Ion Luca Caragiale

Ion Luca Caragiale (n. 1/13 februarie 1852 Haimanale, județul

Prahova, Țara Românească, astăzi I. L. Caragiale, județul Dâmbovița,
România – d. 9 iunie 1912, Berlin, Imperiul German) a fost un
dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru,
comentator politic și ziarist român. George Călinescu îl considera a fi
cel mai mare dramaturg român și unul dintre cei mai importanți
scriitori români. A fost ales membru post-mortem al Academiei
Române.

S-a născut la 1 februarie 1852, în satul Haimanale (care astăzi îi

poartă numele), fiind primul născut al lui Luca Ștefan Caragiale și al
Ecaterinei Chiriac Karaboas. Conform unor surse, familia sa ar fi fost
de origine aromână. Tatăl său, Luca (1812 - 1870), și frații acestuia, Costache și Iorgu, s-au născut la
Constantinopol, fiind fiii lui Ștefan, un bucătar angajat la sfârșitul anului 1812 de Ioan Vodă Caragea în
suita sa.

Atras de teatru, Luca s-a căsătorit în 1839 cu actrița și cântăreața Caloropoulos, de care s-a despărțit, fără
a divorța vreodată, întemeindu-și o familie statornică cu brașoveanca Ecaterina, fiica negustorului grec
Luca Chiriac Karaboas.

Primele studii le-a făcut în 1859 și 1860 cu părintele Marinache, de la Biserica Sf. Gheorghe din Ploiești,
iar până în 1864 a urmat clasele primare II-V, la Școala Domnească din Ploiești, unde l-a avut învățător pe
Bazil Drăgoșescu.[necesită citare] Până în 1867 a urmat trei clase la Gimnaziul „Sfinții Petru și Pavel” din
Ploiești, iar în 1868 a terminat clasa a V-a liceală la București. Caragiale a absolvit Gimnaziul „Sfinții Petru
și Pavel” din Ploiești, pe care l-a numit, în Grand Hôtel „Victoria Română”, orașul său natal. Singurul
institutor de care autorul Momentelor și-a adus aminte cu recunoștință a fost ardeleanul Bazil
Drăgoșescu, acela care în schița memorialistică După 50 de ani l-a primit în clasă pe voievodul Unirii.

Adolescentul Iancu a început să scrie poezii în taină, dar înainte de debutul literar a fost fascinat de
performanțele teatrale ale unchiului său, Iorgu Caragiale, actor și șef de trupă, fixată la București sau
ambulantă. În 1868 a obținut de la tatăl său autorizația de a frecventa Conservatorul de Artă Dramatică,
în care fratele acestuia, Costache, preda la clasa de declamație și mimică. În 1870 a fost nevoit să
abandoneze proiectul actoriei și s-a mutat cu familia la București, luându-și cu seriozitate în primire
obligațiile unui bun șef de familie. În același an a fost numit copist la Tribunalul Prahova.

La 12 martie 1885, s-a născut Mateiu, fiul natural al Mariei Constantinescu, funcționară la Regie, cu
Caragiale, care îl declară la oficiul stării civile.

În 1871, Caragiale a fost numit sufleor și copist la Teatrul Național din București, după propunerea lui
Mihail Pascaly. L-a cunoscut pe Eminescu când tânărul poet, debutant la Familia, era sufleor și copist în
trupa lui Iorgu. Din 1873 până în 1875, Caragiale a colaborat la Ghimpele cu versuri și proză, semnând cu
inițialele Car și Policar (Șarla și ciobanii, fabulă antidinastică).

La 7–8 ianuarie 1889 s-a căsătorit cu Alexandrina Burelly, fiica actorului Gaetano Burelly. Din această
căsătorie vor rezulta mai întâi două fete: Ioana (n. 24 octombrie 1889) și Agatha (n. 10 noiembrie 1890),
care se sting de timpuriu din cauza tusei convulsive sau a difteriei (la 15 iunie respectiv 24 martie
1891)[10]. La 3 iulie 1893 i se naște un fiu, Luca Ion.

