Panait Istrati – viața și opera

Monica DRAGOMIRESCU
Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu
monica.dragomirescu@ulbsibiu.ro

Născut la 10 august 1884 la Brăila, Gherasim Istrati, pe numele

său adevărat, a fost fiul spălătoresei Joița Istrati și al unui
contrabandist grec, Gherasim Valsamis. Tatăl său l-a abandonat pe
când era de nouă luni și nu l-a recunoscut ca fiu legitim, astfel că
el a fost crescut numai de către mama sa și de rudele acesteia. A
copilărit în Baldovinești, satul natal al mamei, beneficiind de o
copilărie frumoasă, chiar dacă în condiții destul de proaste1.
A absolvit patru clase la școala primară „Tudor Vladimirescu”
din Brăila, rămânând doi ani la rând repetent. Copil sărac, a fost
nevoit să-și câștige existența încă de la o vârstă foarte fragedă,
muncind pe rând ca ucenic al unui cârciumar, al unui patiser și al
unui vânzător ambulant, apoi ca zugrav. O vreme a fost și cărbunar
Sursa: http://romaniaistorica.ro
la bordul navelor Serviciul Maritim Român, timp în care a citit cu
aviditate tot ce i-a căzut în mână, aceasta fiind singura lui pasiune
care îl făcea să uite de condițiile grele în care își ducea traiul zilnic2.
A avut o tinerețe aventuroasă, marcată de numeroase călătorii în țară și în străinătate, în
special în zona Mediteranei orientale, călătorii care i-au oferit mai târziu surse de inspirație
pentru scrierile sale. Cunoașterea vieții precare a celor umili l-a apropiat, începând din 1904,
odată cu venirea la București, de cercurile socialiste din țară, colaborând la ziarele „România
Muncitoare”, „Dimineața”, „Adevărul”3.
În 1905, a luat parte la o manifestație împotriva arestării scriitorului rus Maxim Gorki și de
solidaritate cu mișcările revoluționare din Rusia, iar în 1909 a participat la manifestația
organizată de cercul „România Muncitoare” pentru a protesta împotriva expulzării din țară a
liderului socialist Cristian Racovski. Drept consecință, a fost arestat și încarcerat temporar la
Văcărești, alături de alți fruntași socialiști. În 1910, în calitate de secretar al Sindicatului
Muncitorilor din portul Brăila, a condus, împreună cu liderul socialist Ștefan Gheorghiu,
mișcările greviste din lunile februarie și iunie4.
Primele sale încercări literare au avut loc în 1906, cu preponderență făcând publicistică în
presa muncitorească din România. Debutul a fost reprezentat de articolul „Hotel Regina” în
revista „România Muncitoare”. Între 1910 și 1912, și-a publicat în aceeași revistă primele
povestiri: „Mântuitorul”, „Calul lui Bălan”, „Familia noastră”, „1 mai”5.
În primăvara lui 1916, s-a stabilit în Elveția, unde a dus o existență precară. Aici a luat
contact cu literatura scriitorului francez Romain Rolland, totodată un militant al pacifismului
european. Regăsindu-se în ideile umanitariste din opera acestuia, care în acea perioadă se afla
în Elveția, Panait Istrati i-a trimis o scrisoare-confesiune, care însă îi va fi înapoiată din lipsa
menționării adresei („plecat fără adresă”)6.
În iarna lui 1920, Panait Istrati se afla la Nisa, în Franța, unde, din cauza lipsurilor
materiale, dar și ale frământărilor sufletești, a avut o tentativă de sinucidere, la 3 ianuarie

1 Alexandru Oprea, Panait Istrati: dosar al vieții și al operei, Editura Minerva, București, 1976, p. 6.
2 Ibidem, p. 7-8.
3 Mircea Iorgulescu, Celălalt Istrati, Editura Polirom, Iași, 2004, p. 7.
4 Ibidem, p. 10-12.
5 Maria-Gabriela Pintea, Panait Istrati, Editura Cartea Românească, București, 1975, p. 10.
6 Mircea Iorgulescu, op.cit., p. 14.

