Ministerul Educației și Științei din Ucraina

Universitatea Națională „Iurii Fedcovici” din Cernauți

Referat

Alexandru Philippide și literatura univerdală

Studenta anului 4 grupa 404

Brovсhuk Olga

Cernăuți - 2019
 Cuprins:

 Biografie
 Opera
 Alexandru Philippide astăzi
 Alexandru Philippide și literatura univerdală
 Bibliografie
 Alexandru Philippide
Lingvist şi filolog român, membru titular al Academiei Române, profesor
universitar, întemeietorul şcolii lingvistice ieşene.

Biografie:
Alexandru Philippide și-a început cariera didactică în 1890,
fiind numit profesor de limba română la Liceul Național din
Iași. În 1893, a fost înființată la Iași catedra de filologie
română iar Alexandru Philippide a fost numit profesor
universitar prin concurs, fiind titularul catedrei. În 1898 a
devenit membru corespondent al Academiei Române, pentru
ca, în 1900, să fie ales membru titular.[4] În perioada 1913-
1918 a fost decan al Facultății de Litere și Filozofie
al Universității din Iași.
În 1927 a înființat Institutul de Filologie Română, care astăzi îi
poartă numele.
Între 1897 și 1906 a redactat o primă formă a Dicționarului
limbii române al Academiei (porțiunea A – dăzvăț, rămasă în
manuscris), stabilind principiile și metoda de lucru adecvate
Dicționarului tezaur al limbii române.
***

1859 — La 1 mai se naşte la Bârlad, Alexandru Philippide. Se înrudea pe linie paternă cu

Dimitrie (Daniil) Philippide, călugăr, erudit, istoric şi om de litere grec, profesor la
Academia Domnească din Bucureşti. Acesta a publicat la Lipsca o istorie a românilor şi este
primul care foloseşte cuvântul România pentru ansamblul teritoriilor locuite de români.

1866-1870 — Urmează şcoala primară la Bârlad.

1870-1877 — Urmează Liceul Gheorghe Roşca Codreanu în oraşul natal.

1881 — Absolvă liceul şi se înscrie la Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii

Mihăilene din Iaşi. În perioada studenţiei, până în 1884, a fost bibliotecar la Biblioteca
Centrală Universitară din Iaşi. Apare lucrarea Încercări asupra stărei sociale a poporului
român în trecut.

1888-1890 — Îşi continuă studiile la Universitatea din Halle, Germania.

1888 — Publică Introducere în istoria limbei şi literaturei române.

1890 — Îşi începe cariera didactică, fiind numit profesor de limba română la Liceul Național
din Iaşi.

1893 — A fost înfiinţată la Iaşi catedra de filologie română, iar Alexandru Philippide a fost
numit profesor universitar prin concurs, şi titular al catedrei.

1894 — Apare Principii de istoria limbii.

1895 — În octombrie se căsătoreşte cu Johanna Minckwitz, doctor în filologie şi fiică a unui

profesor din Zürich. Ceremonia a avut loc la Saint Helier în Jersey. Au divorţat însă repede.
Se pare că ar fi avut un copil.

1897 — Apare Gramatică elementară a limbii române. Se căsătoreşte cu Lucreţia Nemțeanu,

novice la Agapia. Tatăl ei era fost primar la Vânători-Neamţ şi fost administrator al spitalului
de boli mintale din Târgu Neamţ.

1897-1906 — Redactează o primă formă a Dicţionarului limbii române al Academiei,

stabilind principiile şi metoda de lucru adecvate Dicţionarului tezaur al limbii române.

1898 — Devine membru corespondent al Academiei Române. Între 1898 şi 1906, sub egida
Academiei, a lucrat la Dicţionarul limbii române, împreună cu mai mulţi studenţi. Proiectul a
fost sponsorizat de Maiorescu. A reuşit să scrie definiţii pentru literele A - D, înainte de a fi
nevoit să-şi întrerupă activitatea; manuscrisul cuprinde 11744 pagini folio. A realizat o
bibliografie şi un plan pentru întregul dicţionar şi a colectat peste 600000 de fişiere.

1900 — Este ales membru titular al Academiei Române. Pe 20 martie se naşte fiul său,
Alexandru A. Philippide, viitor poet, scriitor şi traducător. Apare lucrarea Consideraţii
confortabile. Fapte şi păreri literare.

