Publicat în 1938, al doilea roman al autorului George Călinescu , “Enigma Otiliei”

aparţine literaturii interbelice, fiind un roman realist de factură balzaciană.

George Călinescu considera că literatura trebuie să fie în legătură directă cu
"sufletul uman", abordând astfel realismul clasic("A procedat clasic, după metoda
balzaciană a faptelor concrete, a experienţei comune"-Pompiliu Constantinescu),
depăşind acest program estetic prin introducerea elementelor de modernitate.
Caracterul acestuia ilustrează mai multe tipare : clasic şi obiectiv, prin perspectiva
narativă; realist, balzacian, prin temă, veridicitate, personajele "tipice în
împrejurări tipice", tehnica detaliului semnificativ folosită în descrieri, monografic
sau social prin aspectele lumii urbane înfăţişate, şi interbelic prin perioada în care
este încadrat.

Incadrarea in realism
Romanul se realizează prin narațiunea la persoana a III-a nonfocalizată, specifică
prozei realiste, viziunea „dindărăt” presupunând un narator obiectiv, detașat,
care nu se implică în faptele prezentate, dar le supune unei analize minuțioase.
Naratorul omniscient știe mai mult decât personajele sale și, omniprezent,
dirijează evoluția acțiunii și a personajelor pe care le implică. Arta narativă
dezvăluie uluitoarea putere a autorului de a crea viaţă, naratorul omniscient
dezvăluind caractere, sondând psihologii, mutând adesea accentul de pe
evenimentul exterior pe planul interior. Astfel, tehnica narativă presupune
împletirea formulei narative realist-balzaciene cu modalităţi moderne (sondează
psihologii, deplasând accentul de pe evenimentul exterior pe cel interior,
transferă rolul de narator lui Felix / altor personaje multiplicarea perspectivelor
narative). Dialogurile şi monologurile sunt prezente în proporţie impresionantă.
Unele secvențe narative se realizează scenic (de exemplu: capitolul I și al XVIII-
lea), prin dispunerea personajelor, prin spontaneitatea dialogului, prin notarea
sistematică a gesturilor, a vestimentației, ca în didascalii, ceea ce dă
verosimilitate și concentrare epică. Descrierile realizate în limbaj citadin cult
surprind, cu minuțiozitate, arhitectura exterioară și interioară a clădirilor,
elementele distinctive de vestimentație susținând impresia de univers autentic și
devenind mijloc de caracterizare indirectă, de conturare a caracterelor și
tipologiilor umane.
Viziunea realistă este scoasă în evidență de simetria intre incipit si final, ce ofera
structura circulară a romanului, în sistem închis. Construit după principiul
simetriei și al circularității, romanul își dezvoltă acțiunea cronologic, prin tehnica
înlănțuirii, în 20 de capitole, fără titluri sugestive. Aproape toate capitolele
debutează cu sintagme temporale ce fixează acțiunea în manieră realistă („Într-o
seară de la începutul lui iulie 1909…”, “A doua zi…”,“În ziua următoare…”, „Cu
timpul”). Intrarea și ieșirea din universul cărții sunt guvernate de principiul
simetriei și al circularității, prin cele două tablouri care au același decor, strada
Antim, contemplate de același personaj, în momente diferite ale existenței sale,
Felix Sima, care aude aceleași cuvinte cu conotații în planul destinului atât
individual, cât și colectiv: „Aici nu stă nimeni!”. Incipitul romanului realist fixează
cadrul temporal („într-o seară de la începutul lui iulie 1909”) și spațial (descrierea
străzii Antim, a arhitecturii casei lui moș Costache, a interioarelor casei,
dezvăluind elemente identitare ale tipologiilor umane), prezintă principalele
personaje, sugerează conflictul și trasează principalele planuri epice. Finalul este
închis prin rezolvarea conflictului, comprimat parcă din punct de vedere
temporal, rezumă zece ani din existenţa personajelor și este în contrast cu timpul
destul de lent al narațiunii, mai ales din prima parte a romanului. El are funcţia
unui epilog: vorbește despre cariera şi căsătoria fericită a lui Felix, despre
arivismul lui Stănică Raţiu, despre despărţirea Otiliei de Pascalopol. Arta
compoziţiei valorifică şi tehnici moderne precum cea a contrapunctului (decorul
citadin e brusc substituit de peisajul vast al Bărăganului), a colajului (juxtapunerea
planurilor – secvența primului atac al lui Giurgiuveanu și descoperirea de către
Felix a listei de cheltuieli).

Tema
Tema principală este cea a moștenirii și aparține realismului. Ea este dublată de
alte teme și motive specifice: paternitatea, familia burgheză, parvenitismul. Tema
relevă caracterul balzacian şi citadin al lucrării. Aceasta este o frescă socială
întrucât conţine o imagine amplă a societăţii bucureştene de la începutul secolului
al XX-lea, ce reprezintă un fundal în cadrul căruia are loc maturizarea tânărului
Felix Sima, care, înainte de a putea clădi o carieră, trăieşte experienţa iubirii şi a
relaţiilor de familie (bildungsroman).
O secvență semnificativă ce ilustrează tema moștenirii, a luptei pentru obținerea
averii, este scena din capitolul al XVIII-lea, când Costache Giurgiuveanu suferă
primul atac al bolii, este antologică, dezvăluind lipsa de umanitate, grotescul unei
lumi aflate sub obsesia banului. Un element de modernitate a romanului îl
constituie inserarea în structura narativă a unei secvențe specifice genului
dramatice. Replicile personajelor trimit la teatrul absurdului, pentru că ilustrează
preocupările individuale ale oamenilor care, fără vreun fel de compasiune, își
urmează cinic interesele: "Toți cei care s-au strâns în jurul lui n-au niciun interes
să-l scape, nu-i dau niciun ajutor" (constată cu amărăciune Otilia). ".) Scena este
surprinsă prin ochii personajului reflector, Felix, care intuiește și că toate vorbele
sunt auzite și înțelese de Costache Giurgiuveanu. Clanul Tulea, rapace,
sărbătoreşte cu un festin moartea neîntâmplată, joacă partide de cărţi, se
instalează milităreşte în casă şi veghează asupra moştenirii. Episodul
concentrează epic schema întregului roman.