În 1889, anul morții poetului Mihai Eminescu, Caragiale a publicat articolul În Nirvana. În 1890 a fost
profesor de istorie la clasele I-IV la Liceul Particular Sf. Gheorghe, iar în 1892 și-a exprimat intenția de a
se exila la Sibiu sau la Brașov. La 24 februarie 1903 a avut o încercare de a se muta la Cluj, unde a fost
găzduit de protopopul Elie Dăianu, însă în luna noiembrie și-a stabilit domiciliul provizoriu la Berlin. La 14
martie 1905 s-a stabilit definitiv la Berlin.

În 1870, după moartea tatălui, tânărul Caragiale a trebuit să asigure traiul zilnic pentru el, mama și sora
sa.

În anul 1881, s-a aflat într-o situație dificilă, fără serviciu. În urma unor demersuri a reușit să obțină
postul de revizor școlar la circumscripția școlară alcătuită din județele Neamț și Suceava, cu reședința
(cancelaria) în Piatra Neamț, începând cu 1 octombrie 1881. La Piatra Neamț, în anii 1881-1882, a avut
ca ajutor (subrevizor) pe institutorul ardelean Ion Parhon, originar din Cetatea Baltă, tatăl viitorului
savant endocrinolog, prof. univ. dr. Constantin I. Parhon, membru al Academiei Române.

După aproape cinci luni de la numirea ca revizor în districtele moldovene, scriitorul a cerut să fie
permutat în aceeași calitate la circumscripția districtelor Argeș-Vâlcea. Prin Decretul nr. 448, din 22
februarie 1882, publicat în Monitorul Oficial”, nr. 264, din 26 februarie / 10 martie 1882, a fost transferat
în postul solicitat, cu reședința în Pitești.

Revizoratul școlar era subordonat direct Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice, însă colabora cu
reprezentanții autorităților județene (prefect, subprefect, director de prefectură) și orășenești (primar,
ajutor de primar, consilieri). În anii 1882-1883, prefecți ai județului Argeș au fost: colonelul Alexandru
Budișteanu (30 iunie 1881 - 13 ianuarie 1883); (fratele tău, colonelul, ulterior generalul Constantin
Budișteanu, consilier județean, deputat și senator de Argeș) și G. Boian (13 ianuarie 1883 - 21 octombrie
1883); primari: N. Viișoreanu (1880-1883, cu întreruperi), fost prefect de Argeș (în 1861 și 1867); Ioan I.
Rădulescu, primar cu delegație (în 1882 și 1883), pe anumite intervale de timp, însă primar în 1884,
profesor de istorie și geografie la gimnaziu, până în 1879, apoi deputat (deputații și senatorii erau
obligați să demisioneze din funcțiile bugetare avute înainte de alegeri). Pe lângă problemele de
învățământ, revizorul școlar răspundea și de activitatea culturală.

I.L. Caragiale cunoscuse orașul Pitești înainte de anul 1882, încă în etapa adolescenței, atunci când
însoțise trupa de actori condusă de unchiul său, Iorgu Caragiale, cu ocazia turneelor prin țară.

În conformitate cu prevederile legale, cu regulamentele și instrucțiunile în vigoare, revizorul școlar

efectua inspecții și anchete, conducea conferința anuală a învățătorilor programată vara, lua parte la
diferite manifestări culturale, sărbători legale și naționale etc. Revizorul I.L. Caragiale a procedat în
activitatea sa în funcție de condițiile existente în județul Argeș.

