Panait Istrati

            Panait Istrati (10 august 1884, Brăila – 16 aprilie

1935, Bucureşti) – publicist şi prozator român de limbă română şi franceză. Este fiul
nelegitim al Joiţei Istrate, spălătoreasă, şi al contrabandistului grec Gherasim
(Gheorghios) Valsamis, originar din insula Kefalonia; a fost declarat la naştere cu
prenumele Gherasim. Până în 1889 îşi petrece copilăria la Baldovineşti, lângă Brăila,
în casa bunicii Nedelea şi sub îngrijirea unchilor Anghel şi Dumitru, pe care îi va
evoca în povestirile Moş Anghel şi O noapte în bălţi.

          În 1891 este înscris la Şcoala Primară nr. 3 din Brăila, dar rămâne de două ori
repetent, izbutind să termine patru clase abia în 1897, după care abandonează definitiv
şcoala. În toamna aceluiaşi an intră „la stăpân”, ca băiat de prăvălie la cârciuma lui
Kir Leonida. Aici leagă o frumoasă prietenie cu un bătrân marinar grec, „căpitanul”
Mavromati, descris mai târziu într-o povestire. Învaţă de la acesta greceşte şi primeşte
în dar Dicţionarul universal al limbii române de Lazăr Şăineanu, care devine pentru
Istrati o adevărată „carte sfântă”, fundamentală pentru instruirea lui ca autodidact.
Citeşte cu pasiune.

          În februarie 1898 se angajează lucrător la plăcintăria lui Kir Nicola. Devine
apoi ucenic în sala cazanelor din docurile Brăilei, salahor la o pescărie şi la o fabrică
de frânghii. Se apropie de enigmaticul boem rus Mihail Mihailovici Kazanski, pe care
îl va evoca în povestirile sale. În 1901 pleacă la Giurgiu, muncind aici ca hamal în
port. Se împrieteneşte cu un alt salahor, armeanul Sarkis, şi acesta devenind personaj
în literatura lui Istrati. Se întoarce la Brăila şi începe să practice meseria de zugrav.
          În 1904, împreună cu Mihail Mihailovici Kazanski, se angajează ca agent într-
un birou de plasare din Bucureşti; experienţa de viaţă de aici se va regăsi în romanul
Biroul de plasare. În ianuarie 1905 participă la o manifestaţie de solidaritate cu
revoluţia rusă, este arestat şi trimis la Brăila, unde e judecat şi condamnat, dar cu
suspendarea pedepsei. Întors la Bucureşti, ia contact cu mişcarea socialistă.

          Debutează cu articolul Regina-hotel în „România muncitoare” (38/1906). În

decembrie îşi începe peregrinările prin lume, îmbarcându-se clandestin, la Constanţa,
pe vaporul „Împăratul Traian”. Ajunge la Alexandria, în Egipt, iar la începutul anului
1907 se află în portul Pireu. Face prima tentativă de a ajunge în Franţa, îmbarcându-se
iarăşi clandestin pe un vapor cu destinaţia Marsilia. Este prins şi debarcat la Napoli,
unde trăieşte o lună de cumplită sărăcie. Revine la Alexandria, cu vaporul poştal
„Direttissimo”, episod reconstituit într-o povestire. Ajungând la Damasc, îşi asigură
existenţa ca pictor de firme.

          În primăvara anului 1908 se întoarce în ţară şi devine portar de noapte la

Hotelul Popescu din Lacu Sărat, staţiune balneară de lângă Brăila. În octombrie pleacă
din nou în Egipt, stă puţin timp în oraşul Heliopolis, unde leagă prietenie cu Bacâr, un
limonagiu care îl primeşte ca vânzător. Aflând însă că mama sa era grav bolnavă, vine
la Brăila. Se încadrează activ în mişcarea socialistă, începând să desfăşoare o bogată
activitate publicistică în „România muncitoare”, la care colaborează câţiva ani.

          În octombrie 1909 participă la manifestaţia de protest împotriva deciziei de a i

se interzice militantului Cristian Racovski să revină în România. În aceste împrejurări,
alături de I.C. Frimu şi alţi socialişti, este arestat şi închis la Văcăreşti. La proces, în
apărarea lor au pledat Nicolae Fleva, Constantin Mille, Radu D. Rosetti, N.D. Cocea
şi s-a obţinut achitarea. În februarie 1910, la Congresul de reconstituire a Partidului
Social Democrat din România, Istrati este ales unul dintre cei patru secretari.