ALEXANDRU PHILIPPIDE (n. 1 mai 1859, Bârlad – d.

12 august 1933, Iași) a fost

un lingvist și filolog român, membru titular al Academiei Române, bibliotecar, profesor
universitar, considerat întemeietorul școlii lingvistice ieșene.
BIOGRAFIE
A urmat școala primară la Bârlad, înscriindu-se apoi la Liceul Gheorghe Roșca Codreanu pe care
l-a absolvit în 1881. S-a înscris apoi la Facultatea de Litere și Filozofie a Universității
Mihăilene din Iași. În perioada de studenție a fost bibliotecar la Biblioteca Centrală Universitară
din Iași (1881-1884).
Și-a continuat studiile între anii 1888 și 1890 la Universitatea din Halle (Germania).
Alexandru Philippide se înrudea pe linie paternă cu Dimitrie Daniil Philippide, călugăr, erudit,
istoric și om de litere grec, profesor la Academia Domnească din București.
Fiul său, Alexandru A. Philippide, a fost scriitor și traducător, membru al Academiei Române.
ACTIVITATE PROFESIONALĂ
Alexandru Philippide și-a început cariera didactică în 1890, fiind numit profesor de limba
română la Liceul Național din Iași. În 1893, a fost înființată la Iași catedra de filologie română
iar Alexandru Philippide a fost numit profesor universitar prin concurs, fiind titularul catedrei.
În 1898 a devenit membru corespondent al Academiei Române, pentru ca, în 1900, să fie ales
membru titular. În perioada 1913-1918 a fost decan al Facultății de Litere și Filozofie
al Universității din Iași.
În 1927 a înființat Institutul de Filologie Română, care astăzi îi poartă numele.
Între 1897 și 1906 a redactat o primă formă a Dicționarului limbii române al Academiei
(porțiunea A – dăzvăț, rămasă în manuscris), stabilind principiile și metoda de lucru adecvate
Dicționarului tezaur al limbii române.
OPERA
A elaborat cărți fundamentale pentru lingvistica și filologia română:
 Introducere în istoria limbei și literaturei române (1888),
 Principii de istoria limbii (1894),
 Gramatică elementară a limbii române (1897),
 Originea românilor - vol. I. Ce spun izvoarele istorice (1925),
 Originea românilor - vol. II. Ce spun limbile română și albaneză (1928).
Alexandru Philippide (1859-1933), profesor la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, Catedra de
Filologie Română, între anii 1893 şi 1933, membru al Academiei Române, este considerat
fondatorul Şcolii lingvistice ieşene.
A debutat cu lucrarea Încercări asupra stărei sociale a poporului român în trecut, Iaşi, 1881, teză
de licenţă, susţinută în acelaşi an. Au urmat: Introducere în istoria limbei şi literaturei române,
Iaşi, 1888, Principii de istoria limbii, Iaşi, 1894, Gramatică elementară a limbii române, Iaşi,
1897, Originea românilor, vol. I, Ce spun izvoarele istorice, vol. II, Ce spun limbile română şi
albaneză, Iaşi, 1925, 1928. Între 1897 şi 1905 a redactat porţiunea A – dăzvăţ a Dicţionarului
limbii române al Academiei (manuscris aflat la Biblioteca Filialei Iaşi a Academiei Române). În
seria de studii şi articole: Idealuri (1891), Specialistul român (1900), Specialistul român.
Contribuţie la istoria culturii româneşti din secolul al XIX-lea (1906-1907), Cum se apără
specialistul român (1908), Dicţionarul Academiei sau basmul cucoşului roş (1908), Un
specialist roman la Lipsca (1909), Pseudoştiinţă
contemporană (1911), Coincidenţe (1915), Prejudiţii (1916) etc. Philippide analizează direcţii şi
metode de cercetare, curente şi doctrine lingvistice, filozofice sau literare, opere esenţiale
filologice (în sens larg), pentru a semnala, adesea în termeni duri, erori, confuzii, incoerenţe,
superficialitate şi inconsecvenţă. De-a lungul carierei didactice a predat cursuri de teoria limbii
(Introducere în ştiinţa limbii şi Fiziologia sunetelor) şi de istoria limbii române.

