Ion Luca Caragiale

37 limbi
 Articol
 Discuție
 Lectură
 Vedeți sursa
 Istoric

dramaturg, nuvelist, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic și ziarist

Ion Luca Caragiale

Date personale

Născut 1/13 februarie 1852 

Haimanale, Țara Românească 

Decedat 9 iunie 1912 (60 de ani)[2][3][4][5] 

Berlin, Imperiul German 

Înmormânta
Cimitirul Bellu 
t

Căsătorit cu Alexandrina Burelly (7 ianuarie 1889) 

Copii Mateiu Caragiale

Luca Caragiale
Ecaterina Logadi

Naționalitate Român

Cetățenie  Țara Românească

 Principatele Unite
 Regatul României 
Etnie români
Istoria grecilor din România 

Ocupație dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriito
r, director de teatru, comentator politic
și ziarist

Pseudonim Policar, I., L., I.L.C., C., Ion, Luca,

Falstaff, Nastratin, Zoil, I. L. Caragiale

Partid politic Partidul Conservator-Democrat  

Limbi limba română[1]  

Studii Universitatea din București

Activitatea literară

Activ ca
1873 - 1912
scriitor

Mișcare/
curent naturalism
literar

Subiecte politică, cultură, cotidian, gramatica limbii

române, istorie

Specie Comedie, Dramă, Schiță, Nuvelă, Pamflet, 
literară Poezie

Operă de octombrie 1873, la ziarul Telegraful, din

debut București, cu rubrica de anecdote intitulată
„Curiozități”

Influențe[ascunde]

Vasile Alecsandri, Costache Caragiale, Iorgu

Caragiale, Honoré Daumier, Nicolae Filimon, Anatole
France, Paul Gavarni, Costache Halepliu, Bogdan Petriceicu
Hasdeu, Ion Heliade Rădulescu, Eugène Labiche, Frédérick
Lemaître, Niccolò Machiavelli, Titu Maiorescu, Cilibi
Moise, Teodor Myller, Iacob Negruzzi, Anton Pann, Edgar
Allan Poe, Victorien Sardou, Eugène Scribe, William
Shakespeare, Émile Zola

A influențat pe[ascunde]

Ioan A. Bassarabescu, Gheorghe Brăescu, Ioan Alexandru

Brătescu-Voinești, Radu Cosașu, Horia Gârbea, Paul
Gusti, Eugène Ionesco, Ioan Lăcustă, Constantin I.
Nottara, Dumitru D. Pătrășcanu, I. Peltz, Victor Ion
Popa, Mihail Sebastian, Mihail Sorbul, George Mihail
Zamfirescu, Paul Zarifopol, Apcar Baltazar

Note

Premii Ordinul național „Steaua României”  

  Membru post mortem al Academiei Române

Semnătură

Prezență online

Internet Movie Database

Modifică date / text 

Ion Luca Caragiale (n. 1/13 februarie 1852[6] Haimanale, județul Prahova, Țara

Românească, astăzi I. L. Caragiale, județul Dâmbovița, România – d. 9
iunie 1912, Berlin, Imperiul German) a fost
un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic
și ziarist român. George Călinescu îl considera a fi cel mai mare dramaturg român și
unul dintre cei mai importanți scriitori români.[7] A fost ales membru post-mortem
al Academiei Române.

Viața

Caragiale tânăr

S-a născut la 1 februarie 1852,[6] în satul Haimanale[8] (care astăzi îi poartă numele),

