George Topârceanu (1886 - 1937)

Date biografice

George Topîrceanu s-a născut in București la data de 20 martie 1886[2], ca fiu al cojocarului Gheorghe
Topîrceanu și al Paraschivei, țesătoare de covoare la azilul „Doamna Elena ", amândoi originari din părțile
Sibiului.

Începe școala primară la București intre anii 1893 - 1895 și o continuă pe valea Topologului, la Șuici,
județul Argeș, unde părinții se stabilesc o vreme. Revine la București și se înscrie la liceul Matei Basarab
până în clasa a IV-a[3], apoi la Sf. Sava (1898 - 1906). După absolvire intră funcționar la Casa Bisericii,
apoi, ca profesor suplinitor, cu pauze de șomaj și de viață boemă. În paralel, se înscrie la Facultatea de
Drept (1906), pe care o părăsește pentru cea de Litere, fără a termina studiile.[4].

Prima încercare literară datează din timpul școlii primare și este primită cu răceală de colegul mituit cu „o
peniță și doi nasturi” pentru a-i folosi de public [5].

Debutează încă din liceu, la 19 ani, publicând primele încercări, sub pseudonimul „G. Top” la revista
umoristică Belgia Orientului (1904); a publicat și la alte reviste: Duminica, Spiruharetul, Revista noastră,
Revista ilustrată, Sămănătorul, Neamul românesc literar, Ramuri, Viața socială a lui Nicolae D. Cocea. În
1909 publică în Viața românească parodia Răspunsul micilor funcționari, ca o replică la Caleidoscopul
(1908) lui A. Mirea (pseudonim al lui Șt. O. Iosif și Dimitrie Anghel) prin care se face remarcat în lumea
literară. Garabet Ibrăileanu (cu care întreține o interesantă corespondență), îl cheamă la Iași (1911), ca
subsecretar de redacție la Viața românească (Topîrceanu: conferința „Cum am devenit ieșean",[6]).

Odată cu stabilirea la Iași, activitatea la Viața românească și influența lui Ibrăileanu, Topîrceanu
abandonează faza adolescentină a creației sale, cu romantismul desuet, sentimentalizarea excesivă și
tendințele vădite spre filozofarea retorică, pornind spre noi orizonturi poetice. La despărțirea de
adolescență invocă clemența criticii postume:

„O, indulgentă Critică postumă,

Să nu le-nțepi cu vârful unui ac,

Că, rând pe rând, baloanele de spumă

În lacrimi grele iarăși se prefac. (Topîrceanu: Prefață).

Subsecretar, apoi secretar de redacție la Viața românească, aflată sub influența lui Ibrăileanu, Topîrceanu
cunoaște și colaborează cu scriitori de frunte, precum Sadoveanu, Gala Galaction, Tudor Arghezi, Mihai
Codreanu sau Hortensia Papadat-Bengescu, grupare aflată în luptă polemică cu sămănătorismul lui
Nicolae Iorga sau cu modernismul estetizant și importat de la Sburătorul lui Lovinescu. Din această
perioadă din ajunul Primului Război Mondial datează parodiile după Ion Minulescu, Nicolae Davidescu -
promotori ai simbolismului și ai modernismului - sau după Dimitrie Bolintineanu și Mircea Dem.
Rădulescu, cu retorismul lor patriotard-sforăitor și idilismul desuet[7].

Între 1912 - 1913, împreună cu M. Sevastos publică revista Teatrul.

În 1912 se căsătorește cu învățătoarea Victoria Iuga, cu care a avut un fiu unic, Gheorghe, dar căsnicia se
va destrăma. Ulterior, se va înfiripa o poveste de dragoste discretă între el și poeta Otilia Cazimir.

În 1916 debutează editorial cu două volume: Balade vesele și Parodii originale.

La Iași încearcă să-și termine studiile de filozofie dar este mobilizat și participă la campania din Bulgaria,
apoi la primul război mondial, căzând prizonier în primele zile, la Turtucaia (1916). Rămâne în captivitate
până în 1918. Experiența celor două campanii și a prizonieratului va fi evocată în proza sa, Amintiri din
luptele de la Turtucaia, (București, 1918), În ghiara lor... Amintiri din Bulgaria și schițe ușoare, (Iași, 1920)
și Pirin-Planina, epizoduri tragice și comice din captivitate, (București, 1936).

Întors la Iași, redactează împreună cu Sadoveanu revista Însemnări literare, până la reapariția Vieții
românești (1920), al cărei prim-redactor va fi. Prietenia cu Sadoveanu se reflectă și în Povestirile
vânătorești, în care tovarășul de pușcă și de undiță este numit de Sadoveanu „prietenul meu, poetul”[8].

Volumele sale (Balade vesele și triste, Migdale amare, Scrisori fără adresă, Pirin - Planina) se bucură de
succes de public și de presă, în special poezia, pentru care obține în 1926 Premiul Național de Poezie.