1910 — Apare volumul Un specialist român la Lipsca.

1914 — Face o excursie în Europa de Vest.

1913-1918 — Este decan al Facultăţii de Litere şi Filozofie al Universităţii din Iaşi.

1925 — Publică Originea românilor - vol. I. Ce spun izvoarele istorice.

1926 — Suferă un atac de paralizie.

1927 — Înfiinţează Institutul de Filologie Română, care astăzi îi poartă numele.

1928 — Publică Originea românilor - vol. II. Ce spun limbile română şi albaneză.

1933 — În martie moare soţia sa. La 12 august moare la Iaşi.

Opera
Alexandru A. Philippide a tradus texte de Goethe,  Schiller, Rilke,  E.T.A.
Hoffmann, Heinrich Heine, Thomas
Mann,  Voltaire,  Baudelaire, Andersen,  Shakespeare, Pușkin, Tolstoi, Lermonto
v, Rabindranath Tagore și alții.

A elaborat cărți fundamentale pentru lingvistica și filologia română(A publicat volume de

proză și versuri):
 Introducere în istoria limbei și literaturei române (1888),
 Principii de istoria limbii (1894),
 Gramatică elementară a limbii române (1897),
 Originea românilor - vol. I. Ce spun izvoarele istorice (1925),
 Originea românilor - vol. II. Ce spun limbile română și albaneză (1928).
 Aur sterp, Ed. Viața Românească, 1922
 Stânci fulgerate, Ed. Fundațiilor Regele Carol II, 1930
 Visuri în vuietul vremii, Ed. Fundațiilor Regele Carol I, 1939
 Poezii, sumar antologic, 1962
 Monolog în Babilon, poezii noi, 1967
 Vis și căutare, 1979
 Floarea din prăpastie, nuvele fantastice, 1942
 Studii și portrete literare, Ed. Literară, 1963
 Studii de literatură universală, Biblioteca Școlarului, 1966

Alexandru Philippide astăzi

S-a instalat în ultimele decenii în jurul numelui lui Alexandru Philippide o tăcere ambiguă:
avem a face cu un mare poet, aşa cum ne-a transmis canonul literar din a doua jumătate a
secolului XX, ori cu o voce depăşită, recitînd la nesfîrşit acelaşi text retoric plin de locuri
comune? A doua ipoteză tinde să prevaleze la comentatorii din ultimul timp, fie că o fac
explicit sau doar aluziv. Pentru mulţi dintre ei situarea înaltă a poeziei lui Philippide ar fi
rodul unei inerţii critice.

