CARLOS FUENTES (Mexic, 1928-2012)

Unul dintre cei mai importanți scriitori ai boomului mexican. Preocupat asemenea lui Juan
Rulfo și lui Octavio Paz de identitatea mexicană, determinată și simultan reflectată în istoria țării.
Formează cu aceștia trilogia cheie a literaturii mexicane în a doua jumătate a secolului XX. După
părerea lui José Miguel Oviedo, Fuentes este mai mult decât un scriitor, este vocea culturii și a
actualității politice a spațiului hispanoamerican, nu doar lucid ci și curajos, mai ales când, din
forumurile nordamericane, a criticat politica externă a Americii de Nord și a apărat drepturile
muncitorilor și imigranților mexicani în metropolă.
Alături de Mario Vargas Llosa, unul dintre principalii teoreticieni și critici ai literaturii
latino-americane contemporane.
Titluri importante: La región más transparente, 1958; Aura, 1962; La muerte de Artemio
Cruz, 1962; Cambio de piel, 1967; Terra nostra, 1975; Gringo viejo (Bătrânul gringo), 1985; La
silla del águila (Jilțul vulturului), 2003; Inquieta compañía, 2004; Cuentos sobrenaturales, 2007
Crezul meu (fragmente), București: Curtea veche, 2005, trad. Simona Sora, pp.169-172 –
culegere de texte pe diverse teme legate de viața, creația și experiența personală a lui Fuentes:
Romanul
Romanul este o reintroducere a ființei omenești in istorie. Într-un mare roman, subiectul
este pus din nou fata in fata cu destinul sau, iar destinul sau este suma experienței sale fatale si
libere. In vremurile noastre însă, romanul este si o carte de vizită a unor cultura care, departe de
fi fost înghițite de mareele globalizării au îndrăznit sa se afirme mai viguros ca niciodată. Aceasta
particularitate negativa in sensurile pe care le cunoaștem (xenofobii, naționalisme agresive,
primitivisme crude, pervertirea drepturilor omului in numele tradiției sau dictatura tatălui, a
macho-ului, a clanului) devine pozitivă atunci când afirma anumite valori aflate in pericol de a fi
uitate sau eliminate si care, in sine, reprezintă tot atâtea opreliști in calea celor mai rele impulsuri
tribaliste.
Nu există roman fără istorie. Introducându-ne însă in istorie, romanul ne permite totodată
sa căutam drumul de ieșire din istorie, pentru a vedea mai limpede historia si pentru a fi, in mod
autentic, istorici. A fi scufundați in istorie, pierduți prin labirinturile sale fără a cunoaște ieșirile
înseamnă, pur si simple, a fi victimele istoriei. (…)
Noul roman înseamnă trecerea – incerta încă, dar poate necesara - de la identitate la
alteritate, de la reducție la extensie, de la expulzare la includere, de la paralizie la mișcare, de la
unitate la diferențe, de la non-contradicție la contradicția permanente, de la uitare la memorie,
de la un trecut incert la un trecut viu si de la credința in progres la critica viitorului. (…) Noutatea
romanului ne confirma faptul ca propria noastră umanitate un trăiește într-o abstracțiune
înghețata care separa, ci in pulsația calda a unei varietăți infernale car ne spune: Noi un doar
continuam sa fim, ci existam dintotdeauna.
Aceasta voce interogativa ne vine de departe, dar si din străfundurile noastre. Ea este
vocea propriei noastre umanități revelate la granițele uitate ale conștiinței. Ea vine din timpuri

1
multiple si din spatii îndepărtate. Dar ea creează cu noi, pentru noi, zona in care ne putem întâlni
pentru a ne povesti istorii.
Imaginația si limbajul, memoria si dorința un sunt doar materia vie a romanului, ci si locul
de întâlnire a umanității noastre neterminate. Literatura ne învață ca valorile cele mai mari sunt
acelea care por si împărtășite. Noi, romancierii latinoamericani, afirmam ca literatura este un
model de valori, in stare sa propusa scenarii de limbaj, de viziune, de imaginație si corelarea unor
evenimente. Trupul si sufletul unui roman sunt limbajul si imaginația cuprinse in el, un bunele
sale intenții: conștiința pe care romanul o perturba, nu cea pe care o reconfortează. Romanul este
o permanenta redefinire a ființei omenești ca problema.
Romanul se descrie, așadar, pe sine ca fiind un conflict permanent intre ceea ce încă nu s-
a revelat, amintire a ceea ce a fost uitat, glas al tăcerii si aripa a dorinței pentru tot ceea ce a fost
exclus de nedreptate, indiferenta, prejudecata, ignoranța, ura si frica.
Pentru a reuși in acest demers de recuperare, trebuie sa ne vedem pe noi înșine si sa vedem
lumea ca proiecte neîncheiate, personalități mereu incomplete si glasuri ce nu si-au spus încă
ultimul cuvânt. (…) O lume in rapida transformare ne propune sa ne redefinim in mod constant
ca ființe problematice, poate enigmatice, însă niciodată purtătoare ale unor răspunsuri dogmatice
sau ale unor realități încheiate o data pentru totdeauna.
Romanul își câștiga dreptul de a critica lumea demonstrându-si, in primul rând,
capacitatea de a se critica pe sine însuși. Critica romanului din interiorul romanului este aceea
care pune in evidenta atât arta romanului, cat si dimensiunea sociala a operei de arta. James
Joyce in Ulise si Julio Cortázar in Șotron reprezintă exemple superioare ale acestui fapt: romanul
ca o critica a speciei si a procedeelor narative. Aceasta este însă una dintre moștenirile lăsate de
Cervantes si de romancierii din La Mancha.
Romanul ne propune posibilitatea unei imaginații verbale nu mai puțin reale decât istoria
însăși. Romanul anunță, in mod constant, o noua lume: o lume iminenta. Caci romancierul știe
foarte bine ca după teribila violenta dogmatica a secolului al XX-lea, istoria a devenit o
posibilitate si nicidecum o certitudine. Avem impresia ca ne cunoaștem lumea. Ne rămâne doar s-
o imaginam.

