„Enigma Otiliei” de George Călinescu

 particularități de construcție a romanului interbelic –

1. Introducere: aceeași
2. Evidențierea a două trăsături care califică textul ales: persp. narativă
(„comentator savant și expert”, regizor universal, spectator reflexiv al comediei
umane, limbaj uniformizat) + tema

 Analiza a două elemente semnificative pentru textul studiat: titlu (Părinții Otiliei
– reflectarea poliedrică) + particularități stilistice

1. Două scene semnificative pentru temă: aceleași

2. Concluzii – reiterarea tezei

„Enigma Otiliei” de George Călinescu

 particularități de construcție a personajului –

1. Introducere: definirea realismului balzacian și încadrarea în curent

            Piața literară interbelică s-a coagulat, cu efervescența care o

pecetluiește, sub semnul heraldic al unei dispute principiale: tensiunea
insolubilă modernism-tradiționalism. Miza disensiunii transgresa purul conflict
estetic, revendicându-se unui paradox mult mai adânc, care electrizează, de
la un capăt la altul, după Sorin Alexandrescu, paradigma românească. G.
Călinescu s-a situat vehement împotriva proustianismului și a „noului val” (cu
prezidiu camilpetrescian) ce părea să asalteze peculiaritatea autohtonă,
 pledând pentru romanul realist-obiectiv clasic – „un mod de a crea durabil și
esențial”, construit simetric, circular, fidel liniarității cronologice, regulii
unităților timp-spațiu-acțiune și triadei mimesis-omogenitate-sens. Însă prin
„Enigma Otiliei” romancierul trădează programul postulat și metabolizează un
amalgam în care pătrund gustul pentru monumental și regie, referințele
mitologice, comentariul estetic, inflexiuni romantice (tema iubirii, zugrăvirea
macrocosmică a Bărăganului) sau nuanțe moderne (cadrul citadin, tipologia
intelectualului și a arivistului, spiritul ludic, critic, parodic, polemic) în formula
unui „balzacianism fără Balzac” (N. Manolescu), căci George Călinescu „are
vocația de a comenta, nu de a crea viață.” Astfel, „Enigma Otiliei” înseamnă
roman citadin, social, balzacian cu nuanțe lovinesciene totodată.

            Supratema reflectă aceeași dualitate: în primă instanță, frescă a

burgheziei bucureștene din zorii secolului XX, sub determinare socio-
economică (intervin banul ca agent fatidic și motivul moștenirii, al paternității)
și, în plan secund, propulsat în centrul acestui tablou pestriț, destinul
studentului Felix Sima, ale cărui experiență erotică și confruntare terebrantă
cu maladiile jocului familial plasează opera în categoria Bildungsroman.
Accentul prefigurat încă din titlu asupra personajului Otilia o ipostaziază
în crescendo sub auspiciul sibilinicului și cuceritorului „etern feminin”
goethean, prezența ei radioasă fiind unica ireductibilă la o tipologie inevitabil
transparent-schematică. Protagonistă construită prin reflectare poliedrică,
scurtcircuitând hegemonia omniscienței naratoriale, Otilia figurează limitat
scrutabilă, deci, în sens estetic, modernă. După cum Călinescu însuși se
confesează: „Otilia este <eroina mea lirică>, proiecția mea în afară, o imagine
lunară și feminină. (…) Otilia, c’est moi.”

1. Analiza a două elemente semnificative pentru construcția personajului

            La nivelul particularităților stilistice, semnalăm mai întâi tehnica

focalizării, prin care caracterul se clădește progresiv prin reliefarea mediului, a
ținutei, a detaliilor fizionomice, a stării civile, biografiei, expuse minuțios de
ochiul naratorial, toate participând la amplificarea gradată a portretului moral.
De pildă, camera Otiliei devine, sub lentilă balzaciană, un document
sociologic și etic. Realismul conferă caracterelor clasice (avarul, ipohondrul,
gelosul) dimensiune socio-psihologică, rezultând o comedie umană populată
de tipologii: moș Costache – avarul, Aglae – „baba absolută fără cusur în rău”,
Felix – ambițiosul, Otilia – dichisita. Din recuzita clasică survin triunghiul
amoros și quiproquoul, iar modernitatea se infiltrează prin filonul naturalist și
prin formula estetică a ambiguității. Patologiile obscure se evidențiază în
ramolismentul grotesc al lui Simion Tulea, în alienarea lui Titi sau în obsesia
matrimonială a Auricăi. Amfibolia se manifestă patent în cazul lui Felix, căci
nu țintește maniacal, fără scrupule reușita profesională, sagacitatea,
determinarea și iubirea neprihănită pentru Otilia îngemănându-se într-un spirit
nuanțat. Metoda plurivocității se va supralicita în profilarea Otiliei, fragranța
viguroasă a ambilor decurgând și din procedeul reflectării inverse: misterul
seducător al Otiliei se răsfrânge inversat în modicitatea repugnantă a Auricăi
și inteligența mobilă a lui Felix în imbecilitatea proverbială a lui Titi.