Mare poet sau retor depăşit de vreme? În faţa noastră stă un autor de factură specială, izolat
nu doar în ambianţa poeziei interbelice, ci şi în contextul larg al poeziei româneşti din secolul
XX. Scriitor erudit, în ale cărui versuri cultura apare „la vedere”, ostentativ expusă,
Philippide contrazice frontal orientarea poeziei contemporane, dominată de prozaicizarea
intenţionată a limbajului, de disoluţia prozodică şi de vulgarizarea exprimării. Opera sa a
mers de la început, conştient, contra curentului. Poet de factură particulară, creator al unei
maniere stilistice inconfundabile, el rămîne unul dintre marii scriitori români din toate
timpurile, în ciuda ricanărilor post-moderne. Cultura lui, copleşitoare, jenează şi irită
generaţiile care i-au urmat, dar poezia lui Philippide se încăpăţînează să rămînă ceea ce a fost
dintotdeauna – o poezie intelectualistă, de modernitate subtilă, discretă, bine ascunsă.
Pentru un poet din secolul XX, asimilarea culturii reprezintă un avantaj, dar şi un handicap:
ea şi-a pus amprenta asupra fiecărei pagini. La un artist ce ar vrea să mimeze spontaneitatea,
cultura acţionează paralizant. Fiul eruditului filolog ieşean cu acelaşi nume absorbise avid, de
la primul contact cu Literele, poezia scrisă în marile limbi europene, de la cele clasice la
limbile moderne. A trecut rapid şi cu folos prin toată literatura universală, din care a tradus
de timpuriu (ca traducător de poezie, în special germană şi franceză, rămîne neîntrecut) şi pe
care apoi a comentat-o ca specialist. Putea face el abstracţie de acest bagaj copleşitor? Îşi
putea el diviza personalitatea într-atît încît poetul să-l ignore pe erudit? Iată un proiect
imposibil! Multprea- informatul Al. Philippide, simţind pornirea de a scrie el însuşi versuri, a
trebuit să inventeze o soluţie pentru ieşirea din impas, ca să rămînă în acelaşi timp poet
original (în română) şi savant (în limbile europene).
Soluţia s-a materializat într-o formulă proprie de poezie, bricolată de Philippide încă din
volumul de debut, Aur sterp (1922): imaginarea unei variante de „poezie abstractă“, poezie
în afara timpului, un fel de esenţă a Poeziei cu majusculă. Asta a însemnat să întoarcă spatele
experimentelor moderniste, să se depărteze de poezia contemporană, să nu urmeze în nici un
fel moda.
Astfel că debutantul de pe la 1920 (cam în acelaşi timp cu L. Blaga şi Ion Barbu) s-a refugiat
programatic în trecut printr-o mişcare regresivă calculată. S-a oprit la Antichitatea greco-
romană, din care a extras teme eterne; a recuperat apoi ceea ce i s-a părut mai interesant din
clasicism şi din neo-clasicism; s-a îmbătat cu poezie romantică (mai ales cu Goethe, Novalis
şi Hölderlin, dar şi cu Heine). Nu a rămas însă la romantism, ci a venit spre epoca modernă:
Baudelaire şi simboliştii i-au oferit foarte mult, mai ales în ceea ce priveşte atmosfera din
primele două volume, Aur sterp şi Stînci fulgerate (1930). Frecventînd ca un colecţionar
subtil multe secole de poezie, Philippide a vrut să găsească numitorul comun al acestor valuri
istorice succesive, să construiască pe cont propriu un fel de esenţă a poeziei; şi asta într-o
limbă română a cărei istorie poetică număra doar vreo două secole şi jumătate.
Poezia compusă astfel de Philippide nu va fi însă nici pe departe antologie erudită sau
conspect de poezie europeană: ecourile marilor poeţi nu sună nici strident, nici plictisitor.
Zestrea literaturii europene preluată de o conştiinţă originală ajunge pînă la noi atent filtrată,
lipsită de pedanterie.
Poetul român întreprindea o lectură selectivă şi personală a poeziei europene. Îi citeşte pe
latini şi pe greci după cum îi citiseră şi romanticii, în frunte cu Goethe şi Hölderlin; umbra lui
Nietzsche pluteşte pretutindeni, aşa că Antichitatea nu mai arborează o seninătate înţepenită;
pe Novalis, figură tutelară, îl preia prin intermediul simboliştilor şi al poeţilor post-
baudelairieni; iar numărul simboliştilor simpatizaţi de Philippide e foarte întins. Debutantul
de la 1922 întreprinde o lectură indirectă şi preia poezia anterioară prin filtre cronologice
succesive. Rodul acestei alchimii: iluzia că s-a atins o esenţă atemporală extrasă din cele mai
nobile surse.
Aflat în căutarea unui „imuabil tematic“, a cîtorva invariante prezente în imensul corpus
poetic ce se întindea pe două milenii şi jumătate, Philippide s-a oprit la meditaţia filozofică,
la versurile care încearcă să fixeze poziţia omului în univers, fragilitatea lui cumplită,
iremediabila lui izolare. Suplimentul acestei obsesii literare europene, din Antichitate şi pînă
în simbolism, este şi el prezent: autoreferenţ ialitatea, preocuparea de a descifra sensul ultim
al poeziei înseşi.
Distilînd a şaptea esenţă din arta precursorilor, Philippide s-a oprit la datul existenţial uman
şi la interogaţia asupra rostului literaturii. Încă de la debut va trasa poeziei sale cadrul din
care aceasta nu va mai ieşi niciodată. Într-o surprinzătoare şi impresionantă consecvenţă, de
la primul la ultimul volum, va trata aceeaşi temă în aproximativ acelaşi spirit.
Odată fixată opţiunea de bază, Philippide începe prin a degaja terenul, dînd la o parte
preocupările comune majorităţii poeţilor români. Printr-o decizie deliberată – deşi, probabil,
frustrantă şi limitativă pentru el – noul poet renunţa la tematica moştenită, privită cu dispreţ:
nu va publica poezie de iubire, ştergînd erosul din catalogul său; va ignora peisagistica şi
aşanumita „descriere de natură“ (cele cîteva tentative în acest sens au la el aer parodic); nu va
apela nici la decorul contemporan, nu va prezenta casele, grădinile, oraşul, mizeria citadină şi
mizeria rurală, toate aflate atunci la modă; şi, bineînţeles, nu va scrie nici un fel de poezie
ideologică, militantă, nu va intra în arena luptei de clasă.
Mai dificilă şi mai sterilizantă se va dovedi însă altă renunţare. După ce simbolismul îi
obişnuise pe poeţi cu pitorescul lexical, cu termeni ciudaţi proveniţi din zonele marginale ale
vocabularului, autorul Aurului sterp îşi refuză şi această facilitate de dimensiuni infinite.
După cum nu va ceda nici tentaţiei de a exploata varietatea obiectelor, de a fi colecţionar în
versuri. Iată foarte mulţi nu!
Spaţiul poeziei lui Philippide s-a constituit după principii de mare severitate, scrupulos
respectate. Cîteva încercări, rapid şi decis reprimate, de a aborda unele teme tradiţionale (fie
şi în variante intens personalizate), se mai găsesc doar în volumul de debut – tablouri
medievale stilizate (Pastorală), natură bucolică (Pastel), aluzii la o iubire neîmpărtăşită
(Lied). Odată cu volumul următor, se va restrînge la tematica sa de elecţie, la obsesia
condiţiei umane, construindu-şi meditaţiile filozofice într-un limbaj epurat, esenţial, de un
dramatism în continuă creştere. Philippide devine poet excepţional cîştigînd un pariu dificil:
acela de a scrie o operă poetică monocordă, intensă, fără divertisment; merge solitar pe un
drum izolat, căutînd perfecţiunea într-o întreprindere monoică. Evident că o astfel de poezie
era condamnată de la început să nu aibă decît un număr infim de cititori: elitismul instinctiv
al autorului a avut ultimul cuvînt. Din moment ce doar puţini oameni îl puteau înţelege,
Philippide n-a scris decît pentru aceştia.
Poetul a nutrit o antipatie tenace faţă de poezia contemporană lui, faţă de însemnele
modernităţi în general: ele îi apăreau acestui solitar drept consecinţă a unei arte facile şi
populare, destinată a-i distra pe cei mulţi. Această aprehensiune prezentă încă de la debut a
mers accentuîndu-se, pentru a atinge în marile volume (Visuri în vuietul vremii – 1939 şi
Monolog în Babilon – 1967) nuanţe exclusiviste. Poezia ce deschide Visurile... are aerul unui
manifest:
„Silită poezie-a vremii noastre,
Într-adevăr prea mult a vremii noastre
Şi prea puţin a vremurilor toate,
Rugină nefolositoare
Sufletelor viitoare,
Te văd în timpuri foarte-apropiate
Zăcînd printre unelte demodate,
Maşină cu-ntrebuinţări uitate...”
(Promontoriu).

