O SCRISOARE PIERDUTĂ

Ion Luca Caragiale (n. 1/13 februarie 1852 Haimanale, județul Prahova, Țara
Românească, astăzi localitatea I. L. Caragiale, județul Dâmbovița, România – d. 9
iunie 1912, Berlin, Imperiul German) a fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor,
director de teatru, comentator politic și ziarist român. George Călinescu îl considera a fi cel mai
mare dramaturg român și unul dintre cei mai importanți scriitori români. A fost ales membru
post-mortem al Academiei Române.
Primele studii le-a făcut în 1859 și 1860 cu părintele Marinache, de la Biserica Sf.
Gheorghe din Ploiești, iar până în 1864 a urmat clasele primare II-V, la Școala Domnească din
Ploiești, unde l-a avut învățător pe Bazil Drăgoșescu. Până în 1867 a urmat trei clase la
Gimnaziul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, iar în 1868 a terminat clasa a V-a liceală
la București. Caragiale a absolvit Gimnaziul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, pe care l-a
numit, în Grand Hôtel „Victoria Română”, orașul său natal. Singurul institutor de care
autorul Momentelor și-a adus aminte cu recunoștință a fost ardeleanul Bazil Drăgoșescu, acela
care în schița memorialistică După 50 de ani l-a primit în clasă pe voievodul Unirii.
În anul 1881, s-a aflat într-o situație dificilă, fără serviciu. În urma unor demersuri a
reușit să obțină postul de revizor școlar la circumscripția școlară alcătuită din
județele Neamț și Suceava, cu reședința (cancelaria) în Piatra Neamț, începând cu 1 octombrie
1881. După aproape cinci luni de la numirea ca revizor în districtele moldovene, scriitorul a cerut
să fie permutat în aceeași calitate la circumscripția districtelor Argeș-Vâlcea. I. .L. Caragiale
cunoscuse orașul Pitești înainte de anul 1882, încă în etapa adolescenței, atunci când însoțise
trupa de actori condusă de unchiul său, Iorgu Caragiale, cu ocazia turneelor prin țară.
În perioada revizoratului de la Pitești(1881), I.L. Caragiale a definitivat capodopera
sa literară, comedia „O scrisoare pierdută”, a cărei premieră a avut loc la 13/25 noiembrie 1884,
pe scena Teatrului Național din București.
Caragiale a fost acuzat că ar fi plagiat Năpasta după o piesă a scriitorului ungar István
Kemény, intitulată „Nenorocul”. Acuzația a apărut în 1901 în două articole din Revista literară,
semnate cu pseudonimul Caion. Furios, Caragiale s-a adresat presei din București, a aflat numele
real al autorului (C. Al. Ionescu), l-a acționat in justiție și a câștigat fără probleme, grație
pledoariei avocatului său, Barbu Ștefănescu Delavrancea. Cei 12 jurați au decis însă să-l achite
pe Caion, tot scandalul fiind catalogat drept „o impertinență de copil”.
Susținut puternic de Alexandru Macedonski, alergic și el la valori, Caion «descoperă» alte
«două plagiate». După ce a fost acuzat (în 1901) că a plagiat o piesă a unui scriitor ungar, cu
toate că s-a dovedit a nu fii adevărat, scârbit de umilința trăită și sătul de nedreptăți, Caragiale
decide să părăsească țara, mutându-se împreună cu familia la Berlin, în 1904, când primește o
mult așteptată și disputată moștenire de la mătușa sa, Ecaterina Cardini din Șcheii Brașovului
(cunoscută ca Mumuloaia, după porecla Momulo a soțului ei), căreia afacerile imobiliare îi
aduseseră mari averi.
Renunțând la tăcerea ce și-o impusese în exilul său voluntar de la Berlin, evenimentele
din primăvara anului 1907, îl determin pe Caragiale să publice, în noiembrie 1907, la București,
broșura: 1907 din primăvară până'n toamnă, un celebru eseu referitor la cauzele și desfășurarea
marii mișcări țărănești din primăvara lui 1907. Înainte de a-și publica pamfletul în broșură,
Caragiale trimisese primul capitol ziarului vienez, Die Zeit, întâia și cea mai însemnată parte a
viitoarei broșuri, care l-a publicat la 3 aprilie 1907, cu semnătura: Un patriot român, arătând tot
ce s-a petrecut înainte și după izbucnirea revoltei țărănești din primăvara anului 1907.
