Meşterul Manole

de Lucian Blaga

Motto: “Dorm, dorm cu urechea pe sorbul pământului.”

 Aprecieri
critice Bibliografie

Demitizarea mitului
 Manole: Conflictul creatorului

„Pedepsit cu darul de a zămisli frumuseţi”, „Meşterul

Nenoroc” e surprins într-o halucinantă încleştare cu sine
însuşi, în căutarea unui ideal de frumuseţe (“icoană a
bisericii”) conturat însă, în sufletul său, ideal care refuză
să prindă corporalitate că şi când pământul însuşi s-ar
împotrivi forţei creatorului.

Clic aici pentru a vedea schema

spiritului uman al lui Manole

Drama debutează în plin conflict interior al

personajului, eludând datele expoziţiunii prezentate
de balada-hipotext. Într-o frământare cumplită,
Manole se ceartă cu sine însuşi, cu Bogumil şi cu
cerul întrebând necontenit “Cine-mi dărâmă
zidurile?”, “Cine mă tot încearcă? De ce mă tot
încearcă?”
Artistul - atitudine de revoltă în faţa unicei soluţii: jertfa ritualică
- i se pare absurdă; Manole-Omul refuză o asemenea rezolvare
(nu intră în logica obişnuită şi este echivalentă cu o crimă).

Meşterul pare a-l fi pierdut pe Dumnezeu, simte acut nevoia

sprijinului divin, dar este încredinţat că “prin suferinţă până la
urmă multe se mai pot desăvârşi”. El… simte că este supus unei
probe şi…presimte că retrăieşte în alte dimensiuni destinul lui
Abel.

De suferinţa lui Manole pare cuprins întregul univers, iar cei nouă
tovarăşi au fost ei înşişi prinşi ca într-un joc al ielelor de mirajul
nenăscutei biserici. Şi ei surprind frământarea lui Manole, care ”cu
un ochi tot măsoară, cu celălalt se roagă”. “Jertfa aceasta de
neînchipuit-cine o
cere? Din lumină
Starea de tensiune a meşterului, neputinţa de a lua o decizie par Dumnezeu nu poate
fără de sfârşit, iar universul însuşi stă în aşteptarea unei alte s-o ceară, fiindcă
prăbuşiri. Prins în acest haos interior şi exterior, doar prezenţa jertfa e împotriva
Mirei îi aduce momente de alinare. lui.”
 Apariţia solului trimis ultimativ de Vodă sugerează şi existenţa unui conflict exterior. Presat de
insistenţele solului, Manole cere un ultim termen: “răbdarea lui Vodă o mai cer pentru trei zile.” În
planul interior, acesta reprezintă momentul culminant, al deciziei de a jertfi, în timp ce în plan faptic
zidirea Mirei va constitui punctul culminant al acţiunii. Este pentru prima dată când Manole
recunoaşte în faţa celorlalţi că “fără putinţa de a ne împotrivi, un destin se împlineşte în noi.”

Destinul creator al lui Manole stă sub semnul unei voinţe mai
presus de voinţa proprie:”Mărturie auziţi din parte-mi că am
început să clădesc fiindcă n-am putut altfel.”

Ritualul jurământului pecetluieşte destinul meşterului care îşi

prevesteşte parcă soarta: “aceluia i se va lua care mai tare
va iubi”. În ultimul moment el încearcă să se împotrivească
fatumului, încearcă s-o smulgă pe Mira, dar apoi, cu “o
seninătate neomenească”, îi propune acesteia un joc ritualic
al iubirii, amintind de “jocul de-a viaţa” pe care îl începuseră
amândoi în urmă cu şapte ani.

Cu “mare şi liniştită iubire” Mira acceptă ritualul în urma

căruia se va naşte “o lungă şi fără sfârşit minune”.
 Bisericii (artei) îi jertfeşte Manole mai întâi latura umană
(gingăşia, veselia, inocenţa, toate reprezentate de Mira).
În biserică Manole învesteşte şi talentul său de creator,
harul de a plăsmui frumosul. Meşterul trece deci,
treptat-treptat în creaţie integral, anulându-se ca
personalitate. Spiritual el nu mai există, iar senzaţia îi
este de pustietate: “Manole nu mai este . Numai un trup
a rămas aici, care s-a rănit de spinii cerului.”