În perioada revizoratului școlar, dramaturgul Ion Luca Caragiale a locuit în Pitești, în cea mai mare parte a
timpului, la hotelul-restaurant „Dacia” din strada Șerban-Vodă, local central de local de categoria I, cu
saloane și separeuri în restaurant, cu sală de spectacole, club, bar, cafenea, cofetărie, grădină de vară cu
scenă și ring de dans. Localul se situa la nivelul celor similare din București, Hotelul „Dacia” era renumit
și prin spectacolele de varietăți susținute de actori profesioniști români și străini.
La Pitești, dramaturgul a avut mai mulți cunoscuți apropiați, dintre care pot fi amintiți Ion Trifonescu
(1852-1900), avocat, profesor de istorie la gimnaziu, ajutor de primar și ofițer al stării civile în 1883-1884,
Toma Trifonescu (1856-1930) frate cu Ion Trifonescu, profesor de limbă română, avocat, președinte de
tribunal, deputat de Argeș, în casa căruia revizorul a fost invitat de multe ori, pe Ion Rădulescu, profesor
de istorie-geografie, avocat, primar, deputat, conducător al filialei argeșene a Societății „Carpații”
(împreună cu Nicolae Dimancea, avocat, deputat), prieten și colaborator al lui Titu Maiorescu.

În perioada revizoratului de la Pitești, I.L. Caragiale a definitivat capodopera sa literară, comedia „O

scrisoare pierdută”, a cărei premieră a avut loc la 13/25 noiembrie 1884, pe scena Teatrului Național din
București.

Activitatea revizorului școlar I.L. Caragiale a încetat la Pitești în primăvara sau vara anului 1883. Prin
jurnalul Consiliului de Ministru, publicat în „Monitorul Oficial”, nr. 188, din 23 martie / 4 aprilie 1883,
institutorul Gheorghe I. Arsenescu, de la Școala Primară de Băieți nr. 2 din Pitești, a fost numit provizoriu
revizor școlar al județelor Argeș și Vâlcea. În „Monitorul Oficial”, nr. 23 din 1/13 mai 1883, s-a publicat
numirea definitivă. Nu se știe dacă Gh. I. Arsenescu a luat în primire postul de revizor la data numirii
provizorii sau la data numirii definitive. Este posibil ca institutorul să fi rămas la clasă până la finalizarea
examenelor (iunie 1883), eventual până la începerea noului an școlar 1883-1884 (16 august 1883).

După anul 1883, I.L. Caragiale a revenit de mai multe ori la Pitești, inclusiv în etapa directoratului său la
Teatrul Național din București (1888-1889).

Scriitorul s-a stabilit definitiv cu familia la Berlin în anul 1905, însă vizitele sale în țară n-au încetat. În
anul 1908 l-a însoțit la Pitești și în alte orașe pe Take Ionescu, șeful Partidului Conservator-Democrat,
într-un turneu electoral. Cu această ocazie a revăzut și alți cunoscuți din reședința județului Argeș.

Începutul activității jurnalistice a lui Caragiale poate fi datat, cu probabilitate, în luna octombrie 1873, la
ziarul Telegraful, din București, unde ar fi publicat rubrica de anecdote intitulată Curiozități. Apropierea
de ziaristică este confirmată, cu certitudine, odată cu colaborarea la revista Ghimpele, unde și-ar fi
semnat unele dintre cronici cu pseudonimele: Car și Policar, în care sunt vizibile vioiciunea și verva de
bună calitate. Numele întreg îi apare la publicarea de la 1 octombrie 1874 a poemului Versuri în Revista
contemporană. În numărul din luna decembrie 1874 al revistei, numele lui Caragiale a apărut trecut
printre numele scriitorilor care formau „comitetul redacțional”. Un moment esențial l-a constituit
colaborarea la Revista contemporană, la 4 octombrie 1874, cu trei pagini de poezie semnate I. L.
Caragiale. Gazetăria propriu-zisă și l-a revendicat însă de la apariția bisăptămânalului Alegătorul liber, al
cărui girant responsabil a fost în anii 1875 - 1876. În lunile mai și iunie 1877, Caragiale a redactat singur
șase numere din „foița hazlie și populară”, Claponul. Între anii 1876 și 1877 a fost corector la Unirea
democratică.