A publicat în revista literară bilunară Convorbiri (din 1908, Convorbiri critice), 7 fabule.
Ultima dintre ele, Boul și vițelul, a fost tipărită în fruntea numărului 1 al Convorbirilor critice,
având, în facsimile, autografe atât textul, cât și semnătura Caragiale
Doi ani mai târziu a publicat nuvela Kir Ianulea, o versiune românească a piesei lui Niccolò
Machiavelli, Nunta lui Belfagor (Belfagor arcidiavolo).
În zorii zilei de 9 iunie 1912, Caragiale a murit subit în locuința sa de la Berlin, din
cartierul Schöneberg, bolnav fiind de arterioscleroză. Rămășițele pământești sunt expuse în
capela cimitirului protestant Erster Schöneberger Friedhof și depuse, la 14 iunie, în cavoul
familiei, în prezența lui Gherea, a lui Delavrancea și a lui Vlahuță. Cinci luni mai târziu, la 18
noiembrie, sicriul cu rămășițele sale pământești a fost adus la București și, la 22 noiembrie 1912,
s-a făcut înmormântarea la cimitirul Șerban Vodă.
Începutul activității jurnalistice a lui Caragiale poate fi datat, cu probabilitate, în luna
octombrie 1873, la ziarul Telegraful, din București, unde ar fi publicat rubrica de anecdote
intitulată Curiozități. Între anii 1878 și 1881 a colaborat la Timpul, alături de Eminescu, Ronetti-
Roman și Slavici. La 1 februarie 1880 revista Convorbiri literare a publicat comedia într-un
act Conu Leonida față cu reacțiunea. Tot în 1878 a început să frecventeze ședințele bucureștene
ale Junimii, la Titu Maiorescu și să citească din scrierile sale. La Iași, a citit O noapte
furtunoasă într-una din ședințele de la Junimea. În 1879 a publicat în Convorbiri literare piesa O
noapte furtunoasă. De Paște, în 1879, se afla la Viena, împreună cu Titu Maiorescu.
După 3 ani de colaborare, în 1881, s-a retras de la Timpul. A fost numit, prin decret
regal, revizor școlar pentru județele Suceava și Neamț. În 1882, a fost mutat, la cerere, în
circumscripția Argeș - Vâlcea. La 1 martie 1884, a avut loc prima reprezentație a operei
bufe Hatmanul Baltag, scrisă în colaborare cu Iacob Negruzzi, iar la 17 martie a participat la
ședința Junimii, în prezența lui V. Alecsandri.
În 6 octombrie, însoțit de Titu Maiorescu, a citit la aniversarea Junimii, la Iași, O
scrisoare pierdută, iar la 13 noiembrie, în prezența reginei, premiera piesei s-a bucurat de un
succes extraordinar. La 8 aprilie 1885, a avut loc reprezentația comediei D-ale Carnavalului,
premiată la 25 ianuarie 1886, fluierată la premieră.
Colaborarea susținută în presă, de la publicațiile de prestigiu (Convorbiri literare, în
anii de participare la Junimea, Convorbiri critice și Viața românească, după
1900, Timpul, Constituționalul, Epoca), dar și în publicații mai obscure cărora nu le-a refuzat
sprijinul (Gazeta săteanului, în care au apărut Cănuță, om sucit și La hanul lui Mânjoală), l-a
făcut pe Caragiale să abordeze diverse genuri publiciste precum reportajul și interviul, articole
politice și foiletoane cu tematică și alură stilistică diferite:
Prin modul de a scrie și prin diversitatea preocupărilor, articolele politice ale lui
Caragiale au devenit sinteze satirice concentrate. O mișcare caracteristică a făcut să alterneze
observația de moravuri cu generalizarea și cu construirea ironică de tipuri. Cu privire la
pamfletul caragialian trebuie remarcat textul din 1907, greu de clasat într-un gen și așa destul de
elastic.
Din relațiile lui Caragiale cu publicațiile anilor 1870 - 1910, dincolo de constatarea unui
interes care s-a prelungit până la capătul existenței sale, Caragiale a înnobilat genul publicistic.
De la debutul său în dramaturgie (1879) și până în 1892, Caragiale s-a bucurat de
sprijinul Junimii, deși în întregul proces de afirmare a scriitorului, Junimea însăși a fost, până
prin 1884 - 1885, ținta atacurilor concentrate ale adversarilor ei. Prima piesă a dramaturgului, O
noapte furtunoasă, bine primită de Junimea și publicată în 1879 în Convorbiri literare (în care au
fost publicate toate piesele sale), a beneficiat, la premieră, de atacuri deloc neglijabile.
