REALISMUL

Conceptualizare
 Semnificaţiile conceptului în literatură (lat. realis – realitate, fr. réalisme – realism): În
sens general, realismul numeşte capacitatea artei de a crea reprezentări ficţionale
pornind de la realitatea fenomenală
 Curentul artistic (literatură, pictură) cristalizat în Franţa se opune romantismului care
exaltă fantezia, reactualizând conceptul de „mimesis” al Antichităţii greceşti cu sensul
de „redare exactă, completă, sinceră a mediului social, a epocii în care trăim”, de
„reprezentare” obiectivă „justificată de raţiune” (revista „Le Réalisme”, 1856-1857,
fondată de Jules Champfleury şi Luis Duranty care sunt consideraţi şi teoreticienii
realismului). Balzac opina că „romancierul va trebui să zugrăvească societatea aşa
cum e ea, fără să caute s-o idealizeze, ci într-un spirit de obiectivitate cât de perfect
posibil şi indiferent faţă de protestele publicului, înspăimântat că se vede zugrăvit pe
sine”. Alături de Balzac, realismul este reprezentat de prozatori străluciţi ca Stendhal,
Flaubert, Maupassant, Dickens, Thackeray, Tolstoi, Dostoievski sau de dramaturgi ca
Strindberg.
TRĂSĂTURI DEFINITORII ALE REALISMULUI
 năzuinţa de a oglindi veridic, obiectiv realitatea contemporană nu presupune
reprezentarea exhaustivă a adevărului, ci „decuparea” unor „felii de viaţă”
semnificative, ordonarea acestora, esenţializarea, semnificarea lor pe coordonatele
unei logici riguroase
 crearea iluziei autenticităţii se realizează prin disimularea codurilor specifice scriiturii:
estomparea planului naratorului (narator obiectiv), focalizare difuză (perspectiva
narativă omniscientă alternează cu perspectiva unor personaje, ceea ce evită
accentuarea unui singur punct de vedere), contaminare între discursul naratorului şi cel
al personajelor (diversitatea registrelor stilistice îşi are motivaţia în diferenţierea
socială a eroilor), enunţare tipic realistă („Persoana a treia, ca şi perfectul simplu, face
deci acest serviciu artei romaneşti şi oferă cititorilor siguranţa unor fabulaţii credibile”
– R. Barthes);
 documentarea riguroasă devenită imperativ pentru scriitorii realişti se reflectă în operă
prin descrierea mediului social (inspirat de modelul cercetării ştiinţifice, Balzac năzuia
să creeze „istoria moravurilor societăţii contemporane”), prin dezvoltarea observaţiei
 şi a reflecţiei morale, a analizei psihologice, a tehnicii detaliului prin care „încearcă să
producă impresia de documentar autentic şi de viaţă reală” (G. Larroux);
 canonul realist al structurilor narative (acceptat în mod necesar printr-un „pact de
lectură”) vizează persoana a III-a narativă (naraţiunea heterodiegetică), imperfectul /
perfectul simplu al narării (naraţiune ulterioară), narator omniscient în ipostază
demiurgică, focalizare zero (perspectivă narativă omniscientă), unitate de compoziţie
(progresia logică, previzibilă a acţiunii; compoziţia închisă, având ca principiu
dominant cronologia, căreia i se adaugă, în multe cazuri, simetria şi circularitatea;
viziunea artistică este construită cu „ambiţia totalităţii”, cu intenţia de a surprinde
particularul şi general-umanul, frumuseţea fragilă a existenţelor modeste şi urâtul
cotidian, dramele mărunte şi mari tragedii colective, binele şi răul;
 dezvoltarea artei portretului: personaje tipologice, verosimile, din toate clasele sociale;
create prin observarea directă a vieţii – surprinzând raportul dintre om şi mediul său
natural, social şi istoric –, dar şi prin aplicarea unor idei teoretice din sfera sociologiei,
a fiziologiei, a medicinii etc. Portretul este frecvent focalizat asupra unei dominantei
morale (personaje – caractere) sau asupra unei carenţe ereditare (pe care o vor
accentua naturaliştii);
 cultivarea unui stil sobru, adesea impersonal sau anticalofil („realismul textual” – G.
Larroux): „Modalitatea de redare trebuie să fie cât mai simplă, pentru ca toţi să o poată
înţelege.” („Le Réalisme”).
REALISMUL în LITERATURA ROMÂNĂ:
 Particularităţi: absenţa unui program estetic propriu-zis şi a unei şcoli / grupări care să
acţioneze sistematic pentru promovarea unei ideologii; formule estetice diverse
(realism de factură populară, realism obiectiv, realism psihologic, de proiecţie mitică /
epopeică etc.) se manifestă sincron cu alte curente, începând cu perioada paşoptistă,
continuând cu cea a marilor clasici şi atingând apogeul în perioada interbelică; în
epoca postbelică se manifestă ca „realism socialist”, apoi, printr-o autentică
recuperare, ca neorealismul „obsedantului deceniu”.
Personajul realist:
 aparţin unor clase sociale diverse;
 ilustrează tipologii sociale (parvenitul – bancher, negustor, cămătar etc. –, micul
funcţionar, muncitorul, ţăranul, intelectualul, artistul, aristocratul ocnaşul etc.) sau
general-umane ( avarul, idealistul, inocentul, învinsul, naivul, ambiţiosul, sceleratul
etc.);
 sunt personaje complexe („rotunde”), surprinse în devenire, evoluând sub presiunea
relaţiilor interumane, a circumstanţelor sociale, economice, juridice, politice,
religioase, istorice;
 sunt urmărite destinele individuale, multe romane fiind istoria unui eşec, a unei
tragedii sub forma ei „reală – cotidiană – istorică” (Auerbach);
 tehnicile de caracterizare se multiplică: modelul balzacian adaugă procedeelor clasice
descrierea mediului social, a casei, a interiorului, cu rol de caracterizare, descrierea
vestimentaţiei, detaliile privind biografia şi ereditatea, fizionomia şi psihologia,
stereotipia verbală şi ticul nervos, mimica şi gestica, relaţiile cu alţi eroi etc.;
 viaţa interioară complexă a eroului, fluxul gândirii sale sunt dezvăluite prin focalizare
multiplă: din unghiul de vedere al naratorului omniscient (prin observaţie/analiză
psihologică), din perspectiva altor eroi sau din perspectiva internă a personajului însuşi
(monolog interior/introspecţie); stilul direct, indirect şi indirect liber se combină, în
proporţii diferite.
Reprezentanţi: N. Filimon, I. Creangă, I. Slavici, I.L. Caragiale, M. Sadoveanu, L.
Rebreanu, G. Călinescu, M. Preda etc.