fiind primul născut al lui Luca Ștefan Caragiale și al Ecaterinei Chiriac Karaboas.
Conform unor surse, familia sa ar fi fost de origine aromână.[9] Tatăl său, Luca (1812
- 1870), și frații acestuia, Costache și Iorgu, s-au născut la Constantinopol, fiind fiii lui
Ștefan, un bucătar angajat la sfârșitul anului 1812 de Ioan Vodă Caragea în suita sa.
Atras de teatru, Luca s-a căsătorit în 1839 cu actrița și cântăreața Caloropoulos, de
care s-a despărțit, fără a divorța vreodată, întemeindu-și o familie statornică cu
brașoveanca Ecaterina, fiica negustorului grec Luca Chiriac Karaboas.
Primele studii le-a făcut în 1859 și 1860 cu părintele Marinache, de la Biserica Sf.
Gheorghe din Ploiești, iar până în 1864 a urmat clasele primare II-V, la Școala
Domnească din Ploiești, unde l-a avut învățător pe Bazil Drăgoșescu. [necesită  citare] Până
în 1867 a urmat trei clase la Gimnaziul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, iar în 1868
a terminat clasa a V-a liceală la București. Caragiale a absolvit Gimnaziul „Sfinții
Petru și Pavel” din Ploiești, pe care l-a numit, în Grand Hôtel „Victoria Română”,
orașul său natal. Singurul institutor de care autorul Momentelor și-a adus aminte cu
recunoștință a fost ardeleanul Bazil Drăgoșescu, acela care în schița
memorialistică După 50 de ani l-a primit în clasă pe voievodul Unirii.
Adolescentul Iancu a început să scrie poezii în taină, dar înainte de debutul literar a
fost fascinat de performanțele teatrale ale unchiului său, Iorgu Caragiale, actor și șef
de trupă, fixată la București sau ambulantă. În 1868 a obținut de la tatăl său
autorizația de a frecventa Conservatorul de Artă Dramatică, în care fratele
acestuia, Costache, preda la clasa de declamație și mimică. În 1870 a fost nevoit să
abandoneze proiectul actoriei și s-a mutat cu familia la București, luându-și cu
seriozitate în primire obligațiile unui bun șef de familie. În același an a fost
numit copist la Tribunalul Prahova.

