CURENTE ŞI ORIENTĂRI CULTURALE ŞI LITERARE ROMÂNEŞTI ÎN CONTEXT EUROPEAN

2. Literatura română premodernă (1780 – 1830) Limitele perioadei au fost raportate la publicarea lucrării
Elementa linguae Daco-Romanae sive Valachicae (1780) de Samuil Micu şi Gheorghe Şincai
şi la apariţia periodicelor „Curierul românesc” (Bucureşti, 1829) şi „Albina românească” (Iaşi, 1829)

2.1. Istorie
2.2. Curente culturale: Iluminismul
2.3. Începuturile învăţământului
2.4. Începuturile teatrului
2.5. Presa. Etapa căutărilor şi a experienţelor eşuate (1790-1827)
2.6. Cultură şi literatură premodernă
2.6.1. Şcoala Ardeleană
2.6.2. Alţi reprezentanţi

2.1. Istorie

1784-1785: răscoala românilor din Transilvania (Horia, Cloşca şi Crişan);

1791: Suplex libellus valachorum al românilor din Transilvania;
1792: ruşii ajung, pentru prima dată în istorie, la râul Nistru; 1821: ruşii smulg o parte a
Moldovei (Basarabia); 1821: răscoala lui Tudor Vladimirescu.

2.2. Curente culturale Iluminismul

Iluminismul, mişcare filosofică, ştiinţifică, estetică şi social-politică a burgheziei în ascensiune din toată
Europa, s-a cristalizat, din punct de vedere ideologic, în forma unui curent cultural, la jumătatea secolului al
XVIII-lea în Franţa. Pentru că reprezentanţii acestui curent şi-au propus să răspândească lumina ştiinţei în
întunericul şi mărginirea impuse societăţii de către prejudecăţile şi instituţiile feudale, epoca respectivă s-a
numit epoca luminilor, iar curentul cultural s-a numit iluminism sau luminism.

Reprezentanţi:
Franţa: Montesquieu, Voltaire, Diderot, Beaumarchais;
Anglia: Daniel Defoe, Jonathan Swift;
Germania: Lessing;
Italia: Gianbattista Vico, Carlo Goldoni; Rusia: Radiscev ş.a.

Principii: raţionalism; încredere în raţiune şi în primatul experienţei;

spirit laic; un veritabil proces intentat dogmelor religioase;
materialism mecanicist; o încercare de separare a filozofiei de
teologie; toleranţă religioasă;
emanciparea şi ameliorarea fiinţei umane prin educaţie şi cultură;
conceptele vehiculate au susţinut ideologic lupta antifeudală: egalitatea şi dreptul natural,
suveranitatea poporului, monarhia luminată sau republica, interesul pentru oamenii simpli.

2.3. Începuturile învăţământului

Transilvania: din 1754, la Blaj, o şcoală românească pentru care Inochentie Micu obţinuse aprobare încă din
1738; în 1812, la Arad, Pavel Avacumovici înfiinţează Preparandia, şcoală normală pentru pregătirea
institutorilor; Moldova:

1
 CURENTE ŞI ORIENTĂRI CULTURALE ŞI LITERARE ROMÂNEŞTI ÎN CONTEXT EUROPEAN

din 1714, la Iaşi, Academia Domnească; în 1765, aici se acorda o atenţie specială matematicii, fizicii şi
filozofiei; Gheorghe Asachi introduce limba română, înfiinţând, în 1814, un curs de inginerie, a cărui
primă promoţie a absolvit în 1818;
din 1803, Seminarul de la Socola, înfiinţat de Veniamin Costache; în 1820, Gheorghe Asachi aduce aici
dascăli vestiţi din Transilvania: Vasile Popp, Vasile Bob Fabian ş. a.
Ţara Românească:
în Şcoala Domnească, limbile de predare au fost străine, alături de greacă predându-se latina, franceza
şi italiana; limba română a fost introdusă cu aprobarea domnitorului Gheorghe Caragea; Gheorghe
Lazăr a fost astfel autorizat să predea în limba română aritmetica, geografia, geometria şi geodezia;
în 1818, Gheorghe Lazăr deschide Şcoala românească de la Sfântul Sava, prin reorganizarea
învăţământului de la Academia Domnească; Şcoala românească de la Sfântul Sava a fost condusă de
către Gheorghe Lazăr până spre sfârşitul vieţii sale ( 1823) şi a fost dusă mai departe de către elevii şi
colaboratorii săi Ion Heliade Rădulescu, Petrache Poenaru şi Eufrosin Poteca

