20 octombrie 2020

Realismul românesc

Generat de veleitatea burgheziei în ascensiune, pentru care dimensiunea social-economică se

prefigura ca o finalitate decisivă în conturarea unei noi civilizaţii, sub influenţa cercetărilor ştiinţifice
şi a platformei filosofice a pozitivismului lui Auguste Comte, realismul se impune ca mişcare
culturală în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în Franţa revoluţionară ce repudiază
idealismul fichtean, romantismul desuet, optând pentru o formă de mimesis, în virtutea căreia
opera artistică este „oglinda purtată de-a lungul unui drum.” (Stendhal)
Realismul se orientează spre aparenta banalitate cotidiană, în structura căreia încearcă să
identifice o anumită cauzalitate, pentru a sublinia unitatea şi organicitatea lumii, dintr-o perspectivă
critică, de natură să reordoneze universul. Scriitorul, obiectiv şi imparţial, devine „secretarul
societăţii”, consemnând veridic faptele, pictând „tipurile umane”, cercetând cauzele şi efectele
sociale, psihologice, etice ale acestora, reconstruind în opera literară viaţa însăşi, concretul
provocator.

 Conceptul „realism” este folosit cu sens doctrinar în revista „Mercure de France” (1826) şi devine
numele cotidianului publicat de Louis Duranty, „Le Réalisme” (1856 – 1857).

 Prima declaraţie de principiu pare să fie prefaţa la Comedia umană, ediţia 1842 (circa o sută de
romane şi nuvele apar sub acest titlu generic), în care Honoré de Balzac formulează manifestul
artei realiste, precizând că:
1. opera sa reflectă civilizaţia, cu vicii, pasiuni, remuşcări, fapte concrete, „lumea aşa cum
este”, „o istorie a moravurilor”;
2. scriitorul realist trebuie să fie:
- un „secretar al societăţii”;
- „un pictor mai mult sau mai puţin fidel […] al tipurilor umane”;
- povestitorul dramei vieţii intime;
- arheologul mobilierului social;
- nomenclatorul profesiilor;
-„înregistratorul binelui şi răului”, studiind comportamentul uman pe probe de
laborator;
3. societatea este un organism viu, ce jalonează destinele individuale;
4. artistul reconstruieşte lumea ale cărei elemente componente se determină conform
principiului cauză – efect – cauză.
5. Balzac este convins că:
1
20 octombrie 2020

- arhitectura locuinţelor se află în strânsă legătură cu viaţa şi întâmplările

oamenilor;
- o casă devine document sociologic şi etic;
- interioarele exprimă o coordonată afectivă şi psihologică a omului.
6. Unitatea fiinţă – lume se reflectă în deplina încredere a individului în valorile grupului,
stimulatoare de energii, întărind caractere sau formând personalităţi.

 O importanţă deosebită se acordă construirii tipurilor umane, determinate social, aflate sub semnul
verosimilului, pentru că „perfectul realist trebuie să facă portretul fizic al unui individ,
descrierea obiceiurilor sale, talia exactă a omului şi chiar greutatea sa.” (Champfleury)

 Deşi operează, asemenea clasicului, cu noţiunea tip (tipologie, tipicitate), scriitorul realist surprinde
complexitatea reflexiv-afectivă a personajelor, de o diversitate derutantă, o adevărată
„comedie umană”, creează impresia vieţii autentice, numitorul comun al eroilor fiind
verosimilitatea tipurilor construite pe baza descoperirilor din ştiinţele fizice şi naturale.

 Filosofia practică a realismului neagă Absolutul, transcendenţa ca spaţiu real, alternativă la

existenţa fadă, cotidiană. Universul uman concret este unitar, coerent, logic, un orgnism viu, în
continuă mişcare, transformare, perfectibil, evolutiv, purtător de semne şi semnificaţii pe care
membrii colectivităţii trebuie să le observe, să le analizeze, să şi le asume. Nimic nu este
întâmplător.

 Pretenţia de a observa lumea în relaţionarea faptelor şi a fenomenelor dezvoltă un câmp tematic

limitat la problematica socială, în componenţa căruia identificăm: banalitatea cotidiană,
conflicte social-politice şi istorice, factorul ereditar, influenţa nefastă a banului asupra
caracterului uman, lupta pentru moştenirea unei averi, maniheismul tragic (confruntarea
celor două tendinţe axiologice bine/rău, la nivel macrostructural şi individual),
monografia colectivităţii, paternitatea, patologii sociale şi clinice, problematica rurală.

 În prima etapă a realismului, personjele tipice sunt surprinse în împrejurări tipice, evolutiv sau
involutiv, în continuă mişcare, consecvente propriilor principii, unitare asemenea societăţii care
le-a format, le-a motivat ontologic. Omniprezenţa naratorului le face dependente de acea voce
auctorială autoritară care îngrădeşte individualitatea într-un cerc al socialităţii etice, un cod moral
colectiv supracategorial. Orice abatere de la norma colectivă este sancţionată.

