare, umorul devine pentru ziarist un adjuvant de bază, o marcă a stilului personal şi un
procedeu care poate salva fără excepţie orice text de la platitudine şi dezinteres. Aşa cum spun
comicologii, umorul este greu analizabil. Subtil, difiiz şi volatil, umorul se infiltrează (ironia),
deturnează (parodia), insinuează (cuvântul de spirit), fără a fi sigur de nimic. Umorul este, prin
urmare, greu definibil.
Procedee de creare a umorului
Umorul este o problemă serioasă, implicând deopotrivă talent şi rigoare. Cele mai
productive procedee de umor se realizează:
• prin exagerare :
- adjective augmentative : stupidităţi magistrale, istorică imbecilitate etc.,
- adjective minimalizante : satisfacţie confidenţială, bebeluşii politici etc.,
- metafore : trompetele de hârtie din presa românească etc.,
- alăturări inedite (adjective rare sau impertinente) : concluzii ţanţoşe, mâncărime literară,
belferi cu cap de muscă,
« dezvoltarea narativă până la absurd sau reducerea drastică a unui enunţ iniţial intră în categoria
exagerărilor sancţionatorii ;
• prin neologisme. Plasate corect şi cu intenţie, neologismele au un cert caracter ironic: prost
benevol, argat celest, creier economic şi steril;
• prin paradox: Procedeu subtil şi inteligent, paradoxul înseamnă adevăr şi minciună în
acelaşi timp: „Minerii au rămas cu mina de la capătul tunelului... ", „Eşti degenerat să nu ştii,
iubind frumos, să urăşti admirabil";
• prin reducere la absurd. Această cădere în nimic este mai des folosită în pamflet. Absurdul
nu este o figură în sine, ci un efect creat de alte procedee: calambur, decalc, sofism („Ca orice

1
Umorul, dincolo de divertisment (I) de Solomon Marcus, Fundația România Literară, nr.9, 2015

1
psihiatru care se respectă, dl Opriş vede voci la tot pasul", „Să calculezi aria trapezului sau să sari
de pe el? "). Adeseori, absurdul se creează prin folosirea abilă a gândirii pleonastice („E ca şi cum
ai construi un tun turnând metal în jurul unei găuri", „Sunt obosit şi am probleme cu memoria.
Despre ce vorbeam? ", „Fiţi amabil, prima staţie este următoarea?");
Principalele genuri jurnalistice de umor
Pamletul
Pamfletul este specia literară şi jurnalistică (în versuri sau proză) cu caractersatiric, în care
scriitorul înfierează anumite tare morale, concepţii politiceretrograde, aspecte negative ale
realităţii sociale, trăsături de caracter ale unei persoane etc.
Se spune că râsul vizează trei fenomene ale vieţii umane:
- Slăbiciunea şi micimea morală care vor să pară tărie (frica, laşitatea, zgârcenia, trufia);
- Orbirea omului faţă de propriile greşeli şi tendinţa de a le ascunde (prejudecata,
închipuirea, tot ce este moral neautentic);
- Nepotrivirile mărunte (nepriceperea, timiditatea, ghinionul, bâlbâiala).
Se poate spune că temele abordate de pamflet sunt toate acestea trei.
Ca gen jurnalistic, pamfletul oferă o libertate totală în privinţa formei. Orice mijloc este
bun, orice procedeu stilistic, dacă serveşte scopului final, acela de a distruge adversarul.
Pamfletul pare a se apropia mai mult de literatură decât de jurnalism, atât prin procedeele
folosite, cât şi prin parte din conţinut.
Principii ale speciei:
1. Pamfletul este demascare. Personajul ţintă este expus oprobriului întoată goliciunea
lui, dezbrăcat de aparenţe. Diferenţa dintre ceea ce vrea să pară şi ceea ce este reprezintă
obiectul de interes al pamfletarului („condeiul se vâră aici şi scobeşte lărgind”)
2. Pamfletul este expresiv. La fel ca în alte genuri jurnalistice de substanţă învecinate cu
beletristica, pamfletul trebuie să-l facă pe cititor să vadă, să-şi imagineze. Descrierea personajului
trebuie să fie expresivă („să concretizeze visual şi să corespundă egal cu subiectul”)
3. Pamfletul trebuie să surprindă atât cititorul cât şi adversarul. Procedeele stilistice
trebuie să fie din cele mai variate – metafora, alegoria, hiperbola dezvoltată, grotescul, absurdul.
Pamfletul trebuie să uzeze de toate poziţiile şi de toate schemele, pentru a-şisurprinde adversarul
cu garda jos. („cu andreaua, cu peria de sârmă, cu răzătoar ea sau cu fierăstrăul bijutierului; şi
uneori, în clipele supreme, cu sculele măcelăriei.”)
4. Pamfletul trebuie să fie credibil şi persuasiv. Pamfletarul talentat nu uzează de
minciuni, de calomnii, ci nu face decât să interpreteze şi să hiperbolizeze faptele, adevărurile, să
argumenteze cu o putere de convingere atât de mare încât până şi adversarul să cadă pradă îndoielii
asupra propriei persoane. Pamfletarul îşi poate chiar lăuda personajul ţintă, dar îl ridică numai
pentru a-l lăsa să cadă de la o înălţime mai mare. Aici un rol mare îl au observaţia atentă şi
cunoaşterea psihologică. („să strecoare otrava îndoielii în insul însuşi al celui pamfletizat”)
5. Pamfletul trebuie să fie impecabil din punct de vedere estetic. Talentul literar este
decisiv pentru reuşita unui pamflet. Dincolo de conţinut, forma pamfletului trebuie să fie atent
cizelată, întorsăturile de frază trebuie să surprindă, eleganţa stilului şi stăpânirea fără greş a limbii