2.4. Începuturile teatrului

Primele reprezentaţii teatrale au fost realizate cu trupe străine, cu spectacole în limba franceză şi, în timpul
domniilor fanariote, în limba greacă.
Alcătuiri dramatice pentru teatrul de păpuşi au fost realizate de:
Costache Conachi (Judecata femeilor, 1806);
Nicolae Dimache, Dumitrache Beldiman şi Costache Conachi (Comedia banului Costandin
Canta ce-i zic Căbujan şi cavaler Cucoş).
La Bucureşti, sala de spectacole de la Cişmeaua Roşie, s-a datorat Domniţei Ralu, fiica lui Caragea.
Primele reprezentaţii teatrale în limba română:
Moldova: la Iaşi, în 1816, cu piesa Mirtil şi Hloe, o traducere din Florian a lui Gheorghe Asachi,
realizatorul spectacolului;
Ţara Românească: la Bucureşti, în 1819, cu tragedia Hecuba lui Euripide, tradusă de către
Iancu Văcărescu şi având în rolul principal pe Ion Heliade Rădulescu; cu această ocazie,
traducătorul piesei compune şi cunoscutul prolog cu valoare testamentară: V-am dat teatru,
vi-l păziţi / Ca pe un locaş de muze; / Cu el curând veţi fi vestiţi / Prin veşti departe duse. / În el
năravuri îndreptaţi, / Daţi ascuţiri la minte, / Podoabe limbii voastre daţi, / Cu româneşti
cuvinte.
Transilvania: la Blaj, în 1825, prima reprezentaţie teatrală românească, cu Aulularia lui
Plautus.
Începuturile teatrului în limba română au stat sub semnul clasicismului, repertoriul dramatic fiind alcătuit
din:
Florian, Mirtil şi Hloe;
Euripide, Hecuba;
Plautus, Aulularia;
Molière, Avarul;
Racine, Britannicus; Voltaire, Moartea lui Cezar.
Traducerile au fost realizate de Gheorghe Asachi, Iancu Văcărescu, Al. Beldiman, Daniil Scavinschi, Vasile
Pogor, Ioan Barac ş. a.

2.5. Presa

Etapa căutărilor şi a experienţelor eşuate (1790-1827):

2
 CURENTE ŞI ORIENTĂRI CULTURALE ŞI LITERARE ROMÂNEŞTI ÎN CONTEXT EUROPEAN

„Courrier de Moldavie” (Iaşi, 1790)

„Chrestomaticul românesc” (Cernăuţi, 1820)
„Biblioteca românească” (Buda, 1821; 1829-1830; 1834)
„Fama Lipskii pentru Daţia” (Leipzig (Lipsca), 1827)

2.6. Cultură şi literatură premodernă

2.6.1. Şcoala Ardeleană

Şcoala Ardeleană, avându-i ca reprezentanţi de seamă pe Samuil Micu (1745-1806), Gheorghe Şincai
(1754-1816), Petru Maior (1756-1821) şi Ion Budai Deleanu (1760-1820), mişcare iluministă
ideologică, culturală şi literară a românilor transilvăneni pusă în slujba eliberării naţionale şi sociale de
sub jugul habsburgic, a fost, către sfârşitul secolului al XVIII-lea, prima manifestare organizată cu scop
precis şi conştient formulat a ideologiei iluministe din ţara noastră; continuând ideile cronicarilor cu
privire la etnogeneza românească, Şcoala Ardeleană a răspuns necesităţilor obiective ale Transilvaniei
din jurul anului 1800, îmbinând lupta antifeudală cu lupta pentru emanciparea naţională şi culturală
a românilor ardeleni.

Geneza Şcolii Ardelene trebuie căutată în:

• condiţiile economice şi sociale din Transilvania secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea;
• unirea cu biserica Romei;
• sprijinul împăraţilor vienezi; ideologia naţionalistă; cadrul european al luminilor.

Condiţiile economice şi sociale din Transilvania în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea s-au prezentat ca un
rezultat al câtorva momente istorice de cotitură:
• 1688, Transilvania cade sub habsburgi;
• 1711, prin pacea de la Satu-Mare, se consolidează stăpânirea austriacă;
• 1766, se instaurează dualismul austro-ungar;
• încă din 1437, prin Unio trium nationum, singurele naţiuni de drept din Transilvania au fost considerate
a fi maghiarii, saşii şi secuii, în vreme ce românii aveau doar statut de toleraţi;
• interesele burgheziei româneşti se izbeau de interesele burgheziei „de drept” maghiară, săsească şi
secuiască; în aceste condiţii, burghezia românească a căutat sprijin la ceilalţi români, dar aceştia nu
aveau puterea economică necesară şi se aflau într-o vizibilă stare de înapoiere culturală.