Refuzul modernităţii se întinde, de exemplu, şi asupra oraşului, produs tipic al secolului XX.
Mai departe de ruralism decît oricare alt poet român, Philippide detesta în egală măsură mica
aşezare şi marele oraş; Parisul, vis al românilor timp de un secol şi ceva, îi apărea lui
Philippide ca un oraş-iad (după formula lui Macedonski), în poemul autobiografic Cîntec din
anii blestemaţi:
„Eu multă vreme n-am mai privit cerul.

Mergeam cu sufletu-nvelit în ceaţă

Pe străzile-unui vechi oraş în care
Stau veacurile unul lîngă altul.
Acolo printre miile de oameni
Am fost mai singur decît niciodată“.

Ce bine-ar fi, crede poetul, ca o revoltă a naturii să distrugă oraşele, adică alcătuirile
artificiale şi demonice care îl ţin pe om prizonier între zidurile lor:
„Visez o răzvrătire a lumii vegetale.
De la lichenii palizi ai cercului polar
Pîn-la giganţii arbori ai zonei tropicale.
[...]
Eucalipţi şi cedri cu braţe uriaşe
Şi baobabi bubonici cu trupul numai noduri
Se năpustesc năprasnici spre marile oraşe
Zdrobind palate, fabrici, gări, hale, turnuri, poduri. [...]
Şi iat-un zgîrie-nouri de sticlă şi oţel
Se prăbuşeşte alb, inert, înalt,
Titan tembel”.
(Răzvrătire).