“Ceea ce construieşte Manole e opera lui Satanail, lucrare

materială, informă, câtă vreme nu coboară
Spiritul…Creaţia are ca punct de plecare tehnica, dar nu
devine operă vie fără factorul iraţional, fără har. Acest
har pretinde însă artistului suferinţa.”

“Moartea meşterului e
previzibilă. Lumea reală nu-l
mai interesează, el nu-i mai
aparţine, dorind să intre în
eternitate alături de Mira şi de
plăsmuirea sa.” (C.S.)
Eliberarea din trupul
devenit închisoare se poate
produce numai prin
moarte. Eroul rămâne
revoltat, orgoliul său de
creator făcându-l să se
compare cu însuşi
Creatorul: “Când El a clădit,
ce a jertfit? Nimic n-a
jertfit, nici pentru tării, nici
pentru tărâmuri. A zis şi s-a
făcut. Şi mie totul mi-a
cerut.”
Replicile lui devin treptat
fără noimă pentru ceilalţi.
Metaforele îngroapă
adânca suferinţă a celui
care nu-şi mai găseşte
rostul în această lume:
“Ceasul meu a încetat”,
“Lacrimă mă simt, întârziată
şi caut odihnă de piatră”.
 Mira: Femeia-biserică

Clic aici pentru a

vedea schema

Soţia lui Manole este o prezenţă pură, de o inocenţă care aminteşte

de lumea copilăriei. Ca şi Ana, eroina baladei din care se inspiră
Blaga, este dominată de o dragoste necondiţionată pentru Manole.
Numele Mirei a fost interpretat diferit de către criticii care au studiat
drama. Unii au făcut apropierea în plan fonetic de verbul “a se mira”,
starea aceasta fiind una caracteristică personajului. O explicaţie mai
plauzibilă a onomasticii eroinei ar fi derivarea din paleoslavul “mir”,
care înseamnă “lume”, dar şi “pace”.
 În extazul ştrengăresc care o caracterizează, Mira
intuieşte însă perfect rostul său în existenţa lui
Manole, mărturisindu-i pe un ton de glumă: “femeia
adusă de peste apă nu e tocmai totul, dar să zicem
jumătate din tot. Cealaltă jumătate e ea (arată spre
bisericuţă)”.

Prezenţa Mirei în scenă creează impresia de lumină şi

zâmbet, apariţia ei înseninează atmosfera tot mai
sumbră a locului. În “povestea aceasta de spaimă şi
tristă nebunie”, ea încearcă să aducă o fărâmă de
linişte în sufletul meşterului, dar gesturile ei,
copilăreşti în aparenţă, capătă semnificaţii profunde în
perspectiva finalului. Sărind cu picioarele pe Găman
care doarme pe podea, ea se identifică cu biserica:
“Nu m-am prăbuşit. Trupul meu e întreg, arcurile
întinse, os nu s-a spintecat, stâlpii sunt drepţi.” “Cum
ar putea să stea dacă nimeni nu lucrează râzând la
ea?” se întreabă cu inocenţă, definindu-se astfel drept
picătura de lumină şi echilibru care lipseşte zidurilor
reci.
 Găman o numeşte “copil, înger, piatră”, stranie şi
prevestitoare asociere de termeni. Pentru Manole
ea este una din raţiunile de a exista: “Tu eşti
începutul şi sfârşitul”.

În momentul culminant al dramei, Manole

acceptă jertfa fără să ştie că “spicul curat” al
sacrificiului îi va fi cerut chiar lui. Mira intră în
scenă hotărâtă să împiedice sacrificiul pus la cale
de Bogumil în numele respectului pentru viaţa
omului, care, în concepţia ei, “nu-i o lumânare de
stins cu două degete muiate în apa spurcată a
gurii”.