1
1921. Salvat in extremis de la moarte, i s-a descoperit în buzunarul hainei scrisoarea către
Romain Rolland, care avea să îi parvină acestuia prin intermediul ziarului comunist
„L’Humanité”. La îndemnul scriitorului francez și beneficiind de sfaturile sale, Panait Istrati a
început să scrie, inspirat de întâmplările din existența sa tumultuoasă. Astfel, în 1923, a
publicat povestirea „Chira Chiralina”, cu o prefață semnată chiar de Romain Rolland. Aceasta
l-a transformat pe Panait Istrati dintr-un ilustru necunoscut într-un scriitor de succes, lucrarea
fiindu-i tradusă în peste 20 de limbi7.
Nicolae Iorga nu l-a apreciat deloc. Într-un interviu apărut în 1924, acesta declara: „Opera
lui ne arată elocvent că avem de-a face cu un hamal din portul Brăilei. Domnul Panait Istrati
mi-a trimis Chira Chiralina, cu dedicație. Am încercat să o citesc, dar am fost nevoit să arunc
cartea imediat; asemenea lucruri nu se pot citi. (...) Eu nu-i găsesc absolut nicio calitate.”8.
În anii 1924-1925, Panait Istrati a desfășurat o
bogată activitate publicistică în presa română: a fost
corespondent la Paris al ziarului „Universul” și
colaborator la „Adevărul artistic și literar” și „Facla”.
În septembrie 1925, a revenit în țară, unde a
beneficiat de o primire călduroasă din partea lumii
literare românești, în special din partea grupului de
scriitori din redacția „Vieții românești” (Mihail
Sadoveanu, George Topârceanu, Demostene Botez)9.
Panait Istrati la biroul de lucru.
În răstimpul petrecut în România, Panait Istrati a
Sursa: https://www.historia.ro
respins cu indignare oferta făcută de prefectul Poliției
Capitalei de a fi însoțit de doi agenți care să-l apere de un eventual atac din partea grupărilor
de extremă dreaptă, intuind, pe bună dreptate, că aceștia aveau și misiunea de a-i supraveghea
eventualele contacte cu comuniștii români. Iritat de acest incident, el a publicat o serie de
articole la întoarcerea în Franța, în care a zugrăvit o imagine apocaliptică a României.
De pildă, în articolul „România însângerată”, apărut în „Paris-Soir” în noiembrie 1925,
scria astfel: „Închisorile României gem de mii de soldați și civili, vinovați fiindcă au avut
frică și groază de masacrul oficial! Focșanii, și mai ales Piatra-Neamț, orașe populate de evrei,
parcă au fost călcate de vandalii lui Attila. (...) Am văzut oameni linșați, schilodiți. Acolo se
pun ouă fierbinți la subțiori. Se zdrobesc picioarele. Se smulg unghiile. Se sparg tigvele. Iată
grozăviile lor!”10.
Într-un alt ziar francez, „Le Quotidien”, sub titlul „Panait Istrati denunță atrocitățile care se
comit în România”, scriitorul se întreba retoric: „Credeți că în epoca noastră o națiune mai
poate să dispună de ea însăși sau, cel puțin, să-și găsească mântuirea în și prin ea însăși? Tot
ce a avut România ca element de avangardă a fost ucis sau aruncat în temniță. Stare de asediu.
Fără presă. Drept de întrunire numai în prezența comisarului. Se scrie și se discută numai ce
poate fi controlat și aprobat de guvern. Opoziția? Trei sau patru grupări care contemplă
ferestrele palatului regal, de unde se așteaptă putere și avere. Iar jos de tot o populație în
zdrențe care se teme de execuții. Deasupra tuturor, o mână de guvernanți și armata lor de
partizani care dețin întreaga avere a țării. Sărmană Românie!”11.
Aceste critici aruncate în presa franceză la adresa Brătienilor, ca și campaniile duse în
favoarea liderilor comuniști români încarcerați (Boris Stefanov, Mihail Gh. Bujor), au dus la
distanțarea opiniei publice de personalitatea lui Panait Istrati, acuzat de denigrare a țării.