Unirea cu Biserica Romei (1697):

• s-a produs ca rezultat al dorinţei habsburgilor de a câştiga preponderenţă politică în Transilvania; ei
au încercat să îi atragă pe români la catolicism, dacă nu direct, măcar într-o formă mijlocită,
făgăduindu-le în schimb diferite drepturi şi avantaje;
• episcopul de Alba Iulia, Teofil, a admis, în 1697, în principiu, unirea cu biserica Romei, iar urmaşul său,
Atanasie Anghel, a înfăptuit practic această unire;
• manifestul pentru unire cu biserica Romei a fost semnat de către 38 de protopopi la 7 octombrie 1698,
iar hirotonisirea lui Atanasie Anghel ca episcop unit a avut loc la Viena, la 25 martie 1701;
• slujba în biserică urma să se desfăşoare ca şi până atunci, calendarul la fel, sărbătorile aceleaşi, preoţii
aveau dreptul să se căsătorească, dar Papa de la Roma era recunoscut ca şef al bisericii, preoţii români
erau egali cu cei catolici, iar mirenii trecuţi la biserica greco-catolică aveau să părăsească situaţia de
„toleraţi” pentru a intra în rând cu „fiii recunoscuţi ai patriei”.
Unirea cu Biserica Romei (1697) a primit bază legală prin două diplome imperiale, în 1699 şi în 1701,

3
 CURENTE ŞI ORIENTĂRI CULTURALE ŞI LITERARE ROMÂNEŞTI ÎN CONTEXT EUROPEAN

diplome cunoscute sub numele de Diplomele leopoldine:

• prima diplomă leopoldină (1699) preciza eliberarea preoţimii unite de sarcinile iobăgeşti, egalitatea
cu clerul catolic, posibilitatea întemeierii unor şcoli în limba română şi permisiunea pentru români de
a frecventa şcolile celorlalte naţiuni de drept; se acordau trei burse de studiu în străinătate:
două burse la Roma, la colegiul „De propaganda fide” şi o bursă la Viena, la colegiul „Pasmanian”;
• a doua diplomă leopoldină (1701) prevedea trecerea uniţilor între stări, cu egală îndreptăţire în faţa
legilor ca şi ceilalţi cetăţeni, prevedere care nu a fost respectată ulterior, fapt care a generat
nemulţumiri şi mişcări sociale;
Unirea cu Biserica Romei (1697) a avut consecinţe pozitive şi negative:
• drepturile culturale promise prin Diplomele leopoldine s-au materializat în posibilităţile de luminare şi
culturalizare create pentru români;
• încă la 1754, Petru Pavel Aron a întemeiat la Blaj o şcoală de obşte în limba română, o alta în limba
latină şi o alta cu clase de gramatică şi umanioare; erau aşezate astfel bazele seminarului crăiesc al
Sfintei Treimi, un seminar episcopesc care va transforma Blajul într-un veritabil focar de cultură;
• s-a făcut cu împotrivirea a mulţi credincioşi ortodocşi care, în frunte cu preoţii lor, au ales imediat un
nou episcop ortodox, pe Ioan Ţirca, şi au refuzat categoric să recunoască unirea;
• Atanasie a fost afurisit de către Teodosie, mitropolitul de la Bucureşti, şi de către Dosoftei, patriarhul
Ierusalimului, iar Constantin Vodă Brâncoveanu avea să-i laude pe cei care îşi păstraseră credinţa
strămoşească;
• după unirea cu biserica Romei, vreme de 60 de ani a existat o puternică mişcare împotriva ei,
organizată de credincioşii ortodocşi, care au fost prigoniţi şi reduşi apoi la tăcere; între cei care au
luptat împotriva uniţilor s-au aflat Sofronie din Cioara, Ion din Sadu (Popa Tunsu) ş. a.

Sprijinul împăraţilor vienezi:

• a urmărit redresarea imperiului prin valorificarea bogăţiilor Transilvaniei şi a pornit de la ideea că
politica economică imperială nu avea sorţi de izbândă fără a fi secondată de o politică culturală
corespunzătoare;
• un raport al cancelarului Kaunitz către Maria Tereza sublinia ideea că industria şi viaţa culturală nu
pot progresa într-o ţară în care domină încă neştiinţa şi prostia, iar un prescript imperial din 1784
recomanda atragerea tinerilor în anumite funcţii publice, indiferent de naţionalitate şi religie.