Caragiale(dramaturgul), alaturi de Mihai Eminescu (poetul), Ion Creanga(povestitorul),
Ioan Slavici(nuvelistul) sunt autori ce fac parte din epoca marilor clasici, deveniși repere ferme
ale marii literature
Opera lui Ion Luca Caragiale cuprinde teatru (opt comedii și
o dramă), nuvele și povestiri, momente și schițe, publicistică, parodii, poezii. Caragiale nu este
numai întemeietorul teatrului comic din România, ci și unul dintre principalii fondatori ai
teatrului național. Operele sale, în special comediile sunt exemple excelente ale realismului critic
românesc.
Caragiale este prezentat ca apărător înverșunat al scrisului său, luptând cu editorii, pentru
ca aceștia să-i respecte textul integral, ortografia și punctuația.
Comediile domnului Caragiale este o lucrare scrisă de Titu Maiorescu din dorința de a-l
apăra pe scriitor de atacurile din presa contemporană, care îl acuzau de imoralitate (acuzație
bazată pe lumea personajelor de joasă speță în piesele sale). Pornind de la constatarea că tipurile
și situațiile din comediile lui Caragiale erau inspirate din realitatea socială a timpului, Maiorescu
atrăgea atenția că artistul recrea realitatea dintr-o perspectivă ideal-artistică, fără nicio
preocupare practică, în sensul că el generaliza.
 În opera Studii critice, 1890, Constantin Dobrogeanu-Gherea spunea că „Analiza
psihică a tipurilor nu e destul de adâncă, tipurile sunt mai ales descrise și analizate din punctul
de vedere exterior. Adâncile mișcări sufletești, cari caracterizează mai ales pe om, ori lipsesc,
ori sunt făcute cu mai puțină măiestrie decât caracterizarea tipului și caracterului exterior.”1
Șerban Cazimir scria în Sensurile trec, întrebarea rămâne că: „nici o altă
problemă a receptării lui Caragiale n-a produs atâtea divergențe ca încercarea de a defini
viziunea sa asupra omului, atitudinea sa față de propriile plăsmuiri, semnificația distinctă a
râsului caragialesc”.2
Ion Luca Caragiale a fost și rămâne cel mai mare dramaturg roman, situațiile și
personajele înfățișate fiind valabile oricând și pretutindeni. Astfel, în lucrările:”O noapte
furtunoasă”(1879), ”Conul Leonida față cu reacțiunea”(1880), ”O scrisoare pierdută”(1884) și D-
ale carnavalului”(1885), întâlnim tipuri umane inspirate din viață, ale căror defecte stârnesc
râsul.
Comediile lui Ion Luca Caragiale, deși sunt inspirate din realitatea secolului al XIX-
lea-contemporană scriitorului, aduc în fața spectatorului un univers comic de eternal actualitate.
Eugen Ionescu, dramaturgul îl consideră pe Caragiale mentorul său și precursoul teatrului
absurdului.
A treia din seria celor patru comedii, ”O scrisoare pierdută” a avut premiere ape scena
Teatrului Național din București la 13 noiembrie 1884 și a fost piblicată în revista ”Convorbiri
literare” , în 1885.
Comedia de moravuri ”O scrisoare pierdută” exprimă vocația de scriitor realist a lui
Caragiale prin preocuparea pentru domeniul social, prin spiritual de observație acut și prin
luciditatea cu care scrutează lumea. Tehnica acumulării detaliilor, specifică curentului literar
realist, plasarea acțiunii în timp și spațiu, dar și caracterul de generalitate a situațiilor sunt
trăsături esențiale ale acestei copodopere a specie.
Comedia este o specie a genului dramatic. Între speciile dramatice, comedia ara câteva
trăsături specific: personajele aparțin stratului de mijloc sau păturii joase a societății, stârnește
râsul, punând în lumină defacte morale sau fizice, dar și conflictul între aparențâ și realitate;
limbajul are ca model vorbirea comună, iar finalul aduce împăcarea adversarilor. Comedia se
bazează pe comic, o categorie estetică, care generează râsul și care este caracterizat de contrastul
dintre aparență și esență, dintre intenție și rezultat, manifestându-se prin mijloace artistice
specifice.
Tema comediei ”O scrisoare pierdută”, prezintă lupta politică pentru desemnarea unui
canditat în Adunarea Constituită, în anul 1883. Locul acțiunii este capital unui județ de munte.