7 Zamfir Bălan, Panait Istrati - Tipologie narativă, Editura Istros a Muzeului Brăilei, 2001, p. 21.
8 Ibidem, p. 24.
9 Maria-Gabriela Pintea, Panait Istrati, Editura Cartea Românească, București, 1975, p. 26-27.
10 Panait Istrati, Trei decenii de publicistică, vol. II, Între banchet şi ciomăgeală 1919-1929, Editura Humanitas, Bucureşti,

2005, p. 32.
11 Ibidem, p. 35.

2
 În 1928, a publicat romanul „Ciulinii Bărăganului”, dedicat celor 11 000 de țărani români
care au fost omorâți în timpul Răscoalei din 1907. Pământul, un motiv predilect al multor
scriitori români, fiindcă a fost indubitabil legat de soarta țăranului agricultor, este reprezentat
aici prin sălbatica și întinsa câmpie a Bărăganului. Aceasta este ilustrată ca o ființă nemiloasă
și vinovată de viața mizerabilă a localnicilor din jur, aflându-se într-o permanență luptă cu
omul pe care nu-l iubește și-i oferă în schimb doar ciulini, nimic altceva. Este înfățișată și
viața la țară, cu bune și cu rele: culesul porumbului, curățenia generală ce are loc de două ori
pe an (de Crăciun și de Paște), mersul la biserică doar duminică dimineața, atunci când
cârciuma este închisă, obiceiul țăranilor de a-și îneca amarul în băutură, este punctată chiar
sărăcia care ucide animale, oameni sau, în cel mai bun caz, vitele sunt vândute la un preț de
nimic. Soarta țăranilor din 1907 era dictată de mai marii satului, oamenii neavând voie să
pretindă niciun drept din pricina amenințărilor jandarmeriei. Toate aceste dificultăți au dus la
declanșarea unei revolte a țărănimii, în care și-au pierdut viața mii de suflete nevinovate12.
Publicistica lui Panait Istrati a reflectat, o bună perioadă de timp,
adeziunea totală a scriitorului la dogmele comuniste, precum și
convingerea profundă că literatura adevărată este cea scrisă de pe
poziții de clasă, el însuși fiind imaginea așa-zisului scriitor „angajat”,
care „luptă cu condeiul” pentru triumful revoluției mondiale.
Pe Panait Istrati îl atrăgeau, mai presus de toate, oamenii,
personajele sincere, autentice, care întruchipau idealul social spre care
se îndrepta el, „omul de pe stradă”. Potrivit viziunii sale despre
amiciție, „singura, prietenia poate revoluționa viața. Această prietenie
care adaugă de la sine și îndepărtează neînțelegerile, care iartă
greșelile și împinge pe om spre perfecțiune – grație căldurii sufletești
– am căutat-o și am găsit-o în mișcarea socialistă”13.
În proza sa confesivă de mai târziu, Panait Istrati mărturisește
motivele care l-au îndemnat să se alăture mișcării socialiste: „Am
Panait Istrati la Paris.
aderat la socialism nu din cauza unor argumente teoretice sau Sursa: https://www.historia.ro
practice, ci din dragostea mea pentru viață, pe care o voiesc mai
frumoasă, mai omenoasă. Am aderat nu ca să-i cer mărirea salariului și puțin mai multă
libertate, ci pentru a-i reclama dreptul omului de a dispune de soarta lui. (...) Despre socialism
nu citisem încă nimic, dar, în urma marilor mișcări în portul nostru, auzisem că el înseamnă
dreptate pentru cei obidiți și văzusem un om ucis în bătaie la poliție fiindcă fusese socialist...”.
Acesta era modul său de a gândi, de a vedea lucrurile și de a da piept cu viața atunci când ea îi
punea în drum tot felul de obstacole și de greutăți materiale14.
Adeptul fascinat al „revoluției mondiale” credea la început că socialismul „cuprinde în
sânul său toate virtuțile pe care în zadar le căutăm în faptele servitorilor lui Dumnezeu:
dreptate, bunătate, cinste, cumpătare, cultul frumosului și, mai presus de orice, o adevărată
înfrățire cu cel învins de viață”15. Astfel și-i imagina Panait Istrati pe socialiști, sau, cel puțin,
asta căuta el: „o adevărată înfrățire cu cel învins”.
Acest socialist cu aparență de anarhist credea în chipul cel mai sincer că „ordinea nouă
trebuie să intervină în rânduiala vieții noastre, obligându-ne să fim oameni!”16. O integrare a
sa în partid nu a fost posibilă niciodată, deoarece acest lucru ar fi însemnat să se subordoneze
disciplinei de partid – fapt inimaginabil pentru cel care a purtat mereu un război al său, o luptă
surdă pe cont propriu pentru cauza celor care „știau să sufere”. O scrisoare deschisă, publicată