Nici tîrgurile moldoveneşti, paşnicele aşezări în care scriitorii români văzuseră modele de
patriarhalitate şi de viaţă tihnită, nu se bucură în ochii poetului aristocrat de mai multă
îngăduinţă: îi par sordide, sinistre, adăposturi pentru o sub-umanitate. Locuitorii lor, oamenii
săraci şi anonimi, nu au nici o şansă de a ieşi din masa amorfă. În descrierea lor, se ating
tonalităţi bacoviene:
„ Căruţe cu gunoaie au huruit pe străzi,
Şi s-au întins la soare cîini galbeni prin ogrăzi.
Pe străzi pustii cu arbori zdrenţăroşi
S-aud flaşnete gîngave, spre seară,
Rămase-acolo parcă de-astă-toamnă“
(Primăvara).
Perceperea citadinismului în astfel de tonalitate se înscrie la Philippide într-o perspectivă mai
largă asupra socialului: elitismul autorului apare expus cu toată convingerea, uneori cu toată
insistenţa. Mînat de sentimentul superiorităţii sale faţă de ceilalţi, a detestat instinctiv vulgul,
masa populară, a dispreţuit în mod sincer spiritul gregar, fugind de „vuietul mulţimii“. S-a
izolat orgolios de toţi ceilalţi, de fiinţele incapabile să se ridice la excelenţă. Autorul
Visurilor... rămîne, poate, cel maipolitically incorrect scriitor al nostru, care, în plus, n-a
făcut niciodată un secret din atitudinea lui.
Doar astfel se explică o circumstanţă excepţională de care nu prea s-a vorbit pînă acum: în
plină teroare comunistă, Philippide a publicat poezii anticomuniste, cu mesaj exprimat fără
îndoială esopic, dar cu adresă extrem de clară. Există cîteva poeme în volumul Monolog în
Babilon a căror semnificaţie net antitotalitară nu putea scăpa cititorului atent. Acest ultim
volum antum apărea în 1967, într-o perioadă de relativă şi pasageră diminuare a presiunii
politice; poemele de-a dreptul subversive fuseseră scrise în mijlocul celui mai adînc
întuneric; teritoriile imaginare prezente în Pe un papirus, Alai sau Prin nişe locuri rele
semănau ca două picături de apă cu România anilor ‘50, unde teroarea atinsese culmea.
Lunga tăcere a poetului (de la Visuri în vuietul vremii trecuseră deja aproape trei decenii),
faptul că el desfăşurase o intensă activitate de traducător din literatura rusă, precum şi
calitatea sa de academician i-au permis să publice poezii a căror apariţie, semnate de alte
nume, ar fi fost de neconceput. Aristocratismul şi statura morală ale lui Philippide au oferit
atunci un exemplu remarcabil: fără să se fi compromis scriind versuri la comandă, poetul a
ştiut să păstreze o tăcere demnă; mai mult, să compună şi să publice versuri cu mesaj
subtextual anticomunist.
Cel ce îşi propusese încă de la debut să facă poezie atemporală a reuşit-o într-adevăr în mod
strălucit, semnînd versuri fără concesii faţă de puterea politică, purificate de influenţe
maligne. A rămas deci unic şi în maniera de a înfrunta istoria. S-a distins de colegii de
generaţie nu doar prin intelectualitatea inspiraţiei, ci şi prin conştiinţă etică. Construindu-şi
poezia „abstractă”, Philippide a afişat o precocitate romantică: volumul de debut Aur sterp,
adunînd versurile unui tînăr de 20 de ani, semnalează discret atît direcţiile ce vor fi ulterior
abandonate, cît şi prezenţa temei fundamentale care va pune stăpînire pe volumele
următoare. Primele poezii din primul volum afirmau locuri comune într-un stil
grandilocvent-retoric, sugerînd cum ar fi putut arăta poezia „philippină“ dacă ea n-ar fi
devenit în timp o mare poezie:
„ O, Soare, cu aripa ta alungă
Cît mai departe noaptea noastră lungă;
Şi sprijină pe stîlpi de flăcări largi tot golul [...]
Şi sufletelor dă-le foc, să ardă bine.
Ca nişte jertfe, pentru tine!“
(Cîntecul cîtorva).