În teoretizarea realizată de criticul Adrian Marino, există o schemă a oricărui conflict
dramatic, care are elemente constitutive precise. Apar două sau mai multe forțe opuse între care
se interpune un obstacol; acesta provoacă o ciocnire, urmată de o criză sau un dezechilibru care
va crea o tensiune și aceasta va impune o soluție.
1
Studii critie, 1890, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Pag 364
2
https://pdfcoffee.com/ion-luca-caragiale-notita-biografica-pdf-free.html
 Piesa include patru acte în care se prezintă gradat conflictul dranmatic principal, de
natură politică.
În piesa opera, conflictul principal antrenează două tabere a căror confruntare are loc
în plan politic: membri de bază ai partidului aflat la putere (prefectul Ștefan Tipătescu, Zaharia
Trahanache, șeful partidului și Zoe soția acestuia) și gruparea independenta a lui Nae Cațavencu,
aspirant la calitatea de debutant. Obstacolul este pierdere biletului de amor , trimis de Ștefan
Tipătescu, amantei lui, Zoe. Ciocnirea celor două tabere este provocată de tensiunea dramatică,
acumulată treptat. În conflictul secundar un rol important îl are grupul Farfuridi-Brănzovenescu,
obsedat de trădare din partea fruntașilor partidului și implicit de pierderea nominalizării la
deputăție a lui Farfuridi.
În afara conflictului rămân doua personaje. Cetățeanul turmentat și Ghiță Pristanda.
Cetățeanul turmentat are o singură preocupare; cu cine să voteze. Deși, ca alegător este singurul
Out-sider, ironia destinului face ca scrisoare să revină periodic în mâinile lui și să îl oblige să
intre în contact cu forțele opozante. Ghiță Pristanda, polițistul, este involuntar implicat în
conflict, prin natura meseriei și a relațiilor cu personajele.
În plan politic, momentul maxim de tensiune ar trebui să fie nominalizarea candidatului-
surpriză, impus de la ”centru”, Agamemnon Dandanache. Tensiune crește constant, până la
revenirea scrisorii buclucașe în mâinile destinatarei.
Soluția finală este împăcarea tuturor opozanților , ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
După un tipar compozițional al tuturor comediilor lui Caragiale, tot ce debutează cu un scandal,
se încheie cu o petrecere.
Cele patru acte ale comediei urmăresc traseul scrisorii și, implicit complicațiile
confruntării politice pe care bilețelul le generează.
Comedia se deschide cu evocarea raidului nocturne făcut de Pristanda, care, spionănd
casa lui Cațavencu află caă acesta vrea sa publice în ”Răcnetul Carpaților” o scrisoare
compromițătoare. Pe parcursul celor cinci scene ale actului I se conturează expozițiunea,
consumată deja înaintea debutului acțiunii propriu-zise: felul în care a fost pierdută scrisoare, de
către cine și cui îî era adresată, conținutul ei. Desfășurarea acțiunii introduce personaje noi.
Farfuridi și Branzovenescu dau primele sene de susăiciune, Cetățeanul turmentat vine să aducă
scrisoare andrisantului dar constantă că nu o mai are. Zoe folosește tot arsenalul feminine pentru
a-l coning pe Fanică sa suțină candidatura canaliei, dar acesta nu acceptă, spre deosebire de
Trahanache, care a cedat mai ușor.
Actul II se desfășoară în ritmuri foarte alerte și adaugă complicații. Pristanda este prins
între ordine contradictorii: prefectul îi poruncise percheziționarea casei lui Cațavencu și arestarea
lui, pe când Zoe solicita eliberarea lui Nae Cațavencu. Actul se încheie cu sosirea depeșei de la
centru prin care se solicit alegerea altui candidat pentru colegiul al II-lea.
Discursurile lui Farfuridi și Cațavencu deschid actul III și pregătesc punctual culminant:
anunșarea noului candidat Agamemnon Dandanache. Încercările lui Cațavencu de a vorbi despre
scrisoare eșuează, pentru că este săltat în ambuscada pregătită de Pristanda. În încăierare își
pierde pălăria care ajunge în mâinile Cetațeanului turmentat, împreună cu scrisoarea din
căptușeală.