12 Zamfir Bălan, Panait Istrati - Tipologie narativă, Editura Istros a Muzeului Brăilei, 2001, p. 40-42.
13 Maria Cogălniceanu, Panait Istrati: tentația și ghimpii libertății, Editura Ex Libris, Brăila, 2005, p. 33.
14 Eleni Samios Kazantzakis, Adevărata tragedie a lui Panait Istrati, Editura Istros a Muzeului Brăilei, 2013, p. 46.
15 Ibidem, p. 47.
16 Ibidem, p. 47-48.

3
în 1925 în revista „Omul liber”, denotă spiritul său independent: „Și ar fi voit tovarășii mei
prețioși să facă din mine o morișcă proletariană, să răcnesc ca un turbat de dimineața până la
miezul nopții pe la întruniri, să fac artă, ajustată pe calibrul gustului lor alimentat de
foiletoanele presei burgheze sau române cu tendință, în care fabricantul să fie un porc, iar
drăguțul de lucrător o păsărică torturată...”17. Trebuie să fi fost, fără îndoială, un camarad
incomod pentru activiștii care invocau linia și preceptele sacre ale doctrinei revoluționare.
În fond, nu era vorba neapărat despre o
despărțire de idealul socialist, ci despre o altă
perspectivă. În 1924, într-o scrisoare deschisă din
„Adevărul literar”, Panait Istrati declara: „Aș vrea
să le mai spun că dacă pentru ei lumea e împărțită
în bogați și săraci, să mi se îngăduiască să cred că
pentru mine lumea mai e împărțită și în oameni
care se nasc liberi și oameni care se nasc robi”18.
Așa încât, nu este greu de întrezărit dimensiunea
profund nedogmatică a militantismului istratian,
Sursa: http://romaniaistorica.ro
cu atât mai incomod, cu cât „Neînțelegând
solidaritatea necesară acestei realizări și nevrând
să împart tristul destin al clasei mele, mi-am făcut propria revoluție, am refuzat regimului
capitalist oferta de a-mi exploata munca în schimbul unei existențe ca vai de lume și am
pornit în lume, ronțăind o roșcovă în bătaia soarelui...”19. Încă o dată, se evidențiază spiritul
său nonconformist și neatârnat.
Cu astfel de gânduri despre activitatea militantă, nu este de mirare îndărătnicia cu care
propaganda comunistă îl va numi, în mod repetat, „anarhist”. Deranjant devenise Panait Istrati
nu doar în ochii „tovarășilor de drum”, ci mai cu seamă ai autorităților, care s-au confruntat cu
răzvrătirile sale publicistice de-a dreptul îngrijorătoare. Profilul său de necontenit revoltat l-a
îndemnat să deschidă focul în toate direcțiile: asupra liberalilor și premierului („Satirii noștri
politici”, „Disprețul de viață la liberalii noștri”), înspre naționalismul antisemit promovat de
Nicolae Iorga și Alexandru C. Cuza („Isprava d-lui Iorga”, „Demagogii contemporani”),
înspre conservatorii de toate culorile („Incident semnificativ”, „Pentru domnul ministru de
interne”), asupra monarhului („Tulburătorii ordinei publice”, „Regele pacei”), înspre popimea
decăzută și păcătoasă („Biserică și popi”, „Monstruoasa faptă a unui diacon”)20 ș.a.m.d.
Era aproape un război pe toate fronturile, în care nu își ocolea nici măcar propria tabără.
Cert este că atunci când era vorba să dezvăluie impostura morală, nu făcea deosebiri de partid.
De aceea, în noiembrie 1926 a intrat în atenția Siguranței Generale, care semnala faptul că „se
intenționează aducerea și răspândirea în țară a broșurii Au pays du dernier des Hohenzollerns,
care cuprinde neadevăruri și insulte la adresa autorităților și țării noastre. Această broșură are
o prefață scrisă de PANAIT ISTRATE”21. Textul respectiv denunța ororile și fărădelegile din
Balcani și deplângea soarta militantului socialist Mihail Gh. Bujor (implicat, la sfârșitul
războiului, în activitatea subversivă a unui „Comitet revoluționar” din Odessa, care avea ca
program de acțiune provocarea unei revoluții în regatul român) și pe cea a studentului
basarabean Pavel Tcacenko (arestat și condamnat de către autoritățile române cu prilejul
respingerii provocării de la Tatarbunar). La finalul prefeței sale incendiare, Panait Istrati
exclama exasperat: „Sunt comunist, bolșevic, anarhist, sunt tot ce voiți! Iată cele două mâini

