Enigma Otiliei

Personalitate prodigioasă a culturii române, George Călinescu nu aderă prin

concepțiile sale estetice la viziunea altor contemporani, revitalizând, prin marile sale
creații epice ”vârsta dorică” a romanului.
Apărut în anul 1938, Enigma Otiliei este un roman cu ”teză”, construit la modul
polemic, în care „realismul, balzacianismul și obiectivitatea” au devenit program estetic,
păstrând totuși o anumită proporție între tradiție și modernitate.
Romanul păstrează postulatul călinescian al analizei în stare de retortă,
întemeindu-se pe ideea pluralismului estetic. Sunt integrate într-o formulă viabilă
elemente clasice (personaje statice, constuite pe o unică trăsătură dominantă de
caracter: ”baba absolută”, fata bătrână, avarul, arivistul, senilul, sceleratul), romantice
(elemente de bildungsroman, idila adolescentină, condiția orfanului, a străinului,
antiteza ca procedeu în construcția personajelor: Felix vs Titi, Otilia vs Aurica,
Pascalopol vs Aglae), naturaliste (factorul ereditar, patologia deviată) cu certe
deschideri către modernitate (statutul intelectualului în societate, citadinismul,
deconvenționalizarea, relativizarea portretelor, indeterminarea personajului central).
Apartanența la realismul balzacian este cel mai semnificativ (problematica morală și
observația socială, complexul tematic, cronotopul, omnisciența perspectivei narative,
“tirania semnificativului”, mizanscena personajelor, umanitatea canonică, finalul închis).
O trăsătură ce face posibilă încadrarea în realismul balzacian este modelul
balzacian prin care este zugrăvit mediul citadin al primei jumătăți a secolului al XX-lea,
incluzând descrierea, portretul și dialogul în caracterizarea personajelor-tip, dar și celor
atipice. Focalizarea de la general spre particular este des folosită în pasajele
descriptive, astfel fiind evidențiate cele mai fine detalii care contribuie la conturarea unor
personaje tipologice aparte, angajate într-un subiect social de natură burgheză.
O altă trăsătură ce face posibilă încadrarea în ideologia realistă este formula
balzaciană ce vizează tema banului ”zeul suprem”, familia și monografia societății
burgheze lacome, motive precum moștenirea, paternitatea, orfanul, tipologizarea
(multitudinea personajelor concurează starea civilă).
Prin supratemă, romanul cuprinde existența societății burgheze de la sfârșitul im-
presionantei “La belle epoque”. Aria tematică și motivică se centrează pe ”istoria unei
moșteniri” și aduce în prim-plan un conflict de natură succesorală, deoarece ”zeul
căruia i se închină toți este banul” (Honore de Balzac). Tema parvenirii și cea a
paternității implică un conflict de natură etică, iar cea a erosului adolescentin (iubirea)
angajează un conflict identitar. Este descrisă condiția orfanului iar interesul acordat
”banului” ca valoare a lumii capitaliste este semnificativ.
Compoziția romanului cuprinde douăzeci de capitole, dispuse conform
principiului cronologic. Alte tehnici de construcție a subiectului sunt simetria narativă
incipit-final, descris prin perspectiva lui Felix Sima, în conștiința căruia răsună ca un
ecou stins cuvintele fatidice ale lui moș Costache: ”Aici nu stă nimeni, nu cunosc",
circularitatea și contrapunctul (mediul citadin este înlocuit în capitolul al VI-lea cu
vastitatea Bărăganului, proiectată pe fundalul unei naturi primordiale).
 O primă secvență semnificativă o reprezintă intrarea în universul ficțiunii ce se
face prin tehnica cinematografică a cercurilor concentrice, procedându-se la o
restrângere treptată a cadrului dinspre general către particular (tehnica în pâlnie),
dinspre exterior către interior. După descrierea ambianței citadine, imaginea totalizantă
a familiei reunite în salonul casei ”gotice” a lui Costache Giurgiuveanu pregătește
punerea în scenă a personajelor (Costache, Aglae, Otilia, Pascalopol). Naratorul
heterodiegetic întocmește ”fișe” detaliate de observație și se prefigurează conflicte
latente. Competența diegetică este însă declinată în favoarea personajului-reflector
Felix Sima, căruia îi atribuie rolul de observator critic. Considerat un intrus, tânărul
absolvent de liceu, sosit de la Iași la București pentru a studia medicina, se confruntă cu
neprevăzutul, cu inospitalitatea ”casei de molii” și cu răutatea gratuită a Aglaei care îi
reproșează lui moș Costache pe un ton imperativ: „N-am știut: faci azil de orfani.”
O altă secvență semnificativă este descrierea morții bătrânului rentier avar
Costache Giurgiuveanu, care îmbracă forma unui spectacol grotesc, regizat cu scopul
de a surprinde personajele în cele mai fine nuanțe caracterologice. Când bătrânul
agonizează în urma celui de-al doilea atac de apoplexie, Aglae ia militărește în
stăpânire întreaga locuință ”cu toată banda”, în timp ce ”pungașul” Stănică Rațiu
sustrage pachetul de bani, spre stupefacția bătrânului care-și dă obștescul sfârșit sub
privirile lui impasibile.
Un element de analiză reprezentativ pentru universul creat este titlul inițial
”Părinții Otiliei”, care oglindea extrem de veridic ideea balzaciană a paternității, însă
este metaforizat ulterior, devenind „Enigma Otiliei”. Accentul este deplasat astfel pe
unul dintre personajele centrale care se înscrie simultan în ”Eternul feminin și în clipă”.
Un alt element de analiză este dat de structura amplă ce trasează trei mari linii
directoriale ce interferează. Un plan-cadru configurează monografia Bucureștiului
antebelic. Planul epic central ordonează relațiile dintre familiile Tulea și Rațiu
(competiția pentru moștenirea lui Costache Giurgiuveanu). Un plan epic secundar cen-
tral urmărește idila adolescentină dintre Felix Sima și Otilia Mărculescu, surprinși în de-
venirea lor spiritual, opera fiind un roman al ”educației sentimentale”.
În sinteză, ”Enigma Otiliei” rămâne o puternică frescă realistă a societății
burgheze de la începutul secolului XX. Romanul înfățișează o veritabilă umanitate
canonică pervertită moral prin puterea mistificatoare și dezumanizantă a banului. În
mijlocul acestei lumi gregare, iubirea rămâne printre singurele modalități de exaltare a
ființei.