În anul 1934 începe în Revista fundațiilor regale, publicarea romanului satiric Minunile Sfîntului Sisoe
(neterminat, publicat postum în 1938).
În 1936 este ales Membru corespondent al Academiei. Deși bolnav de cancer la ficat întemeiază
împreună cu Sadoveanu și Grigore T. Popa revista „Însemnări ieșene” ca un ultim efort creator.

Primăvara lui 1937 îl prinde la Viena, într-un sanatoriu, de unde trimite ziarului Adevărul literar (23 mai
1937) un pamflet de solidarizare cu Sadoveanu, care fusese greu atacat în presa vremii și de protest față
de huliganismul care lua amploare în presa română. Articolul acesta a fost publicat postum.

Poetul a murit într-o vineri, 7 mai 1937 la ora 13:30, în casa lui Demostene Botez, la Iași.[9]

Note Bibliografice

Balade Vesele şi Triste

Cântec

Balada munţilor

Balada unui greier mic

Rapsodii de vară

Rapsodii de toamnă

Manon şi des Grieux

Noapte de toamnă

Noapte de iarnă

Singuri

În drum

Pastel

Vecina

Broaştele

Păinjiniş

Epilog
Migdale Amare

Prefată

Călimara

Toamna în parc

Expunere de motive

Balada călătorului

Balada unei stele mici

Aeroplanul

La vânătoare

Un duel

Populară

Gelozie

Octombrie

Noiembire

Scrisoare

Ripostă

Din Periodice

Furtuna

Somnul

1908

Eclipsă

Catrene improvizate

Portret

Câţi ca voi!

Postume

Zi de vară
Plouă

Din tren

Romanţă în stil vechi

Fabule pentru copii (4 fabule)

Fabule mici pentru oameni mari (3 fabule)

Parodii originale

Mihai Viteazul şi Turcii (Dimitrie Bolintineanu)

Noapte de august (Alfred de Musset)

Vara la tară (Al. Depărăteanu)

Răspunsul cometei (A. Mirea)

Blesteme (Tudor Arghezi)

George Topârceanu

Scrisoare

Răspuns dlui Al. O. Teodoreanu

...Ba mata eşti tip ridicol!

Eu n-am scris nici un articol

Întru apărarea Muzii,

Despre cel care

Pare

Că-mi faci treizeci de aluzii...

Criticul pe care-aici

Îl ataci în versuri mici

Nu-i, desigur, măscărici,

Colibri sau licurici...

Însă nici

Bou sau vacă, precum zici.

E profesor (onorabil),

Autor (interminabil),

Om politic (execrabil),

Critic (foarte vulnerabil,

Dar pasabil),

Preşedinte (incurabil).

Când îşi laudă ciracii,

Îi compară cu toţi dracii.

Fără spirit diplomatic,

Cu-ale lui precepte

Drepte,

Are cioc, dar e simpatic.

Cel pe care-n adevăr

L-am luat cândva-n răspăr

E un tip mai fistichiu.

Când îl iei în pripă,

Ţipă...
Lasă-mă să ţi-l descriu.

Are-o mutră anodină

De frizer cu mandolină,

O privire clandestină,

Nas de parafină

Fină,

Şi la gură vaselină.

Braţ rotund şi crupă plină,

Organism de gelatină,

Cu structură androgină, -

Iar la-nfăţişare

Pare

O statuie de slănină.

Şi mai are... Ce mai are?

Când se duce la culcare

E de genul feminin,

Dar când scrie proză

Roză,

Iscăleşte masculin.

În al Criticii domeniu

Orice Eu se crede geniu,

Dacă-i secondat de proşti...

Alte semnalmente?

Niente!

Trebuie să-l recunoşti.

Deci scriind el prin reviste

Cronici impresioniste

Cu dantele împrejur,

Într-o zi şi-a zis că

Riscă

Să rămâie prea obscur.

Cum avuse ţara pace,

El ieşi din carapace,

Şi cu pagini din război,

Dup-acel masacru

Sacru,

S-a vârât printre eroi.

Ştiu, pe astfel de specimeni

Astăzi nu-i condamnă nimeni,

Au ajuns la apogeu.

Ei, dar ăsta să mă-nfrunte?...

Pun'te

Un moment în locul meu!

Că mă ştie fiecare,

Sunt sfios ca fata mare

Şi blajin de obicei, -

Însă când mă apăr

Scapăr

Ca din cremene scântei!

În cuptor îmi vâr colacii

Când s-arată vârcolacii.

Spada-mi gata de atac,

Luminoasă ca o dâră,

Vâră

Spaima-n orice vârcolac!

Ce folos avui de-acolo?...

Cu săgeata lui Apollo

În zadar l-am săgetat,

Căci o epidermă

Fermă

Este greu de perforat...

Nimeni pace nu-ţi dă dacă

Ai nevoie de dădacă.
Dragul meu, de-aceea zic

Că scriind sudalme

Calme

Nu poţi câştiga nimic.

Ci, mai bine, - Muzei cale

Să-i deschizi cu muzicale

Rime, ca de obicei, -

Iar pe păr să-i scuturi

Fluturi

De imagini şi idei.