17 Maria Cogălniceanu, op.cit., p. 35.

18 Constandina Brezu-Stoian, Panait Istrati, Editura Muzeului Literaturii Române, București, 2007, p. 50.
19 Ibidem, p. 52.
20 Mircea Iorgulescu, Celălalt Istrati, Editura Polirom, Iași, 2004, p. 41-46.
21 Idem, Panait Istrati - nomadul statornic, sub îngrijirea lui Ioan Groșescu, Editura Karta Graphic, Ploiești, 2011, p. 57.

4
ale mele: legați-le! Și împușcați-mă, fără judecată, așa cum se face în fiecare săptămână în
patria mea... România sugrumatorilor!”22.
Utopismul său nedezmințit l-a împins spre gesturile și atitudinile cele mai surprinzătoare,
cum ar fi apelul precipitat din 1928 către Romain Rolland, prin care îi solicita acestuia să
intervină grabnic pe lângă autoritățile austriece pentru a împiedica expulzarea în Ungaria a
foștilor demnitari ai Republicii Sfaturilor: Béla Kun, Georg Lukács și Lippay Zoltán, a căror
extrădare ar fi însemnat un „asasinat premeditat”23. Mai grave încă și aproape inexplicabile au
fost poziția și declarațiile sale (tot în 1928) în Ucraina: „Mă grăbesc să salut proletariatul
ucrainian care a suferit atâta și să-i spun, în numele poporului oprimat al României, că el
trebuie să facă totul pentru a elibera proletariatul român care geme pe celălalt mal al
Nistrului...”24.
Sunt greu de explicat aceste luări de poziție de după război, uneori paradoxale. Într-o
scrisoare din 1924, „Către cititorii mei din România”, el afirmase, mai dezamăgitor și deslușit
ca oricând pentru foștii săi „tovarăși de drum”: „Prietenilor vechi, care au umplut pușcăriile
naționale și cu care am suferit, aș vrea să le spun că niciodată drumul lor n-a fost cu totul al
meu, nici predicțiile lor, cu totul ale mele. Că niciodată n-am putut să mă împac cu un partid,
că nu e în firea mea să mă supun unei hotărâri când această hotărâre nu-mi convine, și că dacă
aș avea în mâini puterea lumii, n-aș ști ce să fac cu ea, convins fiind că omului poți să-i iei,
dar nu să-i dai cu sila”25.
Ambiguitățile istratiene vor culmina cu aventura acestuia în
URSS (octombrie 1927 - ianuarie 1929), moment în care se
destramă total imaginea idilică pe care o avea despre comunism.
În toiul entuziasmelor care îi umbriseră luciditatea, Panait Istrati