O anumită pornire spre grandilocvenţă va ‘exista întotdeauna la autorul Aurului sterp: este
rezultatul supralicitării unui procedeu, poate ingenios la origine, devenit însă manieră.
Aristocratismul funciar propriu autorului a rămas fatal pîndit de riscul academismului
solemn.
Pe parcursul primului volum măsurăm un traseu încă incert, dar care duce inexorabil la tema
predilectă, unica. Surprindem urmele simbolismului miniatural şi discret, cantonat mai ales
în sugestia muzicală, atracţie de altfel cu totul pasageră (Muzică şi Romanţă); ca şi interioare
pitoreşti, purtătoare inerente de melancolie (Astralis) ori stilizări în gust medieval, la modă
pe tot parcursul prelungitei belle époque (Decor şi Cîntec de orologiu). Tot atîtea cărări
înfundate, curînd părăsite.
Unica temă centrală a poeziei sale se insinuează chiar şi în piese de aparenţă simbolistă
(Crinul, Lied, Berceuse, Romanţă etc); titlurile înseşi sunt suficiente pentru a sugera
simbolismul constituit:
„Oglinzi! adînci firide fără fund,
În voi statui de stafii se ascund;
Pe apa voastră cu fior de stîncă
Un zbor de vechi priviri pluteşte încă [...]
Pe drumuri care vin din Nicăieri,
Din toamna primăverilor de ieri.
(Astralis).
Simbolismul găsea în Aur sterp şi alt mod de manifestare: tradiţionala muzică se revărsa
acolo sub forma profuziunii de figuri fonetice de mare subtilitate. În ciuda vîrstei, viitorul
mare poet se afla deja în posesia unei tehnici remarcabile. Nicăieri seria procedeelor
muzicale nu va mai atinge varietatea aproape demonstrativă din Aur sterp; plurimetria
simbolistă, jonglarea cu prozodia se cuplau cu ingeniozitatea figurilor fonetice (rime incluse,
aliteraţii grupate în lanţuri, anadiploze) utilizate pentru crearea unei melodii subtextuale,
indiferentă la tema poeziei:
„Şi iată dar,
Din ţîrîit subţire de ţînţar
Voi făuri fiori ca nişte fire,
Din ţîrîit subţire;
Păienjenişuri leneşe, reţele
Pentru prins stele,
Din plînsul auriu al unei stele”
(Melodie).
Chiar din volumul de debut, poetul se îndrepta discret spre forma ce-i va deveni specifică,
poemul de mari dimensiuni. Tentaţia de a acţiona în răspăr cu poezia contemporană trebuie
să fi fost atît de mare, încît el a optat pentru cea mai demodată (în perioada interbelică)
variantă de poezie, pentru poemul de factură romantică. Specifice lui Philippide vor fi de
acum încolo baladele stilizate, tablourile dramatice, dar mai ales viziunile alegorice şi stranii
din care scriitorul îşi va face o specialitate. Poemul romantic acţionează cu forţă asupra lui:
trimiterile la Goethe, la Novalis ori traducerea din Nietzsche compun o atmosferă şi indică o
direcţie.
Încă din volumul de debut ne întîmpinau poeme dramatice cu semnificaţie filozofică –
teatrale şi retorice (Izgonirea lui Prometeu); dar înregistram şi o capodoperă, Privelişte,
model de poem fals romantic, unde întristarea din vocea personajelor devine subtilă plîngere
universală pe tema fugii fără speranţă a timpului. În al doilea volum însă, Stînci fulgerate,
poemul epic amplu pe temă filozofică va ocupa deja un loc central (Ceasul greu).
În spaţiul ultimelor două volume, compuse aproape integral din piese antologice, poemul
amplu ajunge formă de bază. Cîteva piese pleacă de la sugestii culturale explicite (peisajul
coşmaresc din Tainicul ţel evocă un fel de Turn Babel monstruos, cîrciuma din Balada vechii
spelunci este varianta degradată a cîrciumii Auerbach din Faust); multe abordează motive
mitologice; altele rămîn invenţii epice ale poetului. Toate posedă aceeaşi trăsătură frapantă:
într-o desfăşurare imprevizibilă, povestea ia forma parabolei fără final cert, încheiată într-un
mod interpretabil. Ce a vrut să spună poetul? Cum trebuie descifrată povestirea? Mister.
Recunoaştem o vagă mitologie greco-romană, recunoaştem simboluri creştine sau romantice,
dar sensul combinării lor nu-l percepem exact, el rămîne intenţionat în ceaţă.
Poet al secolului XX, Philippide tratează trama romantică în chip personal. Poemele
secolelor XVII-XIX posedau o argumentare vizibilă, a cărei semnificaţie nu scăpa cititorului;
poemele poetului român devin însă alegorii ambigue, cu simboluri incerte şi scenariu
misterios. În multe dintre ele atmosfera devine neliniştitoare şi sumbră (unele par transcrieri
de coşmaruri, precum O întîlnire ciudată, Visul rău, Tainicul ţel, Papirus). Chiar şi în cele
inspirate de mitologie neliniştea dureroasă domină. Legeda naiadei Sirinx – unul dintre cele
mai reuşite poeme – ar fi trebuit să se desfăşoare într-o luminozitate arcadiană.
„Naiadă înainte de-a fi nai,
Ţii minte, Sirinx, cînd cutreierai
Arcadia prin lunci şi prin poiene?
Cînta lumina-n părul tău bălai
Şi zări de cer albastru printre gene
Se revărsau cînd, veselă, zîmbeai“.
Intrînd el însuşi în ambianţa mitologiei, poetul intervine direct („Te-am întrebat odată, în
care veac nu ştiu,/ Căci anii tot mai deşi se strîng sub frunte”); Sirinx decade lent, îşi pierde
strălucirea, tinereţea şi frumuseţea, pentru ca, în final, să se umanizeze în sens muritor:
„Şi-am înţeles atunci din ochii tăi,
În care-o lume-ntreagă de vis murea uitată,
Că ai pornit spre ţara cuntunecate văi,
La rîul crunt pe care nu-l treci decît o dată”.
Ca în toate poemele pe teme familiare, modelul tradiţional al legendei se alterează, iar
Philippide modifică mitologia. Ce vrea el să arate aici? Că vîrsta edenică a trecut? Că nici
măcar zeii şi zeiţele nu se pot sustrage morţii? Finalul rămîne deschis, interpretabil, iar
alegoria naiadei – învăluită în mister. Mitologia reîntîlneşte astfel veşnica temă a poeziei lui
Philippide, angoasa ontologică a fiinţei umane obsedate de finitudine – aceeaşi, indiferentă la
decor, indiferentă la epoca descrisă.