Alexandru Philippide, unul dintre discipolii lui Al. Lambrior, a devenit profesor la Catedra de
istorie a limbii şi filologie începînd cu anul 1893. El este recunoscut pînă astăzi, de tradiţia
ieşeană, ca adevăratul fondator al unei Şcoli cu un profil metodologic şi moral distinct.
Neogramatic de formaţie germană, cu vaste cunoştinţe de filologie clasică, istorie, filosofie,
antropologie şi istorie a culturii, preocupat prioritar de fonetica şi dialectologia istorică, A.
Philippide a ţinut cursuri de lingvistică diacronică pînă în anul morţii sale (1933). Printre
scrierile sale - unele rămase fundamentale pînă în prezent -, un loc aparte îl ocupă Principii de
istorie a limbii (1894) şi cursurile Introducere în ştiinţa limbii şi Fiziologia sunetelor.

O necesitate stringentă a epocii sale era, după încercarea temerară a lui B.P. Hasdeu, elaborarea
unui dicţionar-tezaur şi a unei istorii complete a limbii române. A. Philippide şi-a asumat, cu
mare osteneală şi ştiinţă, o responsabilitate copleşitoare în ambele direcţii. Lucrînd aproape
singur timp de opt ani, în condiţii de mare austeritate şi efort, Alexandru Philippide nu a reuşit
totuşi să ducă la capăt proiectul Dicţionarului limbii române (opera, neîncheiată nici astăzi, a fost
continuată de către cercetători conduşi de un alt mare lingvist român, părintele Şcolii lingvistice
de la Cluj, Sextil Puşcariu).

Cel de-al doilea deziderat al lingvisticii româneşti, o lucrare exhaustivă privind geneza limbii
române, s-a împlinit într-o operă fundamentală, unică şi neegalată pînă astăzi în lingvistica
românească şi mondială (cu această tematică), Originea Romînilor, în două volume masive,
apărute în anii 1925 şi 1927.

Marele savant Alexandru Philippide, lingvistul român cu cea mai originală concepţie asupra
începuturilor istoriei românilor, a influenţat decisiv generaţiile următoare ale învăţămîntului
universitar ieşean şi a propus un model de etică a cercetării încă neegalat. S-au considerat cu
nedisimulată onoare a fi discipolii săi G. Ghibănescu, V. Bogrea, G. Pascu, I. Şiadbei, D.
Găzdaru, Gr. Scorpan, I. Iordan, H. Mihăescu şi G. Ivănescu. Acesta din urmă, îndeosebi, a
continuat principalele idei ale Profesorului, lărgind aria preocupărilor şi aducînd spre istoria
limbii române cunoştinţe din domenii diverse, precum indoeurpenistica, slavistica,
bizantinologia, orientalistica, etnologia, istoria, antropologia şi arheologia.

Întemeiată de A. Philippide, Şcoala lingvistică ieşeană, diversificîndu-şi preocupările,

aprofundînd sau lărgind sfera cercetării, descoperind noi metode de abordare a temelor, rămîne,
în esenţă, impregnată de spiritul întemeietorului ei. Chiar şi atunci cînd au avut loc schimbări de
epistemă, precum renunţarea la concepţia pozitivistă asupra limbii - în cazul celui mai strălucit
student al lui I. Iordan şi G. Ivănescu, viitorul lingvist Eugen Coşeriu -, tendinţa de a epuiza
problematica unei teme, (re)considerarea atentă a întregului material existent, rămîn o constantă
ce derivă direct din exemplul profesorului A. Philippide. Mai mult, concepţia lingvistică şi
modelul propus de A. Philippide s-au propagat şi în alte centre universitare, prin circumstanţele
vieţii şi destinului profesorului G. Ivănescu, care a influenţat pe mulţi dintre lingviştii şi filologii
ce fac astăzi renumele Facultăţilor de Litere de la Craiova şi Timişoara.