întrezărise, în lungul său periplu prin URSS, ceva realmente
tulburător: „O țară unde nu e de glumit... Nu o poți scălda: e totul
sau nimic... Mai poate exista îndoială?”26.
Dezicerea de sovietism va avea loc treptat, la început afirmațiile
sale fiind relativ moderate: „N-am văzut în Rusia contrarevoluționari
veritabili, cu excepția funestului aparat birocratic alcătuit din
rozătoare – comuniste sau fără de partid – care amenință cu
Sursa: http://romaniaistorica.ro
demolarea măreței opere a Revoluției din Octombrie...”27.
Lucrarea cu adevărat demascatoare va fi publicată în octombrie
1929, la Paris, purtând titlul de „Spovedanie pentru învinși”. Aici denunță abuzurile regimului
comunist din timpul dictaturii lui Stalin, ca rod al călătoriilor efectuate în URSS. Dacă primul
voiaj din 1927 se desfășurase într-o atmosferă festivă, la invitația oficialităților sovietice (cu
ocazia aniversării a 10 ani de la așa-zisa Mare Revoluție Socialistă din Octombrie), cea de-a
doua călătorie din 1928 a avut loc în afara cadrului oficial, prilejuindu-i scriitorului contactul
nemijlocit cu efectele stalinismului aflat în plină ascensiune.
În cartea sa, Panait Istrati descrie exploatarea nemiloasă a muncitorilor de către o birocrație
gata să-și apere toate privilegiile, precum și rolul atotputernic al poliției secrete, GPU, menită
să înăbușe orice opoziție în interiorul partidului și a societății. Referindu-se la nomenclatura
comunistă, scria astfel: „Această castă ignorantă, vulgară, perversă, este alcătuită în majoritate
dintr-o generație venită pe lume la începutul acestui secol. Ea nu știe și nu vrea să știe de
nimic despre ceea ce a făcut grandoarea și forța idealismului revoluționar rus de altădată,

22 Mircea Iorgulescu, Panait Istrati - nomadul statornic, sub îngrijirea lui Ioan Groșescu, Editura Karta Graphic, Ploiești,
2011, p. 59.
23 Maria Cogălniceanu, Panait Istrati: tentația și ghimpii libertății, Editura Ex Libris, Brăila, 2005, p. 54.
24 Ibidem, p. 56.
25 Constandina Brezu-Stoian, Panait Istrati, Editura Muzeului Literaturii Române, București, 2007, p. 61.
26 Mircea Iorgulescu, Celălalt Istrati, Editura Polirom, Iași, 2004, p. 72.
27 Ibidem, p. 74.

