Iluminist român

SAMUIL MICU

Portret cultural

A realizat: Mogîldea Ana, cl. a XI-a ”C”

 INFORMAȚII GENERALE

 Samuil Micu, supranumit și Klein sau Clain, pe numele laic Maniu Micu, (n. septembrie
1745, Sadu – d. 13 mai 1806, Buda) a fost un teolog greco-catolic, istoric, filolog,
lexicograf și filozof iluminist român, reprezentant al Școlii Ardelene.
 Fiu de protopop şi nepotul episcopului greco-catolic Ioan Inochentie Micu.
 În urma înnobilării episcopului Ioan Inochentie, fratele tatălui său, familia Micu a primit
numele Klein (Clain) potrivit lucrării lui Alexandru Piru "Istoria literaturii române de la origini
până la 1830" (București, Editura Științifică şi Enciclopedică, 1977) şi "Dicționarului general
al literaturii române" (București, Editura Univers Enciclopedic, 2005).
 Luptător pentru emanciparea românilor transilvăneni.
 A învățat mai întâi în satul natal, după care la Blaj (studii gimnaziale), unde a fost c ălug ărit
sub numele Samuil. Bursier la Institutul Pazmany, a studiat filosofia şi teologia la
Universitatea din Viena (1766-1772).
 A fost un reprezentant de
seamă al Şcolii Ardelene și
primul cărturar din pleiada
acesteia, prezentând
sistemul său ortografic
etimologist atât în
gramatica ”Elementa
linguae daco-romanae sive
valachicae”, 1780, cât si în
introducerea ”Acatistului”,
tipărit la Sibiu, în 1801.

Școala
Ardeleană
Implicat prin întreaga sa activitate în mişcarea de emancipare na ţională a
românilor, a alcătuit argumentaţia istorică pentru susţinerea drepturilor
revendicate în memoriul din 1791 intitulat "Supplex Libellus Valachorum
Transsilvaniae", trimis împăratului Leopold al II-lea, prin care se cerea
recunoaşterea românilor din Transilvania ca naţiune egală în drepturi cu
celelalte.
 BIBLIA DE LA BLAJ

Biblia de la Blaj din 1795, Samuil Micu începe să traducă Biblia încă
din anul 1783, pe vremea când era prefect
cunoscută și sub numele de de studii la Colegiul Sf. Barbara din Viena.
Biblia lui Clain sau Biblia lui Există opinii după care întreaga traducere a
Bibliei ar fi fost încheiată deja în 1785.
Bob, reprezintă cea de-a
doua traducere a Sfintei Sursele versiunii sale sunt vechea Biblie de
Scripturi tipărită în limba la București, din 1688, dar, în primul rând, o
ediție a Septuagintei scoasă de elenistul
română. olandez Lambert Bos, la Franeker, în 1709,
precum și una dintre edițiile poliglote care
Episcopul Filotei Pârșoi a reținut în precuvântarea fructificau adnotările lui François Vatable,
ediției buzoiene că: „dintre Bibliile tipărite în limba respectiv cele apărute la Heidelberg (1586,
noastră, mai bine tălmăcită și mai luminat la 1599, 1616), sub îngrijirea lui Arias Montano,
înțeles este cea de la Blaju”. text reeditat la Paris în 1729-1745.
ISTORIA ȘI LUCRĂRILE ȘI ÎNTÂMPLĂRILE ROMÂNILOR
Activitatea istorică a lui Micu a avut ca
scop atât informarea străinilor, cât şi a
conaţionalilor asupra adevărurilor despre
originea şi fiinţa poporului român. Între
1800 şi 1806, a alcătuit marea sa operă,
"Istoria şi lucrurile şi întâmplările românilor"
(patru volume, în manuscris). Scriind
istoria tuturor românilor, Micu a avut în
vedere demonstrarea tezelor fundamentale
ale Şcolii Ardelene - originea, continuitatea
şi unitatea poporului român, aducând şi
argumente lingvistice, toponimice,
etnografice, arată "Dicţionarul general al
literaturii române" (Bucureşti, Editura
Univers Enciclopedic, 2005).
Întreaga lucrare este un mixaj de compilaţii din cronicile anterioare, inserţiuni masive de
documente istorice reproduse integral şi de naraţiune originală inspirată.
Istoria și lucrările și întâmplările românilor
(1805) a fost publicată integral abia în
anul 1995 de Ioan Chindriș, sub titlul
"Istoria românilor", ediție princeps după
manuscrisul original, cu prefață și note de
autor, vol. I-II, Editura Viitorul Românesc,
București, 1995.
Este concepută în patru tomuri masive, primele
trei dedicate câte uneia din ţările româneşti
medievale: Transilvania, Ţara Românească,
Moldova, iar a patra istoriei bisericeşti a
românilor din Transilvania.
Succesor