Ideologia naţionalistă a primit dimensiuni noi după ce revendicările românilor din Supplex Libellus
Valachorum (1791), un memoriu cu conţinut politic înaintat de românii transilvăneni Curţii Austriei, au
rămas fără răspuns;
• cererile românilor se sprijineau pe argumente solide, care vizau practic ideile de bază ale etnogenezei
româneşti;
• documentul formula revendicări pentru întreaga populaţie românească: insultele
odioase de „toleraţi”, admişi formal între stări, dar neprimiţi în fapt, să înceteze; drepturi
egale cu celelalte trei naţiuni, deci a patra stare pentru români; egalitate în drepturi pentru
clerul şi plebea ortodoxă;
alegerea oficialităţilor în funcţie de numărul naţiunii predominante; denumirea
districtelor în funcţie de numărul naţiunii predominante.

Cadrul european al luminilor a asigurat propagarea suportului ideologic necesar pentru toate revendicările
sociale, culturale şi naţionale ale românilor.

4
 CURENTE ŞI ORIENTĂRI CULTURALE ŞI LITERARE ROMÂNEŞTI ÎN CONTEXT EUROPEAN

Şcoala Ardeleană Reprezentanţi şi lucrări:

Samuil Micu (1745-1806):
Elementa linguae Daco-Romanae sive Valachicae (1780); în colaborare cu Gheorghe Şincai;
Istoria şi lucrurile şi întâmplările românilor (1995).
Gheorghe Şincai (1754-1816):
Hronica românilor şi a mai multor neamuri (I, 1844; I-III, 1853-1854); Elegia nobilis
Transilvani Giorgi Şincai (1804).
Petru Maior (1756-1821):
Istoria pentru începuturile românilor în Dacia (1812);
Disertaţie pentru începutul limbii române (1812);
Disertaţie pentru literatura cea vechie a românilor (1812); Dialog pentru începutul
limbii române între nepot şi unchi (1819).
Ion Budai Deleanu (1760-1820): Ţiganiada (1925); Trei viteji (1928).

Şcoala Ardeleană Activitatea culturală. Activitatea culturală a principalilor reprezentanţi ai Şcolii Ardelene
– Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior şi Ion Budai Deleanu – a marcat o contribuţie de excepţie la
formarea conştiinţei naţionale şi s-a desfăşurat în mai multe planuri: istoric; filologic; literar;
filozofic; în propagarea culturii în rândul maselor ş. a.

În plan istoric:
Samuil Micu, Istoria şi lucrurile şi întâmplările românilor (1995)
Gheorghe Şincai, Hronica românilor şi a mai multor neamuri (I, 1844; I-III, 1853-1854)
Petru Maior, Istoria pentru începuturile românilor în Dacia (1812) au ţintit
demolarea tezelor istoricilor Sultzer, Eder şi Engel, care obiectau românilor:
că nu sunt o naţiune în sensul unei clase de bogaţi;
că nu au o nobilime veritabilă, pentru că sunt nişte „corcituri”, adică romani amestecaţi cu
daci; că nu au vechime, pentru că au părăsit Transilvania după retragerea stăpânirii romane; că sunt
nişte „venetici”, pentru că şi-au părăsit ţara şi au revenit când aceasta era ocupată de
unguri. au argumentat ştiinţific ideile etnogenezei româneşti, încercând astfel să demonstreze şi să
susţină drepturile românilor ardeleni:
romanitatea;
puritatea etnică a românilor; continuitatea şi
unitatea de origine;
primesc calitatea de suport ştiinţific pentru rezolvarea unor probleme sociale şi naţionale
stringente
pentru situaţia românilor ardeleni.