5
astăzi obiect de muzeu, zdreanță roasă de molii catalogată printre lucrurile moarte. Ea nu
cunoaște decât cuvintele de ordine ale unei puteri căreia îi este ciment și armătură. Desfășurări
de steaguri, Internaționala ascultată în picioare, colțuri ale lui Lenin, difuzoare, imense
pancarte, stambe acoperite de fraze, fraze judecând viața, fraze confecționate toate pentru a
înlocui ideile, GPU-ul pentru a înlocui argumentele, cenzura pentru a evita critica; un vid
universal despre care ea gargarisește și de care se servește pentru a domina”28.
Viziunea sa față de realitățile din Uniunea Sovietică i-a fost adusă la cunoștință și lui
Romain Rolland, căruia îi scria în vara anului 1929: „Când mi-am luat acest angajament, îmi
închipuiam, în naivitatea mea, că oamenii Puterii sunt de bună credinţă, că nu cunosc
putreziciunea de sub ei şi credeam că ar fi de ajuns un glas puternic şi prieten, care să le-o
semnaleze, pentru ca ei să-şi de-a seama şi să ia măsuri. După Afacerea Rusakov, m-am
convins că Puterea era conştientă de răul care submina Revoluţia şi nu accepta nici o critică.
Această situaţie m-a eliberat de angajamentul luat, căci nu mai era nimic de aşteptat de la cei
de sus. A te comporta cu blândeţe nu va însemna nimic. Trebuie deci, lovit”29. Și Panait Istrati
a lovit prin intermediul mărturisirii sale, ale cărei efecte au fost cu atât mai mari, cu cât
veneau din partea unui fost susținător al regimului bolșevic.
Prin zugrăvirea realităților Uniunii Sovietice, Panait Istrati a
generat împotriva sa un val de calomnii menit să-l asasineze moral.
În acest proces de discreditare, un rol important l-a deținut scriitorul
francez comunist Henri Barbusse, cel care l-a etichetat drept
„Haiducul Siguranței”. Barbusse fusese bun prieten cu literatul
român pe timpul când se aflau de aceeași parte a baricadei.
Într-o scrisoare din 1928, Panait Istrati îi făcea o radiografie
necruțătoare lui Barbusse: „N-am venit în Uniune ca să caut subiecte
de cărţi, ci pentru a vedea dacă pot fi util cauzei proletare. Astăzi ştiu
că pot să fiu de folos cu o singură condiţie: să nu scriu ca Barbusse.
Când un scriitor renunţă la orice simţ critic şi devine clopotul dogit
al unei idei, nu mai e ascultat şi nu mai serveşte cauza pe care credea
că o apără, ci o compromite. Gândesc exact acelaşi lucru despre
militantul revoluţionar care face ca Barbusse: el omoară ideea”30.
Sursa: https://www.historia.ro La Moscova, Panait Istrati a fost atacat în publicațiile „Vestnik
Inostranoi Literaturî” (articolul „Magazin universal de ideologii”)
și „Pravda” („Un haiduc al literaturii. Panait Istrati - agent al serviciilor de siguranță
române”). La București, imaginea sa a fost discreditată de ziarul „Curentul” al lui Pamfil
Șeicaru (în trei numere consecutive) și de revista „Vremea”31.
Treptat, Panait Istrati a fost izolat și abandonat de prietenii săi de ideologie socialistă, unii
catalogându-l drept fascist. Chiar și Romain Rolland s-a îndepărtat de el, întrerupând orice
corespondență până în 1934, deși în jurnalul său personal se declara „împotriva execuției
publice a unui prieten”. Mai târziu, la câțiva ani de la moartea fostului său admirator, va
declara într-un interviu că Panait Istrati „nu a trădat pe nimeni. Pe nedrept, i s-a lipit o
etichetă, obligându-ne a-l vedea numai sub un singur aspect. (...) Eu ştiu că el n-a înţeles
atacurile a căror singură victimă a fost şi că această durere i-a îndoliat profund ultimile sale
zile. (...) i-au lipsit prietenii fideli, capabili prin afecţiunea lor să-i dea îmbărbătarea de care
avea atâta nevoie”32.
Ultimii ani de viață ai omului „care nu aderă la nimic”, așa cum se autodefinea într-o
scriere din 1933, au fost ani de luptă cu boala incurabilă de care suferea, dar și cu atacurile pe
28 Mircea Iorgulescu, Celălalt Istrati, Editura Polirom, Iași, 2004, p. 79.
29 Eleni Samios Kazantzakis, Adevărata tragedie a lui Panait Istrati, Editura Istros a Muzeului Brăilei, 2013, p. 63.
30 Constandina Brezu-Stoian, Panait Istrati, Editura Muzeului Literaturii Române, București, 2007, p. 80.
31 Mircea Iorgulescu, op.cit., p. 75-76.
32 Alexandru Oprea, Panait Istrati: dosar al vieții și al operei, Editura Minerva, București, 1976, p. 98.