Principiile lui Samuil Micu au fost preluate si

duse mai departe de către Gheorghe Șincai
într-un remarcabil efort de sinteză căruia i-a
consacrat întreaga lui viață: „...tot scopul meu a
fost și este ca în Hronica aceasta să adevereze
acelea care sunt de lipsă spre înțelegerea și
știința istoriei românilor”. George sau Gheorghe
Șincai a fost un istoric, filolog, traducător și
scriitor român, reprezentant al Școlii Ardelene.
Programul de luminare are ca menire, în
această perspectivă istorică ridicarea calitativă,
prin cultură, a comunității, deplasând centrul de
greutate al acțiunii de la individ la întreaga
colectivitate națională. Preferința pentru
redactarea integrală a operei în limba română o
explică tocmai prin simplul motiv al
accesibilității operei sale tuturor românilor.
 OPERA ÎN COMUN

Cultivarea limbii române, necesitatea promovării acesteia

ca instrument de cultură, trecerea la scrierea cu caractere
latine au fost abordate în lucrările sale. Activitatea
lingvistică a lui Micu s-a manifestat prin scrieri precum
"Elementa linguae daco-romanae sive valachicae", prima
gramatică tipărită a limbii române, scoasă în colaborare
cu bunul său prieten și fost coleg de școală, Gheorghe
Șincai, care era un apostol al cunoașterii de carte în
satele românești din Ardeal, în 1780, fiind o lucrare
revoluționară a celor doi învățați. De asemenea, a iniţiat o
mare lucrare lexicografică, concepută întâi ca un dicţionar
român-latin (publicat postum, în 1944), însă extins ulterior
la un "Dictionarium valachico-latino-germanico-
hungaricum", aşa cum se arăta într-un prospect apărut în
1806 la Buda. Lucrarea, îmbunătăţită şi amplificată de mai
mulţi cărturari - printre care Petru Maior, a fost nucleul
"Lexiconului de la Buda" (1825).

Comentariu
Mândri reprezentanți ai Școlii Ardelene, cei doi aleg
să-și scrie lucrarea în limba latină. În primul rând,
pentru că doreau să demonstreze originea latină a
limbii române și, în al doilea rând, pentru că la
vremea respectivă latina era limba universală a
mediului științific european. Desigur, limba latină nu
se potrivea mereu particularităților de rostire
specifice limbii române, dar scopul era nobil, căci,
conform lui Iorgu Iordan: „Pe lângă faptul că este
prima gramatică tipărită a limbii noastre, ea are
meritul de a fi servit multor străini, cunoscători ai
limbii latine să învețe românește și mai ales să-și
dea seama de originea latină a limbii noastre.” Mulți
au observat că lucrarea celor doi cărturari era
imperfectă, iar fonetica română se simțea oprimată
în chingile limbii latine, înrudită, dar nu identică, mai
ales atunci când era vorba de fonetică.
Desuetudine = a ieși din uz
Influența în
contemporaneitate
Această lucrare revoluționară va deveni un
adevărat far călăuzitor pentru entuziaștii care
se căzneau să inventeze limba literară
modernă. În orice caz, intenția celor doi
autori depășea cu mult simplul scop didactic,
ea voia să scoată limba română de sub
tutela unor limbi străine și să trimită în
desuetudine scrierea chirilică. Datorită celor
doi ardeleni, limba română își primea
certificatul de maturitate și se pregătea să
ofere viitorilor clasici materia din care să-și
plămădească operele. Astăzi avem multe și
savante manuale de gramatică, dar acestea și
multe capodopere ale literaturii noastre ar fi
arătat altfel, dacă cei doi prieteni nu ar fi
întocmit și publicat la Viena, în 11 iunie 1780,
prima gramatică adevărată a limbii noastre.