 Actul VI continua în crescendo tensiunea dramatică, pentru că scrisoarea nu a ajuns încă
la Zoe, iar Cațavencu este de negăsit. Între timp, Dandanache deconspiră tertipurile prin care a
ajuns candidat și anunță intenția de a folosi scrisoarea caarmă de șantaj. Tocmai când se credea
definitiv dezonorată, salvarea coniței Joițica apare în persoana simpaticlui Cetățean, care îî
restituie scrisoarea. Redevenită puternică, femeia are tătia să îl ierte pe Nae, dar-în deznodământ-
îi pretinde să conducă ăetrecere în cinstea noului ales.
Specificul textului dramatic impune concentrarea acțiunii atât ca durată, cât și ca
spațialitate. Acțiunile determinate de pierderea scrisorii se desfășoară ”în capital unui județ de
munte, în zilele noastre” , pe durata a trei zile.
Titlul comediei numește prețiosul obiect care antrenează personajele în conflicte
carnavalești. Din obiect al unei relații particulare, scrisoare devine ”un document” de interes
public. Scrisoare este, totodata, pretextul dramatic al comediei, rol pe care i-l oferă pierderile și
regăsirile successive.
Titlul ”O scrisoare pierdută” are două interpretări. Pe de o parte ”o” poate fi considerat
articol nehotărât, deoarece scrisoarea este una oarecare fără nicio legătura cu domeniul politic și
care ar fi rămas în anonimat, dacă nu ar fi fost conjuncture electorală care să o transforme într-un
instrument de șantaj. Pe de altă parte ”o” poate avea valoare morfologică de numeral , pentru că
scrisorii pierdute, I se adaugă o a doua scrisoare, cea găsită de Dandanache în buzunarul
paltonului strain, de la petrecerea din capital.
Coerența textului dramatic este asigurată de relațiile de simetrie și opoziție. La nivel
compozițional se evidențiează opoziția dintre incipit și final: scandalul care deschide comedia are
corespondent complementar în petrecerea care dizolvă conflictele și isensiunile.
Personajele sunt dispuse simetric, în tabere care se confruntă în lupta electorală, nu
pentru a impune un program politic, ci pentru a-și sluji propriul interes.
Fiind o specie a genului dramatic, în sensul că a fost scrisă pentru a fi reprezentată pe
scenă, ca și alte lucrări ce aparțin genului dramatic, ” o scrisoare pierdută” este împărțită în acte
și scene
Actul este o subdiviziune formală a unei piese de teatru și este caracterizat prin unitatea
de timp, de spațiu și de acțiune. Cele patru acte ale comediei ”O scrisoare pierdută” acoperă o
desfășurarea a acțiunii pe o durată de trei zile, din care sunt selectate momente importante.
Scenele sunt subdiviuni ale actului, delimitate în general de o schimbare în gruparea
personajelor.
Indicațiile scenice au rol important în prezentarea decorului, în precizarea jocului
actoricesc, dar sunt și un mijloc de caracterizare a personajelor.
Construcția personajelor permite încadrarea lor în tipurile comice stabilite de Pompiliu
Constantinescu: încornoratul-Zaharia Trahanache, amorezul-Tipătescu, cocheta adulterină-Zoe,
demagogul-Farfuridi, Cațavencu, Dandanache, cetățeanul-Cetășeanul turmentat, raisonnruul-
Pristanda care este și tipul slujbașului umil. Personajele nu au moralitatea, ci doar produc
discursuri goale despre morală, nu au sentimente autentice, ci le mimează pentru impresionarea
auditoriului; nu au principia și nu cunt capabili de formularea unei opinii pertinente. Personajele
capătă astfel aspectul unor marinonete ale propriilor vicii și obsesii, ale golului interior.
 Personajele comediei nu evoluează, ci rămân egale cu ele insele de la început până la
sfârșit. Ele acționeză cu preciza și previzibilitatea unor mecanisme simple, fără a suferi vreo
modificare psihologică în urma experiențelor trăite, fapt care le conferă aspectul de personaje
plate. Dincolo de încadrarea în tipologii, personajele lui Caragiale ies din cadrul strâmt al
comediei clasice și se individualizează prin combinarea unor trăsături care le conferă un oarecare
relief psihologic, prin nume, prin limbaj sau prin comportament.
Caracterizare directă este mai sumară și se realizează în pagina de prezentarea a
personajelor, unde li se identifică statutul, funcșia, calitatea.
Caracterizarea indirectă se realizează prin situațiile comice în care sunt puse personajele,
prin onomastică și prin indicații scenice. Onomastica este un domeniu important pentru scriitorii
realisti, în special pentru Caragiale. În studiul consacrat ” Numelor proprii în opera comică a lui
Caragiale”, G. Ibrăileanu observă că sonoritatea numelor și continutul lor noțional devin mijloc
important de caracterizare a personajelor.