6
care le primea atât de la extrema stângă, cât și de la extrema dreaptă, cum s-a întâmplat la 27
mai 1933, în timpul unui şedinţe de a autografe la librăria „Alcalay” din Bucureşti.
Vigilent și combatant până în ultimele momente ale vieții sale, Panait Istrati se exprima
astfel, în ultima scriere menționată: „Şi totuşi nu vreau să cedez morţii nedrepte, morţii care-ţi
închide gura, în timp ce trebuie să vorbeşti. Să vorbeşti fără cruţare, fără milă, în acest secol
în care minciuna socială domneşte în toate clasele şi pune stăpânire, zilnic, pe minţile cele mai
frumoase! Oricum, asta ar trebui îngăduit unui om, care nu şi-a construit vile cu banii de pe
cărţile sale şi căruia editorul său îi face acum pomana de a-i trimite exact atât cât să poată face
faţă datoriilor, angajamentelor sale morale! Da! vreau să-mi las pielea pe această hârtie albă,
pe care atât am iubit-o! (...) Iată de ce strig de pe patul meu de suferinţă: Trăiască omul care
nu aderă la nimic! O strig în ultima mea carte şi dacă scap, încă o dată, de moarte, o voi striga
de-a lungul tuturor cărţilor ce-mi rămân de scris.”33.
Panait Istrati a murit la 16 aprilie 1935, la sanatoriul Filaret, uitat de colegi, dar și de
puținii prieteni. A fost înmormântat, alături de mama sa, la cimitirul Bellu. Francezii au
recunoscut cu onestitate că literatul este „scriitor român de expresie franceză” și l-au așezat
printre cei mai originali, editându-i integral opera la editurile cele mai prestigioase.

Bibliografie

 BĂLAN, Zamfir, Panait Istrati - Tipologie narativă, Editura Istros a Muzeului

Brăilei, 2001;
 BREZU-STOIAN, Constandina, Panait Istrati, Editura Muzeului Literaturii
Române, București, 2007;
 COGĂLNICEANU, Maria, Panait Istrati: tentația și ghimpii libertății, Editura Ex
Libris, Brăila, 2005;
 IORGULESCU, Mircea, Celălalt Istrati, Editura Polirom, Iași, 2004;
 IORGULESCU, Mircea, Panait Istrati - nomadul statornic, Editura Karta Graphic,
Ploiești, 2011;
 ISTRATI, Panait, Trei decenii de publicistică, vol. II, Între banchet şi ciomăgeală
1919-1929, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005;
 ISTRATI, Panait, Omul care nu aderă la nimic, în revista Limba română, nr. 7-8,
anul XIV, Chișinău, 2004;
 KAZANTZAKIS, Eleni Samios, Adevărata tragedie a lui Panait Istrati, Editura
Istros a Muzeului Brăilei, 2013;
 OPREA, Alexandru, Panait Istrati: dosar al vieții și al operei, Editura Minerva,
București, 1976;
 PINTEA, Maria-Gabriela, Panait Istrati, Editura Cartea Românească, București,
1975.

Surse web:

 https://www.historia.ro
 http://romaniaistorica.ro
 http://www.panaitistrati.eu/

33 Panait Istrati, Omul care nu aderă la nimic, în revista Limba română, nr. 7-8, anul XIV, Chișinău, 2004, p. 104.