Ea trăieşte presentimentul unei nenorociri, încercând cu “duioşenie” să-i

convingă pe meşteri să renunţe la gândul lor, numindu-i chiar, în glumă,
premoniţional “nouă ucigaşi. Şi cu Manole zece. Mira nu crede în
minunile înălţate pe moarte, dar va deveni ea însăşi, inconştient, un
“altar viu între blestem şi jurământ”, împlinind visul artistic al lui Manole.
Numai prin eliberarea de iubirea pământească, prin sacrificiul acesteia
pe altarul artei, meşterul îşi poate desăvârşi opera, care devine simbolul
perfecţiunii, fiind atotcuprinzătoare. Sub “acoperişul” ei se află la un loc
veselia şi tristeţea, speranţa şi iubirea.
“Meşterul Manole” a părut superioară, dacă nu cea mai
reuşită din toate. Subiectul vine din cunoscuta Trilogia
baladă/legendă, cu unele abateri, nu toate explicabile.
cunoaşterii
Rebotezarea Anei cu Mira n-are nicio justificare. Personajul e
însă interesant. Mira reprezintă viaţa, firescul, bucuria de a
trăi. Ea soseşte prima la locul jurământului oribil la care
Manole îi împinsese pe meşteri la sugestia stareţului
Bogumil (nu din devotament, ca în baladă, ci fiindcă aflase
de sacrificiul uman pretins de stareţ şi voia să-i împiedice
aplicarea). Scena zidirii, când Manole o amăgeşte pe Mira
că e vorba de un joc are un lirism profund, tot aşa cum,
odată legat jurământul, biserica încă neclădită îşi aruncă
umbra turlelor asupra locului.
În final, acuzat de boieri pentru crima comisă, Manole se
sinucide. Aşadar nu Creatorul, bănuit capabil de alte edificii
şi mai măreţe, plăteşte cu viaţa din porunca lui Vodă, ci
Omul, torturat de remuşcări. Acest psihologism care se
substituie tragediei artistului modifică datele mitului
originar.
Cunoaştere sacră Religie vs. natură Cunoaştere luciferică

Bogumil şi Găman

Expresiile conflictului
Instaurarea
interior al lui Manole Neputinţa în
ordinii
faţa “tăriilor”
pământului
Aprecieri critice
“O încadrare a lui Blaga în curentele
vremii este foarte dificilă din cauza
schematismului foarte riguros ca şi a
metaforei filozofice variate şi foarte
personale. În orice caz, el aparţine
expresionismului la modă în Europa
epocii sale care debutează cu un soi de
neoromantism, tragism, iraţionalism, dar
sunt vădite în filozofia sa aspecte de
existenţialism si o oarecare influenţă a
morfologiei culturii promovate de
filozoful german Oswald Spengler.
Putem spune chiar că Blaga are
contingenţe cu agnosticimul din cauza
prezenţei cenzurii transcendente a
Marelui Anonim.”
“Instrumentul cu care încearcă să opereze
este metafora. Metafora fiind substanţa
operei de artă, remarcăm două feluri de
substanţe: una plasticizantă şi alta
revelatoare. Cea din urmă are o valoare
foarte mare şi are darul de a «revela
misterul», iar Blaga crede că : «trăirea în
orizontul misterului este specific umană»”
Printr-o mărturisire revelatore, Blaga se
dezice de teoria romantică a
hegelianismului potrivit căreia Absolutul ar
fi o idee, aderând la teoria că Absolutul
este «mister». Ceea ce mai creează
tragedia vieţii filozofului şi dramatizează
opera sa este ruperea legăturii lui cu
izvorul nesecat al oricărui act de creaţie -
transcendentul. “

George Popescu Glogoveanu, “Akademos-ul naeionescian”

Suflet pur, nefalsificat MIRA Taină, minune

Gingăşie, bunătate, Frumuseţe, devotament,

seninătate, izvor iubire
Atitudine de extaz,
predispoziţie spre joc

Însufleţeşte zidurile şi dezleagă taina

blestemului

Femeie-biserică
Ispăşeşte Rost
păcatul Evei germinativ

Înapoi la
sursă
 Reprezentarea grafică a spiritului uman(Manole)

°A

°S

°B

Categ. conştiinţei
L Categ. abisale
Înapoi la M,L- lumea, misterul
sursă
M A,B- conştiinţa,
inconştientul
 Bibliografie
• Teatru – Lucian Blaga
• Dramaturgia lui Lucian Blaga - Dan C. Mihăilescu
• Istoria literaturii române - G. Călinescu
• Istoria critică a literaturii române - Nicolae Manolescu
• Dicţionar de persoaneje literare - Florin Şindrilanu
• Aspecte ale mitului - Mircea Eliade

Realizare: Roşu Florina, clasa a XI-a F, CN “Mircea cel Bătrân”,

Rm. Vâlcea
Coordonator profesor L. Mănescu