2
trebuie să fie evidente. („o mână curată, elegantă, şi chiar o bijuterie pe degetul mic. Pamfletul
frumos, animat şi stropit cu lumină...”)
6. Pamfletul trebuie să fie original. Exact ca într-o operă de artă, autorul trebuie să aducă
„invenţia personală activă, condiţie esenţială a pamfletului bun”.Un bun pamfletar îşi creează
un stil şi o strategie personale.
7. Autoironia sau modestia, generate de conştiinţa faptului că un pamphlet nu poate
schimba soarta lumii, şi, în acelaşi timp,
8. O finalitate nobilă, căutarea adevărului. Pamfletarul genuin nu atacă
o persoană pentru a o distruge în interes personal, ci atacă tare ale societăţii întruchipate de acea
persoană. El are convingerea că face un bine societăţii arătând adevărata faţă a unui personaj. Nu
este o reglare de conturi, ci o cruciadă nobilă. 2
Pamfletul românesc are o vechime de două secole. El este în continuare o prezenţă vie în
publicistica noastră, iar istoria literaturii ne oferă numeroase exemple de scriitori cu mare suprafaţă
care n-au dispreţuit genul.
M. Eminescu
În perioada noiembrie 1877-iunie 1883, Eminescu este redactor la ziarul Timpul, unde
concretizează o efervescentă vocaţie de pamfletar pătimaş. Pentru unele din textele sale, Eminescu
ar putea fi taxat drept incorect politic, astăzi. Antisemitismul şi, în general, xenofobia sa au fost
reale, chiar dacă de factură colerică. Intervenţiile gazetarului sunt legate de viaţa politică internă
(dominată de Partidul Liberal şiPartidul Conservator, cel din urmă aflat în opoziţie), de chestiunea
graniţelor şi a unor provincii disputate (Basarabia şi Dobrogea), de chestiunea străinilor (fiind
vizaţi mai cu seamă grecii şi bulgarii — urmaşii fanarioţilor —, apoi evreii, în sfîrşit maghiarii şi
ruşii). Chestiunea izraelită, cum o numeşte Eminescu, va ocupa un loc special, după cum se va
vedea. Două imperii, apoi, vor fi criticate cu precădere: Rusia şi Austro-Ungaria. Dar textele cele
mai dure sunt îndreptate împotriva liberalilor (în general, respectiv împotriva liberalilor radicali
cunoscuţi sub porecla politică de „roşii").
Ce critică aprins Eminescu? Mai întâi, generic, „vavilonia" vremurilor. Dar aceasta este
concretizată prin viaţa politică coruptă, parlamentarii, guvernul, Partidul Liberal, administraţia,
universitarii, gazetele, demagogia etc. Calul de bătaie îl vor constitui liberalii (rasa fanariotă,
alcătuită din greco-bulgări-me) şi de-abia apoi evreii. Veneticilor, adică străinilor invadatori, le
vor fi dedicate pamflete aparte, întrucît sînt consideraţi a fi profitori de ospeţia naţiei şi românofagi.
Un pamflet puternic individualizat îi este dedicat Rusiei, din pricini legate de pierderea Basarabiei
după războiul de la 1877. Ceea ce acuză Eminescu la ruşi este instinctul fanatic, despoţia dominată
de neştiinţă şi poftă de spoliere, apoi „deşertul sufletesc" marcat de „un urît care-i face săcaute în
cuceriri ceea ce n-au înlăuntrul lor"; sufletul rusesc este marcat de o barbarie „spoită cu frac şi
mănuşi".
Gazetarul se va năpusti cu pasionalitate lingvistică demolatoare asupra celor pe care îi
considera vinovaţi de decadenţa ţării. Unul dintre primele registre la care apelează, pentru a-i taxa
pe liberali, este legat de bufoneria,circăria şi teatralitatea acestora. Eminescu critică „păpuşăriile"
şi ideea de mască ipocrită, afişate deliberali într-un fel de „bal mascat" ori „scârboasă comedie"
cu „paiaţe" şi „caraghioşi". Parlamentul (dominat de liberali) este văzut ca burlesc şi ridicol,