Comicul are ca efect imediat râsul, declanșat de contrastul frapant dintre aparenșă și
eșență. Formele de realizare a efectului comic sunt: comisul de situație, comicul de caracter,
comicul de moravuri, comicul de limbaj, Comicul de nume.
Triunghiul conjungal alcătuit din soții Trahanache și Ștefan Tipătescu se află în
centrul unor scene comice, amplificând comicul de situație. Comicul de situați este amplificat, de
asemenea, de prezența cuplului comic Farfuridi și Brănzovenescu, suspicioși și acuzatori,
manifestându-și spaima de trădare a prefectului.
Comicul de caracter configurează personajul în două modalități: prin evidența unor
”monomania”(demagogul, avarul, ipocritul, gelosul) sau prin rosul de compoziție (amorezul,
cocheta, încornoratul). Din compoziția celor două modalșități se nasc personaje care ăot fi
incadrate iîn două tipoligii, cu ccriterii diferite.
Dintre toate tipurile de comic, cel de moravuri ilustrează în mod special rolul
educative, formator prin care scriitorii il atribuie artei și literaturii. Lista moravurilor satirizete în
” O scrisoare pierdută” este destul de lungă: adulterul, servilismul, prostia, incultura,
înfaturarea.discursurile celor chemați să decidă soarta țării, Cațavencu și Farfuridii, reflect
absența oricărui principiu moral, a ueni minime decent. Mai mult, Dandanache (”mai prost ca
Farfuridi și mai canalie decât Cațavencu”) triumfă și este sărbătorit cu tot fastul cuvenit
învingătorului.
Limbajul este mijlocul de caracterizare al personajelor, dar și indiciu al unei perioade
istorice bine determinate, în cazul Scrisorii pierdute ultima parte a secolului al XIX-lea.
Agramatismul caracterizează majoritatea personajelor. Amestecul de register sitistice este
evident în replicile lui Trahanache prin deformarea neologismelor, incultura ( dipotat, document,
cestiuni, enteres). Discursul lui Cațavencu este împânzit de neologisme care îi susțin atitudinea
de ultraprogresist- faliți, travaliu, opiniune 3
Contrastele de la nivelul societății se regăsesc și în limbaj, unde alături de franțuzisme
(pansismul) sau neologisme stâlcite (renumerație) apar diminutive ridicule (neicusorule) sau

3
O scrisoare pierdută, Ion Caragiale, Pag 80-81
cuvinte de provenineță turca (bencher). Ticurile verbale sugerează răbdare și diplomație lui
Trahanche Aveți puțintică răbdare 4
În opinia mea, deznodământul comediei evidențiază concepția despre viață a autorului.
Alegerile sunt câștigate de un personaj-surpriză, Agamemnon Dandanache, pe care însuși
Caragiale îl numește „mai prost decât Farfuridi și mai canalie decât Tipătescu”, iar cel care ține
discursul final este Cațavencu, tocmai cel ce își șantajase oponentul politic.
Ion Luca Caragiale este îndrăgit de fiecare cititor, indifirect de vârstă. Chiar dacă pornim
de la schițe precum “Bubico, “Dl. Goe” sau “Vizita” și ajungem la opere dramatice precum “O
scrisoare pierdută“ sau “O noapte frtunoasă“, creațiile sale sunt pline de învățături și de adevăruri
valabile în timp.
În legătură cu finalul piesei, critica literara remarcă: „Veselia tuturor personajelor din final
este semnul exterior al deriziunii absurdului. Personajele nu realizează nonsensul existenței lor,
singura reacție finală la această absență a lor este veselia inconștientă.” (Ion Constantinescu).

Bibliografie

4
O scrisoare pierduto, Ion Luca Caragiale, Pag 85
1. Constantin Dobrogeanu-Gherea, 1890, Studii critice, Volumul I
2. Garabet Ibrăileanu, 1926, Viața Românească, Numele proprii în opera comică a lui
3. Titu Maiorescu, 1885, Revista Convorbiri Literare, Comediile domnului Caragiale
4. https://www.academia.edu/5787810/ION_LUCA_CARAGIALE
5. https://www.maloca.ro/blog/o-scrisoare-pierduta
6. https://pdfcoffee.com/ion-luca-caragiale-notita-biografica-pdf-free.html