La región más transparente (1958)

Este primul său roman, apare în Mexic în 1958. Această operă marchează un hotar/o linie
de demarcație în literatura națională și hispanoamericană: este un portret extrem de critic al
realității urbane a capitalei mexicane, simbolul eșecului general al Revoluției și apariția unei noi
burghezii naționale drept clientelă a regimului lui Miguel Alemán, cu care se reafirmă dependența
economică a țării față de Statele Unite. Începutul Mexicului modern este văzut ca finalul idealurilor
revoluționare și a unei realități sociale, încarnat în decadența capitalei așezată pe o vale înaltă pe
care Humboldt a numit-o «regiunea cea mai transparentă din aer» și care acum respiră gaze toxice,
mizerie, corupție. Este o imagine preluată de Carlos Fuentes de la Alfonso Reyes în Visión del

2
Anahuac (1915) pentru a o folosi ca o emblemă pentru căderea Mexicului, de la statutul de paradis
promis la infernul civilizației moderne. Marele protagonist este orașul masificat și haotic unde se
adună personaje ale căror conflicte sociale, culturale și personale reprezintă de fapt conflictele
întregii țări: un microcosmos haotic și monstruos, bolnav de delirul grandorii clasei dominante
apărute după Revoluție. Este surprinzător faptul că unul dintre personajele individuale este
Federico Robles, un revoluționar care își trădează idealurile și reprezintă parvenitismul.

La muerte de Artemio Cruz (1962)

Este un roman fundamental cu o structură riguroasă, spre deosebire de La región más
transparente care are o structură asimetrică și eterogenă (compusă din elemente diferite). Supune
fiecare dintre tranzițiile sale unui model obsesiv care nu se alterează în niciun moment. Marile
motive aici sunt, încă o dată, masca și chipul, în căutarea istoriei mexicane, autenticitatea și
trădarea promisiunii revoluționare, dilema circulară între viață și moarte. Romanul adoptă forma
unei cercetări despre cine a fost, de fapt, Artemio Cruz, un bărbat arhetipal din viața publică
mexicană în prima jumătate a secolului. Apar o serie de întrebări postmortem (a fost un erou, un
lider provincial, un politician corupt, un manipulator fără scrupule, un om de afaceri de succes, un
trădător, o victimă a cricumstanțelor? Romanul începe cu Artemio agonizând după o operație și
faptul că aceste întrebări apar după moartea lui, le oferă o rezonanță tragică și în același timp
necesară: este judecata finală a istoriei după ce lunga și complexa carieră a acestui om a ajuns la
final și totul este irevocabil; este judecata unui mort făcută pentru ca cei care îi supraviețuiesc să
înțeleagă greutatea moștenirii pe care le-o lasă. E vorba despre o recapitulare totală a unei vieți
făcute din perspectiva morții, care apare ca o instanță care iluminează și dă sens acțiunii unui bărbat
discutat și discutabil, înconjurat de mistere, legende și adevăruri spuse pe jumătate.

Prin intermediul acestui personaj, Fuentes judecă o întreagă epocă, tot procesul
revoluționar, și de fapt, toată țara.

Artemio Cruz este emblema promisiunii și eșecul istoriei mexicane moderne, legat de ceea
ce ar fi putut să fie și nu a fost. Marea întrebare, tulburătorul de ce? al acestei frustrări istorice
scăldate în sânge, este ceea ce romanul ridică și examinează din toate unghiurile posibile. Dacă nu
ajunge la o concluzie definitivă, este pentru că tot ceea ce ține de uman este relativ.

Romanul este narat retrospectiv în mod fragmentar prin trei secvențe: EU, TU, EL. Fiecare
corespunde unui timp diferit: prezentul, viitorul și trecutul și unor planuri discursive diferite:
subconștientul, inconștiența colectivă, conștiința.
YO-Artemio în agonie, prezentul
TU-meditație poetică, ce ar fi putut să fie, dimensiune mitică sau virtuală, viitorul
EL- Episoadele fundamentale din viața lui Artemio, trecut istoric

3
4