Caragiale și fiul său Mateiu

La 12 martie 1885, s-a născut Mateiu, fiul natural al Mariei Constantinescu,

funcționară la Regie, cu Caragiale, care îl declară la oficiul stării civile.
În 1871, Caragiale a fost numit sufleor și copist la Teatrul Național din București,
după propunerea lui Mihail Pascaly. L-a cunoscut pe Eminescu când tânărul poet,
debutant la Familia, era sufleor și copist în trupa lui Iorgu. Din 1873 până în 1875,
Caragiale a colaborat la Ghimpele cu versuri și proză, semnând cu
inițialele Car și Policar (Șarla și ciobanii, fabulă antidinastică).
La 7–8 ianuarie 1889 s-a căsătorit cu Alexandrina Burelly, fiica actorului Gaetano
Burelly. Din această căsătorie vor rezulta mai întâi două fete: Ioana (n. 24 octombrie
1889) și Agatha (n. 10 noiembrie 1890), care se sting de timpuriu din cauza tusei
convulsive sau a difteriei (la 15 iunie respectiv 24 martie 1891) [10]. La 3 iulie 1893 i se
naște un fiu, Luca Ion.
În 1889, anul morții poetului Mihai Eminescu, Caragiale a publicat articolul În
Nirvana. În 1890 a fost profesor de istorie la clasele I-IV la Liceul Particular Sf.
Gheorghe, iar în 1892 și-a exprimat intenția de a se exila la Sibiu sau la Brașov.
La 24 februarie 1903 a avut o încercare de a se muta la Cluj, unde a fost găzduit de
protopopul Elie Dăianu, însă în luna noiembrie și-a stabilit domiciliul provizoriu
la Berlin.[11] La 14 martie 1905 s-a stabilit definitiv la Berlin.
I.L. Caragiale - revizor școlar la Pitești
În 1870, după moartea tatălui, tânărul Caragiale a trebuit să asigure traiul zilnic
pentru el, mama și sora sa.
În anul 1881, s-a aflat într-o situație dificilă, fără serviciu. În urma unor demersuri a
reușit să obțină postul de revizor școlar la circumscripția școlară alcătuită din
județele Neamț și Suceava, cu reședința (cancelaria) în Piatra Neamț, începând cu 1
octombrie 1881. La Piatra Neamț, în anii 1881-1882, a avut ca ajutor (subrevizor) pe
institutorul ardelean Ion Parhon, originar din Cetatea Baltă, tatăl viitorului savant
endocrinolog, prof. univ. dr. Constantin I. Parhon, membru al Academiei Române.
După aproape cinci luni de la numirea ca revizor în districtele moldovene, scriitorul a
cerut să fie permutat în aceeași calitate la circumscripția districtelor Argeș-Vâlcea.
Prin Decretul nr. 448, din 22 februarie 1882, publicat în Monitorul Oficial”, nr. 264,
din 26 februarie / 10 martie 1882, a fost transferat în postul solicitat, cu reședința în
Pitești[12].
Revizoratul școlar era subordonat direct Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice,
însă colabora cu reprezentanții autorităților județene (prefect, subprefect, director de
prefectură) și orășenești (primar, ajutor de primar, consilieri). În anii 1882-1883,
prefecți ai județului Argeș au fost: colonelul Alexandru Budișteanu (30 iunie 1881 -
13 ianuarie 1883); (fratele tău, colonelul, ulterior generalul Constantin Budișteanu,
consilier județean, deputat și senator de Argeș) și G. Boian (13 ianuarie 1883 - 21
octombrie 1883); primari: N. Viișoreanu (1880-1883, cu întreruperi), fost prefect de
Argeș (în 1861 și 1867); Ioan I. Rădulescu, primar cu delegație (în 1882 și 1883), pe
anumite intervale de timp, însă primar în 1884, profesor de istorie și geografie la
gimnaziu, până în 1879, apoi deputat (deputații și senatorii erau obligați să
demisioneze din funcțiile bugetare avute înainte de alegeri). Pe lângă problemele de
învățământ, revizorul școlar răspundea și de activitatea culturală [13][14].
I.L. Caragiale cunoscuse orașul Pitești înainte de anul 1882, încă în etapa
adolescenței, atunci când însoțise trupa de actori condusă de unchiul său, Iorgu
Caragiale, cu ocazia turneelor prin țară.
În conformitate cu prevederile legale, cu regulamentele și instrucțiunile în vigoare,
revizorul școlar efectua inspecții și anchete, conducea conferința anuală a
învățătorilor programată vara, lua parte la diferite manifestări culturale, sărbători
legale și naționale etc. Revizorul I.L. Caragiale a procedat în activitatea sa în funcție
de condițiile existente în județul Argeș.
În perioada revizoratului școlar, dramaturgul Ion Luca Caragiale a locuit în Pitești, în
cea mai mare parte a timpului, la hotelul-restaurant „Dacia” din strada Șerban-Vodă,
local central de local de categoria I, cu saloane și separeuri în restaurant, cu sală de
spectacole, club, bar, cafenea, cofetărie, grădină de vară cu scenă și ring de dans.
Localul se situa la nivelul celor similare din București, Hotelul „Dacia” era renumit și
prin spectacolele de varietăți susținute de actori profesioniști români și străini.
La Pitești, dramaturgul a avut mai mulți cunoscuți apropiați, dintre care pot fi amintiți
Ion Trifonescu (1852-1900), avocat, profesor de istorie la gimnaziu, ajutor de primar
și ofițer al stării civile în 1883-1884, Toma Trifonescu (1856-1930) frate cu Ion
Trifonescu, profesor de limbă română, avocat, președinte de tribunal, deputat de
Argeș, în casa căruia revizorul a fost invitat de multe ori, pe Ion Rădulescu, profesor
de istorie-geografie, avocat, primar, deputat, conducător al filialei argeșene a
Societății „Carpații” (împreună cu Nicolae Dimancea, avocat, deputat), prieten și
colaborator al lui Titu Maiorescu.
În perioada revizoratului de la Pitești, I.L. Caragiale a definitivat capodopera sa
literară, comedia „O scrisoare pierdută”, a cărei premieră a avut loc la 13/25
noiembrie 1884, pe scena Teatrului Național din București.
Activitatea revizorului școlar I.L. Caragiale a încetat la Pitești în primăvara sau vara
anului 1883. Prin jurnalul Consiliului de Ministru, publicat în „Monitorul Oficial”, nr.
188, din 23 martie / 4 aprilie 1883, institutorul Gheorghe I. Arsenescu, de la Școala
Primară de Băieți nr. 2 din Pitești, a fost numit provizoriu revizor școlar al județelor
Argeș și Vâlcea. În „Monitorul Oficial”, nr. 23 din 1/13 mai 1883, s-a publicat numirea
definitivă. Nu se știe dacă Gh. I. Arsenescu a luat în primire postul de revizor la data
numirii provizorii sau la data numirii definitive. Este posibil ca institutorul să fi rămas
la clasă până la finalizarea examenelor (iunie 1883), eventual până la începerea
noului an școlar 1883-1884 (16 august 1883.) [15]
După anul 1883, I.L. Caragiale a revenit de mai multe ori la Pitești, inclusiv în etapa
directoratului său la Teatrul Național din București (1888-1889).
Scriitorul s-a stabilit definitiv cu familia la Berlin în anul 1905, însă vizitele sale în țară
n-au încetat. În anul 1908 l-a însoțit la Pitești și în alte orașe pe Take Ionescu,
șeful Partidului Conservator-Democrat, într-un turneu electoral. Cu această ocazie a
revăzut și alți cunoscuți din reședința județului Argeș.
Exilul voluntar la Berlin