2
20 octombrie 2020

 A doua perioadă a realismului vine cu unele schimbări de perspectivă. Autocraţia naratorului

dispare, instanţa epică îşi concentrează atenţia asupra receptorului căruia trebuie să-i inducă
impresia autenticităţii printr-o independenţă a eroului, declarată ostentativ, care îşi caută
identitatea în lăuntrul şi în afara eului, intră în conflict cu istoria-devenire şi cu propriile patimi,
rămâne un tip şi un caracter, dar iese din cercul predestinării, sfidează convenţia socială,
efortul său finalizându-se tragic sau fericit. Naratorul oscilează între două perspective – „par
derrière” şi „avec” – , în favoarea celei din urmă (descoperă lumea, asistă la evenimente
„odată cu” personajele). Din sfera necesarului, acţiunea se mută în spaţiul fatalităţii.
Aspirând la crearea impresiei de viaţă autentică, la surprinderea totalităţii complicate a
realului, scriitorii excelează în specia roman, singurul în măsură a „fotografia” complexa reţea
a determinărilor existenţiale, în opere arhitectonice impresionante, ca substanţă şi desfăşurare
de forţe.

 Tehnica narativă predilectă este derularea cinematografică, subordonând mai multe procedee:
viziunea panoramică, focalizarea, secvenţionarea, flash-ul, contrapunctul. Universul sferic, de
o masivitate zdrobitoare, este sugerat de construcţia arhitecturală a textului, paralelismul şi
simetria părţilor (a capitolelor), corespondenţa simbolică a titlurilor, intersectarea firelor epice
(liniar, secvenţionat, sinusoidal, spiralat), în raport cu evoluţia evenimentelor şi viziunea
auctorială, tehnica anticipării faptelor (realizează unitatea, coerenţa structurii romanelor).

 Stilul sobru (s-a vorbit de „stilul cenuşiu” din opera lui Liviu Rebreanu), impersonal, precis elimină
orice artificiu artistic, optând pentru consemnarea, aproape ştiinţifică, a faptelor, a
fenomenelor, ceea ce implică acumularea detaliilor, amănuntul revelator (o prelungire a vieţii
în spaţiul epic). Obiectul, fiind proiectat din mai multe perspective, tridimensional, euclidian,
creează iluzia realului.

Realismul românesc se manifestă simultan clasicismului, paşoptismului şi romantismului, prin

cultivarea unor formule estetice diversificate.
1. Fiziologiile (1844 – 1847) lui Mihail Kogălniceanu şi ale lui Constantin (Costache) Negruzzi
surprind personaje tipice în împrejurări tipice.

3
20 octombrie 2020

2. Romanul-frescă al lui Nicolae Filimon, Ciocoii vechi şi noi sau Ce naşte din pisică şoareci
mănâncă (1863), dezvoltă principiul interdependenţei mediu-caracter uman, „culoarea locală”
accentuează autenticitatea imaginilor descrise, factorul ereditar completează tipicitatea personajelor şi
sunt inserate capitole-document social, istoric, etnografic, autonome în raport cu istoria narată
(Muzica şi coregrafia în timpul lui Caragea, Teatrul în Ţara Românească ş.a.).

3. Pe aceeaşi coordonată se înscrie romanul-fluviu al lui Duiliu Zamfirescu. Romanele din

Ciclul Comăneştenilor (1894 – 1910, Viaţa la ţară, Tănase Scatiu, În război, Îndreptări, Ana) se
remarcă prin transfigurarea vieţii anodine rurale în substanţă narativă: ascensiunea insidioasă a unei
pături sociale, tezismul superiorităţii boierilor autohtoni în raport cu arendaşii venetici, dramele
psihologice.

4. Eticismul ardelenesc, „realismul poporal” al lui Ioan Slavici, pare să consacre definitiv
estetica realistă în nuvele şi în romanul Mara (în volum-1906). Scriitorul realizează o monografie a
satului şi a târgului aflat la interferenţa relaţiilor capitaliste cu mentalitatea patriarhală, având
implicaţii sociale, etice, etnice, psihologice şi confesionale – mecanisme economice în angrenajul
cărora se şlefuiesc caracterele.

5. Original se manifestă naturalismul zolist în nuvelele de analiză psihologică ale lui

I. L. Caragiale, mai ales prin orientarea scriitorului spre descrierea detaliată a stărilor patologice, a
cauzalităţii ereditare, realizarea unor adevărate „fişe clinice”, experimentale.

6. O altă etapă, de remodelare a tiparelor în conformitate cu „spiritul veacului” (saeculum),

este inaugurată de capodopera rebreniană Ion (1920), încadrată de istoria literară „realismului
obiectiv”. Închis într-un cerc al socialităţii, individul este predestinat, supus fatalităţii.

7. Un grad de cristalizare narativă a principiilor realismului artistic apare în romanul

Moromeţii (vol. I – 1955, al II-lea – 1967). În opera lui Marin Preda, finalitatea actului scrierii vizează
demistificarea realităţii, a unei istorii provocatoare, pentru care omul reprezintă un instrument în mâna
destinului implacabil.