Caragiale a fost atras de contactul cu publicul, arătând o predilecție deosebită pentru participarea la
conferințe și șezători literare, frecvente în epoca sa. În acele împrejurări și-a manifestat calitățile de
„causeur” fermecător și inteligent, de interpret neîntrecut al textelor sale. La Ateneul Român, instituție
fondată în 1865 din inițiativa unor cărturari patrioți (Constantin Esarcu, dr. Nicolae Kretzulescu, Vasile
Alexandrescu-Urechia) și care își propunea - programatic - să contribuie la răspândirea în cercuri cât mai
largi a științei și a culturii, Caragiale a început să conferențieze din 1892. Dramaturgul a prezentat la
Ateneu conferința Gaște și gâște, care a provocat iritarea societății Junimea și a lui Titu Maiorescu.
La 9 mai 1893 Caragiale a ținut o conferință la clubul muncitorilor despre Prostie și inteligență, făcând
aluzii la Maiorescu. La Buzău, la 15 martie 1896, a prezentat conferința Prostie, „în fața unei colosale
adunări”.

Caragiale a fost și director al Teatrului Național din București. Titu Maiorescu, ministrul Instrucțiunii
Publice, ocupându-se de problema schimbării conducerii Teatrului Național, după mai multe consultări a
hotărât, la 2 iulie 1888: „Director al primului nostru teatru va fi tânărul dramaturg I. L. Caragiale”. În
vârstă de numai 36 de ani, a deschis stagiunea, la 1 octombrie 1888, cu comedia Manevrele de toamnă,
o localizare făcută de Paul Gusty, în care interpreții au obținut succese remarcabile. Nefiind sprijinit de
câțiva mari actori dramatici ai timpului (Aristizza Romanescu, Grigore Manoilescu și Constantin Nottara)
și „sabotat” de unele ziare bucureștene, Caragiale s-a văzut nevoit să demisioneze în 1889, înainte de
începerea stagiunii următoare, după ce dovedise, totuși, evidente resurse de organizator și o nebănuită
energie.

Opera lui Ion Luca Caragiale cuprinde teatru (opt comedii și o dramă), nuvele și povestiri, momente și
schițe, publicistică, parodii, poezii. Caragiale nu este numai întemeietorul teatrului comic din România, ci
și unul dintre principalii fondatori ai teatrului național. Operele sale, în special comediile sunt exemple
excelente ale realismului critic românesc.

Caragiale este prezentat ca apărător înverșunat al scrisului său, luptând cu editorii, pentru ca aceștia să-i
respecte textul integral, ortografia și punctuația. Conștiința de artist impecabil și scrupulozitatea sa sunt
mărturii exprimate în numeroasele scrisori către amici cărora le face reproșul „sosului greșelilor de
ortografie și punctuație” și a „enormelor greșeli fundamentale”. Sică Alexandrescu a propus o tipărire
corectă, la baza căreia să stea un text confruntat științific cu edițiile „Socec”, „Șaraga”, cu manuscrisele lui
Caragiale, „un text în care ortografia marelui scriitor să fie repusă în drepturi, ținându-se seamă, riguros,
consecvent, dar cu mult discernământ de ultimele reguli academice stabilite”.

A. E. Baconski schițează unele „înrudiri și vecinătăți” între Caragiale și Tudor Arghezi. La ambii este
evident același patriotism, aceeași țintă a satirei, lovind în categoriile profesionale cu o spoială de
cultură, cu un jargon franțuzit. Baconski remarcă la amândoi „pasiunea pentru stil, pentru o anumită
arhitectură stilistică, mai simplă la Caragiale, mai savantă la Arghezi”.

Nicolae Steinhardt a constatat în eseul său, Secretul” Scrisorii Pierdute”, că opera lui Caragiale a fost
citită până în 1975 din două perspective. Perspectiva „stângistă” (avându-i ca reprezentanți pe Alexandru
Piru și Ovid S. Crohmălniceanu) era caracterizată prin supralicitarea criticii burgheziei românești,
considerată „dreapta” românească, a viciilor și a regimului ei politic, și cea „naționalistă”, avându-i ca
reprezentanți pe N. Grigorescu, Nicolae Iorga, Lovinescu, N. Davidescu, care îl blamau pe scriitor pentru
pretinsa ură față de neamul său. Nicolae Steinhardt a introdus a treia perspectivă, a unui Caragiale
profund creștin, creatorul unei lumi în care atmosfera generală... e blândețea, stâlp al creștinismului.

Sursă