În plan filologic:
Samuil Micu şi Gheorghe Şincai, Elementa linguae Daco-Romanae sive Valachicae (1780) de,
Petru Maior, Disertaţie pentru începutul limbii române (1812)
Petru Maior, Disertaţie pentru literatura cea vechie a românilor (1812)
Petru Maior, Dialog pentru începutul limbii române între nepot şi unchi (1819) Lexiconul de la
Buda (lucrare colectivă) urmăreau cu precădere: demonstrarea latinităţii limbii române; necesitatea
purificării limbii de cuvintele nelatine; susţinerea ortografiei etimologice; necesitatea introducerii
alfabetului latin în scrierea limbii române; cultivarea limbii literare.
latinitatea limbii române a fost privită diferit: Samuil Micu şi Gheorghe Şincai au apreciat că limba
română are la bază latina clasică, iar Petru Maior a considerat că limba română provine din latina

5
 CURENTE ŞI ORIENTĂRI CULTURALE ŞI LITERARE ROMÂNEŞTI ÎN CONTEXT EUROPEAN

„poporului”, din „latineasca comună, care pe la începutul sutei a doua era în gura romanilor”;
purificarea limbii române de cuvintele nelatine se lega de „purismul” etnic afirmat mai întâi în lucrarea lui
Petru Maior Istoria pentru începuturile românilor în Dacia (1812); erau vizate mai ales cuvintele slave:
„cuvintele care sunt de la slavoni vârâte în limba românească, prea lesne se cunosc şi uşor ar fi, de s-ar învoi
românii spre aceea, a le scoate şi a face curată limba românească” (Petru Maior); ortografia
etimologică a fost treptat abandonată, conştienţi fiind de necesitatea unei limbi scrise accesibile
poporului, ca mijloc de însuşire a culturii; exagerările aveau atunci un scop precis: trezirea conştiinţei
naţionale a românilor.
alfabetul latin folosit în scrierea limbii române demonstra posibilitatea unei reveniri la „literele noastre
cele vechi şi părinteşti”, subliniind astfel încă o dată latinitatea limbii române;
problemele limbii literare româneşti; au fost preocupaţi de claritatea, muzicalitatea expresiei, strânsa
corelaţie dintre idee şi cuvânt;
Ion Budai Deleanu a dezvoltat limbajul poetic.

În planul literaturii artistice:

Ion Budai Deleanu, Ţiganiada (1925)
Ion Budai Deleanu, Trei viteji (1928)
Gheorghe Şincai, Elegia nobilis Transilvani Giorgi Şincai (1804) Gheorghe Şincai, Odă închinată lui
Iosif Palatinul.
contribuţiile remarcabile ale reprezentanţilor Şcolii Ardelene s-au concretizat în opere literare puse în
slujba idealurilor naţionale, susţinute cu idei iluministe;
Şcoala Ardeleană a avut un rol deosebit în difuzarea clasicismului greco-latin în spaţiul românesc;
prime ecouri ale clasicismului, în Ţiganiada lui Ion Budai Deleanu.

În plan filozofic:
drepturile istorice ale românilor au fost completate şi susţinute cu argumente specifice filozofiei luminilor:
oamenii şi popoarele trebuie să trăiască în pace şi armonie, pe baza unui „contract”, a unei înţelegi
prealabile; convieţuirea paşnică şi ideea de drept natural ţinteau egalitatea în drepturi sociale şi
politice.

Propagarea culturii în rândul maselor s-a realizat prin tipărirea unor manuale şcolare, a unor lucrări de
interes practic şi chiar prin traduceri din literatura universală.

2.6.2. Alţi reprezentanţi

Transilvania:
Gheorghe Bariţiu (1812-1893)
Timotei Cipariu (1805-1887)
August Treboniu Laurian (1810-1881)

Moldova:
Costache Conachi (1778-1849)
Vasile Pogor (1792-1857)
Gheorghe Asachi (1788-1869)

Muntenia:

6
 CURENTE ŞI ORIENTĂRI CULTURALE ŞI LITERARE ROMÂNEŞTI ÎN CONTEXT EUROPEAN

Poeţii Văcăreşti
Ienăchiţă Văcărescu (1740?-1797)
Alecu Văcărescu (1769?-1799; fiul lui Ienăchiţă Văcărescu)
Nicolae Văcărescu (1785-1825; fiul lui Ienăchiţă Văcărescu)
Iancu Văcărescu (1792-1863; fiul lui Alecu Văcărescu)
Fraţii Goleşti
Dinicu Golescu (1777-1830)
Iordache Golescu (1776-1848)
Gheorghe Lazăr (1779-1823)

Contribuţii la cultivarea limbii:

Dimitrie Eustatievici (1730-1796): Gramatica românească (redactată între 1755-1757);
Ienăchiţă Văcărescu (1740?-1797): Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi orânduielilor
gramaticii româneşti (1787);
Radu Tempea (1768-1824), Gramatică românească (1797);
Paul Iorgovici (1764-1808), Observaţii de limbă românească (Buda, 1799).