În primul capitol al romanului, descoperirea de către Felix a casei Giurgiuveanu,

dar mai ales a personajelor care gravitează în jurul bătrânului avar și al Otiliei,
reprezintă o altă secvență semnificativă ce deschide perspective pentru aproape
toate palierele tematice ale romanului. Replica lui Giurgiuveanu "Nu-nu-nu știu…
nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc…" ilustrează un comportament aparent bizar, dar
care se integrează în întreaga atmosferă de decrepitudine (ramolire) a locuinței.
Poate fi o reacție a omului amnezic, dar e mai degrabă o formă de protecție față
de intruși, de cei care reprezintă un potențial risc din mediul exterior. Secvența e
relevantă atât pentru conturarea problematicii romanului (moștenire, paternitate,
iubire), cât mai ales pentru tipologiile umane construite, căci aproape toate
personajele romanului sunt grupate în această așezare scenice ce permite
notarea minuțioasă a detaliilor particulare, a gesturilor stereotipe, a
schematismului gândirii, dar, mai ales, a mecanismelor ce determină fiecare
comportament uman, în relație cu mediul, în relațiile dintre personaje.
Personajele se construiesc într-o alternanță de perspective, prin ochii personajului
reflector: "Părăsit de toți, obosit, Felix examina mediul în care picase", prin
secvențe biografice, în planul narațiunii omnisciente, prin dialogul authentic, ce
devine mijloc de caracterizare a personajelor. Tema moștenirii și a paternității se
prefigurează, în această secvență, mai ales în întrebările și remarcele răutăcioase
ale Aglaiei (aparent neinteresată de venirea tânărului Felix, vrea să știe unde va
locui acesta, deși era evident: "Așa? ! se miră Aglae. N-am știut: faci azil de
orfani."; aceeași răutate o manifestă și față de dorința lui Felix de a studia
medicina, dezvăluind adevăratele temeri și intenții legate de moștenire Medicina
cere ani mulți, cheltuială și întreținere: "Un orfan trebuie să-și facă acolo repede o
carieră, să nu cadă pe capul altuia."

Elemente de structura si compozitie

Conflictul oglindeşte specificul romanului realist. În planul principal, predominant

este conflictul exterior motivat de lupta pentru avere și desfășurat de familia
Tulea și Moș Costache pe de-o parte și respectiv familia Tulea și Stănică pe de altă
parte. In plan secundar, accentul cade pe conflictele interioare. Felix are de ales
între a termina facultatea, a deveni medic și, pe de altă parte, a rămâne alături de
Otilia, ceea ce ar fi propus abandonarea visului său. Otilia are de ales între iubirea
ideală despre care vorbește Felix și viața lipsită de orice griji reprezentată de
Pascalopol. Aglae Tulea devine un nucleu generator al conflictelor familiei
burgheze. Există un conflict între ea , Costache şi Otilia, pentru moştenire ; între
Aurica şi Otilia, pentru pretendenţii la măritiş; între Titi şi Felix, pentru contrastul
de inteligenţă şi realizare socială. Conflictul controlat, neostentativ, între Felix şi
Pascalopol, între tânărul ambițios cu o poziţie socială care abia se profilează la
orizont, şi maturul bogat și resemnat, subliniază tema formării ce dă caracterul de
bildungsroman operei. Alegând ca variantă mai realistă pe Pascalopol, Otilia îl
învață pe tânăr că iubirea nu e suficientă fără compatibilitatea obiectivelor.

Semnificative pentru construcția romanului sunt instanțele comunicării narative.

Romanul depăşeşte modelul realismului clasic prin poziţia unui narator –
comentator, care, “în loc să înfăţişeze realitatea, o studiază pe probe de
laborator”( Nicolae Manolescu), numai un ochi al romancierului priv ind viaţa,
celălalt- “literatura însăşi”. Personajele sunt caracterizate direct și indirect,
conform schemei tipologiei lor. Unele, precum Costache Giugiuveanu, depășesc
trăsătura dominantă, personajul fiind un avar capabil de iubire sinceră pentru fata
lui vitregă. În caracterizarea Otiliei se folosesc tehnici moderne, care dau
ambiguitate personajului principal. Otilia va rămâne, în final, o enigmă, ca viața
însăși. Despre Otilia autorul afirmă, de asemenea, că este o ipostază a sa. Otilia
este un personaj modern, neîncadrabilă într-un tipar caracterologic. Astfel, în
prima parte a romanului se distinge o aură misterioasă, enigmatică ce definește
personajul feminin construit, aproape exclusiv, în aceasta primă parte, prin
înregistrarea comportamentului (acțiuni, fapte, gesturi, fără a o pătrundere în
resorturile sufletești sau de gândire). Reflectarea poliedrică ambiguizează și mai
mult personajul (Costache Giurgiuveanu o iubește, pe fe-fetița lui, pentru Felix și
Pascalopol rămâne o enigmă, Stănică Rațiu suspectează că umblă după avere.