2
Genurile presei scrise, p. 68

3
politica fiind o scenă pe care se joacă un spectaco lcorupt. Actorii acestui spectacol sunt: autori
agramaţi, oameni politici fără instrucţie, avocaţi improvizaţi, generali incompetenţi, subprefecţi
infractori, stîlpi de cafenele (una din formulele preferate ale lui Eminescu), artişti fără talent, dar
şi indivizi marcaţi de „găgăuţie".3
I.L Caragiale
Publicistica lui Caragiale este mai puţin inflamată decît cea a lui Eminescu. Caragiale nu
este pătimaş, deşi limbajul său este colorat. Oricît de dure, textele sale publicistice provoacă ori
stimulează amatorii de insectare omeneşti. Verva ironică şi monoclul maliţios al autorului care şi-
aobişnuit cititorii cu ar-lechiniade etice şi otrăvuri groteşti sînt constantele sale. Dacă îi
înghimpează (iată un verb preluat chiar de la autor, cu sensul de a înţepa) pe cei pe care îi consideră
blamabili,Caragiale procedează astfel la nivel individual şi naţional, dintr-o pornire sanificatoare
pentru aceaRomânie considerată a fi ţara bacşişului şi a hatîrului, dominată de „pişicherlîc" şi
„zaraflîc". De asemenea, I. L. Caragiale, consideră politica a fi un „cuibar pentru clocitul zîzaniei
şi vrajbei spre smintirea lumii cuminţi".
La Caragiale pot fi depistate destule trăsături comune cu imaginarul inventariat în
publicistica eminesciană (în special miza de atac împotriva liberalilor), cu remarca esenţială că, la
Caragiale, termenii sînt relativ moderaţi, iar atunci când nu sunt, ei vizează întotdeauna structura
de circ şi de bufonerie degradată a societăţii româneşti. Cît despre naţionalism, acesta este taxat
amarnic de Caragiale într-un articol precum Românii verzi, care a rămas valabil pînă astăzi şi pe
care îl voi concentra în secvenţa care urmează, întrucît textul este un antidot la adresa şovinismului
fals autolegitimator. Acesta este, de altfel, unul din punctele nodale în care Caragiale se desparte
deapetitul coleric al lui Eminescu şi de naţionalismul furibund al acestuia. Blazonul „românului
verde"reprezintă, în viziunea lui Caragiale, un individ băştinaş („bun român", am spune astăzi)
strivind un şarpe venetic; de aceea, principala îndatorire a „românului verde" este xenophobia
”românul verde" care îşi impurifică rasa prin căsătoria cu o venetică va avea copii-monştri,
respectiv „specimene teratologice"; copiii „românilor verzi" trebuie sa poarte doar nume latineşti
şi, după naştere, să fie sugari exclusiv la sânul matern, evitând doicile străine; dacă un „român
verde" încalcă regulamentul, el va fi declarat „străin de neam"!
Portretele sunt picante, de aceea: unul dintre politicienii Brătienieste un „vizir odios" cu
metehne de rege african, Macedonski este un „geniu cu picioarele strâmbe", liberalul Dimitrie
Sturdza este o corcitură între un rabin, inchizitor şi iacobin, în plus, fiind decretat arhetip al lichelei
etc.4
Tudor Arghezi
Este, probabil, cel mai incendiar şi inventiv ironist român, cu neînchipuite nuanţe ale
limbii, stoarsă de conţinuturile ei ştiute şi neştiute, îmbogăţită cu fantezie grotescă, sporită cu
absurd exaltat. Avem de-a face cu un prolific creator de limbă românească, cu o frenezie
debordantă la nivel verbal (mai ales atunci când suduie). Inventivitatea sa grotescă a fost moştenită,
parţial, de Academia Caţavencu, în primii ani de glorie ai revistei (199l-1993), ori de verii lor
histrionici de la revista Plai cu boi. Şi alte reviste postcomuniste au râvnit să-şi legitimeze
imaginarul lingvistic violent, inspirându-se din cel arghezian, dar miza fiind calomnioasă, iar
înjurătura, gratuită, s-a ajuns doar la o mimare schimonosită şi alterată a suduielii argheziene.