Alexandru Philippide și
literatura universală
Cuvînt înainte de Zoe Dumitrescu- Bușulenga:
Ceea ce îl deosebește pe Al. Philippide între
marii oameni de cultură ai generației sale care
s-au ocupat de literatura universală este faptul
că el pornește de la poezie, de la izvoarele
creației. Aria de cultură din care se extrag
observațiile lui Al. Philippide despre scriitori,
oprere sau curente are o mare intindere,
constiCuvînt înainte de Zoe Dumitrescu-
Bușulenga: Ceea ce îl deosebește pe Al.
Philippide între marii oameni de cultură ai generației sale care s-au ocupat
de literatura universală este faptul că el pornește de la poezie, de la
izvoarele creației. Aria de cultură din care se extrag observațiile lui Al.
Philippide despre scriitori, oprere sau curente are o mare intindere,
constituind o adevărată garanție a adevărului științific.

Bibliografie:
 https://arhiva.romlit.ro/index.pl/alexandru_philippide?makePrintable=1
 http://arhiva.romlit.ro/index.pl/alexandru_philippide_astzi
 https://testamentliterar.home.blog/2017/05/21/alexandru-a-philippide/
 https://www.wikiwand.com/ro/Alexandru_Philippide
 http://www.autorii.com/scriitori/alexandru-philippide/index.php
 https://www.ro.biography.name/scriitori/8-romania/13-alexandru-philippide-1900-
1979
 https://www.tititudorancea.org/z/biografie_alexandru_philippide.htm
 Studii de Literatură Universală by Alexandru Philippide