Ion Luca Caragiale

Ion Luca Caragiale (n. 1/13 februarie 1852[3] Haimanale, județul Prahova, Țara Românească,

astăzi I. L. Caragiale, județul Dâmbovița, România – 9 iunie 1912, Berlin, Imperiul German) a
fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic
și ziarist român. George Călinescu îl considera a fi cel mai mare dramaturg român și unul dintre
cei mai importanți scriitori români.[4] A fost ales membru post-mortem al Academiei Române.

Atras de teatru, Luca s-a căsătorit în 1839 cu actrița și cântăreața Caloropoulos, de care s-a
despărțit, fără a divorța vreodată, întemeindu-și o familie statornică cu brașoveanca Ecaterina,
fiica negustorului grec Luca Chiriac Karaboas.

Primele studii le-a făcut în 1859 și 1860 cu părintele Marinache, de la Biserica Sf.
Gheorghe din Ploiești, iar până în 1864 a urmat clasele primare II-V, la Școala Domnească din
Ploiești, unde l-a avut învățător pe Bazil Drăgoșescu.[necesită  citare]Până în 1867 a urmat trei clase la
Gimnaziul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, iar în 1868 a terminat clasa a V-a liceală
la București. Caragiale a absolvit Gimnaziul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, pe care l-a
numit, în Grand Hôtel „Victoria Română”, orașul său natal.

În 1868 a obținut de la tatăl său autorizația de a frecventa Conservatorul de Artă Dramatică, în

care fratele acestuia, Costache, preda la clasa de declamație și mimică. În 1870 a fost nevoit să
abandoneze proiectul actoriei și s-a mutat cu familia la București, luându-și cu seriozitate în
primire obligațiile unui bun șef de familie. În același an a fost numit copist la Tribunalul
Prahova.

In 1871, Caragiale a fost numit sufleor și copist la Teatrul Național din București, după
propunerea lui Mihail Pascaly. L-a cunoscut pe Eminescu când tânărul poet, debutant
la Familia, era sufleor și copist în trupa lui Iorgu. Din 1873 până în 1875, Caragiale a colaborat
la Ghimpele cu versuri și proză, semnând cu inițialele Car și Policar(Șarla și ciobanii, fabulă
antidinastică).

În numărul din luna decembrie 1874 al revistei, numele lui Caragiale a apărut trecut printre
numele scriitorilor care formau „comitetul redacțional”. Un moment esențial l-a constituit
colaborarea la Revista contemporană, la 4 octombrie 1874, cu trei pagini de poezie semnate I.
L. Caragiale. Gazetăria propriu-zisă și l-a revendicat însă de la apariția
bisăptămânalului Alegătorul liber, al cărui girant responsabil a fost în anii 1875 - 1876. În lunile
mai și iunie 1877, Caragiale a redactat singur șase numere din „foița hazlie și
populară”, Claponul. Între anii 1876 și 1877 a fost corector la Unirea democratică.

În august 1877, la izbucnirea Războiului de Independență, a fost conducător al

ziarului Națiunea română, scos la propunerea publicistului francez Frédéric
Damé(1849, Tonnerre, Franța - 1907, București). În această perioadă a apărut și Calendarul
Claponului. Ziarul, cu numeroase rubrici scurte și cuprinzătoare, a fost suprimat după numai
șase săptămâni. Punându-și în practică experiența gazetărească de până atunci, Caragiale a
început, în decembrie 1877, colaborarea la România liberă, publicând foiletoanele
teatrale Cercetare critică asupra teatrului românesc. La Teatrul Național se prezenta în această
perioadă, piesa Roma învinsă, de Alexandre Parodi, în traducerea lui Caragiale.
Între anii 1878 și 1881 a colaborat la Timpul, alături de Eminescu, Ronetti-Roman și Slavici.
La 1 februarie 1880 revista Convorbiri literare a publicat comedia într-un act Conu Leonida față
cu reacțiunea. Tot în 1878 a început să frecventeze ședințele bucureștene ale Junimii, la Titu
Maiorescu și să citească din scrierile sale. La Iași, a citit O noapte furtunoasă într-una din
ședințele de la Junimea. În 1879 a publicat în Convorbiri literare piesa O noapte furtunoasă.
De Paște, în 1879, se afla la Viena, împreună cu Titu Maiorescu.
După 3 ani de colaborare, în 1881, s-a retras de la Timpul. A fost numit, prin decret regal,
revizor școlar pentru județele Suceava și Neamț. În 1882, a fost mutat, la cerere, în
circumscripția Argeș - Vâlcea. La 1 martie 1884, a avut loc prima reprezentație a operei
bufe Hatmanul Baltag, scrisă în colaborare cu Iacob Negruzzi, iar la 17 martie a participat la
ședința Junimii, în prezența lui V. Alecsandri.
În 6 octombrie, însoțit de Titu Maiorescu, a citit la aniversarea Junimii, la Iași, O scrisoare
pierdută, iar la 13 noiembrie, în prezența reginei, premiera piesei s-a bucurat de un succes
extraordinar.
Caragiale a fost și director al Teatrului Național din București. Titu Maiorescu, ministrul
Instrucțiunii Publice, ocupându-se de problema schimbării conducerii Teatrului Național, după
mai multe consultări a hotărât, la 2 iulie 1888: „Director al primului nostru teatru va fi tânărul
dramaturg I. L. Caragiale”. În vârstă de numai 36 de ani, a deschis stagiunea, la 1 octombrie
1888, cu comedia Manevrele de toamnă, o localizare făcută de Paul Gusty, în care interpreții au
obținut succese remarcabile. Nefiind sprijinit de câțiva mari actori dramatici ai timpului
(Aristizza Romanescu, Grigore Manoilescu și Constantin Nottara) și „sabotat” de unele ziare
bucureștene, Caragiale s-a văzut nevoit să demisioneze în 1889, înainte de începerea stagiunii
următoare, după ce dovedise, totuși, evidente resurse de organizator și o nebănuită energie.

Opera lui Ion Luca Caragiale cuprinde teatru (opt comedii și o dramă), nuvele și povestiri,

momente și schițe, publicistică, parodii, poezii. 

Volume

 „Schițe (Traduceri și originale)”, 1897

 „Momente”, 1901
 „1907, din primăvară până-n toamnă. Cîteva note”, 1907
 „Novele, povestiri”, 1908
 „Teatru. Opere complecte”, 1908
 „Momente, schițe, amintiri”, 1908
 „Schițe nouă”, 1910