3
Ruxanda Cereșeanu, Imaginarul violent al românilor, ed. Humanitas, București, 2003, p.20
4
Sorin Preda, Jurnalismul cultural și de opinie, ed. Polirom, Iași, 2006, p. 113

4
 Se cuvine remarcat că pamfletele lui Arghezi sunt cele mai feroce din publicistica
românească, creând o plasticitate aparte a negativului sancţionat. Unul dintre termenii punitivi
folosiţi de ironist în chip cît se poate de dur, dar şi creator, era ţepeşism. Doar printr-o disciplină
instaurată de ţepeşism, viciile românilor vor putea fi nu corectate, ci trase în ţeapă, adică ucise,
sugera Arghezi. În cîteva din articolele sale teoretice, Tudor Arghezi va defini şi, în mod
demonstrativ, va încerca să se legitimeze ca pamfletar. Arghezi vede mai ales neghina, lăudînd rar.
Spumegarea critică este constantă pe parcursul întregii sale publicistici, marcată de geniul unui
scormonitor al răului strecurat insidios în realitatea de toate zilele. În opinia sa, pamfletul aduce
un suflu nou, fiind “iute şi viu”.
In buna tradiție a scriitorilor moraliști care scriu pentru a educa gustul și atitudinea maselor,
Arghezi angajează pamfletul pe un traseu clar pedagogic, provenind din clasicele metode ale
comicului care mizează pe diferențele dintre suprafață și adâncime, dintre chintesență și aparență.
Orice personaj care poate deveni subiect de pamflet este, într -o măsură oarecare, ridicol prin
diferența dintre așteptări și calitatea reală. Pamfletul este o formă de critică socială a viciilor și o
formă de a te implica activ în viața socială și politică a țării, de a nu lăsa lucrurile să curgă pe un
făgaș găunos și păgubitor, chiar dacă asta înseamnă să lupți împotriva curentului de opinii comune,
general acceptate, sau împotriva prejudecăților, de unul singur.5
In centrul pamfletelor se află mai mereu o persoană reală transformată în personaj de
poveste. Portretistul Arghezi se consideră un justiţiar, deci tonul general va fi radical, drastic, plin
de cruzime şi, în acelaşi timp, nu va lipsi din el perspectiva axiologică, căci arta portretistului se
înrudeşte, ca în clasicele fiziologii, cu preocupările de moralist. Inventiv şi mereu surprinzător în
expresie, pamfletul pare a se apropia mai mult de literatură. Jurnalismul 1-a preluat şi i-a impus o
anumită actualitate, atacul nimicitor săvârşindu-se asupra unei persoane reale, cu un grad cât mai
mare de notorietate.
Concluzii
Revenind la ideea de început, locul principal al umorului ar trebui să fie nu în zona
divertismentului, ci în aceea a culturii. Face casă bună cu ludicul și cu artisticul şi are o funcție
cognitivă majoră. Fără umor, cunoașterea, înțelegerea lumii, a propriei noastre persoane, rămân
infirme. Umorul contribuie esențial la starea noastră de sănătate psihosomatică. Gradul de bogăție,
de profunzime, de capacitate explicativă pe care îl are umorul depinde esențial de nivelul nostru
de cultură.

Bibliografie selectivă:
1. Cereșeanu Ruxanda, Imaginarul violent al românilor, ed. Humanitas, București, 2003
2. Cofan Alinuța, Pamfletul arghezian sau ʺarta de a spurca frumos ʺ
3. Genurile presei scrise, suport de curs
4. Preda Sorin, Jurnalismul cultural și de opinie, ed. Polirom, Iași, 2006
5. Solomon Marcus Umorul, dincolo de divertisment (I), Fundația România Literară, nr.9, 2015

5
Alinuța Cofan, Pamfletul arghezian sau ʺarta de a spurca frumos ʺ