George Topîrceanu a fost poet, memorialist şi publicist român,

membru corespondent al Academiei Române din 1936.

George Topîrceanu s-a născut pe 21 martie 1886, ca fiu al cojocarului Gheorghe
Topîrceanu şi al Paraschivei, ţesătoare de covoare la azilul "Doamna Elena ", amândoi
din părţile Sibiului.

Urmează şcoala primară la Bucureşti (1893 - 1895) şi la Suici, judeţul Argeş, unde
părinţii se stabilesc o vreme, apoi liceul la Bucureşti (Liceul Matei Basarab şi la Sf.
Sava)(1898 - 1906).

Debutează în revista umoristică Belgia Orientului (1904), colaborând şi la alte reviste:

Duminica,"revista Spiruharetul", Revista noastră, Revista ilustrată. Înscris la Facultatea
de drept (1906), o părăseşte pentru Litere, fără a termina studiile. Ocupă diverse funcţii
mărunte, colaborează la Sămănătorul, Neamul românesc literar, Ramuri, apoi se
apropie de cercul Vieţii româneşti, unde-şi începe colaborarea în 1909 cu parodia
Răspunsul micilor funcţionari (replică la Caleidoscopul lui A. Mirea).

Apropiat de Garabet Ibrăileanu (cu care întreţine o interesantă corespondenţă), se

stabileşte la Iaşi (1911), intrând în redacţia Vieţii româneşti. Împreună cu M. Sevastos
scoate revista Teatrul (1912 - 1913).

Mobilizat, participă la campania din Bulgaria, apoi la primul război mondial, căzând
prizonier în primele zile, la Turtucaia (1916) şi rămâne în captivitate până în 1918.
Experienţa celor două campanii şi a prizonieratului va fi evocată în proza sa.

Debutează editorial cu două volume: Balade vesele şi Parodii originale (1916). Întors la
Iaşi, redactează împreună cu Mihail Sadoveanu revista Însemnări literare, până la
reapariţia Vieţii româneşti (1920), al cărei prim-redactor va fi. Volumele sale (Balade
vesele şi triste, Migdale amare, Scrisori fără adresă, Pirin - Planina) se bucură de un
enorm succes de public şi de presă, în special poezia, pentru care obţine şi Premiul
Naţional (1926).

În anul 1934 începe în Revista fundaţiilor regale, publicarea romanului satiric Minunile
sf. Sisoe (neterminat). Este ales Membru corespondent al Academiei (1936). Evoluând
de la sentimentalismul epigonic al începuturilor către o poezie impregnată de un umor
parodic, autoironie şi uşoară melancolie, Topîrceanu este o voce distinctă în poezia
românească. Ironizând contrafacerea, poncifele poetice, moda "modernistă", el cultivă
cu fantezie tradiţii mai vechi ale lirismului românesc, situându-se în prelungirea unor
filoane din George Coşbuc, Duiliu Zamfirescu, Dimitrie Anghel stăpân pe o tehnică.