Ion Luca Caragiale

Caragiale a fost acuzat că ar fi plagiat Năpasta după o piesă a scriitorului

ungar István Kemény, intitulată „Nenorocul”. Acuzația a apărut în 1901 în două
articole din Revista literară, semnate cu pseudonimul Caion. Furios, Caragiale s-a
adresat presei din București, a aflat numele real al autorului (C. Al. Ionescu), l-a
acționat in justiție și a câștigat fără probleme, grație pledoariei avocatului său, Barbu
Ștefănescu Delavrancea.
Cei 12 jurați au decis însă să-l achite pe Caion, tot scandalul fiind catalogat drept „o
impertinență de copil”.[16]
Susținut puternic de Alexandru Macedonski, alergic și el la valori, Caion
«descoperă» alte «două plagiate».[16] Scârbit de umilința trăită și sătul de nedreptăți,
Caragiale decide să părăsească țara, mutându-se împreună cu familia la Berlin, în
1904, când primește o mult așteptată și disputată moștenire de la mătușa sa,
Ecaterina Cardini din Șcheii Brașovului (cunoscută ca Mumuloaia, după porecla
Momulo a soțului ei), căreia afacerile imobiliare îi aduseseră mari averi. [16][17][18]
Renunțând la tăcerea ce și-o impusese în exilul său voluntar de la Berlin,
evenimentele din primăvara anului 1907, îl determin pe Caragiale să publice, în
noiembrie 1907, la București, broșura: 1907 din primăvară până'n toamnă, un
celebru eseu referitor la cauzele și desfășurarea marii mișcări țărănești din
primăvara lui 1907. Înainte de a-și publica pamfletul în broșură, Caragiale trimisese
primul capitol ziarului vienez, Die Zeit, întâia și cea mai însemnată parte a viitoarei
broșuri, care l-a publicat la 3 aprilie 1907, cu semnătura: Un patriot român, arătând
tot ce s-a petrecut înainte și după izbucnirea revoltei țărănești din primăvara anului
1907: „Cauza dezastrului în care a căzut țara este numai - da, numai, nenorocita
politică ce o fac partidele și bărbații noștri de stat, de patruzeci de ani
încoace.” Barbu Delavrancea i-a scris emoționat prietenului său:
„Desigur, 1907 al tău e o minune ca adevăr, ca artă, ca sentiment, ca judecată. Ai zugrăvit un tablou
de mare maestru. Jocul infect al partidelor noastre - pe deasupra țării și în detrimentul țării - cu
lăcomia nestăpânită a celor ajunși și cu îmbufnarea dizgrațioasă a celor căzuți, l-ai sintetizat așa de
viu ...”
Tot atunci i-a trimis lui Mateiu, prin Delavrancea, o scurtă scrisoare, din care amintim
aceste cuvinte: „Împrejurările prin care a trecut și trece țara noastră și care-mi
întristează așa de adânc bătrânețele mie să-ți fie îndemn în dragoste pentru patrie.
Dumnezeu să-ți facă ție parte de vremuri mai bune la bătrânețe! Noi am început cu
veselie și sfârșim cu mâhnire. Să vă dea vouă, tinerilor, Domnul să nu mai vedeți
nici un rău arătându-se pe biata noastră țară.”
A publicat în revista literară bilunară Convorbiri (din 1908, Convorbiri critice), 7
fabule. Ultima dintre ele, Boul și vițelul, a fost tipărită în fruntea numărului 1 al
Convorbirilor critice, având, în facsimile, autografe atât textul, cât și semnătura
Caragiale. În articolul bilanț După un an ..., M. Dragomirescu, editorul revistei,
afirma: